150 94 53MB
Romanian Pages 448
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
relatare scrisă de
RAYMOND FRANZ (1922–2010)
un fost membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova
TOON
MEDIA Publishing
Bucureşti 2011
Dacă nu există altă indicaţie, citatele biblice sunt din Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi, ediţia 2006, publicată de Watchtower Bible and Tract Society of New York, Inc. Ori de câte ori a fost posibil şi de dragul păstrării autenticităţii, s-au depus eforturi ca, în paginile acestei cărţi, să prezentăm citatele din alte publicaţii prin reproduceri în facsimil. De vreme ce unele din aceste publicaţii sunt vechi de până la nouăzeci de ani, calitatea tipografică e posibil să nu se conformeze celor mai înalte standarde. De asemenea, este posibil ca materialul citat să nu fie disponibil în limba română, astfel că cei care doresc să analizeze facsimilul sunt invitaţi să consulte ediţia în limba engleză. Materialele prezentate în facsimil în limba engleză (publicaţii, scrisori) sunt reproduse în limba română cât mai fidel originalului şi se pot distinge cu uşurinţă de textul de bază.
Titlul original: Crisis of Conscience Copyright 5 1983, 1992, 1999, 2002 by Raymond Franz. All rights reserved. Published by Commentary Press. P.O. Box 43532, Atlanta, Georgia 30336, U.S.A. Translated into Romanian by permission of Commentary Press. Conflictul conştiinţei Drept de autor 5 2011 Toon Media Publishing. Toate drepturile rezervate. Tipărită în noiembrie 2013. Nicio parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare şi accesare a datelor, fără permisiunea prealabilă a editorului. Traducerea şi adaptarea: Dorel Caminante Tehnoredactare computerizată: Toon Media Publishing Această publicaţie apare cu sprijinul Fundaţiei Apostasía.
Tipărit la pim Şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt nr. 4 RO-700497, Iaşi, jud. Iaşi Tel.: 0730 086 676; Fax: 0332 440 730 http://www.pimcopy.ro
ISBN: 978-973-0-84830-4
ÎN ISTORIA unei organizaţii religioase pot exista momente definitorii, anumite timpuri şi împrejurări care ne permit să vedem dincolo de aspectul ei exterior şi să recunoaştem adevăratul caracter al organizaţiei şi al spiritului ei esenţial. Se pot vedea mai clar propria imagine despre sine a organizaţiei, principala sa preocupare mintală şi gândire, forţa sa motivatoare şi modelul după care răspunde la dezacorduri sau la provocări. Factorii care ies la iveală pot să fi existat acolo de-a lungul timpului, în nucleul organizaţiei, însă erau dincolo de suprafaţă, chiar în contradicţie cu aparenţele exterioare şi principiile declarate. Momentul definitoriu poate contura un portret care prezintă diferenţe deranjante faţă de imaginea pe care organizaţia o păstrează în minţile membrilor săi, iar acea perioadă definitorie poate chiar să treacă neobservată dacă cei care se află în fruntea organizaţiei sunt eficienţi în a nu-i face pe membri conştienţi de existenţa acelei diferenţe. Mulţi cititori ai acestei cărţi sunt câtuşi de puţin familiarizaţi cu religia Martorilor lui Iehova. Urmăriţi, aşadar, următoarele declaraţii şi întrebaţi-vă în legătură cu sursa posibilă de provenienţă a acestor exprimări, precum şi cu validitatea lor: Omul natural poate vedea că un corp vizibil şi organizat, cu un scop precis, este o chestiune de putere mai mare sau mai mică; aşadar el poartă stimă faţă de diversele organizaţii, din care am ieşit, întru supunerea la chemarea Stăpânului. Dar omul natural nu poate înţelege cum de o companie de oameni poate vreodată să ducă ceva la îndeplinire, fără vreo organizare pe care să o poată vedea el. În timp ce ne privesc, ne consideră pur şi simplu ca fiind câţiva puşcaşi împrăştiaţi — un „popor ciudat“ — cu idei şi speranţe ciudate, dar nevrednici de vreo atenţie specială. Sub Căpitanul nostru, toţi cei care sunt cu adevărat sfinţiţi, cu toate că sunt puţini la număr sau departe unul din altul, ei sunt strâns uniţi prin Spiritul lui Cristos, în credinţă, nădejde şi dragoste; iar, urmând porunca Stăpânului, se mişcă în batalioane solide pentru a-i duce scopurile la îndeplinire. Fiţi însă atenţi: Dumnezeu nu depinde de numere (vezi Judecătorii 7 ca o ilustrare). . . . Refuzăm mereu să fim numiţi sub orice alt nume decât cel al Capului nostru — creştini — susţinând încontinuu că nu poate exista dezbinare între cei care sunt încontinuu conduşi de Spiritul său şi de exemplul său precum ni l-a lăsat prin Cuvântul său. Feriţi-vă de „organizaţie“. Este complet inutilă. Regulile Bibliei sunt singurele reguli de care veţi avea nevoie. Nu căutaţi să legaţi conştiinţele altora şi nu le permiteţi altora să v-o lege pe a voastră.
Credeţi şi supuneţi-vă în măsura în care puteţi înţelege astăzi Cuvântul lui Dumnezeu, continuând astfel să creşteţi, pe zi ce trece, în har, cunoştinţă şi iubire. . . . indiferent cu ce nume ne cheamă oamenii, nu are însemnătate pentru noi; noi nu recunoaştem niciun alt nume decât „singurul nume dat sub cer oamenilor“ — Isus Cristos. Ne numim pur şi simplu CREŞTINI şi nu ridicăm vreun gard care să ne dezbine de oricine care crede în piatra de temelie a clădirii noastre, menţionată de Pavel: „Că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi“. Iar cei pentru care acest lucru nu e suficient de larg nu au dreptul să se numească creştini.
Dacă i-am ruga pe Martorii lui Iehova să evalueze aceste declaraţii şi să caracterizeze principiile care se pot desprinde din ele, majoritatea le-ar categorisi cu siguranţă ca fiind de provenienţă „apostată“. Sursa este însă revista Turnul de veghe — o ediţie mai veche.a Respingerea principiilor expuse în aceste declaraţii publicate au fost factorii unei transformări majore, petrecute în cadrul unui grup de oameni, alăturaţi iniţial în afiliere liberă, fără structură organizatorică vizibilă şi transpunerea lor într-o organizaţie puternic centralizată, cu un nume distinctiv şi cu revendicarea dreptului exclusiv de a fi consideraţi creştini autentici. Deşi acea transformare a avut loc cu multe decenii în urmă, modelul pe care l-a stabilit stă încă în picioare până astăzi şi exercită o forţă care controlează. Lucrurile sunt asemănătoare cu evenimentele şi împrejurările prezentate în Conflictul conştiinei: ele indică spre un moment definitoriu din timpuri mai recente, unul care pentru mulţi ar putea fi la fel de necunoscut precum citatele precedente din revista Turnul de veghe. Dovezile prezentate în această a patra ediţie demonstrează impactul continuu al dezvoltării acelei perioade de-a lungul anilor care au urmat şi până în acest secol al XXI-lea. În loc să le reducă relevanţa, anii care au trecut au avut menirea să îmbogăţească semnificaţia acelei perioade şi a evenimentelor aferente, să certifice imaginea care ni se dezvăluie şi să furnizeze exemple vii ale efectelor însoţitoare, avute asupra vieţilor oamenilor. Doar pe fondul acelei perioade definitorii poate cineva să discearnă o realitate care este la fel de semnificativă şi de crucială, precum a fost pe timpul scrierii primei ediţii a acestei cărţi. a Vezi Turnul de veghe din martie 1883, februarie 1884 şi 15 septembrie 1885 (engl.). Pentru fotocopii ale materialului efectiv vezi cartea În căutarea libertăii creştine (engl.), paginile 72–76 (Commentary Press, Atlanta, 2007).
Când oamenii se afl flă într-un mare pericol de provenienţă neaşteptată sau dacă cei pe care îi consideră prieteni îi înşală, dovedim lipsă de bunătate dacă îi avertizăm? Poate preferă să nu creadă avertismentul. Ar putea chiar să se irite. Dar ne eliberează oare acest lucru de responsabilitatea morală de a da acel avertisment?
— Revista Turnul de veghe, 15 ianuarie 1974, engl.
Viaţa este nesigură, iar atunci când un om moare, tot ceea ce ştie moare împreună cu el — dacă nu cumva şi le dă mai departe în timpul vieţii. Lucrurile pe care le conţine această carte sunt scrise dintr-un simţ al obligaţiei faţă de nişte persoane pe care le iubesc sincer. Pot să spun cu conştiinţa complet curată că ţelul meu este să ajut şi nu să rănesc. Dacă vreo parte a ceea ce prezint aici doare la citire, la fel de dureroasă a fost şi scrierea ei. Nutresc speranţa că cititorul va recunoaşte că faptul de a căuta adevărul nu trebuie să distrugă credinţa, ci că orice efort de a şti şi de a susţine adevărul va întări temelia credinţei adevărate. Este, desigur, decizia personală a fiecărui cititor al acestor informaţii ce va face cu ele. Cel puţin vor fi fost spuse şi va fi fost achitată responsabilitatea morală.
Cuprins 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Preţul conştiinţei Competenţă şi motivaţii Corpul de Guvernare Tulburări şi restructurări interne Tradiţie şi legalism Standarde duble Preziceri şi îngâmfare Justificare şi intimidare 1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acţioneze’ 1914 şi „această generaţie“ Momentul decisiv Urmări Perspective Apendice Index
1 8 44 80 111 142 172 204 237 254 273 338 378 409 430
1 PREŢUL CONŞTIINŢEI
F
IE că ne place, fie că nu, provocarea morală ne afectează pe fiecare dintre noi. Ea constituie unul dintre ingredientele picante ale vieţii pe care nu le putem evita. Provocarea morală are puterea să ne îmbogăţească sau să ne sărăcească, să determine adevărata calitate a relaţiilor pe care le avem cu cei care ne cunosc. Totul depinde de reacţia noastră la acea provocare. Alegerea ne aparţine — şi este rareori una uşoară. Avem, desigur, opţiunea învelirii conştiinţei noastre cu un fel de cochilie a complezenţei, continuând să „ne lăsăm duşi de val“, protejând sentimentele noastre intime de tot ceea ce le-ar putea deranja. Când apar probleme, în loc să le facem faţă, putem, de fapt, să spunem: „În asta nu mă implic; alţii pot fi afectaţi — chiar răniţi — dar eu nu“. Unii trăiesc întreaga lor viaţă într-o stare de pasivitate morală totală. Dar când se trage linia şi se face socoteala, când viaţa se apropie de sfârşit, se pare că cel care poate spune „Cel puţin m-am luptat pentru ceva“ simte o satisfacţie mult mai mare decât cel care rareori s-a luptat pentru vreun lucru. Uneori poate ne întrebăm dacă nu cumva oamenii cu convingeri solide au devenit o specie pe cale de dispariţie, ceva despre care citim în istorie, dar nu vedem prea des în prezent. Celor mai mulţi dintre noi ne este uşor să păstrăm conştiinţa curată, cât timp este vorba despre lucruri minore. Cu cât sunt mai multe lucruri implicate, cu cât costurile sunt mai mari, cu atât mai grea devine rezolvarea problemelor de conştiinţă, adică luarea unei decizii morale şi acceptarea consecinţelor implicate. Când costurile sunt foarte mari, ne găsim la o răscruce morală, în faţa unui adevărat conflict din viaţa noastră. Această carte se referă la un astfel de conflict, modul prin care oamenii îi fac faţă şi efectul pe care îl are în vieţile lor. Putem admite că relatarea despre oamenii implicaţi nu dispune de caracterul dramatic de amploare, precum procesul de erezie al lui John Wycliffe, intriga urmăririi la nivel internaţional a unui William Tyndale neînţeles sau oroarea arderii pe rug a lui Miguel Servet. Totuşi, lupta acestor oameni şi suferinţa lor nu sunt mai puţin intense, în felul lor. Deşi nu mulţi dintre ei s-au putut exprima în cuvinte la fel de elocvente, ei au luat aceeaşi poziţie ca şi Luther, care, în faţa 1
2
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
celor şaptezeci de bărbaţi care îl judecau, a spus următoarele: Până nu sunt convins de mărturia Scripturilor sau prin raţionamente evidente (căci nu cred nici în Papă, nici în concilii, de vreme ce se ştie cât de des au greşit şi s-au contrazis), sunt legat de versetele pe care le-am citat, iar conştiinţa mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu; şi, întrucât nu este nici prudent şi nici drept să acţionez împotriva conştiinţei, nu pot şi nu voi retracta nimic. Asta e poziţia mea; nu pot face altceva. Aşa să mă ajute Dumnezeu. Amin!a
Cu mult timp înaintea oricăruia dintre aceşti oameni, apostolii Petru şi Ioan, de acum o mie nouă sute de ani, s-au confruntat, în esenţă, cu aceeaşi problemă, când se aflau în faţa unui consiliu judiciar format din cei mai respectaţi membri ai religiei lor de-o viaţă şi le-au declarat deschis: Judecaţi voi înşivă dacă este drept în ochii lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu. Fiindcă noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit.b
Cei despre care scriu sunt persoane pe care le-am cunoscut la modul cel mai intim, care au fost membri ai grupului religios cunoscut ca Martorii lui Iehova. Sunt convins că experienţele lor nu sunt nicidecum unice — există şi dovezi care atestă acest lucru — şi că există tulburări de conştiinţă similare şi printre oamenii din diferite alte credinţe. Aceştia se confruntă cu aceeaşi problemă cu care s-au confruntat Petru, Ioan şi mulţi bărbaţi şi femei din secolele care au urmat: lupta de a rămâne fidel conştiinei personale în faa presiunii din partea unei autorităi religioase. Pentru mulţi este o luptă decisivă cu sentimentele. Pe de o parte, se simt obligaţi să refuze interpunerea unei autorităţi umane între ei şi Creatorul lor; să respingă dogmatismul religios, legalismul şi autoritarismul; să susţină învăţătura că Isus Cristos, şi nu un corp religios uman, este „capul oricărui bărbat“.c Pe de altă parte, ei riscă pierderea prietenilor de o viaţă, traumatizarea relaţiilor familiale, sacrificarea unei moşteniri religioase care poate ţine de generaţii. La astfel de răscruci, deciziile nu sunt uşor de luat. Astfel, ceea ce este descris în această carte nu este doar „o furtună într-un pahar cu apă“, adică un conflict major într-o religie minoră. Eu cred că orice persoană poate trage multe foloase vitale în urma analizării acestei relatări. Pentru că, deşi cifrele implicate în prezent sunt relativ reduse, chestiunile însă nu sunt nicidecum lipa Acestea au fost cuvintele de încheiere ale lui Luther rostite în apărarea sa la Dieta din Worms în aprilie 1521 în Germania. b Faptele 4:19, 20. c 1 Corinteni 11:3.
Preul conştiinei
3
site de importanţă. Ele sunt întrebări cu implicaţii profunde, care au dus bărbaţi şi femei la conflicte similare ale conştiinţei, în mod repetat, de-a lungul istoriei. Miza este libertatea de a căuta adevărul spiritual fără restricţii arbitrare, precum şi dreptul de a ne bucura de relaţii personale cu Dumnezeu şi Fiul său fără interpunerea subtilă a vreunei agenţii umane de natură preoţească. Chiar dacă o mare parte din cele scrise poate părea la prima vedere că se aplică în mod distinctiv organizaţiei Martorilor lui Iehova, în realitate, probleme fundamentale, de substrat, afectează viaţa persoanelor de orice confesiune care se declară creştină. Preţul plătit pentru convingerea fermă că „nu este nici corect şi nici bine să acţionezi împotriva conştiinţei“ nu a fost mic pentru oamenii pe care îi cunosc. Unii dintre ei s-au trezit brusc rupţi de familie, ca rezultat al unei decizii religioase oficiale — despărţiţi de părinţi, fii şi fiice, fraţi şi surori, chiar şi de bunici sau nepoţi. Ei nu se mai pot bucura de asocierea liberă cu prietenii de o viaţă, pentru care simt afecţiune profundă; o astfel de asociere i-ar putea pune pe acei prieteni în pericolul de a li se aplica aceeaşi decizie religioasă oficială. Au văzut sub ochii lor ponegrirea reputaţiei lor bune — pentru câştigarea căreia au muncit o viaţă – precum şi tot ce a reprezentat acea reputaţie în minţile şi inimile celor care i-au cunoscut. Astfel, li s-a luat şansa de a mai exercita vreo influenţă bună şi dreaptă asupra oamenilor pe care i-au cunoscut cel mai bine în comunitatea lor, în ţara lor şi chiar în lumea întreagă. Pierderile materiale şi chiar abuzul fizic pot fi mai uşor de suportat decât această situaţie. Ce ar putea să determine pe cineva să rişte asemenea pierderi? Câţi oameni de astăzi ar face-o? Există, desigur, (aşa cum au existat dintotdeauna) oameni care ar risca oricare dintre aceste lucruri, dintr-o mândrie încăpăţânată sau pentru a-şi satisface dorinţa de câştig material, putere, prestigiu, proeminenţă sau simpla plăcere carnală. Dar când faptele nu indică niciunul dintre astfel de scopuri, ci arată că cei implicaţi au avut scopuri exact contrare, ce se poate spune atunci? Ceea ce s-a întâmplat în mijlocul Martorilor lui Iehova dezvăluie o analiză tulburătoare şi neobişnuită supra naturii umane. În afară de cei care au fost dispuşi să sufere excluderea de dragul conştiinţei, ce se poate spune despre restul celor mulţi, care s-au simţit obligaţi să susţină asemenea excluderi, să permită cercului familial să fie desfăcut şi să rupă prietenii vechi? Nu există îndoială cu privire la sinceritatea multora dintre aceştia sau a faptului că au simţit şi încă
4
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
mai simt regrete din cauza aplicării a ceea ce ei consideră o datorie religioasă. Ce convingeri şi raţionamente i-au motivat oare? Este demn de remarcat, cu privire la cazurile descrise aici, faptul că mulţi, dacă nu chiar toţi cei implicaţi, au fost asociaţi cu Martorii lui Iehova timp de douăzeci, treizeci, patruzeci sau chiar mai mulţi ani. Nu vorbim de „elemente marginale“, ci despre persoane care au fost printre cei mai activi şi mai productivi membri ai organizaţiei. Unii dintre ei sunt foşti membri proeminenţi ai personalului de la sediul mondial al Martorilor din Brooklyn, New York; bărbaţi care au avut funcţii de bătrâni şi supraveghetori itineranţi; femei care au petrecut mulţi ani în serviciul misionar. Când au devenit Martori, aceştia au întrerupt adesea toate prieteniile pe care le avuseseră înainte cu persoane din alte religii, întrucât astfel de asocieri „străine“ sunt descurajate în rândurile Martorilor lui Iehova. Pentru restul vieţii, singurii lor prieteni au fost cei din rândurile comunităţii lor religioase. Unii şi-au clădit toate planurile în viaţă în jurul obiectivelor stabilite pentru ei de către organizaţie, lăsând-o pe aceasta să le controleze nivelul de instruire pe care l-au căutat, locul de muncă pe care l-au ales, decizia de a se căsători sau nu şi dacă să aibă copii sau nu. „Investiţia“ lor a fost considerabilă, implicând unele dintre cele mai preţioase valori ale vieţii. Iar acum au ajuns să vadă cum toate acestea dispar, pur şi simplu sunt şterse, într-un interval de numai câteva ore. Cred că aceasta este una din cele mai stranii caracteristici ale timpurilor noastre, ca cele mai severe măsuri de reprimare a conştiinţei personale să vină din partea unui grup religios, care el însuşi a fost renumit cândva pentru lupta sa pentru apărarea libertăţii de conştiinţă. Exemplele a trei bărbaţi — fiecare un învăţător religios recunoscut în religia sa, cu situaţii care au culminat toate în acelaşi an — ilustrează acest aspect: Primul a scris cărţi şi a ţinut cuvântări cu regularitate, timp de peste un deceniu, prezentând idei care loveau în însăşi inima structurii autorităţii religiei sale. Altul a ţinut un discurs în faţa unui auditoriu de peste o mie de persoane, în care a ridicat problema învăţăturilor organizaţiei sale religioase despre o dată cheie şi semnificaţia acesteia în împlinirea profeţiilor biblice. Al treilea nu a făcut astfel de declaraţii publice. Exprimările sale cu privire la puncte de vedere diferite s-au rezumat doar la conversaţii particulare cu prietenii apropiaţi.
Preul conştiinei
5
Totuşi, severitatea acţiunilor oficiale, întreprinse împotriva fiecăruia dintre aceşti bărbaţi, de către organizaţia sa religioasă, a fost invers proporţională cu seriozitatea acţiunilor lor. Iar sursa celei mai mari severităţi a fost exact cea de la care ne-am aştepta cel mai puţin. Prima persoană menţionată este preotul romano-catolic Hans Küng, profesor la Universitatea din Tübingen (Germania). După zece ani de criticism public, inclusiv respingerea doctrinei infailibilităţii papei şi a conciliilor de episcopi, a fost judecat chiar de Vatican şi, în 1980, Vaticanul i-a retras statutul oficial de teolog catolic. Totuşi, el a rămas în continuare preot şi o persoană importantă a institutului universitar de cercetări ecumenice. Nici studenţii la preoţie, care participă la cursurile sale, nu sunt disciplinaţi de biserică.a A doua persoană este profesorul de origine australiană Desmond Ford, adventist de ziua a şaptea. Discursul său în faţa unui grup de o mie de persoane laice, la un colegiu din California, în care a contrazis învăţătura adventistă despre anul 1844, a dus la o audiere din partea bisericii. Lui Ford i s-au acordat şase luni de concediu fără plată, pentru a-şi pregăti apărarea, iar în 1980 s-a întâlnit cu aproximativ o sută de reprezentaţi ai bisericii sale care au petrecut circa cincizeci de ore să-i asculte mărturia. Oficialii bisericii au decis atunci să-l destituie din postul de profesor şi să-i retragă statutul clerical. Dar nu a fost exclus (excomunicat), deşi şi-a publicat punctele de vedere şi continuă să vorbească despre ele în cercuri adventiste.b Al treilea bărbat este Edward Dunlap, care a fost timp de mulţi ani arhivarul singurei şcoli de misionari a Martorilor lui Iehova, Şcoala Galaad a Societăţii Watchtower, de asemenea, coautor al dicţionarului biblic al organizaţiei (Auxiliar pentru înelegerea Bibliei; acum intitulat Perspicacitate pentru înelegerea Scripturilor), precum şi autorul singurului comentariu biblic al acestei organizaţii (Comentariu la scrisoarea lui Iacov). El şi-a exprimat punctul său de vedere diferit asupra unor învăţături în conversaţii particulare cu prieteni vechi. În primăvara lui 1980, un comitet de cinci bărbaţi, niciunul dintre ei membru al Corpului de Guvernare al organizaţiei, s-a întâlnit cu el în secret preţ de câteva ore, interogându-l în legătură cu vederile sale. După peste patruzeci de ani de asociere cu organizaţia, Dunlap a fost destituit din post, dat afară din locuinţa sa de la sediul mondial şi exclus din organizaţie. a Pur şi simplu nu primeau credite academice pentru participarea la acele cursuri. b Într-o conversaţie din 1982 la Chattanooga (Tennessee), Desmond Ford a menţionat că, până în acel moment, peste 120 de membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea demisionaseră sau fuseseră demişi de biserică deoarece nu puteau susţine anumite învăţături sau acţiuni recente ale organizaţiei.
6
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Astfel, organizaţia religioasă, care pentru mulţi a fost mult timp un simbol a autoritarismului extrem, a arătat cel mai mare grad de toleranţă faţă de instructorul ei dizident, iar organizaţia care s-a mândrit, în mod special, cu lupta ei pentru libertatea de conştiinţă, a arătat cel mai mic grad de toleranţă. Aici se află un paradox. În ciuda activităţii lor intense de mărturie din casă în casă, majoritatea oamenilor ştiu foarte puţine lucruri despre Martorii lui Iehova, în afară de poziţia lor cu privire la anumite probleme de conştiinţă. Au auzit despre atitudinea lor, fără compromisuri, de a refuza transfuziile de sânge, refuzul de a saluta orice drapel sau emblemă similară, obiecţia lor fermă faţă de efectuarea serviciul militar, opoziţia lor faţă de participarea la orice activitate sau funcţie politică. Cei familiarizaţi cu cazurile legale ştiu că Martorii au dus aproape cincizeci de cazuri înaintea Curţii Supreme a Statelor Unite, pentru apărarea libertăţii lor de conştiinţă, inclusiv a dreptului de a duce la oameni de alte religii mesajul lor, în ciuda obiecţiilor şi opoziţiei considerabile. În ţările unde libertăţile constituţionale îi protejează, ei sunt liberi să-şi exercite astfel de drepturi fără obstacole. În alte ţări, ei s-au confruntat cu persecuţii severe, arestări, întemniţări, atacuri ale gloatelor, bătăi şi interdicţii oficiale ale literaturii şi predicării lor. Cum se face atunci că, dacă în prezent unul dintre membrii lor îşi exprimă o opinie diferită de învăţăturile organizaţiei, i se vor aplica aproape sigur proceduri judiciare şi, în cazul în care nu retrage opinia, este pasibil de excludere? Cum raţionează cei care conduc acele proceduri conflictul dintre aceste poziţii contrare? Paralel cu această întrebare vine o alta, anume dacă îndurarea unei persecuţii severe şi a unui tratament fizic brutal din partea împotrivitorilor este, în sine, o dovadă de credinţă în importanţa vitală a păstrării unei conştiinţe curate? Sau este doar rezultatul dorinţei de a adera la standardele şi învăţăturile organizaţiei, a căror încălcare se ştie că aduce acţiuni disciplinare severe? Unii pot spune că lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum sunt prezentate aici şi că există şi alţi factori cruciali implicaţi. Cum rămâne cu nevoia de ordine şi unitate religioasă? Ce se poate spune despre nevoia de protecţie împotriva celor care răspândesc învăţături false, dezbinatoare şi dăunătoare? Sau despre nevoia de respect cuvenit faţă de autoritate? Ignorarea acestor factori ar însemna să arătăm o atitudine extremă, oarbă şi neechilibrată. Cine poate contesta că libertatea greşit folosită poate duce la iresponsabilitate, dezordine şi să sfârşească în confuzie şi chiar anarhie? Răbdarea şi toleranţa pot deveni de ase-
Preul conştiinei
7
menea nimic mai mult decât o scuză pentru indecizie, neimplicare şi coborârea tuturor standardelor. Chiar şi iubirea poate deveni un simplu sentiment, o emoţie greşit orientată care neglijează să facă ceea ce este cu adevărat necesar, ducând astfel la consecinţe crude. Toate acestea sunt adevărate şi sunt aspectele asupra cărora se concentrează cei care impun restricţii conştiinţei personale, prin intermediul unei autorităţi religioase. Totuşi, ce efect îşi face simţită prezenţa când „îndrumarea“ spirituală devine dominare mentală, chiar tiranie spirituală? Ce se întâmplă când calităţile bune ale unităţii şi ordinii sunt înlocuite cu o conformitate instituţionalizată impusă şi o înregimentare legalistă? Care sunt rezultatele când respectul cuvenit faţă de autoritate este transformat în servilism, supunere necondiţionată şi un abandon al responsabilităţii personale în faţa lui Dumnezeu de a lua decizii bazate pe conştiinţa personală? Aceste întrebări trebuie analizate, pentru a evita deformarea sau înţelegerea greşită. Ceea ce urmează în această carte ilustrează într-un mod foarte grafic efectul pe care îl au aceste lucruri asupra relaţiilor interumane, acţiunile şi poziţiile neobişnuite pe care le adoptă cei care văd doar o latură a problemei şi extremele la care pot merge pentru a susţine acea latură. Caracterul şi spiritul organizaţional manifestat în anii ’80 a continuat neschimbat în anii ’90 şi rămâne acelaşi în acest an, 2013. Poate că cea mai mare valoare a acestei analize, după părerea mea, este că ne ajută să discernem mai clar care erau problemele fundamentale în zilele lui Isus Cristos şi ale apostolilor săi şi să înţelegem de ce şi cum a intervenit o deviere tragică de la învăţăturile şi exemplul lor, atât de subtil, cu o relativă uşurinţă şi într-o perioadă aşa de scurtă de timp. Cei care aparţin altor religii şi se grăbesc să-i judece pe Martorii lui Iehova, ar face bine să se întrebe mai întâi în legătură cu ei înşişi şi religia lor în lumina problemelor implicate, a atitudinilor fundamentale pe care se bazează poziţiile descrise şi acţiunile întreprinse. Pentru a căuta răspunsurile la întrebările ridicate, este nevoie să trecem dincolo de persoanele afectate şi să pătrundem în structura internă a unei organizaţii religioase distincte, în sistemul ei de predare şi control, ca să înţelegem cum ajung cei care o conduc la regulile şi deciziile pe care le iau şi să studiem, într-o anumită măsură, trecutul şi originile ei. Să sperăm că lecţiile învăţate pot ajuta la descoperirea cauzelor care stau la baza frământării religioase şi să arate de ce anume au nevoie cei care doresc să fie continuatori adevăraţi ai Fiului lui Dumnezeu ca să se bucure de pace şi unitate frăţească.
2 COMPETENŢĂ ŞI MOTIVAŢII Spun adevărul în calitate de creştin, iar conştiina mea, luminată de Spiritul Sfânt, mă asigură că nu e o minciună. . . . Căci aş putea chiar să mă rog să fiu eu însumi proscris din Cristos, din cauza frailor mei, rudele mele naturale. — Romani 9:1, 3 (New English Bible)
C
ONSIDER că ceea ce s-a spus până acum constituie un motiv bun pentru scrierea acestei cărţi. Ar rămâne totuşi întrebarea: De ce sunt eu cel care o scrie? Un motiv este trecutul meu şi perspectiva pe care acesta mi-o oferă. De când m-am născut până la vârsta de şaizeci de ani, mi-am petrecut viaţa asociindu-mă cu Martorii lui Iehova. Deşi alţii, mulţi alţii, pot spune acelaşi lucru, foarte probabil că cei mai mulţi dintre ei nu au avut acel gen de experienţe prin care am trecut eu în acei ani. Un motiv cu greutate şi mai mare este că împrejurările mi-au adus la cunoştinţă informaţii la care vasta majoritate a Martorilor lui Iehova nu are absolut niciun acces. Acele împrejurări erau rareori create de mine. Informaţiile erau adesea neaşteptate şi uneori chiar deranjante. Şi ultimul motiv, care rezultă din primele două, este cel al conştiinţei. Ce faci când vezi dovezi peste dovezi că oamenii sunt răniţi, răniţi profund, fără nicio justificare reală? Ce obligaţii îi revin oricăruia dintre noi — în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor — când vede că informaţia este ascunsă de oamenii pentru care acestea ar putea reprezenta factori de decizie a unor deznodăminte serioase? Acestea au fost întrebările cu care a trebuit să mă lupt eu. Ceea ce urmează dezvoltă aceste trei motivaţii. Din multe puncte de vedere, aş prefera să trec peste primul dintre aceste motive, deoarece el are de-a face cu propria mea „fişă personală“. Situaţia de faţă pare să necesite prezentarea lui deoarece, într-un fel, împrejurările sunt similare celor care l-au obligat pe apostolul Pavel să împărtăşească experienţele sale personale cu creştinii din Corint înainte de a le spune: 8
Competenă şi motivaii
9
Am ajuns iraţional. Voi m-aţi obligat, fiindcă ar fi trebuit, de fapt, să fiu recomandat de voi. Căci nu m-am dovedit inferior în niciun lucru superapostolilor voştri, chiar dacă sunt un nimic.a
Nu emit nicio pretenţie că aş fi un fel de Pavel, dar cred că motivaţiile mele sunt cel puţin paralele cu ale sale. Tatăl meu şi mama mea (şi trei dintre cei patru bunici ai mei) au fost Martori, tatăl meu fiind botezat în 1913, când Martorii erau cunoscuţi sub numele de Studenţi în Biblie. Eu nu am devenit un Martor activ până la vârsta de şaisprezece ani, în 1938. Deşi eram încă la şcoală, petreceam de mult timp, între douăzeci şi treizeci de ore, în „mărturia“ din casă în casă sau stând la colţul străzii cu reviste, înmânând tracte, în timp ce purtam pancarte pe care scria: „Religia este o cursă şi Biblia spune de ce. Slujiţi-i lui Dumnezeu şi lui Cristos, Regele!“ În acel an, 1938, am participat la un congres al Martorilor la Cincinnati (de la casa noastră trecând râul Ohio) şi l-am ascultat pe judecătorul Joseph F. Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, vorbind din Londra (Anglia) prin radiotelefon. Într-un discurs amplu, intitulat „Înfruntaţi realitatea“, cuvintele de introducere ale lui Rutherford conţineau şi următoarele: Faptul că totalitatea dovezilor oferite de fapte tinde să şocheze aşteptările unor persoane nu este o scuză sau o justificare pentru a se ascunde orice parte a acestora, mai ales e când implicată bunăstarea publicului. Când sunt prezentate publicului, cei care ascultă trebuie să înfrunte realitatea cu calm şi sobrietate, iar apoi să acţioneze în cel mai bun mod pentru ei. Convingerile sau opiniile anterioare nu ar trebui să împiedice pe cineva să accepte şi să ia în considerare mărturia faptelor.b
Acesta mi s-a părut un principiu demn de urmat în viaţă. Am fost receptiv la faptele prezentate de el. Al Doilea Război Mondial nu începuse încă în acel an, dar nazismul şi fascismul creşteau în putere, devenind o ameninţare crescândă pentru ţările democratice. Printre punctele principale accentuate în cuvântarea preşedintelui Societăţii Watch Tower erau următoarele: Dumnezeu a făcut să fie vizibil în mod clar de către cei care caută a 2 Corinteni 12:11; compară cu 3:1, 2; 5:12, 13; 6:4–10; 11:21–29. b Înfruntai realitatea (engl.), pagina 3.
10
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
adevărul cu sârguinţă faptul că religia este o formă de închinare, dar care neagă puterea lui Dumnezeu şi îi îndepărtează pe oameni de Dumnezeu. . . . Aşadar, religia şi creştinismul sunt total opuse una alteia.a Conform profeţiei lui Isus, la ce lucruri trebuie să ne aşteptăm când lumea se apropie de sfârşit? Răspunsul este război pe plan mondial, foamete, boli, necazuri printre naţiuni şi, printre alte lucruri menţionate, apariţia unei monstruozităţi pe pământ. . . . Acestea sunt fapte fizice neîndoielnice care au ajuns să se întâmple, dovedind că lumea lui Satan a ajuns la sfârşit, iar aceste fapte nu pot fi ignorate. . . .b Acum Germania este aliată cu Papalitatea, iar Marea Britanie se îndreaptă repede în această direcţie. Statele Unite ale Americii, cândva apărătorul democraţiei, sunt complet pregătite să devină parte a conducerii totalitariste. . . . Astfel, sunt fapte indiscutabile că acum se află pe pământ monstruozitatea dictatorială a lui Satan, care sfidează şi se opune regatului lui Iehova. . . . Combina totalitară va prelua controlul asupra Angliei şi Americii. Acest lucru nu poate fi împiedicat. Nu încercai să o facei. Siguranţa voastră e de partea Domnului. . . .c
Am scris cu litere cursive declaraţiile care atunci s-au întipărit în mod special în mintea mea. Ele au creat în mine o intensitate emoţională apropiată de agitaţie, pe care nu o mai simţisem înainte. Şi totuşi, niciuna din ele nu face parte azi din credinţa Martorilor. Cealaltă cuvântare majoră a lui Rutherford, „Umpleţi pământul“, a dezvoltat ideea că, până în 1935, mesajul lui Dumnezeu se adresa unor persoane care vor domni cu Cristos în ceruri, o „turmă mică“, dar acum se adresa, mai ales, unei clase pământeşti, numită „alte oi“, şi că, după iminentul război al Armaghedonului, aceştia vor procrea şi vor umple pământul cu descendenţi drepţi. Iată ce a spus el legat de asta: Ei trebuie să găsească protecţie în organizaţia lui Dumnezeu, fapt ce arată că ei trebuie cufundaţi, botezaţi sau ascunşi în această organizaţie. Arca, pe care a construit-o Noe la porunca lui Dumnezeu, a ilustrat organizaţia lui Dumnezeu. . . .d
Arătând că cei trei fii ai lui Noe nu au avut copii decât după doi a Înfruntai realitatea (engl.), paginile 7, 8. (Martorii lui Iehova privesc acum termenul „religie“ ca pe un cuvânt acceptabil pentru închinarea adevărată.) b Înfruntai realitatea (engl.), pagina 9. (Învăţătura de atunci era că, deoarece puterea lui Satan se sfârşise în 1914, „lumea se sfârşise“ în acest sens. Publicaţiile Societăţii nu mai învaţă acest lucru.) c Înfruntai realitatea (engl.), paginile 16, 17, 27. (După cum bine se ştie, al Doilea Război Mondial s-a încheiat cu înfrângerea „monstruozităţii dictatoriale“ nazist-fasciste, exact opusul a ceea ce se prezisese aici.) d Înfruntai realitatea (engl.), paginile 40, 41. (Această înţelegere a semnificaţiei simbolice a arcei s-a schimbat, deşi rolul organizaţiei ca fiind esenţială pentru salvare a rămas practic acelaşi.)
Competenă şi motivaii
11
ani de la Potop, preşedintele Watch Tower a făcut o aplicare la cei cu speranţă pământească din timpurile moderne, spunând: Ar fi potrivit pentru ei, scriptural vorbind, să se căsătorească acum şi să înceapă să crească copii? Răspunsul este nu şi este susţinut de Biblie.
Ar fi mult mai bine să rămână nestingheriţi şi fără poveri, ca să poată îndeplini voinţa Domnului, aşa cum porunceşte Domnul, şi să fie fără obstacol în timpul Armaghedonului.a
Joseph Rutherford a vorbit cu forţă şi cu o cadenţă distinctivă, demnă de o finalitate măreaţă. Acestea erau fapte, chiar „fapte neîndoielnice“, adevăruri solide, pe care să-ţi construieşti cele mai serioase planuri în viaţă. Am fost profund impresionat de importanţa rolului esenţial al organizaţiei în vederea salvării şi, de asemenea, a lucrării de predicare, a cărei prioritate trebuia să depăşească interese personale, precum căsătoria şi faptul de a avea copii, sau măcar să militeze împotriva lor.b Am fost botezat în 1939, iar în iunie 1940, imediat după ce am absolvit liceul, am intrat în serviciul cu timp integral al lucrării de predicare. Acel an a fost unul tulbure pentru lume şi pentru Martorii lui Iehova. Al Doilea Război Mondial era în plină desfăşurare, lucrarea Martorilor lui Iehova ajunsese sub interdicţie guvernamentală în mai multe ţări şi sute de Martori erau întemniţaţi; în Statele Unite, un mare număr de copii ai Martorilor erau exmatriculaţi din şcoli pentru refuzul de a saluta drapelul (fiind privit ca o formă de idolatrie); poziţia de neutralitate a Martorilor faţă de război provoca adesea acţiuni violente din partea celor care se mândreau cu loialitatea şi patriotismul lor; atacurile violente ale gloatelor începeau să se extindă. În acea vară a anului 1940, familia noastră a mers la Detroit (Michigan) pentru a participa la un mare congres al Martorilor. Predomina un spirit de anticipaţie intensă, un sentiment că te aflai sub asediu. La încheierea congresului, judecătorul Rutherford a spus că ‘acesta s-ar putea să fie ultimul congres la care participăm înainte ca marele necaz să izbucnească’. Când a sosit toamna lui 1940 şi mi-am pus hainele de vară deoparte, îmi amintesc cum mă gândeam că nu le voi mai lua niciodată — fie pentru că va veni Armaghedonul, fie că vom fi cu toţii în lagăre de concentrare, asemenea multor Martori din Germania nazistă. a Înfruntai realitatea (engl.), paginile. 46, 47. b Abia în 1959, când aveam 36 de ani, m-am căsătorit; eu şi soţia mea nu avem copii, fiind vigilenţi cu privire la măsurile contraceptive cea mai mare parte a căsniciei noastre.
12
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Violenţa gloatelor a atins un crescendo la începutul anilor ’40. La Connersville (Indiana) am participat la procesul a două femei Martore, acuzate că practică activităţi de răzvrătire („conspiraţii turbulente“), doar pentru că studiaseră publicaţiile Watch Tower ca parte a unui grup de studiu la domiciliu. Procesul a durat cinci zile, iar în ultima zi, după ce se lăsase întunericul, juraţii au dat verdictul de vinovăţie. La părăsirea tribunalului, avocatul apărării, un Martor pe nume Victor Schmidt, şi soţia sa au fost atacaţi în mod violent de o gloată şi au fost obligaţi să parcurgă pe jos, pe timp de ploaie torenţială, distanţa de la tribunal până la ieşirea din oraş. Pe parcurs, oroarea situaţiei a făcut ca soţia lui Schmidt să înceapă să menstrueze pe neaşteptate. În grupul din maşina noastră era şi un reprezentant al Martorilor (Jack Rainbow) care, anterior, fusese ameninţat cu moartea de unii dintre acei oameni, în caz că se va întoarce în „oraşul lor“. Ajungând la ieşirea din oraş şi văzându-i acolo pe Schmidt şi pe soţia lui urmăriţi de o rămăşiţă a gloatei, m-am simţit obligat să-mi asum riscul de a-i lua în maşină şi chiar am putut s-o fac. Un alt Martor încercase deja acest lucru, însă se alesese doar cu un geam spart la maşină. Soţia lui Schmidt a răbufnit în strigăte isterice după ce a urcat în maşină; faţa soţului ei era zdrobită şi acoperită cu sânge, din pricina tăieturilor adânci în locurile unde, cu siguranţă, fusese lovit cu pumni de alamă.a Experienţa plină de brutalitate şi de intoleranţă nemiloasă trăită direct a lăsat o impresie profundă în mintea mea tânără. Mă simţeam şi mai convins de dreptatea faptelor mele faţă de cei care, cam în mod evident, erau adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. Mai târziu, ca o tactică recomandată de consilierul juridic al Societăţii Watch Tower, Hayden Covington, un grup mare de şaptezeci şi cinci de Martori din Cincinnati, zona Ohio, incluzând părinţii mei, cele două surori ale mele şi pe mine, a călătorit la Connersville într-un efort de mărturie fulger. Cu o singură excepţie, fiecare dintre noi — bărbaţi, femei, şi copii — am fost arestaţi şi închişi în diferite închisori pentru o săptămână, până când s-a putut rezolva cauţiunea. Fiind încă adolescent, era prima dată când aveam sentimentul a Vezi Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1975 (engl.), paginile 186 la 188. Fotografia de mai sus este din dosarele mele personale şi ilustrează cum arăta Victor Schmidt după ce l-am adus la domiciliul său şi i-am schimbat hainele având pete de sânge.
Competenă şi motivaii
13
care apare când vezi o uşă masivă de metal închizându-se, auzi lacătul încuindu-se şi realizezi că tocmai ţi s-a luat libertatea de mişcare. Câteva luni mai târziu, mă aflam la curtea superioară din Indianapolis (Indiana) pentru audieri legate de evenimentele din Connersville. Unchiul meu, Fred Franz, membru al personalului de la sediul Watch Tower încă din 1920 şi un asociat apropiat al judecătorului Rutherford, era şi el acolo, venind din Brooklyn ca un fel de martor-expert din partea Societăţii. Membrii congregaţiei locale l-au rugat să le ţină o cuvântare într-o seară. Pe parcursul cuvântării, el a început să discute despre atitudinea multora care credeau că lucrarea de mărturie era pe sfârşite sau chiar aproape terminată. Fără să exagerez, pot să spun că am fost uluit să-l aud pe unchiul meu vorbind împotriva acestei idei, spunând că cei de la Brooklyn nu se aşteptau să se oprească şi că ‘oricine voia să se aboneze la revista Turnul de veghe, nu e nevoie să o facă doar pe şase luni — ar putea să solicite un abonament pe un an întreg sau chiar pe doi ani, dacă doreşte’! Atacul observaţiilor sale era atât de contrar comentariilor preşedintelui Societăţii de la congresul din Detroit, încât mi se părea clar că unchiul meu vorbea de la el însuşi, nu prezenta vreun mesaj de drept autorizat de Societate. Efectiv simţeam că trebuie să merg la el şi să-l îndemn la prudenţă, ca nu cumva observaţiile sale să ajungă înapoi la Brooklyn şi să fie considerate ca neloiale, având un efect de disipare, de subminare a simţului extrem al urgenţei care se dezvoltase. Deşi se apropia de cincizeci de ani, unchiul meu era un om relativ tânăr în comparaţie cu judecătorul Rutherford şi mă simţeam nesigur în privinţa faptului de a accepta observaţiile sale ca fiind potrivite sau de a le respinge, considerându-le produsul unei atitudini independente, oarecum arogante. În urma părăsirii, în acel an, a casei natale, pentru a deveni partenerul unui tânăr colaborator Martor în regiunea minieră din vestul Virginiei şi estul statului Kentucky, m-am trezit într-o zonă unde aproape zilnic trebuia să te înfrunţi cu ameninţarea violenţei. Unele colonii miniere constau din case de lemn aliniate de-a lungul autostrăzii. Uneori, când ajungeam la ultima casă a unor astfel de secţiuni, puteam privi înapoi spre locul de unde ne începuserăm vizitele şi vedeam bărbaţi şi băieţi grăbindu-se entuziasmaţi pentru a forma o gloată. În colonia minieră „Octavia J“ din Kentucky, vechiul nostru Ford „Model A“ a fost înconjurat de un grup de minieri furioşi care ne-au spus ‘să plecăm de acolo şi din statul Kentucky şi să nu ne mai întoarcem, dacă ţinem la vieţile noastre’. Încercarea de a discuta cu ei nu făcea decât să-i înfurie şi mai tare. Ne-am întors totuşi câteva luni mai
14
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
târziu şi, până să apucăm să plecăm, s-a tras cu arma asupra noastră şi am fost urmăriţi, scăpând numai printr-un şiretlic, că am luat-o pe drumuri ocolite şi am trecut un munte, iar în final am putut ieşi pe drumul spre casă. Se pare că mai degrabă intoleranţa religioasă decât patriotismul era forţa care îi motiva pe mineri. Lipsa noastră de credinţă în învăţătura unui chin literal în focul iadului (care-i făcea pe băieţi să ne strige „ăia fără iad“, în timp ce treceam cu maşina) cântărea aproape la fel de mult ca poziţia noastră faţă de război. Pe atunci mi se părea că acea formă de intoleranţă închisă la minte era înspăimântătoare. Eram fericit că făceam parte dintr-o organizaţie liberă de o astfel de intoleranţă. A sosit vara anului 1941 şi, contrar aşteptărilor mele, mă aflam la un nou congres, ţinut în St. Louis (Missouri). Încă îmi mai amintesc cum vedeam mulţimile strângându-se, în timp ce judecătorul Rutherford era condus spre locul congresului într-o maşină încăpătoare, alături de Hayden Covington şi vicepreşedintele Nathan Knorr, amândoi bărbaţi de o constituţie solidă şi stând pe margini, asemenea unor bodyguarzi. În ultima zi a congresului, Rutherford a dispus ca toţi copiii cu vârste între cinci şi optsprezece ani să stea în faţa scenei. După ce şi-a ţinut discursul pregătit de dinainte, a început să le vorbească în mod spontan. Fiind un bărbat înalt cu un aspect şi un ton sever, Rutherford vorbea acum cu o convingere aproape părintească, recomandându-le acestor copii să-şi scoată din minte căsătoria până la întoarcerea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacob şi a celorlalţi bărbaţi şi femei fidele din vechime, care urmau să fie în curând înviaţi şi să-i îndrume în alegerea partenerilor de căsătorie. Fiecărui copil i s-a înmânat un exemplar gratuit al unei noi cărţi, intitulate Copiii (engl.). Ca punct de plecare a dezvoltării materialului, cartea prezenta un tânăr cuplu de Martori, John şi Eunice, care erau logodiţi, dar care deciseseră să-şi amâne căsătoria până la sosirea Noii Ordini, care era atât de aproape. În carte, John îi spunea lui Eunice: Speranţa noastră este ca, peste câţiva ani, căsătoria noastră va fi avut loc şi, prin harul Domnului, vom avea copilaşi dulci care vor fi o cinste pentru Domnul. Putem foarte bine să amânăm căsătoria noastră până la sosirea unei păci durabile pe pământ. Acum nu trebuie să mai adăugăm nimic la poverile noastre, ci să fim liberi şi echipaţi să-i slujim Domnului. Când TEOCRAŢIA va fi în plin exerciţiu, nu va fi o povară să avem o familie.a a Text preluat din cartea Copiii (engl.), publicată în 1941, pagina 366.
Competenă şi motivaii
15
Aveam pe atunci nouăsprezece ani, dar şi astăzi, în vârstă de peste optzeci şi cinci de ani, îmi amintesc agitaţia emoţională interioară pe care au produs-o în mine acele cuvinte, un amestec ciudat de entuziasm şi deprimare. La vârsta mea de atunci, faptul de a te confrunta cu astfel de declaraţii, care în esenţă te îndeamnă să iei o decizie şi să laşi deoparte interesul pentru căsătorie pentru un timp indefinit, avea un efect tulburător. Puteam probabil aprecia mai bine prin ce treceau tinerii care se gândeau să intre în preoţia catolică. Desigur, forţa îndemnurilor preşedintelui Watch Tower se baza pe scurtimea timpului până la Armaghedon. Numărul din 15 septembrie al revistei Turnul de veghe descria astfel acest eveniment: Primind darul [cartea Copiii], copiii care treceau o strângeau la piept nu ca pe o jucărie sau un lucru pentru plăceri trecătoare, ci instrumentul oferit de Domnul pentru cea mai eficientă lucrare în lunile rămase până la Armaghedon.a
Ani mai târziu, am aflat că judecătorul Rutherford era atunci pe moarte din cauza cancerului. Trăia deja de mulţi ani separat de soţia sa, care fusese de asemenea o Martoră şi care locuia acum ca invalidă în California; singurul său fiu, după ce a devenit adult, nu a arătat niciun interes faţă de religia tatălui său. Unchiul meu, Fred Franz, a spus că boala judecătorului, cuplată cu dorinţa sa intensă de a vedea „sfârşitul“ venind în timp ce mai era el în viaţă, au motivat multe dintre acele exprimări făcute în anii 1940 şi 1941. De atunci m-am tot gândit, ce s-ar fi întâmplat dacă cuplul din carte ar fi fost real şi nu fictiv, logodna lor ar fi fost destul de lungă, iar astăzi ar fi fost tot logodiţi. Toate fetele tinere prezente la acel congres sunt trecute de mult de vârsta la care ar mai putea avea copii, fiind astăzi în jurul vârstei de şaptezeci de ani. Unii din cei care au fost prezenţi acolo, copii fiind, au urmat totuşi cu loialitate sfatul auzit şi au rămas celibatari pe parcursul perioadei în care, în mod normal, s-ar fi putut căsători. În 1942, o repartiţie ca „pionier special“ în Wellston (Ohio) mi-a adus alte experienţe.b Locuiam împreună cu un alt Martor tânăr într-o mică rulotă, o „cutie pe roţi“, făcută acasă (având 1,8 4 4,3 metri). Nu avea niciun fel de izolaţie în pereţi, iar mica noastră sobă pe cărbune menţinea focul cel mult câteva ore. În multe nopţi de iarnă, apa din găleata pe care o ţineam în rulotă îngheţa şi nu era ceva neobişa Vezi Turnul de veghe din 15 septembrie 1941 (engl.), pagina 288 [sublinierea îmi aparţine]. b „Pionierii speciali“ sunt reprezentanţi cu timp integral („pionieri“) cărora Societatea le dă repartiţii speciale, o cotă mai mare de ore şi un subsidiu lunar ca ajutor pentru cheltuieli.
16
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
nuit să ne trezim noaptea şi să nu mai putem adormi din cauza durerilor de la picioare, provocate de frig. Nu ne puteam permite nimic mai bun, dat fiind că, pe lângă cota parte a contribuţiilor primite de la oameni pentru literatură, fiecare din noi primea de la Societate o alocaţie lunară de cel mult cincisprezece dolari.a În perioada bună a anului, principala noastră masă a zilei consta de obicei din cartofi fierţi, margarină şi pâine veche de o zi (jumătate din costul pâinii proaspete). Partenerul meu avea o maşină veche, dar rareori aveam bani să o alimentăm cu combustibil. Şi în acest oraş, animozitatea era în floare. Din când în când, câte un băiat spărgea toate geamurile de la rulota noastră. Într-o seară, când m-am întors, am găsit-o răsturnată. Am trecut din nou printr-un arest şi am petrecut o noapte la închisoarea locală. Locul era literalmente plin de gândaci mari care se târau şi, din această cauză, nu am fost în stare să mă întind pe pat, petrecând întreaga noapte pe un bidon gol pe care cineva îl lăsase în celulă. În 1944, am primit invitaţia de a participa la şcoala pentru misionari, Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower, un curs de cinci luni. După absolvire şi în aşteptarea unei repartiţii misionare, am petrecut un an şi jumătate în lucrarea itinerantă, vizitând congregaţiile dintr-o „circumscripţie“ care cuprindea statul Arizona şi o mare parte din California. Când am vizitat congregaţiile din zona San Diego (California) am petrecut cinci nopţi la „Beth Sarim“ (înseamnă „Casa Prinţilor“). Aceasta era o locuinţă mare, construită de Societate şi despre care se spunea că era păstrată pentru oamenii fideli din vechime, începând cu Abel, urmând să fie folosită de aceştia după ce vor fi înviaţi.b Judecătorul Rutherford, care avea ceva probleme pulmonare, şi-a petrecut aici multe ierni din viaţă. Îmi amintesc că locul mi-a dat cumva un sentiment de ireal. San Diego era un oraş frumos, casa era de calitate, o reşedinţă pentru cei din clasa superioară. Dar nu puteam înţelege de ce oamenii despre care citisem în Biblie ar fi avut vreun a Formularul de cerere a acestei alocaţii avea rubrici pentru a indica ce primisem din contribuţii pentru literatură, ce cheltuisem şi diferenţa. Deoarece uneori diferenţa nu era tocmai de cincisprezece dolari, am simţit că cel mai corect era să cer mai puţin. Dar aşa am ajuns mereu la limită cu fondurile şi apoi ceream sume tot mai mici. Mai târziu am aflat că majoritatea „pionierilor speciali“ cereau de fiecare dată exact cincisprezece dolari. b Vezi cartea Salvare (engl.), publicată în 1939, paginile 311, 312.
Competenă şi motivaii
17
interes să fie plasaţi acolo; ceva nu părea să se potrivească.a Fiind repartizat mai întâi ca misionar în Franţa, nu am putut să merg pentru că mi-a fost refuzată cererea de a părăsi ţara. (Deşi obţinusem scutire de serviciu militar în calitate de „ministru religios“, autorităţile şi-au justificat refuzul pe baza faptului că aveam vârsta celor încorporabili în armată). După aceea am fost repartizat pe insula Puerto Rico (considerată atunci ca parte a SUA). Înainte de a pleca, în 1946, Nathan Knorr, acum preşedintele Societăţii (Rutherford murise la începutul anului 1942), a vorbit unui grup din care făceam parte şi eu, toţi bărbaţi tineri trimişi în lucrarea de supraveghere în diferite ţări ca „supraveghetori de filială“. Printre altele, el a accentuat faptul că, dacă vrem să rămânem în repartiţiile misionare, ar trebui să evităm orice situaţie care ar putea duce la curtare şi căsătorie. Politica de atunci era: Pierderea celibatului înseamnă pierderea repartiiei.b În Puerto Rico, nu a trecut mult până când grupul nostru din „casa misionarilor“, aflată în San Juan, să conste dintr-un cuplu căsătorit, şapte fete tinere cu vârste în jur de douăzeci de ani şi cu mine, toţi locuind într-o casă cu etaj având şase dormitoare. Cu toate că am urmat sfatul lui Knorr şi m-am menţinut foarte ocupat (uneori conducând peste cincisprezece studii biblice la domiciliu pe săptămână), politica referitoare la căsătorie şi împrejurările din cartierele învecinate au creat asupra mea o presiune din ce în ce mai mare. Crizele de dizenterie, apoi o infecţie paratifoidă cu spasme intestinale intense şi scaune sângerânde, iar mai târziu o infecţie cu hepatită, nu mi-au făcut situaţia deloc uşoară. (Am lucrat la birou chiar şi atunci când am fost bolnav de dizenterie şi infecţie paratifoidă, luându-mi liber doar o săptămână din cauza hepatitei, deşi mă simţeam atât de slăbit, încât abia puteam urca scările până în birou.) După opt ani, toate aceste tensiuni combinate m-au adus aproape de o cădere nervoasă. După ce i-am scris preşedintelui, am fost eliberat de responsabilităţile mele de la filială (deşi nu cerusem asta) şi am primit propunerea de a mă întoarce în State pentru a sluji acolo în lucrarea itinerantă. Eu însă am cerut să rămân în repartiţia mea din Puerto Rico şi am fost transferat în alt oraş. Deşi oraşul Aguadilla nu era unul faţă de care să mă fi simţit atras, am cerut să fiu repartizat acolo, întrucât se părea că nevoia era mai mare acolo. a Nu după mulţi ani de atunci, Beth Sarim a fost vândută. Credinţa în revenirea „bărbaţilor fideli din vechime“ înainte de Armaghedon a fost şi ea lăsată la o parte. b În general, aceeaşi regulă se aplica şi la sediul mondial şi la toate filialele; la mijlocul anilor ’50 această regulă a fost schimbată; Knorr însuşi s-a căsătorit.
18
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
După aproximativ un an, am fost repartizat să fac lucrarea itinerantă vizitând congregaţiile de pe insulă şi de pe Insulele Virgine aflate în vecinătate, la est de Puerto Rico. O problemă în plus a constituit-o faptul că periodic Societatea îmi cerea să merg în Republica Dominicană, unde lucrarea Martorilor lui Iehova fusese interzisă de guvernul dictatorului Rafael Trujillo. Scopul principal era de a introduce pe ascuns exemplare de literatură Watch Tower.a Am făcut aşa de câteva ori, iar în 1955 mi s-a cerut să încerc să-i înmânez personal o petiţie dictatorului. Ştiind că oamenii care îşi atrăgeau antipatia lui aveau un mod ciudat de a dispărea brusc, am acceptat misiunea cu o anumită măsură de teamă. Ajungând în Ciudad Trujillo (astăzi, Santo Domingo), i-am trimis o telegramă Dictatorul dominican Marelui General, recomandându-mă ca fiRafael Trujillo ind „un instructor nordamerican cu informaţii de mare importanţă pentru dumneavoastră şi ţara dumneavoastră“. Audienţa la Palatul Naţional a fost aprobată şi astfel am putut să îi înmânez petiţia.b Spre surpriza mea, nu am fost expulzat din ţară şi am continuat să fac periodicele mele călătorii de „contrabandă“, fără a fi prins. Apoi, în 1957, toţi misionarii americani ai Martorilor au fost expulzaţi din Republica Dominicană ca început al unui val de persecuţii violente, mulţi Martori locali fiind bătuţi cu brutalitate şi întemniţaţi. O problemă majoră a constituit-o refuzul bărbaţilor Martori de a participa la „marşuri“, aşa cum cereau legile de pregătire militară, dar exista şi o opoziţie religioasă considerabilă, preoţii şi alţii făceau declaraţii incendiare în ziare. Societatea mi-a cerut să merg să verific condiţiile Martorilor dominicani. Fusesem acolo cu puţin înainte pentru a transmite instrucţiuni misionarilor şi adusesem informaţii detaliate despre pera Deşi aveam o înălţime medie, greutatea mea medie pe perioada din Caraibe era de numai 53 kg (vezi poza la pagina 19). Puteam pune mai multe reviste în jurul corpului sub un set dublu de tricouri, chiar să strecor în pantaloni şi o carte deschisă având 384 de pagini şi totuşi să arăt normal. Singura problemă era că, în timp ce şedeam în avion, colţurile cărţii se înfigeau în coapse şi creau un anume disconfort. b Marele General m-a primit în uniformă, cu toate medaliile sale (multe, dacă nu toate, fiindu-i decernate de el însuşi). Când a aflat care era de fapt misiunea mea, audienţa aproape s-a terminat. Aparent prezentasem o impresie favorabilă, dat fiind că puţin mai târziu interdicţia a fost ridicată pentru o perioadă de aproape un an, pentru ca apoi să fie reimpusă.
Competenă şi motivaii
19
secuţiile aspre, acestea fiind publicate imediat în ziarele din Puerto Rico. Aşa după cum am aflat de la o sursă apropiată lui, această publicitate negativă l-a înfuriat pe Trujillo. Mă simţeam urmărit şi îmi amintesc că în prima mea noapte la un hotel din Ciudad Trujillo am primit o cameră la parter, cu ferestre franţuzeşti chiar lângă pat. Fiindcă aveam un sentiment suficient de puternic că mă aflu într-un pericol real, am simulat o aparenţă a formei mele în pat în timp ce eu am dormit pe podea în spatele patului. Totuşi, şi de data aceasta am intrat şi am ieşit din ţară fără incidente, iar în următorii ani am mai făcut şi alte călătorii. Mai târziu, Societatea şi-a schimbat politica în privinţa căsătoriei, astfel că, după treisprezece ani petrecuţi în Puerto Rico şi apropiindu-mă de vârsta de 37 de ani, m-am căsătorit. Cynthia, soţia mea, mi s-a alăturat în lucrarea itinerantă. Condiţiile economice de pe insulă erau precare, considerabil sub nivelul de astăzi. Trăiam alături de oamenii cărora le slujeam, împărţind împreună casele lor mici, uneori cu electricitate şi apă curentă, alteori fără; uneori cu o măsură de intimitate, însă cel mai adesea cu foarte puţină. Fiind relativ tineri, ne-am adaptat, deşi sănătatea soţiei mele avea să fie serios afectată. După numai câteva luni de la nunta noastră, în timp ce slujeam în mica insulă Tortola, soţia mea s-a îmbolnăvit de o gastroenterită severă, apărută evident din cauza apei sau a alimentelor contaminate. Casa în care locuiam aparţinea unui cuplu amabil din Indiile de Vest, cu copii adorabili. Din păcate, casa pe care o închiriau era invadată de gândaci care inspirau panică soţiei mele. Seara ne verificam cu regularitate patul pentru a ne asigura că nu sunt gândaci, înainte de a lăsa jos plasa împotriva ţânţarilor. Suspectând că o cutie mare cu haine, aflată într-un colţ al camerei, este cuibul gândacilor, am luat într-o zi nişte spray de insecte, am mers la cutie şi am ridicat haina de deasupra. Am lăsat-o repede jos, deoarece cutia era plină cu sute de gândaci mici şi mă temeam că spray-ul nu ar fi făcut altceva decât să-i împrăştie prin toată casa. Pe lângă asta, în fiecare noapte, un şobolan mare intra în bucătărie (care era alături de ca-
20
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
mera noastră şi de singura baie), mărimea sa fiind suficientă pentru a face cutiile de conserve de pe rafturi să se mişte. În aceste condiţii, soţia mea a început să se confrunte cu gastroenterita, dezvoltând diaree extremă şi vomitând cu regularitate. Am reuşit să o duc la singurul medic al insulei şi o injecţie i-a stopat temporar voma. Mai târziu, în aceeaşi noapte, voma a reînceput şi, combinată cu diareea constantă, a adus-o pe Cynthia în prag de deshidratare. Am fugit pe întuneric un kilometru şi jumătate ca să-l trezesc pe doctor şi am dus-o cu jeep-ul lui la o mică clinică. Venele ei aproape intraseră în colaps, iar asistentele au încercat în repetate rânduri până când au reuşit să-i introducă un ac pentru a-i administra soluţie salină. A fost capabilă să plece după câteva zile, dar sănătatea ei nu a mai fost niciodată aceeaşi. Mai târziu, a apărut o problemă în plus — viermii intestinali. Am continuat lucrarea itinerantă până în 1961, când am fost transferaţi în Republica Dominicană. Dictatorul Trujillo fusese asasinat cu puţin timp înainte de sosirea noastră. Pe parcursul celor aproximativ cinci ani pe care i-am petrecut acolo, am fost martorii schimbării a patru guverne diferite, iar în aprilie 1965 am trecut printr-un război care izbucnise în jurul capitalei, unde locuiam. Majoritatea americanilor şi alţi celorlalţi rezidenţi străini au părăsit ţara. Însă grupul nostru de misionari nu a simţit nicio înclinaţie să-i abandoneze pe Martorii lui Iehova dominicani şi repartiţia noastră, aflând astfel ce înseamnă să trăieşti în vreme Tanc militar vizavi de casa misionară de război. Nopţile erau pline de sunetul a sute de împuşcături ale mitralierelor, al exploziilor bazucilor şi ale altor arme grele. Pe parcursul zilei, luptele se mai potoleau şi atunci ieşeam pentru a îndeplini unele activităţi, deşi +++uneori trebuia să ne aruncăm la pământ din cauza izbucnirii împuşcăturilor. Până în prezent m-am tot întrebat cât de aproape au trecut gloanţele, având în vedere că le auzeam sunetul specific, asemănător unei albine înfuriate care îţi zboară pe lângă cap. Un soldat m-a încurajat odată, spunând: „Nu trebuie să te îngrijorezi pentru acelea. Pe cel care te loveşte nu îl vei auzi“.
Competenă şi motivaii
21
Restul de cincisprezece ani de serviciu cu timp integral au fost complet diferiţi, deoarece i-am petrecut la sediul mondial din Brooklyn (New York). Motivul pentru care am oferit unele detalii cu privire la anii dinainte de 1965 este pentru că experienţa lor pare să fie mai apropiată (deşi mult inferioară calitativ) de experienţele apostolului asupra cărora acesta se concentrează când arată dovezi ale autenticităţii serviciului său pentru Dumnezeu şi Cristos când spune: Ne recomandăm ca slujitori ai lui Dumnezeu, prin perseverenţă în multe lucruri, în încercări, în necazuri, în nevoi, în dificultăţi.
În cuvintele care urmează, el nu face nicio referire la cuvântările sale, nu dă nicio cifră cu privire la mărimea auditoriul căruia i s-a adresat, nu citează niciun exemplu de aranjament organizatoric menit să adune un număr mare de credincioşi.a Nu pretind în niciun fel că experienţele mele au fost mai deosebite decât cele avute de mulţi alţii, fie misionari ai Martorilor lui Iehova, fie ai altor religii. Relatarea are menirea de a-i permite cititorului să decidă asupra valorii ei relative, în special cu privire la evaluarea integrităţii şi a validităţii informaţiilor furnizate în restul acestei publicaţii. ÎMPREJURĂRI ŞI CONSECINŢE
Noi nu putem înceta să vorbim despre lucrurile pe care le-am văzut şi le-am auzit. — Faptele 4:20 Ceea ce am văzut, am auzit şi am trăit în următorii cincisprezece ani a avut un mare impact asupra mea. Nu am cum să ştiu dacă reacţia cititorului va coincide cu a mea, dar un lucru este sigur: nimeni nu ar putea înţelege ce anume m-a adus într-o situaţie de conflict interior, fără să cunoască istoria ei. Este aşa cum spune şi proverbul: „Dacă cineva răspunde înainte de a asculta, este o nebunie şi o umilire pentru el“.b Cu un an înainte de războiul din Republica Dominicană şi după un atac de febră denga care mi-a lăsat terminaţiile nervoase hipersensibile, am participat la un curs de zece luni la Şcoala Galaad.c Atunci preşedintele Societăţii, N. H. Knorr, mi-a cerut să părăsesc serviciul de misionar din Caraibe şi să vin cu soţia mea la sediul mondial (nua 2 Corinteni 6:4–10. b Proverbele 18:13. c Febra denga este ca malaria, fiind transmisă de ţânţari, dar se autolimitează. Efectul ei permanent asupra mea s-a datorat unei alte afecţiuni suferite în copilărie, febră scarlatină.
22
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
mit „Betel“) din Brooklyn, unde urma să slujesc în Departamentul de Redactare. Fără îndoială, unii ar fi privit aceasta ca pe o onoare, dar eu, sincer, nu aveam niciun interes să părăsesc locul unde eram. Într-o discuţie cu fratele Knorr în biroul său, i-am explicat cât de mult îmi plăcea repartiţia actuală, cât de mult îmi plăceau oamenii şi munca. Această atitudine a fost privită ca o lipsă de apreciere faţă de oportunitatea oferită; el s-a simţit vizibil ofensat. Atunci i-am spus că am dorit doar ca el să cunoască sentimentele mele, iubirea mea pentru activitatea misionară şi că voi accepta schimbarea repartiţiei. La câteva luni după sosirea noastră şi după ce făcusem ceva muncă de redactare, preşedintele Knorr m-a dus într-un birou cu o masă plină de teancuri de hârtii dactilografiate şi mi-a cerut să lucrez la pregătirea unui dicţionar biblic. Hârtiile acelea erau rezultatul temelor repartizate la 250 de bărbaţi din lumea întreagă. Totuşi, repartizarea s-a făcut în general pe baza poziţiei organizatorice a persoanei (personal de la filiale, supraveghetori de tipografii ş.a.m.d.). Puţini dintre aceştia aveau experienţă în redactare, iar şi mai puţini aveau experienţa, timpul sau resursele bibliografice necesare efectuării de cercetări. Cred că ar fi corect dacă am spune că cel puţin 90% din materialul trimis nu a fost folosit. Am început cu „Aaron“ şi am continuat cu „Aaroniţi“, „Ab“, „Abadon“ şi aşa mai departe, dar, în scurt timp, a devenit evident faptul că nu e practic ca un singur scriitor să efectueze această sarcină. Mai întâi, un director al Societăţii Watch Tower, Lyman Swingle, a fost repartizat să ajute la proiect; puţin după aceea, Edward Dunlap, secretarul şi arhivarul Şcolii Galaad, a fost şi el repartizat. În final, Reinhard Lengtat şi John Wischuk de la Departamentele pentru Serviciu şi, respectiv, de Redactare s-au alăturat grupului. Alţii au lucrat intermitent pe diferite perioade de durată variată, dar cei cinci bărbaţi menţionaţi au lucrat continuu la proiect până ce, cinci ani mai târziu, s-a finalizat lucrarea de referinţă de 1696 pagini numită Auxiliar pentru înelegerea Bibliei (engl.).a La început, preşedintele Knorr a făcut o afirmaţie care s-a dovedit un factor-cheie în abordarea noastră. Nu a fost intenţionată în modul în care am înţeles-o noi, dar a fost fără îndoială benefică. Adresându-se nouă, celor care am fost repartizaţi atunci, el a spus: „Vrem doar să prezentăm ce spune Biblia; nu trebuie să căutaţi totul în publicaţiile Societăţii“. Intenţia sa atunci când a spus asta era, după cum ne-am dat seaa Subiectele ne erau repartizate de Karl Adams, supraveghetorul Departamentului de Redactare. Perspicacitate pentru înelegerea Scripturilor (engl.), un set de două volume cu foarte mici revizuiri, a înlocuit cartea Auxiliar în 1988.
Competenă şi motivaii
23
ma mai târziu, ca proiectul să fie realizat repede şi să producă o carte relativ mică, „un ghid“, după cum s-a exprimat el mai târziu. Doar reluând ce se spunea în versetele anume legate de un subiect, cu puţine clarificări suplimentare, era necesară o cantitate minimă de timp pentru cercetări. Noi nu l-am înţeles corect şi am crezut că trebuia să ne străduim întotdeauna să prezentăm ceea ce spune efectiv Biblia, în loc să ne simţim obligaţi să prezentăm lucrurile mai degrabă aşa cum le prezintă publicaţiile Watch Tower. A rezultat un tip de publicaţie considerabil diferit faţă de cum se intenţionase iniţial. Materialul trimis de cei 250 de bărbaţi prezenta, aproape fără excepţie, informaţii în armonie cu „punctul de vedere acceptat“ în publicaţiile Societăţii. Cercetările noastre descopereau adesea diferenţe. Vicepreşedintele Societăţii, Fred Franz, era cunoscut ca principalul erudit biblic al organizaţiei. În câteva ocazii am mers la el în birou pentru a pune întrebări cu privire la anumite aspecte. Spre surprinderea mea, el mă îndrepta frecvent spre comentariile biblice spunând: „De ce nu te uiţi la ce spune Adam Clarke, sau ce spune Cooke“ ori, dacă subiectul era legat de Scripturile Ebraice, „ce spun comentariile lui Soncino?“ Biblioteca noastră de la Betel conţinea rafturi şi rafturi, pline cu astfel de comentarii. Deoarece erau produsul erudiţilor din alte religii, nu le-am acordat mare importanţă şi, împreună cu ceilalţi din departament, simţeam o ezitare sau chiar neîncredere să le folosim. Precum se exprima uneori fără menajamente Karl Klein, un membru vechi al Departamentului de Redactare, utilizarea acelor comentarii era ca şi cum „am suge la sânul Babilonului cel Mare“, imperiul religiei false conform interpretării Societăţii privind marea prostituată din Revelaţia.a Totuşi, cu cât căutam mai multe informaţii în aceste comentarii, cu atât mai impresionat rămâneam de convingerea exprimată ferm de numeroasa majoritate a autorilor, că Scripturile sunt de inspiraţie divină. Am fost şi mai impresionat de faptul că, deşi unele erau scrise încă din secolul al XVIII-lea, informaţiile erau în general foarte exacte şi folositoare. Nu m-am putut abţine să nu compar aceste informaţii cu publicaţiile noastre care, adesea în câţiva ani, deveneau „depăşite“ şi încetau să mai fie publicate. Nu am simţit că acele comentarii erau fără niciun fel de greşeli, dar lucrurile bune păreau a depăşi cu siguranţă acele puncte ocazionale pe care le simţeam greşite. a Îmi vine greu să cred că a vrut să spună asta atât de serios pe cât a sunat, dat fiind că el însuşi utilizase comentariile şi ştia că Fred Franz le folosea destul de frecvent.
24
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Am început să apreciez, mai mult ca oricând, cât de vital era contextul în înţelegerea oricărei părţi a Scripturii, lucru care părea acceptat şi de ceilalţi din grupul care lucra cu regularitate la proiectul Auxiliar. Împreună ne-am dat seama de necesitatea de a lăsa mai degrabă Biblia să-şi definească proprii ei termeni, decât să adoptăm nişte vederi anterioare sau să lăsăm definiţiile din dicţionarul englez să ne controleze. Am început să folosim tot mai mult dicţionarele ebraice şi greceşti din biblioteca Betelului şi concordanţele care se bazau pe cuvintele limbilor originale şi nu pe traducerile englezeşti. A fost un proces instructiv, dar care a pretins şi umilinţă, deoarece am ajuns să apreciem faptul că înţelegerea noastră din Scripturi era mult mai mică decât crezusem, că nu eram acei erudiţi biblici avansaţi care ne credeam a fi. Eu personal fusesem într-o activitate atât de agitată în cei douăzeci şi cinci de ani de până atunci, încât, deşi citisem Biblia de mai multe ori, nu am avut niciodată ocazia să fac astfel de cercetări serioase şi detaliate în Scripturi, simţind de fapt că nici nu ar fi nevoie să fac aceasta, din moment ce se presupunea că o făceau alţii pentru mine. Cele două cursuri de la Şcoala Galaad, la care am participat, aveau un program atât de încărcat, încât ofereau puţin timp pentru meditare, pentru efectuarea fără grabă a analizei şi a cercetărilor. A fost de mare folos acum să am atât timp, cât şi acces la ajutoare biblice suplimentare, la dicţionare, la comentarii, la concordanţe ebraice şi greceşti şi la altele. Însă mai presus de toate, diferenţa majoră consta în faptul că înţelesesem necesitatea de a lăsa întotdeauna contextul să ne ghideze şi de a permite Scripturilor să preia controlul. Nu a fost nicio schimbare de vederi peste noapte, dar, pe parcursul câtorva ani, s-a format o apreciere tot mai profundă faţă de nevoia crucială de a lăsa Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească pentru sine, într-o măsură cât se poate de mare. Am înţeles de ce acele comentarii vechi de o sută sau de două sute de ani din biblioteca noastră de la Betel nu deveneau depăşite în timp. Însăşi abordarea lor, verset cu verset, le obliga, mai mult sau mai puţin, să respecte semnificaţia contextuală, limitându-le astfel devierile către puncte de vedere sectare, interpretative sau inventate. Printre subiectele repartizate mie de Karl Adams, supraveghetorul Departamentului de Redactare, au fost cele referitoare la termenii „bătrân“ şi „supraveghetor“. Tot ce am primit erau aceste cuvinte; nu mi s-a anexat nicio altă instrucţiune sau recomandare legată de dezvoltarea subiectelor. Observaţi însă pe pagina alăturată cum se prezintă problema în cartea de istorie a organizaţiei, Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, la pagina 233.
Competenă şi motivaii
25
Imaginea zugrăvită aici este distorsionată, menită să creeze o impresie falsă. Ea vorbeşte despre cercetările făcute pentru cartea Auxiliar pentru înelegerea Scripturilor ca şi cum ar fi fost făcute „sub îndrumarea Corpului de Guvernare“ şi transmite ideea unei îndrumări plăcute din partea unui corp de bărbaţi motivaţi de grija intensă de a respecta Scripturile. În realitate, proiectul cărţii Auxiliar nu a fost nici iniţiat şi nici supravegheat de vreun Corp de Guvernare din acel timp, ci de preşedintele corporaţiei Watch Tower, Nathan Knorr. Deşi el a iniţiat proiectul, orice îndrumare efectivă din partea sa a fost una foarte detaşată şi limitată, întrucât eventualele îndrumări reale veneau prin Karl Adams, supraveghetorul Departamentului de Redactare. Knorr nu a conceput nici lista de subiecte care urmau să fie incluse în carte, nu a supravegheat repartizarea lor şi nici pregătirea lor. Toate repartizările de subiecte erau gândite şi realizate de Karl Adams. Adams nu era nici membru al Corpului de Guvernare şi, fie vorba între noi, nu făcea parte nici dintre cei care se numesc „unşi“. Sin-
26
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
gurul care putea fi considerat un „membru al Corpului de Guvernare“, dintre cei care au participat personal şi direct la cercetările şi la redactarea efectivă a articolelor pentru cartea Auxiliar, a fost Lyman Swingle din Consiliul de Administraţie al corporaţiei. Însă repartiţiile sale veneau de la Karl Adams, el lucra sub supravegherea lui Adams şi îi returna lui Karl tot ce scria în vederea corectării şi a aprobării, precum făceam toţi ceilalţi dintre noi, care lucram la proiect. Karl Adams Nathan Knorr şi Fred Franz citeau până la urmă unele dintre articolele finalizate, dar Knorr îl lăsa pe Karl Adams să aleagă acele articole despre care Karl simţea că ei ar trebui să le citească. Acestea erau surprinzător de puţine. Precum s-a menţionat, nu am primit nimic mai mult decât titlurile în momentul în care mi s-au repartizat subiectele „bătrân“ şi „supraveghetor“. Pe atunci nu eram membru al Corpului de Guvernare, iar ceea ce am dezvoltat nu a fost rezultatul îndrumării vreunui Corp de Guvernare, nici măcar a lui Karl Adams. Unchiul meu, Fred Franz, a avut unele contribuţii, dar numai datorită iniţiativelor mele personale, iar acţiunile sale ulterioare aproape că păreau să nege acele contribuţii. Devenise aproape evident că rezultatul cercetărilor mele era ceva neaşteptat, chiar era privit ca nu tocmai de dorit, atât de Nathan Knorr, cât şi de Fred Franz. Aceste cercetări au arătat că aranjamentul cu privire la bătrâni şi conducerea congregaţiilor în timpurile biblice erau foarte diferite faţă de poziţia adoptată pe atunci de Martorii lui Iehova, unde predomina un aranjament mai mult sau mai puţin „monarhic“. Fiecare congregaţie era sub supravegherea unei singure persoane individuale, un „serv de congregaţie“ sau „supraveghetor de congregaţie“. Termenul „supraveghetor“ i se aplica doar lui, iar ceilalţi erau consideraţi asistenţii săi. Aranjamentul scriptural al corpurilor de bătrâni fusese anulat în 1932 de judecătorul Rutherford din cauza lipsei de colaborare din partea unor bătrâni cu programele şi politicile Societăţii.a Funcţia de preşea În general, pentru a justifica această acţiune, se îndreaptă atenţia pe lipsa de colaborare a unor bătrâni în mărturia din casă în casă, care acum era în puternică promovare. Ei sunt prezentaţi ca nişte bărbaţi care erau interesaţi doar să conducă întrunirile şi să ţină cuvântări. Nu se menţionează însă niciodată că preşedintele Watch Tower, judecătorul Rutherford, proceda exact la fel. Explicaţia oferită este că responsabilităţile sale nu-i permiteau să participe în activitatea din casă în casă.
Competenă şi motivaii
27
dinte i-a acordat lui Rutherford autoritatea necesară să adopte o astfel de poziţie şi toate congregaţiile au fost invitate să voteze pentru dizolvarea corpurilor de bătrâni şi înlocuirea lor cu un „director al serviciului“, numit de Societate. În următorii patruzeci de ani, nu au existat corpuri de bătrâni în congregaţii. Acesta este motivul pentru care Traducerea lumii noi a Bibliei, ediţia engleză, publicată de Societate în anii ’50, foloseşte cu regularitate redarea „older men“ (bărbaţi mai în vârstă) în loc de „elders“ (bătrâni, în sens spiritual), un termen discreditat în mod oficial pe atunci.a Fiind oarecum tulburat de ceea ce descoperisem în cercetările mele, l-am abordat pe unchiul meu cu dovezile. Răspunsul său m-a luat prin surprindere. „Nu încerca să înţelegi Scripturile pe baza a ceea ce vezi astăzi în organizaţie“, a spus el şi a adăugat: „Nu murdări cartea Auxiliar“. Întotdeauna privisem organizaţia ca fiind canalul unic al lui Dumnezeu pentru răspândirea adevărului şi de aceea acest sfat a sunat cel puţin neobişnuit. Când i-am arătat că Traducerea lumii noi a Societăţii reda Faptele 14:23 inserând în mod evident cuvintele „în funcţie“ în legătură cu numirea bătrânilor şi că această adăugire altera cumva sensul, el a spus: „De ce nu verifici în alte traduceri, care nu sunt atât de părtinitoare?“b Am ieşit din biroul său întrebându-mă dacă într-adevăr am auzit bine ceea ce spusese. În zilele care au urmat a trebuit să-i amintesc aceste declaraţii în mai multe ocazii în timpul sesiunilor Corpului de Guvernare. Într-adevăr, acea conversaţie a afectat puternic modul în care abordam Scripturile. Am apreciat profund integritatea faţă de adevărul scriptural pe care cuvintele sale o indicaseră. Asta a făcut ca reacţiile sale de mai târziu să fie şi mai tulburătoare şi de neînţeles. După ce am finalizat subiectele „bătrân“ şi „supraveghetor“, le-am depus. În mod normal, preşedintele Nathan Knorr şi vicepreşedintele Fred Franz nu ar fi citit aceste articole. Totuşi, Karl Adams, ca supraveghetor al Departamentului de Redactare, mi-a spus că, după ce a citit informaţiile, s-a dus la fratele Knorr şi i-a spus: „Cred că ar trebui să citeşti asta. Schimbă o grămadă de lucruri“. Să revenim acum la prezentarea făcută în cartea Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Al doilea paragraf de la subtitlul „Pregătiri pentru o creştere fenomenală“ este în esena Ediţiile ulterioare ale Traducerii lumii noi folosesc „elder“, dar numai în textele din Revelaţia care se referă la cei 24 de bătrâni din jurul tronului lui Dumnezeu. Ediţia în limba română traduce atât „elder“ cât şi „older man“ ca „bătrân“. b Ediţiile ulterioare ale Traducerii lumii noi au renunţat la această sintagmă adăugată. Primele ediţii sunau aşa: „Mai mult, au numit bătrâni în funcţie pentru ei în fiecare congregaţie şi, făcând rugăciuni însoţite de posturi, i-au încredinţat lui Iehova“.
28
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
ţă un rezumat al articolelor pe care le-am trimis, precum va arăta o comparaţie cu acele articole din cartea Auxiliar (singura excepţie este accentul pe care acest paragraf îl pune pe conceptul de „statut oficial“ al bătrânilor). Cu siguranţă, nu mă aşteptam ca scriitorul sau scriitorii cărţii să menţioneze cine a scris acele articole din cartea Auxiliar. Dar din acest paragraf şi din începutul următorului paragraf, cititorul înţelege că articolele au dus la o decizie acceptată şi aproape imediată de a aduce totul în armonie cu aranjamentul scriptural. Ce s-a întâmplat de fapt? După cum mi-a relatat Karl Adams, după ce a citit materialul, Knorr s-a dus la Fred Franz în birou şi, cu o vehemenţă considerabilă, i-a spus: „Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să schimbăm totul aşa de târziu?“ Fred Franz i-a răspuns că nu, că el nu credea că ar fi necesar aşa ceva — aranjamentul existent putea continua fără probleme. Când Karl mi-a transmis mai târziu această informaţie, mi-a venit greu să cred, în special având în vedere declaraţiile anterioare făcute către mine de unchiul meu. M-am simţit obligat să merg într-o seară în camera sa şi să-l întreb despre asta. El mi-a confirmat că nu simţea nevoia unor ajustări. Ştiind că, la congresele de district din acea vară, cartea Auxiliar urma să fie distribuită fraţilor în formă completă, l-am întrebat ce efect crede că va avea asupra lor când vor afla că în congregaţiile din secolul întâi erau corpuri de bătrâni, că toi bătrânii slujeau ca supraveghetori şi că noi nu aveam nicio intenţie să urmăm acest exemplu scriptural. El mi-a răspuns în mod calm că nu crede că va fi vreo problemă, iar aranjamentul existent putea fi „adaptat“ la informaţiile din cartea Auxiliar. Mi-am exprimat grija profundă faţă de renunţarea la precedentul scriptural ca putând fi foarte tulburătoare pentru fraţi. Menţinându-şi poziţia, el mi-a dezvăluit cum argumentaseră fraţii din deceniile precedente, căci, din moment ce Cristos primise puterea Regatului în 1914, puteau foarte bine să intervină schimbări în modul în care urmau să fie administrate lucrurile de pe pământ. Apoi a adăugat că el crede dintotdeauna şi îşi menţine această convingere, că Isus Cristos va conduce şi va administra chestiunile slujitorilor săi de pe tot pământul folosindu-se de un singur om şi aceasta până când urma să vină Noua Ordine. Tonul acestor expresii mi s-a părut atât de diferit de ceea ce spusese în ocazii precedente, încât mi-a fost greu să le împac pe unele cu altele. Cu toate acestea, puţin mai târziu, vicepreşedintele a pregătit un material pentru congres care puncta că urma să aibă loc o schimbare în supravegherea congregaţiilor. Când o copie a acelui material a ajuns la Karl Adams, el a înţeles implicaţiile şi l-a contactat imedi-
Competenă şi motivaii
29
at pe preşedintele Knorr, spunându-i: „Cred că ar fi bine să vorbeşti din nou cu fratele Franz. Mi se pare că s-a răzgândit“. Fratele Knorr a vorbit şi fratele Franz chiar că se răzgândise. În consecinţă, aranjamentul vechi de patruzeci de ani a fost schimbat. A prezenta dezvoltarea acestei schimbări în modul în care o face cartea Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, descriind un ‘Corp de Guvernare’ care îndrumă cercetările şi ‘studiul cu atenţie’ al termenilor biblici, având ca singură preocupare dorinţa de a se ‘armoniza într-un mod mai deplin cu modelul păstrat în Scripturi’ şi fiind ‘hotărât să se supună în continuare conducerii divine’ pentru „a aduce organizaţia într-o şi mai strictă armonie“ cu acel model, înseamnă a prezenta o imagine idealizată care pur şi simplu nu este adevărată. Acest lucru dovedeşte fie ignoranţă din partea scriitorului sau a scriitorilor materialului cu privire la cum s-au desfăşurat în realitate lucrurile, fie duplicitarism menit să accentueze rolul unui grup de bărbaţi căruia ei aparţin. Faptele arată în schimb ce control puternic deţineau câteva persoane individuale şi cum decizia, cât de cât deplasată, a unui om (cea a lui Fred Franz) putea afecta direcţia pe care o organizaţie mondială urma să o apuce. Când mi s-a repartizat subiectul „Cronologie“, au apărut din nou întrebări serioase.a O învăţătură majoră a Martorilor lui Iehova este aceea că profeţiile biblice au indicat spre anul 1914 ca fiind sfârşitul ‘timpurilor neamurilor’ din Luca 21:24 (Cornilescu, 1996) şi că, în acel an, Isus Cristos a preluat în mod activ puterea Regatului şi a început să guverneze în mod invizibil ochilor umani. Trimiterea la o perioadă de „şapte timpuri“ din Daniel, capitolul patru, constituia fundamentul calculelor care conduceau la acest an şi, folosind alte texte, acele „şapte timpuri“ s-au tradus ca fiind o perioadă de 2 520 de ani, începând din 607 î.e.n. şi sfârşindu-se în 1914 e.n. Data de început, 607 î.e.n., se considera ca fiind anul distrugerii Ierusalimului de către cuceritorul babilonian Nebucadneţar. Ştiam că anul 607 î.e.n. părea să apară doar în publicaţiile noastre, dar nu ştiam de ce. Am petrecut luni întregi în cercetarea subiectului „Cronologie“, iar rezultatul a fost cel mai lung articol din cartea Auxiliar.b O bună parte din timp s-a încercat găsirea unei dovezi, a unei justificări istorice prin care să se confirme anul 607 î.e.n., dată atât de crucială calculelor noastre pentru 1914. Charles Ploeger, un membru al personalului de la sea Mi-au fost repartizate şi majoritatea subiectelor istorice, care tratau conducătorii şi istoria Egiptului, a Asiriei, a Babilonului (doar conducătorii), a Medo-Persiei şi altele. b Se întindea pe 27 de pagini (322–348). În ediţia revizuită din 1988, a suferit cea mai drastică modificare, fiind redus la 20 de pagini şi eliminându-se orice recunoaştere a problemelor privind anul 607 î.e.n.
30
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
diul mondial, slujea pe atunci ca secretarul meu şi a căutat prin bibliotecile din zona oraşului New York orice material ce ar fi putut sprijini acea dată din punct de vedere istoric. Nu am găsit absolut nimic care să sprijine anul 607 î.e.n. Toţi istoricii indicau o dată cu douăzeci de ani mai târziu. Înainte de a pregăti materialul despre „Arheologie“ din cartea Auxiliar, nu ştiam că numărul tăbliţelor ceramice cuneiforme, găsite în zona Mesopotamiei şi datând din timpul Babilonului, erau de ordinul de zecilor de mii. În toate acestea, nu exista nimic care să indice că perioada Imperiului Neobabilonian (în care a domnit reTăbliţă cuneiformă gele Nebucadneţar) avea lungimea necesară pentru a se potrivi datei fixate de noi pentru distrugerea Ierusalimului, 607 î.e.n. Toate dovezile arătau spre o perioadă de douăzeci de ani mai scurtă decât susţinea cronologia noastră publicată. Deşi acest lucru mi s-a părut tulburător, voiam să cred că cronologia noastră era corectă, în ciuda tuturor dovezilor contrare, şi că aceste dovezi erau cumva eronate. Astfel, pe parcursul pregătirii materialului pentru cartea Auxiliar, s-a folosit mult timp şi spaţiu în încercarea de a slăbi credibilitatea dovezilor arheologice şi istorice care făceau din 607 î.e.n. o dată eronată şi ofereau calculelor noastre un alt punct de pornire, rezultatul fiind astfel o dată diferită de 1914. Împreună cu Charles Ploeger am făcut o călătorie la Universitatea Brown din Providence (Rhode Island), pentru a-l intervieva pe profesorul Abraham Sachs, un specialist în texte cuneiforme antice, îndeosebi al celor ce conţineau date astronomice. Doream să vedem dacă putem obţine orice informaţie care să indice vreo slăbiciune sau defect în datele astronomice prezentate de multe texte, date care indicau că anul stabilit de noi, 607 î.e.n., era incorect. În final a devenit evident că era nevoie practic de o conspiraţie din partea scribilor antici — fără niciun motiv imaginabil — pentru a prezenta greşit faptele dacă, într-adevăr, cifra noastră urma să fie cea corectă. Din nou, asemenea unui avocat pus în faţa unor dovezi pe care nu le poate depăşi, efortul meu a fost acela de a discredita sau a slăbi încrederea în martorii din timpuri străvechi, care ofereau astfel de dovezi, dovezi ale textelor istorice legate de Imperiul Neobabilonian.a Luate ca atare, argumentele pe care le-am prezentat erau sincere, dar ştiu care era intenţia lor, şi anume, să susţină o dată pentru care nu exista niciun suport istoric. a Vezi cartea Auxiliar pentru înelegerea Scripturilor (engl.), pag. 326–328, 330, 331.
Competenă şi motivaii
31
Astfel, în ciuda aprecierii noastre atât de glorificate faţă de anumite principii, cartea Auxiliar conţinea multe exemple ale eforturilor noastre de a fi loiali învăţăturilor Societăţii. În multe privinţe, ceea ce am învăţat din această experienţă a fost mai util pentru noi, decât pentru cartea în sine. Totuşi, cartea Auxiliar pentru înelegerea Bibliei a trezit interesul multor Martori faţă de Scripturi. Poate tonul ei, modul ei de abordare, efortul majorităţii scriitorilor ei în a evita dogmatismul, în a recunoaşte că pot exista mai multe moduri de a privi anumite probleme, de a nu face din ceva mai mult decât dovezile o permiteau, au adus probabil cele mai mari foloase, deşi chiar şi în aceste aspecte aveam uneori lipsuri, permiţând ideilor preconcepute să preia controlul şi nereuşind să aderăm la Scripturi pe cât ar fi trebuit de ferm. Ştiu că aşa s-a întâmplat în cazul meu când am pregătit subiecte precum „Timpurile fixate ale naţiunilor“, „Sclavul fidel şi prevăzător“ şi „Marea mulţime“, toate conţinând argumente menite să susţină învăţăturile de atunci ale publicaţiilor Watch Tower. Fiindcă, în mintea mea, acele învăţături erau pur şi simplu „fapte“, m-am trezit că făceam ceea ce am scris mai târziu în „Prefaţă“ că nu se intenţionează. La pagina 6, la subtitlul „Scopul ei“, apăreau următoarele cuvinte: „Auxiliar pentru înelegerea Scripturilor nu intenţionează să fie un comentariu doctrinar sau o lucrare interpretativă“. Se mai spunea, de asemenea, că orice aplicare făcută cu privire la expresiile simbolice sau figurative nu fusese făcută „în mod arbitrar sau pentru a se conforma vreunui crez“. În mare parte, acest lucru era adevărat. Uneori, însă, convingerile înveterate au depăşit eforturile de a menţine acest standard. În anul în care s-a lansat cartea Auxiliar, am fost invitat să devin membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, Corpul care în prezent conduce activitatea Martorilor lui Iehova în peste 235 de ţări din lume. Până atunci, acesta fusese compus din şapte membri care coincideau cu cei şapte membri ai Consiliului de Administraţie al corporaţiei numite Watch Tower Bible and Tract Society, o corporaţie fondată iniţial în Pennsylvania, de Charles Taze Russell, primul preşedinte. La 20 octombrie 1971, împreună cu alţi trei fraţi, am fost numiţi membri ai Corpului de Guvernare extins. Această situaţie, poate mai mult ca oricare alta, m-a adus faţă în faţă cu unele realităţi pe care nu mă aşteptam să le întâlnesc vreodată. Mulţi Martori ai lui Iehova fac excepţie de la o declaraţie care a apărut într-un articol din revista Time (22 februarie 1982), în care numele meu apărea des.a Scriitorii articolului s-au referit la organizaţia Martorilor lui Iehova ca fiind una „secretoasă“. Poate părea ciudat să a Vezi facsimilul de pe pagina alăturată. Articolul poartă titlul „Martor condamnat. O sectă secretoasă şi apocaliptică îşi evită un fost lider“.
32
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
foloseşti un termen ca acesta despre o organizaţie care încurajează viguros o lucrare cât se poate de publică — activitatea din casă în casă în oraşe, comune şi sate din întreaga lume. Cu siguranţă. reporterii de la Time au scris ceea ce au scris, deoarece le-a fost extrem de dificil să obţină vreun comentariu de la sediul mondial despre situaţia descrisă în primul capitol al acestei cărţi. Adevărul este că, chiar şi printre Martorii lui Iehova, puţini au o idee clară despre cum funcţionează partea centrală a organizaţiei. Ei nu ştiu cum se ajunge la deciziile privitoare la învăţăturile doctrinare, cum îşi desfăşoară discuţiile Corpul de Guvernare care conduce toate activităţile la nivel mondial, dacă deciziile sunt întotdeauna unanime sau ce se întâmplă dacă apare un dezacord. Toate acestea sunt învăluite în mister, deoarece Corpul de Guvernare se întruneşte în spatele uşilor închise. Îmi amintesc doar două sau trei ocazii, din totalul de nouă ani pe care i-am petrecut ca membru al Corpului de Guvernare, când persoane, care nu erau membri numiţi, au fost prezente la întrunirile sale obişnuite. Şi în acele ocazii, prezenţa lor se datora simplului fapt că trebuia să prezinte un raport cerut de Corpul de Guvernare, după care plecau, iar Corpul de Guvernare îşi continua deliberările în privat — importanţa rapoartelor lor nu le califica pe acele persoane să participe la discuţie.a De asemenea, nu se dă niciodată Martorilor, ca grup, vreo informaţie cu privire la totalul veniturilor, cheltuielilor, activelor sau investiţiilor Societăţii (deşi primesc un scurt raport de cheltuieli în fiecare an, în Anuar). Numeroşi factori, care sunt relativ de notorietate publică în multe organizaţii religioase, sunt vag sau deloc cunoscuţi de marea majoritate a Martorilor lui Iehova. Totuşi, deciziile luate de micul grup de bărbaţi care formează acel Corp pot afecta şi adesea chiar afectează vieţile lor în cel mai intim mod şi trebuie aplicate la nivel global. a În 1978, raportul financiar întocmit pentru Corpul de Guvernare afişa un total de 332 de milioane de dolari deţinuţi în active (proprietăţi, depozite etc.). Chiar şi în Corpul de Guvernare, puţini membri ştiau detalii despre proprietăţile financiare ale Societăţii. Fără îndoială, activele de azi depăşesc cu mult această valoare.
Competenă şi motivaii
33
Aceasta mă aduce la ultimul motiv al scrierii acestei cărţi, cel mai important, deoarece fără el celelalte sunt de mică însemnătate. OBLIGAŢIA
Tot ce vrei să vă facă vouă oamenii facei-le şi voi la fel, fiindcă aceasta înseamnă Legea şi Profeii. — Matei 7:12 Acest principiu enunţat de Isus Cristos ne obligă pe oricare dintre noi care pretindem că suntem creştini. Nicio persoană sinceră nu poate pretinde că respectă aceste cuvinte în mod perfect şi nici eu nu pretind aşa ceva. Dar cred că pot să spun că ceea ce este scris aici se datorează dorinţei sincere de a urma acest principiu. Apostolul Pavel a vorbit despre sine ca fiind „dator“ oamenilor de orice fel.a El simţea o obligaţie faţă de ei, iar eu simt o obligaţie similară. Dacă altcineva ar cunoaşte nişte fapte, care pot fi de valoare pentru mine în luarea unor decizii vitale, aş dori ca el să mi le facă disponibile; nu să ia decizia în locul meu, ci să-mi furnizeze informaţia, lăsându-mă pe mine să-i cântăresc valoarea şi semnificaţia. Dacă mi-ar fi un prieten adevărat, sunt convins că ar face asta. Cei nouă ani pe care i-am petrecut în Corpul de Guvernare au avut un impact puternic asupra mea şi, în special, asupra conştiinţei mele. M-am trezit în faţa unui conflict major din viaţă, a unei situaţii de răscruce pe care nu mă aşteptam să o traversez vreodată. Decizia pe care am luat-o a fost a mea, iar preţul plătit a fost considerabil. Cu toate acestea, nu o regret, la fel cum nu regret nici faptul că am obţinut informaţiile care au contribuit la ea. Alţii poate ar fi decis altfel, unii chiar au făcut-o. Este privilegiul lor, ceva între ei şi Dumnezeu. După ce, în mai 1980, am demisionat din Corpul de Guvernare, am primit numeroase telefoane de la reviste şi ziare care doreau informaţii despre situaţia existentă în organizaţie. Am direcţionat toate aceste cereri spre sediul din Brooklyn. Însă de fiecare dată mi se spunea că încercaseră deja această cale, dar fără succes: „Nu comentăm“. Răspunsul meu era că nu puteam eu să fiu sursa lor de informaţii. Mi-am menţinut această poziţie timp de aproape doi ani. Ceea ce s-a întâmplat în acei doi ani nu numai cu mine, dar şi cu alţii, m-a făcut să-mi reevaluez această poziţie. În timpul celor doi ani, motivaţiile, caracterul şi conduita persoanelor care, în mod conştient, nu erau de acord cu organizaţia, au fost descrise în cei mai răi termeni. Preocuparea lor de a pune Cuvântul lui Dumnezeu pe primul loc era reprezentată ca fiind produsul ambiţiei, a Romani 1:14.
34
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
al rebeliunii, al mândriei, ca un păcat împotriva lui Dumnezeu şi lui Cristos. Nu s-a pus nici măcar problema posibilităţii ca vreunul din ei să fi acţionat din sinceritate, din iubire faţă de adevăr sau din integritate faţă de Dumnezeu. Nu s-a depus niciun efort de a face deosebiri, toţi au fost „băgaţi în aceeaşi oală“. Orice conduită sau atitudine greşită din partea cuiva care părăsea organizaţia era atribuită tuturor celor care plecaseră. Pentru cei care într-adevăr arătau o atitudine greşită, nu se depunea niciun efort de a evalua partea pe care frustrarea, dezamăgirea şi suferinţa ar fi putut-o avea în apariţia acelei conduite. Un volum enorm de zvonuri şi chiar bârfă de cea mai joasă speţă circula printre Martori la scară internaţională. Despre creştini fideli, cu înalte standarde morale, se vorbea că îşi schimbau soţiile sau că erau homosexuali, ipocriţi, egoişti şi interesaţi în formarea propriului lor cult. Cei în vârstă erau adesea catalogaţi „bolnavi mintal“ sau „senili“. Singurii care ar fi putut stăvili astfel de vorbe, prin simpla menţionare a posibilităţii că astfel de persoane ar putea fi cu adevărat sincere, că ar avea o preocupare autentică faţă de conştiinţă sau prin a aminti că acele zvonuri erau la fel de respingătoare în faţa lui Dumnezeu precum mărturia mincinoasă, au contribuit, în realitate, la răspândirea zvonurilor prin ceea ce au publicat.a Să luăm analizăm următorul material apărut în Turnul de veghe din 1 februarie 1983, pagina 27, publicat în milioane de exemplare în multe limbi de pe întregul pământ:
Într-un singur paragraf, persoanele respective, sunt descrise ca fiind asemenea lui Satan, critice, rebele, dispreuitoare, semee, apostate şi nelegiuite. Ce au făcut de fapt acei oameni pentru a merita această gamă de acuzaţii? Printre „relele“ menţionate se află dezacordul într-un mod neprecizat cu o parte neprecizată a învăţăturilor ora Exodul 20:16; Leviticul 19:16; Psalmul 15:3; 1 Petru 2:21–23.
Competenă şi motivaii
35
ganizaţiei şi declararea faptului că, în sine, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu este suficient, iar întrunirile mari dintr-o anumită clădire nu sunt esenţiale. Ar putea numai aceste lucruri să plaseze o persoană în categoria descrisă ca fiind asemenea lui Satan? Nu se spune nimic care să indice altceva şi, oricât de incredibil ar putea părea, în mintea multor Martori, inclusiv bătrâni şi reprezentanţi itineranţi, aceste lucruri au fost considerate suficiente pentru a-i categorisi astfel şi pentru a-i trata ca atare. Comparaţi această condamnare generală cu articolele apărute în revista Trezii-vă! din 22 iunie 2000. Acestea avertizează că „generalizările ascund ceea ce este important în legătură cu adevărata chestiune în discuţie şi sunt folosite de cele mai multe ori pentru a înjosi un întreg grup de persoane“. Un paragraf de la pagina 6 conţine următorul text:
Recitiţi materialul din Turnul de veghe de pe pagina anterioară şi comparaţi-l cu această declaraţie. Scopul articolului din Trezii-vă! este acela de a-i apăra pe Martorii lui Iehova de etichete precum „sectă“. Cu siguranţă, eticheta de „apostat“ e cel puţin la fel de defăimătoare, dacă nu chiar mai defăimătoare. Totuşi, Martorilor li se cere să o aplice oricărui membru care nu este de acord cu poziţia luată de conducere. Practica de a-i „băga pe toţi în aceeaşi oală“ este nedreaptă, aşadar e necreştină. Motivele pentru care oamenii se separă de organizaţia Martorilor sunt multe şi variate. Iar numărul celor care pleacă în fiecare an este remarcabil. Analizând rapoartele mondiale pe perioada cuprinsă între 1970 şi 2012, găsim un total de 10 112 847 de persoane care au fost botezate la nivel mondial. Organizaţia estimează în mod obişnuit că 1% din membrii ei mor anual. Calculând acest procent pentru fiecare an în
36
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
parte, putem estima că 1 847 250 de membri s-au pierdut din pricina decesului. Scăzându-i din numărul celor botezaţi, rămâne numărul 8 265 597 ca fiind creşterea înregistrată pe o perioadă de 43 de ani, dacă toate persoanele rămase în viaţă ar fi încă în organizaţie. Ce găsim? În anul precedent acestei perioade de 43 de ani (1969), raportul arăta un total de 1 256 784 de persoane active asociate. Adăugând 8 265 597 la acest număr, obţinem un total de 9 522 381 care ar fi trebuit să fie asociate cu organizaţia în 2012. Însă, raportul pe acel an arată un număr de doar 7 538 994 de membri asociaţi. Asta înseamnă că, pe o perioadă de 43 de ani, aproximativ 1 983 387 de persoane au părăsit organizaţia ori şi-au încetat activitatea. Această cifră reprezintă aproape 20% din totalul de noi membri botezaţi. Exemple specifice din raportul mondial pe 2012, publicat în Anuarul pe 2013, ilustrează grafic situaţia care predomină în prezent în multe ţări, în special în ţările industrializate. Pentru principalele 12 ţări din vestul Europei şi pentru Insulele Britanice raportul oferă următoarele date: Botezaţi în 2012: Media vestitorilor activi în 2011: Media vestitorilor activi în 2012:
18 936 957 987 963 153
Deşi au fost botezate 18 936 persoane, numărul total al vestitorilor a crescut doar cu puţin peste 5 000. Asta înseamnă că peste 13 500 de persoane fie au plecat, fie au devenit „inactive“ în această perioadă. Pentru trei ţări importante din zona Pacificului (Japonia, Coreea şi Australia) avem următoarele rezultate: Botezaţi în 2012: Media vestitorilor activi în 2011: Media vestitorilor activi în 2012:
6 498 380 953 381 546
Din nou, 6 498 au intrat ca persoane nou-botezate, totuşi creşterea a fost de numai 593 de persoane. Rezultă că 6 498 au intrat şi 5 905 au plecat sau au devenit „inactivi“. Pentru Statele Unite şi Canada observăm rezultate similare: Botezaţi în 2012: Media vestitorilor activi în 2011: Media vestitorilor activi în 2012:
33 979 1 257 693 1 268 860
Deşi 33 979 au fost botezaţi, numărul „vestitorilor“ a crescut doar cu 11 167, aceasta însemnând că 22 812 au plecat sau au devenit „inactivi“ între 2011 şi 2012. Dacă adunăm cifrele pentru toate aceste 19 ţări importante, ajun-
Competenă şi motivaii
37
gem la un total de 59 413 botezaţi şi, deşi cifrele pe 2012 arată că s-a înregistrat creştere, ea a fost de doar 16 926, lucru care înseamnă că, în acele 19 ţări importante, 42 487 au părăsit organizaţia sau au devenit „inactivi“. Întrucât raportul mondial pe 2012 indică o creştere de 1,9%, este clar că au fost şi ţări care au avut creşteri semnificative. Dar situaţia de „uşă rotativă“ din ţările importante enumerate nu este doar notabilă, ci este şocantă. Mai ales că, în afară de Japonia şi Coreea, e vorba de ţări care figurează printre primele în istoria Societăţii Watch Tower, ţările unde s-a dezvoltat şi a crescut de la începuturi. Motivele pentru care oamenii pleacă sau îşi încetează activitatea sunt multiple. Nu îmi fac iluzii cu privire la faptul că cele peste trei milioane de persoane, care au părăsit organizaţia în anii 1970–2012, au făcut-o din motive de conştiinţă sau că fiecare dintre ele este neapărat o persoană umilă, corect motivată şi mai interesată de adevăr decât de sine însuşi. În mod evident, mulţi nu sunt; unii au adoptat o conduită imorală fie înainte, fie după plecare; alţii, care au plecat din cauza anumitor dezacorduri, s-au făcut apoi vinovaţi de relele împotriva cărora militau, folosindu-se de răzbunare, ridiculizări, semi-adevăruri şi exagerări. Unii chiar au tulburat întrunirile sau congresele Martorilor lui Iehova, conduită ce mi se pare deplorabilă. Însă, cunosc personal şi multe, foarte multe persoane care nu sunt aşa, care demonstrează în orice aspect că sunt decente, temătoare de Dumnezeu şi pline de compasiune. Privit dintr-un punct de vedere egoist, aceşti oameni nu ar fi avut nimic de câştigat, ci numai de pierdut, prin poziţia adoptată şi prin calea pe care au urmat-o ulterior. În multe din cazurile lor nu a fost vorba de un tratament dur experimentat de ei înşişi, ci de a vedea un astfel de tratament aplicat altora, de a vedea oameni suferind din cauza rigidităţii, a gândirii înguste sau chiar a aroganţei bărbaţilor aflaţi la conducere, bătrâni şi alţii, ori conştientizarea unor efecte dureroase ale anumitor edicte ale organizaţiei, care nu aveau vreun fundament scriptural solid. În loc să fie certăreţi, nemulţumiţi, cu spirit răzbunător, aceşti oameni au pledat doar pentru mai multă compasiune şi o imitare mai fidelă a exemplului Fiului lui Dumnezeu, Capul congregaţiei creştine. Aceste sentimente faă de alii sunt, după părerea mea, un factor decisiv în determinarea autenticităţii motivaţiei. În mod similar, preocuparea faţă de adevăr, preocuparea de a nu se face vinovat de interpretarea greşită a Cuvântului lui Dumnezeu, preocuparea de a nu fi ipocrit, pretinzând că ei cred ceea ce de fapt nu cred, sprijină ceea ce ei nu pot sprijini prin conştiinţă, condamnă ceea ce ei nu pot vedea că înseşi Scripturile condamnă — şi aceste preocupări pot, cred
38
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
eu, determina autenticitatea motivaţiei cuiva care ia o astfel de poziţie. Cunosc multe persoane care au dovedit cu claritate astfel de preocupări, fiind totuşi etichetate ca „apostaţi“, „anticrişti“, „instrumente ale lui Satan“. Cazuri după cazuri, singura bază pentru astfel de condamnări era faptul că acei oameni nu puteau cu sinceritate să accepte toate învăţăturile şi politicile organizaţiei. Personal, mă simt obligat faţă de aceste persoane. Practic în fiecare caz, un grup de trei până la cinci bărbaţi (un „comitet judiciar“) s-a întâlnit cu fiecare din persoanele respective în şedinţe secrete, iar cei care veniseră ca martori puteau doar să depună mărturie, dar nu să participe şi la restul discuţiei. Puţin după aceea, era citit un anunţ scurt de excludere în faţa congregaţiei, care însă nu conţinea nicio mărturie şi nicio dovadă în favoarea măsurii de excludere. După citirea unui asemenea anunţ, niciun Martor nu mai avea voie să vorbească cu persoana exclusă, astfel oprindu-i-se acesteia orice posibilitate de a le da vreo explicaţie prietenilor şi colaboratorilor creştini. Dacă cel în cauză ar fi încercat să facă asta înaintea excluderii, ar fi fost clasificat ca „făcând prozelitism“, „subminând unitatea congregaţiei“, „semănând divergenţă“ sau „formând o sectă“. Oricine ar fi încercat să vorbească cu ei după excludere şi-ar fi riscat propria situaţie, devenind la rândul său pasibil de o astfel de excludere. Astfel se realizează o „carantină“ eficientă; se pune „capac“ în faţa oricărei discuţii legate de problemă. Consemnarea audierii pentru excludere şi a oricăror pretinse dovezi este stocată într-unul din numeroasele dosare voluminoase ale Departamentului pentru Serviciu de la Brooklyn (sau în dosarele unei filiale) şi ştampilată cu textul „A nu se distruge“. Dosarul cu acuzaţiile este de asemenea secret şi nu se poate revizui. Biblia spune: „Un tovarăş adevărat iubeşte tot timpul şi este un frate care s-a născut pentru ziua necazului“.a Cândva credeam că am mulţi, mulţi asemenea prieteni autentici. Dar, când conflictul a atins punctul decisiv, am constatat că aveam doar câţiva. Totuşi, îi consider preţioşi pe acei câţiva, indiferent că au spus mult sau puţin în favoarea mea. Datorită proeminenţei mele din trecut, oamenii întreabă de mine. Totuşi, aproape nimeni nu întreabă vreodată de ceilalţi, care nu sunt atât de cunoscuţi, deşi ei au trăit aceeaşi experienţă, au plătit practic acelaşi preţ, iar durerea a fost la fel de intensă. Ce simte oare o mamă care şi-a văzut fiica venind pe lume din propriul ei corp, a îngrijit-o cât a fost bebeluş, a tratat-o când a fost bolnavă, a îndrumat-o când a fost adolescentă, a trăit problemele ei împreua Proverbele 17:17.
Competenă şi motivaii
39
nă cu ea, a simţit dezamăgirile şi tristeţile ei ca şi cum i-ar fi aparţinut personal, a împărtăşit lacrimile ei, iar acum, când fiica ei a ajuns un adult, aceasta o respinge pur şi simplu pentru că mama ei a căutat să rămână fidelă în faţa conştiinţei personale şi a lui Dumnezeu? Oare ce efect are asupra unui tată sau unei mame, care îşi văd fiul sau fiica în prag de căsătorie, să li se spună că ‘ar fi mai bine ca ei să nu vină la nuntă’? Sau să ştie că o fiică a născut un copil şi să li se spună să nu vină să-şi vadă nepotul? Acestea nu sunt situaţii fictive. Exact aceste lucruri li se întâmplă multor părinţi care au fost asociaţi cu Martorii lui Iehova. Observaţi exemplul unei mame din Pennsylvania care scrie: Am copii căsătoriţi în organizaţie care, la momentul dezasocierii mele, mi-au oferit chiar să locuiesc la ei acasă, iar părerea lor despre mine ca persoană a rămas aceeaşi. Când au apărut informaţiile [din Turnul de veghe din 1 octombrie 1982, care stabilesc instrucţiuni detaliate privind asocierea cu cei care s-au dezasociat astfel] am fost evitată de ei şi de atunci nu mai vorbesc cu mine la telefon şi nici nu iau legătura cu mine. Trebuie să fac ceva legat de asta, dar nu ştiu ce. Nu fac nimic de teamă să nu-i îndepărtez şi mai tare. Nu le telefonez de teamă să nu îşi ia un număr de telefon secret şi nu le scriu de teamă să nu se considere jigniţi. Am fost internată cu epuizare emoţională şi am suferit mai multe crize care s-au dovedit din nefericire copleşitoare. Poate vei împărtăşi această experienţă. Nu ştiu cum să mă descurc cu pierderea copiilor mei (şi a viitorilor nepoţi). E o pierdere monumentală.
Dacă proeminenţa mea din trecut ar putea acum contribui în vreun fel la poziţia de conştiinţă a acestor persoane considerate cu o minte mai deschisă şi i-ar putea ajuta pe alţii să-şi revizuiască atitudinea faţă de aceste persoane, simt că o astfel de proeminenţă ar servi, poate, singurului scop util căruia i-ar fi putut sluji vreodată. Mă gândesc la cuvintele apostolului Pavel când a spus: Noi suntem pe deplin cunoscuţi de către Dumnezeu şi sper că, de asemenea, suntem cunoscuţi şi conştiinţelor voastre. Noi nu ne recomandăm din nou înaintea voastră, ci vă dăm o ocazie de a vă lăuda cu noi, ca să puteţi răspunde celor care se laudă cu înfăţişarea exterioară, şi nu cu inima. Deschideţi-vă inima faţă de noi! N-am făcut rău nimănui, n-am corupt pe nimeni, n-am exploatat pe nimeni. Nu spun aceasta ca să vă condamn, căci am spus mai înainte că sunteţi în inimile noastre, fie că murim împreună, fie că trăim împreună.a a 2 Corinteni 5:11, 12; 7:2, 3 (Noua traducere în limba română, 2007).
40
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Dacă informaţiile prezentate în această carte pot ajuta o astfel de mamă să fie privită de copiii ei nu cu ruşine, ci cu mândrie pentru că şi-a respectat conştiinţa, atunci a meritat tot efortul depus. Acesta este în mare motivul pentru care cartea de faţă va prezenta lucrurile pe care le-am văzut, le-am auzit şi le-am trăit pe parcursul celor nouă ani pe care i-am petrecut ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Pentru a ajunge la rădăcina a ceea ce pentru mulţi reprezintă o problemă sfâşietoare, este evident necesar ca subiectul să fie analizat pe ambele părţi. Materialul prezentat nu intenţionează să fie vreun fel de demascare. Deşi este adevărat că unele lucruri au fost şocante pentru mine, ele nu sunt prezentate pentru valoarea lor şocantă. Le relatez deoarece ilustrează şi exemplifică probleme foarte fundamentale, chestiuni foarte serioase. Ele demonstrează extremele pe care le poate atinge „loialitatea faţă de o organizaţie“, cum se întâmplă ca persoane care, în principiu, sunt binevoitoare şi bine intenţionate, să ia decizii şi să acţioneze în mod neplăcut, nedrept, chiar crud. Vor fi citate nume, locuri şi date, deoarece acestea sunt necesare unei prezentări credibile a faptelor. Sunt sigur că fără aceşti factori, mulţi ar suspecta sau chiar ar nega veridicitatea relatării. Acolo unde mi s-a părut că aceste elemente nu sunt necesare sau, folosindu-le, aş provoca dificultăţi inutile persoanelor implicate, voi omite nume sau alţi factori identificatori. Am încercat să fiu cinstit în citatele făcute, fără a le scoate din context şi fără a încerca să le dau o semnificaţie pe care nu o au. Cred că citatele sunt tipice persoanelor citate, nu ceva neobişnuit faţă de caracterul, personalitatea şi abordarea lor. Cu toate acestea am păstrat câteva citate anonime pentru a evita dificultăţi inutile pentru persoana în discuţie sau pentru cele apropiate de ea. Evident, e imposibil să faci asta în fiecare caz căci relatarea ar deveni fără sens. Cred de asemenea că nici unul dintre noi nu ar trebui să se aştepte să fie scutit de responsabilitatea indicată de cuvintele lui Isus: „Vă spun că oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii de orice cuvânt nefolositor pe care-l rostesc, fiindcă prin cuvintele tale vei fi declarat drept şi prin cuvintele tale vei fi condamnat“.a Putem căuta, şi vom putea primi, iertare pentru lucrurile rele sau dureroase pe care le-am spus. Dar tot rămânem responsabili pentru ele. Unii probabil vor condamna anumite informaţii ca fiind „o spălare a rufelor murdare în public“. Însă, în mod ciudat, aceeaşi oameni nu au nimic împotriva spălării „rufelor murdare“ ale altor relia Matei 12:36, 37.
Competenă şi motivaii
41
gii, manifestând un mare interes şi făcând multă publicitate pe seama ei. Totuşi, ei simt că ceea ce se petrece în organizaţia lor religioasă nu ar trebui să se discute în afara ei. Problema este că, în ce priveşte comunitatea Martorilor lui Iehova de astăzi, efectiv nu există nicio posibilitate pentru o astfel de discuţie. Oricine ar încerca să facă asta ar fi privit ca demonstrând un spirit de rebeliune şi ar încheia prin a fi exclus în cele din urmă. Dacă informaţia nu poate fi discutată nici în interiorul şi nici în exteriorul structurii, înseamnă că ea nu se vrea discutată, ci ignorată. Unii, desigur, ar prefera ca astfel să se petreacă lucrurile, dar oare este drept să fie aşa? Este adevărat că un creştin se bizuie, pe bună dreptate, pe Dumnezeu, care vede toate lucrurile şi va fi Judecătorul adevărat şi final al tuturor lucrurilor. Fără îndoială, doar El poate îndrepta total şi definitiv toate relele comise vreodată. În plus, e clar că nu există nicio justificare pentru răzbunare furioasă sau incriminare ranchiunoasă. Nu există loc pentru „tactici murdare“. Scripturile nu lasă niciun dubiu în această privinţă.a Totuşi, să însemne oare asta că orice nedreptate trebuie ascunsă? Înseamnă că trebuie să păstrăm liniştea când se propagă eroare în numele lui Dumnezeu? Este oare discuţia despre aceste lucruri o dovadă că nu „respectăm autoritatea stabilită de Dumnezeu“?b Poziţia organizaţiei este că nu există nedreptate în interiorul ei. Ceea ce s-a făcut şi se face este în deplină armonie cu Scripturile, că, de fapt, Scripturile pretind astfel de acţiuni. Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu ar trebui să se ridice nicio obiecţie în calea unei discuţii oneste a lucrurilor. O astfel de discuţie nu ar face decât să evidenţieze şi mai mult poziţia corectă a organizaţiei şi ar absolvi-o de orice acuzaţie de nedreptate. Numai persoanele cu adevărat responsabile de nedreptăţi preferă tăcerea şi încearcă să o impună, aşa cum s-a întâmplat de multe ori cu guvernele dictatoriale şi religiile autoritariste, atât în trecut, cât şi în prezent. Oare exemplele scripturale condamnă dezvăluirea relelor comise când acestea îi implică pe cei din poziţii înalte de autoritate? Se pare că nu, întrucât lucrarea profeţilor evrei se concentra adesea asupra celor cu autoritate, dezvăluind cum conducătorii şi bărbaţii cu autoritate ai Israelului, chiar mari preoţi, încălcau standardele lui a Psalmul 37:5–9, 32, 33; Romani 12:17–21; 1 Petru 2:21–23. b Discutând remarcile lui Iuda cu privire la cei care „vorbesc de rău pe cei glorioşi“ (versetul 8), Turnul de veghe din 1 mai 1984, declară că expresia „cei glorioşi“ îi include pe ‘supraveghetorii creştini numiţi’ şi avertizează împotriva ‘tendinţei de a desconsidera autoritatea acordată de Iehova’. Vezi şi chenarul de la pagina 29 a revistei.
42
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Dumnezeu, creând probleme. Martorii lui Iehova au folosit mereu această onestitate şi transparenţă ca dovezi în a arăta că Biblia este, într-adevăr şi în mod autentic, cartea lui Dumnezeu.a Ce se poate spune despre apostolii şi discipolii lui Isus? Însăşi structura autoritară a poporului de legământ a lui Dumnezeu — Sanhedrinul, bătrânii şi autoritatea preoţească stabilită de Dumnezeu — a obiectat asiduu la publicitatea făcută de apostoli modului nedrept în care au tratat cazul lui Isus.b În ambele cazuri, atât profeţii evrei, cât şi discipolii creştini, cei care făceau publice lucrurile rele, au procedat aşa din respect şi din supunere faţă de o autoritate mai înaltă şi în interesul oamenilor care aveau nevoie să ştie. Evident, nimeni nu are azi numirea divină de profet sau apostol. Dar cineva nu trebuie să fie profet pentru a urma o cale care imită exemplul profeţilor lui Dumnezeu. Altfel, cuvintele lui Isus adresate celor batjocoriţi şi împotriva cărora se spuneau tot felul de lucruri rele, când i-a încurajat spunându-le: „aşa i-au persecutat şi pe profeţii dinaintea voastră“, şi-ar pierde semnificaţia.c Din cauză că urmau o cale paralelă, acei creştini primeau un tratament paralel. Nu trebuie să fii un apostol pentru a urma exemplul apostolilor şi nu trebuie să fii un Mesia, nici să pretinzi că eşti, pentru a călca pe urmele lui Isus Cristos.d Cu siguranţă, există o diferenţă enormă între tratamentul aplicat Fiului lui Dumnezeu — ca importanţă, semnificaţie şi consecinţe — şi cel aplicat persoanelor implicate în această situaţie modernă. Dar se pare că principiul dezvăluirii deschise, pe care Dumnezeu l-a aprobat în exemplele amintite mai sus, are forţă în această situaţie modernă, oferind indicii că cel puţin El nu este împotriva revelării nedreptăţii şi interpretărilor greşite, atâta vreme cât motivaţia este aceea de a ajuta, de a-i trezi pe oameni cu privire la realitatea care îi poate îndruma să ajungă la concluzii corecte. Proverbul că „răul câştigă când cel bun păstrează tăcerea“ pare să se cam verifice şi aici. Indiferent de seriozitatea problemelor aduse aici la cunoştinţă, nu ele singure m-au condus la o decizie. Dar ele m-au făcut să cântăresc mai serios decât oricând înainte semnificaţia unor învăţături fundamentale şi fragmente mari ale Bibliei — de ce apostolul Pavel accentuează salvarea prin credinţă, „nu . . . prin lucrări, pentru ca nimeni să nu aibă motiv de laudă“, care este diferenţa reală între dreptatea produsă de respectarea legii şi dreptatea rezultată din haa Vezi cartea „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos“, pagina 341. b Faptele 4:5–23; 5:17–40. c Matei 5:11, 12; compară cu Iacov 5:10, 11. d 1 Corinteni 11:1; Efeseni 5:1; 1 Petru 2:21.
Competenă şi motivaii
43
rul sau bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, importanţa rolului Fiului lui Dumnezeu de Cap al congregaţiei creştine, care este adevăratul scop al congregaţiei, motivul pentru care Dumnezeu acordă autoritate şi cum poate fi folosită greşit acea autoritate. Lucrurile pe care le-am văzut, le-am auzit şi le-am trăit ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, ca parte a cercului executiv interior, m-au adus mai aproape ca oricând de importanţa crucială a acestor învăţături. Mulţi alţi Martori ai lui Iehova, fără să aibă informaţiile pe care le furnizez eu aici, au ajuns în aceeaşi situaţie de răscruce ca şi mine şi au luat propria lor decizie, făcând asta doar pe baza a ceea ce au citit în Scripturi. Alţii se confruntă cu un conflict serios al conştiinţei din cauza nesiguranţei, a unui sentiment confuz de chin sau chiar de vinovăţie. Speranţa mea este că ceea ce se prezintă în această carte îi poate ajuta şi simt că le sunt dator. Îi las să aplice informaţiile în orice mod în care conştiinţa lor îi va conduce, în timp ce se supun îndrumării spiritului şi Cuvântului lui Dumnezeu.
3 CORPUL DE GUVERNARE Nu că suntem stăpâni pe credina voastră, ci suntem colaboratori spre bucuria voastră, fiindcă voi stai neclintii prin credina voastră. — 2 Corinteni 1:24
D
ECLARAŢIA lui Pavel citată mai sus mi-a venit în mod repetat în minte pe parcursul celor nouă ani cât am slujit ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Aş putea să-mi doresc ca toţi Martorii să poată trăi experienţa participării. Poate atunci ar putea înţelege ceea ce nu se poate exprima doar prin cuvinte. Să lămurim ce este Corpul de Guvernare: Martorii lui Iehova înţeleg că Isus Cristos, în calitate de Cap al congregaţiei, îşi hrăneşte şi îşi conduce congregaţia prin intermediul clasei ‘sclavului fidel şi prevăzător’. În prezent, se spune că această clasă este formată dintr-un „mic grup de fraţi unşi care sunt direct implicaţi în pregătirea şi furnizarea hranei spirituale“.a Acest grup este acum echivalat cu Corpul de Guvernare, format din bărbaţii care supraveghează îndeplinirea funcţiilor administrative în folosul congregaţiei mondiale, alcătuite din peste 12 500 de persoane unse ca moştenitori ai Regatului ceresc al lui Cristos şi peste 7,5 milioane de persoane asociate, care nu sunt considerate ca făcând parte dintre moştenitorii cereşti.b Mi s-a părut că am primit o responsabilitate extraordinară prin faptul că, în 1971, am devenit unul din cei unsprezece membri ai Corpului de Guvernare (mai târziu, în 1977, numărul a crescut la optsprezece, iar în anul 2013 au fost opt membri).c Prima sesiune a întrunirilor săptămânale (ţinute în fiecare miercuri) la care am participat s-a dovedit a fi considerabil diferită faţă de aşteptările mele.
a Vezi Turnul de veghe din 15 iulie 2013, paginile 20–25. Termenul „sclavul fidel şi prevăzător“ apare în parabola lui Isus din Matei 24:45–47, iar 144 000 provine din Revelaţia 7:4 şi 14:1, 3. Pentru interpretarea anterioară, vezi Turnul de veghe din 15 iunie 2009, paginile 20–24. b Vezi Anuarul Martorilor lui Iehova pe 2013, pagina 178. c Pe timpul acela, cei unsprezece membrii erau: Nathan Knorr, Fred Franz, Grant Suiter, Thomas Sullivan, Milton Henschel, Lyman Swingle, John Groh (aceştia şapte erau şi directorii Societăţii Watch Tower), apoi, William Jackson, Leo Greenlees, George Gangas, Raymond Franz. Niciunul dintre aceşti unsprezece bărbaţi nu mai este în viaţă.
44
Corpul de Guvernare
45
Recent se adoptase un sistem de ocupare prin rotaţie a preşedinţiei întrunirilor, iar vicepreşedintele Fred Franz prezida în acel an. Însă problemele care urmau să fie discutate erau stabilite de preşedintele corporaţiei, Nathan Knorr. Orice considera el că ar trebui supus dezbaterii Corpului aducea în discuţie în timpul întrunirii şi, în general, atunci era prima oară când luam contact cu problema respectivă. Timp de câteva săptămâni, întrunirile constau din analizarea unor liste de recomandări pentru reprezentaţi itineranţi din diferite ţări — numele, vârsta, data botezului, dacă era dintre „cei unşi“ sau nu, numărul anilor de serviciu cu timp integral se citeau cu voce tare. În covârşitoarea majoritate a cazurilor acestea nu erau pentru noi altceva decât nişte nume; rareori ştiam ceva despre oamenii implicaţi. Astfel, după ascultarea unor astfel de citiri de liste din Surinam, Zambia sau Sri Lanka, urma să votăm pentru numirea acestor bărbaţi.a Îmi amintesc că Thomas Sullivan (numit de obicei „Bud“) avea pe atunci peste optzeci de ani, era aproape orb şi avea o sănătate precară. I se întâmpla în mod repetat să adoarmă în timpul acestor şedinţe şi ne era ruşine să-l trezim pentru a vota în privinţa unor lucruri despre care abia ştia ceva. Uneori întreaga întrunire dura câteva minute; una despre care îmi aduc aminte a durat doar şapte minute (împreună cu rugăciunea de deschidere). Apoi, din când în când, preşedintele Knorr aducea unele „scrisori despre probleme“ care implicau întrebări cu privire la o anumită conduită a unor Martori individuali, iar Corpul trebuia să decidă ce regulă urma să fie aplicată în acele cazuri: dacă respectiva conduită atrăgea după sine excluderea, disciplinare mai redusă sau nicio acţiune. În acea perioadă (şi până în 1975), toate deciziile se aşteptau să fie luate în unanimitate. După discuţii se făcea o moţiune, aceasta era susţinută, iar preşedintele întrunirii cerea un vot prin ridicare de mâini. Dacă nu se obţinea un vot unanim, întrucât, ocazional, unii nu aprobau moţiunea, în general, se adopta o soluţie de compromis care să obţină unanimitate. a Fără îndoială, unii Martori credeau că numirea bătrânilor de congregaţie este făcută de însuşi Corpul de Guvernare. La început, într-adevăr, doi membri ai Corpului de Guvernare se aşezau cu un membru al Departamentului pentru Serviciu pentru a revizui şi a trimite mai departe toate numirile de bătrâni din Statele Unite. Însă, după scurt timp, această practică a fost întreruptă şi toate numirile ulterioare au fost lăsate în grija personalului Departamentului pentru Serviciu. În alte ţări, numirile bătrânilor au fost făcute de la început de filialele Watch Tower. Singurele numiri făcute de atunci de Corpul de Guvernare, în SUA sau altundeva, au fost cele ale supraveghetorilor itineranţi şi ale membrilor comitetelor de filială. Cred că s-a luat această măsură pentru ca aceşti bărbaţi să poată fi numiţi „reprezentanţi ai Corpului de Guvernare“ într-un sens special, unul care poartă o greutate sporită şi implică o autoritate mai mare decât cea a bătrânilor locali.
46
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Cum e şi fi resc în acele împrejurări, exista o anumită presiune de a urma majoritatea în loc de a adopta un punct de vedere singular, care ar fi părut independent sau lipsit de armonie. Au existat voturi când nu am ridicat mâna, dar, de regulă, m-am conformat majorităţii. În câteva cazuri, când, datorită faptului că eu nu am ridicat mâna, s-a propus o soluţie de compromis, am votat alături de majoritate, chiar dacă nici respectiva soluţie nu mi s-a părut cea mai corectă. Părea necesar să mă conformez pentru ca lucrurile să fie decise şi rezolvate, decât să creez piedici. Curând însă au început să apară probleme care îmi îngreunau acest lucru din ce în ce mai mult. Pe măsură ce săptămânile treceau, s-au ţinut discuţii despre subiecte cum ar fi: dacă un tată poate obţine calificarea ca bătrân dacă îi permite fiului său sau fiicei sale să se căsătorească la vârsta de doar optsprezece ani; dacă cineva poate obţine calificare ca bătrân dacă aprobă ca fiul său sau fiica sa să urmeze o instruire superioară;a dacă cineva se califică pentru a fi bătrân dacă lucrează în schimburi şi uneori (datorită turei de noapte) lipseşte de la întrunirile congregaţiei; dacă bătrânii pot accepta dovezi de împrejurări ale adulterului sau mărturia unei soţii căreia soţul i-a mărturisit adulterul şi dacă atât este suficient pentru a permite divorţul scriptural şi recăsătorirea; dacă un divorţ este acceptabil din punct de vedere scriptural când, deşi s-a comis adulter, cel care obţine divorţul este partenerul vinovat şi nu cel nevinovat;b ce validitate are un divorţ obţinut pe alte motive decât adulterul dacă, după pronunţarea lui, ies la iveală dovezi de adulter de dinainte de divorţ; care este situaţia dacă se obţine un astfel de divorţ şi se comite adulter după aceea; dacă faptul că partenerul nevinovat întreţine relaţii sexuale cu un partener adulterin (după ce a aflat de adulter) îi anulează dreptul de divorţa de acesta şi de a se recăsători; dacă este potrivit pentru un Martor să plătească o amendă dacă aceasta i se impune datorită încălcării unei legi prin participarea sa la lucrarea de predicarec sau prin vreo poziţie luată în vederea aderării la convingerile Martorilor; dacă este potrivit să se trimită unor persoane hrană şi alte ajutoare prin intermediul Crucii Roşii (principala a Instruirea superioară nu era, în general, privită cu ochi buni (şi, într-o anumită măsură, nici azi nu este), fiind privită ca ceva ce duce spre pierderea credinţei şi care furnizează o atmosferă care ar putea, foarte probabil, contribui la imoralitate. b Pe atunci, regula era că numai dacă partenerul nevinovat obţinea divorţul, era acesta valid din punct de vedere scriptural. c Politica era că amenda nu trebuia plătită, că, în aceste ipostaze, ea ar însemna recunoaşterea vinovăţiei şi, astfel, compromiterea integrităţii persoanei în cauză. Această regulă a fost schimbată.
Corpul de Guvernare
47
problemă aici fiind faptul că crucea este un simbol religios şi astfel organizaţia Crucea Roşie ar putea fi una pseudoreligioasă; această discuţie a fost destul de lungă şi a fost încheiată abia într-o întrunire ulterioară); discuţii despre practica, folosită pe atunci de Societate, de a utiliza canale neobişnuite pentru a trimite bani în anumite ţări (Indonezia, de pildă), într-un mod care să crească valoarea dolarilor americani implicaţi, chiar dacă legile ţării respective condamnau acest lucru; de asemenea, trimiterea unor echipamente în anumite ţări fără a plăti marile taxe vamale impuse de lege; dacă Martorii care sunt membri de sindicat pot accepta îndatoriri pe timp de greve sau pot accepta un ordin sindical pentru a face curăţenie în imobilele sindicatului în loc să accepte alte repartizări, ca fiind pichetaj; dacă Martorii pot accepta încorporarea militară doar pentru a lucra pe plantaţiile de bumbac (caz din Bolivia). Acestea sunt doar o mostră din subiectele discutate în timpul primilor circa doi ani petrecuţi de mine în Corpul de Guvernare. Efectul deciziilor noastre era considerabil în ce priveşte impactul lor asupra vieţii altora. De exemplu, în problemele de divorţ, bătrânii de congregaţie slujesc ca un fel de tribunal religios, iar, dacă ei nu sunt mulţumiţi de validitatea unei acţiuni de divorţ, persoana care trece prin acel divorţ şi mai târziu se recăsătoreşte ajunge să fie exclusă. O problemă nemenţionată printre cele de mai sus, dar care a dat naştere la discuţii considerabile, implica un cuplu de Martori din California. Cineva văzuse în dormitorul lor anumite publicaţii şi fotografii care înfăţişau practici sexuale neobişnuite. (Nu-mi aduc aminte ca noi să fi aflat cum sau de ce Martorul care a raportat acest lucru avusese acces la dormitorul cuplului.) Investigaţia şi interogatoriul efectuat de bătrânii locali au confirmat că respectivul cuplu chiar se implicase în alte tipuri de relaţii sexuale decât copulaţia genitală.a Corpul de bătrâni locali a trimis o scrisoare la Brooklyn, iar Corpul de Guvernare a fost convocat pentru a reglementa cu privire la acţiunea care urma să fie întreprinsă cu acel cuplu, dacă era cazul. Până când ne-a fost citită scrisoarea în dimineaţa aceea, niciunul dintre noi, cu excepţia preşedintelui, nu avusese ocazia să se gândească la subiectul respectiv. Totuşi, în câteva ore, s-a ajuns la decizia că acel cuplu trebuia exclus. Această poziţie a fost apoi reformua Un articol al revistei Turnul de veghe din 15 decembrie 1969 (engl.), paginile 765 şi 766, a fost primul care a îndreptat atenţia asupra unor astfel de relaţii sexuale, discutându-le destul de mult, acesta fiind, fără îndoială, folosit pentru a-i sensibiliza pe bătrâni să raporteze o conduită de acest fel; de fapt, era cel responsabil în primul rând pentru acest raport despre problemele intime din dormitoarele conjugale.
48
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
lată şi publicată sub forma unei politici formale, aplicabilă oricăror persoane care se angajau în mod deliberat în practici similare.a Materialul publicat era înţeles şi aplicat în aşa fel, încât partenerii conjugali se simţeau, în general, obligaţi să le raporteze bătrânilor dacă exista sau se dezvoltase orice astfel de practică în căsnicia lor, indiferent dacă aceasta are loc de comun acord sau doar la iniţiativa unuia dintre ei. (În cazul acesta din urmă, partenerul care nu avea iniţiativa trebuia să iasă şi să transmită această informaţie bătrânilor dacă partenerul cu iniţiativa nu voia s-o facă). Nemărturisirea acestor fapte era privită ca un indiciu al unei atitudini lipsite de căinţă şi cântărea în favoarea excluderii. Credinţa că excluderea îndepărtează o persoană de singura organizaţie unde se poate găsi salvarea, precum şi de prieteni şi rude, exercită asupra ei o presiune mare de a se conforma, indiferent cât de dificilă poate fi mărturisirea (sau raportarea) în faţa bătrânilor. Decizia din 1972 a Corpului de Guvernare s-a tradus într-un număr apreciabil de „audieri judiciare“, ca urmare a rapoartelor sau mărturisirilor primite de bătrâni cu privire la practicile sexuale implicate. Pe parcursul acestor audieri, femeile s-au confruntat cu situaţii stânjenitoare, dureroase, când trebuia să răspundă la întrebările bătrânilor despre intimităţile relaţiilor lor conjugale. Multe căsnicii în care unul din parteneri nu era Martor au trecut printr-o perioadă agitată, partenerul care nu era Martor protestând puternic faţă de ceea ce el sau ea considera o pătrundere nepermisă în intimitatea dormitorului. Unele căsătorii s-au desfăcut prin divorţ.b S-a primit o cantitate a corespondenţei fără precedent în următorii cinci ani; în majoritatea scrisorilor se punea la îndoială baza scripturală prin care membrii Corpului de Guvernare pătrundeau în aşa fel în vieţile intime ale altora şi se exprima neputinţa de a înţelege validitatea argumentelor publicate pentru a susţine această poziţie. (Pasajul biblic folosit în principal ca argument era Romani 1:24–27, care tratează homosexualitatea, iar cei care scriau Societăţii arătau că nu puteau înţelege cum ar putea pasajul să fie aplicat în mod potrivit la relaţiile heterosexuale dintre soţ şi soţie.) Alte scrisori, adesea din partea soţiilor, exprimau pur şi simplu confuzia şi a Vezi Turnul de veghe din 1 decembrie 1972 (engl.), paginile 734–736; de asemenea, numărul din 15 noiembrie 1974 (engl.), paginile 703, 704. b Într-un memorandum adresat Corpului de Guvernare, datat 9 august 1976, un membru al personalului de la sediul mondial, care se ocupa corespondenţă, declara: „Foarte multe probleme au rezultat din poziţia adoptată, deseori atunci când era implicat un soţ necredincios [care nu este Martor]. Soţiile au refuzat să le permită acestor soţi să le stimuleze în acest fel sau ca ele să-şi stimuleze soţii astfel. Drept urmare, multe căsnicii s-au destrămat“.
Corpul de Guvernare
49
suferinţa legată de faptul că nu erau sigure dacă „preludiul [lor] sexual“ era potrivit sau nu. O femeie spunea că vorbise cu un bătrân şi acesta i-a spus să scrie Corpului de Guvernare „pentru [a primi] un răspuns sigur“. Aşadar, ea a scris povestind că ea şi soţul ei se iubesc mult unul pe celălalt şi a descris acel „anume tip de preludiu“ cu care erau obişnuiţi declarând: „Cred că este o chestiune de conştiinţă, dar vă scriu deoarece vreau să fiu sigură“. Cuvintele ei de încheiere au fost: Sunt speriată, mă simt rănită şi acum sunt mai îngrijorată cu privire la sentimentele [soţului meu] faţă de adevăr. . . . Ştiu că îmi veţi spune cum să procedez.
Într-o altă scrisoare tipică, un bătrân a spus că avea o problemă cu privire la care dorea să fie lămurit în mintea şi în inima sa, iar pentru asta a simţit că „cel mai bine e să contactăm «mama» pentru sfaturi“.a Problema era legată de relaţiile sexuale cu soţia sa şi relata că el şi soţia lui erau confuzi legat de punctul „unde trebuie trasă linia în actul preludiului dinaintea relaţiilor sexuale propriu-zise“. El a asigurat Societatea că împreună cu soţia sa vor „urma cu stricteţe orice sfat pe care [li-l vor] da“. Aceste scrisori ilustrează încrederea implicită pe care aceste persoane ajunseseră să şi-o pună în Corpul de Guvernare, convingerea că bărbaţii care alcătuiau acel Corp puteau să le spună unde „trebuie trasă linia“, chiar şi în aspecte atât de intime ale vieţii lor personale, iar ei să se ţină de acea linie „cu stricteţe“. Societatea a trimis multe scrisori drept răspuns. Deseori, acestea se străduiau să ofere unele clarificări limitate (spuneau fără a spune exact) referitor la felul de preludiu sexual care era printre acţiunile condamnate, restul preludiilor fiind astfel permise. Un memoriu din partea unui membru al Departamentului pentru Serviciu al Societăţii, din iunie 1976, discută despre o conversaţie telefonică purtată cu instructorul unor seminarii (ţinute cu bătrânii). Memoriul relatează că instructorul telefonase cu privire la un bătrân participant la seminar, care mărturisise despre existenţa în căsnicia sa a anumitor practici sexuale dezaprobate. În memoriu se afirmă: Fratele [numele instructorului] a discutat îndeaproape problema cu el pentru a determina dacă într-adevăr era vorba de copulaţie oraa Mulţi Martori se referă la organizaţie prin „mama noastră“ şi asta deoarece revista Turnul de veghe a folosit termenul în acest scop în ediţii precum cea din 1 februarie 1952 (engl.), pagina 80, şi 1 mai 1957 (engl.), paginile 274 şi 284; vezi şi Turnul de veghe din 1 aprilie 1994, pagina 32.
50
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
lă. . . . [Instructorul] i-a spus că, date fiind împrejurările, ar trebui să meargă la ceilalţi membri ai comitetului şi, întrucât ceilalţi doi membri ai comitetului erau în sală, s-a dus şi a discutat cu ei. Acum [instructorul] se întreba ce altceva mai trebuie făcut. . . . I s-a sugerat [instructorului] să trimită Societăţii un raport scris complet despre această situaţie, astfel încât în viitor, când se va mai întâlni cu asemenea cazuri, să aibă îndrumări cu privire la modalitatea de tratare a problemei şi să nu mai fie nevoit să sune.
Aceasta ilustrează extrema până la care interogatoriul intra în intimitate şi măsura în care organizaţia supraveghea întreaga situaţie. Scrisori după scrisori scoteau la iveală că persoanele implicate se simţeau în mod pozitiv responsabile înaintea lui Dumnezeu să le raporteze bătrânilor orice deviere de la norma stabilită de Corpul de Guvernare. Un bărbat dintr-un stat aflat în partea central-vestică a SUA, care a mărturisit o încălcare a deciziei Corpului de Guvernare cu privire la relaţiile sale conjugale, a fost informat de bătrâni că aceştia vor trimite Societăţii o scrisoare despre cazul său; el a scris şi o scrisoare însoţitoare. Au trecut opt săptămâni şi, în cele din urmă, a scris din nou filialei de la Brooklyn spunând că „aşteptarea, nerăbdarea şi anticiparea este aproape mai mult decât [poate] suporta“. A povestit că fusese demis din toate privilegiile avute în congregaţie, inclusiv aceea de a reprezenta congregaţia în rugăciune la întruniri şi că „aproape săptămânal pierd[ea] câte ceva pentru care [a] lucrat şi [s-a] rugat timp de treizeci de ani“. A cerut un răspuns rapid spunând: Am nevoie de o uşurare mintală cu privire la poziţia mea în legătură cu organizaţia lui Iehova.
Unii bătrâni au încercat să adopte o abordare moderată a problemei. Făcând aşa, totuşi, riscau să fie mustraţi din partea birourilor sediului din Brooklyn. Să urmărim scrisoarea de pe pagina următoare. Scrisoarea este un facsimil al celei trimise Departamentul pentru Serviciu al Societăţii unui corp de bătrâni (numele şi locurile concrete au fost înlăturate).a În mod interesant, unii bătrâni au simţit într-adevăr că poziţia Corpului de Guvernare era oarecum îngăduitoare sau limitată, dacă putea fi descrisă cumva. O scrisoare trimisă de un bătrân din Statele Unite spune: Unii fraţi mai în vârstă sunt de părere că Corpul de Guvernare ar a Facsimilul a fost realizat după copia la indigo a scrisorii, deci nu poartă semnătura ştampilată a Societăţii. Sigla „SCE“ îl identifică pe autorul scrisorii ca fiind Merton Campbell de la Departamentul pentru Serviciu din Brooklyn.
Corpul de Guvernare SCE:SSE
51
4 august 1976
Corpul de bătrâni al xxxxx Congregaţiei Wxxxxx a Martorilor lui Iehova, Mxxxxx xxxxx c/o xxxxxxxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxxxxxxxxxxx Wxxxxxx xxxxxx Mxxxxxxxxx xxxxxxxxx Dragi fraţi, Avem o copie a scrisorii datate 21 iulie din partea comitetului Congregaţiei Sxxxxxxxxxx xxxxxxxxxx din California, în care membrii acestuia ne scriu despre lucrurile în care e implicat Jxxxxxxxx. xxxxxxxx Vă rugăm să ne aduceţi la cunoştinţă dacă vreunul din bătrânii din congregaţie a oferit sfaturi incorecte în legătură cu problemele privind sexul oral. Dacă vreunul din bătrânii congregaţiei a sfătuit persoanele căsătorite că nu ar fi greşit să întreţină sex oral, pe ce bază a oferit acele sfaturi? Dacă s-au oferit sfaturi greşite, aduceţi-ne la cunoştinţă ce paşi s-au făcut pentru a corecta orice neînţelegere din partea acelor persoane individuale care au primit sfaturi greşite şi, de asemenea, dacă bătrânii respectivi sunt acum de acord cu ceea ce s-a afirmat în publicaţiile Societăţii cu privire la sexul oral. Dacă vreunul dintre voi, dragi fraţi, i-a sfătuit pe unii că sexul oral este permis ca preludiu al relaţiilor sexuale efective, atunci un astfel de sfat nu a fost corect. Vă mulţumim pentru atenţia acordată problemei menţionate mai sus. Fie ca Iehova să vă binecuvânteze din plin în timp ce vă străduiţi întotdeauna să duceţi la îndeplinire responsabilităţile voastre de bătrâni într-o manieră exemplară. Fraţii voştri,
cc:
Comitetului Judiciar al Congregaţiei Sxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxxx a Martorilor lui Iehova, Ca
fi trebuit să meargă şi mai departe în condamnarea practicilor nenaturale ale cuplurilor căsătorite prin a include presupunerea anumitor poziţii în întreţinerea actului sexual. . . .
Mai târziu, acest bătrân şi-a exprimat propriile sentimente spunând: Întrucât Iehova a intrat în multe detalii în acest capitol [18] al cărţii Leviticul, ca şi în alte capitole care vorbesc despre conduita sexuală, de ce nu există nicio declaraţie adresată cuplurilor căsătorite cu privire la formele de copulaţie care sunt acceptabile şi care nu? Nu este probabil ca Iehova să fi făcut asta dacă ar fi dorit ca această zonă personală şi intimă a uniunii prin căsătorie să fie deschisă su-
52
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
pravegherii sau părerilor „judecătorilor“ ori ale „bătrânilor“ Israelului pentru a se lua măsurile potrivite împotriva persoanelor vinovate?
Unii din cei afectaţi de regula organizaţiei erau persoane ale căror funcţii sexuale normale fuseseră serios avariate de o operaţie sau de un accident. O parte dintre ei şi-au exprimat neliniştea cu privire la poziţia în care îi plasase decizia Corpului de Guvernare. Un exemplu de bărbat, care devenise astfel impotent, a fost capabil, de-a lungul anilor care au urmat, să-şi îndeplinească funcţia sexuală printr-un mijloc care acum era condamnat de organizaţie. Înainte de regula emisă de Corpul de Guvernare, acest om a reuşit să-şi învingă sentimentul de a se considera bărbat doar pe jumătate, deoarece încă putea să o satisfacă pe soţia sa. Acum scrisese spunând că nu vedea nici o dovadă scripturală pentru poziţia adoptată în revista Turnul de veghe, dar soţia lui se simţea obligată să se supună şi, deoarece el o iubea, a acceptat şi el. Bărbatul povestea că ştia că el era acelaşi ca şi înainte, dar se frământa emoţional, deoarece se temea că viaţa lor conjugală va fi puternic afectată. În consecinţă, întreba dacă nu există vreo „portiţă“ în voinţa lui Dumnezeu care să-i permită să-şi satisfacă soţia. Toate aceste situaţii au exercitat o presiune considerabilă asupra conştiinţei bătrânilor chemaţi să trateze cazurile celor vinovaţi de încălcarea deciziei Corpului de Guvernare. În încheierea scrisorii menţionate mai devreme, bătrânul respectiv declară: Sunt de părere că, în calitate de reprezentant al lui Iehova şi al lui Isus Cristos, pot folosi doar acele legi şi principii biblice pe care le înţeleg cu un anumit grad de sinceritate şi convingere şi, dacă trebuie să aplic aceste legi şi principii în exercitarea responsabilităţii de bătrân în congregaţie, vreau s-o fac nu pentru că am ajuns să consider că aceasta este organizaţia lui Iehova din oficiu şi că o voi urma indiferent de ceea ce zice, ci pentru că cred cu adevărat că este o poziţie dovedită şi corectă din punct de vedere scriptural. Vreau cu sinceritate să continui să cred şi să primesc cuvântul lui Dumnezeu nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, precum i-a îndemnat Pavel pe tesaloniceni în capitolul doi, versetul 13.
Poziţia lui este remarcabilă. Mă îndoiesc serios că mulţi bătrâni de astăzi s-ar simţi liberi să se exprime în această manieră, declarându-şi poziţia în termeni atât de sinceri şi de clari. Deşi consider practicile sexuale în discuţie ca fiind total contrare standardelor mele personale, declar în mod sincer că nu am sprijinit decizia de excludere luată de Corp. Dar asta este tot ceea ce pot să spun. Deoarece, când s-a votat, m-am conformat deciziei majorităţii.
Corpul de Guvernare
53
Am simţit o nelinişte când Corpul m-a numit pe mine să pregătesc un material pentru a sprijini decizia, totuşi am acceptat numirea şi l-am scris potrivit dorinţelor Corpului, în conformitate cu decizia sa. Deci eu nu pot spune că am acţionat cu aceeaşi atitudine lăudabilă, exprimată de bătrânul pe care tocmai l-am citat. Convingerea mea, că organizaţia era singurul canal a lui Dumnezeu pe pământ, m-a determinat să fac ceea ce am făcut la vremea aceea, chiar fără mari mustrări de conştiinţă. Majoritatea corespondenţei legate de acest subiect nu a ajuns niciodată la Corpul de Guvernare, ea fiind prelucrată de personalul repartizat la „birourile de corespondenţă“ sau de membrii Departamentului pentru Serviciu. În ciuda acestui fapt, sunt sigur că anumiţi membri ai Corpului de Guvernare trebuie să fi fost informaţi, probabil prin contacte şi conversaţii personale, că mulţi simţeau că viaţa privată a oamenilor fusese invadată într-un mod nepotrivit. Când, în cele din urmă, după aproximativ cinci ani, problema a revenit în discuţie, politica excluderii a fost schimbată, iar, prin urmare, Corpul de Guvernare s-a retras din acea zonă intimă a vieţii altora. Şi de această dată, Corpul m-a numit pe mine să pregătesc materialul care urma să fie publicat, de data aceasta sfatul fiind în favoarea schimbării. Personal, avut un sentiment de satisfacţie să pot recunoaşte, chiar dacă nu direct, că organizaţia greşise. Numărul din 15 februarie 1978 al revistei Turnul de veghe (engl.), paginile 30 şi 32, conţinea materialul şi includea următoarele puncte: O analiză şi mai atentă a acestei probleme ne convinge totuşi că, având în vedere lipsa unor instrucţiuni scripturale clare, acestea sunt lucruri pentru care însuşi cuplul căsătorit trebuie să-şi asume responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu şi astfel de intimităţi conjugale nu intră în sfera în care bătrânii de congregaţie pot încerca să deţină controlul sau să aplice excluderea având ca unic motiv doar astfel de probleme. Desigur, dacă cineva alege să abordeze un bătrân pentru sfaturi, el sau ea poate să o facă, iar bătrânul poate analiza principii scripturale cu persoana respectivă, acţionând ca un păstor, fără să încerce să supravegheze milităreşte viaţa conjugală a celui care l-a abordat. Să nu considerăm aceasta ca pe o aprobare a tuturor formelor variate de practici sexuale la care se dedau oamenii, căci nu e nicidecum cazul. Pur şi simplu, se pune accentul pe un puternic sentiment al responsabilităţii prin care să ne lăsăm îndrumaţi de Scripturi şi să ne înfrânăm de la a lua o poziţie dogmatică acolo unde dovezile nu par să ofere o bază suficientă. Se exprimă şi încrederea în dorinţa poporului lui Iehova ca întreg de a face toate lucrurile ca pentru el şi de a reflecta splendidele sale calităţi în toate aspectele vieţii. Prin acest articol, se exprimă dispoziţia de a lăsa judecata unor asemenea probleme conjugale intime în mâinile lui Iehova Dumnezeu şi ale Fiului său, care au înţelepciunea şi cunoştinţa tuturor împrejurărilor necesare pentru a lua deciziile corecte.
54
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
De fapt, eu simţeam la fel cu privire la un întreg calup de probleme care ajunseseră în faţa noastră şi anume că nu exista în realitate nicio bază în Scripturi pentru adoptarea unor poziţii dogmatice asupra marii majorităţi a lucrurilor pe care le reglementam. Mi-am exprimat această părere în cazul acesta, iar Corpul a acceptat-o în acest punct. Am exprimat-o în repetate rânduri şi în viitor, dar rareori a mai fost acceptată. Privind peste scrisorile pe care le am la îndemână, dintre care unele au fost citate şi aici, orice satisfacţie, pe care mi-ar fi adus scrierea acelui material rectificativ, mi se pare mai degrabă goală. Deoarece ştiu că, indiferent de ce s-a spus, niciodată nu se vor mai putea compensa sau repara toate stricăciunile legate de ruşine, confuzie mintală, agitaţie emoţională, sentimente de vinovăţie şi căsătoriile destrămate ca urmare a deciziei anterioare — o decizie luată în câteva ore de către bărbaţi care abordau problema într-o manieră „rece“, fără ca în prealabil să fi avut cunoştinţă, fără să fi analizat, meditat, rostit o rugăciune specifică asupra problemei sau să fi făcut cercetări în Scripturi. Însă decizia lor a fost pusă în practică la nivel mondial timp de cinci ani şi a afectat mulţi oameni pentru tot restul vieţii lor. Niciunul din aceste lucruri nu ar fi trebuit să se fi întâmplat vreodată.a A apărut apoi o altă problemă, oarecum legată de cea de mai sus, şi implica o Martoră din America de Sud al cărei soţ îi mărturisise că avusese relaţii sexuale cu o altă femeie. Problema era că el spusese că relaţiile fuseseră de tipul celor descrise în chestiunea anterioară, iar în acest caz concret era vorba de copulaţie anală, şi nu genitală. Decizia Corpului de Guvernare a fost că acest act nu se încadra la adulter pentru că nu era satisfăcută condiţia copulaţiei genitale ‘capabile să producă copii’. De aceea, bărbatul respectiv nu devenise „o singură carne“ cu cealaltă femeie şi astfel decizia a fost că soia nu are motiv pentru un divor scriptural şi recăsătorire în viitor. a La câţiva ani după demisia mea din Corpul de Guvernare, organizaţia a reinstaurat elementele de bază ale politicii anterioare privind „practicile sexuale nenaturale“. Deşi declara că intră în responsabilitatea bătrânilor să ‘păzească’ chestiunile conjugale intime ale membrilor congregaţiei, fără îndoială, Turnul de veghe din 15 martie 1983 (engl.; 1 mai 1990, rom.), paginile 30 şi 31 spune totuşi că sprijinirea sau practicarea a ceea ce fusese categorisit drept „relaţii sexuale nenaturale“ între persoane căsătorite nu numai că ar descalifica un bărbat din poziţia sa de bătrân sau alt privilegiu primit de la Societate, dar „ar putea duce chiar la excluderea din congregaţie“. Lloyd Barry nu fusese prezent când politica din 1972 fusese anulată printr-o decizie a Corpului de Guvernare, iar, la întoarcerea sa, el şi-a exprimat dezaprobarea faţă de anulare. Întrucât el se afla în fruntea Departamentului de Redactare şi supraveghea producerea materialului din Turnul de veghe, influenţa sa ar fi putut contribui la această revenire spre poziţia anterioară. Indiferent cum au stat lucrurile, acest material din 1983 nu a mai produs numărul enorm de audieri judiciare care au însoţit anunţul iniţial al acestei politici în 1972, probabil pentru că experienţa anterioară produsese destule roade rele pentru a reduce zelul bătrânilor de a investiga astfel de probleme.
Corpul de Guvernare
55
Regula de votare existentă atunci necesita unanimitate în luarea deciziei, iar eu m-am conformat. Totuşi m-am simţit cu adevărat tulburat, gândindu-mă la această femeie şi la faptul că i se va spune că nu poate, conform Scripturilor, să aleagă să devină liberă de un bărbat vinovat de un asemenea fapt. Decizia însemna, de asemenea, că un soţ care s-a dedat la acte homosexuale cu alţi bărbaţi sau care chiar avusese relaţii cu un animal nu putea să ‘divorţeze scriptural’, întrucât un bărbat nu putea deveni „o singură carne“ cu un alt bărbat sau cu un animal cu posibilităţi de procreare. O ediţie anterioară a revistei Turnul de veghe din acelaşi an decretase în mod expres acest lucru.a Sentimentele de tristeţe pe care le-am simţit m-au determinat să studiez termenii din limba originală (greacă) folosiţi în Matei, capitolul nouăsprezece, versetul 9. Traducerea lumii noi, realizată de Societate, îl prezintă pe Isus spunând următoarele: Eu vă spun că cine divorţează de soţia lui din alt motiv decât fornicaţia şi se căsătoreşte cu alta comite adulter.
Se folosesc două cuvinte diferite, „fornicaţie“ şi „adulter“, dar totuşi, publicaţiile Watch Tower au susţinut timp de multe decenii că ambele se referă în esenţă la acelaşi lucru, anume că „fornicaţia“ se referă la faptul că un bărbat întreţine relaţii adultere cu o femeie care nu este soţia sa (sau că o femeie are astfel de relaţii cu un bărbat care nu este soţul ei). Mi-am pus întrebarea: atunci când a consemnat afirmaţia lui Isus, de ce a folosit Matei două cuvinte diferite (pornéia şi moikhéia) dacă în ambele cazuri era vorba de acelaşi lucru — adulter? Căutând prin multele traduceri, dicţionare biblice, comentarii şi lexicoane din biblioteca Betelului, motivul a devenit evident. Practic, orice carte pe care o deschideam arăta că termenul grecesc pornéia (redat „fornicaţie“ în Traducerea lumii noi) este un termen foarte larg şi se aplică la toate tipurile de imoralitate sexuală; din acest motiv mulţi traducători ai Bibliei îl redau pur şi simplu prin „imoralitate“, „imoralitate sexuală“, „lipsă de castitate”, „infidelitate“.b Dicţionarele arătau în mod clar că termenul era folosit şi cu referire la relaţiile homosexuale. Dovada cea mai clară pentru mine a fost faptul că în Biblie se foloseşte pornéia în Iuda versetul 7 pentru a denota conduita homosexuală notorie a oamenilor din Sodoma şi Gomora. a Vezi Turnul de veghe din 1 ianuarie 1972 (engl.), paginile 31 şi 32 b În originalul grecesc, cuvântul redat prin „adulter“ în Matei 19:9 este moikhéia şi, spre deosebire de pornéia, nu are un sens larg, ci unul foarte limitat, referindu-se strict la adulter, în sensul obişnuit al cuvântului.
56
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Am pregătit un material de paisprezece pagini, care conţinea rezultatele cercetărilor şi am făcut copii ale acestuia pentru fiecare membru al Corpului de Guvernare. Dar mă simţeam foarte nesigur cu privire la cum va fi primit şi, de aceea, m-am dus la Fred Franz în birou şi i-am explicat ce făcusem, exprimându-mi totodată îndoiala că materialul va fi acceptat favorabil. El a spus: „Nu cred că va fi vreo dificultate“. Deşi foarte puţine, aceste cuvinte au fost exprimate pe un ton de încredere. Când l-am întrebat dacă ar vrea să se uite peste ceea ce găsisem, el a refuzat spunând că nu crede că va fi vreo problemă. Impresia mea a fost că el era deja la curent cu unele idei pe care le descoperiseră cercetările mele, dar de cât timp, nu am cum să ştiu. Deoarece fusese principalul traducător al Traducerii lumii noi, m-am gândit că în mod cert venise în contact cu adevăratul sens al cuvântului pornéia („fornicaţie“).a Când s-a ridicat problema în şedinţa Corpului de Guvernare, materialul pe care l-am furnizat a fost acceptat, Fred Franz exprimându-şi sprijinul său, iar eu am fost numit să pregătesc articole pentru a fi publicate în Turnul de veghe pentru a prezenta schimbarea de poziţie.b Încă îmi mai amintesc de o scrisoare venită de la o Martoră, la câtva timp după ce au apărut articolele, care cu câţiva ani înainte descoperise că soţul ei întreţinea relaţii sexuale cu un animal. Ea a scris: „Nu puteam trăi cu un bărbat ca acesta“ şi de aceea a divorţat. Mai târziu s-a recăsătorit. Congregaţia a exclus-o pentru că nu era „liberă din punct de vedere scriptural“ să se căsătorească. După ce au apărut articolele din Turnul de veghe, ea a scris pentru a cere ca, în lumina schimbării de poziţie, să se ia măsuri pentru curăţarea reputaţiei ei de reproşul suferit în urma excluderii. Tot ce am putut să fac a fost să-i scriu că articolele însele erau o justificare pentru acţiunile ei. Deşi am găsit din nou satisfacţie în a pregăti materialul care să recunoască optica eronată a organizaţiei şi să o rectifice, faptul că această schimbare nu va putea repara niciodată răul produs timp de zeci de ani numai Dumnezeu ştie cât de multor oameni de poziţia iniţială m-a pus serios pe gânduri. a Traducerea lumii noi nu poartă numele niciunui traducător şi este prezentată ca opera anonimă a „Comitetului de Traducere a Bibliei Lumii Noi“. Alţi membri ai acestui comitet erau Nathan Knorr, Albert Schroeder şi George Gangas. Fred Franz era însă singurul cu suficiente cunoştinţe ale limbilor biblice pentru a cuteza o astfel de traducere. El studiase greaca timp de doi ani la Universitatea din Cincinnati, însă era doar autodidact în ebraică. b Vezi Turnul de veghe din 15 decembrie 1972 (engl.), paginile 766–768.
Corpul de Guvernare
57
Corpul de Guvernare era, în acel timp, atât un tribunal juridic, cât şi un corp legislativ — datorită faptului că deciziile şi definiţiile sale au exercitat o putere de lege tuturor Martorilor lui Iehova. Era un „Corp de Guvernare“ în sensul în care şi Sanhendrinul din timpurile biblice putea fi numit astfel, funcţiile sale fiind asemănătoare. Precum, în acea perioadă, toate chestiunile majore care vizau poporul de legământ al lui Iehova erau aduse spre rezolvare în faţa Sanhedrinului de la Ierusalim, se întâmpla şi cu Corpul de Guvernare din Brooklyn al Martorilor lui Iehova. Dar nu era un corp administrativ în niciunul din sensurile cuvântului. Autoritatea şi responsabilitatea administrativă se aflau pe umerii preşedintelui corporaţiei, Nathan H. Knorr. Nu mă aşteptam la acest lucru, pentru că, în acelaşi an în care am fost numit membru al Corpului, vicepreşedintele Franz ţinuse un discurs, consemnat ulterior în Turnul de veghe din 15 decembrie 1971 (engl.), în care a descris rolul Corpului de Guvernare, punându-l în contrast cu rolul corporaţiei Watch Tower Bible and Tract Society. Limbajul vicepreşedintelui era neobişnuit de curajos şi deschis în timp ce afirmase de repetate ori că Societatea era pur şi simplu o „agenţie“, un „instrument temporar“ folosit de Corpul de Guvernare (paginile 754 şi 760): 29 Această organizaţie mondială de evanghelizare nu este croită potrivit niciunei asociaţii legale din zilele noastre care ar fi solicitată sub legile guvernelor politice umane care îşi aşteaptă acum distrugerea în „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic“ la Har-Maghedon (Rev. 16:14–16). Nicio asociaţie legală de pe pământ nu modelează sau guvernează organizaţia de evanghelizare. Dimpotrivă, ea guvernează asemenea asociaţii ca simple instrumente temporare, utile în lucrarea marelui Teocrat. Aşadar, ea este modelată potrivit conceptului Său. Este o organizaţie teocratică, condusă de la Vârful divin în jos, nu de la baza de rând în sus. Membrii săi dedicaţi şi botezaţi se află sub Teocraţie. Asociaţiile legale pământeşti vor înceta atunci când guvernele umane care le-au constituit vor pieri curând. Aşadar, membrii cu drept de vot ai Societăţii înţeleg că acest corp de guvernare poate, în modul cel mai direct, să utilizeze această „agenţie administrativă“ ca pe un instrument împuternicit de lucrarea clasei ‘sclavului fidel şi prevăzător’ prin faptul că unii membri ai corpului de guvernare slujesc în Consiliul de Administraţie al Societăţii. Ei recunosc că Societatea nu este corpul administrativ, ci doar o agenţie pentru administrarea lucrurilor. Drept urmare, membrii cu drept de vot ai Societăţii nu doresc să existe vreo bază pentru conflicte şi dezbinări. Ei nu vor să cauzeze ni-
58
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
cio situaţie de felul uneia în care „agenţia administrativă“ controlează şi îndrumă utilizatorul acelei agenţii şi anume corpul de guvernare ca reprezentant al clasei ‘sclavului fidel şi prevăzător’. Ar fi ca şi cum coada ar da din câine, şi nu câinele din coadă. Un instrument religios legal, potrivit legii Cezarului, nu ar trebui să încerce să-şi dirijeze şi să-şi controleze creatorul; dimpotrivă, creatorul instrumentului religios legal ar trebui să-l controleze şi să-l dirijeze.
Datorită ilustrării folosite, unii au numit acest discurs „cuvântarea cozii care dă din câine“. Fără îndoială că ea conţinea cuvinte puternice. Problema era că imaginea prezentată era complet contrară faptelor. Corpul de Guvernare nu controla corporaţia nici la vremea când s-a susţinut cuvântarea menţionată anterior, nici atunci când a fost publicat materialul, nici după circa patru ani. Într-un final, imaginea prezentată a devenit adevărată, însă doar ca rezultat al unei ajustări foarte drastice, una încărcată într-un mod neplăcut de sentimente puternice şi dezbinări considerabile. Pe cât de ciudat pare celor mai mulţi Martori ai lui Iehova de azi, acel tip de Corp de Guvernare descris în cuvântare nu a existat niciodată în istoria organizaţiei. A trebuit să treacă peste nouăzeci de ani pentru ca el să vină în existenţă, iar existenţa sa prezentă datează doar de la 1 ianuarie 1976, circa o cincime din istoria organizaţiei. Voi explica de ce fac o asemenea afirmaţie şi de ce reflectă ea realitatea. TREI MONARHI
Voi ştii: conducătorii naiunilor stăpânesc peste ele şi cei mari exercită autoritate asupra lor. Între voi nu va fi aşa. — Matei 20:25, 26 Istoria Martorilor lui Iehova devine remarcată îndeosebi odată cu apariţia primului număr al revistei Turnul de veghe la 1 iulie 1879. Corporaţia numită Watch Tower Bible and Tract Society s-a format în 1881 şi a fost înregistrată în 1884. Este neîndoielnic faptul că, pe atunci, corporaţia nu a ‘modelat, guvernat, controlat sau dirijat’ (ca să folosesc cuvintele vicepreşedintelui) corpul de guvernare al celor asociaţi cu Watch Tower. Nu a făcut aceste lucruri — de fapt, nici nu avea cum să le facă — pentru simplul motiv că nu exista niciun „corp de guvernare“. Charles Taze Russell a început personal publicarea Turnului de veghe ca propria revistă şi era singuC. T. Russell
Corpul de Guvernare
59
rul ei editor; pe timpul vieţii sale, toţi cei care se asociau cu Societatea Watch Tower l-au acceptat ca singurul lor Pastor. E adevărat, desigur, că, odată formată, Societatea avea un consiliu de administraţie (Maria, soţia lui Russell, fiind la început unul din directori). Dar acel consiliu nici nu a fost considerat a fi un corp de guvernare şi nici nu a avut această funcţie. Totuşi, Turnul de veghe din 15 decembrie 1971 (engl.) face la paginile 760 şi 761 următoarea afirmaţie: CUM A VENIT ÎN EXISTENŢĂ CORPUL DE GUVERNARE
Cum a apărut acest corp de guvernare în timpurile recente? Desigur, sub îndrumarea lui Iehova Dumnezeu şi a Fiului său, Isus Cristos. Potrivit faptelor disponibile, corpul de guvernare a ajuns să se asocieze cu Watch To5er Bible and Tract Society of Pennsylvania. Este clar că C. T. Russell făcea parte din acel corp de guvernare în ultimul sfert al secolului al nouăsprezecelea.
E greu să înţeleg cum putea Fred Franz să scrie aceste lucruri ca fiind „potrivit faptelor disponibile“, ţinând cont de faptul că el s-a afiliat de organizaţia Watch Tower pe timpul vieţii lui Russell şi ştia personal care era realitatea pe atunci. Ce arată în realitate ‘faptele disponibile’? În legătură cu consiliul de administraţie, Russell însuşi declară într-o ediţie specială, datată 25 aprilie 1894, a revistei Turnul de veghere al Sionului (engl.) la pagina 59: Având până la 1 dec. ’93 trei mii şapte sute cinci (3 705) voturi, dintr-un total de şase mii trei sute optzeci şi trei (6 383) de voturi, sora Russell şi, bineînţeles, cu mine însumi, am ales funcţionarii şi astfel controlăm Societatea; acest lucru a fost pe deplin înţeles de directori chiar de la început. S-a înţeles că utilitatea lor urma să capete întâietate în eventualitatea morţii noastre.a
Că Russell nu îi considera pe directori (sau pe oricine altcineva) ca fiind un corp de guvernare din care să facă şi el parte e evident din calea pe care a urmat-o cu consecvenţă. Revista Turnul de veghe din 1 martie 1923 (engl.) spune la pagina 68: Deseori când era întrebat de alţii: „Cine este robul credincios şi înţelept?“, fratele Russell răspundea: „Unii spun că eu sunt, în timp ce alţii spun că Societatea e“.
Apoi articolul continuă, spunând: a Doamna Russell a demisionat din funcţia de editor asociat al Turnului de veghe în octombrie 1886 datorită dezacordului cu soţul ei, iar la 9 noiembrie 1897 s-a despărţit de acesta. Cu toate acestea, ea a rămas un director al Societăţii până la data de 12 februarie 1900. A obţinut divorţul în 1906.
60
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Ambele afirmaţii erau adevărate; deoarece fratele Russell era de fapt Societatea în sens absolut, întrucât el decidea politica şi cursul Societăţii fără aportul vreunei alte persoane de pe pământ. Uneori el cerea sfatul altora care aveau legături cu Societatea, asculta sugestiile lor dar apoi acţiona potrivit propriei sale judecăţi, fiind convins că aşa dorea Domnul ca el să acţioneze.
Răspunzând la o întrebare de la cititori ai revistei Turnul de veghe, C. T. Russell a scris în 1906: Nu, adevărurile pe care le prezint eu, în calitate de purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, nu mi-au fost revelate în viziuni sau vise, nici prin vocea auzită a lui Dumnezeu, nu toate dintr-o dată, ci treptat, în special din 1870 şi mai ales din 1880 încoace. Acseastă descoperire clară a adevărului nu se datorează niciunei ingeniozităţi umane sau vreunei acuităţi perceptive, ci simplului fapt că timpul hotărât de Dumnezeu a sosit; iar dacă eu n-aş vorbi şi nu s-ar găsi niciun alt agent, atunci înseşi pietrele ar striga.a
Fiind convins că el este ‘purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu’ şi agentul Său pentru revelarea adevărului, se înţelege uşor de ce nu vedea nevoia unui corp de guvernare. În anul următor acestei declaraţii, Russell şi-a pregătit un testament care a fost publicat în numărul din 1 decembrie 1916 al revistei Turnul de veghe, imediat după moartea sa din acel an. Întrucât nimic nu ilustrează mai clar controlul total pe care Charles Russell îl exercita asupra revistei Turnul de veghe, textul integral al acestui testament este prezentat în Apendice. Putem remarca însă ceea ce se spune în al doilea paragraf al acestui testament publicat: Totuşi, cu toate că am donat către Watch Tower Bible and Tract Society revista Turnul de veghere al Sionului, Caietele trimestriale de teologie veche şi drepturile de autor al cărţilor Studii în Scripturi Zorii Mileniului şi alte diverse broşuri, cărţi de imnuri etc., am făcut-o înţelegând în mod explicit că voi avea controlul deplin al tuturor intereselor acestor publicaţii pe timpul vieţii mele iar, după ce voi fi decedat, ele să fie coordonate conform dorinţelor mele. Prin prezenta, îmi declar dorinţele mele menţionate mai sus — testamentul meu legat de acestea — după cum urmează:
Deşi a donat corporaţiei revista Turnul de veghe (la înregistrarea sa în 1884), el a considerat-o fără îndoială revista sa, ce urma să se publice conform voinţei sale chiar şi după moartea sa. El a stabilit că, după moartea sa, un comitet de redacţie, format din cinci bărbaţi, aleşi şi numiţi personal de el,b va avea întreaga răspundere edia Turnul de veghe din 15 iulie 1906 (engl.), pagina 229. b Russell nu l-a enumerat pe Rutherford printre aceştia cinci, dar l-a menţionat într-un al doilea grup de cinci, care puteau sluji ca înlocuitori dacă situaţia o cerea.
Corpul de Guvernare
61
torială de revista Turnul de veghe. De asemenea, el a alocat prin testament toate acţiunile sale la cinci femei numite de el, în calitate de fideicomisari, şi a stabilit că, dacă împotriva vreunui membru al comitetului de redacţie se aduc acuzaţii, aceste femei trebuie să slujească alături de ceilalţi administratori ai corporaţiei (evident directorii) şi restul membrilor comitetului de redacţie în cadrul unui consiliu de judecată, care să decidă cazul membrului acuzat din comitetul de redacţie.a Întrucât o persoană nu poate forma un corp colectiv, faptele arată că, pe timpul vieţii lui C. T. Russell, adică până în 1916, nu a existat nici măcar o asemănare a vreunui corp de guvernare. Lucrurile au continuat la fel şi în timpul preşedinţiei succesorului său, Joseph F. Rutherford. Cineva ar putea presupune că membrii comitetului de redacţie, împreună cu consiliul de administraţie, compun un astfel de corp de guvernare. Însă faptele arată că o astfel de presupunere este greşită. La întrunirea anuală a corporaţiei din ianuarie 1917, Rutherford a fost ales ca înlocuitor al lui Russell în calitate de preşedinte al corporaţiei Watch Tower. La începutul preşedinţiei sale, patru din cei şapte directori (majoritatea) au ridicat problema cu privire la ceea ce considerau ca fiind o acţiune arbitrară din partea preşedintelui. El nu recunoştea consiliul de administraţie şi nu colabora cu el în calitate de corp, ci acţiona unilateral, lua decizii singur şi îi informa ulterior pe directori cu privire la hotărârea sa. Aceştia au simţit că acest mod de J. F. Rutherford a acţiona nu era deloc în armonie cu ceea ce schiţase pastorul Russell, „robul credincios şi înţelept“. Prin faptul că şi-au exprimat obiecţia au ajuns să fie eliminaţi rapid.b Rutherford constatase că, deşi aceştia fuseseră numiţi personal de C. T. Russell directori a Cartea Martorii lui Iehova în scopul divin (engl.), publicată în 1959, spune la pagina 64 că, potrivit legii, voturile lui Russell au murit odată cu el. b Un exemplu tipic al modului lui Rutherford de a proceda a fost decizia sa de a publica o carte intitulată Taina împlinită, prezentată ca „lucrare postumă a lui Russell“, fiind scrisă de fapt de Clayton J. Woodworth şi George H. Fischer. Nu numai că Rutherford nu s-a consultat cu directorii despre scrierea cărţii, dar aceştia nu au ştiut că urma să fie publicată până ce Rutherford a lansat-o „familiei Betel“, personalului de la sediu. Publicaţiile Watch Tower ulterioare, precum Martorii lui Iehova în scopul divin (paginile 70 şi 71), dau impresia că aceasta a prilejuit obiecţiile celor patru directori, a reprezentat cauza primară a lor. Această afirmaţie distorsionează realitatea, întrucât Rutherford a anunţat demiterea acestor patru bărbaţi din funcţia de director în aceeaşi zi (17 iulie 1917) în care a prezentat cartea Taina împlinită personalului de la sediu. De fapt, anunţul demiterii directorilor a fost făcut înaintea prezentării cărţii.
62
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
pe viaţă, funcţiile celor patru nu fuseseră confirmate la vreo întrunire anuală a corporaţiei. Potrivit lui A. H. MacMillan, pe atunci un membru proeminent al personalului de la sediu, Rutherford s-a sfătuit cu un avocat din exterior, care i-a confirmat că această situaţie permitea demiterea celor patru în baza legii.a Aşadar, Rutherford putea să aleagă. Putea să recunoască obiecţiile majorităţii consiliului şi să încerce să facă amendamente — dacă îi considera pe aceşti bărbaţi ca formând majoritatea unui „Corp de Guvernare“, în felul celui descris în Turnul de veghe din 1971, ar fi fost obligat din punct de vedere moral să o facă — sau putea să facă uz de articolul de lege menţionat şi să-şi folosească autoritatea de preşedinte pentru a-i demite pe directorii care nu erau de acord cu el. El a ales a doua variantă: a numit alţi directori, aleşi de el, pentru a-i înlocui pe cei demişi. Ce putem spune despre comitetul de redacţie? Turnul de veghe din 15 iunie 1938 (engl.), pagina 185, arată că, în 1925, majoritatea membrilor acestui comitet „s-a opus ferm“ publicării unui articol intitulat „Naşterea naţiunii“ (însemnând că „regatul a început să funcţioneze“ în 1914). Turnul de veghe descrie soarta celor care erau în dezacord cu preşedintele: . . . dar, prin harul Domnului, [articolul] a fost publicat, şi acest eveniment a marcat cu adevărat începutul sfârşitului comitetul de redacţie, ceea ce indică faptul că Domnul însuşi îşi conduce organizaţia.
Comitetul de redacţie era acum eliminat. Rutherford a tăiat efectiv orice opoziţie faţă de controlul său total al organizaţiei. O caracteristică interesantă a tuturor acestor lucruri este că, pe parcursul acestei întregi perioade, nu numai cartea Taina împlinită (o sursă majoră de controverse în 1917), ci şi revista Turnul de veghe învăţa, plin de forţă, că pastorul Russell era într-adevăr „robul credincios şi înţelept“ profeţit în Scripturi, pe care Stăpânul îl va pune „peste ceata slugilor sale“ (Matei 24:45, Cornilescu, 1921).b Următoarele declaraţii apărute în Turnul de veghe din 1 mai 1922 (engl.), pagina 132, ilustrează în mod potrivit modul în care se folosea această învăţătură pentru a insista ca toţi să se conformeze în totalitate: FIDELITATEA ESTE LOIALITATE
A fi fidel înseamnă a fi loial. A fi loial Domnului înseamnă a ne supune Domnului. A abandona sau a respinge instrumentul ales a Vezi pagina 80 a cărţii Faith on the March, de A. H. MacMillan (Englewood Cliffs, Prentice-Hall, Inc., 1957). Prefaţa este scrisă de N. H. Knorr. b Vezi Taina împlinită (engl.), paginile 4 şi 11; ediţiile în limba engleză ale Turnului de veghe din 1 martie 1922, paginile 72 şi 73; 1 mai 1922, pagina 131; 1 martie 1923, paginile 67 şi 68.
Corpul de Guvernare
63
de Domnul înseamnă a-l abandona sau a-l respinge pe Domnul însuşi, în baza principiului că cine îl respinge pe robul trimis de Stăpân, îl respinge, de fapt, pe Stăpân. Astăzi nu există nimeni la adevărul din prezent care să poată spune cu sinceritate că a primit cunoştinţa planului divin din orice altă sursă decât prin lucrarea fratelui Russell, fie direct, fie indirect. Prin profetul său Ezechiel, Iehova a prefigurat funcţia unui slujitor, descriindu-l ca fiind îmbrăcat într-o haină de in şi cu o călimară la brâu. Acesta a fost trimis să treacă prin cetate (creştinătatea) şi să-i mângâie pe cei ce suspină deschizându-le mintea faţă de marele plan al lui Dumnezeu. Să observăm că această favoare nu vine de la oameni, ci de la Domnul însuşi. Dar, pentru a-şi păstra aranjamentul, Domnul a folosit un om. Prin harul Domnului, omul care a ocupat acea funcţie a fost fratele Russell.
Din nou, în numărul din 1 martie 1923 al revistei Turnul de veghe (engl.), la paginile 68 şi 71, într-un articol intitulat „Testul loialităţii“, se echivala conformitatea faţă de învăţăturile şi metodele lui Russell cu conformitatea faţă de voinţa Domnului. ⁸ Suntem convinşi că toţi cei care se bucură acum de adevăr recunosc că fratele Russell a ocupat cu fidelitate funcţia de slujitor special al Domnului şi că el a fost pus peste toate averile Domnului.
³⁶ Toţi tovarăşii de slujbă şi-au arătat aptitudinea sau capacitatea iar aceasta a crescut pe măsură ce ei s-au supus cu bucurie voinţei Domnului lucrând pe terenul de seceriş în armonie cu calea Domnului, cale referitor la care Domnul l-a folosit pe fratele Russell să o arate pentru că fratele Russell a ocupat funcţia de ‘rob credincios şi înţelept’. El a îndeplinit lucrarea Domnului potrivit căii Domnului. Atunci, dacă fratele Russell a făcut lucrarea conform căii Domnului, orice altă cale de a o face este contrară căii Domnului, aşadar nu poate fi o urmărire fidelă a intereselor împărăţiei Domnului.
Problema era clarificată. Puteai să te conformezi şi să te aliniezi cu loialitate învăţăturilor şi căii acestui ‘[conducător, King James Version] pus peste ceata slugilor [Stăpânului]’ (Russell) sau puteai fi găsit vinovat de respingerea lui Cristos Isus, aşadar, un apostat. Rareori s-a mai făcut un aşa puternic apel la autoritatea umană. Ceea ce făcea acest lucru demn de remarcat era faptul că, la numai câţiva ani de la moartea lui Russell şi exact în timpul când se făceau aceste afirmaţii privind rolul său, aranjamentele făcute de el în viaţă şi bărbaţii aleşi personal de el pentru funcţia de supraveghere fuseseră date la o parte de noul preşedinte. Cuvintelor lui Russell din testament le-a fost eliminată forţa legală şi, desigur, şi forţa mo-
64
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
rală. Turnul de veghe din 15 decembrie 1931 (engl.) spune în acest sens la pagina 376: 24 Faptele, despre care ştim bine că există şi care se aplică cuvintelor profetice ale lui Isus. sunt acestea: în 1914, Iehova şi-a aşezat Regele pe tron. Cei trei ani şi jumătate care au urmat imediat după aceea au permis ocazia de a-i testa pe cei care au răspuns chemării împărăţiei, dacă sunt egoişti sau neegoişti. În 1916, preşedintele Watch Tower Bible and Tract Society a murit. S-a găsit o scriere semnată de el, numită „ultima [sa] dorinţă şi testament“, care de fapt nu a fost un testament. S-a descoperit atunci că, cu câţiva ani înainte să moară, fratele Russell conclusese că nu putea să facă un astfel de testament. Lucrarea organizaţiei lui Dumnezeu nu este supusă controlului unui om sau al dorinţei vreunei creaturi. Aşadar nu a fost posibilă continuarea lucrării Societăţii spre gloria şi onoarea Domnului potrivit modului schiţat în scrierea aceea numită „testament“.
Cu numai opt ani înainte, Turnul de veghe, „canalul Domnului“, insista că Russell „a îndeplinit lucrarea Domnului potrivit căii Domnului“ şi de aceea „orice altă cale de a o face este contrară căii Domnului“. Acum, după opt ani, oricine care obiecta la faptul că Rutherford renunţase la directivele date de cel despre care Turnul de veghe susţinuse cu atâta înverşunare că era „robul credincios şi înţelept“ era descris ca fiind motivat de gând rău şi maliţiozitate şi ca lucrător al întinării: Totuşi, această clasă împrăştiată sau respinsă plânge şi se lamentează scrâşnind din dinţi împotriva fraţilor ei, deoarece, spune ea, „nu se respectă testamentul fratelui Russell, iar Turnul de veghere nu este publicat precum a stabilit el“; îşi ridică mâinile de oroare sfântă şi varsă lacrimi de crocodil, pentru că organizaţia pământească a Domnului nu este folosită conform voinţei unui om. Cu alte cuvinte, ei fac din aceste pretenţii o cauză de a plânge, a se lamenta şi a manifesta tristeţe. Ei se plâng şi se vaită pentru că nu deţin funcţii de răspundere în Societate. Scrâşnesc din dinţi împotriva celor angajaţi în lucrarea Domnului şi dau dovadă de tot felul de gânduri rele, răutate şi declaraţii mincinoase împotriva celor despre care spuneau cândva că sunt fraţii lor. Iuda menţionează această clasă, iar cuvintele sale arată cu claritate timpul când avea să înceapă acest plânset şi vaiet, şi anume, mo-
Corpul de Guvernare
65
mentul când Domnul Isus Cristos vine la templul lui Iehova pentru judecată. El spune: „Ei sunt nişte cârtitori, nemulţumiţi cu soarta lor; trăiesc după poftele lor [dorinţele lor egoiste]; gura le este plină de vorbe trufaşe [se pretind a fi favorizaţii lui Dumnezeu], şi slăvesc pe oameni pentru câştig [cu alte cuvinte, îşi exprimă admiraţia faţă de persoana umană şi doresc să fie admiraţi iar conduita şi modul lor de a acţiona reflectă exact cuvinte apostolului]“. Ei au o mare pretenţie de iubire şi devoţiune faţă de un om, şi anume fratele Russell, dar e evident că sentimentele lor sunt în vederea obţinerii de avantaje egoiste. Astfel că scopul menţionării acestor probleme — şi, desigur, scopul pentru care Domnul îi permite poporului său să-i înţeleagă — este ca el să poată evita astfel de lucrători ai nelegiuirii.
Un curs atât de capricios, de instabil şi de imprevizibil este greu de explicat. Totuşi acesta era aşa-zisul canal pe care Domnul Isus Cristos îl găsise atât de vrednic pentru a fi numit singurul mijloc de îndrumare a oamenilor de pe pământ. De fapt, deja în 1925, J. F. Rutherford se afla într-un mod neîndoielnic la cârma Societăţii, iar anii care au urmat doar au intensificat controlul său asupra tuturor funcţiilor organizaţiei.a Aceasta includea controlul total a ceea ce urma să fie publicat prin intermediul revistei Turnul de veghe şi prin alte publicaţii folosite pentru a oferi hrană spirituală congregaţiilor din întreaga lume. Îmi amintesc ce-mi spunea unchiul meu într-o zi, în biroul său, despre o ocazie când Rutherford a prezentat o anumită problemă, un nou punct de vedere, familiei Betel în vederea dezbaterii.b Unchiul meu mi-a povestit că în cadrul discuţiei el s-a exprimat negativ cu privire la noul punct de vedere avansat, făcând asta în baza Scripturilor. După aceea, preşedintele Rutherford l-a desemnat personal pe el să pregătească un material în favoarea acestui nou punct de vedere, deşi el, Fred Franz, arătase clar că nu îl considera ca fiind scriptural. a A. H. MacMillan spune în cartea sa Faith on the March, la pagina 152: „Russell a lăsat la latitudinea persoanelor individuale să decidă modul de îndeplinire a responsabilităţilor fiecăruia. . . . Rutherford a dorit să unifice lucrarea de predicare şi, în loc să îşi dea fiecare propria părere despre ceea ce credea că este corect şi să facă după cum era mintea sa, Rutherford însuşi a început în mod progresiv să devină principalul purtător de cuvânt al organizaţiei. Acesta era modul pe care îl credea cel mai bun în vederea transmiterii mesajului fără contradicţii“. b Punctul în discuţie era fie noua înţelegere a „stăpânirilor . . . mai înalte“ din Romani 13:1 (Cornilescu, 1921) ca nefiind autorităţile guvernamentale de pe pământ, ci Iehova Dumnezeu şi Isus Cristos, fie decizia privind eliminarea corpurilor de bătrâni. Nu îmi amintesc exact care dintre acestea două era.
66
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Cu o altă ocazie mi-a relatat că, mai târziu pe timpul preşedinţiei sale, „judecătorul“ (Rutherford) a stabilit ca regulă fermă ca revista Turnul de veghe să conţină articole axate doar pe profeţii sau pe lucrarea de predicare. Din această cauză au trecut câţiva ani pe parcursul cărora articole cu subiecte precum iubirea, bunătatea, mila, îndelunga răbdare şi alte calităţi similare pur şi simplu nu au apărut în revistă. Aşadar, în această perioadă de aproape şaizeci de ani, cât au durat preşedinţiile lui Russell şi Rutherford, fiecare bărbat a acţionat conform propriilor prerogative în exercitarea autorităţii prezidenţiale, fără nicio indicaţie din partea vreunui corp de guvernare. În 1993, organizaţia a produs o nouă carte de istorie, intitulată Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu (apărută în 1997 în limba română), care a înlocuit o lucrare anterioară, cu titlul Martorii lui Iehova în scopul divin. Pare evident că, în anumite locuri, cartea încearcă să contracareze efectul informaţiilor apărute în formă publicată în ultimii ani, inclusiv în ediţia originală din 1983 a acestei cărţi, Conflictul conştiinei, în ediţia din 1991 a continuării sale, In Search of Christian Freedom (În căutarea libertăţii creştine), şi în cartea lui Carl Olof Jonsson, The Gentile Times Reconsidered (Timpurile neamurilor: o nouă perspectivă), a cărei primă ediţie a apărut în 1983. Se recunosc pentru prima dată anumite fapte în această nouă carte de istorie, probabil, pentru a atenua efectul cazului în care membrii le-ar lua la cunoştinţă din alte surse. La începutul cărţii, editorii îi asigură pe cititori de faptul că se străduiesc „să fie obiectivi şi să prezinte o istorie exactă“.a Vasta majoritate a Martorilor lui Iehova nu are acces la consemnări din trecut şi nu cunoaşte personal evenimentele legate de dezvoltarea organizaţiei. Operaţiunile structurii autoritare centrale, sau ale bărbaţilor care alcătuiesc această structură, le sunt de asemenea necunoscute. Astfel, ei sunt în esenţă la mila editorilor presupusei ‘istorii exacte’ şi imparţiale din această publicaţie din 1993. Rareori am mai citit o prezentare atât de „îndulcită“ şi de puţin „obiectivă“. Descrierea pe care o face istoriei şi politicii organizaţionale a Societăţii zugrăveşte o imagine ce diferă în mod considerabil de realitate. Aşa stau lucrurile în relatarea despre preşedinţiile atât a lui Russell, cât şi a lui Rutherford. a Vezi prefaţa cărţii Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Ca un exemplu de prezentare a informaţiilor făcute disponibile din alte surse, această carte prezintă la pagina 200 o fotografie a personalului de la sediul din Brooklyn celebrând Crăciunul în 1926. Fotografia a fost publicată în 1991 în cartea În căutarea libertăii creştine (engl.) la pagina 149. Doi ani mai târziu, noua carte de istorie a prezentat-o pentru prima oară într-o publicaţie Watch Tower. Totuşi, fotografia fusese în posesia lor de 67 de ani.
Corpul de Guvernare
67
Cu privire la identificarea ‘robului credincios şi înţelept’ din Matei 24:45–47 (Cornilescu, 1921) această carte recunoaşte, în sfârşit, la paginile 142, 143 şi 626, că, „timp de câţiva ani“, revista Turnul de veghe într-adevăr a promovat punctul de vedere potrivit căruia Charles Taze Russell era „robul credincios şi înţelept“ ales şi că, din 1896 încoace, Russell însuşi acceptase „argumentele aparent rezonabile“ în favoarea acestui punct de vedere. Nu se recunoaşte însă faptul că Russell nu numai că a considerat ‘rezonabilă’ această aplicare la un singur individ (el însuşi) a ‘robului credincios şi înţelept’ ales în mod special, dar că a şi adus argumente că ar fi o aplicare cu adevărat scripturală (chiar în ediţiile Turnului de veghe pe care cartea le enumeră în nota de subsol), abandonând poziţia pe care o luase în 1881. În loc să recunoască asta, noua carte de istorie continuă să inducă în eroare, punând accentul pe declaraţia lui Russell din 1881, în care el aplica expresia la întregul ‘corp al lui Cristos’. Cartea nu îşi informează cititorii că Turnul de veghe din 1 octombrie 1909 (engl.) îi descria ca fiind „adversari“ pe cei care aplicau termenul „robul credincios şi înţelept“ la „toţi membrii bisericii lui Cristos“ şi nu la un singur om. Nu le spune cititorilor nici faptul că numărul special al Turnului de veghe din 16 octombrie 1916 (engl.) a declarat că, deşi nu-şi atribuia titlul în mod deschis, Russell „recunoscuse asta în conversaţii particulare“. Şi în timp ce recunoaşte în sfârşit că, timp de mulţi ani după moartea lui Russell, Turnul de veghe a promovat ideea potrivit căreia Russell era „acel rob“, cartea nu-i dă cititorului niciun detaliu despre insistena cu care s-a făcut acest lucru, precum declaraţia că toţi cei care au cunoştinţa planului divin al lui Dumnezeu trebuie să admită cu sinceritate că „şi-a[u] însuşit această cunoştinţă studiind Biblia împreună cu ceea ce scrisese fratele Russell; că înainte de aceste timpuri nici măcar nu ştia[u] că Dumnezeu avea un plan de mântuire“; sau descrierile făcute celor care puneau la îndoială vreo învăţătură de-a lui Russell ca ‘respingându-l pe Domnul’, deoarece îl respingeau pe slujitorul lui special.a De asemenea, cartea nu ne explică paradoxul creat de propriile învăţături ale Watch Tower: pe de-o parte învăţătura de astăzi că, în 1919, Isus Cristos a ales, a aprobat şi a identificat o ‘clasă a robului credincios şi înţelept’, iar, pe de altă parte, faptul că exact în acel an 1919, şi mulţi ani după aceea, cei care pesemne fuseseră aleşi credeau de fapt că „robul credincios şi înţelept” era, nu o clasă, ci o pera Vezi paginile 219–222 ale acestei cărţi şi, de asemenea, paginile 78–84 ale cărţii În căutarea libertăii creştine (engl.).
68
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
soană, Charles Taze Russell, ales cu mai multe decenii înainte de 1914 de un Cristos întronat, devenit „prezent“ din 1874. Se depun eforturi (la paginile 220 şi 221 ale noi cărţii de istorie a Watch Tower) de a nega iniţiativa celui de-al doilea preşedinte, Joseph F. Rutherford, de a obţine controlul total şi complet al organizaţiei. Se prezintă un citat din Karl Klein pentru a-l descrie pe Rutherford ca fiind un om umil, ‘părând a fi doar un băieţel când se adresa lui Dumnezeu’. Totuşi, consemnările istorice demonstrează că oricine, inclusiv orice membru al consiliului de administraţie sau al comitetului de redacţie, care şi-a exprimat dezacordul faţă de Rutherford, era eliminat rapid din orice poziţie pe care o avea în organizaţie. Cineva ar trebui doar să vorbească cu alţii care erau prezenţi la sediu în timpul preşedinţiei sale pentru a şti că imaginea de umilinţă transmisă de Karl Klein nu se conformează realităţii şi că, în toate scopurile şi intenţiile, cuvântul „judecătorului“ era literă de lege. Eu am fost asociat activ cu organizaţia pe parcursul ultimilor cinci ani ai preşedinţiei sale şi ştiu ce efect avea omul acesta asupra mea, precum şi punctele de vedere exprimate de alţii. Mulţi Martori din prezent nu au trecut prin această experienţă. Dar Fiul lui Dumnezeu a spus că „din plinătatea inimii vorbeşte gura“ şi că „prin cuvintele tale vei fi declarat drept şi . . . vei fi condamnat“ (Matei 12:34, 37). Cred că oricine care doar citeşte materialul din Turnul de veghe din perioada anilor ’20 până în 1942 poate observa cu claritate spiritul nu de umilinţă, ci de dogmatism şi autoritarism pe care îl emanau articolele, articole scrise în principal de Rutherford. Se folosea un limbaj dezaprobator, chiar foarte aspru, împotriva celor care îndrăzneau să pună la îndoială orice poziţie, regulă sau învăţătură care venea din partea organizaţiei al cărei cap era el. În aceleaşi pagini ale cărţii Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu se depun eforturi pentru a demonstra că membrii nu îl priveau pe Rutherford ca fiind „conducătorul lor“, iar faptul că el şi-a negat o astfel de poziţie în 1941, puţin înainte de moartea sa, este citat drept dovadă. Legenda de sub fotografia de la pagina următoare este plasată acolo de autorul sau autorii cărţii de istorie a Societăţii Watch Tower. Cuvintele sunt acolo, dar faptele nu. Chiar dacă adepţii Watch Tower îl vedeau pe Cristos ca fiind conducătorul lor invizibil, precum se admite, realitatea e că ei chiar îl priveau pe Rutherford ca fiind conducătorul lor vizibil pământesc, contrar ordonanţei date de Cristos în Matei 23:10: „Şi să nu vă numiţi «conducători», pentru că unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul“. Rutherford
Corpul de Guvernare
69
n-avea cum să nu ştie că membrii organizaţiei îl priveau în această lumină. Să analizăm următoarele fotografii şi legendele aferente din Mesagerul (engl.), un raport de congres Watch Tower, din 25 iulie 1931, care descria marile congrese ţinute în acel an, în mari oraşe europene. Legendele de dedesubt sunt legendele originale din publicaţie. Comparaţi-le cu legenda pe care scriitorul sau scriitorii cărţii de istorie a Societăţii au plasat-o sub fotografia lui J. F. Rutherford, prezentată în partea dreaptă, care pretinde că „Martorii ştiau că el nu era conducătorul lor“. Prima fotografie din Mesagerul, cu privire la congresul din 1931 de la Paris, îl descrie pe Rutherford în mod explicit ca fiind „Conducătorul lor vizibil“. MESAGERUL, SÂMBĂTĂ, 25 IULIE 1931
Pagina 3
Congresele internaţionale din Europa Planificate de fratele Rutherford pentru convenienţa fraţilor noştri de dincolo de Atlantic care nu puteau să vină la Columbus
Conducătorul lor vizibil urma să le ofere instrucţiuni membrilor diviziei pariziene a „une grande armée“
70
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
În următoarele două fotografii, din Londra şi Magdeburg (Germania), legendele se referă la Rutherford cu expresia „Şeful“.
Membrii familia Betel din Londra. Îi vezi cum rânjesc? Şeful tocmai terminase să le spună ceva în „limba colorată“.
Corpul de Guvernare
71
Şeful inspectează curăţirea „Kopf Salat“-ului, proaspăt cules din grădină. E nevoie de doar patru oboroace pentru o masă.
O a patra fotografie îl desemnează cu titlul de „Marele general al congresului“. Acest raport de congres a fost tipărit cu zece ani înainte de declaraţia lui Rutherford din 1941, citată în noua carte de istorie a Societăţii Watch Tower. Nu există niciun motiv de a crede că Rutherford nu era conştient de modul în care fusese văzut de adepţii Watch Tower pe parcursul marii părţi a preşedinţiei sale şi, evident, el nu a făcut nimic pentru a schimba acea imagine. Dovezile, inclusiv întreaga istorie a administraţiei sale, fac ca negarea acelei imagini din partea sa — întreprinsă înaintea morţii — să pară nesinceră. La moartea judecătorului Rutherford, la 8 ianuarie 1942, Nathan H. Knorr a fost ales în unanimitate preşedinte de către consiliul de ad-
Preşedintele Watch Tower Bible and Tract Society şi Marele general al congresului
72
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
ministraţie. Structura organizaţională a continuat să fie în esenţă aceeaşi, deşi cu unele modificări, întrucât Knorr a renunţat la unele responsabilităţi. (De fapt, împrejurările au creat această necesitate, deoarece numărul Martorilor a crescut de la doar 108 000 în momentul morţii lui Rutherford la peste două milioane în timpul preşedinţiei lui Knorr.) Nefiind nici scriitor, nici un student versat al Scripturii, Knorr s-a bizuit pe Fred Franz (vicepreşedintele) ca fiind, mai mult sau mai puţin, arbitrul final în probleme scripturale, precum şi principalul scriitor al organizaţiei. Întrebări precum cele discutate la întrunirile Corpului de Guvernare (amintite mai devreme în acest capitol) îi erau repartizate de decenii lui Fred Franz în vederea luării deciziei. Dacă preşedintele Knorr simţea că decizia ar putea avea vreun efect marcant asupra operaţiunii Societăţii din anumite ţării ale lumii, discuta de obicei personal cu Fred Franz şi nu ezita să-i facă cunoscut într-un mod pragmatic ce considera el că îndeamnă împrejurările, respingând părerea vicepreşedintelui dacă era necesar. Precum am amintit mai devreme, această relaţie a continuat în esenţă până în anii ’70, după cum o ilustrează şi decizia de revenire la corpurile de bătrâni în congregaţii. Această anume decizie a depins în mod considerabil de opinia şi optica unei singure persoane, vicepreşedintele, iar când acesta s-a răzgândit şi a favorizat revenirea la corpurile de bătrâni, preşedintele a acceptat. În esenţă, la fel stăteau lucrurile şi în privinţa întregului material ce se publica. Preşedintele selecta principalele articole pentru Turnul de veghe din materialele trimise de diverşi scriitori şi, apoi, le trimitea Departamentului de Redactare pentru corectură şi eventuală cizelare necesară. La urmă, acestea erau citite de vicepreşedinte şi de preşedinte, iar, dacă erau aprobate, se publicau. Karl Adams, care răspundea de Departamentul de Redactare când am devenit membrul acestuia, în 1965, mi-a explicat că preşedintele îi acordase deja departamentului o libertate considerabilă în prelucrarea materialului primit. A precizat singura excepţie şi anume, orice material scris de vicepreşedinte, declarând că „ceea ce vine din partea fratelui Franz este privit ca «bun de tipar», nefiind necesare ajustări“. Şi aici, însă, preşedintele putea trece peste. De exemplu, în 1967, preşedintele Knorr i-a trimis lui Karl Adams, lui Ed Dunlap şi mie copii ale unui articol „Întrebări de la cititori“ pe care Fred Franz îl pregătise şi îl trimise spre publicare.a Doar în anul de dinainte fua Dintre noi trei care am primit copiile, la acea vreme, eram singurul care declaram că fac parte din clasa „unsă“; am început să mă declar uns în 1946.
Corpul de Guvernare
73
sese publicată o carte scrisă de Fred Franz, în care se arăta că anul 1975 va marca sfârşitul a 6 000 de ani de istorie umană. Asemănând cei 6 000 de ani cu şase zile a câte o mie de ani fiecare, el scrisese: Astfel, nu peste mulţi ani în generaţia noastră, vom ajunge în ceea ce Iehova Dumnezeu ar putea privi ca fiind a şaptea zi a existenţei omului. Cât de potrivit ar fi ca Iehova Dumnezeu să facă din această a şaptea mie de ani care vine o perioadă de sabat pentru odihnă şi eliberare, un mare Jubileu pentru proclamarea libertăţii pe pământ, tuturor locuitorilor! Acesta ar fi tocmai la timp pentru omenire. Şi din partea lui Dumnezeu ar fi cel mai potrivit Dumnezeu, deoarece să ne amintim că omenirea are încă înainte ceea ce ultima carte a Bibliei o descrie ca domnia de o mie de ani a lui Isus Cristos peste pământ, domnia sa milenară. Când a fost pe pământ, acum nouăsprezece secole, Isus Cristos a spus în mod profetic despre sine: „Pentru că Fiul Omului este Domn al sabatului“ (Matei 12:8). Nu ar fi o pură întâmplare sau un accident, ci ar fi conform scopului iubitor al lui Iehova Dumnezeu, ca domnia lui Isus Cristos, ‘Domnul sabatului’, să se desfăşoare în paralel cu al şaptelea mileniu al existenţei omului.a
Niciodată, timp de multe decenii, nu a mai existat un astfel de sentiment de entuziasm în rândurile Martorilor lui Iehova precum cel creat de aceste declaraţii. S-a dezvoltat un şuvoi imens de aşteptări, depăşind cu mult sentimentul apropierii sfârşitului, pe care eu şi alţii l-am simţit la începutul anilor ’40. Iată de ce am fost uimiţi să vedem că articolul „Întrebări de la cititori“, pregătit de Fred Franz, aducea argumente că sfârşitul celor 6 000 de ani se împlineşte de fapt cu un an mai devreme faţă de cum se publicase tocmai în noua carte, şi anume în 1974, în loc de 1975. După cum i-a relatat Knorr lui Karl Adams, când a primit el materialul, s-a dus la Fred Franz şi l-a întrebat de motivul schimbării bruşte. Franz i-a răspuns pe un ton sigur: „Pentru că aşa stau lucrurile. E 1974“. Lui Knorr nu i-a picat bine schimbarea; de aceea ne-a trimis nouă, celor trei, copii şi ne-a cerut să-i trimitem observaţiile personale. Argumentaţia vicepreşedintelui era construită aproape în întregime pe folosirea unui numeral cardinal şi a unuia ordinal în relatarea despre Potop din Geneza 7:6, 11 („şase sute de ani“ şi „al şase sutelea an“). Raţionamentul încerca să arate că numărarea timpului în noua carte era în urmă cu un an faţă de timpul Potopului, iar acel an trebuia adăugat, drept urmare, cei 6 000 de ani se vor termina cu un an mai repede, în 1974, în loc de 1975. a Viaă veşnică în libertatea fiilor lui Dumnezeu (engl., 1966), paginile 29 şi 30.
74
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Toţi trei am scris cu respect că materialul nu ar trebui publicat, deoarece ar avea un efect extrem de îngrijorător asupra fraţilor.a Desigur, preşedintele a fost de acord, întrucât materialul pregătit de vicepreşedinte nu a fost publicat niciodată şi acesta era un caz foarte rar întâlnit. Tot pe timpul preşedinţiei lui Knorr a început să fie folosit pentru prima dată termenul „corp de guvernare“ cu o oarecare frecvenţă.b Literatura de atunci a început să stabilească o legătură dintre un astfel de corp şi consiliul de administraţie al Societăţii Watch Tower. La pagina 381 a cărţii Calificai pentru a fi miniştri (engl.), publicată de Societate în 1955, apare următoarea declaraţie: Pe parcursul anilor de când Domnul a venit la templul său, corpul de guvernare vizibil a fost pus în strânsă legătură cu consiliul de administraţie al acestei corporaţii.
Astfel, cei şapte directori membri ai consiliului de administraţie erau consideraţi cei şapte membri ai ‘corpului de guvernare’. De fapt, situaţia lor a fost mai degrabă la fel ca şi cea a directorilor din zilele lui Russell şi Rutherford. Marley Cole, un Martor care a scris o carte (în deplină colaborare din partea Societăţii) intitulată Jehovah’s Witnesses — The New World Society, subliniază acest lucru.c La subtitlul „Răzvrătire în interior“, el descrie mai întâi controversa din 1917 dintre Rutherford şi directori, spunând: Patru directori doreau o reorganizare. . . . Conform stării lucrurilor, preşedintele era administratorul. Nu îi consulta. Le aducea la cunoştinţă ceea ce făcea abia după era făcut. Îi punea în poziţia de consilieri pe probleme legale, corporatiste. Rutherford nu a avut nimic împotriva ‘înaintării’. Pastorul dinaintea lui făcuse la fel. Pastorul lua decizii. Pastorul dădea directive administrative fără a consulta în prealabil directorii. a În scrisoarea pe care am predat-o am subliniat că raţionamentul se sprijinea puternic pe o porţiune din Scripturi după care nu te poţi ghida cu certitudine, iar motivele date în favoarea schimbării erau — în cel bun caz — subtile. b În Turnul de veghe din 1 iunie 1938 (engl.), la pagina 168, în articolul despre „Organizaţie“, se folosesc expresiile „corpul central“ şi „autoritatea centrală“, dar numai cu referire la corpul de apostoli şi la cei care erau asociaţii lor apropiaţi, fără vreo aplicare modernă. Termenul „corpul de guvernare“, în accepţiunea sa de azi, apare pentru prima oară în Turnul de veghe din 15 octombrie 1944 (engl.), pagina 315, şi 1 noiembrie 1944 (engl.), paginile 328–333. c Jehovah’s Witnesses — The New World Society, de Marley Cole (Vantage Press, New York, 1955), paginile 86–89. Cole şi-a scris cartea ca şi cum cineva care e nu Martor ar scrie o relatare obiectivă. Prin publicarea cărţii la o editură din exterior s-a aplicat ideea de a ajunge la persoane care în mod normal nu acceptă literatura Societăţii. A fost un fel tactică de relaţii cu publicul.
Corpul de Guvernare
75
Apoi, într-o notă de subsol la pagina 88, Cole declară: Că preşedintele Societăţii a continuat după aceea să exercite o astfel de libertate fără restricţii poate fi văzut şi din următoarea relatare a acţiunilor lui N. H. Knorr în legătură cu realizarea unei noi traduceri a Bibliei.
Este citat apoi Turnul de veghe din 15 septembrie 1950 (engl.), paginile 315 şi 316. Acolo ni se dezvăluie că directorii din consiliul de administraţie au fost informaţi de preşedinte despre existenţa Traducerii lumii noi (probabil unul din cele mai mari proiecte în care s-a angajat vreodată organizaţia) abia după ce traducerea Scripturilor greceşti fusese terminată şi era gata de tipar. Până în 1971, când s-a susţinut „cuvântarea cozii care dă din câine“, consiliul de administraţie nu se întrunea în mod regulat, ci doar atunci când preşedintele lua decizia să-l convoace. Uneori treceau luni de zile fără nicio întrunire, iar punctele cele mai întâlnite pe ordinea de zi erau problemele corporatiste, ca, de pildă, cumpărarea unei proprietăţi sau a unui nou echipament. De regulă, ei nu aveau nimic de spus cu privire la materialul scriptural ce urma să fie publicat şi nici aprobarea lor nu era necesară. Vicepreşedintele Franz a clarificat acest lucru când a depus mărturie în faţa unui tribunal din Scoţia în 1954, într-un proces cunoscut sub numele de cazul Walsh. Întrebat de modul în care se proceda, dacă se efectua o schimbare majoră de doctrină şi dacă aceasta trebuie mai întâi aprobată de consiliul de administraţie, vicepreşedintele a răspuns (materialul retipărit aici după stenograma oficială a tribunalului marchează cu „Γ întrebările avocatului şi cu „R“ răspunsurile date de Fred Franz): Î: În probleme spirituale, are fiecare membru al consiliului de administraţie o voce în mod egal validă? R: Preşedintele este purtătorul de cuvânt. El pronunţă discursurile care arată progresul în înţelegerea Scripturilor. Apoi el poate numi temporar alţi membri de la sediu pentru a susţine discursuri care analizează părţi oarecare ale Bibliei asupra cărora s-a revărsat lumină crescândă. Î: Spuneţi-mi; sunt aceste progrese, vorba dumneavoastră, aprobate prin votul directorilor? R: Nu. Î: Atunci cum devin ele declaraţii oficiale? R: Trec prin comitetul de redacţie, iar eu îmi dau acceptul după analiza scripturală. Apoi i le pasez preşedintelui Knorr, iar preşedintele are răspunderea fi nală în a da
76
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
OK-ul. Î: Deci nu trec deloc prin faţa consiliului de administraţie? R: Nu.a
Personal ştiam că această prezentare a lucrurilor privind Consiliul de Administraţie era adevărată. Înainte de 1971, am participat la o întrunire cu mai mulţi membri ai personalului de la Redactare, convocată de Karl Adams, şi se ridicase întrebarea privind modul în care să se obţină aprobarea preşedintelui asupra anumitor îmbunătăţiri propuse pentru revista Turnul de veghe. Cineva a sugerat ca Lyman Swingle, prezent fiind ca unul dintre redactori, să discute cu Knorr despre problemă. Răspunsul lui Swingle a fost scurt, dar ilustrează cum nu se poate mai bine situaţia reală de atunci. El a spus: „De ce eu? Ce pot eu să fac? Sunt un simplu director“. Declaraţiile vicepreşedintelui de la procesul din Scoţia nu-şi impun greutatea doar în problema existenţei unui „corp de guvernare“ autentic în acel timp, dar ele arată şi cât de fictivă este pretenţia că „hrana spirituală“ furnizată provenea de la o „clasă a sclavului fidel şi prevăzător“. Doi sau, în cel mai bun caz, trei bărbaţi hotărau ce informaţii vor apărea în revista Turnul de veghe şi în celelalte publicaţii — Nathan Knorr, Fred Franz şi Karl Adams, acesta din urmă nefiind din aşa-numita „clasă unsă“. Declaraţiile vicepreşedintelui arată clar că nici măcar membrii consiliului de administraţie, despre toţi pretinzându-se că aparţin „clasei sclavului fidel şi prevăzător“, nu erau invitaţi să-şi exprime aprobarea cu privire la „hrana spirituală“ ce urma să fie furnizată. Astfel, aşa cum Russell a exercitat un control total şi unic până în 1916 asupra ceea ce era publicat de către Societatea Watch Tower, la fel cum a făcut şi Rutherford pe tot parcursul preşedinţiei sale până în 1942, lucrurile au decurs similar şi în timpul preşedinţiei lui Knorr, autoritatea în pregătirea şi servirea „hranei spirituale“ pentru comunitatea Martorilor era limitată la doi sau trei bărbaţi, nu ceva efectuat de o „clasă“ de persoane despre care se spunea că au fost numite de Cristos „peste toate bunurile sale“.b Situaţia a rămas aceeaşi chiar şi după lărgirea Corpului de Guvernare pentru a-i include şi pe alţii, în afară de cei şapte directori. a Deşi vicepreşedintele face referire la un ‘comitet de redacţie’, mai târziu, el s-a identificat doar pe sine şi pe preşedintele Knorr ca fiind singurii membri ai consiliului care făceau parte din comitet. În realitate, nu exista niciun ‘comitet de redacţie’ oficial în afară de ei doi. În 1965, Karl Adams era singurul în afara de ei, căruia i se cerea cu regularitate semnătura pe materialul ce urma să fie publicat, dar el nu făcea parte din consiliul de administraţie şi nici nu se declara „uns“. b Matei 24:47. Turnul de veghe din 15 iulie 2013 plasează această numire în viitor.
Corpul de Guvernare
77
În 1975, în timpul unei întruniri, a venit în discuţie un material pregătit de vicepreşedinte pentru a fi folosit sub forma unei cuvântări de congres. Acesta trata parabola despre sămânţa de muştar şi parabola despre plămădeală (din Matei capitolul 13) şi argumenta în detaliu că „regatul cerurilor“ la care s-a referit Isus în aceste parabole era de fapt un regat „fals“, unul contrafăcut. Unul din membrii Corpului, care citise materialul, s-a simţit neconvins de raţionament. După discuţii, din cei paisprezece membri prezenţi, doar cinci (inclusiv Knorr şi Fred Franz) au votat în favoarea utilizării materialului pentru cuvântarea de congres, ceilalţi nouă nu. Astfel, materialul nu a fost folosit pentru cuvântare, dar a apărut într-o carte lansată la acel congres, iar după câteva luni, a apărut şi în revista Turnul de veghe.a Faptul că aproape două treimi din membrii Corpului şi-au exprimat cel puţin într-o anumită măsură lipsa de încredere în acel material nu a afectat decizia preşedintelui de a-l publica. Nu doar conţinutul revistelor şi al altor publicaţii, ci orice alt aspect al activităţii mondiale a Martorilor lui Iehova — conducerea celor 90 sau mai multe filiale (fiecare supraveghetor de filială fiind descris ca un „slujitor care prezidează pentru şi în cadrul teritoriului în care a fost repartizat“), supravegherea întregii lucrări a reprezentanţilor itineranţi, conducerea şcolii de misionari Galaad, numirea şi lucrarea tuturor misionarilor, planificarea congreselor şi a programelor de congres — toate acestea şi multe altele erau prerogative ce aparţineau unei singure persoane: preşedintele corporaţiei. Tot ce discuta sau ce nu discuta Corpul de Guvernare în oricare din aceste domenii era strict rezultatul deciziei şi discreţiei preşedintelui. Toate acestea au fost greu de împăcat cu articolele publicate după „cuvântarea cozii care dă din câine“ a vicepreşedintelui. Limbajul acesteia fusese atât de puternic, atât de clar: Astfel, deşi nu existau apostoli ai lui Cristos în secolul al nouăsprezecelea, spiritul sfânt al lui Dumnezeu trebuie să fi fost activ în formarea corpului de guvernare a rămăşiţei unse a clasei ‘sclavului fidel şi prevăzător’. Faptele vorbesc de la sine. A ieşit la iveală un corp de creştini unşi care au acceptat şi şi-au asumat responsabilităţile guvernării lucrurilor poporului dedia Vezi cartea Salvarea omului din necazul mondial este aproape! (engl.), publicată în 1975, paginile 206–215; vezi şi Turnul de veghe din 1 octombrie 1975 (engl.), paginile 589–608.
78
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
cat, botezat şi uns al lui Iehova, care păşea pe urmele lui Isus Cristos, străduindu-se să îndeplinească lucrarea profeţită de Isus în Matei 24:45–47. Faptele răsună mai intens decât cuvintele. Corpul de guvernare există. Din fericire, martorii creştini ai lui Iehova ştiu şi susţin că aceasta nu este organizaţia religioasă a unui singur om, ci că ea are un corp de guvernare format din creştini unşi cu spirit.a
Din păcate, imaginea prezentată era pur şi simplu neadevărată. Faptele într-adevăr „vorbesc de la sine“, iar faptele prezentate deja din propriile publicaţii aprobate ale Societăţii Watch Tower şi din declaraţiile directorilor arată în mod clar că nu a existat efectiv niciun corp de guvernare în secolul al nouăsprezecelea în timpul preşedinţiei lui Russell, nici în secolul al douăzecilea în timpul preşedinţiei lui Rutherford şi nici în timpul preşedinţiei lui Knorr, nu în sensul descris în acest articol din Turnul de veghe. A fost o imagine care a sunat impresionant, dar era una iluzorie, fictivă. Adevărul este că, încă de la începutul organizaţiei, a dominat un aranjament monarhic (cuvântul „monarh“ provine din greacă şi înseamnă „cineva care guvernează singur“, definit de asemenea în unele dicţionare ca „cineva care deţine puterea şi o poziţie proeminentă“). Faptul că primul preşedinte a fost benign, următorul, sever şi autocrat, iar al treilea, asemenea unui om de afaceri nu alterează în niciun fel faptul că fiecare dintre aceşti trei preşedinţi a exercitat o autoritate monarhică. Marea majoritate a Martorilor care formau ceea ce articolul din Turnul de veghe din 1971 numea ca fiind cei „de rând“ — care includea majoritatea celor „unşi“, care alcătuiesc „clasa sclavului fidel şi prevăzător“ — habar nu avea de acest lucru. Cei aflaţi în poziţii destul de apropiate de tronul autorităţii ştiau că lucrurile stau aşa; cu cât erau mai aproape, cu atât înţelegeau mai bine faptele. Acest lucru era adevărat, în special, în ce-i priveşte pe membrii Corpului de Guvernare, iar, în 1975, „câinele“ a decis că era vremea să ‘dea din coadă’. Majoritatea membrilor a simţit că venise timpul ca faptele să se potrivească în sfârşit cu cuvintele rostite şi publicate. În mod interesant, ceea ce s-a făcut a fost în esenţă acelaşi lucru pe care îl propuseseră cei patru directori în 1917, o reorganizare, un a Turnul de veghe din 15 decembrie 1971 (engl.), pagina 761.
Corpul de Guvernare
79
efort din partea lor care a fost apoi descris în mod consistent în publicaţiile Watch Tower ca un ‘complot ambiţios’ şi o ‘conspiraţie rebelă’, unul care, ‘prin harul lui Dumnezeu, nu a reuşit’! Cincizeci şi cinci de ani mai târziu, practic aceeaşi propunere a reuşit, dar numai după luni de agitaţie în rândurile Corpului de Guvernare.
4 TULBURĂRI ŞI RESTRUCTURĂRI INTERNE Deci să nu facei prilej de mândrie din oameni. În niciun aspect uman nu există ceva cu care să vă mândrii. — 1 Corinteni 3:21 (New English Bible şi Jerusalem Bible)
F
ĂRĂ îndoială că informaţiile prezentate cu privire la bătrâni în cartea Auxiliar pentru înelegerea Bibliei au început să fie aplicate. Până atunci, congregaţiile erau supravegheate de o singură persoană, „supraveghetorul de congregaţie“. Înlocuirea sa cu un corp de bătrâni potrivit nevoilor a ridicat întrebări cu privire la organizarea filialelor, unde un singur bărbat era „supraveghetorul“ unei ţări întregi, asemenea unui episcop sau arhiepiscop care supraveghează o regiune întinsă, alcătuită din multe congregaţii. Şi sediul central avea preşedintele său, la care (adresându-mă la un seminar pentru supraveghetorii filialelor, ţinut la Brooklyn) m-am referit prin cuvintele „supraveghetorul care prezidează peste toate congregaţiile la nivel mondial“.a Desigur, această anomalie aparentă, contrastul dintre situaţia existentă în congregaţii şi cea de la sediul mondial a fost ceea ce a dus la cuvântarea „cozii care dă din câine“ şi articolele din Turnul de veghe, întrucât acestea se străduiau să justifice diferenţa ce exista între situaţia la nivel de congregaţii şi cea de la sediul mondial. Este aproape sigur că, în acelaşi timp, articolele erau menite să tragă un semnal de alarmă membrilor cu drept de vot ai corporaţiei să nu încerce să voteze în favoarea intrării în vigoare a vreunei schimbări în structura sediului sau să se exprime în legătură cu membrii Corpului de Guvernare şi cu administraţia sa. În anul acelei cuvântări, 1971, preşedintele Knorr a decis să permită Corpului de Guvernare să revizuiască şi să dea verdictul cu privire la o carte intitulată Organizaia pentru predicarea Regatului şi facerea de discipoli (engl.), un fel de manual bisericesc care prezintă structura organizaţională şi politica ce guvernează întregul arana Preşedintele Knorr era pe podium în acel moment şi nu şi-a exprimat vreo dezaprobare faţă de această descriere.
80
Tulburări şi restructurări interne
81
jament, începând de la sediu, trecând prin filiale, districte, circumscripţii, până la congregaţii. Corpului de Guvernare nu i s-a cerut să furnizeze material pentru carte. Preşedintele l-a numit pe Karl Adams, supraveghetorul Departamentului de Redactare (nu era nici membru al Corpului de Guvernare şi nici nu se declara „uns“) să preia proiectul pregătirii cărţii. La rândul său, Karl ne-a numit pe mine şi pe Ed Dunlap să colaborăm cu el la realizarea manualului şi fiecare dintre noi am scris aproximativ o treime din material.a Materialul dezvoltat de noi prezenta relaţia dintre Corpul de Guvernare şi corporaţii în armonie cu articolele din Turnul de veghe care accentuau faptul că „câinele trebuie să dea din coadă“ şi nu invers. Când anumite puncte legate de acest lucru au ajuns în faţa Corpului de Guvernare, ele au provocat discuţii destul de aprinse. Preşedintele Knorr şi-a exprimat cu claritate sentimentul că se depun eforturi pentru a „cuceri“ responsabilitatea şi lucrarea sa. El a accentuat faptul că singura grijă a Corpului de Guvernare o reprezintă „lucrurile spirituale“, iar corporaţiile se îngrijesc de restul. Însă, precum ştiau membrii Corpului, „lucrurile spirituale“ alocate lor constau aproape în totalitate în aprobarea numaidecât rituală a numirilor persoanelor în mare parte necunoscute pentru lucrarea itinerantă şi analizarea unui flux constant de întrebări cu privire la „chestiuni legate de excludere“. a Mi s-au repartizat capitolele „Serviciul tău pentru Dumnezeu“, „Să păstrăm curăţenia congregaţiei“ şi „Perseverenţa care duce la aprobarea divină“.
Membrii Corpului de Guvernare în 1975. Primul rând: Ewart Chitty, Fred Franz, Nathan Knorr, George Gangas, John Booth, Charles Fekel. Al doilea rând: Dan Sydlik, Raymond Franz, Lloyd Barry, William Jackson, Grant Suiter, Leo Greenlees. Ultimul rând: Theodore Jaracz, Lyman Swingle, Milton Henschel, Karl Klein, Albert Schroeder.
82
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
În anumite momente ale discuţiei, mi-am exprimat înţelegerea că alte lucruri de natură spirituală erau de asemenea responsabilitatea Corpului. (Personal, nu puteam să armonizez aranjamentul monarhic existent cu afirmaţia lui Isus că „voi toţi sunteţi fraţi“ şi „unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul“; că „conducătorii naţiunilor stăpânesc peste ele şi cei mari exercită autoritate asupra lor“, însă „între voi nu va fi aşa“.a Pur şi simplu, nu mi s-a părut o dovadă de sinceritate să spun ceea ce s-a scris în articolele apărute în Turnul de veghe din 1971, dar apoi să nu le pun în practică.) Totuşi, de fiecare dată când făceam acest lucru, preşedintele a luat observaţiile la modul foarte personal, ţinând discursuri lungi şi spunând cu vocea sa tensionată şi plină de forţă că, ‘după cât se pare, unii nu sunt satisfăcuţi de modul în care îşi face el treaba’. Intra în detalii foarte amănunţite în legătură cu lucrarea pe care o efectua şi spunea apoi: „Se pare că unii nu vor ca eu să mă mai ocup de lucruri“ şi probabil că ar trebui să ‘aducă toate aici jos, să le predea lui Ray Franz şi să-l lase pe el să se ocupe’. Mi s-a părut greu să cred că a putut într-o măsură aproape totală să omită esenţa comentariilor mele, că mă exprimam în favoarea unui aranjament de corp şi nu în favoarea transferului autorităţii de la un administrator individual la un alt administrator individual. De fiecare dată aveam să îi explic acest lucru, clarificând că ceea ce spusesem nu a fost niciun fel de atac personal, că nu simţeam ca vreo anumită persoană individuală să-şi asume responsabilităţile menţionate, ci că înţelesesem din Biblie şi din Turnul de veghe că acestea erau lucruri de care să se ocupe un corp de persoane. I-am spus de repetate ori că, dacă ar fi vorba ca o singură persoană să se ocupe de toate lucrurile, atunci el ar fi alegerea mea; că simţeam că făcea pur şi simplu doar ceea ce trebuia să facă şi ceea ce făcuse tot timpul în trecut; că nu aveam de ce să mă plâng în legătură cu modul său de a acţiona. Aceste cuvinte nu au creat niciun fel de impresie, totuşi, după ce am constatat că orice ziceam pe această temă nu făcea decât să mânie, am renunţat după câteva încercări. În aceste ocazii, restul membrilor Corpului a stat, a privit şi a rămas tăcut. Ceea ce s-a întâmplat câţiva ani mai târziu a avut efect surprinzător. Nu s-a luat nicio altă măsură până în anul 1975. Să analizăm ce relatează cartea de istorie a organizaţiei, Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, apărută în 1993, cu privire la ceea ce s-a întâmplat atunci, eveniment descris ca „una dintre cele mai importante modificări organizatorice din istoria modernă a Martorilor lui Iehova“: a Matei 23:8, 10; 20:25, 26.
Tulburări şi restructurări interne
83
Cartea îl face, deci, pe cititor să creadă că sănătatea şubredă a celui de-al treilea preşedinte al Societăţii, Nathan Knorr, dinspre finele anului 1975, a avut oarecare influenţă în acest eveniment major al istoriei organizaţiei sau a fost poate cauza motivatoare a acestuia. Toţi bărbaţii care au fost atunci în Corpul de Guvernare ştiu că această imagine nu e reală. De fapt, problema sănătăţii lui Knorr a devenit evidentă după ce s-a pus problema schimbării şi a fost o pură coincidenţă. Nici nu a adus problema în discuţie şi nici nu a reprezentat un factor în dezbaterile şi deciziile Corpului de Guvernare. Există o lipsă clară de candoare în imaginea prezentată. Ce s-a întâmplat atunci? În 1975, doi bătrâni de la Betel (Allen Malcolm, un vechi membru al Departamentului pentru Serviciu, şi Robert Lang, asistentul supraveghetorului casei Betel) au adresat scrisori Corpului de Gu-
84
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
vernare în care îşi exprimau îngrijorarea cu privire la anumite condiţii ce predominau în cadrul personalului de la sediu, menţionând în special o atmosferă de teamă inspirată de supraveghetori, un sentiment crescând de descurajare şi nemulţumirea care a rezultat. În timpul acela, toţi cei care se înscriau pentru serviciul la sediu („serviciul la Betel“) trebuia să fie de acord să stea cel puţin patru ani. Majoritatea candidaţilor erau bărbaţi tineri, în vârstă de 19 şi 20 de ani. Patru ani reprezentau o cincime din viaţa pe care o trăiseră până atunci. În timpul meselor, întrebam deseori persoana care stătea lângă mine: „De cât timp eşti aici?“ În cei zece ani câţi petrecusem până atunci la sediu nu am auzit niciodată pe vreunul din acei tineri să îmi răspundă în cifre rotunde, „circa un an“ sau „aproximativ doi ani“. Fără excepţie, răspunsul era „unu şi şapte“, „doi şi cinci“, „trei şi una“ şi aşa mai departe; dădeau întotdeauna numărul anilor şi numărul exact de luni. Nu puteam să nu mă gândesc că cei care îşi ispăşesc pedeapsa cu închisoarea practică o evidenţă asemănătoare a timpului scurs. În general, era dificil să-i faci pe aceşti tineri bărbaţi să vorbească liber despre serviciul lor la sediu. Precum am aflat de la prieteni care au lucrat mai îndeaproape cu ei, aceştia nu erau dornici să spună multe în mod deschis, căci se temeau că, dacă vor spune ceva care nu e pozitiv, ar putea fi clasaţi printre cei numiţi popular „A.G.“, adică având o „atitudine greşită“. Mulţi se simţeau ca nişte „rotiţe dinţate dintr-o maşinărie“, consideraţi ca muncitori şi nu ca persoane. Faptul că ei ştiau că li se putea oricând schimba repartiţia de serviciu fără discuţie prealabilă şi, deseori, fără nicio explicaţie în privinţa schimbării le conferea o nesiguranţă a muncii. Criteriile de „gestiune a angajaţilor“ erau stabilite clar şi păstrate cu grijă. Alocaţia lunară de paisprezece dolari abia acoperea (şi în unele cazuri chiar nici nu acoperea) costurile de transport dus-întors în vederea întrunirilor de la sala Regatului. Cei ale căror familii sau prieteni erau mai înstăriţi nu aveau probleme, puteau primi sprijin din exterior. Dar alţii puteau rareori să-şi permită ceva dincolo de necesităţile de bază. Celor proveniţi din locuri mai îndepărtate, îndeosebi statele vestice, li se părea practic imposibil să meargă să-şi petreacă vacanţele cu familia, în special, dacă proveneau dintr-o familie săracă. Însă auzeau cu regularitate salutări adresate familiei Betel de la membrii Corpului de Guvernare şi alţii, în timp ce călătoreau prin ţară şi prin lume pentru a ţine cuvântări. Îi vedeau pe oficialii corporaţiei conducând maşini Oldmobile noi, achiziţionate de Societate şi întreţinute şi curăţate de muncitori ca ei înşişi. Programul lor de lucru, pe atunci
Tulburări şi restructurări interne
85
8 ore şi 40 de minute în fiecare zi, apoi patru ore sâmbătă dimineaţa, la care se adăuga prezenţa la întruniri de trei ori pe săptămână şi activitatea săptămânală de „predicare“, părea să le facă viaţa foarte strâmtă, de rutină, obositoare. Dar ştiau că dacă o lasă mai moale într-una din aceste aspecte, puteau fi puşi în clasa „A.G.“ şi să fie chemaţi la o întrunire concepută pentru a le corecta atitudinea. Scrisorile celor doi bătrâni de la Betel au atins aceste aspecte fără, însă, a intra în detalii. Din nou, preşedintele a părut să simtă, din păcate, că aceasta constituie o critică la adresa administraţiei sale. S-a exprimat Corpului de Guvernare ca dorind ţinerea unei audienţe asupra problemei şi aşa s-a şi făcut în 2 aprilie 1975. A vorbit un număr de bătrâni de la Betel şi multe aspecte specifice menţionate de mine anterior au fost aduse în discuţie. Vorbitorii nu s-au referit la persoane concrete şi nu au avut pretenţii, dar au accentuat nevoia unei consideraţii mai bune a individului, a comunicării frăţeşti şi foloasele faptului de a-i lăsa pe cei apropiaţi problemelor să contribuie la decizii şi la soluţii. Vorba lui Robert Lang, asistentul supraveghetorului casei Betel, „suntem mai îngrijoraţi de producţie decât de oameni“. Medicul personalului, dr. Dixon, a relatat că primise deseori vizite din partea cuplurilor căsătorite, partenerii fiind neliniştiţi din cauza incapacităţii soţiilor de a rezista presiunilor şi de a respecta programul solicitant, iar multe din femei izbucneau în lacrimi când vorbea cu ele. O săptămână mai târziu, la 9 aprilie, raportul oficial „Minute“ al şedinţei Corpului de Guvernare declară: S-au făcut comentarii asupra relaţiei dintre Corpul de Guvernare şi corporaţii şi asupra ceea ce a fost publicat în Turnul de veghe din 15 decembrie 1971. S-a hotărât de comun acord ca un comitet de cinci, alcătuit din L. K. Greenlees, A. D. Schroeder, R. V. Franz, D. Sydlik şi J. C. Booth, să intre în miezul acestei probleme, în sarcinile oficialilor corporaţiei şi în chestiunile legate de acestea şi să ia în considerare părerile lui N. H. Knorr, F. W. Franz şi G. Suiter, care sunt oficialii celor două societăţi, iar apoi să prezinte recomandări. Întreaga idee este să întărim unitatea organizaţiei.
La o şedinţă ţinută trei săptămâni mai târziu, în 30 aprilie, preşedintele Knorr ne-a surprins făcând o moţiune că, de atunci încolo, toate problemele vor fi decise prin votul a două treimi a membrilor activi (care numărau şaptesprezece persoane atunci).a În continuare, a Colegiul Cardinalilor Bisericii Catolice necesită de asemenea o majoritate de două treimi când se votează succesorul papal. Mă gândesc că e cam posibil ca Knorr şi Fred Franz să fi simţit ca fiind puţin probabil că o asemenea majoritate decisivă de membri ar vota o schimbare.
86
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
minuta oficială a şedinţei consemnează: L. K. Greenlees a început să prezinte raportul comitetului de cinci la cererea fratelui Knorr de a-i spune ce ar trebui să facă.a Comitetul a analizat foarte atent Turnul de veghe din 15 decembrie 1971, paragraful 29; de asemenea, pagina 760. Comitetul consideră că, astăzi, Corpul de Guvernare ar trebui să îndrume corporaţiile şi nu invers. Corporaţiile ar trebui să recunoască faptul că Corpul de Guvernare format din şaptesprezece membri are responsabilitatea de a administra lucrarea în congregaţii la nivel mondial. A avut loc un decalaj în intrarea în vigoare a aranjamentului la Betel, comparativ cu congregaţiile. A avut loc o confuzie. Nu dorim o congregaţie duală. A urmat o dezbatere lungă a întrebărilor legate de Corpul de Guvernare, de corporaţii şi de preşedinte, cu comentarii din partea tuturor membrilor prezenţi. La încheierea zilei s-a propus o moţiune din partea lui N. H. Knorr, urmată de un comentariu de E. C. Chitty. L. K. Greenlees a prezentat de asemenea o moţiune. S-a stabilit de comun acord ca cele trei să fie xeroxate, iar copiile să fie date tuturor membrilor, planificându-se şi o întrunire a doua zi, la 8 dimineaţa. Este timp de rugăciune asupra problemei, ceea ce este foarte important.
Moţiunile xeroxate menţionate conţin următoarele: N. H. Knorr a zis: „Propun ca Corpul de Guvernare să preia responsabilitatea îngrijirii lucrării îndrumate prin Statutul Corporaţiei din Pennsylvania şi să-şi asume responsabilităţile stabilite în Statutul Corporaţiei din Pennsylvania şi a tuturor celorlalte corporaţii folosite pe plan mondial de Martorii lui Iehova“. E. C. Chitty a spus: „A «prelua» înseamnă a uşura cealaltă parte. Cred că, în ce mă priveşte, responsabilitatea îmi rămâne aceeaşi. Ar fi atunci mai corect să se spună «a supraveghea responsabilitatea»“. L. K. Greenlees a spus: „Propun ca Corpul de Guvernare să preia în armonie cu Scripturile responsabilitatea şi autoritatea completă pentru administrarea şi supravegherea asociaţiei mondiale a Martorilor lui Iehova şi a activităţilor lor; ca toţi membrii şi oficialii oricăror şi tuturor corporaţiilor folosite de Martorii lui Iehova vor acţiona în armonie cu Corpul de Guvernare şi sub îndrumarea acestuia; că această relaţie îmbunătăţită între Corpul de Guvernare şi corporaţii să intre în vigoare cât se poate de repede, în mod rezonabil, fără a afecta lucrarea Regatului“.
A doua zi, 1 mai 1975, a avut loc din nou o discuţie lungă. În special vicepreşedintele (care scrisese articolele în discuţie din Turnul de veghe) a adus obiecţii propunerilor făcute şi oricăror schimbări a Preşedintele Knorr a fost cel care ne-a numit pe noi cinci care slujeam în acel comitet. La prima întrunire a „comitetului celor cinci“ s-a votat, la moţiunea mea, ca Leo Greenlees să slujească în calitate de preşedinte al comitetului.
Tulburări şi restructurări interne
87
ale aranjamentului existent, oricărei reduceri a autorităţii preşedintelui. (Acest lucru mi-a adus aminte de observaţiile sale din 1971, că credea că Isus Cristos urma să-şi îndrume organizaţia printr-un singur om până la venirea Noii Ordini, şi era în armonie cu acestea.) Nu a făcut niciun comentariu la contradicţia evidentă dintre prezentarea făcută în articolele din Turnul de veghe (şi afirmaţiile pline de forţă despre faptul că Corpul de Guvernare foloseşte corporaţiile ca simple instrumente) şi cele trei moţiuni, fiecare dintre ele arătând că autorii lor (inclusiv preşedintele însuşi) au recunoscut că, în acel timp, Corpul de Guvernare nu supraveghea corporaţiile. Discuţiile s-au purtat încoace şi încolo. Un punct de cotitură a părut să vină cu ocazia unor observaţii din partea lui Grant Suiter, un bărbat cu vorbirea plină de viaţă, secretar-trezorierul principalelor corporaţii ale Societăţii. Exprimările sale, diferite de comentariile făcute până atunci de cei care erau în favoarea unei schimbări, au fost cât de cât personale, o aparentă eliberare a sentimentelor faţă de preşedinte — pe care l-a şi numit direct — refulate de mult timp. În timp ce discutase despre structura autoritară, nu a adus acuze, decât în ce priveşte dreptul de a face o anumită schimbare în camera sa personală, pe care o ceruse, dar îi fusese respinsă, însă, în timp ce continua, faţa lui s-a înroşit, muşchii fălcilor i s-au încordat, iar cuvinG. Suiter tele sale au devenit mai intense. A încheiat cu observaţia: Cred că, dacă urmează să fim un Corp de Guvernare, atunci hai să guvernăm! Eu nu am guvernat deloc până acum.
Aceste cuvinte m-au lovit suficient de puternic încât să am satisfacţia că le-am reţinut şi le-am consemnat întocmai. Desigur, nu am de unde să ştiu dacă ele erau menite să transmită sensul pe care l-au transmis; puteau fi foarte bine doar o răbufnire de moment, fără să indice o motivaţie din inimă. Oricum, ele m-au făcut să mă gândesc cu mare seriozitate la chestiunea motivaţiei corecte şi am simţit o grijă considerabilă ca tot ce reiese din discuţia asta să fie rezultatul unei dorinţe sincere din partea tuturor celor implicaţi de a urma şi mai îndeaproape principiile şi modelele biblice şi nu al altui motiv. Întreaga şedinţă mi s-a părut deranjantă, în principal din cauza faptului că spiritul de ansamblu nu părea să se conformeze cu ceea ce ne-am putea aştepta de la un corp creştin. Totuşi, la scurt timp după aceste ultime cuvinte ale secretar-trezorierului, Nathan Knorr a ajuns, desigur, la o decizie şi a făcut o declaraţie lungă, întreruptă
88
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
pentru scurt timp de Milton Henschel, care, la rândul său, a adus câteva sugestii şi apoi a acţionat ca secretar al Corpului.a Precum se consemnează în minuta oficială, declaraţia preşedintelui conţinea următoarele cuvinte: Cred că ar fi un lucru foarte bun ca Corpul de Guvernare să urmeze linia menţionată de fratele Henschel şi să întocmească un program având în vedere ceea ce spune Turnul de veghe şi anume că Corpul de Guvernare este Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Nu voi aduce argumente nici pro, nici contra. Părerea mea nu contează. Turnul de veghe a afirmat lucrul acesta. Corpul de Guvernare va fi cel care va avea puterea şi influenţa de îndrumare peste toate lucrurile. El îşi va însuşi responsabilitatea ca Corp de Guvernare şi va îndruma prin diferitele divizii pe care le va institui şi va avea o organizare.
La sfârşit, el a spus: „Depun această moţiune“. Cam surprinzător pentru mine, moţiunea sa a fost sprijinită de vicepreşedintele F. W. Franz. Corpul ca întreg a adoptat-o în unanimitate. Se părea că limbajul îndrăzneţ folosit în revista Turnul de veghe cu patru ani în urmă trece de la simple vorbe la fapte. Din exprimarea preşedintelui se părea că urma să aibă loc o tranziţie lină. Această imagine de unitate armonioasă o prezintă cartea Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Însă, dimpotrivă, a fost doar un calm dinainte celei mai furtunoase perioade dintre toate. În lunile care au urmat, „comitetul celor cinci“ s-a întrunit în mod individual cu toţi membrii Corpului de Guvernare şi cu alţi treizeci şi trei de membri veterani ai personalului de la sediu. Marea majoritate a fost în favoarea reorganizării. Comitetul a schiţat propuneri detaliate ale unui aranjament de comitete ale Corpului de Guvernare, care să se ocupe de diferitele faţete ale activităţii mondiale. Din cei şaptesprezece membri ai Corpului de Guvernare intervievaţi personal, unsprezece şi-au indicat aprobarea de principiu. Dintre cei şase rămaşi, George Gangas, un grec cald şi efervescent, unul din cei mai în vârstă membri ai Corpului, a fost foarte nesigur, schimbător în exprimare, în funcţie de dispoziţia de moment. Charles Fekel, din Europa de Est, fusese multă vreme director al Societăţii, dar a fost demis din funcţie, pentru că şi-a compromis integritatea prin jurământul făcut la obţinerea cetăţeniei americane. El era acum a Milton Henschel, înalt şi cu o expresie facială în general serioasă, vorbea destul de rar în discuţii, dar, atunci când o făcea, vorbea cu o anumită fermitate şi hotărâre. Când era mai tânăr, a fost secretarul personal al preşedintelui Knorr; în momentul despre care vorbim, el avea în jur de 55 de ani.
Tulburări şi restructurări interne
89
unul dintre cei recent numiţi ca membri ai Corpului şi, având o fire foarte blândă, a participat rareori la discuţii, votând cu consecvenţă de partea majorităţii şi a avut puţine de zis în această problemă. Lloyd Barry, un neozeelandez recent adăugat Corpului, venise la Brooklyn după ce, vreme de câţiva ani, slujise ca supraveghetor al filialei din Japonia, unde activitatea Martorilor cunoscuse o creştere fenomenală. El a manifestat îndoieli puternice cu privire la recomandări, îndeosebi efectul de descentralizare a preşedinţiei; într-o scrisoare datată 5 septembrie 1975, el a descris schimbarea recomandată ca fiind „revoluţionară“. Bill Jackson, un texan modest şi cu picioarele pe pământ (nu atât de rar, cât vor unii să facă să pară), şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă la sediu şi, asemenea lui Barry, considera că lucrurile ar trebui lăsate aşa cum au fost, având în vedere în special creşterile semnificative la număr sub administraţia existentă. Cele mai puternice voci de opoziţie erau cele ale preşedintelui şi ale vicepreşedintelui, autorul şi, respectiv, susţinătorul moţiunii citate anterior! De fapt, în public, manifestau o opoziţie verbală. În perioada în care „comitetul celor cinci“ lua interviuri membrilor veterani ai personalului pentru a le obţine punctul de vedere, a venit rândul preşedintelui să prezideze la capul mesei de la Betel timp de o săptămână. În mai multe dimineţi, el a profitat de ocazie să discute în faţa a 1 200 sau mai mulţi membri ai „familiei Betel“ din mai multe săli de mese (legate între ele prin sunet şi televiziune) despre ceea ce numea el „investigaţia“ ce avea loc (interviurile comitetului celor cinci), spunând că „unele persoane“ favorizează schimbarea unor lucruri care fuseseră făcute într-un anume fel de când există organizaţia. A întrebat de repetate ori: „Unde este dovada lor că lucrurile nu merg bine şi că este nevoie de schimbare?“ Spunea că scopul ‘investigaţiei’ era „să demonstreze că această familie e rea“, dar şi-a exprimat încrederea că „câţiva nemulţumiţi“ nu vor „înăbuşi bucuria majorităţii“. I-a îndemnat pe toţi ‘să aibă încredere în Societate’, menţionând multele sale realizări. La un moment dat, a spus cu o forţă intensă şi cu un sentiment puternic că schimbările pe care unii vor să le facă familiei Betel, lucrării şi organizării sale „vor fi făcute peste cadavrul meu“.a Cu toată corectitudinea faţă de Nathan Knorr, trebuie spus că el considera, fără îndoială, că aranjamentul existent atunci era cel corect. Ştia că vicepreşedintele, cel mai respectat erudit al organizaţiei, cel pe care se baza el în rezolvarea problemelor scripturaa Cuvintele din citate provin din notiţele luate în timp ce s-au rostit aceste cuvinte; ele au fost auzite desigur, de peste o mie de persoane în fiecare caz.
90
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
le, simţea în felul acela. Knorr era în principiu o persoană amabilă, plină de căldură. Îmi plăcea sincer să mă asociez cu el când nu era în „uniforma“, sau rolul, de preşedinte. Totuşi, în cazurile cele mai dese, poziţia sa oficială nu îi permitea, în general, să-şi afişeze această latură (din nou, fără îndoială, era vorba de sentimentul său că rolul pe care îl juca era potrivit voinţei lui Dumnezeu) şi avea tendinţa să reacţioneze rapid şi plin de forţă la orice aparentă încălcare a autorităţii sale prezidenţiale. Oamenii au învăţat să nu o facă. Din toate aceste motive, mă îndoiesc serios că Nathan ar fi acceptat unele dintre acţiunile dure care urmau să vină din partea corpului colectiv care i-a moştenit autoritatea prezidenţială. Simt empatie faţă de sentimentele şi reacţia sa, întrucât am slujit mulţi ani ca supraveghetor al filialei atât în Puerto Rico, cât şi în Republica Dominicană, unde, potrivit punctului de vedere organizaţional existent pe atunci, eram „omul de frunte“ în ţară, reprezentantul personal al preşedintelui. Eforturile mele de a acţiona cu acel punct de vedere m-au făcut mereu conştient de „poziţie“ şi de nevoia de a respecta acea „poziţie“. Experienţa amară m-a învăţat, totuşi, că încercarea de a trăi conform acelui concept organizaţional nu a contribuit la relaţii plăcute cu alţii şi că mi-a făcut mie viaţa neplăcută; confruntările pe care le-a produs nu mi se păreau deloc potrivite prin natura lor şi, după un timp, pur şi simplu am renunţat să mai încerc să simulez ceea ce văzusem la sediu. Ca urmare, viaţa mi-a devenit mult mai plăcută, iar efectul general mi s-a părut mult mai productiv şi mai de folos. Ultimele cuvinte menţionate ale preşedintelui („peste cadavrul meu“) s-au dovedit a fi aproape profetice. La momentul când le-a zis, cu siguranţă, i se dezvoltase deja o tumoare malignă pe creier, deşi acest fapt nu a devenit cunoscut decât după ce reorganizarea a fost un fapt împlinit cu certitudine, încheierea având loc oficial la 1 ianuarie 1976, iar Knorr a murit un an şi jumătate mai târziu, la 8 iunie 1977. Opoziţia destul de răsunătoare a preşedintelui a fost egalată, poate chiar surclasată, de cea a vicepreşedintelui. La festivitatea de absolvire a şcoF. W. Franz lii de misionari Galaad din 7 septembrie 1975, la care au participat membrii familiei Betel şi oaspeţi invitaţi (în mare parte rude şi prieteni ai promoţiei), vicepreşedintele a ţinut o cuvântare, aşa cum se obişnuieşte la fiecare festivitate de absolvire. Fred Franz avea un stil dramatic (chiar melodramatic) de a vorbi, care nu poate fi imitat. Ceea ce urmează este o transcriere exactă a
Tulburări şi restructurări interne
91
cuvântării sale, dar cuvintele scrise nu pot transmite tonalitatea, spiritul, „gustul“ sau chiar sarcasmul ocazional care s-au transmis odată cu cuvântarea.a Cuvintele sale introductive indicau cu claritate încotro se îndrepta cuvântarea. Având în vedere faptul că Corpul de Guvernare numise la timpul potrivit un comitet care, exact în timpul acela, propunea ca instruirea, numirea şi supravegherea misionarilor să aibă loc sub îndrumarea Corpului de Guvernare, şi nu a corporaţiilor, putem observa introducerea sa. A început spunând: Această clasă este trimisă în colaborare cu Watchtower Bible and Tract Society of New York, Incorporated, de către Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania. Astăzi se ridică însă întrebarea: Ce drept are Watch Tower Bible and Tract Society de a trimite misionari pe teren? . . . Cine a autorizat Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania să trimită misionari pe tot pământul? Acum o astfel de întrebare provocatoare se poate pune având în vedere un precedent. Iar acesta se bazează pe faptul că Watch Tower Bible and Tract Society a fost fondată de un bărbat care a devenit un evanghelizator de notorietate mondială, unul din cei mai eminenţi evanghelizatori ai acestui secol al XX-lea şi care a devenit celebru pe plan mondial atunci când a efectuat călătoria în jurul lumii în anul 1912. Acest bărbat a fost Charles Taze Russell din Allegheny, Pennsylvania.
Cu certitudine, rolul corporaţiei a fost subliniat aici; nu s-a menţionat Corpul de Guvernare. Desigur, nimeni nu şi-a pus acea „întrebare provocatoare“ descrisă aici; problema reală din Corpul de Guvernare a fost dacă acea cuvântare pe care o susţinuse el cu patru ani mai devreme despre relaţia dintre Corp şi corporaţie trebuia luată în serios. Totuşi, a continuat în stilul său distinctiv: M-am întrebat cu privire la această problemă. Probabil că şi voi. Chiar aşa: cum a devenit Russell un evanghelizator? Cine l-a făcut evanghelizator? . . . diversele instituţii religioase ale creştinătăţii erau în funcţiune. De pildă, Biserica Anglicană cu corpul său de conducere şi Biserica Episcopală Protestantă cu corpul său de conducere. Mai era Biserica Metodistă şi Conferinţa sa; de asemenea, Biserica Prezbiteriană, de care aparţinuse la început şi Russell, cu Sinodul său. Exista şi Biserica Congregaţionalistă, la care a aderat Russell, cu Congregaţia sa Centrală. Însă niciuna din aceste organizaţii care exercitau control nu l-a făcut pe Russell evanghelizator sau misionar. a Înregistrarea audio a întregii cuvântări, împreună cu scurte observaţii, este disponibilă prin Commentary Press pe casetă, CD sau descărcare în format MP3.
92
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Fără să se refere în mod direct şi deschis la Corpul de Guvernare, el a reuşit să-l introducă în discuţie în mod indirect, referindu-se la aceste ‘corpuri de conducere’ sub diversele lor denumiri. (Putea, de asemenea, să-i menţioneze pe iezuiţi, care au o administraţie numită chiar Corp de Guvernare.) Dar ideea subliniată a fost că niciun astfel de corp de guvernare nu a avut nimic în comun cu acest fondator al corporaţiei Watch Tower şi nici nu a exercitat vreo autoritate asupra lui. Russell era un „independent“, nu se supunea niciunuia. Corpul de Guvernare a numit „comitetul celor cinci“, iar acel comitet recomanda formarea unor comitete permanente care să se îngrijească de îndrumarea lucrării pe plan mondial. Deci, următoarele cuvinte din cuvântarea vicepreşedintelui îşi asumă o semnificaţie suplimentară, întrucât, după ce a vorbit despre cei şaptezeci de discipoli pe care i-a trimis Isus, el le-a spus absolvenţilor: Acum să nu ne imaginăm că, atunci când i-a trimis pe cei şaptezeci de evanghelizatori . . . trimiţându-i doi câte doi, Domnul Isus Cristos nu a format comitete de câte doi, astfel că în cazul celor şaptezeci de evanghelizatori au fost treizeci şi cinci de comitete de câte doi. . . . În urma absolvirii voastre, sunteţi trimişi ca misionari . . . doi sunteţi trimişi în Bolivia, apoi sunt alţii, poate patru sau şase sau opt, care sunt repartizaţi în lucrare într-o altă ţară. Acum, dragi misionari, să nu credeţi că, fiindcă sunteţi trimişi doi câte doi, sau patru, şase sau opt, sunteţi trimişi ca un comitet pentru a prelua lucrarea în ţara în care sunteţi repartizaţi. În niciun caz! Sunteţi trimişi ca misionari individuali pentru a coopera voi între voi şi pentru a coopera cu filiala Watch Tower Bible and Tract Society care operează şi îndrumă lucrarea în ţara în care aţi fost repartizaţi în calitate de evanghelizatori. Deci să nu vi se urce la cap ideea asta cu comitetele.
În toate acestea, Corpul de Guvernare a rămas „evident prin absenţă“, eclipsat de corporaţie. Nici măcar o singură persoană nu sugerase că misionarii sunt trimişi grupaţi în „comitete“ sau că ar „prelua lucrarea“ din ţările repartizate şi, cu siguranţă, ideea că ar face aşa nici măcar nu le-ar fi trecut vreodată prin cap, însă acesta a fost un mijloc pentru a introduce ideea de comitete şi pentru a discredita conceptul. Cuvântarea a continuat apoi prin a discuta despre Filip „evanghelizatorul“, punând din nou întrebarea „Cine l-a făcut pe el evanghelizator sau misionar?“a Vicepreşedintele s-a referit la relatarea din Faptele, capitolul 6, unde apostolii, la nivel colectiv, au înţeles că e necesar să numească şapte bărbaţi, printre care şi pe Filip, care să se îngrijească de distribuirea hranei pentru a pune capăt plângerilor a Vezi Faptele 8:5–13; 21:8.
Tulburări şi restructurări interne
93
legate de discriminarea unor anumite văduve. Apoi a zis: Păi, acum, dacă vă uitaţi în McClintock and Strong’s Cyclopædia of Religious Knowledge, veţi vedea că lucrarea pe care au repartizat-o apostolii acestor şapte bărbaţi se numeşte „lucrare semilaică“. Dar apostolii nu au vrut acea lucrare semilaică; au descărcat-o asupra acestor şapte bărbaţi şi au spus: „Aveţi grijă de acestea. Păi noi ne vom specializa pe rugăciune şi predare“. Prin faptul că s-a debarasat de responsabilitatea de a se îngriji de mese, aceşti doisprezece apostoli ai Domnului Isus Cristos s-au făcut simpli conducători nominali în congregaţie? Cu siguranţă nu deveneau conducători doar în sens nominal, căci erau specializaţi în lucruri spirituale.
Acei membri ai Corpului de Guvernare, care l-au auzit pe preşedinte subliniind că Corpul de Guvernare ar trebui să se îngrijească de „lucrurile strict spirituale“ şi să lase restul în grija corporaţiei, au auzit vorbe familiare în cuvintele vicepreşedintelui. Totuşi, în mod ciudat, circa jumătate din bărbaţii care slujeau în Corp îşi petreceau cele opt ore şi patruzeci de minute din fiecare zi chiar într-o astfel de „lucrare semilaică“. Dan Sydlik şi Charles Fekel lucrau la fabrică; Leo Greenlees se ocupa de asigurări şi de probleme înrudite pentru biroul secretar-trezorierului; John Booth era supraveghetorul bucătăriei Betelului; Bill Jackson se ocupa de probleme şi documente juridice; Grant Suiter era zilnic ocupat cu probleme financiare, cu investiţii, cu stocuri şi cu testamente, iar Milton Henschel şi preşedintele însuşi (care controlau toate aceste repartiţii) petreceau un timp considerabil în felul acela de lucrare „semilaică“ despre care vicepreşedintele a spus că ar trebui ‘descărcată’ pentru ca alţii să se îngrijească de ele. Expunerea vicepreşedintelui a luat acum o turnură ciudată, una care a contrazis de fapt învăţătura oficială a autorităţii divine a unui corp de guvernare începând din secolul întâi. S-a prezentat întâi istoria lui Pavel, convertitul Saul; că, după ce s-a convertit, când s-a dus la Ierusalim, s-a întâlnit doar cu doi dintre apostoli, nu cu întregul lor corp; cum a ajuns în final la Antiohia în Siria. Observând că, în alegerea şi numirea lui Saul din Tars, Cristos „a trecut direct la acţiune fără să se consulte cu vreun om sau corp de oameni de pe pământ“, vicepreşedintele a prezentat acum un fel de „Povestea celor două oraşe“, în care rolul Antiohiei a fost pus în opoziţie cu rolul Ierusalimului în ce priveşte activitatea misionară a lui Pavel şi a lui Barnaba. În cele ce urmează, păstraţi în minte învăţătura oficială Watch Tower existentă despre un corp de guvernare cu sediul la Ierusalim, care supraveghea îndrumarea tuturor congregaţiilor creştinilor în toate locurile şi care era modelul Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova din zilele noastre.
94
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Vorbind despre faptul că spiritul sfânt i-a chemat pe Pavel şi pe Barnaba la activitatea misionară, vicepreşedintele a subliniat încontinuu că această chemare se făcea prin congregaţia din Antiohia (deci nu prin Ierusalim, unde s-a aflat corpul apostolilor).a El a spus: Şi atunci, brusc în timp ce [Pavel] slujea la Antiohia, în Siria, nu în Israel, ci în Siria, de ce a vorbit spiritul lui Dumnezeu acelei congregaţii din Antiohia şi a spus: „Acum dintre toţi, puneţi-mi-i deoparte, voi, această congregaţie din Antiohia, puneţi-mi-i deoparte pe aceşti doi bărbaţi, şi anume pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea în care i-am trimis.“? Astfel, congregaţia din Antiohia au făcut acest lucru, şi-au pus mâinile peste Pavel (sau Saul) şi Barnaba şi i-au trimis . . . şi s-au dus prin spiritul sfânt, care lucra prin congregaţia din Antiohia, iar ei s-au dus în prima lor repartiţie misionară. Vedeţi, aşadar, că Domnul Isus Cristos a acţionat în calitate de Cap al congregaţiei şi a trecut la fapte direct, fără să se consulte cu cineva aici pe pământ în privinţa a ceea ce putea să facă şi ceea ce nu putea să facă. A acţionat aşa în legătură cu Saul şi cu Barnaba, iar ei au fost amândoi apostoli ai congregaţiei din Antiohia.
În această fază a cuvântării îmi aduc aminte că stăteam acolo şi îmi spuneam: „Îşi dă seama omul acesta ce zice? Ştiu care e scopul lui: de a reduce rolul Corpului de Guvernare pentru a menţine autoritatea corporaţiei şi a preşedintelui ei, dar îşi dă el seama de consecinţele pe care le implică vorbele sale? În procesul atingerii scopului său el subminează întreaga învăţătură despre existenţa unui corp de guvernare centralizat în secolul întâi, care lucrează în Ierusalim şi are autoritate asupra întregului pământ pentru a supraveghea şi a îndruma toate congregaţiile de creştini adevăraţi de pretutindeni, în toate problemele, un concept pe care publicaţiile Societăţii l-au zidit în minţile tuturor Martorilor lui Iehova şi la care şi astăzi ţine marea majoritate“. Dar vicepreşedintele nu a terminat sub niciun chip ideea şi a dus-o la capăt cu şi mai multă forţă. Descriind încheierea primei călătorii misionare a lui Pavel şi Barnaba, a continuat cu intensitate crescândă şi mult dramatism: . . . şi unde s-au dus, unde au raportat? Iată consemnarea, citiţi-o voi înşivă în versetele de încheiere ale capitolului al paisprezecelea al cărţii Faptele. S-au întors la Antiohia, la congregaţia de acolo, iar relatarea ne spune că au prezentat fraţilor de acolo lucrurile în detaliu; acestei congregaţii, care i-a însărcinat în bunătatea nemeritată a Trebuie reţinut că întreaga bază pentru învăţătura Martorilor despre aranjamentul şi despre autoritatea unui „corp de guvernare“ este că, în timpurile biblice, exista un astfel de aranjament care opera de la Ierusalim.
Tulburări şi restructurări interne
95
a lui Dumnezeu la lucrarea pe care o efectuaseră. Deci iată unde au raportat. Relatarea ne mai spune că ei au stat la Antiohia nu pentru puţin timp. Acum ce s-a întâmplat? Dintr-o dată s-a întâmplat ceva, iar Pavel şi Barnaba au urcat la Ierusalim. Păi, care-i problema? Ce îi aduce la Ierusalim? Păi, este oare vorba de corpul de apostoli şi alţi bătrâni ai congregaţiei din Ierusalim care i-a chemat acolo să le zică: „Priviţi aici! Am auzit că voi doi aţi plecat într-o călătorie misionară, aţi încheiat-o şi nu aţi urcat aici la Ierusalim să ne daţi raportul. Ştiţi voi cine suntem? Suntem consiliul de la Ierusalim. Nu recunoaşteţi conducerea Domnului Isus Cristos? Dacă nu urcaţi degrabă, vom întreprinde acţiuni disciplinare împotriva voastră!“? Oare asta dezvăluie relatarea? Păi dacă ei ar fi acţionat în aşa fel împotriva lui Pavel şi Barnaba, pentru că aceştia au dat raportul congregaţiei prin care spiritul sfânt i-a trimis, atunci acest consiliu de apostoli de la Ierusalim şi alţi bătrâni ai congregaţiei iudaice s-ar fi pus deasupra conducerii Domnului Isus Cristos.
Punctele sale au fost pe deplin valide. Ele erau pe deplin contrare punctului de vedere prezentat în publicaţiile Societăţii, care înfăţişează o imagine a Ierusalimului ca fiind sediul unui corp de guvernare care exercită autoritate şi îndrumare deplină asupra tuturor creştinilor, ca agenţie a lui Cristos, acţionând cu autoritate divină. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care, spre deosebire de alte cuvântări ale vicepreşedintelui, aceasta nu a fost folosită niciodată ca bază pentru articole în revista Turnul de veghe. Dacă vreun Martor individual ar prezenta azi un astfel de raţionament, vorbirea sa ar fi considerată eretică şi rebelă. Dacă ar fi într-adevăr aplicat conform celor spuse, cuvintele sale ar însemna că orice congregaţie de pe pământ şi-ar putea trimite proprii misionari dacă membrii ei ar crede că Cristos Isus şi spiritul sfânt au îndrumat-o astfel, făcând asta fără să consulte pe nimeni altcineva din Brooklyn sau de la vreo filială. În mintea mea nu încăpea îndoială cu privire la reacţia adversă rapidă pe care aceasta ar provoca-o din partea sediului şi a filialelor Societăţii. Ar fi privită ca o ameninţare la adresa autorităţii lor centralizate, iar orice congregaţie care ar face acest lucru ar fi întrebată: „Ştiţi cine suntem noi? Nu recunoaşteţi conducerea Domnului Isus Cristos care lucrează prin noi?“ Tot ce a spus el referitor la acest aspect era adevărat, perfect adevărat. Dar, cu siguranţă, nu avea să fie aplicat cu mai multă forţă decât ideile prezentate cu patru ani mai devreme în cuvântarea „cozii care dă din câine“, în afară de faptul că, referindu-se la Antiohia, era clar că
96
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
încercase să stabilească o paralelă cu corporaţia care lucrează independent de Corpul de Guvernare. Cuvântarea a continuat prin a arăta că motivul real pentru care Pavel şi Barnaba s-au deplasat la Ierusalim, precum e consemnat în Faptele, capitolul 15, era faptul că Ierusalimul însuşi fusese sursa unei probleme serioase pentru congregaţia din Antiohia: veneau bărbaţi din Ierusalim şi au stârnit dispute pe marginea păstrării Legii şi a circumciziei. Aşadar, deplasarea la Ierusalim nu a fost o dovadă a supunerii faţă de un corp de guvernare; scopul ei a fost contracararea efectului învăţăturilor acestor rebeli de la Ierusalim. În continuarea raţionamentului, vicepreşedintele a analizat a doua călătorie misionară a lui Pavel, cu noul său partener, Sila, şi a subliniat din nou că au pornit din congregaţia din Antiohia deci „din nou, s-a folosit congregaţia din Antiohia pentru a trimite misionari de o eminenţă remarcabilă în istoria biblică“. Că s-au întors la Antiohia, iar, din Antiohia, Pavel s-a îmbarcat în cea de-a treia sa călătorie misionară. Ca o concluzie la relatarea din cartea Faptele, vicepreşedintele a zis: Şi aşa cum examinăm această relatare a celor doi remarcabili misionari consemnaţi în istoria biblică, aflăm că ei au fost trimişi special de Domnul Isus Cristos, Capul bisericii, un fapt pe care Watch Tower Bible and Tract Society l-a susţinut şi l-a acceptat dintotdeauna de la formarea Societăţii încoace. Deci, vedem în ce mod Isus Cristos este Capul bisericii şi are dreptul de-a acţiona în mod direct, fără să aibă în vedere vreo altă organizaţie, indiferent cine sunt membrii ei. El este Capul bisericii. Nu putem contesta ceea ce el face.
Acele ultime trei propoziţii rostite de vicepreşedinte reprezintă o poziţie adoptată în timpurile recente de un număr de Martori. Pentru adoptarea aceleiaşi poziţii au fost — şi sunt şi acum — etichetaţi drept „apostaţi“. Din nou, deşi acele afirmaţii au exprimat aparent un respect profund faţă de autoritatea superioară a lui Cristos, ele au transmis de fapt un concept diferit, unul care pune accentul pe o sursă diferită a autorităţii. Căci, în acelaşi timp, vicepreşedintele a zis că a contesta autoritatea Watch Tower Bible and Tract Society şi autoritatea preşedintelui ei înseamnă a-l contesta pe Domnul Isus Cristos. El nu credea că gândirea sau acţiunile „comitetului celor cinci“, numit de Corpul de Guvernare, ar putea să reprezinte în vreun fel îndrumarea Capului bisericii pentru simplul motiv că El, Isus Cristos, a cauzat constituirea corporaţiei şi a lucrat prin ea. Acesta mi se părea a fi un caz de argumentaţie contradictorie.
Tulburări şi restructurări interne
97
Faptul că acesta a fost întregul scop al cuvântării sale poate fi văzut în faptul că, ajungând la esenţa lucrurilor, el a aplicat toate aceste idei timpurilor moderne. A vorbit despre ridicarea lui Charles Taze Russell, începerea publicării unei noi reviste religioase, Turnul de veghe, şi „Cine l-a autorizat pe acest bărbat să facă acest lucru?“. Apoi, până la înregistrarea legală a Zion’s Watch Tower Bible and Tract Society, iar aici a adăugat: Păstraţi în minte, prieteni: când a fondat Societatea, Watch Tower Bible and Tract Society, el nu a fondat o societate sau organizaţie care nu face nimic.
Domnul Isus Cristos şi spiritul lui Dumnezeu l-au ridicat pe Russell, spunea el, şi, de asemenea, au susţinut formarea corporaţiei, a ‘acestei Societăţi active, care face ceva“. Vicepreşedintele a descris apoi originea Şcolii Galaad; că ea a fost ideea preşedintelui corporaţiei; că, atunci când a fost informat, consiliul de administraţie şi-a oferit susţinerea şi că preşedintele urma să supravegheze şcoala. Nathan Knorr şedea pe scenă în timp ce vicepreşedintele îşi susţinea cuvântarea, iar Fred Franz a gesticulat spre el în timpul următoarelor sale observaţii: Vedeţi aşadar, dragi prieteni, că membrii consiliul de administraţie al corporaţiei din New York şi al celei din Pennsylvania, precum s-au constituit atunci, au manifestat respect faţă de funcţia preşedintelui şi nu l-au tratat pe preşedintele acestor organizaţii ca pe un conducător de faadă, imobilizat, cu privirea apatică, care prezidează o societate, o societate care nu face nimic.
De la începutul cuvântării mă gândisem că acesta era ţelul propus, deci nu m-a surprins, spre deosebire de limbajul folosit. Din această fază a prezentării, tonul cuvântării a devenit mai moale şi a continuat prin a evidenţia acea anume zi, 7 septembrie 1975, zicând: Şi ştiţi ce înseamnă acest lucru? Potrivit acestui jurnal, un jurnal ebraic din ţara Israelului [cu referire la o cărticică pe care o ţinea în mână], păi aceasta este a doua zi a lunii tişri din anul lunar 1976, dar ştiţi ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că acum, în această zi a absolvirii voastre, e chiar a doua zi a celui de-al şaptelea mileniu al existenţei omului aici pe pământ. Nu înseamnă asta ceva? Nu este oare ceva măreţ [aici au răsunat aplauze] că ziua de deschidere a celui de-al şaptelea mileniu al existenţei omenirii este semnalizată de lucrarea Watch Tower Bible and Tract Society, în deplină concordanţă cu statutul ei, prin trimiterea celei de-a 59-a clase a Şcolii Galaad pentru misionari? Cu siguranţă, Iehova Dumnezeu a binecuvântat-o, iar tocmai prin
98
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
rodul său a devenit cunoscută ca o agenţie aprobată în mâinile lui Iehova Dumnezeu, astfel nu e nevoie să contestăm dreptul şi autoritatea acestei Societăţi pentru a trimite misionari. Observaţi, prieteni, că, aşa cum Dumnezeu a folosit congregaţia din Antiohia pentru a trimite doi dintre cei mai remarcabili misionari din primul secol, pe Pavel şi pe Barnaba, tot aşa şi astăzi, Iehova Dumnezeu foloseşte Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania, în colaborare cu corporaţia din New York, pentru a trimite alţi misionari, iar aceştia sunt hotărâţi în a se păstra la acel nivel. Acest lucru este ceva foarte, foarte mulţumitor.a
Singura întrebare care s-ar putea pune este că, în mintea vicepreşedintelui, cineva „şi-a dat arama pe faţă“ în contestarea preşedinţiei corporaţiei. Prin această cuvântare s-au desenat cu grijă şi convingere liniile de bătălie. Corporaţia îşi avea terenul său suveran, pe care nu avea voie Corpul de Guvernare să pătrundă. Efectul trist al tuturor acestor lucruri era că mulţi colegi membri ai Corpului de Guvernare erau în mod distinct distribuiţi în rolul de agresor şi afişaţi în mod public ca manifestând lipsă de respect faţă de autoritatea Domnului Isus Cristos, cu care el şi-a învestit această „agenţie aprobată“, corporaţia. Oaspeţii prezenţi, părinţi şi prieteni ai absolvenţilor, au fost în general nedumeriţi de multe din lucrurile spuse şi prin întregul scop al cuvântării, chiar prin limbajul tăios folosit din când în când. Deşi aveau o idee vagă despre dificultăţi datorită comentariilor făcute de preşedinte şi de vicepreşedinte în timp ce prezidau în sala de mese, membrii familiei Betel şi-au reînnoit suspiciunile privind faptul că într-adevăr avea loc o ceartă în Corpul de Guvernare, aparent o luptă pentru putere. Cu greu putea fi creat un contrast mai mare dintre această cuvântare şi cea ţinută în urmă cu patru ani, care a folosit metafora cu câinele şi coada sa (în care „câinele“ a reprezentat Corpul de Guvernare, iar „coada“ — care ar trebui să fie legănată de câine şi nu invers — a reprezentat corporaţia). Ambele au fost susţinute de acelaşi bărbat, totuşi păreau să bată în direcţii total opuse. Aş fi mai puţin decât sincer dacă nu aş recunoaşte că am părăsit amfiteatrul în acea zi simţindu-mă nu doar profund deranjat, ci şi oarecum scârbit. Se părea că Cuvântul lui Dumnezeu este ceva care putea fi făcut să se potrivească unui anumit raţionament când împrejurările sfătuiau acest lucru sau unui raţionament contrar când împrejurările erau diferite. Acest lucru m-a deranjat mai mult decât oricare alt aspect al problemei. a În continuarea cuvântării, a vorbit preşedintele Knorr, mişcat vizibil şi aproape înecat în sentimente. Şi-a exprimat profunda apreciere faţă de ceea ce fusese rostit. Sunt sigur că a fost pe deplin sincer în sentimentele sale. A susţinut apoi o cuvântare agreabilă despre „vorbirea sănătoasă“.
Tulburări şi restructurări interne
99
La fel ca în cazul lui Nathan Knorr, aşa şi în cazul înţelegerii acţiunilor lui Fred Franz mi-au fost de folos anumiţi factori. Spre sfârşitul anului 1941, când judecătorul Rutherford era pe patul de moarte la Beth Sarim în San Diego (California), a chemat lângă el trei bărbaţi: pe Nathan Knorr, pe Fred Franz şi pe Hayden Covington. Rutherford le-a spus că dorea ca ei să continue lucrarea după moartea sa şi ca ei să „colaboreze strâns“ ca o echipă. Această acţiune e o reminiscenţă a „testamentului“ pastorului Russell, deşi aici a fost dată oral şi nu în scris. Douăzeci de ani mai târziu, în 1961, Fred Franz a făcut o aluzie la această ocazie în scrierea cărţii „Să se sfinească numele tău“ (engl.), când a discutat despre relatarea transmiterii mantalei lui Ilie („veşmântul de profet“ în Traducerea lumii noi) succesorului său, Elisei.a A prezentat-o pe aceasta ca pe o dramă profetică, zicând: Rutherford era pe pat pe Coasta de Vest când Statele Unite ale Americii s-au avântat în cel de-al Doilea Război Mondial duminică, 7 decembrie 1941. Doi bărbaţi din rămăşiţa unsă (unul din 1913, iar celălalt din 1922), iar unul dintre „alte oi“ (din 1934) au fost convocaţi de la sediul din Brooklyn la marginea patului lui Rutherford la casa numită „Beth-sarim“ din San Diego (California). La 24 decembrie 1941, el le-a dat acestor trei bărbaţi instrucţiunile sale finale. Mulţi ani a sperat să-i vadă pe profeţii fideli, printre care pe Ilie şi pe Elisei, înviaţi din morţi şi instalaţi ca „prinţi [ai Regatului] pe tot pământul“ în lumea nouă a lui Dumnezeu (Psalmul 45:16). Dar joi, 8 ianuarie 1942, Rutherford a murit în vârstă de şaptezeci şi doi de ani, ca un martor fidel al lui Iehova Dumnezeu, complet devotat intereselor regatului lui Dumnezeu. S-a dovedit neînfricat în sprijinul adus de partea lui Iehova în cea mai mare controversă a Conducerii Universale. 4
5 Dacă privim din timpul nostru, se pare că acolo a trecut lucrarea lui Ilie pentru a fi urmată de lucrarea lui Elisei. Ca atunci când Ilie şi Elisei au trecut râul Iordan prin despărţirea apelor la malul estic şi au mers de-a lungul acestuia în aşteptarea retragerii lui Ilie
Elisei a devenit moştenitorul veşmântului de profet al lui Ilie, care căzuse de pe el. Cu el s-au dus şi puterile sale.b a 2 Regi 2:8, 11–14. b „Să se sfinească numele tău“ (engl.), publicată în 1961, paginile 335–337.
100
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Când Corpul de Guvernare a discutat reorganizarea propusă, vicepreşedintele s-a referit direct la această ocazie în care muribundul judecător Rutherford a făcut numirile. Nu am nicio îndoială că Fred Franz simţea că în acel timp avusese loc o „predare a mantalei“. După cum s-a precizat, Nathan Knorr i-a urmat lui Rutherford la preşedinţie. Hayden Covington, marele avocat texan care i-a apărat pe Martorii lui Iehova în multe cazuri la Instanţa Supremă a SUA, a fost rugat de Knorr să devină vicepreşedinte, în ciuda faptului că Covington nu se declara membru al clasei „unse“. (Acest lucru arată că nici judecătorul Rutherford şi, la început, nici Nathan Knorr nu au considerat că era esenţial ca cineva să fie „uns“ pentru a fi calificat să dirijeze lucrarea mondială.) Mărturia lui Covington din timpul cazului Walsh din Scoţia indică faptul că abia câţiva ani mai târziu, când s-au primit nişte scrisori care întrebau cum ar trebui să se procedeze, el a vorbit cu Knorr despre faptul că nu e „uns“, iar Covington a hotărât să demisioneze.a Relaţiile dintre cei doi s-au deteriorat cu trecerea timpului şi, în final, Covington a părăsit personalul de la sediu şi a început practica particulară.b Fred Franz a fost ales vicepreşedinte după demisia lui Covington din 1944. Deşi din cei trei moştenitori ai transferului de responsabilitate de la patul de moarte al lui Rutherford (care întâmplător arată că nu era niciun „corp de guvernare“ în exerciţiu) nu au mai rămas decât doi, cu siguranţă că mai exista un anume sentiment că era în vigoare un rol în împlinirea profeţiei. În 1978, la un congres mare din Cincinnati (Ohio), unde Fred Franz, care acum era preşedintele Societăţii, a fost rugat să relateze unui auditoriu de peste 30 000 de persoane despre experienţa sa de viaţă ca Martor, el a ales să petreacă majoritatea timpului discutând despre relaţia sa cu Nathan Knorr, care decedase deja, subliniind mai ales cuvintele pe care li le-a adresat judecătorul Rutherford când era pe moarte. Se poate spune foarte sincer că discursul a luat aspectul unui elogiu prin faptul că Fred Franz a descris calităţile lui Knorr şi a subliniat că era strâns alături de el până la sfârşit, „exact cum îndemnase judecătorul“, şi că era mândru de acest lucru. Poate că ceva şi mai iluminator cu privire la acest punct de vedere de a fi „mantalizat“ a fost o exprimare făcută în acelaşi an, 1978, în timpul unei şedinţe a ceea ce acum era Comitetul de Redactare a Din paginile 387 şi 388 ale stenogramei oficiale. b Covington dusese o luptă aprigă cu dependenţa de alcool şi a urmat un tratament la sânge încă în timpul serviciului de la sediu. A mai urmat unul la spitalul Speers din Dayton (Kentucky) după ce a fost exclus în anii ’70, iar, în final, a depăşit problema. A fost reintegrat şi a continuat să se asocieze cu organizaţia până la moartea sa.
Tulburări şi restructurări interne
101
al Corpului de Guvernare. Au fost prezenţi Lyman Swingle, Ewart Chitty, Lloyd Barry, Fred Franz şi cu mine. Ed Dunlap scria un comentariu la scrisoarea lui Iacov, iar Fred Franz solicitase o schimbare la discuţia lui Dunlap cu privire la versetul din Iacov 3:1, unde discipolul spune: Să nu fiţi mulţi învăţători, fraţii mei, fiindcă ştiţi că vom primi o judecată mai aspră.
Materialul pe care îl pregătise Dunlap spunea că aceste cuvinte sunt, fără îndoială, un avertisment împotriva persoanelor necalificate, care caută să slujească în calitate de învăţători doar din dorinţa proeminenţei. Fred Franz a cerut eliminarea majorităţii materialului, dar nu a dat vreo anumită explicaţie cu privire la obiecţiile sale cu excepţia întrebărilor în scris: Dacă Isus i-a dat pe câţiva pentru a deveni învăţători, câţi urma să dea? Şi, întrucât Isus face numirea, cum putea Iacov să spună oamenilor „să nu fiţi mulţi învăţători“? Cum a devenit Iacov însuşi învăţător?
Întrucât am fost numit să supraveghez proiectul pregătirii comentariului, l-am întrebat pe Fred Franz la şedinţa comitetului pentru a clarifica obiecţia sa, să ne spună ce credea el că semnifică textul. A spus că el credea că înseamnă că e voia lui Dumnezeu ca doar câţiva bărbaţi în întreaga congregaţie creştină să poată fi numiţi pe bună dreptate „învăţători“. L-am întrebat cine ar fi aceştia în timpul nostru. Vorbind foarte calm, răspunsul său a fost: Păi, eu cred că sunt. Sunt aici la sediu de peste cincizeci de ani şi am fost în majoritatea acestui timp implicat în redactare şi cercetare, deci cred că sunt. Şi mai sunt câţiva fraţi pe pământ care sunt.
Acest răspuns a fost o altă ocazie în care efectul a fost aşa de surprinzător, încât cuvintele mi s-au întipărit adânc în memorie. Nu eram singurul martor al acestora, întrucât ele au fost rostite în faţa a încă trei membri ai Comitetului de Redactare. Observaţia sa ne-a identificat cu numele un singur învăţător pe pământ: Fred Franz. Am fost lăsaţi să speculăm cine sunt ceilalţi. După cum i-am spus lui Lyman Swingle în mai multe ocazii după aceea, regret că nu am dus problema mai departe cerând numele celorlalţi „învăţători“ ai timpului nostru. Dar răspunsul m-a lăsat pe moment fără grai. În acelaşi material în care şi-a prezentat obiecţia la materialul lui Dunlap, preşedintele Franz a sugerat şi adăugarea următoarelor puncte în viitorul comentariu (prezentat aici în facsimil de la pagina 2 a materialului său scris, conţinându-i iniţialele):
102
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
CORECŢII ŞI SCHIMBĂRI CARE AR TREBUI FĂCUTE COMENTARIULUI LA IACOV 3 Iacov 3, pagina 2 După paragraful 5, aş insera următorul paragraf: Nu ştim cum a devenit Iacov însuşi un învăţător, decât că fratele său vitreg, Isus Cristos, i-a apărut după învierea sa (1 Cor. 15:7; Fap. 1:14). Nu orice bărbat creştin dedicat şi botezat, care ar dori să ‘fie învăţător’, o face dintr-o motivaţie egoistă şi ambiţioasă. Un astfel de învăţător cu motivaţie corectă a fost văzut în cazul ‘redactorului şi editorului’ de 27 de ani ai revistei Turnul de veghere al Sionului şi Mesagerul prezenţei lui Cristos în iulie 1879.
Aceasta a trezit amintiri ale cuvântării sale de la absolvirea Galaadului din 1975, când şi-a clarificat convingerea că Cristos Isus l-a ridicat personal pe pastorul Russell să ducă la îndeplinire un rol special. Acest material de trei ani mai târziu indica faptul că el simţea că o astfel de alegere personală şi individuală din partea lui Cristos continua în alte cazuri, drept urmare, doar puţine persoane alese au fost ridicaţi ca „învăţători“ speciali pentru congregaţie.a Materialul sugerat mai sus, care îl aducea pe Russell în peisaj, nu a fost folosit, totuşi, informaţia de la paginile 99 la partea superioară a paginii 102 din Comentariu la scrisoarea lui Iacov (engl.) este o înlocuire a materialului lui Dunlap pe care am scris-o eu pentru a satisface obiecţiile preşedintelui Franz. Într-un anumit sens, a fost o refutare a punctului său de vedere, întrucât cuvintele lui Isus consemnate în Matei 23:8, „Dar voi să nu vă numiţi Rabi, fiindcă unul singur este învăătorul vostru, în timp ce voi toi suntei frai“, s-a părut a fi complet contrară ideii că ar exista un număr foarte mic de bărbaţi care să formeze grupul oarecum exclusivist al ‘învăţătorilor’ selectaţi în mod special, cei puţin aleşi. Reformularea pe care am depus-o a fost aprobată în comitet şi publicată. Mai este un motiv pentru existenţa contradicţiei atât de evidente între anumite declaraţii curajoase şi pline de forţe făcute în materialul tipărit şi realitatea de fapt relativ timidă şi firavă din acel timp. Motivul este că directorii corporaţiei credeau că o schimbare sau o reformă mică şi reprezentativă ar fi de ajuns ca un substituent sau un „simbol“ al unei schimbări mai mari, cu adevărat semnificative. De exemplu, simplul fapt că, în 1971, preşedintele Knorr a decis să a În mai multe ocazii din timpul sesiunilor de întrunire ale Corpului de Guvernare, Karl Klein s-a referit la Fred Franz ca şi cum ar fi fost „oracolul“ organizaţiei timp de mulţi ani. Deşi o spunea în general cu un zâmbet, folosirea repetată a termenului dădea de înţeles că era mai mult decât o simplă glumă.
Tulburări şi restructurări interne
103
renunţe la monopolul prezidării în sala de mese a Betelului şi să o împartă cu alţi membri ai consiliului de administraţie; de asemenea a decis să le permită serviciul în rotaţie ca preşedinte al întrunirilor Corpului de Guvernare. Toate acestea au fost de ajuns pentru a demonstra că corporaţiile (şi directorii lor) erau de fapt sub îndrumarea Corpului de Guvernare şi i se supuneau, deci într-adevăr ‘câinele dădea din coadă’. Nu a mai avut loc nicio acţiune vizibilă sau vreo schimbare semnificativă în structura autoritară şi nici nu a fost considerată necesară vreuna pentru a împlini impresionanta imagine zugrăvită. Faptul că Fred Franz putea să vadă lucrurile aşa pare evident, în special pentru că, în mod surprinzător, cu peste douăzeci de ani mai devreme, în 1944, scrisese articole pentru Turnul de veghe care conţineau toate ideile de bază despre bătrâni şi supraveghetori, care au apărut în cartea Auxiliar.a În ciuda acestui lucru, niciun fel de schimbare nu a avut loc atunci în aranjamentul congregaţiilor. Dar s-a spus, s-a publicat şi s-a considerat că acest lucru e suficient. În acele articole s-a arătat că 1944 e un an marcat în profeţia biblică, în general, datorită unui amendament care fusese emis prin care drepturile de vot în congregaţie nu mai erau bazate pe o donaţie de 10 dolari ca înainte. Mai degrabă, un număr maxim de 500 de persoane alese de consiliul de administraţie al corporaţiei erau singurele cu drept de vot. Oricine care a fost prezent la o întrunire anuală a Societăţii Watch Tower, unde au loc votări ale directorilor, ştiu că este un proces extrem de mecanic, iar votul este în mare parte o formalitate. Majoritatea membrilor cu drept de vot nu ştie practic nimic din lucrările interne ale organizaţiei şi nu are influenţă, cuvânt sau control în ce priveşte regulile şi programele organizaţiei. Partea efectivă de afaceri a întrunirii nu durează de obicei mai mult de o oră; apoi e gata până anul următor. Totuşi, adoptarea acestui amendament, legat de membrii cu drept de vot, a fost prezentat în articolele din Turnul de veghe din 1 decembrie 1971 (engl.; scrise de Fred Franz) ca fiind o ocazie de o asemenea semnificaţie şi magnitudine că a devenit un focar în explicaţia profeţiei din Daniel 8:14 privitoare la cele 2 300 de zile profetice legate de ‘aducerea locului sfânt la starea lui de la început’. Mă îndoiesc că, dacă unui Martor dintr-o mie i s-ar arăta azi versetul, acesta ar face vreodată legătura cu 1944 şi amendamentul emis de către corporaţie atunci. Totuşi, până astăzi, aceasta rămâne explicaţia oficială a profeţiei. Acesta a fost un alt exemplu al abilităţii de a a Turnul de veghe din 15 octombrie 1944 (engl.). Vezi cartea Să acordăm atenie profeiei lui Daniel, publicată în 1999, paginile 178 şi 179.
104
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
lua un eveniment cu un efect relativ minor şi a-l îmbrăca apoi cu o valoare simbolică pentru a-i da o semnificaţie măreaţă. În data de 15 august 1975, comitetul celor cinci şi-a prezentat în sfârşit rezultatele cercetărilor şi recomandările. Am pregătit în numele comitetului un document de 45 de pagini, în care am punctat motive istorice şi, în special, scripturale pentru a recomanda că structura, în esenţă monarhică, ar trebui schimbată şi 19 pagini care schiţau un sistem de comitete ale Corpului de Guvernare pentru supravegherea diferitelor aspecte ale activităţii. Documentul iniţial se încheia cu următorul paragraf: Toate deliberările comitetului celor cinci s-au făcut sub multă rugăciune şi meditare atentă. Nutrim speranţa sinceră că spiritul lui Dumnezeu ne-a îndrumat spre rezultate şi ne rugăm ca ele să fie oarecum de ajutor corpului în luare deciziei. Sperăm că, dacă vor fi aprobate, schimbările recomandate vor contribui la o relaţie şi mai plăcută, şi mai paşnică între membrii Corpului de Guvernare, ajutând la eliminarea tensiunii care planează uneori la întrunirile noastre (Ps. 133:1; Iac. 3:17, 18). Sperăm de asemenea că, dacă vor fi acceptate, ajustările recomandate vor accentua şi vor face mai proeminentă conducerea lui Cristos Isus şi spiritul de fraternitate autentică ce se manifestă printre discipolii săi. — Mar. 9:50.
Aceste cuvinte au exprimat speranţa şi sentimentele mele sincere. Nu pot să înţeleg cum pot fi ele văzute ca o contestare a faptului că Cristos Isus îşi conduce congregaţia.a Materialul a ajuns în faţa Corpului de Guvernare, iar la şedinţa din 10 septembrie 1975 era deja evident că majoritatea s-a exprimat în favoarea aplicării schimbării de bază recomandate. Totuşi, a fost numit un al doilea comitet de cinci pentru a face ultimele ajustări.b Corpul nu l-a ales nici pe preşedinte, nici pe vicepreşedinte pentru a sluji în acest comitet, întrucât opoziţia lor fusese declarată în mod deschis. Comentariile preşedintelui din acest moment au exprimat îndoiala în principal faţă de caracterul practic al schimbării. Pe de altă parte, vicepreşedintele a clarificat că, după părerea sa, prezentarea e un „atac la adresa preşedinţiei“. Când i s-a citit moţiunea scrisă de preşedinte, a răspuns că fratele Knorr făcuse declaraţia „în condiţii de constrângere“. a Documentul era însoţit de o scrisoare de intenţie scrisă de Leo Greenlees, care conţinea următoarea declaraţie: „Recomandările noastre nu sunt motivate de nemulţumirea de modul în care s-a administrat lucrarea până acum ci, în principal, din interesul faţă de îndrumarea indicată de Biblie şi de articolele din Turnul de veghe; credem că, odată ce se aduc principiile scripturale în prim plan, direcţia pe care ar trebui să o urmăm este evidentă“. b Cel de-al doilea comitet era compus din Milton Henschel, Ewart Chitty, Lyman Swingle, Lloyd Barry şi Ted Jaracz.
Tulburări şi restructurări interne
105
Lyman Swingle şi-a exprimat sentimentul că toţi membrii Corpului îl respectă pe preşedinte şi nu îl văd ca pe un „conducător de faţadă, imobilizat, cu privirea apatică, al unei societăţi care nu face nimic“, folosind aici limbajul vicepreşedintelui de la absolvire. A subliniat că preşedintele încă îşi putea folosi energia, capacitatea, ambiţia şi iniţiativa în cadrul aranjamentului propus. Mai încolo în discuţie, vicepreşedintele a insistat că documentul comitetului celor cinci a făcut exact ceea ce spusese el că se făcea. A declarat că la viitoarea întrunire anuală va vota pentru continuarea puterilor corporaţiei şi că discursul său de la festivitatea de absolvire i s-a datorat unui sentiment de obligaţie pentru ca fraţii să ştie acest lucru, pentru a nu se simţi victimele unei ‘farse’. După ce al doilea comitet şi-a încheiat recomandările şi le-a depus la data de 3 decembrie 1975, lucrurile s-au supus unui vot final.a Preşedintele întrunirii a cerut o ridicare de mâini. Cu două excepţii, toţi şi le-au ridicat în favoarea moţiunii pentru a implementa recomandările. Cei doi care nu şi-au ridicat mâinile au fost preşedintele şi vicepreşedintele. A doua zi, Corpul s-a întrunit din nou. Vicepreşedintele a spus că nu a participat la discuţie în ziua precedentă căci ‘nu voia să mai fie implicat în problemă’; prin participare s-ar fi exprimat în favoarea ei şi ‘conştiinţa nu-l lăsa să o facă’. De repetate ori s-a referit la Nathan Knorr ca „directorul general“ al Societăţii, „directorul general al poporului Domnului pe pământ“ şi a spus că „Isus Cristos nu este aici pe pământ; prin urmare, foloseşte agenţi pentru a-şi îndeplini voinţa“. Dan Sydlik, un bărbat de origine slavă, cu umerii laţi şi cu vocea groasă, a spus că ar fi fost ‘fericit să-l vadă pe fratele Knorr sau pe fratele Franz apelând la Scripturi sau chiar la publicaţiile Watch Tower pentru a-şi susţine poziţia, dar nu a fost cazul’. Leo Greenlees a remarcat că, dacă toate congregaţiile se bucură să se supună îndrumării Corpului de Guvernare, corporaţiile de ce nu se supun şi ele? În principiu, preşedintele a limitat observaţiile sale spunând că, în concepţia sa, corporaţia acţionează „în paralel“ cu Corpul de Guvernare, însă aranjamentul propus subordonează corporaţia, „ceea ce e probabil corect“, a adăugat el. Vicepreşedintele a spus că şi el se gândea ca cele două organizaţii să funcţioneze în paralel (poate ca Antiohia şi Ierusalim?) şi a spus: „Niciodată nu mă gândisem la ceea ce vrea să facă acum Corpul de Guvernare“. Era evident că preşedintele şi vicepreşedintele îşi păstrau opoziţia. a Cam singura schimbare majoră pe care a făcut-o cel de-al doilea comitet recomandărilor primului comitet a fost ca, în plus faţă de exercitarea prin rotaţie a preşedinţiei fiecărui comitet propus al Corpului de Guvernare, ar trebui în cadrul fiecărui comitet să fie un „coordonator“ permanent.
106
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Lloyd Barry, cu vocea tensionată şi tremurând de emoţii, a pledat acum alături de ei pentru ca chestiunea să fie unanimă, căci era evident că va fi oricum aprobată. S-a votat din nou, iar acum, preşedintele Knorr şi-a ridicat mâna, iar vicepreşedintele a făcut la fel. Patru ani mai târziu, în 1979, la o şedinţă a Corpului de Guvernare, Fred Franz, acum preşedinte, a spus că votul său în favoarea schimbării fusese dat „în condiţii de constrângere“. Sunt de acord. Când Nathan Knorr a cedat, Fred Franz s-a simţit obligat să i se alăture. A continuat spunând că nu era în favoarea schimbării şi că, de atunci încoace, ‘doar a privit’ ca să vadă urmările. Comparaţi prin contrast informaţiile de mai sus cu imaginea idealistă pe care încearcă să o transmită publicaţiile Watch Tower. Citând Isaia 60:17, unde găsim promisiunea lui Iehova de a înlocui ‘arama cu aur’, ‘fierul cu argint’ şi de a „pune peste tine ca supraveghetori pacea şi ca aceia care îţi împart sarcini, dreptatea“, Turnul de veghe din 15 martie 1990 (engl.) conţine articole care descriu „îmbunătăţiri progresive“ şi „continue“ în organizare, ca şi cum schimbările organizatorice ar fi avut loc lin, într-o atmosferă de pace şi armonie.a Ele prezintă ficţiunea că, pe tot parcursul istoriei Societăţii Watch Tower, era în exerciţiu un „colegiu central“, sau un corp de guvernare. După cum s-a arătat, realitatea e destul de diferită. În timpul primelor şapte decenii ale istoriei organizaţiei, nimeni nu a vorbit de vreun corp de guvernare şi nici nu a gândit în astfel de termeni. Russell aranjase ca, după moartea sa, anumite comitete să se ocupe de lucruri şi să-şi împartă autoritatea şi responsabilitatea. Rutherford le-a eliminat pe acestea cu promptitudine şi cu eficienţă, a strivit orice opoziţie şi, în următoarele două decenii, a exercitat un control deplin, autocrat, în calitate de preşedinte al corporaţiei. Cu toate că a moderat atmosfera existentă, Knorr a menţinut acel control deplin până când un fel de „revoluţie de palat“ l-a deposedat pe preşedintele corporaţiei de puterea sa. Începând din 1976, autoritatea a trecut de la un singur bărbat la un număr de bărbaţi, iar, după aproape o jumătate de secol, comitetele au intrat din nou în vigoare. Acest scenariu de tip „du-te, vino“ se potriveşte greu imaginii unui proces armonios caracterizat prin „îmbunătăţiri progresive“ şi „continue“. Cartea de istorie publicată de Watch Tower în 1993, Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, menţionează în „Prefaţă“ că, deşi alţii au scris despre Martorii lui Iehova, relatările lor „nu [au fost scrise] întotdeauna cu imparţialitate“. a Pentru limba română, vezi broşura Articole de studiu — Partea 1, publicată în 1991, paginile 57 la 62, şi inclusă în volumul legat Turnul de veghe pe 1990.
Tulburări şi restructurări interne
107
Autorii volumului de faţă s-au străduit să fie obiectivi şi să prezinte o istorie exactă.
La paginile 108 şi 109, cartea descrie restructurarea majoră din 1975/1976 a administraţiei ca fiind „una dintre cele mai importante modificări organizatorice din istoria modernă a Martorilor lui Iehova“ (vezi pagina 83 a acestui capitol pentru textul acelor pagini). Cât de ‘obiectivă’ şi de „exactă“ este prezentarea lor cu privire la acest eveniment major? Se prezintă schimbarea ca şi cum ea ar fi fost atinsă în armonie paşnică. Chiar dacă „autorii“ anonimi ai cărţii au ignorat lunile de lupte interne aprige care au precedat schimbarea, este sigur că fiecare din cei sute de membri ai personalului de la sediul din Brooklyn, bărbaţi şi femei deopotrivă, care au auzit exprimările nervoase ale preşedintelui din timpul analizei textului zilei de dimineaţa, ştiau că schimbarea nu a venit în mod paşnic. Dintre toţi aceştia, membrii Corpului de Guvernare cunoşteau la modul cel mai intim intensitatea agitaţiei. În 1993, când a fost publicată cartea, toţi membrii de atunci ai Corpului trăiseră personal acea experienţă. Ştiau că trecerea de la conducerea unui singur om la conducerea unui corp s-a obţinut în urma unei opoziţii intense, chiar caustice, din partea preşedintelui şi a vicepreşedintelui deopotrivă şi că acea ‘aprobare în unanimitate’ a schimbării, la care se referă cartea de istorie, a fost obţinută în urma capitulării până la urmă (plini de nehotărâre şi „în condiţii de constrângere“, ca să folosim cuvintele vicepreşedintelui) a acestor doi bărbaţi, Knorr şi Fred Franz, puşi în faţa unei înfrângeri evidente. Orice candoare în această relatare publicată este cu siguranţă evidentă prin lipsă. Faptul de a permite publicarea acestei imagini fictive despre o schimbare paşnică şi armonioasă nu depune mărturie favorabilă despre standardele morale ale celor care ştiu realitatea. CORPUL
DE
GUVERNARE
AL
MARTORILOR
LUI
IEHOVA
Comitetul pt. Serviciu
Comitetul de Redactare
Comitetul de Editare
Comitetul de Învăţământ
Comitetul pt. Personal
R. T. W. A. M.
L. E. F. L.
G. L. F. M. W. L. N.
T. A. K. N. L.
D. G. C. G. J.
Franz x Jaracz Jackson Schroeder Henschel *
Barry x Chitty Franz Swingle *
Suiter x Barry Franz Henschel Jackson Swingle Knorr *
Jaracz x Schroeder Klein Knorr Greenlees *
Sydlik x Gangas Fekel Suiter Booth *
Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania Watchtower New York Inc. x = Preşedinte * = Coordonator
IBSA Anglia
Alte angenţii legale
Comitetul Preşedintelui M. Henschel x* L. Greenlees W. Jackson
108
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Organigrama anterioară, întocmită de cel de-al doilea comitet de cinci, arată aranjamentul care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1976. John Booth, un membru al primului comitet de cinci, la origine un fermier din partea de nord a statului New York, un bărbat calm, cu gândirea profundă, dar care, în general, se simţea îngreunat să-şi exprime bine acele gânduri, pare să fi descris cel mai bine situaţia în care ajunsese corporaţia. Într-una din primele şedinţe ale comitetului celor cinci, el spusese: O corporaţie este doar un instrument juridic. Este ca un stilou care stă pe birou. Când vreau să folosesc stiloul, îl ridic. După ce am terminat, îl pun înapoi până la următoarea ocazie când îl voi mai folosi.
Aceasta a devenit poziţia Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania şi a celorlalte corporaţii subordonate. Inevitabil, acest lucru a însemnat că puterea preşedinţiei a fost decimată şi, practic, a dispărut, că ea a rămas doar ca funcţie aproape pur juridică. Când a murit Nathan Knorr, Corpul de Guvernare a analizat chestiunea succesorului său. Potenţialii candidaţi erau vicepreşedintele Franz şi Milton Henschel, care au lucrat îndeaproape cu Knorr în administraţie. Henschel a sugerat ca Fred Franz să devină preşedinte, iar acest lucru a fost aprobat în unanimitate. Când s-a pus apoi problema înlocuirii poziţiei lui Knorr de „coordonator“ al Comitetului de Editare, Henschel părea să fie succesorul logic, însă Fred Franz, acum preşedinte, l-a recomandat pe Lloyd Barry. Relaţiile dintre Knorr şi Henschel slăbiseră în ultimii ani, iar, într-unul din interviurile cu primul comitet de cinci, Knorr a lăsat să se înţeleagă că îl simte pe Barry capabil de a-i prelua postul (lucrarea de preşedinte) dacă va fi necesar. Evident, Fred Franz a considerat acest lucru ca semănând cu instrucţiunile judecătorului Rutherford de pe patul de moarte şi a simţit că avusese loc un fel de transfer al „mantalei“ către Barry, însă Corpul l-a votat pe Henschel în funcţie. Un articol din revista Time, care raporta votarea lui Fred Franz ca noul preşedinte, relatează: Deşi puţini îi cunosc numele, a obţinut putere mai mare decât cea a papei asupra peste 2,2 milioane de suflete pe tot globul.a
Cu greu putea această afirmaţie să fie mai greşită. Ar fi fost corectă în urmă cu aproximativ un an, însă, deşi mai purta o măsură de prestigiu şi proeminenţă, funcţia de preşedinte nu mai era acel fundament al autorităţii pe plan mondial care fusese înainte. Puţine persoane din afara Corpului puteau să aprecieze cât de drastică e schimbarea care avusese loc. a Time, 11 iulie 1977, pagina 64.
Tulburări şi restructurări interne
109
Dacă înainte, preşedintele într-adevăr avea o putere comparabilă cu cea a papei, deşi fără podoabele şi fastul papalităţii, supraveghetorii filialelor echivalau din punct de vedere teritorial cu arhiepiscopii, fiecare dintre ei fiind „slujitorul creştin care prezidează în cadrul şi în folosul teritoriului în care a fost repartizat“.a Şi aici a avut loc o schimbare: comitetele filialelor au preluat această responsabilitate. Anii 1976 şi 1977 au cunoscut câteva momente plăcute. A părut să iasă la iveală un climat foarte diferit la sediul mondial, un spirit de mai multă fraternitate, deschidere şi egalitate. Unii au comparat situaţia cu ‘fereastra’ pe care o deschisese Papa Ioan al XXIII-lea în Biserica Catolică pentru ‘a lăsa să intre o gură de aer proaspăt’. Noile comitete ale Corpului de Guvernare au pus în practică un număr de schimbări pentru a îmbunătăţi împrejurările familiei Betel atât în Brooklyn, cât şi la cele peste nouăzeci de filiale. S-a acordat o consideraţie mai mare nevoilor financiare ale aşa-numitor membri „de rând“, nevoilor speciale ale femeilor şi ale vârstnicilor. Pe parcursul anului 1976 s-a ţinut o serie de întruniri cu bărbaţi respectaţi şi preţuiţi din diverse categorii: întâi s-au adus reprezentanţi din partea filialelor de pe tot globul; apoi, reprezentanţi itineranţi care slujesc în Statele Unite; în cele din urmă au fost invitaţi la Brooklyn bătrâni de congregaţie care reprezentau diferite sectoare ale ţării. În toate cazurile, exista o libertate de discuţie şi de exprimare pe care majoritatea au găsit-o revigorant de diferită faţă de experienţele din trecut. Mă îndoiesc de faptul că o mare parte din aceste sentimente s-au transmis şi la nivelul congregaţiilor, întrucât multele sugestii făcute de aceşti bărbaţi la aceste întruniri nu au fost implementate pe scară largă. Totuşi, mulţi Martori şi-au exprimat aprecierea că, cel puţin pentru un timp, materialul publicat scotea mai puternic în evidenţă autoritatea Scripturilor şi conducerea lui Isus Cristos decât autoritatea unei organizaţii omeneşti. Simţeau că, per ansamblu, se adoptase o abordare mai moderată, echilibrată şi plină de compasiune. Un Martor botezat de mult timp spunea: „Obişnuiam să simt că trebuie să fac anumite lucruri; acum încep să simt că vreau să le fac“. Întrunirile Corpului de Guvernare au reflectat într-o anumită măsura această atmosferă schimbată. Trecerea anului 1975 fără sosirea sperată a jubileului milenar, căruia i s-a făcut multă publicitate, a avut, fără îndoială, un efect care oarecum a cauzat umilinţă, întrucât dogmatismul a scăzut simţitor. În voturi, s-a manifestat mai multă prudenţă în a impune reguli noi asupra vieţilor oamenilor şi mai puţină înclinaţie în a categorisi anumite fapte concrete ca „fapte rele ce pot atrage excluderea“, deşi niciodată într-un sens complet. a Citat din paginile 5 şi 6 ale cărţii cărţii Branch Office Procedure, un manual ce conţine regulamentul de procedură al filialelor, în vigoare în acel timp.
110
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Pe parcursul acestui an (1976) a început să se deterioreze starea sănătăţii lui Nathan Knorr. Totuşi, cât a fost capabil să fie prezent la discuţii, a participat la ele şi, deşi se vedea pe el că nu îi conveneau schimbările făcute, manifesta în general o atitudine cooperativă şi era dornic de a ne ajuta. Uneori exprimările sale ne ajutau să depăşim punctele de vedere extreme. Deşi se bazau rareori pe raţionamente biblice, ele îi reflectau abordarea cu bun simţ a lucrurilor. Tot acest timp, vicepreşedintele Franz a preferat să stea şi să asculte, participând doar ocazional la discuţii, iar, ceea ce voia să spună, o spunea aproape întotdeauna spre încheierea discuţiilor, imediat înaintea votului. În momentul acela consensul general de gândire era deja cât de cât evident (pe baza comentariilor individuale făcute), iar deseori observaţiile sale erau opuse tendinţei majorităţii. Probabil nimic nu ilustrează mai bine gândirea schimbată a Corpului în timpul acestei perioade decât faptul că votarea, deşi uneori reflecta schimbări din cauza influenţei observaţiilor din ultimul moment ale vicepreşedintelui, era adesea contrară cuvintelor sale. În general totuşi, în această perioadă, el nu dădea nicio indicaţie cu privire la modul său de gândire înainte de a fi invitaţi membrii să voteze, cum se face de obicei, iar, după cum consemnează „Minutele“ oficiale, au fost numeroase cazuri în care la rezultatul votului se putea citi: „Şaisprezece [putea fi orice alt număr] pentru; o abţinere“; acel unu era vicepreşedintele. Acestea aveau loc în general în cazurile când problema în discuţie era moderarea politicii privind aşa-numitele „chestiuni legate de excludere“. Chestiunile cu caracter laic sau semilaic (achiziţia de proprietăţi, proceduri de birou) sau numirea membrilor pentru comitetele filialelor erau de obicei unanime. După ce s-a votat intrarea în vigoare a noului aranjament, mi-a venit greu să cred că a avut loc o schimbare atât de majoră în structura autoritară, având în vedere în special opoziţia intensă manifestată împotriva ei de către cei mai proeminenţi bărbaţi din organizaţie, precum şi din partea asociaţilor lor apropiaţi din afara corpului. Speranţa mea sinceră era că efectul de „denivelare“ şi de egalizare al schimbării va permite moderaţie mai mare, reducerea dogmatismului şi interes crescut faţă de persoanele individuale, împrejurările şi probleme lor concrete şi, poate într-o zi, eliminarea abordării autoritariste care a dat naştere atâtor reguli şi a exercitat un control atât de puternic asupra vieţii personale a oamenilor. După cum s-a observat, unele din aceste lucruri s-au împlinit. Însă doar pentru un timp. Apoi, după circa doi ani, asemenea unei brize răcoroase de toamnă târzie, care anunţă sosirea gerului iernii, dovada unei reveniri cât se poate de clare la abordări anterioare a început să iasă pas cu pas din nou la suprafaţă.
5 TRADIŢIE ŞI LEGALISM Ai anulat cuvântul lui Dumnezeu din cauza tradiiei voastre . . . îi învaă pe oameni doctrine care sunt porunci omeneşti. — Matei 15:6, 9
M
AJORITATEA Martorilor lui Iehova îşi închipuie că şedinţele Corpului de Guvernare sunt întruniri ale unor bărbaţi care petrec o foarte mare parte din timpul lor studiind intens Cuvântul lui Dumnezeu. Se gândesc că ei se întrunesc pentru a analiza cu umilinţă cum îi pot ajuta mai bine pe fraţii lor să înţeleagă Scripturile, să discute în moduri ziditoare şi pozitive, pentru a-i creşte în credinţă şi iubire, calităţile care motivează faptele creştine autentice, şi le fac pe toate acestea în şedinţe în care se apelează la Scripturi ca singura autoritate validă, finală şi supremă. Întrucât toate şedinţele Corpului de Guvernare se ţin cu uşile închise, doar membrii lui sunt martori a ceea ce se întâmplă de fapt la acele şedinţe. După cum s-a amintit, membrii Corpului de Guvernare, mai bine ca oricine, ştiu că articolele din Turnul de veghe, care descriu relaţia dintre corporaţie şi Corpul de Guvernare prezintă o imagine care nu reflectă realitatea. De asemenea, membrii Corpului de Guvernare cunosc mai bine ca toţi ceilalţi că imaginea descrisă în paragraful anterior diferă în mod consistent de realitate. Am petrecut nouă ani în Corpul de Guvernare. Parcurgând însemnările de la fiecare întrunire, am putut observa că cea mai proeminentă caracteristică, care era constantă şi ne ocupa cel mai mult timp, consta din discuţii privitoare la probleme care, în final, se rezumau la întrebarea: „Este această problemă sancţionabilă cu excluderea?“ Aş asemăna Corpul de Guvernare (chiar am făcut-o adesea în mintea mea) cu un grup de bărbaţi care stau cu spatele la perete, şi numeroase persoane le aruncă mingi pentru ca ei să le prindă şi să le arunce înapoi. Mingile veneau aşa de des şi într-un număr atât de mare, încât rămânea puţin timp pentru orice altceva. Într-adevăr, se părea că, ori de câte ori se emitea o regulă privitoare la excludere, ni se aruncau înapoi întrebări suplimentare din alte unghiuri, astfel că rămânea puţin timp pentru meditare, studiu, discuţii şi acţiuni de o natură cu adevărat pozitivă şi ziditoare. 111
112
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
De-a lungul anilor am participat la multe, multe şedinţe în care se discutau aspecte ce puteau afecta serios vieţile oamenilor; totuşi, Biblia nu s-a găsit pe mâinile sau chiar pe buzele practic niciunuia dintre cei care participau. Acest fapt avea motivele sale sau combinaţiile de motive ale sale. Mulţi membri ai Corpului de Guvernare au recunoscut că s-au găsit atât de ocupaţi cu diverse probleme, încât le-a rămas puţin timp studiului biblic. Nu exagerez când spun că un membru oarecare petrecea în medie cel mult atât (uneori chiar mai puţin) timp într-un astfel de studiu cât mulţi Martori dintre cei aşa-numiţi „de rând“. Unii dintre cei care slujeau în Comitetul de Editare (din care făceau parte funcţionari şi directori ai corporaţiei din Pennsylvania) erau remarcabili în această privinţă, căci o cantitate imensă de hârtii trecea prin mâinile lor şi, cu siguranţă, simţeau că nu pot sau nu trebuie să delege pe nimeni să le revizuiască şi să prezinte concluziile sau recomandările. În cele câteva ocazii când era programată o discuţie pur scripturală, urma să se discute un articol sau mai multe, pregătite de către o persoană pentru Turnul de veghe, şi faţă de care existau obiecţii. Se întâmpla în aceste cazuri că, deşi problema le era adusă la cunoştinţă cu o săptămână sau două în avans, Milton Henschel, Grant Suiter sau un alt membru al acestui comitet se simţea obligat să spună: „Nu am avut timp să mă uit peste asta, decât pe scurt; atât am fost de ocupat“. Nu avem de ce să ne îndoim că erau într-adevăr ocupaţi. Iată ce întrebare venea în minte: Cum puteau ei atunci să voteze cu o conştiinţă curată în legătură cu aprobarea materialului când nu au putut să mediteze asupra lui sau să cerceteze Scripturile pentru a-l verifica? Odată publicat, el urma să fie considerat ca „adevăr“ de către milioane de persoane. Ce hârtii puteau fi cel puţin la fel de importante ca acest aspect? Dar acest fraţi nu erau în niciun caz singurii, iar înseşi discuţiile demonstrau cu claritate faptul că, de departe, majoritatea membrilor Corpului nu făcea aproape nimic altceva decât să citească materialul scris. Subiectul era deseori unul care s-a născut şi dezvoltat în mintea scriitorului fără a consulta Corpul, chiar dacă reprezenta o înţelegere „nouă“ a Scripturii. Deseori, autorul şi-a construit toate argumentele şi şi-a aranjat materialul în forma finală fără să fi discutat lucrurile, fără să-şi fi verificat modul de gândire cu cel puţin o altă persoană. (Chiar pe timpul vieţii lui Nathan Knorr, acesta a fost modul normal în care a procedat principalul scriitor al Societăţii, Fred Franz. Abia atunci când materialul era în formă completă avea
Tradiie şi legalism
113
şi altcineva ocazia — de obicei, doar preşedintele — să analizeze şi să discute ideile sau interpretările avansate.) Raţionamentul era adesea complex, complicat, iar o lectură superficială nu putea niciodată să facă loc unei analize suficiente pentru a-i testa validitatea şi pentru a determina dacă era solid din punct de vedere scriptural sau era doar „logică acrobatică“, o jonglare îndemânatică a textelor, care le făcea să spună altceva decât spuneau ele de fapt. Cei care doar au citit materialul au votat de obicei pentru; cei care au studiat în plus şi au făcut cercetări suplimentare erau cel mai probabil în situaţia de a pune întrebări serioase. Aşadar, după o discuţie privitoare la un articol scris de Fred Franz în care s-a avansat punctul de vedere că „sărbătoarea recoltei“ (celebrată, conform Bibliei, la încheierea sezonului de seceriş) a prefigurat o împrejurare din istoria Martorii de la începutul secerişului lor spiritual, suficienţi membri au votat în favoarea acceptării lui.a Lyman Swingle, care nu votase în favoarea publicării şi care slujea atunci în calitate de coordonator al Comitetului de Redactare, a zis: „Ei bine, dacă asta vreţi să faceţi, voi trimite materialul la fabrică pentru a fi tipărit. Dar asta nu înseamnă că îl cred. Este doar o piatră în plus pe monumentul enorm al mărturiei că Turnul de veghe nu e infailibil“. Un al doilea motiv pentru lipsa discuţiilor reale pe marginea Bibliei este, cred eu, o consecinţă directă a precedentului. Adică, majoritatea membrilor Corpului nu erau de fapt prea versaţi în Scripturi, întrucât „ocupaţia“ lor nu este ceva recent. În cazul meu, până în 1965, eram aveam în permanenţă o activitate intensă, deci nu îmi găseam decât puţin timp pentru un studiu cu adevărat serios. Dar cred că problema se adânceşte mai mult decât atât. Cred că predomina sentimentul că un astfel de studiu şi cercetare nu erau în realitate atât de esenţiale, că politicile şi învăţăturile organizaţiei — dezvoltate de-a lungul multelor decenii — erau prin ele înseşi un îndrumar de încredere, astfel încât, orice moţiune s-ar propune în cadrul Corpului, ea era în regulă dacă se conforma într-o măsură satisfăcătoare unor asemenea politici şi învăţături tradiţionale. Faptele indică spre această concluzie. Uneori, o discuţie lungă legată de o chestiune de „excludere“ era rezolvată imediat datorită faptului că un membru găsise o afirmaţie legată de subiect în cartea Organizaia a Societăţii sau, mai degrabă, în cartea intitulată Aid to Answering Branch Office Correspondence, un compendiu de reguli ordonate alfabetic, care acoperea o gamă largă de subiecte — angaa Vezi Turnul de veghe din 15 februarie 1980 (engl.), paginile 8–24. În limba română, seria de articole a apărut în numărul din 1 mai 1981, paginile 16–31.
114
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
jare, căsătorie, divorţ, politică, chestiuni militare, sindicate, sânge şi zeci de alte subiecte. Când se găsea o astfel de afirmaţie, deşi nu se furniza vreun verset biblic care să susţină acel anume articol din reglementări, se părea că lucrurile sunt rezolvate pentru majoritatea membrilor Corpului, iar ei votau de obicei fără ezitări în favoarea oricărei moţiuni care se conforma regulii tipărite. Am văzut acest lucru întâmplându-se în multe ocazii şi întotdeauna rămâneam impresionat de modul în care acest gen de afirmaţie tipărită privitoare la procedură putea să genereze o astfel de transformare subită în evoluţia şi soluţionarea unei discuţii. Un motiv final pentru care Biblia juca un rol atât de mic într-o astfel de discuţie era că, de repetate ori, caz după caz, problema care se dezbătea se referea la ceva la care Biblia însăşi nu oferea informaţii. Pentru a aminti câteva exemple, discuţia putea fi pentru a decide dacă injectarea serurilor poate fi privită la fel ca transfuziile de sânge, sau dacă plachetele ar putea fi considerate ca fiind de respins precum globulele roşii împachetate. Discuţia se mai putea concentra asupra regulii că o soţie care a comis un act de infidelitate era obligată să-l mărturisească soţului ei (chiar dacă acesta era cunoscut ca având o natură extrem de violentă), altfel declaraţia ei de căinţă nu ar fi fost considerată validă, lăsând-o pasibilă de excludere. Ce versete discută despre aceste chestiuni? Să analizăm următorul caz care a intrat în discuţie şi a fost supus deciziei Corpului de Guvernare. Un Martor al lui Iehova lucra ca şofer de camion pentru The Coca-Cola Company, iar traseul său cuprindea o bază militară întinsă, unde avea de făcut multe livrări. Se pune întrebarea: putea el să facă acest lucru şi să rămână un membru exemplar sau conduita sa atrăgea după sine excluderea? (Factorul crucial era implicarea terenului şi a personalului militar.) Din nou: în ce versete se discută asemenea probleme într-un mod în care se poate vedea cu claritate şi în mod rezonabil, într-un mod care să elimine necesitatea raţionamentelor suplimentare şi a interpretărilor? Nu s-a prezentat niciunul, totuşi, majoritatea membrilor Corpului a decis că acest serviciu nu era de acceptat, iar bărbatul trebuia să găsească o altă rută pentru a rămâne exemplar. A apărut un caz asemănător în legătură cu un muzician Martor, care cânta într-o trupă în clubul ofiţerilor, pe o bază militară. Şi acest caz a fost clasificat ca fiind neacceptabil de majoritatea membrilor Corpului. Întrucât Scripturile tăceau, răspunsul era dat de raţiunea umană. În general, dacă, în discuţiile de acest gen, cei care erau în favoarea condamnării actului sau a conduitei făceau vreun apel la Scrip-
Tradiie şi legalism
115
turi, versetele furnizate erau declaraţii foarte largi, de pildă „Nu faceţi parte din lume“, care se găseşte la Ioan 15:19. Dacă un membru al Corpului de Guvernare ezita în mod personal cu privire la acţiunea sau conduita aflată în discuţie şi nu putea să găsească vreun alt argument împotriva ei, el se întorcea deseori la acest text, extinzându-l şi aplicându-l pentru a se potrivi împrejurărilor concrete, indiferent care erau acestea. Nevoia de a lăsa restul Bibliei să definească sensul şi modul de aplicare al unei asemenea afirmaţii generale părea deseori irelevant şi lipsit de necesitate. Un factor important în deciziile Corpului de Guvernare era regula majorităţii de două treimi. Aceasta a avut uneori efecte ciudate. Regula spunea că e nevoie de o majoritate de două treimi (din totalul membrilor activi) pentru adoptarea unei moţiuni. Personal, am apreciat faptul că regula îi permitea unui membru să voteze diferit faţă de majoritate sau să se abţină, fără să aibă sentimentul că exercita „putere de veto“. În chestiunile minore votam în general alături de majoritate, chiar dacă nu eram complet de acord. Dar când apăreau probleme care într-adevăr îmi afectau conştiinţa, mă aflam deseori în minoritate — rareori singur, dar adesea alături de încă unul, doi sau trei membri care, potrivit conştiinţei, nu votau pentru adoptarea moţiunii.a Acest lucru nu s-a întâmplat prea des în circa primii doi ani după intrarea în vigoare a schimbării majore în structura autoritară (oficial la 1 ianuarie 1976). Însă în ultimii doi ani cât am fost membru, tendinţa puternică de a adopta o abordare fără compromisuri m-a obligat să votez mai frecvent diferit faţă de majoritate sau să mă abţin. Să vedem acum ce se întâmpla uneori atunci când punctul de vedere al Corpului era împărţit, ceea ce nu era atât de neobişnuit cum ar putea crede unii. Putea să se ridice o problemă vizavi de o conduită care, cândva, în trecutul Societăţii, a constituit „motiv de excludere“, probabil faptul că cineva şi-a injectat o anumită fracţiune sanguină pentru a ţine sub control o boală potenţial mortală; sau putea fi cazul unei soţii care avea un soţ care nu era Martor şi lucra în serviciul militar, iar femeia lucra la un magazin din incinta bazei militare a soţului ei. Uneori, la aceste discuţii, punctul de vedere al Corpului putea fi împărţit, uneori chiar la jumătate. Sau putea fi o majoritate care pleda în favoarea eliminării respectivei acţiuni, conduite sau munci din a Îmi aduc aminte — şi consemnările mele confirmă acest lucru — că, de-a lungul a peste opt ani, au fost doar două ocazii în care am fost singurul care am votat împotriva majorităţii sau m-am abţinut.
116
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
categoria ‘motivelor de excludere’. Să vedem ce se putea întâmpla din cauza regulii majorităţii de două treimi. Dacă din cei paisprezece membri prezenţi, nouă erau în favoarea eliminării „etichetei“ de motiv de excludere şi cinci susţineau păstrarea ei, majoritatea nu era suficientă pentru a schimba eticheta. Chiar dacă majoritatea era evidentă, cei nouă nu erau două treimi. (Chiar dacă erau zece care susţineau schimbarea, aceştia tot nu erau de ajuns pentru că, deşi erau majoritate de două treimi din cei paisprezece membri prezeni, regula era cu privire la două treimi din totalul membrilor activi, care era şaptesprezece în marea parte a acelui timp.) Dacă cineva din cei nouă care favorizau eliminarea respectivei categorii de fapte pasibile de excludere înainta o moţiune, aceasta era respinsă, întrucât era nevoie de douăsprezece voturi pentru adoptarea ei. Dacă cineva din cei cinci care erau pentru păstrarea categoriei motivelor de excludere înainta o moţiune, aceasta era de asemenea respinsă. Însă chiar şi respingerea unei moţiuni în favoarea păstrării categoriei nu avea ca rezultat eliminarea categoriei de motive de excludere. De ce? Pentru că regula spunea că e nevoie de adoptarea unei moţiuni înainte de a putea schimba ceva într-o regulă anterioară. Într-una din primele astfel de ocazii de voturi împărţite, Milton Henschel şi-a expus punctul de vedere că, atunci când nu se satisface condiţia majorităţii de două treimi, „se aplică status quo“, adică nu se schimbă nimic. Era un caz excepţional ca cineva să-şi schimbe votul în această situaţie, aşadar se ajungea de obicei la blocaj. Acest lucru însemna că Martorul care era angajat în acea acţiune sau la acel loc de muncă era în continuare pasibil de excludere, chiar dacă majoritatea membrilor Corpului au exprimat cu claritate că el sau ea nu trebuia să fie! În mai mult de o ocazie când o minoritate destul de numeroasă sau chiar o majoritate (deşi nu două treimi) simţea că o anumită chestiune nu ar trebui să fie un motiv de excludere, mi-am exprimat sentimentele că poziţia noastră era nerezonabilă, chiar de neînţeles. Cum puteam să lăsăm lucrurile să continue ca până acum, ca oamenii să fie excluşi pentru asemenea lucruri, în condiţia în care mai mulţi dintre noi, uneori o majoritate, simţeam că acţiunea în discuţie nu merită o judecată aşa severă? Cum s-ar simţi fraţii şi surorile dacă ar ştii că aşa stau lucrurile şi ei sunt totuşi excluşi în continuare?a a Natura secretă a şedinţelor Corpului de Guvernare permite puţină posibilitate ca cineva să ia cunoştinţă despre acest fapt. „Minutele“ întrunirilor nu sunt niciodată deschise la vederea altor Martori.
Tradiie şi legalism
117
Pentru a ilustra, să considerăm cinci bătrâni de congregaţie care formează un „comitet judiciar“. Aceştia audiază un caz, iar trei dintre ei nu cred că fapta sau conduita persoanei atrage după sine excluderea. Ar face oare această majoritate de trei cincimi, care nu e una de două treimi, ca poziţia lor să fie invalidă?a Ar fi exclusă acea persoană? Cu siguranţă nu. Atunci, cum am putea noi să lăsăm o simplă regulă procedurală de votare să cauzeze rămânerea în vigoare a unei poziţii tradiţionale privind excluderea dacă majoritatea membrilor Corpului s-ar exprima împotrivă? Nu ar trebui în toate situaiile ce in de excludere să adoptăm poziţia ca, atunci când cel puţin o minoritate considerabilă (şi în special o majoritate, chiar dacă mică) simte că nu există suficiente motive pentru excludere, să se adopte o regulă lipsită de excludere? Aceste întrebări aduse în faţa Corpului nu au primit răspuns, ci, în repetate rânduri, s-a păstrat în vigoare regula tradiţională stabilită anterior, iar acest lucru s-a considerat normal. Efectul asupra vieţilor oamenilor nu a avut oarecum o greutate suficientă pentru a-i face pe membri să se simtă mişcaţi spre a renunţa la politica lor „standard“ în aceste situaţii. Cândva în istoria organizaţiei s-a formulat o procedură privind excluderea (deseori produsul gândirii unui singur om, un om adesea izolat în mod patetic de toate împrejurările implicate), iar acea procedură a intrat în vigoare; s-a adoptat o regulă, iar acea regulă deţinea controlul atât timp cât nu era contracarată de o majoritate de două treimi. În toate aceste cazuri, ‘motivul de excludere’ nu era ceva identificat cu claritate în Scripturi ca fiind păcătos. Era pur şi simplu rezultatul politicii organizaţiei. Odată publicată, acea politică ajungea să fie purtată de comunitatea mondială a fraţilor, împreună cu consecinţele acelei politici. Este greşit să simţim că în aceste împrejurări se aplică cuvintele lui Isus: „Ei leagă sarcini grele şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nu vor să le clintească nici măcar cu degetul“?b Las cititorul să decidă acest lucru. Eu ştiu doar ce mi-a spus conştiinţa şi ce poziţie am fost obligat să iau. Fără îndoială, cred că, în aceste chestiuni disputate, membrii Corpului de Guvernare, care favorizau excluderea, credeau, în general, că fac ceea ce trebuie. Ce fel de gândire îi făcea să ţină morţiş la poziţia excluderii în faţa obiecţiei unei minorităţi considerabile sau, posibil, a cel puţin jumătate a celorlalţi membri? a Trei din cinci reprezintă doar 60%, spre deosebire de 662⁄3% în cazul unei majorităţi de două treimi. b Matei 23:4.
118
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Într-o anume situaţie, când discuţia prelungită a făcut ca deznodământul să fie unul aşteptat, Ted Jaracz a expus un punct de vedere care poate reflecta bine gândirea altora. Deşi era de origine slavă (poloneză) ca Dan Sydlik, Jaracz era diferit atât în constituţie, cât şi în temperament. Spre deosebire de Sydlik, care era mişcat adesea de un sentiment instinctiv pentru a decide dacă o anumită chestiune era potrivită sau nu, Jaracz avea o natură neafectată de sentimente. În această şedinţă, el a recunoscut că ‘politica existentă ar putea impune o măsură de greutate asupra unor persoane în situaţia concretă aflată în discuţie’ şi a adăugat: „Nu înseamnă că nu avem empatie faţă de ei în această situaţie, dar trebuie să avem în vedere faptul că nu e vorba doar de două sau trei persoane — trebuie să păstrăm în minte că avem o organizaţie mare, mondială, şi trebuie să ne gândim la efectele asupra acelei organizaţii mondiale“.a Acest punct de vedere, că ceea ce e bun pentru organizaţie e ceea ce e bun pentru oamenii dinăuntrul ei şi că interesele individului se pot de fapt „extinde“ atunci când interesele unei organizaţii mari par să o necesite, părea să fie acceptat ca o poziţie validă de către mulţi membri. În plus, unii ar putea argumenta că orice atenuare a poziţiei putea „deschide calea“ spre un flux mare de nelegiuiri. Dacă se cunoşteau unul sau mai multe exemple extreme de conduită rea care se puteau asocia cu chestiunea în discuţie, acestea erau prezentate ca dovadă a potenţialului pericol. Spectrul de ameninţare al unui asemenea pericol era de obicei adus în discuţie atunci când, chiar şi înaintea propunerii unei moţiuni, era relativ evident că un număr considerabil de membri ai Corpului erau înclinaţi spre schimbare. Într-un asemenea caz, Milton Henschel a atras atenţie serioasă, spunând: „Dacă îi lăsăm pe fraţi să facă acest lucru, nu putem şti cât de departe vor merge“. Cred că el şi alţii care au mai subliniat această idee în alte ocazii, s-au simţit fără îndoială convinşi că este necesar să ţinem ferm la anumite reguli de demult pentru a-i ‘ţine pe oameni în rând’, pentru a-i ţine în interiorul unui „gard“ protector pentru ca ei să nu se abată. Dacă acest „gard“ protector ar fi unul într-adevăr conturat cu claritate în Cuvântul lui Dumnezeu, aş fi fost de acord şi aş fi votat cu bucurie în conformitate cu acesta. Dar atât de des nu a fost cazul, şi faptul că anumiţi bătrâni (deseori bărbaţi din comitete de filială) a Aceste idei se cam identifică în esenţă cu ceea ce a vrut să zică Milton Henschel în comentariile sale frecvente privind nevoia de ‘a fi practici’ în abordările noastre ale unor asemenea chestiuni, întrucât voturile sale au coincis de regulă cu cele ale lui Ted Jaracz.
Tradiie şi legalism
119
care ne scriau cu privire la acele subiecte nu găseau nimic în Scripturi care să trateze chestiunea, de asemenea faptul că înşişi membrii Corpului nu găseau nimic confirmau acest lucru. Aşadar, membrii trebuia să recurgă la argumentele lor personale într-o discuţie prelungită, adesea o dezbatere. În ocazia menţionată anterior, în urma afirmaţiei lui Milton Henschel, comentariul meu a fost că nu cred că este la latitudinea noastră să-i „lăsăm“ pe fraţi să facă ceva. Dimpotrivă, mi-am exprimat părerea că Dumnezeu este Cel care îi „lasă“ să facă anumite lucruri, fie că Cuvântul său îl aprobă, fie pentru că tace cu privire la acel lucru, şi tot El e Cel care le interzice atunci când Cuvântul său condamnă cu claritate acţiunea fie explicit, fie printr-un principiu clar. Am spus că nu cred că, în calitate de bărbaţi imperfecţi, supuşi greşelii, eram autorizaţi de Dumnezeu să decidem ce ar fi permis sau nu altora să facă. Am pus următoarea întrebare Corpului: „Dacă Scriptura nu prezintă cu claritate lucrurile, de ce am încerca să ne jucăm de-a Dumnezeu? Suntem atât de slabi aici. De ce să nu-l lăsăm pe El să fie Judecătorul oamenilor în aceste cazuri?“ Am repetat acest punct de vedere în alte ocazii când s-a mai adus acelaşi argument, dar nu cred că majoritatea a văzut-o în această lumină, iar deciziile lor au arătat că nu. Mi se părea că faptul de a zugrăvi o imagine a unei nelegiuiri potenţial nelimitată din partea fraţilor, doar pentru că noi, Corpul de Guvernare, am elimina o anumită regulă existentă, ar echivala cu faptul de a-i bănui pe fraţi ca neavând o iubire autentică pentru dreptate, ca dorind din interior de a comite păcat şi ca fiind ţinuţi în frâu doar prin regulile organizaţiei. Mi-a venit în minte un articol publicat în urmă cu câţiva ani în revista Trezii-vă! a Societăţii. Acesta descria o grevă a poliţiei din Montreal (Canada) şi arăta că absenţa forţelor de ordine pentru o zi sau două a dus la tot felul de fapte ilicite din partea cetăţenilor care, de obicei, respectau legea. Articolul din revistă indica faptul că adevăraţii creştini nu trebuia să se supună sistemului judiciar pentru a se comporta potrivit legii.a Mă întreb atunci: De ce considera Corpul de Guvernare periculos faptul de a elimina o regulă tradiţională, crezând că acest lucru poate „deschide calea“ spre o scară mai largă de imoralitate şi de conduită greşită din partea fraţilor? Ce spune acest lucru despre atitudinea noastră faţă de aceşti fraţi şi despre încrederea noastră în ei? Cât de diferiţi îi vedem noi pe aceşti fraţi faţă de persoanele care a Vezi Trezii-vă! din 8 decembrie 1969 (engl.), paginile 21–23.
120
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
au încălcat legea în timpul grevei poliţiei din Montreal şi cât de profundă şi de autentică ni se părea de fapt iubirea lor faţă de dreptate? Uneori, se părea că sentimentul care domina în Corp era să nu ne încredem în nimeni, decât în noi înşine. Această atitudine nu mi se părea că reflectă o modestie demnă de laudă. Rezultatele acestor decizii împărţite nu au fost nicidecum inconsecvente. Neputinţa de a se conforma unei decizii a Corpului de Guvernare odată publicată sau adusă la cunoştinţă ducea la excludere şi ruperea legăturii cu congregaţia, cu familia şi cu prietenii. Pe de altă parte, pentru a te conforma s-ar putea să fii nevoit să renunţi la un anumit loc de muncă, mai ales când era greu să-ţi găseşti un serviciu, iar costurile îngrijirii familiei, ridicate. Putea să însemne luarea unei poziţii împotriva dorinţelor partenerului conjugal, poziţie care putea, şi uneori reuşea, să ducă la divorţ, la destrămarea căsniciei, a căminului şi a familiei, la separarea copiilor de tată sau de mamă. Putea să însemne un sentiment de obligaţie de a refuza supunerea faţă de o anumită lege, fiind apoi arestat şi trimis într-un loc de detenţie, departe de casă şi de familie. De fapt, putea să însemne pierderea vieţii însăşi sau, ceea ce este chiar mai greu de suportat, de a-i vedea pe cei dragi pierduţi în moarte. Pentru a ilustra dificultăţile care pot apărea chiar şi atunci când se făcea o schimbare într-o regulă anterioară, să analizăm poziţia organizaţiei cu privire la hemofilici şi folosirea fracţiunilor sanguine (precum Factorul VIII, un agent de coagulare) pentru a controla hemoragiile fatale. Timp de mulţi ani, cererile trimise de hemofilici la sediul mondial (sau la una din filiale) au primit răspunsul că acceptarea unei astfel de fracţiuni o singură dată putea fi considerată ca fiind potrivită, cu rol de „medicament“. Însă faptul de a face aşa de mai multe ori ar constitui „alimentare“ cu acea fracţiune sanguină şi astfel ea putea fi considerată o încălcare a poruncii biblice de a nu mânca sânge.a După câţiva ani, această regulă a fost schimbată. Acei membri ai personalului care răspundeau la scrisori ştiau că, în trecut, trimiseseră scrisori cu explicaţii contrare şi că hemofilicii care şi-au luat injecţia de „o singură dată“ aveau încă impresia că, dacă ar mai face-o din nou, acest act ar constitui încălcarea Scripturilor. Puteau să moară sângerând datorită adoptării acestei poziţii. Administraţia nu favoriza publicarea pe hârtie a noii poziţii, pentru că vechea poziţie nu fusese niciodată tipărită, fiind trimisă doar a Textele biblice aduse ca argument includeau Geneza 9:3, 4; Leviticul 17:10–12; Faptele 15:28, 29.
Tradiie şi legalism
121
anumitor persoane individuale care se interesau. Publicarea unei explicaţii necesita explicarea în prealabil a vechii poziţii şi furnizarea de motive pentru care vechea poziţie ajunsese să fie depăşită. Acest lucru nu era de dorit. Deci lucrătorii de la corespondenţă au căutat cu sârguinţă prin dosarele lor în încercarea de a găsi numele şi adresele tuturor persoanelor care scriseseră cereri şi le-au trimis o altă scrisoare în care s-a prezentat schimbarea. Lucrătorii s-au simţit mai bine aşa. Însă atunci au realizat că multe din solicitări veniseră prin telefon, iar ei nu aveau consemnări privind astfel de apeluri telefonice, deci nu puteau determina nicicum cine au fost hemofilicii solicitanţi. Nu se ştia nici dacă cineva a murit între timp; nici dacă vreunul dintre ei a murit pentru că ţinea la vechea regulă, neputând fi contactat. Ei ştiau doar că urmau instrucţiunile, fiind supuşi cu loialitatea superiorilor lor din organizaţie. Această schimbare a fost făcută oficială în şedinţa din 11 iunie 1975 a Corpului de Guvernare. Abia trei ani mai târziu, în 1978, schimbarea a fost în sfârşit tipărită, deşi a fost declarată într-un mod destul de obscur şi, în mod straniu, a fost listată în legătură cu problema injectării serurilor pentru combaterea bolilor (deşi hemofilia nu este o boală, ci un defect ereditar) în numărul din 15 iunie 1978 a revistei Turnul de veghe (engl.). Tot nu s-a recunoscut că aceasta a reprezentat o schimbare în politica anterioară privind utilizarea multiplă a fracţiunilor sanguine de către hemofilici. Un alt indiciu privind gândirea membrilor Corpului de Guvernare în aceste cazuri a fost accentuarea frecventă a duratei unei anumite reguli. Aceasta a însemnat că, de-a lungul anilor, mii de persoane s-au supus politicii Societăţii, chiar dacă aceasta le-a creat o povară imensă, ducând probabil la detenţii şi la alte suferinţe. S-a avansat argumentul că schimbarea i-ar putea face pe aceştia să simtă că trecuseră prin ceva ce nu era necesar şi, deşi găsiseră satisfacţie personală suferind aşa, văzând-o ca „suferinţă de dragul dreptăţii“, acum ei s-ar putea simţi deziluzionaţi, considerând probabil ca fiind nedrept că ei au îndurat o formă de martiriu, în timp ce alţii puteau să-l evite acum. Mi se părea că potenţiala atitudine este un motiv slab pentru evitarea schimbării în condiţia existenţei dovezilor solide în favoarea ei. Se părea că aceia care suferiseră puteau acum să se bucure ştiind că altora nu li se impune această povară pentru a rămâne exemplari în organizaţie. Ca o ilustrare, dacă cineva a pierdut o fermă din cauza unui impozit ridicat — chiar nedrept — nu s-ar bucura el în numele prietenilor care au fost ameninţaţi de pierderi asemănătoare ştiind că acum s-a anulat acel impozit ridicat? Nu s-ar bucura un miner
122
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
care suferă de o boală pulmonară dacă s-ar îmbunătăţi condiţiile din mine, chiar dacă nu ar mai putea avea parte de ele? Se părea că un creştin adevărat s-ar bucura. În special dacă sursa reglementărilor nedrepte şi-ar asuma răspunderea şi şi-ar exprima regretele pentru răul cauzat. Aveam senzaţia că trebuia să ne întrebăm cât din grija pe care o exprimăm s-ar putea trage din grija faţă de propria „imagine“ a Corpului de Guvernare, faţă de credibilitatea sa şi faţă de ţinerea în frâu a încrederii oamenilor, fiind afectaţi că, dacă am recunoaşte greşeala, lucrurile menţionate s-ar slăbi. Ascultând unele din argumentele avansate în şedinţele Corpului de Guvernare, mi-am adus aminte de multele cazuri ale Martorilor lui Iehova care au ajuns în faţa Curţii Supreme a Statelor Unite. Avocaţii din opoziţie au folosit argumente asemănătoare în multe aspecte cu cele folosite de bărbaţii din Corpul de Guvernare. Aceşti avocaţi au accentuat potenialele pericole. Ei au susţinut că exista un pericol puternic că vizitele din casă în casă ar putea deveni o pacoste serioasă sau un mijloc de acoperire a hoţiei ori a altor activităţi infracţionale, iar acest lucru justifică restricţionarea libertăţii Martorilor de a efectua această activitate. Ei spuneau că faptul de a le permite Martorilor practicarea liberă a activităţii lor publice şi ţinerea de cuvântări în parcurile anumitor comunităţi ar putea duce la violenţă din partea gloatelor, din cauza atitudinii adverse şi ostile a comunităţii ca întreg, aşadar ar trebui puse restricţii. Au argumentat că permiterea Martorilor de a-şi exprima convingerile cu privire la salutarea drapelului, atitudinea lor faţă de guvernele lumeşti ca fiind „parte a organizaţiei Diavolului“ pot fi în detrimentul intereselor comunităţii mai mari, pot avea tendinţa de a răspândi lipsa de loialitate, dorinţa de răzvrătire; restricţiile sunt necesare. În multe cazuri, judecătorii Curţii Supreme au manifestat o perspicacitate şi o claritate a minţii remarcabile, văzând dincolo de astfel de argumente, demonstrând că erau specioase. Ei nu erau de acord că ar fi potrivit să se limiteze drepturile individului sau ale unei minorităţi reduse şi care nu se bucură de popularitate doar din frica unui pericol posibil sau imaginar ori pentru că interesele declarate ale majorităţii creează aparenţa faptului că această limitare ar fi de dorit. Au susţinut că, înainte de a aplica pe bună dreptate o restricţie a acestor libertăţi, pericolul trebuie să fie mai mult decât o „teamă“, ceva presupus ca fiind dezvoltabil. Trebuie demonstrat că există într-adevăr un „pericol clar şi prezent“.a a Vezi publicaţia Societăţii, intitulată Apărarea şi stabilirea legală a veştii bune (engl.), pagina 58.
Tradiie şi legalism
123
Câte decizii favorabile ar fi primit Martorii dacă judecătorii Curţii Supreme nu ar fi dat dovada acestei înţelepciuni judicioase, a acestei capacităţi de a vedea sursa problemei reale, a acestei griji faţă de indivizi? Deciziile lor au fost aplaudate în publicaţiile Societăţii. Este trist însă că standardele înalte de judecată şi abordarea de către judecători a problemelor încărcate de emoţii se dovedeau deseori mai presus de cele manifestate în şedinţele Corpului de Guvernare. Îmi vine în minte afirmaţia unui judecător de la Curtea Supremă în cazul unui anumit Martor. El a afirmat: Cazul este dificil nu pentru că principiile de decizie sunt obscure, ci pentru că drapelul nostru este în discuţie. Cu toate acestea, aplicăm limitările Constituţiei fără teama că libertatea de a fi diferiţi sau chiar contrari în inteligenţă şi în spiritualitate va dezintegra organizarea socială. . . . libertatea de a fi diferit nu se limitează la lucruri care contează puţin. Aceea ar fi doar o umbră a libertăţii. Testul consistenţei sale este dreptul de a fi diferit în lucruri care ating nucleul ordinii existente.a
Încrederea în ‘ordinea socială existentă’, exprimată de judecător, şi libertăţile pe care aceasta le susţine păreau considerabil mai mari decât încrederea exprimată de unii membri ai Corpului de Guvernare în colaboratorii lor Martori şi efectul pe care îl avea libertatea conştiinţei lor, dacă era exercitată, asupra ‘ordinii teocratice’ existente. Dacă judecătorii Curţii Supreme ar fi raţionat precum unii membri ai Corpului de Guvernare, foarte probabil că Martorii ar fi pierdut caz după caz. Deciziile curţii sunt judecate de istorie. Declaraţia biblică, conform căreia va veni cu siguranţă o zi în care fiecare bătrân creştin va „da socoteală“ în faţa Judecătorului Suprem cu privire la modul în care s-a purtat cu oile lui Dumnezeu, le va da în mod cert celor care exercită o mare autoritate printre creştini un motiv bine întemeiat pentru a cântări cu grijă ceea ce fac.b Modul în care s-au prezentat schimbările majore recente ale reglementărilor în publicaţiile oficiale ale organizaţiei demonstrează că grija faţă de efectul schimbării nu a fost atât de mult faţă de indivizii care suferiseră fără rost, ci grija faţă de „imaginea“ organizaţiei, în calitate de canal al lui Dumnezeu, şi a Corpului de Guvernare, în calitate de corp numit de Dumnezeu şi administrator îndrumat de El. Probabil cel mai răsunător exemplu este schimbarea majoră privind acceptarea ‘serviciului alternativ’. a Apărarea şi stabilirea legală a veştii bune (engl.), pagina 62. b Evrei 13:17.
124
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
„Serviciul alternativ“ reprezintă serviciul civil (în spitale sau alte forme de serviciu în folosul comunităţii) oferit de guvern ca alternativă celor care, pe motiv de conştiinţă, refuză să participe în serviciul militar obligatoriu. Multe ţări civilizate oferă această alternativă cetăţenilor săi. Ceea ce s-a dezvoltat în organizaţia Martorilor şi în Corpul de Guvernare în legătură cu acest aspect este un punct de interes cu privire la schimbarea de procedură survenită în 1996. Poziţia oficială a Societăţii Watch Tower, conturată la începutul anilor ’40, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, era că dacă un Martor al lui Iehova accepta un asemenea serviciu alternativ, el îşi „compromitea“, îşi încălca integritatea faţă de Dumnezeu. Raţionamentul era că acest serviciu era un „substituent“ care lua locul a ceea ce substituia şi (potrivit raţionamentului) ajungea să reprezinte acelaşi lucru. Întrucât era oferit în locul serviciului militar, iar serviciul militar implica (cel puţin potenţial) vărsarea de sânge, atunci oricine accepta substituentul se făcea „vinovat de sânge“. Această regulă remarcabilă s-a instituit înainte ca Corpul de Guvernare să devină o realitate autentică şi a fost decisă, fără îndoială, de Fred Franz şi Nathan Knorr în timpul perioadei în care aceştia luau toate deciziile majore în materie de procedură. Neputinţa de a adera la această politică însemna automat că persoana în cauza era considerată ca fiind „dezasociată“ şi tratată ca şi cum ar fi fost exclusă. Turnul de veghe din 1 mai 1996 a răsturnat această politică. Într-un articol intitulat „Să dăm Cezarului ce este al Cezarului“, apar paragrafele prezentate în Apendice (la secţiunea aferentă capitolului 5). Acestea nu oferă cititorilor nimic din istoria politicii existente până atunci, care fusese în vigoare mai mult de 50 de ani. În mod asemănător, cititorii nu află nimic despre ceea ce avusese loc în Corpul de Guvernare în urmă cu circa două decenii în legătură cu aceeaşi politică. Probabil nimic nu ilustrează mai puternic efectul regulii de votare a ‘majorităţii de două treimi’ asupra vieţilor oamenilor decât acea informaţie. Urmăriţi: În urmă cu peste treizeci de ani, în noiembrie 1977, un Martor din Belgia, Michel Weber, a trimis la Brooklyn o scrisoare în care punea la îndoială raţionamentul pe care se baza această politică organizaţională. Vezi pagina următoare pentru câteva dintre ideile dezbătute în scrisoarea sa: a Încă în Turnul de veghe din 1 noiembrie 1990 (engl.; 15 decembrie 1990, în limba română) s-a făcut aluzie la acest lucru numindu-l o „substituire compromiţătoare a unui serviciu nescriptural“.
Tradiie şi legalism
125
Care sunt argumentele care pot fi luate în seamă în legătură cu această lege? Serviciul civil este o substituire a serviciului militar. Acest lucru este cam evident. Totuşi, acesta nu este un motiv de refuz. Când refuzăm o transfuzie de sânge, suntem recunoscători medicilor că ne oferă un produs care poate înlocui volumul de sânge. Sau, când ni se oferă carne cu sânge, refuzăm, dar acceptăm cu bucurie orice altă carne. În caz de război, cineva care obiectează în baza conştiinţei va merge în armată. Acest lucru nu este adevărat. Dimpotrivă, celui care obiectează nu i se va permite să deţină sau să poarte o armă ori să lucreze într-o fabrică de armament etc. În ceea ce-i priveşte pe fraţii care au fost condamnaţi şi întemniţaţi, ei vor fi printre primii care vor fi chemaţi în armată. În timpul serviciului civil, tânărul creştin nu va participa niciodată la vreun efort de război. Nu poartă uniformă şi este complet liber să se întoarcă acasă după orele de muncă. Asta înseamnă că reuşeşte să participe la întruniri, dacă nu cu congregaţia sa, atunci cu alta. Poate participa şi în lucrarea de predicare, cu excepţia cazului în care e pionier. Personal, nu văd de ce este împotriva legii creştine să acceptăm această soluţie. Ca o concluzie, voi, fraţilor, consideraţi că a decide acceptarea sau nu a acestei legi din 1969 este o problemă de decizie personală? Dacă răspunsul vostru este afirmativ, acest lucru ar trebui comunicat de urgenţă congregaţiilor. Mulţi fraţi cred că vor fi excluşi dacă acceptă aceste oferte în loc să meargă în închisoare. Supraveghetorii ar trebui să ştie ce atitudine să adopte când un membru al congregaţiei ia o asemenea decizie. Ar trebui să le poată explica faptul că decizia lor este o problemă de conştiinţă personală. Sper, fraţilor, ca veţi înţelege că este urgent să-i ajutaţi pe fraţii noştri tineri. Mă rog ca Iehova să binecuvânteze eforturile care se vor depune pentru a-i ajuta pe tinerii Martori ai Numelui său să crească la maturitate. Rămân Fratele vostru, Michel Weber.
Aceasta a făcut ca problema serviciului alternativ să fie discutată de Corpul de Guvernare într-un număr de discuţii lungi şi intense, întâi la 28 ianuarie 1978, apoi la 1 martie şi din nou la 26 septembrie, 11 octombrie, 18 octombrie şi 15 noiembrie. S-a făcut un sondaj pe plan mondial şi s-au primit scrisori de la circa 90 de filiale. Potrivit documentaţiei, multe comitete de filială, inclusiv cele ale mai multor ţări mari, au indicat că bărbaţii Martori afectaţi nu au înţeles fie logica, fie fundamentul biblic al poziţiei organizaţiei.
126
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Într-un număr de cazuri, înseşi comitetele au pus întrebări cu privire la dreptatea politicii şi au prezentat motive biblice pentru a permite ca problema să fie una de conştiinţă. Comitetul Filialei din Belgia, ţara din care a provenit scrisoarea lui Michel Weber, s-a exprimat în felul următor:
TEL. 02/31.17.50
C.C.P.:
BIBLE AND TRACT SOCIETY
ASSOCIATION SANS BUT LUCRATIF VERENIGING ZONDER WINSTGEVEND DOEL
RUE D’ARGILE 60 — POTAARDESTRAAT 60, B - 1950
AB 14 iulie 1978 Nr. 171 Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia: Corpului de Guvernare - Comitetul de Redactare 124, Columbia Heights Brooklyn, New York, 11201, USA
P.C.R.:
969.76
Belgia
Dragi fraţi, În urma primirii scrisorii voastre din 8 iunie 1978 privind solicitarea de informaţii suplimentare în legătură cu neutralitatea creştină, comitetul filialei noastre a analizat sub rugăciune ideile menţionate. Da, unde legea oferă acceptarea serviciului civil alternativ în locul serviciului militar, majoritatea fraţilor înţeleg că este greşit să-l accepte la porunca unui centru de încorporare, a unei comisii de recrutare sau a unei alte agenţii guvernamentale. După cum am scris anterior, în scrisori datate 8 martie 1978 şi 25 aprilie 1978, unii tineri şi bătrâni de congregaţie au avut dificultăţi în a înţelege acest lucru când se impune efectuarea de serviciu civil alternativ pentru a satisface autorităţile militare. Ei spun că acceptarea serviciului civil este de domeniul conştiinţei. Dar, precum scriem, majoritatea fraţilor înţeleg că este greşit să se accepte serviciul civil alternativ. După ce au fost condamnaţi la doi ani de închisoare, fraţii sunt repartizaţi la diverse munci în penitenciar precum bucătărie, curăţenie, serviciu de birou, reparaţii sau serviciu fermier. Unii lucrează chiar în afara închisorii pentru a se îngriji de clădirile Statului, însă nu sunt puşi să efectueze serviciul alternativ civil propus în locul serviciului militar. Dacă, în urma sentinţei, ei ar fi repartizaţi de către penitenciar sau de curte să efectueze lucrări umanitare ca cei care efectuează serviciul civil, ei nu l-ar vedea ca pe un compromis. Pot ei să-şi justifice cu ajutorul Biblie poziţia lor? Puţini fraţi sunt într-adevăr capabili să explice din punct de vedere biblic de ce refuză să accepte serviciul civil alternativ în locul serviciului militar. În ce priveşte serviciul militar şi afacerile politice, ei pot explica de ce Biblia condamnă aceste activităţi, însă, când vine vorba de serviciul civil, puţini pot într-adevăr să arate cu Sfintele Scripturi de ce nu se poate accepta un astfel de serviciu în locul serviciului militar. Nu doar tinerilor, ci şi unor bătrâni le este greu să explice această poziţie. Am auzit că unii fraţi erau incapabili de a-şi explica poziţia de neutralitate în faţa judecătorilor care se jucau cu ei de-a şoarecele şi pisica. Cu toate acestea, fraţii refuză serviciul civil propus în locul serviciului militar activ pentru că, în principiu, ei ştiu că este greşit şi că Societatea îl consideră greşit. Din acest motiv, unele curţi le-au spus fraţilor că au fost împinşi de Societate să refuze aranjamentul serviciului civil.
Tradiie şi legalism
127
Watch Tower Bible and Tract Society În atenţia Comitetului de Redactare 14 iulie 1978 (171) Pagina 2 Am fost abordaţi de mai mulţi fraţi care au venit la Filială să discute problema neutralităţii creştine. Unii dintre ei au fost deranjaţi de unii bătrâni sau tineri care au încercat să-i convingă că serviciul civil poate fi acceptat, în special când se pot efectua servicii umanitare. Am clarificat faptul că fiecare trebuie să-şi ia propria decizie şi nici noi, nici Societatea nu poate spune nimănui ce să facă. Citind regulile privind serviciul civil, am văzut împreună cu fraţii că un astfel de serviciu a fost o parte a legii serviciului militar, pentru că întregul temei al existenţei aranjamentului serviciului civil a fost existenţa prealabilă şi primară a legii serviciului militar. S-a văzut cu claritate că serviciul civil înlocuieşte serviciul militar. Potrivit înţelegerii noastre, am spus că problema nu trebuie analizată prin prisma serviciului umanitar, ci a motivului pentru care se propune sau se alege un asemenea serviciu. Când Cezarul solicită o activitate în locul serviciului militar, cei care o acceptă îşi compromit neutralitatea creştină. Am dori să vă informăm că fraţilor deţinuţi în penitenciarul de la Saint Gilles din Bruxelles nu li s-a permis celebrarea Comemorării la 23 martie 1978. Când bătrânii care i-au vizitat şi unii membri ai familiilor lor ne-au contactat cu privire la această problemă, am sugerat ca părinţii fraţilor să scrie o scrisoare de protest Ministrului Justiţiei, căci interdicţia de a ţine acea întrunire religioasă este o încălcare a Constituţiei Belgiei. Ataşăm o traducere a scrisorii trimise Ministrului Justiţiei. Din fericire, s-a acordat permisiunea, iar fraţii au ţinut Comemorarea 30 de zile mai târziu. Ne rugăm ca Iehova să vă îndrume în decizia pe care o veţi lua şi vă rog să acceptaţi iubirea noastră caldă şi cele mai bune urări. Fratele vostru,
Scrisoarea de la Comitetul Filialei din Belgia, semnată de coordonatorul filialei, arată clar faţă de ce s-a manifestat „loialitate“. Ea relatează eforturile comitetului de a respecta cu loialitate politica organizaiei. De asemenea, ea arată că nu ‘susţinerea cu loialitate a principiilor creştine aşa cum le-au înţeles’, nici ‘reacţia la imboldurile conştiinţei’ nu a fost motivul pentru care acei tineri au respins serviciul alternativ şi, în consecinţă, au fost închişi pentru doi ani. Adevărul e că „puţini“, de fapt „foarte puţini“ dintre fraţii afectaţi puteau explica cu Biblia fundamentul acelei politici. Scrisoarea afirmă că, cu toate acestea, ei au refuzat serviciul alternativ pentru că „ştiu că este greşit şi că Societatea îl consideră greşit“. Întrucât nu puteau explica biblic, faptul că ei „ştiu că este greşit“ nu poate de fapt să însemne decât că ceea ce spunea Societatea din Brooklyn determina dacă un lucru este potrivit sau greşit, nu ceea ce spuneau Scripturile. Au suferit doi ani de închisoare nu în baza unei decizii bazate pe conştiinţa şi convingerea personală, ci datorită aderării la un decret de origine umană.
128
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Comitetul Filialei din Canada a arătat cu claritate că membri acestuia nu credeau că poziţia de atunci a Watch Tower se putea într-adevăr explica din punct de vedere logic sau biblic. Discutând problemele privind justificarea acelei poziţii atât faţă de autorităţile guvernamentale, cât şi faţă de tinerii Martori afectaţi de ea, ei au scris: Watch Tower Bible and Tract Society Corpul de Guvernare Nr. 341/28 iulie 1978 Pagina 3 încât ei să poată recunoaşte că apreciază dorinţa noastră de a nu avea nimic de a face cu armata, dar dacă lucrarea efectivă repartizată este aceeaşi, indiferent de agenţia care o repartizează, atunci care e diferenţa? Ni se pare o problemă în a argumenta cu succes. Fie că trebuie să ne clarificăm noi înşine în această problemă, fie că trebuie să reexaminăm dacă ne explicăm neutralitatea cu privire la activităţile la care participăm şi agenţiile cu care avem de-a face. Desigur, s-ar putea spune că nu dorim ca fraţii noştri să primească ordine de la armată, pentru că asta ar însemna un pic ataşarea de aranjamentul militar. Dar nu tipul de serviciu ordonat este motivul refuzului de a coopera cu ei? De exemplu, am primi noi ordine de la o curte care ne-ar repartiza o lucrare refuzabilă din punct de vedere scriptural? Deci, revenim la faptul că activitatea este baza în care conştiinţa noastră reacţionează, şi nu agenţia care dă ordinul lucrării. Astfel, suntem pe acelaşi teren peste tot, inclusiv în ţările în care este aproape imposibil să separi curţile judecătoreşti de armată. Aşadar, simţim în mod sincer că avem nevoie de o poziţie proaspătă, definită clar, una faţă de care fraţii pot să reacţioneze peste tot cu înţelegere, dovedind-o din Biblie în baza neutralităţii creştine, una pe care oficialii o pot pricepe uşor fără să fie nevoiţi să abordeze convingerile fiecărei religii în parte — ceea ce i-ar împovăra. O opinie simplificată ar avea o greutate mai mare în faţa autorităţilor superioare, însă i-ar lăsa pe fraţi să reacţioneze potrivit propriilor lor conştiinţe. Astfel, fraţii ar putea decide mai uşor în baza unor principii mai simple în orice ţară, nu ar fi nevoiţi să ia numeroase decizii cizelate în funcţie de diversitatea aranjamentului politic şi militar de la o ţară la alta. Aşadar, indiferent că fraţii contactează fie filialele, fie sediul mondial, cu privire la vreo interpretare specială privind colaborarea cu una din „agenţii“ (şi toate posibilităţile confuze care se trag de acolo), ei tot ar putea să fie capabili să decidă cum să acţioneze. Această abordare ar putea lua în considerare toate împrejurările variate din multele ţări care sunt atât de diferite de sistemul american. Dar efortul de a avea o poziţie simplificată şi standardizată este în armonie cu Scripturile? Avem vreun sprijin biblic în acest sens? Păi, am continua să respectăm Cezarul (Romani 13). Însă, plin de respect, am refuza să ne angajăm în vreo activitate ordonată de cineva care ne-ar pretinde să nu ascultăm de Dumnezeu sau să nu-i dăm Lui ceea ce trebuie (Mat. 22:21; Fap. 5:29; Rev. 1:9). „Sabia“ purtată de Cezar în secolul întâi s-a manifestat public deseori în formă militară, însă respectul creştinului faţă de Cezar nu însemna sub niciun chip ca acesta să devină parte a aranjamentului militar. Totuşi, el trebuia adesea să primească ordin din partea autorităţii militare.
Tradiie şi legalism
129
Watch Tower Bible and Tract Society Corpul de Guvernare Nr. 341/28 iulie 1978 Pagina 4 Sistemul penal roman includea muncă pentru sclavi, de obicei în mine. Carierele se aflau în locuri precum Patmos. Deşi Ioan a fost, după cât se pare, prea bătrân pentru un asemenea serviciu şi, probabil, a fost tratat ca un exilat acolo, ce putem spune despre alţi creştini, mai tineri şi capabili de muncă? Ştim oare ce au făcut ei în aceste împrejurări? Nu ar fi logic să credem că minele se aflau sub conducere militară? Sub acea guvernare umană, cât de mult puteau fraţii noştri de atunci să fugă de conducerea armatei? Unde au tras linie? Nu am putut să găsim vreo lucrare istorică pe marginea acestor lucruri, dar ni se pare rezonabil să credem că ceea ce au făcut a fost să refuze pur şi simplu compromiterea principiilor creştine în ce priveşte munca pe care au fost ordonaţi să o presteze. Poate că nu au avut de ales privitor la sursa acelor ordine. Ar fi trebuit ei (sau ar trebui fraţii noştri de azi) să fie dezavantajaţi pentru că se aflau sub un sistem care nu permite alegerea primirii unui ordin din partea unui corp laic în locul unuia militar? Ar trebui un frate să sufere mai mult decât alţii doar pentru că trăieşte într-o ţară unde forţele militare deţin control total, în timp ce alţii nu suferă, pentru că în ţara lor forţele militare nu deţin controlul? Este oare această situaţie politică fundamentul deciziei noastre? Aşadar, a fost oare poziţia noastră din trecut rezultatul situaţiei americane privind provenienţa ordinelor atât din sursă militară, cât şi din sursă laică? Se potriveşte această poziţie situaţiei mondiale în care se află fraţii noştri? Astăzi, curţile, consiliile, poliţia, centrele de încorporare şi forţele militare sunt toate manifestări ale autorităţii „Cezarului“. Toate sunt, într-un anumit fel, agenţiile sale. Refuzul creştinului de a coopera ar trebui să fie în funcţie de natura lucrării ordonate. De pildă, dacă în cazul unui dezastru, armata ar putea veni în comunitate să organizeze ca toţi cetăţenii disponibili să diguiască malul râului cu saci de nisip, noi am putea lucra sub îndrumarea forţelor armate care îl reprezintă pe Cezar, dar nu am participa la vreo ceremonie naţionalistă care s-ar putea ţine acolo sau la vreo altă activitate care ne-ar compromite principiile creştine. Ca să ilustrăm, ei ar putea solicita donaţii de sânge pentru victimele dezastrului, dar nu ne-am supune în acest caz. Totuşi, în toate celelalte aspecte în care am colabora cu armata, nu am fi „în“ armată, nu am fi în situaţia de a fi acceptat „încorporarea“ în forţele armate şi nici nu am fi făcut compromis cu armata. Creştinul individual şi-ar lua deciziile la vremea respectivă, potrivit împrejurărilor, în baza neutralităţii creştine şi ascultând de poruncile lui Dumnezeu privind conduita şi comportarea umană. — Fap. 4:19, 20. Pentru a rezuma, lucrurile s-ar putea simplifica astfel: (A) Un creştin este chemat în serviciul militar. El refuză pe baza conştiinţei. S-ar putea să se fi înregistrat sau să fi trecut prin alte proceduri cerute de lege, în unele ţări, chiar la autorităţile militare. Dar el refuză încorporarea. Odată ce îşi clarifică poziţia, Cezarul reacţionează.
130
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Watch Tower Bible and Tract Society Corpul de Guvernare Nr. 341/28 iulie 1978 Pagina 5 (B) Acum, guvernul ordonează (prin tribunal, poliţie, armată sau altă agenţie) ca cel care refuză trebuie să efectueze o lucrare considerată esenţială. Sau ar putea să-l trimită în închisoare pentru un număr de ani. Oricum, indiferent de serviciul care i se repartizează — într-un lagăr de muncă, la fermă, la spital, la închisoare — el trebuie să decidă dacă conştiinţa îi permite să efectueze acel serviciu şi dacă ar dori să suporte consecinţele refuzării prestării acelui serviciu dacă este contrar principiilor creştine. Aceeaşi procedură poate fi urmată în ţările care par să respecte poziţia creştină şi nici măcar nu încearcă să-l recruteze pe creştin. Dar ele îi ordonă efectuarea unor servicii pe care autorităţile le consideră „alternative“. Deci, cuvântul „alternativ“ devine doar un termen fără semnificaţie specială, dacă în fond e vorba despre acelaşi serviciu? Deci, indiferent dacă o sentinţă de închisoare ni se pare diferită de compromisul cu forţele militare prin aşa-numitul serviciu „alternativ“, pentru noi nu este la fel de important precum tipul de muncă ordonată spre prestare în închisoare, într-un lagăr de muncă sau vreun alt loc. Agenţiile care dau ordinul, amplasamentul muncii şi managementul amplasamentelor sunt variabile pe care nu le putem controla. Reacţia conştiinţei creştinului faţă de acestea îi permite să analizeze dincolo de acestea. Aşadar, ceea ce s-a întâmplat în Canada, că s-a prestat totuşi acel serviciu (spre deosebire de experienţa din SUA) se pare că a arătat nevoie de a păstra conştiinţa curată în faţa principiilor de bază, fără a fi legat de o abordare confuză în funcţie de „agenţie“. Pe de altă parte, s-ar putea ca înţelegerea noastră a lucrurilor să fie deficitară, iar, în acest caz, aşteptăm asistenţa voastră. Asiguraţi-vă de iubirea noastră creştină şi cele mai bune urări, Fraţii voştri, COMITETUL FILIALEI
prin ___________________
Filiala din Spania a scris o scrisoare de 5 pagini.
Tradiie şi legalism
131
Iată câteva idei punctate în scrisoarea lor: Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia: Corpului de Guvernare 124 Columbia Heights Brooklyn, New York, 11201, S.U.A. Nr. 254/28 iulie 1978 Pagina 2 cooperând cu acest program, conştiinţa lor se răzvrăteşte împotriva asocierii strânse cu o organizaţie marţială. Nu a fost foarte dificil să argumentezi unor tineri pe marginea serviciului alternativ sub legea curentă. De fapt, chiar şi catolicii care obiectează (pe motiv ideologic, nu religios) au protestat împotriva aranjamentului prezent, iar unii dintre ei au fost închişi pentru refuzul lor de a se conforma. În momentul de faţă, legislaţia e în curs de revizie şi, în curând, vor intra în vigoare alte aranjamente de servicii alternative. În timpul acestei perioade de tranziţie, cei care obiectează sunt trimişi acasă, fiind chemaţi înapoi după intrarea în vigoare a noii legi. Unora li se cere să semneze o declaraţie în care promit că se vor supune oricărei noi legi privind efectuarea serviciilor civile şi sociale care se vor adopta în viitor. Deşi nimeni nu ştie exact ce aranjamente prevede viitoarea legislaţie, mai multe persoane s-au dovedit neînţelepte şi au semnat o asemenea promisiune. Când un bătrân discută cu cineva problema serviciului alternativ, acea persoană acceptă în general că substituirea înseamnă echivalenţă. Dar nu se înţelege pe deplin această idee. Dimpotrivă, ea se consideră punctul de vedere al organizaţiei, bătrânii o prezintă pe cât pot ei de bine, iar fraţii o aplică cu loialitate, potrivit aşteptărilor. Nouă însă ni se pare că mulţi fraţi consideră raţionamentul ca fiind cumva artificial. Nu înţeleg cu claritate motivul pentru care nu putem accepta un serviciu civil impus de un comitet de încorporare care operează conform legii, dar, pe de altă parte, putem accepta acelaşi serviciu ca o pedeapsă prescrisă de un tribunal potrivit legii. Desigur, un bătrân va spune că primul caz e un serviciu pe care Cezarul îl consideră echivalent serviciului militar, pe când cel din urmă este o pedeapsă. Dar serviciul rămâne acelaşi. (Să nu uităm că, dacă instanţa va impune un serviciu de natură politică sau militară, un creştin îl va refuza, indiferent de pretextul prin care a fost impus.) Le este greu fraţilor de aici să înţeleagă faptul că motivul pentru care Cezarul pretinde serviciul civil din partea individului (ca înlocuitor al serviciului armat) este cel care face serviciul să fie nepotrivit, chiar dacă serviciul ca atare şi rezultatele sale sunt inofensive. Dilema este şi mai dificil de rezolvat pentru că creştinul de azi din Spania îşi recunoaşte obligaţia de a se supune poruncilor Cezarului în limita punctului când i se cere ceva împotriva conştiinţei sale sfinte sau când i se ameninţă relaţia cu Iehova. De aceea fraţii străbat ţara pentru a se prezenta la încorporare,
132
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia: Corpului de Guvernare 124 Columbia Heights Brooklyn, New York, 11201, S.U.A. Nr. 254/28 iulie 1978 Pagina 3 ştiind că nu vor putea să urmeze întocmai îndată ce ajung şi li se cere să se alăture. Deci le este greu să întrevadă vreo obiecţie validă la ascultarea de Cezar când acesta le pretinde un serviciu fără aspect militar. De asemenea, este foarte dificil să-i ajutăm pe fraţi să înţeleagă cu claritate de ce fraţii din alte ţări pot să-şi caute din proprie iniţiativă un anumit serviciu pentru a evita problemele cu încorporarea militară, dar ar fi necreştin să accepte repartiţia la exact acelaşi serviciu ca un substituent la serviciul militar. Se aduce ca argument modul în care sunt administrate de obicei programele de serviciu alternativ, citând textul care ne îndeamnă să nu fim sclavii oamenilor (1 Corinteni 7:23), dar, în ochii lor, este doar o chestiune tehnică pentru ca un asemenea frate să-şi caute un serviciu înainte de a fi pus să-l presteze. Motivul său real este să îndeplinească un serviciu care poate fi acceptat ca un substituent pentru serviciul în cadrul armatei. Ca parte a cercetărilor făcute pentru acest raport, un membru al comitetului filialei a avut discuţii lungi cu trei fraţi exemplari privind poziţia lor neutră de acum câţiva ani. A discutat, de asemenea, cu trei bătrâni maturi, doi dintre ei fiind din alte ţări, care nu au înfruntat personal problema neutralităţii din Spania. S-au ridicat diferite puncte de vedere asupra multor aspecte ale problemei, dar s-a stabilit un acord perfect asupra unui punct: practic, niciunul din fraţii noştri tineri nu înţelege exact de ce nu putem accepta „serviciul alternativ“ alternati “ dacă este de natură civilă, şi nu sub controlul armatei. E clar că nici majoritatea bătrânilor nu înţelege, aşadar, ei îi trimit adesea pe tineri să ceară informaţii de la filială. Se pune problema: de ce nu se înţelege? Este lipsa studiului personal? Sau raţionamentele folosite de noi nu sunt suficient de convingătoare sau nu au o bază biblică puternică? În scopul clarificării poziţiei noastre şi a fundamentului ei, deci pentru a putea să-i ajutăm pe fraţi să ia decizii corecte în această problemă, ne-am gândit ca următoarele întrebări să fie analizate: Dacă li se cere cetăţenilor să acorde ajutor în lucrări de drumuri datorită unui dezastru, nu refuzăm să colaborăm. Dar dacă ni se oferă acelaşi serviciu în locul serviciului militar, nu îl vor accepta. O considerăm o încălcare a neutralităţii noastre creştine. Dar de ce? Ce violează neutralitatea? Nu identificarea cu o mişcare politică sau cu o maşină de război? Efectuarea unui asemenea serviciu civil alternativ rezultă într-o asemenea identificare?
Tradiie şi legalism
133
Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia: Corpului de Guvernare 124 Columbia Heights Brooklyn, New York, 11201, S.U.A. Nr. 254/28 iulie 1978 Pagina 4 Argumentând pe marginea serviciului civil alternativ, în anticiparea timpului când aici, în Spania, se va oferi un asemenea serviciu, mulţi fraţi şi-au bazat poziţia pe ideea că, efectuând sarcini civile atribuite de guvern, i se permite unei alte persoane să fie liberă de a purta arme şi de a sluji ca parte a maşinii de război. Dar, de obicei, acest lucru nu e adevărat în sens literal şi ne putem întreba dacă se poate aplica în vreo măsură dacă serviciul civil constă dintr-un serviciu efectuat în spitale, case de bătrâni sau alte activităţi cu valoare socială. În minţile fraţilor noştri nu există îndoială cu privire la poziţia luată dacă serviciul civil alternativ înseamnă într-adevăr sprijinirea directă a unei organizaţii condamnate în Biblie. Dar în cazurile în care activităţile sunt benefice altor persoane, departe de a de fi distructive, dăunătoare sau cu tentă politică, pe care studenţii Cuvântului lui Dumnezeu le refuză, constituie oare într-adevăr substituţia (serviciului militar) echivalenţă (cu serviciul militar)? Când un tânăr atinge vârsta de 20 de ani, guvernul civil îl obligă să-şi dedice o mare parte a doi sau trei ani ai vieţii sale ca serviciu în folosul Cezarului. (Acesta este în special valabil în Spania, unde armata este mare, iar personalul militar se îngrijeşte de oricâte sarcini nemilitare pentru care guvernul insistă că nu poate plăti salarii obişnuite.) Dacă conştiinţa individului nu îi permite acestuia să efectueze serviciul militar, guvernul civil îi oferă un serviciu alternativ în efortul de a-i acomoda conştiinţa creştină şi de a evita opinia publică prin „trecerea cu vederea“. Nu ar fi asemănător cu plata taxelor unui guvern care are dreptul la ele? Nu face parte din faptul că îi dăm tribut „cui pretinde tribut“ (Romani 13:7)? Este într-adevăr atât de diferit de cazul când cineva „te obligă să îndeplineşti un serviciu“, precum e menţionat în Matei 5:41? Cum putem arăta şi afirma cu convingere că un obiector care îşi caută un serviciu despre care ştie că îl va scuti de serviciul militar nu îşi încalcă neutralitatea creştină, iar unul care a acceptat acelaşi serviciu prin repartiţie în locul serviciului militar se dezasociază de congregaţie? Ne aplicăm nouă înşine texte biblice care arată că creştinii slujesc ca ambasadori sau trimişi, aşadar trebuie să-şi menţină poziţia neutră. În acelaşi timp, noi nu renunţăm la ţară, la cetăţenie sau la paşaport. Suntem străini, dar nu apatrizi. Se justifică în realitate o aplicare atât de extinsă a acestor versete?
134
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania În atenţia: Corpului de Guvernare 124 Columbia Heights Brooklyn, New York, 11201, S.U.A. Nr. 254/28 iulie 1978 Pagina 5 În legătură cu întrebările de mai sus, toţi membrii comitetului filialei din Spania care au fost prezenţi la analizarea problemei serviciului alternativ sunt de acord şi avem convingerea că poziţia noastră actuală trebuie reexaminată şi fie impusă din nou, sau modificată. Suntem conştienţi de faptul că materialul despre neutralitate nu poate fi analizat în profunzime în publicaţii din motiv de prudenţă. Aceasta înseamnă că ar putea fi alte principii sau aspecte diferite ale principiilor binecunoscute, care ar putea fi explicate mai deplin. Mai există un punct pe care l-am discutat, dar la care nu am ajuns încă la o părere unanimă. E vorba de administrarea militară a serviciului civil alternativ. În anumite ţări, aranjamentul militar se îngrijeşte de multe aspecte ale activităţilor ţării; în unele cazuri, supraveghează recolte, administraţia drumurilor ş.a.m.d. Este mereu posibil ca, deşi serviciul în sine este de natură civilă şi inofensivă unui creştin, acesta să fie repartizat — sau poate că lucrătorii sunt plătiţi — prin canale militare. Dacă autoritatea civilă ar da o lege prin care să împuternicească Ministerul Apărării sau chiar Armata să administreze un program de construcţii civile, spitale sau servicii sociale fără vreun jurământ, activităţi de război sau politice, ori lucruri asemănătoare, ar constitui încadrarea în acest aranjament al guvernului civil o încălcare a neutralităţii creştine? Avem încredere deplină în Iehova şi în organizaţia Sa şi aşteptăm să primim orice clarificări de la Corpul de Guvernare pentru a ne ajusta modul de gândire şi să-i ajutăm pe fraţii noştri să-şi continue cu fidelitate serviciul adus lui Dumnezeu şi să se bucure în continuare de aprobarea Sa. Vă transmitem iubire profundă şi cele mai bune urări. Fraţii voştri,
Asociación de los Testigos de Jehová
a
a Vezi, de asemenea, cartea În căutarea libertăii creştine (engl.), paginile 256–270, pentru informaţii şi citate suplimentare, care demonstrează nivelul la care această politică a prezentat probleme serioase atât băieţilor Martori afectaţi, cât şi membrilor comitetelor de filială ale mai multor ţări.
Tradiie şi legalism
135
Personal, am prezentat Corpului vreo paisprezece pagini de dovezi istorice, scripturale şi lexicografice care punctau în aceeaşi direcţie (vezi Apendicele aferent capitolului 5). Să vedem atunci ce s-a petrecut în ultimele trei din cele şase şedinţe ale Corpului de Guvernare la care ne-am referit: La întrunirea de la 11 octombrie 1978 au fost prezenţi treisprezece membri, din care nouă au votat pentru schimbarea politicii tradiţionale pentru ca decizia acceptării sau respingerii serviciului alternativ să fie lasătă conştiinţei individuale; patru nu au votat pentru. Care a fost rezultatul? Întrucât Corpul avea şaisprezece membri (deşi nu erau toţi prezenţi), iar nouă nu reprezintă două treimi din şaisprezece, nu s-a făcut nicio schimbare. La 18 octombrie, s-a discutat despre problemă, dar nu s-a votat. La 15 noiembrie, toţi cei şaisprezece membri au fost prezenţi, iar unsprezece au votat pentru schimbarea politicii, astfel încât un Martor care, în baza conştiinţei, simţea că poate accepta un astfel de serviciu să nu fie considerat automat ca infidel faţă de Dumnezeu şi dezasociat de congregaţie. Acum a fost o majoritate de două treimi. S-a făcut oare schimbarea? Nu, căci, după o scurtă pauză, Lloyd Barry, membru al Corpului de Guvernare care votase cu majoritatea în favoarea schimbării, a anunţat că s-a răzgândit şi că va vota pentru continuarea politicii tradiţionale. Prin asta s-a distrus majoritatea de două treimi. S-a mai votat o dată cu o prezenţă de cincisprezece, din care nouă voturi pentru, cinci împotrivă şi o abţinere.a În şase şedinţe ale Corpului de Guvernare s-a discutat problema, iar, atunci când s-a votat, o majoritate a Corpului de Guvernare a votat de fiecare dată în favoarea eliminării politicii tradiţionale. Singurul vot cu majoritate de două treimi a durat mai puţin de o oră, iar politica a rămas în vigoare. În consecinţă, bărbaţii Martori riscau în continuare închisoarea, în loc să accepte serviciul alternativ — chiar dacă, precum arătau răspunsurile la sondaj, conştiinţa lor ar fi putut considera potrivită în ochii lui Dumnezeu acceptarea lui. Pe cât pare de incredibil, aceasta a fost poziţia luată şi se pare că membri Corpului l-au acceptat ca pe ceva firesc. De fapt, ei respectau pur şi simplu regulile existente. a Lloyd Barry a plecat. Potrivit consemnărilor mele, cei care au votat pentru schimbare au fost: John Booth, Ewart Chitty, Ray Franz, George Gangas, Leo Greenlees, Albert Schroeder, Grant Suiter, Lyman Swingle şi Dan Sydlik. Cei care au votat împotrivă au fost: Carey Barber, Fred Franz, Milton Henschel, William Jackson şi Karl Klein. Ted Jaracz s-a abţinut.
136
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Un an mai târziu (15 septembrie 1979), s-a mai votat o dată, acum, însă, voturile au fost împărţite egal: jumătate pro, jumătate contra. Timp de încă 16 ani, politica a rămas în vigoare, până ce Turnul de veghe din 1 mai 1996 a decretat subit că acceptarea serviciului alternativ e acum o chestiune de conştiinţă. În timpul acelor 16 ani, mii de Martori, în principal bărbaţi tineri, au fost închişi pentru refuzul lor de a accepta repartiţii în diverse forme ale serviciului în folosul comunităţii, ca o alternativă la serviciul militar. Un raport din 1988 al Amnesty International declara că în Franţa „peste 500 de obiectori de conştiinţă ai serviciului militar, marea majoritate a lor fiind Martori ai lui Iehova, au fost trimişi la închisoare pe parcursul anului“. În acelaşi an, în Italia, „rapoartele vorbesc de un număr de circa 1 000 de obiectori de conştiinţă închişi în 10 penitenciare militare pentru refuzul efectuării serviciului militar sau a serviciului civil alternativ“.a Aceasta este doar o imagine parţială. Dacă acel membru al Corpului de Guvernare nu şi-ar fi schimbat votul în 1978, practic niciunul din aceşti bărbaţi nu ar fi ajuns în închisoare — întrucât rapoartele comitetelor de filială arată clar că nu conştiinţele personale şi individuale ale acestor tineri au cauzat trimiterea la închisoare. Era obligaia de a adera la o politică impusă de organizaie. Fără îndoială, schimbarea de politică este foarte oportună. Cu toate acestea, faptul că a durat circa 50 de ani pentru ca organizaţia să se retragă din această zonă a conştiinţei personale are cu siguranţă o semnificaţie. Nu putem decât să ne gândim la mii de ani pierduţi în total în timpul unei jumătăţi de secol de bărbaţi Martori din libertatea lor de a se asocia cu familia şi prietenii sau de a contribui la economia lor şi a celor din jurul lor, ori de a efectua alte activităţi durabile într-un fel imposibil între pereţii închisorii. E vorba de o pierdere imensă şi inutilă de ani preţioşi, ca rezultat al unei poziţii nescripturale, impuse de o autoritate organizaţională. Dacă ar fi fost o recunoaştere sinceră a erorii, nu doar eroare doctrinară, ci eroare privind invadarea nepotrivită a dreptului altora la conştiinţă şi regretul faţă de consecinţele dăunătoare ale acestei invadări, se puteau găsi motive de laudă sinceră şi chiar de speranţă a unei măsuri de reformă fundamentală. Din păcate, Turnul de veghe din 1 mai 1996 nu tratează nicăieri aceşti factori şi nu conţine nici măcar un indiciu de regret faţă de efectele poziţiei greşite impuse timp de peste jumătate de secol. Nici măcar nu oferă explicaţii privind motia În mai multe ţări europene, Societatea Watch Tower a avut câteva probleme în obţinerea sau păstrarea unui anume statut faţă de guvern. Schimbarea privind serviciul alternativ ar putea fi legată de grija lor în legătură cu acest aspect.
Tradiie şi legalism
137
vul pentru care s-a insistat atât de rigid pe politica greşită timp de peste cincizeci de ani. Se face schimbarea în câteva propoziţii, ca printr-un edict care spune practic: „Acum, conştiinţa voastră poate lucra în acest aspect“. În loc de scuze, organizaţia se pare că simte că merită aplauze, pentru că a făcut schimbări pe care, din bun simţ (şi umilinţă), ar fi trebuit să le facă cu decenii mai înainte şi pe care nu le-a făcut, în pofida dovezilor ample, prezentate din Scripturi atât în cadrul Corpului, cât şi din partea comitetelor de filială. Unele din aceste comitete de filială au furnizat nu doar toate dovezile biblice din Turnul de veghe din 1 mai 1996, ci dovezi biblice mai extinse şi argumentate mai atent. Au făcut asta încă în 1978, dar ceea ce au scris a fost practic desconsiderat de acei membri ai Corpului de Guvernare care doreau să menţină politica tradiţională care era atunci în vigoare. Paragraful 17 al articolului punctează că „în timpurile biblice se practica serviciul obligatoriu“ şi cuprinde un scurt citat dintr-o carte de istorie care descrie munca de „corvoadă“ de sub conducerea romană şi exemplul că Simon din Cirena a fost obligat să ducă crucea lui Isus. Memorandumul pe care l-am depus Corpului de Guvernare cu 18 ani înainte (în 1978) conţinea paisprezece pagini de dovezi identice, precum şi documentaţie extinsă a faptului că termenul biblic pentru „impozit“ (în ebraică mas; în greacă phóros) era folosit adesea pentru a descrie plata sub formă de serviciu obligatoriu (vezi Apendicele). Principalele texte biblice citate în Turnul de veghe din 1996 în sprijinul acceptabilităţii serviciului obligatoriu, precum Matei 5:41; 27:32; 1 Petru 2:13; Tit 3:1, 2, se găsesc (pe lângă multe alte texte) nu doar în memorandumul pe care l-am furnizat, ci şi în multe din scrisorile trimise de comitetele filialelor care au argumentat că acceptarea serviciului alternativ are suport biblic. Aşadar, dovada biblică fusese prezentată încă din 1978, dar acei membri ai Corpului de Guvernare care au votat împotriva schimbării nu le-au dat greutate. Timp de 18 ani, poziţia tradiţională s-a bucurat de o consideraţie mai mare. Chiar eroarea — dacă este a Societăţii — este prezentată ca fiind utilă. Acelaşi Turn de veghe din 1996 discută despre eronata interpretare anterioară a ‘înaltelor stăpâniri’ sau a „autorităţilor superioare“ din Romani, capitolul 13, care respingea dovada clară că acestea se referă la autorităţile guvernamentale umane şi insista că ‘înaltele stăpâniri’ se referă doar la Dumnezeu şi Cristos. Această interpretare greşită a înlocuit un punct de vedere şi mai vechi, dar corect, şi a fost predată din 1929 până în 1962. Turnul de veghe din 1 mai 1996 (pagina 14) spune următoarele despre această înţelegere greşită:
138
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Privind în urmă, trebuie să spunem că acest mod de a vedea lucrurile, care a glorificat supremaţia lui Iehova şi a Cristosului său, a ajutat poporul lui Dumnezeu să păstreze o poziţie neutră fermă pe parcursul acestei perioade grele [a celui de-al Doilea Război Mondial şi a Războiului Rece].
Practic, faptul de a avea o înţelegere corectă, înţelegerea pe care a avut-o în vedere apostolul Pavel când şi-a scris sfatul, era fie insuficientă pentru îndrumare, fie că nu era atât de eficientă în protejarea împotriva acţiunii necreştine, precum punctul de vedere eronat, predat de organizaţia Watch Tower! Nu există sprijin în favoarea ipotezei că Dumnezeu îşi călăuzeşte poporul în eroare. El îl întăreşte cu adevărul, nu cu eroarea, în timpurile critice. — 1 Ioan 1:5; Psalmul 43:3; 86:11. Mai recent, Turnul de veghe din 15 august 1998 a tratat de asemenea problema serviciului alternativ în locul serviciului militar, precum se arată mai jos:
Tradiie şi legalism
139
Din nou, nu se asumă responsabilitatea daunelor cauzate în vieţile oamenilor prin impunerea unei politici fără bază biblică. Suferinţa care, pe parcursul unei jumătăţi de secol, a însemnat închisoare pentru mii de tineri bărbaţi, e prezentată ca o simplă consecinţă a sentimentului individual de obligaţie de a respinge un „anumit tip de serviciu civil“ „susţinând cu loialitate principiile creştine aşa cum le-au înţeles sau reacţionând la imboldurile conştiinţei“. Fără îndoială că mulţi, poate cei mai mulţi dintre aceşti tineri bărbaţi, ar fi înţeles cu claritate în minte şi în inimă „principiile creştine“ dacă era vorba de participarea în vărsarea de sânge la război sau intrarea în armată cu accentul pe forţă şi violenţă. Dar nu au avut de înfruntat niciuna din acestea. Aranjamentul „serviciului alternativ“ era oferit întocmai pentru că guvernul a manifestat consideraie faă de refuzul din conştiină în aceste aspecte. Poate că scriitorul articolului din Turnul de veghe a ignorat realitatea situaţiei. Dar articolul trebuia citit şi aprobat de cel puţin cinci membri ai Corpului de Guvernare, cei care alcătuiau pe atunci Comitetul de Redactare. Dintre toţi, ei ştiau cât de inexactă este imaginea prezentată aici, întrucât ei ştiu că nenumărate comitete ale filialelor au declarat că bărbaţii tineri din ţările lor nu au înţeles baza biblică a politicii şi i s-au supus nu din „loialitate [faţă de] principiile creştine“, ci din supunere faţă de o directivă organizaţională. Ei ştiau că mulţi membri ai comitetelor filialelor au înaintat motive pentru care principiile creştine permiteau acceptarea acestui „tip de serviciu civil“. Citate din scrisorile din 1978 ale membrilor comitetelor filialelor din ţări precum Austria, Brazilia, Chile, Danemarca, Italia, Norvegia, Polonia şi Thailanda se găsesc şi în cartea În căutarea libertăii creştine (engl.), paginile 259–266, 398 şi 399, şi demonstrează aceste idei. Declaraţii comparabile acestora se găsesc şi în multe alte scrisori din partea comitetelor de filială. Ele arată cât de fals este prezentată problema în Turnul de veghe din 15 august 1998, când se spune despre o persoană care a suferit datorită aderării la acea politică: A fost Iehova nedrept pentru că a permis ca un creştin să sufere deoarece a refuzat ceva ce acum ar putea face fără mustrări de conştiinţă? Mulţi dintre cei ce au trecut prin această situaţie nu gândesc astfel. Dimpotrivă, ei se bucură că au avut ocazia să-şi demonstreze public şi cu claritate hotărârea de a păstra o poziţie fermă în cadrul controversei privitoare la suveranitatea universală (compară cu Iov 27:5). Ce motive ar putea avea cineva să regrete că s-a lăsat condus de propria conştiinţă şi a luat o poziţie fermă de partea lui Iehova? Susţinând cu loialitate principiile creştine aşa cum le-au înţeles sau
140
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
reacţionând la imboldurile conştiinţei, aceste persoane au dovedit că sunt demne de prietenia lui Iehova.
Articolul din Turnul de veghe din 15 august 1998 amestecă incorectitudinea prezentării cu încercarea ulterioară de a găsi o analogie dintre această situaţie şi experienţa iudeilor care fuseseră sub Legea mozaică şi cerinţa ei de supunere, dar care mai târziu, în calitate de creştini, nu mai erau constrânşi de acea cerinţă. Articolul continuă cu întrebarea: S-au plâns ei că măsurile luate de Dumnezeu erau nedrepte deoarece mai înainte El le ceruse unele lucruri care nu mai erau necesare?
Această analogie e complet nefondată, întrucât Dumnezeu însuşi a furnizat legământul Legii, împreună cu toate cerinţele sale, care a servit unui scop benefic, însă el nu a furnizat politica arbitrară a Watch Tower, care cerea refuzul serviciului alternativ, impunând sancţiuni pentru nerespectarea acelei politici. În cuvintele Fiului lui Dumnezeu, aceasta fost o ‘tradiţie a oamenilor’, un „percept uman“ care ‘a anulat cuvântul lui Dumnezeu’ pe marginea problemei în discuţie.a Nu putem decât să ne gândim la declaraţii publicate precum cele apărute în Turnul de veghe din 15 octombrie 1995, în articolul „Păziţi-vă de tendinţa de a vă autoconsidera drepţi!“. La pagina 29 apare următorul paragraf:
În încercarea lor de a distrage atenţia spre Dumnezeu, ca şi cum El ar necesita apărare pentru responsabilitatea „suferinţei inutile“, Corpul de Guvernare arată clar că, în loc să exprime regrete sincere pentru abordarea greşită şi consecinţele sale nefaste, preocuparea sa primordială este aceea de a-şi proteja imaginea şi de a evita orice diminuare a controlului şi a autorităţii sale în organizaţie. Datorită puterii de control pe care organizaţia o exercită asupra membrilor ei prin decizii şi datorită efectului enorm pe care acestea a Matei 15:6–9; Marcu 7:15.
Tradiie şi legalism
141
le au asupra vieţilor oamenilor, mi se pare potrivit să trec în revistă ceea ce consider că este unul din cele mai mari exemple de inconsecvenţă pe care le-am trăit în cei nouă ani petrecuţi în acel Corp. Şi acum mi se pare greu să cred că nişte bărbaţi care vociferau o grijă puternică faţă de „o poziţie fără compromis“ puteau în acelaşi timp să treacă cu vederea o împrejurare care nu poate fi altfel decât şocantă. Vă las să decideţi voi înşivă prin ceea ce urmează dacă acest cuvânt este sau nu potrivit.
6 STANDARDE DUBLE Experii legii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise; aşadar facei ce vă spun ei; fii ateni la cuvintele lor. Dar nu le urmai practicile, căci ei una zic şi alta fac. — Matei 23:2, 3 (New English Bible)
P
UBLICAŢIILE Societăţii Watch Tower dezbat multe subiecte benefice şi utile. Deseori, articolele sprijină credinţa într-un Creator, încurajează viaţa de familie sănătoasă, îndeamnă la sinceritate, accentuează importanţa umilinţei şi a altor virtuţi şi fac toate acestea pe baza Scripturii. Alte articole demască vehement amăgirea religioasă şi ipocrizia. Să analizăm, de pildă, porţiunea unui articol publicat în revista Turnul de veghe, reprodusă pe pagina alăturată. Pe tot parcursul istoriei sale, Societatea Watch Tower nu s-a făcut niciodată vinovată de ceea ce descrie ca fiind ‘scuzarea şi «spălarea» nelegiuirii şi a încălcării standardelor lui Dumnezeu şi a căii sale drepte’ din partea diverselor organizaţii religioase şi a conducătorilor lor. Publicaţiile Watch Tower au fost mereu în fruntea demascării publice pline de curaj a oricărei conduite greşite sau dovezi de ipocrizie din aceste organizaţii. Au arătat paralelismul dintre aceşti conducători religioşi amăgitori şi fariseii din zilele lui Isus. De repetate ori şi-au reafirmat poziţia lor, declarând faptul că aderă cu stricteţe la standarde religioase, la integritate morală şi la conduită dreaptă şi cinstită în toate aspectele. Tocmai această atitudine a făcut ca anumite informaţii, care au ieşit la iveală concomitent cu dezbaterile din cadrul Corpului de Guvernare pe marginea serviciului alternativ, să fie atât de deranjante. Aceste informaţii au venit din Mexic. Pe cât de surprinzătoare erau informaţiile în sine, pe atât mi s-a părut şi mai orbitor contrastul puternic pe care l-a dezvăluit cu privire la poziţia organizaţiei adoptată în Mexic în comparaţie cu poziţia adoptată într-o altă ţară, una din estul Africii, Malawi (anterior, Nyasaland). Pentru a ne forma o imagine corectă, trebuie să cunoaştem anumite aspecte istorice. Începând din 1964, Martorii lui Iehova din 142
Standarde duble
Poţi să-i fii fidel lui Dumnezeu, DAR SĂ ASCUNZI R E A L I TAT E A ?
C
E SE întâmplă când o minciună rămâne fără răspuns? Oare tăcerea nu cumva lasă minciuna să se propage drept adevăr, să aibă libertatea de a-i infl fluenţa pe mulţi, provocând poate daune serioase? Ce consecinţe are o conduită imorală care nu e demascată şi condamnată? Nu se aseamănă cu infecţie care se acoperă fără vreun efort de a o vindeca şi de a-i opri răspândirea? Când oamenii se afl flă într-un mare pericol de provenienţă neaşteptată sau dacă cei pe care îi consideră prieteni îi înşală, dovedim lipsă de bunătate dacă îi avertizăm? Poate preferă să nu creadă avertismentul. Ar putea chiar să se irite. Dar ne eliberează oare acest lucru de responsabilitatea morală de a da acel avertisment? Dacă sunteţi printre cei care căuta să-i fie fideli lui Dumnezeu, problemele pe care le ridică aceste întrebări vă sunt vitale astăzi. De ce? Pentru că, de-a istoriei, lungul istoriei
ŢI-AR PLĂCEA MAI MULT SĂ ACOPERI ADEVĂRUL . . . ? TURNUL DE VEGHE — 15 IANUARIE 1974
143
slujitorii lui Dumnezeu au avut de înfruntat aceste probleme. A trebuit să demaşte falsitatea şi nelegiuirea şi să-i avertizeze pe oameni de pericole şi amăgiri — nu doar în general, ci într-un anume mod, cel legat de închinarea curată. Ar fi fost mai uşor să tacă sau să spună doar ceea ce oamenii voiau să audă. Însă fidelitatea faţă de Dumnezeu şi iubirea de aproape i-a îndemnat să vorbească. Au realizat că e „mai bine o mustrare pe faţă decât o iubire tăinuită“. — Prov. 27:5. MODELUL CONTINUĂ
Priviţi situaţia din Israelul antic şi exemplul dat atunci de profeţii lui Dumnezeu. Nelegiuirea naţiunii atinsese cote alarmante. Lipsa de sinceritate, violenţa, imoralitatea şi ipocrizia murdăreau numele Dumnezeului căruia israeliţii susţineau că se închină. Au apreciat oamenii disciplina divină? Dimpotrivă, Biblia arată ce le-au zis profeţilor lui Dumnezeu: „«Să nu vedeţi!», iar celor ce au viziuni [inspirate]: «Să nu aveţi viziuni care ne spun adevărul! Spuneţi-ne cuvinte linguşitoare, vedeţi lucruri amăgitoare! Abateţi-vă de la drum, deviaţi de la cărare!»“ — Is. 30:9–11. Majoritatea conducătorilor religioşi au căutat să obţină popularitate făcând exact acest lucru, scuzând şi „spălând“ nelegiuirea şi încălcarea standardelor lui Dumnezeu şi a căii sale drepte. Dar instrucţiunile lui Dumnezeu adresate profeţilor săi adevăraţi sunt exemplificate prin cuvintele Sale către Ezechiel: „Dar casa lui . . . SAU AI VREA Israel nu va vrea să SĂ CUNOŞTI te asculte, căci ei nu vor să mă asculte; fiREALITATEA? 35
144
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Malawi au început să sufere persecuţii şi acte de violenţă pe o scară rareori egalată în timpurile moderne. Valuri succesive de atacuri vicioase pe plan naţional şi acte de brutalitate din partea unor mulţimi sălbatice i-au măturat pe fraţi în 1964, 1967, 1972 şi, din nou, în 1974. În timpul primului atac, 1 081 de familii malawiene şi-au văzut micile lor cămine arse sau demolate, iar 588 de terenuri de recolte au fost distruse. În 1967, Martorii au raportat violarea a peste o mie de femei, una din mame fiind abuzată sexual de şase bărbaţi diferiţi, iar fi ica ei, în vârstă de 13 ani, de trei bărbaţi. Rapoartele indică cel puţin patruzeci de femei care au suferit avorturi din această cauză. În timpul fiecărui val, bătăile, tortura şi chiar crima au trecut practic neanchetate de autorităţi şi au atins o asemenea i ntensit ate, încât mii de familie şi-au părăsit casele şi terenuriATROCITĂŢI Creştinii fug de le pentru a fugi în ţările anticreştine CRU învecinate. Estimările PERS NTELE ÎN MALAWI ECU¸ TII din 1972 ale autorităţilor — Africa se face de ruşine MAL AWI arată că 8 975 s-au refugiat în Zambia, iar 11 600, în Mozambic. Când violenţa a încetat, cu timpul, familiile s-au întors în patria lor. Dar un nou val i-a forţat să plece din nou. La toate aceste tragedii se adaugă rapoartele venind din taberele de refugiaţi, care relatează moartea copiilor de vârstă fragedă din cauza lipsei de medicamente şi de tratamente medicale.a Care a fost cauza acestei furtuni recurente de violenţă? A fost refuzul Martorilor de a cumpăra un carnet de partid de la partidul politic aflat la conducere. Malawi era un stat condus de un singur partid, Partidul Congresului Malawian, prin şeful său, dr. H. Kamuzu Banda, „preşedintele pe viaţă“ al ţării. Martorii lui Iehova care s-au interesat la filiala Societăţii au fost informaţi că achiziţionarea unui asemenea carnet de partid constituie încălcarea neutralităţii creştine, un compromis, deci infidelitate faţă de Dumnezeu. Poziţia Filialei a fost susţinută de sediul mondial şi a fost prezentată în detaliu în publicaţiile Societăţii Watch Tower. Marea majoritate a Martoridin
VEZI RAPORTUL DE LA PAGINA 16
8 FEBRUARIE 1968
8 DE CEM BR
IE 19 72
a Detalii privind atacurile şi condiţiile din taberele de refugiaţi se găsesc în ediţiile engleze ale următoarelor publicaţii: Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1965, pagina 171; Trezii-vă! din 8 februarie 1968, paginile 16–22; Turnul de veghe din 1 februarie 1968, paginile 71–79; Trezii-vă! din 8 decembrie 1972, paginile 9–28, şi din 8 decembrie 1975, paginile 3–13.
Standarde duble
145
lor din Malawi au ţinut ferm la această poziţie, deşi au plătit un preţ enorm. Brutalitatea practicată împotriva unor persoane lipsite de apărare din Malawi nu poate fi justificată vreodată. Nu mă îndoiesc de acest lucru. Guvernul şi oficialităţile partidului erau hotărâte să obţină conformitate totală politicii lor, încât toţi oamenii să deţină un carnet de partid; acest lucru era văzut ca o dovadă concretă a loialităţii faţă de structura guvernamentală. Metodele folosite pentru atingerea acest obiectiv erau depravate, criminale. Totuşi, îmi vine în minte o întrebare serioasă în legătură cu poziţia adoptată de Filială şi susţinută de sediul mondial din Brooklyn. Există un număr de motive pentru o asemenea întrebare. În 1975, mi s-a repartizat redactarea un material privind ultima campanie de teroare purtată împotriva Martorilor din Malawi. În explicarea motivului pentru care Martorii lui Iehova considerau achiziţia unui carnet de partid atât de serioasă, am folosit o informaţie publicată anterior, care trasa o paralelă între poziţia lor şi poziţia creştinilor din primele secole, care au refuzat să pună o fărâmă de tămâie pe un altar ca sacrificiu pentru „geniul“ împăratului roman.a În timp ce scriam, simţeam o oarecare nesiguranţă — era paralela complet adevărată? Fără îndoială, punerea tămâii pe altar era considerată un act de închinare. Dar achiziţia unui carnet de partid putea fi văzută la fel clar ca fiind un act de închinare? Nu puteam să văd în realitate vreun argument solid în favoarea acestui aspect. Era el atunci o încălcare a neutralităţii creştine, o destrămare a integrităţii faţă de Dumnezeu? Nu pot să zic că gândirea mea asupra problemei era pe deplin cristalizată la vremea respectivă, nici că aş fi acum dogmatic. Dar mi-au venit în minte următoarele idei, care m-au pus pe gânduri cu privire la cât de solid e fundamentul organizaţiei, Corpului de Guvernare al căreia îi aparţineam acum, privind adoptarea unei poziţii intransigente şi nemaleabile de condamnare a achiziţiei unui asemenea carnet ca fiind un act de infidelitate faţă de Dumnezeu. Problema gravita în jurul faptului că acest carnet era unul „politic“ şi reprezenta calitatea de membru al unui partid „politic“. Pentru mulţi, şi mai ales pentru Martorii lui Iehova, cuvântul „politic“ înseamnă ceva rău în sine. De-a lungul secolelor, politicienii corupţi au contribuit la conotaţia negativă pe care astăzi o are adesea cuvântul. Totuşi, acelaşi lucru se poate spune despre termeni precum a Acest argument a fost prezentat în revista Trezii-vă! din 8 decembrie 1972, pagina 20. Articolul pe care l-am scris a apărut în numărul din 8 decembrie 1975 al aceleiaşi reviste.
146
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
„pios“, care trezeşte imagini de falsă pioşenie şi pretenţii frauduloase de sfinţenie din cauza ipocriziei unor persoane religioase. Cu toate acestea, cuvântul „pios“ se referă de fapt la o afecţiune plină de respect şi devoţiune sinceră faţă de Dumnezeu; acesta este sensul de bază. În mod asemănător, cuvântul „politic“ poartă următoarea definiţie: Proprietatea de a deţine un sistem fi x sau reglementat ori o administraţie de guvernare; legat de o guvernare civilă şi de administraţia acesteia; preocupat de afacerile statului sau de măsurile naţionale; referitor la o naţiune sau stat, ori la naţiuni sau state, spre deosebire de civil sau municipal; legat de politică sau guvern; precum partide politice.a
Ştiam că cuvântul „politic“, precum şi „politică“, derivă din cuvântul grecesc pólis, care înseamnă pur şi simplu „oraş“ (precum în cuvântul „metropolis“ din care derivă „metropolă“). În greacă, polítes avea semnificaţia de „cetăţean“ (în limba română, cuvântul provine, la origine, dintr-un termen latin care înseamnă de asemenea „oraş“), iar adjectivul politikós (din care derivă cuvântul românesc „politic“) însemna „al cetăţenilor, al statului“. Limba română a primit aceste cuvinte prin limba latină, iar termenul latin politia înseamnă pur şi simplu „cetăţenie, guvern, administraţie“. Cuvântul „poliţie“ derivă şi el din aceeaşi sursă. Evident că toate guvernele sunt politice în acest sens fundamental al cuvântului. Fiecare guvern de pe pământ este o entitate politică; fiecare popor organizat sub o anumită formă de guvernământ formează o „politie“ (din grecescul politéia). A fi un cetăean al oricărei ţări înseamnă a fi un membru al unui asemenea stat politic şi a te bucura de facilităţile şi a purta responsabilităţile pe care le presupune statutul de membru. Măsura în care cineva se poate supune cererilor unui asemenea stat politic poate varia, dar statutul de membru este o realitate. Despre astfel de state politice şi conducătorii lor scrie apostolul Pavel în capitolul 13 din Romani când îi îndeamnă pe creştini să li se supună acestora ca unuia care e „slujitorul lui Dumnezeu“. Este adevărat că activitatea politică poate deveni coruptă — fără îndoială, statul politic al Romei a devenit extrem de corupt — totuşi, în sine, nu tot ceea ce e politic este în mod intrinsec rău. Nici cetăţenia naţională — statutul de membru al unui stat politic sau al unei naţiuni — nu devine un lucru rău în sine. Partidele politice aflate în competiţia pentru putere sunt cele în mare parte responsabile pena New Webster’s Dictionary, ediţia enciclopedică de lux.
Standarde duble
147
tru semnificaţia suplimentară şi subordonată (adică nu cea de bază sau fundamentală) pe care şi-a atribuit-o cuvântul „politică“, şi anume: „complotarea celor care caută putere, glorie şi poziţie personală, sau activităţi asemănătoare“. Acest lucru chiar este ceva rău, dar nu pentru că tot ceea ce este legat de activităţile politice este rău, căci absenţa activităţii politice înseamnă, în sensul laic al cuvântului, absenţa guvernării. Acest lucru duce la al doilea motiv al întrebărilor mele. Pot să înţeleg de ce conştiinţa unei persoane o poate îndemna să se separe de conflictul politic şi competiţia aprigă ce caracterizează de obicei politica partidelor. Factorii care m-au făcut să mă gândesc cu seriozitate la situaţia din Malawi sunt în legătura cu faptul că ţara a fost şi a rămas până nu de mult un stat cu partid unic. Partidul Congresului Malawian a fost partidul aflat la conducerea ţării, iar alte partide nu erau permise. Acesta a devenit, într-un sens de facto, echivalent cu guvernul însuşi sau „autoritatea superioară“. Dacă o persoană putea fi un cetăţean, deci un membru al comunităţii naţionale politice, fără să-şi încalce integritatea faţă de Dumnezeu, unde era dovada faptului că a fi supus insistenţei guvernului (exprimată de la şeful statului în jos) ca fiecare să-şi cumpere un carnet de la partidul aflat la conducere ar constitui o încălcare a integrităţii faţă de Dumnezeu? M-am întrebat atunci, şi mă întreb şi acum: cât de mare e diferenţa? Mai mult decât atât, m-am întrebat dacă Avraam, Daniel, Isus şi apostolii săi sau primii creştini, dacă s-ar fi aflat în împrejurări similare în timpurile biblice, ar fi considerat ei supunerea la astfel de cerinţe guvernamentale la modul prezentat de organizaţie? Ţinând seama că nu era o lege efectivă în Malawi care să ceară achiziţia unui carnet, Cristos Isus ar fi considerat un asemenea aspect tehnic ca fiind atât de crucial în faţa declaraţiilor făcute la scară naţională de autorităţile aflate la putere?a Cum l-ar fi considerat creştinii din primul secol în lumina îndemnului apostolului: „Daţi-le tuturor ce li se cuvine: cui pretinde impozit, impozitul, cui pretinde tribut, tributul, cui pretinde teamă, teama, cui pretinde onoare, onoarea“?b Faptul de ne supune unor asemenea cereri — atât atunci, cât şi acum — ar fi cu siguranţă condamnat ca un „compromis“, faptul de a „ceda“ în faţa cererilor autorităţilor politice. Dar sunt sigur că, în zilele lui Isus, au existat mulţi iudei devotaţi care au fost convinşi că a Compară cu Matei 17:24–27, unde Isus afirmă că apostolul Petru nu era obligat să plătească un anumit impozit, totuşi îl îndeamnă să-l achite pentru a nu ‘poticni’ autorităţile. b Romani 13:7.
148
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
faptul de a accede la cererile unui ofiţer militar al detestatului Imperiu Roman de a duce un anume bagaj pe o distanţă de o milă ar fi la fel de dispreţuit. Totuşi, Isus a spus să ne supunem şi să mergem nu doar o milă, ci două!a Mulţi dintre ascultătorii săi au considerat sfatul ca fiind, fără îndoială, dezgustător, sugerând o capitulare plină de laşitate, în locul unei susţineri ferme a refuzului de a colabora cu puterile străine dintre neamuri. În cele din urmă, am devenit sigur de un lucru: dorinţa mea de a fi foarte încrezător că poziţia adoptată era puternic fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu pe simple raţionamente umane, înainte de a putea medita la apărarea sau promulgarea ei, având în vedere îndeosebi consecinţele grave pe care le-a produs. Nu mai eram convins că Scripturile oferă un sprijin atât de clar şi lipsit de echivoc al politicii adoptate privind situaţia din Malawi. Puteam înţelege modul în care conştiinţa cuiva l-ar putea îndemna să refuze să cumpere un astfel de carnet şi, în caz, el ar trebui să refuze în armonie cu sfatului apostolului din Romani 14:1–3, 23.b Dar nu puteam să văd baza prin care cineva şi-ar impune conştiinţa personală asupra altuia în această problemă, nici a prezentării unei asemenea poziţii ca standard rigid la care să adere alţii, îndeosebi în lipsa unui puternic sprijin biblic şi faptic. În lumina acestor informaţii de culise despre împrejurările din Malawi, urmăriţi ideile care au ieşit la iveală în timpul discuţiilor Corpului de Guvernare cu privire la serviciul alternativ. Multe din declaraţiile membrilor care aduceau argumente la acest aspect reflectă atitudinea strictă şi încăpăţânată, încurajată de Martorii malawieni. Declaraţii precum cele de mai jos au fost făcute de cei care se opuneau schimbării politicii existente privind serviciul alternativ: Chiar dacă există o sugestie cât de firavă pentru un compromis sau îndoială, nu ar trebui să o facem. Nu există loc de compromis. . . . Din nou, trebuie clarificat că poziţia de neutralitate, întrucât ‘nu facem parte din lume’, faptul de ne păstra curaţi de acele arme ale lumii — religia, politica şi armata — de a nu-i susţine nici direct, nici indirect, este poziţia binecuvântaa Matei 5:41. b Aceste versete spun următoarele: „Primiţi-l cu căldură pe cel slab în credinţă, dar nu ca să-i judecaţi opiniile. Unul crede că poate să mănânce orice, dar cel slab în credinţă mănâncă verdeţuri. Cel ce mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, fi indcă Dumnezeu l-a primit cu căldură. . . . Dar, dacă are îndoieli şi totuşi mănâncă, este deja condamnat, fi indcă nu o face din credinţă. Da, tot ce nu vine din credinţă este păcat.“
Standarde duble
149
tă în viitor de Iehova. Nu ne dorim zone gri, vrem să ne cunoaştem exact poziţia în calitate de creştini care nu fac compromisuri.a . . . faptul de a efectua un serviciu civil în locul celui militar este . . . o recunoaştere tacită sau implicită a obligaţiei faţă de maşina de război a Cezarului. . . . Nu i se poate cere unui creştin să sprijine direct sau indirect aranjamentul militar.b Căci dacă un Martor al lui Iehova îi spune unui judecător că este dornic să accepte un serviciu într-un spital sau un serviciu asemănător, acesta ar „bate palma“ cu judecătorul şi şi-ar compromite integritatea faţă de Dumnezeu.c Acceptarea serviciului civil alternativ este o formă de susţinere morală a întregului aranjament.d Ar trebui să avem o poziţie unanimă pe tot globul. Ar trebui să fim decişi în această problemă. . . . Dacă ar fi să le permitem fraţilor această latitudine, am avea probleme. . . . conştiinţele fraţilor trebuie să fie instruite.e Dacă cedăm în faţa Cezarului, nu se depune nicio mărturie.f Cei care acceptă acest serviciu de substituire încearcă să iasă pe calea uşoară.g
Ceea ce mi se pare surprinzător este că, în timp ce se făceau aceste declaraţii puternice şi ferme, autorii lor erau conştienţi de situaţia existentă pe atunci în Mexic. Atunci când le-am furnizat membrilor Corpului de Guvernare câte o copie a rapoartelor trimise de către comitetele de filială pe marginea serviciului alternativ, am inclus material trimis de Comitetul Filialei din Mexic. Acesta conţinea porţiunea care vorbea despre „Cartilla de identitate pentru serviciul militar“ (cartilla înseamnă certificat): „Cartilla de identitate pentru serviciul militar“ ar trebui obţinută prin satisfacerea stagiului militar timp de un an. Cei care au o Cartilla sunt obligaţi să se prezinte atunci când naţiunea îi cheamă, fie ea prin mobilizarea forţelor, fie prin efectuarea cel puţin a unui act de prezenţă (articolele 136 la 139, pagina 6). a Din memorandumul depus de Lloyd Barry, membru al Corpului de Guvernare. b Din memorandumul lui Karl Klein, membru al Corpului de Guvernare. c Din declaraţii făcute de Fred Franz, membru al Corpului de Guvernare, şi citate într-o scrisoare a lui William Jackson, adresată lui Paul Trask. d Din scrisoarea Comitetului Filialei din Danemarca (coordonat de Richard Abrahamson), citat în memorandumul lui Lloyd Barry. e Din declaraţii făcute de Ted Jaracz, membru al Corpului de Guvernare. f Din declaraţii făcute de Carey Barber, membru al Corpului de Guvernare. g Din declaraţii făcute de Fred Franz, membru al Corpului de Guvernare.
150
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Totuşi, deşi legea le interzice înaltelor cadre militare sau birourilor de încorporare să elibereze „cartillas“ prin mijloace ilegale, precum contra cost, marea majoritate a oficialilor încalcă aceste legi (articolele 50 şi 51, pagina 21; articolul 3, pagina 29; circulara numărul 1 din 16 septembrie 1977, pagina 2, paragrafele 3 şi 4). Aproape orice persoană, sub orice pretext, poate evita serviciul militar şi să plătească un oficial să consemneze prezenţe presupuse la instructajul săptămânal (să dea impresia unei prezenţe regulate) sau să plătească în acelaşi timp pentru ca documentul care i se eliberează să fie legalizat întocmai. Această procedură este la ordinea zilei în Mexic. Guvernul încearcă să oprească oficialii care eliberează documente ale serviciului militar persoanelor care nu au efectuat un asemenea serviciu când legea nu prevede o justificare validă a eliberării. Recent un general a spus, atunci când Licenciado José López Portillo, preşedintele republicii, se afla la ceremonia jurământului de credinţă, la 5 mai 1978, în faţa a aproape 100 000 de tineri recruţi că „armata nu va tolera operaţiunile ilegale de obţinere a «cartillei» de serviciu militar“. Generalul a spus: „Ne-am asumat responsabilitatea ca, în scurt timp, şi ultimele protuberanţe ale nelegiuirii din acest serviciu să fie eradicate şi vom avea succes în faptul că toţi bărbaţi tineri vor putea merge la Comisiile Municipale de Recrutare pentru a-şi obţine «cartillas»“ (vezi El Heraldo, 6 mai 1978).
Care a fost poziţia Martorilor lui Iehova cu privire la asemenea ‘operaţiuni ilegale’ legate de această lege? Scrisoarea Comitetului Filialei continuă, spunând: Tinerii vestitori din Mexic nu au avut probleme legate de serviciul militar. Deşi legile privind serviciul militar sunt foarte concrete, în general ele nu sunt impuse cu stricteţe. Dacă un vestitor aflat la vârsta la care se face armata nu se prezintă în mod voluntar la comisia de recrutare, el nu este chemat. Pe de altă parte, cei care au o „cartilla“ şi se află într-una din rezerve nu sunt chemaţi niciodată. Trebuie doar să se ducă să li se ştampileze „cartilla“ dacă se transferă dintr-o rezervă în alta, dar acest lucru nu implică nicio ceremonie, ci doar prezentarea lor la un birou în care li se ştampilează „cartilla“. „Cartilla“ a devenit un document de identitate. Se foloseşte ca act de identitate când cineva se prezintă la angajare, deşi nu este indispensabilă. Ea este indispensabilă în cazul obţinerii unui paşaport. O persoană nu poate părăsi ţara fără „cartilla“, decât dacă obţine o permisiune specială din partea autorităţilor mi-
Standarde duble
151
litare. Vestitorii care doresc să obţină o „cartilla“ se duc la una din comisiile de recrutare şi se înregistrează în vederea obţinerii imediate a „cartillei“, însă, desigur, aceasta nu este completă, adică nu e legalizată. Pentru a o legaliza, se duc la o cunoştinţă cu influenţă sau direct la un oficial. Pentru acest serviciu ei trebuie să plătească o anumită sumă (în funcţie de ce li se cere). Astfel îşi obţin vestitorii „cartilla“, adică aşa şi-a obţinut-o majoritatea celor care o au.
Pe scurt: bărbaţilor mexicani aflaţi la vârsta recrutării li se cerea să treacă printr-o perioadă de instruire militară timp de un an. În urma înregistrării, acesta primea un certificat, sau „cartilla“, în care erau spaţii pentru consemnarea prezenţei la orele săptămânale de instrucţie militară. Era ilegal şi pasibil de pedeapsă ca vreun oficial să completeze registrul prezenţei dacă titularul nu era efectiv prezent. Dar oficialii puteau fi mituiţi ca să o facă şi mulţi bărbaţi din Mexic au dat această mită. Potrivit Comitetului Filialei, această practică era obişnuită şi în rândurile Martorilor lui Iehova din Mexic. De ce? Observaţi ce continuă să spună declaraţia Filialei: Poziţia fraţilor din Mexic legată de această problemă a fost analizată în urmă cu mai mulţi ani de către Societate şi avem informaţii pe care le-am urmat de atunci, când fraţii au venit la Societate să solicite informaţii cu privire la această problemă. (Vezi fotocopia ataşată.)
Care a fost acea informaţie furnizată de Societate, pe care Filiala din Mexic a urmat-o timp de mai mulţi ani? Cum a fost ea furnizată? Cum se compară informaţia furnizată cu poziţia adoptată în Malawi şi declaraţiile puternice şi ferme făcute de membri Corpului de Guvernare împotriva chiar ‘celei mai mici sugestii de compromis’, împotriva oricărei forme de „susţinere morală“, fie ‘directă sau indirectă’ a aranjamentului militar? Am făcut o călătorie în Mexic, la câteva zile după şedinţa Corpului de Guvernare din 15 noiembrie 1978, care cauzase un blocaj în problema serviciului alternativ. Am fost însărcinat să vizitez filiala din Mexic, precum şi filialele mai multor ţări din America Centrală. În timpul întâlnirii mele cu membrii Comitetului Filialei din Mexic, aceştia au adus în discuţie practica descrisă în raport. Mi-au spus că persecuţia teribilă îndurată de Martorii lui Iehova din Malawi, cauzată de refuzul lor de a cumpăra un carnet de partid, i-a făcut pe mulţi Martori din Mexic să aibă mustrări de conştiinţă. Totuşi, au clarificat faptul că sfaturile pe care le-au oferit Martorilor mexicani au fost în acord perfect cu sfaturile pe care le-a primit Filiala de la
152
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
sediul mondial. Care a fost acel sfat? Poate că unora le vine greu să creadă că sfatul a fost într-adevăr oferit, dar iată dovada prezentată de Comitetul Filialei. Vă prezint întâi următoarea scrisoare:
4 februarie 1960
Nr. 123
N. H. Knorr 124 Columbia Heights Brooklyn 1, New York Dragă frate Knorr: Avem două întrebări în legătură cu politica Societăţii. În primul rând, avem un caz în care tatăl fetei este serv de congregaţie. Fata este măritată, iar atât ea, cât şi soţul ei au fost vestitori şi trăiesc împreună cu tatăl, care e serv de congregaţie. Ginerele a fost exclus pentru că avusese o altă femeie. Pe parcursul mai multor ani, acest ginere a crescut două familii - una împreună cu soţia lui legală care îi este şi soră în adevăr şi trăieşte cu ea în casa socrului său, care este serv de congregaţie, şi, în acelaşi timp, a avut-o pe cealaltă femeie căreia i-a crescut o familie. Desigur, el a fost exclus tot acest timp. Faptul că socrul acestui bărbat nelegiuit îi permite acestuia să locuiască împreună cu fiica lui în propria lui casă a creat multă confuzie şi disensiune în congregaţie până când numărul de vestitori a scăzut cu timpul, iar congregaţia este într-o stare foarte proastă. Întrebarea este: are dreptul fiica să stea împreună cu acest bărbat? El este într-adevăr soţul ei legal, dar, în acelaşi timp, are şi cealaltă familie. Procedează corect socrul că îi permite acestui bărbat să stea cu fiica sa (o soră) în casa lui? Am vrea să ştim ce prevede politica Societăţii în acest caz ca să ştim cum să procedăm. O altă problemă pe care trebuie să o rezolvăm aici este legea mărşăluitului ca parte a programului de instruire militară. După un an de „mărşăluit“ primeşti o carte care dovedeşte că ţi-ai mărşăluit anul, iar această carte este documentul de bază pentru a-ţi asigura un paşaport, permisul de conducere şi, de fapt, multe tranzacţii legale. Fraţii înţeleg poziţia de neutralitate în legătură cu asemenea aspecte, dar mulţi fraţi plătesc sume de bani anumitor oficiali, iar aceştia le aranjează cartea lor militară. Este potrivită această acţiune? Dacă un frate într-adevăr mărşăluieşte, aplicăm regulă că el făcuse compromis şi nu îl vom numi ca serv timp de cel puţin 3 ani. Dar aici sunt fraţi care probabil slujesc ca servi sau servi de circuit şi au cartea militară pe care şi-o folosesc din când în când, dar nu au mărşăluit. Ce este corect în acest caz? A fost şi este un obicei printre fraţi ca ei să plătească aceşti bani pentru a-şi asigura cărţile militare şi mulţi dintre ei slujesc acum ca servi de circuit sau servi de congregaţie. Trăiesc ei într-o minciună? Sau şi asta e printre aspectele specifice acestui sistem de lucruri perfid? Să-l acceptăm sau trebuie să facem ceva cu el? Sunt atâtea nereguli în ţara aceasta. Un poliţist te trage pe dreapta pentru încălcarea unei reguli de circulaţie şi lucrează pentru „mordida“ sau mica lui mită de 40 de cenţi. Toată lumea ştie că nu are niciun drept să o facă, dar i se dau cei 5 pesos pentru a evita mersul la secţia de poliţie pentru a fi amendat cu 50 pesos şi a pierde mult timp. Acesta e un obicei aici, o practică comună. Este cartea militară acelaşi lucru? Sfaturile tale în acest sens vor fi apreciate. Colaboratorii tăi în serviciul lui Iehova,
Standarde duble
153
Ceea ce tocmai aţi citit este o copie a scrisorii din partea Filialei din Mexic către preşedintele Societăţii, paragraful al doilea al căreia prezintă problema pe care a prezentat-o Filiala cu privire la darea de mită pentru obţinerea unui document militar falsificat. (Este facsimilul copiei la indigo reţinute de Filială, care, spre deosebire de original, nu poartă de obicei o semnătură.) Ce răspuns a primit solicitarea Filialei? Răspunsul Societăţii a venit într-o scrisoare de două pagini, datată 2 iunie 1960. A doua pagină vorbea despre problema militară despre care s-a scris. Mai jos este pagina care mi s-a prezentat de către Comitetul Filialei din Mexic şi care conţine sfatul Societăţii cu privire la întrebările lor. La Torre Del Vigia Calzada Melchor Ocampo No. 71 Mexico 4, D.F. Mexico 2 iunie 1960 (157) pagina doi ca cel descris mai sus, nu ar fi necesar. Piatra de poticnire majoră, şi anume adulterul bărbatului, ar fi înlăturată. În consecinţă, problema va trebui prezentată foarte direct şi într-un mod care să nu permită echivoc atât servului de congregaţie, cât şi fiicei sale. Servul de congregaţie va trebui să facă primul pas în direcţia potrivită privind interesele congregaţiei, pentru care el reprezintă o piatră de poticnire acum, dacă refuză să-şi dea afară ginerele adulterin şi continuă şi aducă ofense congregaţiei, murdărindu-i unitatea şi pacea minţii şi a inimii. Dacă alege să nu urmeze această cale, atunci el trebuie înlăturat din poziţia sa de serv de congregaţie. În ce priveşte pe cei care scutiţi de instruirea militară în urma unei tranzacţii monetare cu oficialii implicaţi acolo, acest lucru este la acelaşi nivel cu ceea ce se practică în alte ţări latinoamericane, unde fraţii au plătit pentru a fi scutiţi de un anume oficial militar pentru a-şi păstra libertatea în vederea activităţilor teocratice. Dacă membrii instituţiei militare sunt dornici să accepte un asemenea aranjament prin plata unei taxe, atunci este responsabilitatea acestor reprezentanţi ai organizaţiei naţionale. Într-un astfel de caz, banii plătiţi nu intră în contul armatei, ci în buzunarul persoanei care realizează acest aranjament. Dacă conştiinţa anumitor fraţi le permite să ia parte la un asemenea aranjament pentru a avea în continuare parte de libertate, noi nu avem nimic împotrivă. Desigur, dacă intră în situaţii dificile datorită modului de proceda, ei va trebui să-şi rezolve singur eventualele probleme, iar noi nu le vom putea oferi asistenţă. Dar dacă aranjamentul este un obicei acolo şi este recunoscut de inspectorii care nu se interesează de veridicitatea problemei, atunci chestiunea aceasta poate fi acceptată în vederea avantajelor suplimentare. În caz că apare o urgenţă militară care să-i implice pe aceşti fraţi cu cartea lor militară, ei vor fi obligaţi să ia o decizie prin care ei nu pot să se elibereze plătind o sumă de bani, iar curajul lor va fi testat şi va trebui să demonstreze explicit care este poziţia lor şi că îşi menţin neutralitatea creştină într-un test determinant. Ai voştri fraţi fideli în serviciul pentru Regat,
154
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Deşi scrisoarea filialei i-a fost adresată preşedintelui Knorr, răspunsul care purta semnătura ştampilată a corporaţiei, a fost, fără îndoială, redactată de vicepreşedintele Fred Franz, la care, după cum s-a menţionat anterior, preşedintele Knorr a apelat cu regularitate pentru a formula reguli privitoare la astfel de probleme. Limbajul este tipic vicepreşedintelui, nu preşedintelui. Cuvintele pe care le conţine această scrisoare merită luate în seamă. Ar merita să ne rezervăm timp pentru a ne întoarce şi a le compara cu declaraţiile, menţionate anterior, ale membrilor Corpului de Guvernare, care aduceau argumente în chestiunea serviciului alternativ, iar aceste declaraţii nici nu diminuau tăria cuvintelor, nici nu căutau vorbe dulci, ci erau deseori dure, chiar agresive. Răspunsul pe care Societatea l-a dat la solicitarea din partea filialei mexicane evită cuvântul „mită“, înlocuindu-l cu eufemismul ‘tranzacţie monetară’, „plata unei taxe“. Se pune accentul pe faptul că banii se duceau la o persoană individuală, şi nu către ‘instituţia militară’, indicând aparent că acest lucru îmbunătăţea cumva caracterul moral al „tranzacţiei“. Scrisoarea vorbeşte despre faptul că aranjamentul „este un obicei acolo“ şi spune că, atâta timp cât inspectorii nu urmăresc „veridicitatea problemei“, ea poate fi „acceptată“ datorită „avantajelor suplimentare“. Scrisoarea se încheie cu menţionarea păstrării integrităţii în cazul unui posibil „test determinant“ din viitor. Dacă acelaşi mesaj ar fi fost scris în stilul de limbaj folosit de membrii Corpului de Guvernare în cadrul şedinţelor în care s-a dezbătut serviciul alternativ, cred că ar fi sunat mai degrabă în felul următor: Martorii lui Iehova din alte ţări latinoamericane plătesc mită oficialilor corupţi. Dacă bărbaţii din maşina de război acceptă să fie mituiţi, aceştia îşi asumă singuri riscul. Voi, cel puţin, nu plătiţi mita maşinii de război însăşi — doar unui colonel sau unui alt ofiţer care bagă mita în buzunarul propriu. Dacă conştiinţa fraţilor le permite să „bată palma“ cu vreun oficial „pus pe recompensă“, noi nu avem nimic împotrivă. Desigur, dacă sunt probleme, ei nu ar trebui să ne ceară ajutorul. Întrucât toţi de acolo o fac, iar inspectorii nu au nicio treabă cu documentele falsificate, voi, cei de la Filială, puteţi de asemenea să vedeţi partea bună. Dacă apare un război, va fi suficient timp să vă îngrijoraţi de fermitate în problema neutralităţii. Ai voştri fraţi fideli în serviciul pentru Regat,
Nu doresc să fiu sarcastic şi nu cred că ceea ce am scris constituie sarcasm. Sunt convins că este o prezentare cinstită a sfatului pe care Societatea l-a dat Filialei din Mexic, exprimată într-un limbaj mai cu picioarele pe pământ, fără eufemisme — un limbaj mai apropiat celui folosit în întrunirile menţionate, ale Corpului de Guvernare.
Standarde duble
155
Unul din motivele pentru care informaţia mi-a provocat un şoc personal a fost că, în timp ce scrisoarea declara că Societatea ‘nu are nimic împotrivă’ dacă Martorii din Mexic, care erau chemaţi la instruirea militară, alegeau „să se elibereze plătind o sumă de bani“, zeci de bărbaţi tineri din Republica Dominicană petreceau ani preţioşi după gratii pentru că refuzau acelaşi fel de instructaj. Unii, precum Leon Glass şi fratele său, Enrique, au fost condamnaţi de două sau trei ori pentru refuzul lor, petrecând în total nouă ani din frageda lor bărbăţie în închisoare. Preşedintele şi vicepreşedintele Societăţii întreprinseră o călătorie în Republica Dominicană în zilele acelea şi chiar au vizitat penitenciarele unde erau închişi mulţi dintre aceşti bărbaţi. Nu pot să înţeleg cum puteau ei aplica un astfel de standard dublu cunoscând în acelaşi timp situaţia acestor deţinuţi dominicani. La patru ani după sfatul acordat fraţilor din Mexic, a erupt primul val de atacuri violente împotriva Martorilor lui Iehova din Malawi (1964) şi s-a ridicat problema privind cumpărarea unui carnet de partid. Poziţia adoptată de filiala din Malawi a fost că a face astfel ar fi o încălcare a neutralităţii creştine, un compromis nedemn unui adevărat creştin. Cei de la sediul mondial ştiau că fusese adoptată această poziţie. Violenţele au încetat după un timp, dar au reizbucnit în 1967 — atât de crunt, încât mii de Martori au fost nevoiţi să-şi evacueze patria. Un flux imens de rapoarte ale atrocităţilor oribile, în număr din ce în ce mai mare, ajungea la sediul mondial. Ce efect a avut această situaţie asupra conştiinţelor celor care conduceau organizaţia în legătură cu poziţia adoptată în Mexic? Martorii din Malawi erau bătuţi şi torturaţi, femeile erau violate, casele şi terenurile erau distruse, iar familii întregi se refugiau în alte ţări — hotărâţi să ţină la poziţia organizaţiei în aceea că achiziţia unui carnet de partid ar fi un act de trădare morală. În acelaşi timp, în Mexic, bărbaţii Martori îi mituiau pe oficialii militari pentru a li se completa un certificat care atesta în mod fals că ei şi-ar fi satisfăcut stagiul militar obligatoriu. Şi când s-au dus la filială, personalul de acolo a urmat sfatul Societăţii şi nu a spus nimic din ceea ce ar indica în vreun fel că această practică nu respecta întocmai standardele organizaţiei sau principiile din Cuvântul lui Dumnezeu. Ştiind acest lucru, cum au fost afectaţi cei ce deţin autoritatea supremă în organizaţie? Să vedem: La nouă ani după ce Filiala din Mexic şi-a scris prima scrisoare, aceasta a scris o a doua scrisoare, datată 27 august 1969, adresată de asemenea preşedintelui Knorr. De această dată, s-a pus accentul pe o anume idee despre care s-a crezut că fusese omisă. Mai jos re-
156
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
producem paginile trei şi patru ale scrisorii pe care mi-a furnizat-o Comitetul Filialei. Am subliniat ideile principale pe care le evidenţiază Filiala. Watch Tower Bible and Tract Society Biroul preşedintelui 124 Columbia Heights Brooklyn, New York 11201 27 august 1969
Pagina 3
Nr. 182
Absolvent de Galaad. Fratele Wayne Preble, un absolvent al Şcolii Galaad, ne-a scris în legătură cu planurile sale de a se căsători în ianuarie 1970. Fratele Preble se căsătoreşte cu un pionier special care nu absolvise Galaadul şi ne-a menţionat că a anunţat biroul vostru. Totuşi, menţionăm problema, deoarece el e un absolvent de Galaad şi statutul său se va schimba prin acest pas. Fratele Preble slujeşte în prezent în calitate de serv de circuit şi se descurcă bine şi, întrucât pionera specială Joy Monnett a progresat bine în învăţarea limbii spaniole, ea va putea să-l însoţească în acest serviciu. Aşteptăm veşti de la voi privitor la această chestiune. Fratele Pedro Arias este cu noi şi a petrecut trei săptămâni de instruire cu un serv de circuit local pentru a se obişnui cu continuarea serviciului aici şi cu termenii pe care îi folosim. I s-a atribuit un circuit în Monterrey, care e destul de aproape de graniţă. Nu recomandăm vreun frate pentru a-l înlocui pe fratele Contreras care a fost recomandat pentru a sluji la Betel pentru că, odată cu venirea fratelui Arias, numărul servilor de circuit este complet. Întrebare: În timpul întrunirilor filialei din iunie, s-a discutat problema prezentată la paginile 34 şi 35 ale „Auxiliarului pentru răspunsuri“. Datorită modului în care a fost tratată chestiunea militară pe parcursul anilor, am adus problema în atenţia unora dintre fraţii de acolo, dar, de atunci, m-am gândit că s-ar putea să nu am în vedere unele din detaliile problemei; aşadar m-am gândit că e cel mai bine să aştept şi să vă scriu pentru a primi un răspuns. După ce ne-am uitat în arhivă, am găsit o scrisoare datată 4 februarie 1960, nr. 123, în care s-a pus întrebarea privind modul de a proceda pentru că mulţi plăteau o sumă de bani pentru a obţine documentul legal pe care îl primesc cei de vârsta recrutării. Cu toate acestea, în întrebare nu s-a menţionat că, atunci când primesc documentul, bărbaţii sunt puşi în prima rezervă, putând fi chemaţi în cazul apariţiei unei urgenţe pe care armata în uniformă nu o poate rezolva. Iată întrebarea noastră: se schimbă în consecinţă politica stabilită în scrisoarea voastră nr. 157/2 iunie 1960, pagina doi, care dă răspuns la scrisoarea menţionată mai sus? Scrisoarea voastră spunea: „În ce priveşte pe cei care scutiţi de instruirea militară în urma unei tranzacţii monetare cu oficialii implicaţi acolo, acest lucru este la acelaşi nivel cu ceea ce se practică în alte ţări latinoamericane, unde fraţii au plătit pentru a fi scutiţi de un anume oficial militar pentru a-şi păstra libertatea în vederea activităţilor teocratice. Dacă membri instituţiei militare sunt dornici să accepte un asemenea aranjament prin plata unei taxe, atunci este responsabilitatea acestor reprezentanţi ai organizaţiei naţionale. Într-un astfel de caz, banii plătiţi nu intră în contul
Standarde duble
157
Watch Tower Bible and Tract Society Biroul preşedintelui 124 Columbia Heights Brooklyn, New York 11201 27 august 1969
Pagina 4
Nr. 182
armatei, ci în buzunarul persoanei care realizează acest aranjament. Dacă conştiinţa anumitor fraţi le permite să ia parte la un asemenea aranjament pentru a avea în continuare parte de libertate, noi nu avem nimic împotrivă. Desigur, dacă intră în situaţii dificile datorită modului de proceda, ei va trebui să-şi rezolve singur eventualele probleme, iar noi nu le vom putea oferi asistenţă. Dar dacă aranjamentul este un obicei acolo şi este recunoscut de inspectorii care nu se interesează de veridicitatea problemei, atunci chestiunea aceasta poate fi acceptată în vederea avantajelor suplimentare. În caz că apare o urgenţă militară care să-i implice pe aceşti fraţi cu cartea lor militară, ei vor fi obligaţi să ia o decizie prin care ei nu pot să se elibereze plătind o sumă de bani, iar curajul lor va fi testat şi va trebui să demonstreze explicit care este poziţia lor şi că îşi menţin neutralitatea creştină într-un test determinant.“ Noi am urmat potrivit cu ceea ce am citat din scrisoarea voastră, dar se pare că sunt necesare unele modificări dacă luăm în considerare că aceşti fraţi sunt în prima rezervă. Cu siguranţă, se pare că Iehova şi-a binecuvântat slujitorii de aici pentru că lucrarea a progresat foarte bine de-a lungul anilor, chiar dacă majoritatea servilor de circuit şi de district, precum şi a membrilor familiei Betel a urmat această procedură. Am aprecia foarte mult dacă am avea nişte informaţii de la voi în legătură cu problema, dacă trebuie să facem schimbări sau nu. Dacă se face o schimbare astfel încât procedura să nu poată fi urmată, fraţii n-ar putea obţine un paşaport, dar ei pot mereu să participe la un congres în ţară. Dacă se face o schimbare, care va fi poziţia celor din prima rezervă? Cum se va rezolva acest lucru? Aşteptăm răspunsul vostru. Construcţia noii noastre clădiri progresează foarte frumos şi abia aşteptăm să o vedem terminată şi să o folosim spre lauda lui Iehova şi pentru a-i zidi pe fraţi prin intermediul congreselor ce se vor ţine acolo. Fiţi asiguraţi de iubirea mea şi cele mai bune urări. Fratele şi colaboratorul vostru în serviciu,
Răspunsul trimis, datat 5 septembrie 1969 şi afişat pe pagina următoare, poartă ştampila corporaţiei din New York, dar simbolul dinaintea datei indică faptul că a fost scrisă de preşedinte, printr-un secretar („A“ fiind simbolul pentru preşedinte, iar „AG“, cel al unuia din secretarii săi). Ţinând seama că personalul de la sediul mondial era pe deplin informat despre suferinţele oribile ale Martorilor lui Iehova din Malawi, care avuseseră loc în 1964 şi 1967, pentru că aceştia refuzau cu fermitate să plătească pentru carnetul de partid, care era promovat în mod activ de guvernul ţării lor, urmăriţi răspunsul din 5 septembrie 1969, care a fost trimis la solicitarea Filialei din Mexic.
158
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
BIBLE AND TRACT T SOCIETY
TELEPHONE: (212) 625 1240
OF NE NEW YORK, INC.
CABLE WATCHTOWER
117, ADAMS STREET, BROOKLYN, NEW YORK 11201, U.S.A.
A/AG 5 septembrie 1969 Filiala din Mexic Dragi fraţi, Avem scrisoarea voastră din 27 august (182) în care ne puneţi o întrebare despre fraţii care s-au înregistrat în Mexic şi care acum se află în prima rezervă. Scrisoarea din 4 februarie 1960 (123), pe care aţi citat-o, tratează întreaga problemă. Nu avem de spus nimic în plus. Aceste persoane vor purta responsabilitatea în caz că, vreodată, vor fi chemaţi să facă un anume lucru, iar atunci va fi suficient de devreme pentru a lua măsuri. Între timp, fraţii care s-au înregistrat şi care au plătit o taxă sunt liberi să înainteze în serviciu. Asta nu înseamnă că noi aprobăm această chestiune, dar conştiinţa lor, nu a noastră, e cea care le permite să procedeze în modul în care au procedat. Dacă conştiinţa lor le permite să facă ceea ce au făcut şi dacă ei nu fac niciun compromis, atunci puteţi să uitaţi de problemă. Nu există motive pentru a răspunde persoanelor individuale respective, pentru a le da comentarii sau pentru a intra în discuţie. S-ar putea ca, într-o zi, să fim nevoiţi să înfruntăm problema, iar ei va trebui să ia o decizie, după cum punctează scrisoarea, şi atunci vor decide. Nu putem decide vieţile tuturor din lume. Dacă conştiinţele acestor persoane le-a permis să facă ceea ce au făcut şi să se înregistreze în rezerve, atunci ei să-şi facă griji, dacă îşi fac. Nu birourile Societăţii trebuie să-şi facă griji în această privinţă. Societatea a zis mereu că oamenii trebuie să se conformeze legii şi, dacă persoana a făcut ceea ce aţi descris voi în scrisoare şi are conştiinţa curată, atunci lăsăm problema ca atare. Nu avem niciun motiv să decidem conştiinţa altora, nici să lansăm o ceartă sau o controversă legată de problemă. Dacă persoanele în cauză nu fac compromis, adică nu pun mâna pe arme, şi ceea ce fac nu îi împiedică să facă din săbiile lor fiare de plug, decizia este a lor. Dacă îşi schimbă poziţia în viaţa lor, este în sarcina supraveghetorilor să treacă la acţiune. Aşadar, lăsaţi lucrurile să rămână cum sunt din februarie 1960 încoace, fără comentarii suplimentare. Iehova să vă binecuvânteze îmbelşugat. Fraţii voştri,
Standarde duble
159
Ceea ce face toată chestiunea atât de incredibilă este că poziţia organizaţiei privind statutul de membru al armatei a fost mereu identică cu poziţia sa privind statutul de membru într-o organizaţie „politică“. În ambele cazuri, orice Martor care devine un astfel de membru devine automat „dezasociat“. Totuşi, Comitetul Filialei din Mexic a arătat cu o claritate neîndoielnică faptul că toţi aceşti Martori care îşi obţinuseră certificatul serviciului militar completat (prin intermediul mitei) erau plasaţi acum în prima rezervă a armatei. Martorii din Malawi îşi riscau viaţa, mădularele, casele şi terenurile pentru a adera la poziţia adoptată de organizaţie pentru ţara lor. În Mexic nu exista acest risc, deşi s-a aplicat o politică cât se poate de permisivă. Bărbaţii Martori de acolo puteau fi membri ai primei rezerve a armatei şi, cu toate acestea, erau supraveghetori de circumscripţie sau de district ori membri ai familiei Betel! Raportul Comitetului Filialei, primit ca răspuns la sondaj, arată cu claritate acest lucru (pe lângă faptul că arată cât de obişnuită era, în rândul Martorilor, practica de a mitui pentru a obţine certificatul). Raportul spune în continuare: Precum s-a indicat în scrisoarea de la Brooklyn pe care am menţionat-o mai sus, fraţii trebuie să-şi folosească conştiinţa personală în legătură cu această chestiune. Ceva ce ar fi, fără îndoială, bine de clarificat a devenit atât de obişnuit în organizaţia din Mexic în vederea obţinerii „cartillei“ în acest mod (plata). Neplăcerile cauzate de neobţinerea „cartillei“ sunt imposibilitatea părăsirii ţării (ceea ce fraţii o fac în mod frecvent, mergând la congrese în Statele Unite) sau o mică dificultate în a obţine un loc de muncă unde se solicită acest document. Dar e aşa de uşor să-l obţii şi să te consulţi cu alţi tineri bărbaţi care l-au obţinut; li se spune acestora cum se poate proceda, iar aceşti tineri bărbaţi nici nu se gândesc dacă pentru ei e în sine corect să obţină acest document în modul descris mai sus. Fraţii nu au niciun fel de obiecţii privind obţinerea în continu-
Literalmente mii de Martori din Mexic ştiau adevărul despre situaţie aşa cum s-a descris. Toţi membrii comitetului filialei din Mexic îl ştiau. Şi toţi membrii de atunci ai Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova ştiau care era poziţia declarată la sediul mondial privitor la această chestiune. Totuşi, în afara Mexicului, foarte puţine persoane aveau vreo idee despre ceea ce se spunea. Probabil niciun Martor din Malawi nu era conştient de această regulă remarcabilă. Nu îmi pot imagina o măsură dublă mai evident. Nici nu pot con-
160
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
cepe un raţionament mai încurcat decât cel care dădea frâu liber poziţiei adoptate în Mexic şi care, în acelaşi timp, afirma atât de zelos şi de dogmatic că acceptarea serviciului alternativ este de condamnat, pentru că guvernul îl consideră o efectuare a serviciului militar, aşadar „o recunoaştere tacită sau implicită a obligaţiei faţă de maşina de război a Cezarului“. Aceiaşi bărbaţi care au afirmat aceste cuvinte la întrunirile Corpului de Guvernare şi au insistat că „nu ne dorim zone gri“ şi că „conştiinţele fraţilor trebuie să fie instruite“ le-au rostit ştiind că o practică obişnuită printre Martorii lui Iehova din Mexic timp de peste douăzeci de ani a fost să plătească mită pentru un certificat care să le ateste satisfacerea stagiului militar, o practică despre care sediul mondial a declarat oficial că ţine de conştiinţa lor. Cu toate acestea, unii membri (din fericire, a fost doar o minoritate în majoritatea şedinţelor) au insistat în favoarea poziţiei tradiţionale — o poziţie care îl eticheta pe bărbat ca fiind „dezasociat“ dacă îi răspundea simplu şi sincer unui judecător că îi permite conştiinţa să lucreze într-un spital. Au dorit păstrarea politicii tradiţionale ştiind, în acelaşi timp, că, în Mexic, bărbaţi care slujeau ca bătrâni, supraveghetori de circumscripţie, supraveghetori de district şi membri ai personalului de la Filială mituiseră oficialităţile pentru a-şi obţine certificatele militare completate, care precizau că ei se află acum în prima rezervă a armatei, „maşina de război“. Unul din membrii Corpului de Guvernare, care susţinea poziţia tradiţională, îl citase pe un membru al Comitetului Filialei din Danemarca, Richard Abrahamson, care a spus privitor la serviciul alternativ: „Mă tem să mă gândesc la faptul de a-i pune pe aceşti bărbaţi tineri să aleagă singuri“. Totuşi, sfatul oficial pe care l-a trimis sediul mondial Filialei din Mexic a fost că plata unei mite din partea tinerilor fraţi pentru obţinerea unui document falsificat, care îi punea în prima rezervă, era ceva de care ei „să-şi facă griji, dacă îşi fac. Nu birourile Societăţii trebuie să-şi facă griji în această privinţă“. Mai târziu, scrisoarea a declarat că Societatea ‘nu are niciun motiv să decidă conştiinţa altora’. De ce nu s-a adoptat aceeaşi poziţie faţă de cei din Malawi? Mă îndoiesc serios că majoritatea Martorilor de acolo ar fi ajuns la aceleaşi concluzii ca şi cei din personalul de la filială. E la fel de îndoielnic ca printre reprezentanţii filialei care au formulat această decizie, căreia să i se supună Martorii malawieni, să se fi aflat vreunul născut în Malawi (pe atunci Nyasaland). Cei care au autoritate în organizaţie chiar nu au simţul responsabilităţii când dau îndrumări diferenţiate la o scară atât de grotescă?
Standarde duble
161
În legătură cu eşecul autorităţilor malawiene de a susţine principiile înalte ale constituţiei lor, este de remarcat că Societatea Watch Tower declarase că „responsabilitatea finală“ a acestor nedreptăţi ar trebui să-i aparţină preşedintelui Banda, spunând: Dacă el cunoaşte situaţia şi permite continuarea ei atunci el, în calitate de conducător al ţării şi al Partidului Congresului Mala5ian, este răspunzător de ce se întâmplă în ţara sa şi în numele partidului său politic. De asemenea, nici membrii Parlamentului, nici membrii partidului care fie că i-au instigat pe tineri la acte de violenţă, fie au ignorat cele întâmplate, nu pot fi scutiţi de răspundere. Pot funcţionarii civili, ofiţerii de poliţie, magistraţii şi alţi oficiali responsabili să se absolve de răspundere, pentru că susţin prin tăcere ceea ce se întâmplă în Mala5i pentru a nu-şi pierde funcţia? a
Acelaşi standard prin care organizaţia judecă acţiunile autorităţilor malawiene ar trebui cu siguranţă aplicat şi Societăţii Watch Tower. Dacă Corpul de Guvernare, care nu ştia doar ceea ce se spusese despre autorităţile malawiene, dar ştia şi poziţia organizaţiei adoptată în Mexic, chiar credea că punctul de vedere promulgat printre fraţii din Malawi a fost cel corect, atunci ar fi trebuit să se simtă îndemnat să respingă poziţia adoptată în Mexic. Pentru a susţine poziţia rigidă adoptată în Malawi, Corpul trebuia să fi fost ferm convins de caracterul drept al poziţiei, ca fiind fără îndoială unica poziţie pe care o putea lua un creştin adevărat, bazată pe argumente sănătoase şi solide din Cuvântul lui Dumnezeu. A tolera într-o măsură cât de mică poziţia adoptată în Mexic ar însemna să negi că acea convingere exista printre membrii Corpului. Pe de altă parte, dacă ei credeau că poziţia adoptată în Mexic de a le permite bărbaţilor să-şi exerseze conştiinţa personală pentru a obţine un certificat militar (chiar prin mijloace ilegale) era corectă sau cel puţin acceptabilă, atunci, cu siguranţă, ar fi trebuit să le acorde fraţilor din Malawi acelaşi drept la conştiinţă într-o chestiune care nu implica mită, ilegalitate sau falsificare. Orice atitudine de nepăsare, de ‘ignorare a celor întâmplate’, de ‘susţinere prin tăcere’ a unui standard dublu, poate „pentru a nu-şi pierde funcţia“, ar însemna exact aceeaşi conduită care a fost condamnată în cazul oficialilor malawieni. a Trezii-vă! din 8 februarie 1968 (engl.), paginile 21 şi 22; compară cu Matei 7:1–5.
162
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Ce s-a spus de fapt în acele întruniri ale Corpului de Guvernare în care s-a atras atenţia asupra informaţiei din Mexic? Politica pentru Mexic a fost dezvoltată în principal de doar doi bărbaţi, Nathan Knorr şi Fred Franz, dar acum cunoştea întregul Corp situaţia.a Ce responsabilitate au simţit ei şi cum au reacţionat la contrastul evident dintre această poziţie şi cea adoptată în Malawi? Când am adus problema în discuţie, nu s-a auzit niciun cuvânt de dezaprobare sau de indignare morală din partea celor care se opuneau făţiş şi fără compromis împotriva serviciului alternativ. Nu s-a cerut luarea de măsuri pentru a schimba politica existentă în Mexic cu una care să se declare curajos chiar împotriva unei „sugestii“ de compromis. Deşi se abătuseră asupra Martorilor din Malawi valurile al treilea şi al patrulea de violenţă (în 1972 şi în 1975), nu am auzit nicio exprimare de panică faţă de contrastul dintre standardul de acolo şi cel din Mexic. Se pare că majoritatea membrilor a putut accepta politica din Mexic, insistând în acelaşi timp în favoarea unui standard diferit pentru oamenii dintr-o altă zonă. Din nou, nu cred că problema se reduce la personalităţi, la membrii individuali implicaţi. Am ajuns la concluzia că această concepţie este de fapt un produs tipic oricărei structuri autoritare care abordează creştinismul într-un mod legalist, care le permite membrilor acelei structuri să vadă existenţa standardelor duble fără mustrări puternice de conştiinţă. Datorită lor, fraţii din Mexic s-au simţit deranjaţi la nivelul conştiinţei când au aflat de suferinţa intensă a Martorilor din Malawi, care au refuzat să plătească un preţ legal într-un mod cinstit pentru un carnet de partid de la guvernul în exerciţiu, în timp ce, în Mexic, ei înşişi obţineau un certificat militar în mod ilegal, dând mită. Cu toate acestea, cei din Brooklyn, aflaţi la „vârful“ unui aşa-zis „turn de fildeş“, păreau în mod straniu detaşaţi de asemenea sentimente, insensibili la consecinţele care se răsfrâng asupra oamenilor din cauza acestui standard dublu. Cred că şi acesta este un efect al sistemului şi de aceea, personal, un astfel de sistem îmi provoacă atâta repulsie. În toamna anului 1978, toţi membrii Corpului de Guvernare erau pe deplin conştienţi de politica adoptată în Mexic. Aproape un an mai târziu, în septembrie 1979, Corpul de Guvernare a reluat discuţia despre problema indecisă a serviciului alternativ care, de data aceasta, a fost readusă în discuţie printr-o scrisoare din Polonia. Avertizând că serviciul alternativ poate fi o „capcană pentru a-i a Până în acel moment (1978), Nathan Knorr murise; totuşi, Fred Franz, preşedintele în exerciţiu, era prezent la toate şedinţele în care s-a discutat serviciul alternativ.
Standarde duble
163
îndoctrina pe fraţi“, Milton Henschel a îndemnat la prudenţă extremă, susţinând practica multor Martori polonezi care abordau metoda eficientă de a merge să lucreze în mine de cărbuni pentru a evita încorporarea. Lloyd Barry ne-a îndemnat din nou să susţinem poziţia că Martorii trebuie „să se păstreze liberi de întreaga organizaţie militară“. Ted Jaracz a spus că „fraţii noştri vor avea probleme şi caută îndrumarea în organizaţia lui Iehova“, că e nevoie de o diversitate în opinii, că nu ar trebui să le dăm fraţilor ideea că Corpul de Guvernare ar spune „mergeţi înainte şi supuneţi-vă“ ordinelor de serviciu alternativ. Carey Barber a emis părerea că „nu e loc de a ţine cont de conştiinţă, este ceva în care trebuie să ne impunem“ fără a ceda. Fred Franz a spus că „conştiinţa [noastră] trebuie să fie instruită de Biblie“ şi şi-a reafirmat susţinerea poziţiei tradiţionale împotriva vreunei acceptări a serviciului alternativ. Acum Ewart Chitty nu mai era membru al Corpului, întrucât şi-a dat demisia potrivit dorinţelor Corpului de Guvernare. Grant Suiter era absent de la şedinţă; amândoi votaseră schimbarea politicii la întrunirea din 15 noiembrie 1978. Dar veniseră doi noi membri în Corp, Jack Barr din Anglia şi Martin Poetzinger din Germania, iar ei au fost prezenţi la sesiunea din 15 septembrie 1979. Când, în sfârşit, s-a prezentat moţiunea, votarea a fost împărţită exact la jumătate, opt în favoarea schimbării regulii şi opt (incluzându-i pe cei doi noi membri) împotriva ei. La 3 februarie 1980, subiectul era din nou pe agendă. Deja trecuse un an de la vizita mea în Mexic, iar Albert Schroeder mai făcuse o vizită anuală acolo. Comitetul Filialei din Mexic şi-a exprimat din nou grija privind practica mituirii în vederea obţinerii certificatului militar falsificat, iar Schroeder, la întoarcere, a relatat Corpului această continuare a situaţiei. Observaţiile pe care diverşi membri le-au făcut pe parcursul întrunirii au arătat clar că nu se putea obţine nicicum o majoritate de două treimi pe marginea serviciului alternativ şi nici măcar nu s-a depus o moţiune. Chestiunea a fost „pusă pe raft“. Din momentul când s-a primit scrisoarea lui Michel Weber, bătrânul belgian, în noiembrie 1977, până în februarie 1980, Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova a încercat în şase ocazii separate să rezolve problema, dar fără succes.a Dar ce putem spune despre oamenii afectaţi de politica rămasă în vigoare, cei pe care Turnul de veghe îi numise „de rând“? Puteau şi ei să ‘pună problema pe raft’? Dimpotrivă, neputinţa Corpului de a a Pentru mai multe detalii, vezi continuarea cărţii Conflictul conştiinei, intitulată În căutarea libertăii creştine, paginile 256–270.
164
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
obţine indispensabila majoritate de două treimi însemna că bărbaţii Martori ai lui Iehova din orice ţară a globului, care acţionau potrivit conştiinţei lor şi acceptau serviciul alternativ ca pe o cerinţă potrivită din partea guvernului, puteau să facă acest lucru cu preţul de a fi consideraţi în afara organizaţiei, egali cu persoanele excluse. Însemna de asemenea că Corpul de Guvernare ca întreg era dornic să menţină o regulă veche de 23 ani în Mexic, în timp ce în Malawi rămânea neschimbată o regulă complet diferită. MĂSURÂND CU DOUĂ FELURI DE GREUTĂŢI Iehova detestă două feluri de greutăi, şi balana înşelătoare nu este bună. — Proverbele 20:23 Pentru a înţelege raţionamentul unora dintre membri, ne-ar putea ajuta reanalizarea unor împrejurări care dominau pe atunci printre Martorii lui Iehova din Mexic. În urma revoluţiei mexicane şi din pricina faptului că, de-a lungul timpului, Biserica Catolică deţinea cantităţi imense de terenuri şi alte proprietăţi în ţară, constituţia Mexicului a interzis până nu de mult dreptul oricărei organizaţii religioase să deţină proprietăţi. Bisericile şi proprietăţile bisericeşti erau de fapt în custodia guvernului, care le permitea organizaţiilor religioase să le folosească. Din cauza exploatării din trecut din partea clericilor străini, niciun misionar sau slujitor religios străin nu avea voie să aibă această funcţie în Mexic. Ce a însemnat acest lucru pentru organizaţia Martorilor? Administraţia sediului mondial al Martorilor lui Iehova decisese în urmă cu decenii că, având în vedere legea în vigoare, Martorii lui Iehova din Mexic nu se recomandă ca o organizaţie religioasă, ci una „culturală“. Asociaţia locală formată, La Torre del Vigía, a fost constituită astfel la autorităţile mexicane.a Aşadar, timp de multe decenii, Martorii lui Iehova din Mexic nu au spus că au întruniri religioase sau întruniri biblice, ci întruniri „culturale“. La aceste întruniri nu se auzeau rugăciuni sau cântări, nici la congresele mai mari. Când plecau în lucrarea din casă în casă, aveau la ei doar literatură Watch Tower (spuneau că le-o furnizează Societatea ca să-i ‘ajute în activitatea lor culturală’). Nu aveau Biblia cu ei în timpul acestei aca Am o copie xerox a actului constitutiv datat 10 iunie 1943, în care Secretariatul Afacerilor Externe (Secretaría de Relaciones Exteriores) autorizează constituirea La Torre del Vigía ca „asociaţie civilă fără scop lucrativ, fondată pentru răspândirea de informaţii ştiinţifice, educaţionale şi culturale“ („Asociación Civil Fundada para la Divulgación Cientifica, Educadora y Cultural No Lucrativa“). Acest aranjament a rămas în vigoare pe o perioadă de circa 46 de ani.
Standarde duble
165
tivităţi, întrucât acest fapt ar identifica activitatea ca fiind una religioasă. Un grup de Martori dintr-o anumită zonă nu era numită „congregaţie“, ci „companie“. Nu vorbeau despre efectuarea de botezuri, dar făceau acelaşi lucru sub denumirea de înfăptuirea „simbolului“. Această „vorbărie dublă“ nu se făcea din cauza trăirii într-o ţară totalitară, care luase măsuri represive împotriva libertăţii de închinare.a În mare parte, s-a făcut pentru a nu fi nevoie de a se conforma regulilor guvernamentale privind deţinerea de proprietăţi în calitate de organizaţie religioasă.b Să nu ne gândim că acest aranjament a provenit de la Martorii mexicani sau că ar fi fost decis de ei; era un aranjament gândit şi introdus de sediul mondial de la Brooklyn. Este interesant să prezentăm prin contrast eliminarea deliberată a rugăciunilor şi a cântărilor de la întrunirile Martorilor din Mexic cu faptele Societăţii Watch Tower din Statele Unite, unde aceştia luptau mai degrabă caz după caz până la Curtea Supremă a ţării în loc să renunţe la anumite practici, precum oferirea literaturii din casă în casă fără licenţă sau autorizaţie din partea poliţiei, dreptul de a folosi maşini cu difuzor, distribuirea literaturii la colţ de stradă şi multe alte asemenea practici care intră la drepturile constituţionale. Organizaţia nu a vrut să renunţe la niciuna din aceste practici. S-a luptat pentru a ţine la ele, chiar dacă aceste practici concrete cu siguranţă nu s-au regăsit printre cele ale primilor creştini din secolul întâi, aşadar, nu pot fi socotite ca practici creştine primare. Dar rugăciunea în congregaţie sau în grup a fost o practică religioasă primară la primele întruniri creştine şi s-a regăsit printre slujitorii lui Dumnezeu din toate timpurile. Guvernul mexican nu a avut nimic împotriva rugăciunii la întruniri religioase. Cu toate acestea, Martorii lui Iehova au fost instruiţi să spună că întrunirile lor nu sunt religioase. Puţine lucruri pot fi considerate ca fiind mai deplin legate de închinarea la Dumnezeu, sau mai spirituale, decât rugăciunea. Când un decret imperial din Persia a interzis pe timp de 30 a În realitate, guvernul mexican a arătat o îngăduinţă considerabilă faţă de Martorii lui Iehova, căci trebuie să se fi ştiut că prezentarea lor ca o organizaţie „culturală“ nereligioasă era doar un subterfugiu. b În anii ’70, soţia mea şi cu mine am participat la un congres internaţional în Ciudad de Mexico şi am fost cazaţi la fi liala Societăţii. Şi preşedintele Knorr era acolo şi, în timpul şederii noastre acolo, el a condus un grup dintre noi într-un tur al diverselor clădiri ale fi lialei din Mexic. A făcut comentarii directe în timpul turului cu privire la statutul legal din Mexic de „organizaţie culturală“ şi a menţionat ca principal motiv al deţinerii acestui statut neobişnuit faptul că îi permitea organizaţiei să-şi ţină sub control proprietăţile din acea ţară.
166
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
de zile ca altcineva în afara regelui să se roage, Daniel a considerat chestiunea atât de crucială, încât şi-a riscat poziţia, posesiile şi viaţa însăşi prin încălcarea decretului.a Însă organizaţia de la sediul mondial a considerat utilă sacrificarea rugăciunii în congregaţiile Martorilor lui Iehova din Mexic. Cu ce folos, ce ‘avantaje suplimentare’? Renunţând la rugăciunea în congregaţie, la cântări şi la folosirea Bibliei în lucrarea de predicare, organizaţia putea să-şi păstreze dreptul de deţinător al proprietăţilor din Mexic ale Societăţii şi să funcţioneze liber de reglementările guvernului, cărora se conformau alte religii. Erau dispuşi să spună că organizaţia lor nu este o organizaţie religioasă, întrunirile lor nu sunt religioase, depunerea de mărturie nu e o activitate religioasă, botezul lor nu e un act religios — în timp ce, în fiecare altă ţară de pe glob, Martorii lui Iehova spuneau exact contrariul. Întrucât ştiau despre acest aranjament, unii membri ai Corpului de Guvernare ar fi putut fi înclinaţi să accepte plata mitei pentru documente falsificate ca nefiind ceva foarte deplasat faţă de ansamblul regulilor Martorilor lui Iehova din acea ţară. Aceasta ar putea explica parţial faptul că vorbeau atât de ferm despre ‘a nu face compromis’ în alte ţări. Pare evident că, în minţile unora dintre membri, aceasta nu era o problemă de dublă măsură. În mintea lor exista doar o singură măsură: a face orice a decis şi a aprobat organizaia. Organizaţia a luat decizii în legătură cu Mexicul şi cu practica mituirii de acolo, lăsând-o la latitudinea conştiinţei personale, astfel că era acceptabil ca cineva să plătească o astfel de mită pentru un certificat militar şi, totuşi, să fie folosit în modul cel mai responsabil, fără vreo anumită grijă în faţa lui Dumnezeu din partea celor aflaţi în fruntea lucrării de acolo. Organizaţia a decis altfel cu privire la problema serviciului alternativ (la fel şi în cazul situaţiei din Malawi), iar oricine care nu urma acea decizie era nedemn de a deţine vreo poziţie în congregaţie; de fapt, îşi încălca integritatea faţă de Dumnezeu. Nu puteam atunci şi nu pot nici acum să înţeleg cum puteau nişte creştini să adopte un asemenea punct de vedere. Pentru mine, toate apelurile pline de curaj, aproape stridente, de ‘a ne păstra nepătaţi de lume’ au ajuns să sune nesincer, ca o simplă retorică, un limbaj menit să impresioneze, dar care nu era conform realităţii. Nu puteam nicicum să mă identific cu raţionamentul care făcea loc unor asemenea exprimări având în vedere faptele binecunoscute de membrii care rosteau şi ascultau aceste cuvinte. a Daniel 6:1–11.
Standarde duble
167
Am trăit aproape douăzeci de ani în ţări latinoamericane şi nu am dat mită. Dar ştiu foarte bine că există locuri nu doar în America Latină, dar în diverse părţi ale globului, unde, deşi legea e de partea ta şi ceea ce cauţi este perfect legitim, este aproape imposibil să obţii anumite lucruri fără să plăteşti bani unui oficial care nu are niciun drept să ţi-i ceară. Nu este greu de văzut că o persoană care se confruntă cu această situaţie ar putea să o considere o formă de extorcare, chiar aşa cum, în timpurile biblice, încasatorii de impozite şi cadrele militare pretindeau mai mult decât trebuia, practicând astfel extorcarea. Nu mi se pare corect să judeci negativ persoanele care se simt obligate să se supună unei asemenea extorcări. Mai mult decât atât, nu vreau să îi judec pe cei din Mexic, care, neavând legea de partea lor, au acţionat împotriva legii, care nu doar că s-au supus pur şi simplu extorcării, ci, în mod deliberat, au solicitat faptele ilegale ale unui oficial printr-o ofertă bănoasă pentru a obţine un document ilegal şi falsificat. Nu acest aspect este cel care mi se pare atât de şocant şi chiar înspăimântător în toată afacerea. Este vorba, mai degrabă, de modul în care oameni religioşi cu autoritate pot permite ca unor presupuse „interese ale organizaţiei“ să li se acorde o importanţă enormă în comparaţie cu interesele oamenilor obişnuiţi, oameni cu copii, cu case şi cu locuri de muncă, persoane care dau dovadă de conştiinţă în devoţiunea lor faţă de Dumnezeu, precum fiecare din acei bărbaţi care, asemenea unui tribunal, decid ce este şi ce nu este de domeniul conştiinţei acestor oameni. Este vorba de bărbaţi cu autoritate, care îşi acordă lor înşişi dreptul de a avea păreri divizate, dar care pretind uniformitate de la toţi ceilalţi; bărbaţi care îşi exprimă neîncrederea ca alţii să-şi folosească libertatea creştină a conştiinţei, dar care se aşteaptă ca aceşti ceilalţi să le acorde lor şi deciziilor lor încrederea implicită, în timp ce îşi acordă lor înşişi dreptul de a-şi folosi conştiinţa în a susţine manevre ilegale şi reprezentări făţiş alterate ale realităţii. Este vorba de bărbaţi cu autoritate, care, datorită unui vot care reduce majoritatea de la 662⁄3 % la 661⁄2 %, sunt dispuşi să permită ca acest lucru să păstreze în vigoare o regulă care putea cauza ca alţi bărbaţi să fie arestaţi, separaţi timp de multe luni de familie şi de casă, chiar să fie trimişi la închisoare pe mai mulţi ani, când aceşti bărbaţi nu înţelegeau baza biblică a regulii pe care trebuia să o urmeze, iar, în unele cazuri, credeau că regula este greşită. Este vorba de bărbaţi cu autoritate, care pot aplica o regulă care îi pune pe oameni obişnuiţi — bărbaţi, femei şi copii — să-şi piardă
168
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
casele şi terenurile, să îndure bătăi, tortură, viol şi moarte din cauza refuzului de a plăti o taxă legală pentru carnetul organizaţiei care, într-o măsură deplină, este puterea conducătoare a ţării lor, în timp ce le spun bărbaţilor dintr-o altă ţară că este acceptabil să mituiască ofiţerii militari pentru a obţine un carnet care să ateste în mod fals că ei şi-au satisfăcut stagiul militar, iar acum se află în prima rezervă a armatei. Toate acestea mi se par şocante. Şi, indiferent cât de sinceri ar putea să fie unii, tot mi se pare înspăimântător. Personal, nu puteam să înţeleg cum nişte oameni maturi erau incapabili să vadă inconsistenţa lucrurilor, să le vadă respingătoare, să nu fie mişcaţi de efectul avut asupra vieţilor oamenilor. În final, m-am convins că „loialitatea faţă de organizaţie“ îi poate duce pe oameni la concluzii incredibile, le permite să găsească argumente şi pentru cele mai colosale nedreptăţi, îi uşurează de sentimentul de a fi afectaţi de vreo suferinţă cauzată de politicile lor. Efectul de insensibilizare pe care îl poate produce loialitatea faţă de organizaţie este desigur bine documentat, a fost demonstrat de repetate ori de-a lungul secolelor atât în istoria religioasă, cât şi în cea politică, precum şi în cazurile extreme ale Inchiziţiei şi pe timpul regimului nazist. Dar mai poate produce un efect de repulsie când se vede îndeaproape într-un loc unde nu te aştepţi. În mintea mea, ea ilustrează puternic motivul pentru care scopul lui Dumnezeu nu a fost niciodată ca omul să exercite o autoritate atât de excesivă asupra semenilor. Să remarcăm că, după aproape o jumătate de secol, timp în care a deţinut statutul de organizaţie „culturală“ în Mexic, organizaţia Watch Tower l-a schimbat în sfârşit într-unul de organizaţie religioasă. Revista Turnul de veghe din 1 ianuarie 1990 (engl.; în română, la 1 septembrie 1990) a anunţat la pagina 7 că avusese loc „schimbarea statutului juridic“ a Martorilor lui Iehova în 1989. I-a descris pe Martorii mexicani ca putând pentru prima dată să folosească Biblia când mergeau din casă în casă şi puteau pentru prima dată să deschidă întrunirile cu rugăciune. Revista descrie cât de ‘emoţionantă’ a fost schimbarea pentru Martorii mexicani, aducându-le ‘lacrimi de bucurie’. Se spune că schimbarea a cauzat creşterea imediată a numărului de „vestitori“ cu peste 17 000. Articolul nu spune absolut nimic cititorului cu privire la statutul juridic anterior, de ce a rămas în vigoare şi cum a apărut schimbarea de statut. Oricine care citeşte articolul ar presupune că schimbarea de statut, cu toate foloasele descrise, a fost ceva ce organizaţia şi-a
Standarde duble
169
dorit tot timpul. S-ar putea presupune că guvernul mexican sau legile sale i-au oprit pe Martori să se roage la întruniri sau să folosească Biblia în lucrarea din casă în casă. Nu-i spune deloc cititorului că Martorii au fost deposedaţi de aceste lucruri — timp de cel puţin o jumătate de secol —, pentru că organizaia de la sediul mondial a ales aşa, a optat voluntar în favoarea altui statut. Articolul nu îi spune cititorului că aceste schimbări ‘emoţionante’, care au stârnit ‘lacrimi de bucurie’, au fost tot timpul disponibile, timp de multe decenii, necesitând doar o decizie organizaţională care să abandoneze pretenţia că organizaţia Martorilor din Mexic este o organizaţie „culturală“ şi să afirme că este una religioasă. Singurul motiv pentru care Martorii mexicani nu s-au angajat înainte în aceste lucruri este acela că organizaţia de la sediul mondial i-a instruit în acest sens pentru a proteja statutul ales de organizaţie „culturală“. Acestea sunt fapte cunoscute de cei aflaţi în poziţii de răspundere în organizaţia Martorilor din Mexic. Vasta majoritate a Martorilor din alte ţări nu le cunosc, iar Turnul de veghe din 1 ianuarie 1990 îi lasă în întuneric în privinţa acestui subiect. Revista prezintă o imagine „curăţită“ a întâmplării, una care este la fel de înşelătoare precum practica de dinainte de 1989 de a pretinde că nu sunt o organizaţie religioasă, în timp ce ştiau bine că asta sunt. Precum arată articole mai recente din revista Trezii-vă! din 22 iulie 1994 (engl.; în română, la 22 septembrie 1994) şi din Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1995 (engl.), dispoziţia organizaţiei Watch Tower de a renunţa la pretenţia veche de zeci de ani e legată de amendamentele la constituţia Mexicului, care au fost adoptate progresiv de corpurile legislative de acolo. Anuarul recunoaşte la pagina 212 că deţinerea de proprietăţi a fost un factor de decizie în adoptarea pretenţiei de a fi nu o organizaţie religioasă, ci o societate civilă, în 1943, ca urmare s-a înlocuit termenul „congregaţie“ cu „companie“, locurile de întrunire s-au numit „Săli pentru studii culturale“, s-au eliminat din întruniri rugăciunile cu voce tare şi „orice asemănare cu un serviciu religios“ şi s-a evitat „folosirea directă a Bibliei“ în activitatea din casă în casă. La paginile 232 şi 233 se spune că, în anii ’80, organizaţia a ajuns sub presiuni crescânde din partea autorităţilor. Se recunoaşte la pagina 249 că, din decembrie 1988, „se putea prevedea că vor fi schimbări în politica aplicabilă religiilor“. S-a tras concluzia că ar fi avantajos din punctul de vedere al relaţiilor cu guvernul să se iasă la suprafaţă, renunţând la pretenţia de nu fi o organizaţie religioasă, iar acest lucru s-a făcut în 1989, cu permisiunea Corpului de Guvernare. Sub noi amendamente constituţionale, bisericilor li s-a permis din nou să deţină clădiri şi proprietăţi. Acest lucru s-a aplicat tuturor confesiuni-
170
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
lor, nu doar Bisericii Catolice. Având în vedere toate acestea, dovada este că organizaţia Watch Tower a ales să schimbe statutul în primul rând nu din grija pentru chestiuni şi principii spirituale, ci din motive pragmatice. Anii care au trecut nu dau dovada unor îmbunătăţiri în acest aspect. Au ieşit la iveală informaţii recente privind afilierea Societăţii Watch Tower cu Naţiunile Unite prin departamentul său de informaţii publice, în calitate de „organizaţie neguvernamentală“ (sau ONG). Acest lucru s-a făcut în 1991 şi abia atunci când s-a aflat public şi a produs reacţii adverse, în octombrie 2001, organizaţia a solicitat retragerea asociaţiei cu ONU. Vezi mai jos: UNITED NATIONS
NATIONS UNIES
POSTAL ADDRESS—ADRESSE POSTALE: UNITED NATIONS, NEW YORK, N.Y. 10017 CABLE ADDRESS—ADRESSE TÉLÉGRAPHIQUE: UNITED NATIONS
11 octombrie 2001 Stimată persoană interesată, Recent, departamentul ONG a primit numeroase solicitări privind asocierea Watchtower Bible and Tract Society of New York cu Departamentul de Informaţii Publice (DPI). Această organizaţie s-a înscris în vederea asocierii cu DPI în 1991 şi i-a fost aprobată asocierea în 1991. Prin acceptarea asocierii cu DPI, organizaţia a fost de acord să întrunească cerinţele pentru asociere, incluzând sprijinul principiilor Statutului Naţiunilor Unite şi respectul acestora, precum şi angajamentul şi mijloacele de a conduce programe de informare eficiente despre activităţile ONU constituenţilor ei şi unui public mai larg. În octombrie 2001, Watchtower Bible and Tract Society of New York a solicitat rezilierea asocierii sale cu DPI. În urma acestei cereri, DPI a decis să dezasocieze Watch Tower Bible and Tract Society of New York începând din data de 9 octombrie 2001. Apreciem interesul dumneavoastră în lucrarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu stimă,, Paul Hoeffel Şef departament ONG Departamentul de Informaţii Publice
Într-un raport al ziarului britanic The Guardian, este citat Paul Gillies în calitate de purtător de cuvânt al filialei Watch Tower din Londra: „Nu avem o atitudine ostilă faţă de corpurile de guvernare, iar, dacă am face reprezentări ale unor chestiuni cu privire la ONU, am face astfel. . . . Există corpuri bune şi corpuri rele, la fel cum există şi politicieni buni şi răi. Credem ceea ce ne zice cartea Revelaţia, dar nu încercăm în mod activ să schimbăm sistemul politic“.
Standarde duble
171
Menţionarea cărţii Revelaţia era, evident, datorită faptului că, din 1942 încoace, publicaţiile Watch Tower au identificat Liga Naţiunilor şi succesoarea ei, Organizaţia Naţiunilor Unite, cu fiara de culoare stacojie, pe care se arată că stă prostituata Babilonul cel Mare (vezi Revelaţia 17:3–6). Se spune despre ea: „În realitate, ONU este o blasfemie şi o imitaţie a Regatului mesianic al lui Dumnezeu condus de Prinţul Păcii, Isus Cristos“.a
Aşadar, concepţia mintală care a dominat în cazurile citate în acest capitol a continuat. Privit pe fundalul poziţiei organizaţiei în ce priveşte situaţia din Malawi şi chestiunea serviciului alternativ, această asociere cu ceea ce Societatea Watch Tower consideră „o blasfemie şi o imitaţie a Regatului mesianic al lui Dumnezeu“ trădează un concept creştin de integritate şi de conştiinţă grav deformat. a Vezi cartea Revelaia: grandiosul deznodământ se apropie!, paginile 246 la 248.
7 PREZICERI ŞI ÎNFUMURARE Când profetul vorbeşte în numele lui Iehova şi cuvântul nu se adevereşte sau nu se împlineşte, atunci cuvântul acesta nu l-a spus Iehova. Profetul l-a spus din înfumurare. Să nu te temi de el. — Deuteronomul 18:22
C
ÂND intră în discuţie atitudini faţă de întoarcerea promisă a lui Cristos Isus, cu siguranţă, se preferă nerăbdarea în locul apatiei. Primii creştini sigur nu erau apatici faţă de acest eveniment sperat. Am vizionat în urmă cu câţiva ani o emisiune de televiziune în care un reprezentant de la relaţii cu publicul, din partea Filialei din Canada a Martorilor lui Iehova, Walter Graham, a răspuns la întrebări despre neîmplinirea anumitor preziceri privind întoarcerea lui Cristos. El a spus că, dacă ar fi să se găsească vreo eroare la Martorii lui Iehova din acest punct de vedere, atunci ar fi doar datorită „entuziasmului nostru de a vedea numele lui Dumnezeu justificat, iar Regatul său să conducă pământul“. Cred că majoritatea oamenilor vor fi de acord că este uman să facem o greşeală spunând lucruri sub impulsul momentului, să lăsăm ca gândirea potrivit dorinţelor sau, poate, râvna puternică şi entuziasmul să ne altereze judecata, făcându-ne să tragem concluzii pripite. Cândva toţi am făcut asta în viaţă. Desigur, dacă asta ar fi tot ce e implicat, nimeni nu ar avea motiv să se îngrijoreze puternic. Însă, personal, nu cred că acestea sunt tot ce este implicat aici. Problemele sunt mai profunde, iar factorii care intervin au o semnificaţie mult mai mare decât o obişnuită greşeală de moment, pe care cu toţii o comitem uneori. Lucrurile stau aşa în special datorită modului în care prezicerile implicate au afectat cele mai vitale interese ale oamenilor. Un factor care nu poate fi tratat cu uşurinţă este faptul că Corpul de Guvernare îi consideră pe Martorii lui Iehova, cel puţin pe cei din „clasa unsă“ (căreia îi aparţin toţi membri Corpului de Guvernare) ca fiind numiţi în rolul de „profet“, că Dumnezeu le-a acordat această responsabilitate minunată. 172
Preziceri şi înfumurare
173
Aşadar, în numărul din 1 aprilie 1972, pagina 197, revista Turnul de veghe (engl.) purta un articol intitulat „Ei vor şti că printre ei s-a aflat un profet“. S-a pus întrebarea dacă, în timpurile moderne, Iehova Dumnezeu are un profet care să-şi ajute poporul, ‘să-l avertizeze de pericole şi să anunţe lucrurile care vor urma’. S-a dat răspunsul că da, că dovezile atestă existenţa unui asemenea profet. SĂ IDENTIFICĂM „PROFETUL“
Răspunsul acestor întrebări este afirmativ. Cine este acest profet?
Însă Iehova nu a lăsat popoarele creştinătăţii, conduse de cler, să meargă fără să fie avertizaţi că Ligaa este un înlocuitor contrafăcut pentru adevăratul regat al lui Dumnezeu. El a avut un „profet“ care să-i avertizeze. Acest „profet“ nu a fost un singur om, ci un corp de bărbaţi şi femei. A fost un grup mic care îl urmau îndeaproape pe Isus Cristos, cunoscuţi ca Studenţii Internaţionali în Biblie. Azi sunt cunoscuţi ca martorii creştini ai lui Iehova. Ei încă proclamă un avertisment, iar sute de mii de persoane care le-au ascultat mesajul cu încredere li s-au alăturat şi îi ajută în lucrarea care le-a fost încredinţată. Desigur e uşor să spui că acest grup acţionează ca „profet“ al lui Dumnezeu. Dar să o dovedeşti e altceva. Singurul mod de a o face e să revedem faptele. Ce ni se arată?
Mai recent, Turnul de veghe din 1 mai 1997, pagina 8, spune:
a Se referă la „Liga Naţiunilor“, predecesoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
174
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Primul citat din Turnul de veghe afirmă că dovada rolului de profet din timpurile moderne (îndeplinit de corpul Martorilor unşi ai lui Iehova) se regăseşte în ‘fapte’. Al doilea ne oferă criteriile prin care Iehova îi identifică pe adevăraţii săi mesageri făcând „să [li] se adeverească“ mesajele, în timp ce îi demască pe falşii mesageri ‘zădărnicindu-le semnele şi prezicerile’. Aplicând aceste standarde ce aflăm? „Faptele“ merită analizate. Până şi organizaţia de la sediul mondial va recunoaşte că dezvăluie greşelile. Într-o dimineaţă din 1980, în timp ce conducea discutarea textului zilei la Betelul din Brooklyn, Fred Franz, pe atunci preşedintele Societăţii, a relatat familiei de la sediu amintirile privind aşteptările legate de anul 1925, prezis ca timpul când domnia milenară a lui Cristos se va fi manifestat pe deplin pe pământ. L-a citat pe judecătorul Rutherford spunând ulterior despre propriile preziceri: „Ştiu că m-am făcut de râs“.a Totuşi, organizaţia tratează aceste greşeli ca pe o simplă dovadă a imperfecţiunii umane şi totodată o dovadă a dorinţei puternice şi a entuziasmului de a vedea promisiunile lui Dumnezeu împlinindu-se. Eu cred că „faptele“ arată că asta nu e tot. E una ca un om să se facă de râs pentru că îşi dorea să se întâmple ceva. E total altceva să-i îndemne pe alţii să aibă aceeaşi părere, să-i critice dacă nu o au, chiar să le pună la îndoială credinţa sau să le conteste motivaţiile dacă ei nu văd problema aşa cum o vede el. Este şi mai serios pentru ca o organizaţie care se reprezintă a fi purtătorul de cuvânt numit al lui Dumnezeu pentru toată omenirea să facă asta — şi nu pentru câteva zile sau luni, ci pe parcursul unor ani, chiar decenii, în mod repetat, pe scară mondială. Cu siguranţă, nu poţi să fugi de responsabilitatea urmărilor dând doar din umeri şi zicând: „Păi, nimeni nu-i perfect“. Nimeni nu este, dar cu toţii suntem responsabili de ceea ce facem. În mod special atunci când acţiunile noastre pot afecta în mod dramatic ceva atât de important şi de personal ca relaţia altora cu Dumnezeu. Nu e mai puţin serios când un grup de bărbaţi au păreri împărţite faţă de nişte preziceri legate de o anumită dată calendaristică şi, totuşi, le prezintă adepţilor lor o aparenţă exterioară de încredere unită, încurajându-i pe aceştia să-şi pună încrederea neştirbită în acele preziceri. Presupun că tot mulţumită experienţei mele cu Corpul de Guvernare am ajuns să-mi clarific realitatea acestor chestiuni. În timpul primilor circa douăzeci de ani de asociere activă cu Martorii lui Iehoa Această afirmaţie făcută de Rutherford este citată în numărul din 1 octombrie 1984 al revistei Turnul de veghe (engl.), pagina 24. În limba română, vezi numărul din 1 decembrie 1985, pagina 29. Literalmente, Rutherford a afirmat că ‘făcuse din sine un măgar’,
Preziceri şi înfumurare
175
va, am avut cel mult o idee vagă despre vreun eşec al prezicerilor din trecut şi, pur şi simplu, nu le-am acordat o mare importanţă. Nu m-a interesat literatura care ne ataca învăţăturile privitoare la această idee. Începând cu sfârşitul anilor ’50, anumite publicaţii ale Societăţii, precum Martorii lui Iehova în scopul divin (o istorie a organizaţiei) şi cartea sponsorizată de Societate Faith on the March au menţionat aceste neîmpliniri, dar au făcut-o într-un mod în care ele au părut nişte consecinţe minore, iar eu le-am considerat în aceeaşi lumină. Abia spre sfârşitul anilor ’70 am aflat cât de departe a mers problema. Nu din aşa-numita „literatură de opoziţie“ am aflat asta, ci din înseşi publicaţiile Watch Tower şi de la Martori activi şi respectaţi, inclusiv alţi membri ai Corpului de Guvernare. Anul 1914 este un an de temelie a structurii doctrinare şi autoritare a Martorilor lui Iehova. Martorii lui Iehova au următoarele convingeri legate de acel an: În 1914, Cristos Isus a devenit „prezent“, invizibil ochilor umani, dar atunci a început o perioadă de judecată a tuturor celor ce se pretindeau continuatori ai săi şi a lumii. În 1914, Cristos Isus a început în mod activ să guverneze peste întreaga lume, iar regatul său a fost oficial învestit cu putere. 1914 marchează începutul „zilelor din urmă“ sau a „timpurilor sfârşitului“, prezise în profeţia biblică. La trei ani şi jumătate după 1914 (în 1918) a început învierea creştinilor adormiţi în moarte, de la apostoli încoace. Cam în acelaşi timp (în 1918), adevăraţii continuatori ai lui Cristos care erau atunci în viaţă au intrat în captivitatea spirituală a Babilonului cel Mare, fiind eliberaţi un an mai târziu, în 1919, când Cristos Isus i-a recunoscut, la nivel colectiv, ca fiind „sclavul [său] fidel şi prevăzător“, agenţia aprobată de el să-i conducă lucrarea şi să se îngrijească de interesele sale de pe pământ, singurul său canal de comunicare, prin care el îi îndrumă şi îi luminează pe slujitorii săi la nivel mondial. Din acel timp încoace, se desfăşoară lucrarea finală de „seceriş“, în urma căreia salvarea sau distrugerea sunt destinele finale.a
Slăbirea credinţei în semnificaţia anului de temelie 1914 ar slăbi întreaga superstructură doctrinară (descrisă mai sus), care se bazează pe ea. Ar slăbi, totodată, şi acea autoritate specială pe care şi-o atribuie cei care au rolul de purtători de cuvânt oficiali ai clasei ‘sclavului fidel şi prevăzător’. Eliminarea semnificaţiei acelui an ar însemna practic prăbuşirea întregii structuri doctrinare şi autoritare construite pe el. Iată cât de crucial este acest an. a Cronologia actualizată a escatologiei Martorilor lui Iehova este explicată în articolele de studiu apărute în Turnul de veghe din 15 iulie 2013.
176
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Totuşi, puţini Martori de astăzi ştiu că timp de aproape jumătate de secol — din 1879 până la sfârşitul anilor ’20 — profeţiile cronologice publicate în revista Turnul de veghe şi în alte publicaţii au fost, în esenţă, contrare tuturor convingerilor punctate mai sus. Eu, cel puţin, nu am realizat acest lucru o mare parte din viaţa mea. Apoi am aflat că, timp de aproape 50 de ani, „canalul“ Turnul de veghe a atribuit date şi ani diferiţi pentru fiecare dintre lucrurile menţionate şi că doar din cauza neîmplinirii tuturor aşteptărilor iniţiale privind anul 1914 s-a ajuns la atribuirea unor noi date acelor pretinse împliniri ale profeţiilor. După cum s-a discutat într-un capitol anterior, cercetările pe care le-am efectuat în legătură cu cartea Auxiliar pentru înelegerea Bibliei mi-au dezvăluit faptul că anul 607 î.e.n. al Societăţii, al distrugerii Ierusalimul de către Babilon, era contrazis de toate dovezile istorice existente. Totuşi, am avut în continuare încredere în acel an, în ciuda dovezilor, simţind că are fundament biblic. Fără acest an 607 î.e.n., anul crucial 1914 stă sub semnul întrebării. Am pornit de la premiza că dovezile istorice au, se pare, deficienţe şi am argumentat aşa în cartea Auxiliar. Apoi, în 1977, un Martor al lui Iehova din Suedia, numit Carl Olof Jonsson, a trimis la sediul din Brooklyn o cantitate masivă de rezultate ale cercetării sale asupra cronologiei biblice şi asupra speculaţiei cronologice. Jonsson slujea ca bătrân şi era asociat cu Martorii lui Iehova de circa 20 de ani. Având şi eu experienţă în cercetări cronologice, am fost impresionat de profunzimea abordării sale şi de completitudinea şi de acurateţea prezentării. El a vrut practic să atragă atenţia Corpului de Guvernare asupra numărătorii cronologice a Societăţii care determină anul 1914 ca sfârşit al ‘timpurilor neamurilor’, la care se referă Isus în Luca 21:24 (Cornilescu, 1996; numite „timpurile fi xate ale naţiunilor“ în Traducerea lumii noi). Pe scurt, se ajunge la anul 1914 prin următorul proces: În capitolul patru al profeţiei lui Daniel apare expresia „şapte timpuri“, aplicată acolo regelui babilonian Nebucadneţar şi descriind o perioadă de şapte timpuri de nebunie prin care va trece regele.a Societatea învaţă că acele „şapte timpuri“ profeţesc ceva mai măreţ şi anume perioada de timp ce se extinde de la distrugerea Ierusalimului (plasată de Societate în 607 î.e.n.) până la sfârşitul ‘timpurilor neamurilor’, explicate ca fiind perioada în care naţiunile păgâne domină „neîntrerupt“ întregul pământ. a Daniel 4:17, 23–33.
Preziceri şi înfumurare
177
Cele „şapte timpuri“ sunt interpretate ca fiind şapte ani, iar fiecare an constă din 360 de zile (12 luni selenare a câte 30 de zile fiecare). Şapte înmulţit cu 360 ne dă 2 520 de zile. Se face însă referire la alte profeţii, care folosesc expresia „o zi pentru un an“.a Folosind această formulă, cele 2 520 de zile devin 2 520 de ani, care se extind din 607 î.e.n. până în 1914 e.n. Precum s-a menţionat anterior, învăţăturile curente ale Societăţii despre începutul domniei regale a lui Cristos, „zilele din urmă“, începutul învierii şi toate celelalte lucruri sunt legate de acest calcul. Nu mulţi Martori pot explica această aplicare şi combinare complicată a versetelor implicate, dar acceptă rezultatul final al acestui proces de calcul. Timp de zeci de ani, majoritatea Martorilor lui Iehova au crezut că această explicaţie care duce la 1914 era mai mult sau mai puţin unică în organizaţia lor, că, iniţial, a fost înţeleasă şi publicată de primul preşedinte al Societăţii, pastorul Russell. Pe forzaţul cărţii Martorii lui Iehova în scopul divin, publicată de Societate în 1959, apar următoarele declaraţii: 1870 1877
Charles Taze Russell îşi începe studiul Bibliei cu un mic grup de asociaţi. Este publicată cartea „Trei lumi“, care identifică anul 1914 ca sfârşit al ‘timpurilor neamurilor’
Impresia care ni se lasă aici, precum şi cea pe care ne-o dă cartea, este că Trei lumi (pe care, de fapt, Russell doar a finanţat-o) a fost prima publicaţie care să conţină această învăţătură despre 1914. Asta am crezut şi eu până când a sosit materialul de la bătrânul suedez la sediul mondial. Atunci am realizat câte fapte au fost fie ignorate, fie analizate superficial în publicaţiile Societăţii. Jonsson a schiţat mai întâi istoria lungă a speculaţiei cronologice. A arătat că aplicarea arbitrară a formulei „un an pentru o zi“ diverselor perioade de timp din Biblie a fost practicată întâi de rabinii iudei încă din secolul întâi al erei noastre. În secolul al IX-lea e.n., „un şir de rabini iudei“ a început să efectueze calcule şi preziceri folosind această formulă în legătură cu perioadele de timp de 1 290, 1 335 şi 2 300 de zile din profeţia lui Daniel, de fiecare dată folosind rezultatele pentru a afla data apariţiei lui Mesia.b a Numerele 14:34; Ezechiel 4:6. b Daniel 8:14; 12:11, 12. De atunci, textul complet al cercetării lui Carl Olof Jonsson a fost publicat în 1983 cu titlul The Gentile Times Reconsidered (Timpurile neamurilor: o nouă perspectivă) şi este disponibilă în limba engleză într-o ediţie revizuită (ediţia a patra, Commentary Press, 2008).
178
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Printre creştinii nominali, practica aceasta a început să fie folosită în secolul al XII-lea, prima dată de un stareţ romano-catolic, Ioahim de Floris. Nu doar perioadele de timp din profeţia lui Daniel, dar şi perioada de 1 260 de zile, menţionată în Revelaţia, capitolul 11, versetul 3 şi capitolul 12, versetul 6, a ajuns să fie interpretată folosind metoda „un an pentru o zi“. Cu timpul, diverşi interpreţi au ajuns la o succesiune remarcabilă de date, inclusiv anii 1260, apoi 1364, iar, ulterior, diverse date din secolul al XVI-lea. A fost cu regularitate nevoie de schimbări şi de noi interpretări odată ce, până la urmă, s-a scurs an după an fără ca evenimentul prezis să aibă loc. În 1796, scriind pentru o revistă londoneză, George Bell a prezis căderea ‘Anticristului’ (după părerea lui, Papa), care urma să aibă loc în „1797 sau 1813“. Prezicerea lui s-a bazat pe o interpretare a celor 1 260 de zile, folosind însă un alt punct de pornire decât alţi interpreţi (unii începuseră să numere de la naşterea lui Cristos, alţii de la căderea Ierusalimului, alţii de la fondarea Bisericii Catolice). Prezicerea sa a fost scrisă în timpul Revoluţiei Franceze. La scurt timp după emiterea ei, a avut loc un eveniment şocant: papa a fost luat captiv de trupele franceze şi trimis în exil. Mulţi au considerat acest fapt cea mai remarcabilă împlinire a profeţiei biblice, iar 1798 a fost acceptat de ei ca sfârşitul celor 1 260 de zile profetice. De aici s-a dezvoltat concepţia că anul următor, 1799, marchează începutul ‘zilelor din urmă’. Alte tulburări din Europa au produs un nou val de preziceri. Printre prezicători s-a numărat un bărbat din Anglia, numit John Aquila Brown. La începutul secolului al XIX-lea, acesta a publicat o explicaţie a celor 2 300 de zile din capitolul 8 al cărţii Daniel, arătând că ele se încheie în 1844 e.n. Această înţelegere a fost adoptată şi de pionierul american al mişcării adventiste, William Miller. Vom vedea cum au ajuns aceste calcule să joace un rol în istoria Martorilor lui Iehova. John Aquila Brown a dezvoltat însă o altă explicaţie, care se leagă îndeaproape de semnificaţia anului 1914 din convingerile Martorilor lui Iehova. Cum aşa? Materialul lui Carl Olof Jonsson a prezentat dovada că Brown este sursa reală a interpretării celor „şapte timpuri“ din Daniel, capitolul patru, interpretarea care produce cei 2 520 de ani prin intermediul formulei zi-an. Brown şi-a publicat pentru prima dată această interpretare în 1823, iar metoda sa a convertit cele „şapte timpuri“ în 2 520 de ani în exact acelaşi mod în care apare azi în publicaiile Watch Tower.
Preziceri şi înfumurare
179
S-a întâmplat cu 29 de ani înaintea naşterii lui Charles Taze Russell, cu 47 de ani înainte ca el să-şi fondeze grupul de studiu al Bibliei şi cu mai mult de jumătate de secol înaintea apariţiei cărţii Trei lumi. Eram complet pe dinafara acestor lucruri înainte să citesc materialul trimis Societăţii din Suedia. Nicăieri în publicaţiile Societăţii Watch Tower nu s-au recunoscut aceste informaţii. John Aquila Brown nici măcar nu era menţionat în vreun loc. În cele din urmă, Carl Olof Jonsson şi-a publicat materialul în 1983. La zece ani după apariţia cărţii lui Jonsson, Societatea Watch Tower a recunoscut pentru prima dată originea reală a calculului celor 2 520 de ani de către John Aquila Brown, realizată în 1823, cu 50 de ani înaintea apariţiei lui Russell pe scena lumii.a Totuşi, John Aquila Brown şi-a pornit perioada celor 2 520 de ani în 604 î.e.n., astfel că ea s-a terminat în 1917 e.n. Brown a prezis că atunci „gloria deplină a regatului lui Israel va fi desăvârşită“. Atunci de unde a apărut punerea accentului pe anul 1914? În urma eşuării aşteptărilor privitoare la anul 1844 a rezultat o dezbinare în numeroase grupări adventiste, majoritatea lor stabilind noi date pentru întoarcerea lui Cristos. Una din aceste grupări s-a format în jurul lui N. H. Barbour din Rochester (New York). Barbour a adoptat o mare parte din interpretarea lui John Aquila Brown, dar a schimbat momentul de început al celor 2 520 de ani la 606 î.e.n. şi a obţinut sfârşitul în anul 1914 e.n. (De fapt, aceasta era o greşeală, întrucât în cazul acesta erau doar 2 519 ani.) În 1873, Barbour a început să publice o revistă pentru adventişti, intitulată întâi Strigătul de la miezul nopii, iar mai târziu, Vestitorul dimineii. Pe pagina următoare reproducem pagina-titlu a ediţiei din iulie 1878 a acestei reviste, anul dinaintea publicării primului număr al revistei Turnul de veghe. Observaţi afirmaţia din colţul din dreapta jos: „«Timpurile neamurilor» se încheie în 1914“. Acest facsimil s-a făcut după un exemplar păstrat la dosar la sediul a Vezi pagina 134 a cărţii Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Cartea face afirmaţie eronată că, deşi „nu a înţeles clar“ data la care aveau să înceapă sau să se încheie cei 2 520 de ani (ceea ce înseamnă că anii săi de început şi de sfârşit nu se potriveau cu învăţătura Watch Tower), totuşi, Brown „a făcut o legătură între aceste «şapte timpuri» şi timpurile neamurilor din Luca 21:24“. După cum afirmă corect cartea lui Jonsson, Timpurile neamurilor: o nouă perspectivă, „Brown nu a asociat el însuşi această perioadă cu timpurile neamurilor din Luca 21:24“. Calculul celor 2 520 de ani pe care l-a făcut a jucat însă un rol în realizarea ulterioară a legăturii dintre cele „şapte timpuri“ şi timpurile neamurilor în 1826. Vezi Timpurile neamurilor: o nouă perspectivă (engl.), paginile 32–36, pentru o discuţie detaliată a procesului.
180
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
„Toate neamurile, pe care le-ai făcut, vor veni să se închine înaintea Ta.“ Vol. 7
ROCHESTER, N. Y., IULIE 1878
Nr. 1
TREI
LUMI N. H. BARBOUR, Editor EDITORI ADJUNCŢI:
C. T. RUSSELL, PITTSBURG, PA.
J. H. PATON, ALMONT, MICH. U
LUM DIN EA DE DE AINTE POT OP
VEACUL PATRIARHILOR
VEACUL IUDAIC
VEACUL EVANGHELIEI
I SA VEN R VA RILO U RE CA VEAC A E L LUM EACU V
VEACUL MILENIULUI
PLANUL VEACURILOR:
„Măsura şi chipul erau aceleaşi pentru amândoi heruvimii.“
PLANUL TRUPULUI
PLANUL DUHULUI
Ierusalimul pământesc
Ierusalimul ceresc
Jertfa pământească
Jertfa cerească
Împărăţia pământească
Împărăţia pământească
ʱʭʬʠ
Acesta priveşte înainte spre jertfă.
Acesta priveşte în urmă spre jertfă.
DOUĂSPREZECE SEMINŢII
De la sfârşitul veacului patriarhilor, la moartea lui Iacob, până la sfârşitul veacului iudeilor, la moartea lui Cristos, s-au scurs 1845 de ani.
DOISPREZECE APOSTOLI
1841½
1841½
2 300 de zile s-au încheiat în 1843/1844.
Naşterea lui Isus
Botezul lui Isus Răstignirea, 33 d.Cr.
Pustiirea Ierusalimului 70 d.Cr.
De la sfârşitul veacului iudeilor, la moartea lui Cristos, până la sfârşitul veacului Evangheliei, ar trebui să fie, dacă au aceeaşi măsură, 1845 de ani.
1 335 de zile
3½
3½
t în s-au încheia
1874; ciclurile jubileelor, la fel.
4&$&3*Ğ
4&$&3*Ğ
3½
3½
1878, completul dublu
33½
33½
„Timpurile neamurilor“ se încheie în 1914.
ABONAMENTE: şase luni, 25 de cenţi; un an, 50 de cenţi
Preziceri şi înfumurare
181
din Brooklyn, deşi inaccesibil uzului general. Existenţa lui acolo arată că unii membri ai personalului de la sediu trebuie să fi ştiut că revista Turnul de veghe sigur nu era prima revistă care să susţină că 1914 reprezintă sfârşitul timpurilor neamurilor. Această învăţătură a fost de fapt adoptată din publicaţia adventistă a lui N. H. Barbour. Se mai poate remarca şi faptul că, în acel timp, în iulie 1878, C. T. Russell devenise „editor adjunct“ al acestei reviste adventiste, Vestitorul dimineii. Russell însuşi explică modul în care a ajuns să se asocieze cu N. H. Barbour şi cum a ajuns să adopte cronologia lui Barbour, pe care acesta, la rândul său, o adoptase în mare parte — inclusiv interpretarea celor „şapte timpuri“ din Daniel, capitolul 4 — de la John Aquila Brown. Explicaţia lui Russell e publicată în numărul din 15 iulie 1906 al revistei Turnul de veghe (engl.): Era aproximativ ianuarie 1876, iar atenţia mea era îndreptată în special spre subiectul timpului profetic, spre modul în care se leagă de aceste doctrine şi speranţe. S-a petrecut în felul următor: Am primit o revistă numită Vestitorul dimineţii, trimisă de editorul ei, dl N. H. Barbour. Când am deschis-o, am identificat-o imediat cu adventismul, datorită imaginii de pe copertă, şi am examinat-o cu o oarecare curiozitate pentru a vedea ce timp au mai stabilit pentru arderea lumii. Dar, spre uimirea şi bucuria mea, când am aflat din cuprins că editorul a început să-şi deschidă ochii cu privire la subiecte care, de câţiva ani, ne-au bucurat atât de mult inimile noastre aici, în Allegheny — că scopul întoarcerii Domnului nostru nu e să distrugă, ci să binecuvânteze toate familiile pământului, şi că venirea sa va fi ca a unui hoţ, nu în carne, ci ca o fiinţă spirituală, invizibilă oamenilor; iar strângerea bisericii sale şi separarea „grâului“ de „neghină“ se va desfăşura în timpul acestui veac fără ca lumea să fie conştientă de asta. M-am bucurat să aflu că şi alţii ajung să avanseze aceeaşi poziţie, dar am fost uluit când am aflat afirmaţia, foarte prudent făcută, că editorul crede că profeţiile indică faptul că Domnul este deja prezent în lume (nevăzut şi invizibil) şi că lucrarea de seceriş pentru strângerea grâului are deja loc — şi că acest punct de vedere e garantat de profeţiile cronologice despre care, în urmă cu câteva luni, presupuse că au eşuat. Iată o nouă idee: se poate că profeţiile cronologice, pe care le-am dispreţuit atâta vreme datorită abuzului lor de către adventişti, să indice de fapt timpul când Domnul urma să fie prezent în mod invizibil pentru a-şi instala regatul — ceea ce am văzut clar că nu se poate şti altfel? Mi se părea cel puţin rezonabil, chiar foarte rezonabil, să ne aşteptăm ca Domnul să-şi informeze poporul pe marginea subiectului — în special căci el promisese că cel fidel nu va fi lăsat în întuneric cu lumea şi că, deşi ziua Domnului va veni asupra tuturor celorlalţi ca un hoţ noaptea (pe ascuns), acest lucru nu ar trebui să fie la fel şi în cazul sfinţilor sinceri, care veghează. — 1 Tes. 5:4.
182
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI Îmi aduc aminte de anumite argumente, folosite de prietenul meu, Jonas Wendell, şi de alţi adventişti, pentru a dovedi că în 1873 va avea loc arderea lumii etc. — cronologia lumii arătând că cei şase mii de ani de la Adam se sfârşesc la începutul lui 1873 — şi alte argumente bazate pe Scripturi şi ele păreau să coincidă. S-ar putea ca tocmai aceste argumente privitoare la timp, pe care le-am considerat nedemne pentru a fi băgate în seamă, conţin un adevăr important, pe care ei l-au aplicat greşit?
Observaţi până aici că Russell declară că nu îl interesaseră profeţiile cronologice, de fapt le-a „dispreţuit“. Ce a făcut el acum? Nerăbdător să aflu din orice sursă ceea ce avea Dumnezeu să predea, i-am scris dlui Barbour informându-l de consensul meu privitor şi la alte idei şi dorind să ştiu, în special, de ce şi pe ce dovezi biblice susţine că prezenţa lui Cristos şi secerişul veacului Evangheliei are loc începând cu toamna lui 1874. Răspunsul a arătat că presupunerea mea a fost corectă şi anume că argumentele privitoare la timp, cronologie etc. erau aceleaşi cu cele folosite de adventişti în 1873; de asemenea, a explicat cum dl Barbour şi dl J. H. Paton din Michigan, un colaborator al său, au fost adventişti obişnuiţi până atunci; iar după ce a trecut anul 1874 fără arderea lumii şi fără să-l vadă pe Cristos în carne, s-au şocat pentru o vreme. Au examinat profeţiile privitoare la timp care aparent au trecut neîmplinite, dar nu au putut să găsească vreo greşeală, şi au început să se întrebe dacă nu cumva timpul era potrivit dar aşteptările erau greşite — dacă punctul de vedere referitor la restabilirea şi binecuvântarea lumii, pe care le predam eu şi alţii, nu ar trebui să fie lucrurile pe care să le urmărim. Se pare că, la nu mult timp după dezamăgirea din 1874, un cititor al Vestitorului dimineţii care avea un exemplar al traducerii Diaglott a observat ceva despre care a crezut că e ciudat — în Mat. 24:27, 37, 39, cuvântul care, în traducerea noastră obişnuită, este redat venire este tradus prin prezenţă. Acesta era indiciul; urmându-l, au ajuns prin timpul profetic la înţelegeri corecte privind scopul şi modul întoarcerii Domnului. Dimpotrivă, eu am ajuns la înţelegeri corecte ale scopului şi modului întoarcerii Domnului nostru şi apoi la examinarea timpului acestor lucruri, indicate în Cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, Dumnezeu îşi îndrumă deseori copiii de la puncte de pornire diferite; dar acolo unde inima e sinceră şi încrezătoare, rezultatul trebuie obţinut din toate acestea împreună. Dar nu existau cărţi sau alte publicaţii care să arate profeţiile referitoare la timp precum erau înţelese atunci, deci, am achitat cheltuielile dlui Barbour să vină să mă vadă la Philadelphia (unde aveam angajamente de afaceri pe parcursul verii 1876) pentru a-mi arăta pe deplin şi scriptural, dacă poate, că profeţiile indică anul 1874 ca anul la care a început prezenţa Domnului şi „secerişul“. A venit şi am fost satisfăcut de dovezi. Fiind o persoană cu convingeri pozitive şi pe deplin consacrat Domnului, am observat imediat că timpurile deosebite în care trăim dau o importanţă majoră obligaţiei şi lucrării noastre de discipoli ai lui Cristos; că, fiind în timpul secerişului, tre-
Preziceri şi înfumurare
183
buie efectuată lucrarea de seceriş, şi că adevărul prezent este secera pe care ne-a dat-o Domnul ca noi să facem lucrarea de strângere şi culegere peste tot, printre copiii săi.
Aşadar, vizita adventistului N. H. Barbour a schimbat părerea lui Russell despre profeţiile referitoare la timp. Russell a devenit un editor asistent al revistei lui Barbour, Vestitorul dimineii, publicată pentru adepţii adventişti. Începând de atunci, profeţiile referitoare la timp au devenit o caracteristică proeminentă a scrierilor lui Russell şi a revistei Turnul de veghe, pe care a fondat-o la scurt timp după aceea.a Interpretarea celor „şapte timpuri“ şi anul 1914, pe care le-a preluat Russell, erau toate legate de anul 1874, căruia Barbour şi adepţii săi i-au dat o importanţă primară (până la 1914 mai erau câteva decenii, pe când 1874 abia trecuse). Ei credeau că 1874 marchează sfârşitul celor 6 000 de ani ai istoriei umane şi se aşteptau ca Cristos să revină în acel an. Când a trecut, s-au simţit dezamăgiţi. Precum arată materialul citat anterior, un colaborator adventist al revistei lui Barbour, pe nume B. W. Keith, a observat mai târziu că o anumită traducere a Noului Testament, The Emphatic Diaglott, a folosit cuvântul „prezenţă“ în locul cuvântului „venire“ în textele legate de întoarcerea lui Cristos. Keith i-a dat lui Barbour ideea că Cristos chiar s-a întors în 1874, dar invizibil, şi că, acum, Cristos era „prezent“ în mod invizibil şi efectua o lucrare de judecată. Este foarte greu să te împotriveşti unei „prezenţe invizibile“ sau să o infirmi. Este ca şi cum un prieten ţi-ar spune că ştie că un părinte decedat îl vizitează şi îl consolează, iar apoi încerci să-i demonstrezi că acest lucru nu e adevărat. Astfel, conceptul „prezenţei invizibile“ le-a permis acestor adventişti asociaţi cu Barbour să spună că au, până la urmă, „data corectă [1874], însă au avut aşteptările greşite privind acea dată“. Această explicaţie a fost acceptată şi adoptată şi de Russell.b Astăzi multele milioane de Martori ai lui Iehova cred şi predau că prezenţa invizibilă a început în 1914. Foarte puţini realizează că, timp de aproape cincizeci de ani, Societatea Watch Tower, în rolul său de profet, a anunţat şi a vestit că o astfel de prezenţă invizibilă a îna După întâlnirea cu Barbour, Russell a scris un articol pentru The Bible Examiner, publicată de George Storrs, un alt adventist, iar în acel articol a explicat anul 1914 la care a ajuns Barbour. Precum multe dintre revistele adventiste, revista pe care a pornit-o Russell a avut cuvântul „vestitor“ în titlu, Turnul de veghere al Sionului şi Vestitorul prezenei lui Cristos (acea „prezenţă“ s-a crezut că a început în 1874). b Turnul de veghe din 15 iulie 1906, citat anterior, arată că ei au avansat exact acest argument.
184
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
ceput în 1874. În 1929, la cincisprezece ani după 1914, încă predau asta.a Martorii lui Iehova de astăzi cred că Cristos şi-a început oficial domnia Regatului în 1914. Societatea a predat timp de decenii că acest lucru s-a petrecut în 1878.b Astăzi, Martorii lui Iehova au convingerea că „zilele din urmă“ şi „timpul sfârşitului“ a început de asemenea în 1914. Revista Turnul de veghe a învăţat timp de jumătate de secol că „zilele din urmă“ au început în 1799 (acceptând interpretarea lui George Bell, publicată în 1796). Ei cred azi că învierea creştinilor unşi, care au au murit din timpul lui Cristos încoace, a început în 1918. Timp de peste patruzeci de ani, revista Turnul de veghe a predat că aceasta a început în 1881. Convingerea lor actuală este că, începând cu 1914 şi îndeosebi din 1919 încoace, lucrarea de „seceriş“ este în curs şi va culmina cu distrugerea sistemului actual şi a tuturor celor care nu au răspuns activităţii lor de predicare. De la începuturile sale, revista Turnul de veghe a învăţat că „secerişul“ se efectuează între anii 1874 şi 1914 şi că în 1914 va loc distrugerea tuturor instituţiilor umane ale acestei lumi. Astăzi organizaţia situează căderea „Babilonului cel Mare“ („imperiul mondial al religiei false“) în 1919. Timp de cel puţin patru decenii, revista Turnul de veghe o situa în 1878, iar distrugerea completă a Babilonului să se fi încheiat în 1914 sau 1918. Care a fost motivul schimbării tuturor acestor învăţături profetice majore, la care au ţinut atâţia oameni de atâtea decenii? A fost acelaşi ca şi în cazul întregului şir lung de preziceri făcute începând din secolul al treisprezecelea — a eşuat împlinirea aşteptărilor publicate de autorii prezicerilor. Unii ar putea fi tentaţi să considere acestea doar simple afirmaţii nesemnificative. Să nu uităm că abia există Martori ai lui Iehova care să aibă acum acces la numere mai vechi ale revistei Turnul de veghe, iar, în zilele noastre, chiar şi atunci când discută despre istoria din trecut a organizaţiei, publicaţiile Societăţii fie că ignoră, fie că prezintă doar o imagine parţială, uneori alterată, a acestor învăţături care au fost apărate atât de mult timp. Dau o impresie mult prea a Vezi cartea Profeie (engl.), publicată în 1929, paginile 64 şi 65. Turnul de veghe din 15 august 1974 (engl.) face referire la această convingere, dar nu dă vreun indiciu al faptului că această învăţătură a fost predată în continuare după 1914. b Acest punct de vedere a început să fie schimbat la congresul de la Cedar Point din 1922, opt ani după 1914.
Preziceri şi înfumurare
185
vagă despre curajul şi încrederea cu care s-au expus aceste puncte de vedere. Urmăriţi atunci o porţiune din dovezile pe care ne oferă trecutul acestei organizaţii, care, potrivit celor spuse în Turnul de veghe, va confirma că organizaţia îşi asumă pe bună dreptate rolul de profet din timpurile moderne. Dacă recitim primele numere ale revistei Turnul de veghe, publicate începând din 1879, observăm că una din caracteristicile marcante este că se aştepta ca evenimente majore să aibă loc chiar atunci. Deşi credeau că 1914 va marca sfârşitul „timpurilor neamurilor“, acel an nu a avut o importanţă prea mare în gândirea Studenţilor în Biblie. Ei se gândeau mai mult la 1874 şi la convingerea că Cristos şi-a început atunci prezenţa invizibilă, după care, domnia Regatului. Deci s-au aşteptat ca, în curând, să fie transferaţi la viaţă cerească. În acelaşi timp, oportunitatea de a face parte din „mireasa lui Cristos“ se va fi încheiat. Ei s-au mai aşteptat ca lumea să intre într-o perioadă de necaz mare, care să se înrăutăţească şi să se transforme într-o stare de haos şi de anarhie, cu mult înainte de 1914. Până la sfârşitul anului 1914 totul se va fi terminat, iar Cristos va fi intrat în deplina exercitare a tuturor drepturilor cu privire la lucrurile de pe pământ, întrucât Regatul va fi înlocuit toate sistemele umane de guvernare. Acest aspect este ilustrat în mod potrivit în următorul material, extras din Turnul de veghe din ianuarie 1881 (anumite idei sunt subliniate pentru a uşura cititorul): Vedem de asemenea că secerişul veacului iudaic şi a celui al Evangheliei sunt paralele nu doar în ce priveşte punctul de început, ci şi în lungimea duratei; este vorba de 40 de ani în total de la ungerea lui Isus (la începutul secerişului lor, 30 d.Cr.) până la distrugerea Ierusalimului, 70 d.Cr. Aşadar al nostru, care începe în 1874, se încheie cu sfârşitul ‘zilei mâniei’ şi cu sfârşitul ‘timpurilor neamurilor’, 1914 — o perioadă similară şi paralelă de 40 de ani. Primii şapte ani ai secerişului iudeilor a fost dedicat în special strângerii grâului copt din acea biserică; trei ani şi jumătate au trecut cât timp el a fost prezent ca Mire şi trei ani şi jumătate după ce el venise la ei ca rege şi intrase în glorie, dar toate s-au făcut sub supravegherea şi îndrumarea sa. După cum a spus Ioan, Isus a curăţit puhoiul, şi-a strâns grâul şi a ars neghina. Deci aici se împlineşte paralela: observăm (precum se arată mai jos — vezi „Zorii zilei“) că legea şi profeţii îl declară prezent la culminarea „ciclurilor de jubilee“ în 1874. Iar paralelele ne arată că secerişul a început şi că strângerea miresei în locul de siguranţă va fi cuprinsă într-un timp paralel de şapte ani, care se încheie în 1881. Dar cum, când şi de ce s-a poticnit „casa slujitorilor“ din pricina lui Cristos? Dacă putem stabili cu siguranţă acest lucru, am obţine un indiciu privi-
186
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI tor la modul, timpul şi motivul poticnirii casei Evangheliei, în special având în vedere faptul că lucrarea, pe punct de încheiere, a acelui veac urmează în atâtea detalii modelul precis al acestuia.
Credem că Cristos este prezent acum în sensul că şi-a început lucrarea de a-şi asuma marea sa putere şi guvernare. Această lucrare începe cu separarea neghinei de grâu în biserica vie şi asocierea grâului din toate veacurile cu el însuşi în autoritatea împărăţiei sale. „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie“ şi „îi voi da stăpânire peste Neamuri“ pentru a continua până când toate lucrurile îi sunt supuse. Pare de asemenea potrivit ca lucrarea să înceapă, aşadar, prin faptul ca el să-şi ia mireasa, iar cei doi să devină una.
Se poate vedea cu claritate că nu 1914, ci 1874 a fost adevărata „dată-ancoră“ a Turnului de veghe de atunci. Cristos era prezent începând de atunci. În următorii 40 de ani, el urma să-şi ducă la îndeplinire întreaga lucrare de seceriş. Datorită acestei convingeri, s-a simţit că vor avea loc evenimente dramatice foarte curând, probabil chiar în anul 1881, după cum se prezintă în articolul suplimentar, intitulat „Până când, Stăpâne?“. Remarcaţi următoarele idei:
„PÂNĂ CÂND, STĂPÂNE?“ Aceasta este o întrebare pe care, fără îndoială, mulţi şi-o pun şi anume: „Cât de curând va veni schimbarea noastră?“ Mulţi dintre noi privim spre această schimbare de mai mulţi ani şi, totuşi, ne gândim cu mare plăcere la timpul când vom fi strânşi la Isus pentru a-l vedea aşa cum este el. În articolul privitor la schimbarea noastră, în numărul din decembrie, ne-am exprimat părerea că era mai aproape decât au presupus mulţi şi, deşi noi nu încercăm să dovedim că schimbarea noastră va avea loc la un anumit timp, ne propunem să analizăm unele dovezi care par să arate că transformarea sau schimbarea din condiţia firească în condiţia spirituală va avea loc în această jumătate sau în toamna anului 1881. Dovada că schimbarea noastră se va produce atunci creşte, întrucât am văzut că schimbarea în trupuri spirituale nu este nunta. Deşi ne-am gândit că nunta constituie schimbarea şi ştiam că există o perioadă de har de trei ani şi jumătate pentru biserica nominală (care acum a fost lăsată pustiită) începând din 1878, nu ne puteam aştepta la vreo transformare în această jumătate a anului 1881 sau în timpul acestor trei ani şi jumătate. Dar, întrucât recunoaştem că intrarea noastră la nuntă nu înseamnă doar faptul că suntem pregătiţi (prin recunoaşterea prezenţei sale) pentru schimbare, ci şi că ea include schimbarea însăşi, atunci dovezile că nunta (şi schimbarea) are loc în timpul menţionat sunt solide şi se recomandă tuturor celor interesaţi ca fiind demne de a fi investigate. Pe lângă orice dovezi directe că schimbarea noastră este aproape, faptul că modul schimbării poate fi înţeles demonstrează că suntem aproape de timpul schimbării, căci adevărul este „hrană la timpul potrivit“ şi se înţelege doar ca fiind ceva aşteptat. Ne vom aminti că, după primăvara anului 1878 (când am înţeles că Isus trebuie să devină Rege), subiectul sfinţeniei sau al veşmântului de nuntă a fost foarte agitat. Şi, pe lângă paralela la sfârşitul veacului iudaic şi harul manifestat faţă de naţiunea iudaică, care a implicat prezenţa Regelui, analizarea veşmântului de nuntă era de asemenea o dovadă a corec-
Preziceri şi înfumurare
187
titudinii aplicării faptului că „Împăratul a intrat să vadă oaspeţii“ (Mat. 22:11), aşadar toţi erau interesaţi să ştie cum îi considera acesta. Acum, întrucât inspecţia oaspeţilor este ultimul lucru înaintea schimbării noastre, ceea ce precedă nunta, iar acum aşteptăm cu toţii schimbarea, s-ar părea că timpul aferent acestui eveniment este aproape. Vom prezenta acum argumentele pe care le deducem din tipurile şi punctele profetice care par să indice că strămutarea sfinţilor şi închiderea uşilor pentru chemarea la înălţime va avea loc pe parcursul anului 1881.
A urmat o argumentaţie detaliată, care accentua toamna anului 1881 ca timpul probabil când va avea loc schimbarea lor la viaţă cerească şi timpul „când uşa — oportunitatea de a deveni un membru al miresei — se va închide“. Acesta urma să fie cu 35 de ani înainte de 1914, care pentru ei era pur şi simplu un punct terminal, timpul când toate lucrurile vor fi fost încheiate. Aşteptarea ca creştinii unşi ai „clasei miresei“ să treacă printr-o tranziţie la viaţă cerească până în toamna anului 1881 evident că nu s-a materializat. Cu trecerea anilor, atenţia a început să fie îndreptată spre date mai târzii, iar 1914 a început să se bucure de o accentuare sporită. Dar tot era un punct de sfârşit, când eliminarea guvernărilor pământeşti şi distrugerea ‘creştinătăţii nominale’ va fi fost complet încheiată, întrucât se credea că Cristos a început să-şi exercite domnia în puterea Regatului în 1878, precum se arată în cartea lui Russell publicată în 1889, intitulată Timpul este aproape (engl.),a paginile 239 şi 247. La casa iudaică a venit ca Mire şi Secerător la începutul secerişului lor (începutul misiunii Sale); şi chiar înainte de răstignire li S-a prezentat ca Împărat, exercitând autoritate împărătească prin pronunţarea judecăţii împotriva lor, prin lăsarea pustie a casei lor şi prin actul tipic al curăţirii templului lor (Luca 19:41–46; Mar. 11:15–17). Exact aşa a fost şi în acest seceriş: prezenţa Domnului nostru ca Mire şi Secerător a fost recunoscută în primii trei ani şi jumătate, de la 1874 d.Cr. la 1878 d.Cr. De atunci a fost arătat în mod accentuat că în 1878 d.Cr. sosise timpul când judecata împărătească trebuia să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Aici se aplică Apocalipsa 14:14–20, şi Domnul nostru este adus în scenă ca Secerător încoronat. Anul 1878 d.Cr., fiind paralela asumării puterii şi autorităţii Sale în tip, marchează clar timpul asumării efective a puterii ca Împărat al împăraţilor de către Domnul nostru prezent, spiritual, nevăzut — timpul când Îşi ia marea putere ca să domnească, ceea ce în profeţie este în strânsă legătură cu învierea credincioşilor Săi şi cu începutul strâmtorării şi mâniei peste popoare (Apoc. 11:17, 18). a Grupările religioase din România desprinse din Societatea Watch Tower, care astăzi urmează învăţăturile lui Russell, publică această carte sub titlul A sosit timpul, iar citatele sunt reproduse din aceaste reeditare, în măsura în care textul corespunde ediţiei la care se face referire în textul cărţii noastre. Aceeaşi procedură s-a aplicat şi celorlalte volume ale Studiilor în Scripturi.
188
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
EI N-AU CUNOSCUT TIMPUL CERCETĂRII LOR luca 19:44; mat. 24:38, 39
DOMNUL NOSTRU PREZENTAT ÎN TREI CALITĂŢI — CA MIRE, SECERĂTOR ŞI ÎMPĂRAT
ioan :; :, ; mat. :, , ; cor. :; apoc. :, ; :
O micare adventist pe timpul naterii lui Isus, treizeci de ani înaintea venirii i ungerii Sale ca Mesia la botez.
O micare adventist în , cu de ani înaintea timpului efectiv al Prezent¸ei Sale, pentru a trezi i încerca Biserica
mat. :–; fap. :,
mat. :
Prezent¸a efectiv a Domnului, ca Mire i Secertor — octombrie d.cr. Puterea i titlul de împrat asumate cu trei ani i jumtate mai târziu — d.cr.
Prezent¸a efectiv a Domnului, ca Mire i Secertor — octombrie d.cr. Puterea i titlul de împrat asumate cu trei ani i jumtate mai târziu — d.cr.
PRIMA LUCRARE A ÎMPĂRATULUI, JUDECATA casa nominal iudaic respins; templul literal curt¸at — mat. :; :–; :; : întreaga nimicire a statului iudeu îndeplinit în ani dup ce au fost lepdat¸i — sau în de ani de la începutul seceriului — d.cr.
casa nominal cretin respins; templul spiritual curt¸at — pet. :; apoc. :; mal. : întreaga nimicire a cretintt¸ii nominale îndeplinit în ani dup ce a fost lepdat — sau în de ani de la începutul seceriului — d.cr.
Chiar şi după pragul noului secol, la începutul anilor 1900, atenţia era îndreptată în mare parte la anii 1874 şi 1878 ca fiind anii-cheie spre care a fost dirijată toată gândirea. Ei erau în „zilele din urmă“ din 1799 încoace, în perioada de „seceriş“ din 1874 încoace, iar Cristos îşi exercita puterea sa regală din 1878 încoace şi atunci începuse învierea. Trecerea anilor nu a schimbat aceste afirmaţii. Ele toate s-au legat de evenimente invizibile, spre deosebire de prezicerea privind strămutarea la ceruri a sfinţilor aflaţi în viaţă, care era aşteptată pentru 1881. Întrucât nu existau dovezi care să-i discrediteze, aceste afirmaţii au putut fi păstrate — şi chiar au fost. Cu trei ani înainte de 1914, în 1911, revista Turnul de veghe încă proclama importanţa anilor 1874, 1878 şi 1881. „Babilonul cel Mare“ căzuse în 1878, iar „sfârşitul complet“ avea să şi-l vadă în octombrie 1914. S-a făcut totuşi o „ajustare“ în privinţa ‘închiderii uşii’ care duce la prilejul de a face parte din clasa cerească a Regatului, plasată anterior în 1881. Acum, în materialul de mai jos, extras din numărul din 15 iunie 1911, cititorii revistei Turnul de veghe sunt informaţi că „uşa“ e încă „pe jumătate deschisă“: Observând aceste paralele, aflăm că 1874 reprezintă începutul acestui „seceriş“ şi al strângerii laolaltă a „celor aleşi“ de la cele patru vânturi ale cerului; 1878, timpul în care, în mod formal, Babilonul a fost respins, Laodiceea a fost scuipată — timpul din care se spune: „Babilonul a căzut, a căzut“ — a căzut de la favoarea divină. Paralela din 1881 pare să indice că anumite favoruri erau oferite în continuare celor din Babilon până în această dată, în pofida respingerii sistemului; şi de atunci înţelegem că acea relaţie nu a fost nicidecum una avantajoasă, ci a fost, în multe sensuri ale cuvântului, un dezavantaj diferit, de care doar dificil se poate cineva elibera, cu ajutorul harului şi a adevărului Domnului. Şi, în armonie cu acest paralelism, octombrie 1914 va mărturisi sfârşitul complet al Babilonului, ‘ca o mare piatră de moară aruncată în mare’, distrus complet ca sistem.
Preziceri şi înfumurare
189
Să revenim: Admitem că e rezonabil să concludem că încheierea favorii asupra Israelului carnal reprezintă încheierea favorii speciale a acestui veac al Evangheliei, respectiv a invitaţiei la chemarea de sus. În consecinţă, înţelegerea noastră este că „chemarea“ deschisă sau generală a acestui veac la onorurile Regatului au încetat în octombrie 1881. Însă, precum s-a arătat deja în STUDII ÎN SCRIPTURI, facem o deosebire între sfârşitul ‘chemării’ şi închiderea „uşii“; credem că uşa de intrare în clasa Regatului nu este încă închisă; mai stă deschisă un timp pentru a le permite celor care au acceptat deja „chemarea“, dar nu îşi folosesc privilegiile şi prilejurile sacrificiului de sine pentru a fi avansaţi şi de a le permite altora să intre să-şi ia coroanele, în armonie cu Apoc. 3:11. Aşadar, timpul din prezent, de la 1881 până când uşa oportunităţii pentru sacrificiul în serviciul Domnului va fi complet închisă, este o perioadă de „cernere“ a tuturor celor care se află deja în favoarea divină, într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu.
Data de încheiere, 1914, se apropia deja. Odată cu sosirea ei, secerişul se va fi încheiat, zilele din urmă îşi vor fi atins punctul culminant, speranţele lor vor fi fost pe deplin realizate. Ce învăau concret publicaiile Watch Tower că se va întâmpla în anul 1914? Cartea Timpul este aproape, publicată cu douăzeci şi cinci de ani înainte de 1914, punctează şapte idei, după cum urmează: În acest capitol prezentăm dovada Bibliei că sfârşitul complet al Timpurilor Neamurilor, adică sfârşitul complet al contractului lor de stăpânire va fi atins în anul Timpurile Neamurilor
77
1914 d.Cr., şi că acea dată va fi cea mai îndepărtată limită a conducerii oamenilor imperfecţi. Şi să se observe că dacă se va arăta că faptul acesta este ferm stabilit de Scripturi, el va dovedi: În primul rând, că la acea dată Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne rugăm, zicând, „Vie împărăţia Ta“, va obţine control deplin, universal, şi că atunci va fi „ridicată“ sau ferm stabilită pe pământ, pe ruinele instituţiilor prezente. În al doilea rând, va dovedi că Acela care are dreptul să ia stăpânirea va fi atunci prezent ca noul Conducător al pământului; şi nu numai atât, dar va dovedi şi că El va fi prezent o perioadă considerabilă înainte de data aceea, deoarece răsturnarea acestor guverne ale neamurilor este în mod direct cauzată de faptul că El le zdrobeşte în bucăţi ca pe vasele unui olar (Ps. 2:9; Apoc. 2:27) şi stabileşte în locul lor guvernul Său drept. În al treilea rând, va dovedi că, cu câtva timp înainte
190
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
de sfârşitul anului 1914 d.Cr., ultimul membru al Bisericii lui Cristos recunoscute din punct de vedere divin, „preoţimea împărătească“, „trupul lui Cristos“, va fi glorificat împreună cu Capul; deoarece fiecare membru trebuie să domnească împreună cu Cristos, fiind moştenitor al Împărăţiei împreună cu El, şi ea nu poate fi deplin „ridicată“ fără toţi membrii. În al patrulea rând, va dovedi că, de atunci înainte, Ierusalimul nu va mai fi călcat în picioare de neamuri, ci se va ridica din ţărâna dizgraţiei divine la cinste; fiindcă „Timpurile Neamurilor“ vor fi împlinite sau complete. În al cincilea rând, va dovedi că până la acea dată, sau mai înainte, împietrirea lui Israel va începe să fie îndepărtată, deoarece „împietrirea“ lor „în parte“ urma să ţină numai „până va intra plinătatea neamurilor“ (Rom. 11:25), sau, cu alte cuvinte, până când numărul deplin dintre neamuri, care vor fi membri ai corpului sau miresei lui Cristos, va fi în întregime ales. În al şaselea rând, va dovedi că marele „timp de necaz . . . cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii“ 78
Timpurile Neamurilor
îşi va atinge punctul culminant într-o domnie mondială a anarhiei; iar apoi oamenii vor învăţa să fie liniştiţi şi să ştie că Iehova este Dumnezeu şi că El va fi înălţat pe pământ (Ps. 46:10). Starea de lucruri despre care se vorbeşte în limbaj simbolic, ca valurile mării mugind, pământul topindu-se, munţii prăbuşindu-se şi cerurile arzând, va trece atunci, iar „cerurile noi şi pământul nou“ cu binecuvântările lor paşnice vor începe să fie recunoscute de omenirea răvăşită de necaz. Dar Unsul Domnului şi autoritatea Lui legitimă şi dreaptă vor fi mai întâi recunoscute de o clasă de copii ai lui Dumnezeu în timp ce vor trece prin marele necaz — clasa reprezentată pe planul veacurilor prin literele m şi t (vezi şi Vol. 1, paginile 235 la 239); iar apoi, chiar la încheierea sa, de către Israelul după trup, şi în cele din urmă de către omenire în general. În al şaptelea rând, va dovedi că Împărăţia lui Dumnezeu, organizată în putere, va fi înainte de acea dată pe pământ şi atunci va lovi şi sfărâma chipul neamurilor (Dan. 2:34) — şi va mistui cu desăvârşire puterea acestor regi. Puterea şi stăpânirea ei vor fi stabilite imediat ce aceasta prin diferitele ei influenţe şi mijloace va zdrobi şi spulbera „puterile care sunt“ — civile şi eclesiastice — fierul şi lutul.
Preziceri şi înfumurare
191
Aceste afirmaţii se găsesc în ediţiile apărute înainte de 1914. Precum se poate observa din materialul citat, aceste ediţii afirmau cu claritate că 1914 „va fi cea mai îndepărtată limită a conducerii oamenilor imperfecţi“. Se spune că, înainte de sfârşitul acelui an, Regatul lui Dumnezeu „va obine control deplin, universal, şi că atunci va fi «ridicată» sau ferm stabilită pe pământ“. Observaţi modul în care o ediţie de după 1914 (1924) acoperă toate acestea, zicând: În acest capitol prezentăm dovada Bibliei că sfârşitul complet al Timpurilor Neamurilor, adică sfârşitul complet al contractului lor de stăpânire va fi atins în anul 1914 d.Cr., şi că acea dată va vedea descompunerea conducerii oamenilor imperfecţi. Şi să se observe că dacă se va arăta că faptul acesta este ferm stabilit de Scripturi, el va dovedi: În primul rând, că la acea dată Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să ne rugăm, zicând, „Vie împărăţia Ta“, va începe să preia controlul, şi că apoi în scurt timp va fi „ridicată“ sau ferm stabilită pe pământ, pe ruinele instituţiilor prezente.
La punctul trei, ediţiile de dinainte de 1914 au afirmat că, înainte de sfârşitul anului 1914, ultimul membru al ‘trupului lui Cristos’ va fi glorificat împreună cu Capul. Şi aici, ediţia de după 1914 schimbă modul de exprimare şi elimină orice referire la anul 1914: În al treilea rând, va dovedi că, cu câtva timp înainte de sfârşitul acestei răsturnări, ultimul membru al Bisericii lui Cristos recunoscute din punct de vedere divin, „preoţimea împărătească“, „trupul lui Cristos“, va fi glorificat împreună cu Capul; deoarece fiecare membru trebuie să domnească împreună cu Cristos, fiind moştenitor al Împărăţiei împreună cu El, şi ea nu poate fi deplin „ridicată” fără toţi membrii.
Aşadar, în ediţiile ulterioare s-a depus un efort clar în vederea acoperirii neîmplinirii din ce în ce mai evidente ale declaraţiilor făcute cu o convingere fermă cu privire la anul 1914, odată ce acel an a trecut fără ca evenimentele prezise să aibă loc. Puţini Martori ai lui Iehova de astăzi au vreun habar de intensitatea afirmaţiilor emise cu privire la acel an sau de faptul că niciuna din cele şapte puncte nu s-a împlinit precum se afirmase iniţial. Acele aşteptări sunt menţionate doar în cel mai scurt mod posibil în publicaţiile Societăţii, altele sunt complet ignorate.a a La fel au stat lucrurile şi cu afi rmaţiile făcute despre anii 1878 şi 1881, care, alături de cele despre 1799 şi 1874, au fost până la urmă evitate ca fi ind erori.
192
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
De fapt, lecturând publicaţiile recente ale Societăţii, cititorul ar putea concluziona că Russell, preşedintele Watch Tower, nu a fost specific în privinţa evenimentelor concrete care aveau să vină odată cu anul 1914. Ele susţin că orice aşteptări puternice sau afirmaţii dogmatice erau responsabilitatea altora, a cititorilor. Un exemplu în acest sens se găseşte în ceea ce timp de mulţi ani a reprezentat istoria oficială a organizaţiei, Martorii lui Iehova în scopul divin (engl.), la pagina 52: Fără îndoială că mulţi din această perioadă erau excesiv de zeloşi în afirmaţiile lor privind posibilele aşteptări. Unii citesc dincolo de afirmaţiile din Turnul de veghe lucruri care nu erau menite şi, deşi era necesar ca Russell să atragă atenţia asupra certitudinii că trebuia să aibă loc schimbări la sfârşitul timpurilor neamurilor, el şi-a încurajat cititorii să păstreze o minte deschisă, în special în legătură cu elementul temporal.
Cartea citează fragmente din revistele Turnul de veghe, dar, când sunt examinate, ele pur şi simplu nu susţin afirmaţiile făcute mai sus. Singurul care tratează un anumit ‘element temporal’ este extras dintr-un Turn de veghe din 1893 care spune: Se apropie o mare furtună. Deşi nu putem şti exact când va izbucni, pare rezonabil să presupunem că nu vor trece mai mult de doisprezece sau paisprezece ani până atunci.r
Acesta nu face nimic pentru a demonstra afirmaţia făcută; doar confirmă ceea ce arată alte scrieri ale lui Russell, că el s-a aşteptat fără îndoială la izbucnirea unui necaz mondial înainte să vină 1914, nu mai târziu de 1905 sau 1907 conform materialului citat, şi că această izbucnire a necazului va conduce până la urmă la distrugerea tuturor guvernelor de pe pământ până la acea dată finală. Cu doi ani înainte de 1914, revista Turnul de veghe îi îndemna pe cititori să manifeste prudenţă. Pagina 53 a cărţii Martorii lui Iehova în scopul divin citează afirmaţiile lui Russell dintr-un Turn de veghe din 1914, după cum urmează: Există loc de mici diferenţe de opinie cu privire la acest subiect şi acest lucru obligă să le acorde celorlalţi cea mai mare latitudine. Arendarea puterii către neamuri s-ar putea să se încheie în octombrie 1914 sau octombrie 1915. Iar perioada de zbucium intens
Preziceri şi înfumurare
193
şi de anarhie „cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum“ ar putea fi sfârşitul final al timpurilor neamurilor sau începutul domniei lui Mesia. Dar le reamintim tuturor cititorilor noştri că nu am profeţit nimic despre faptul că timpurile neamurilor se încheie într-o perioadă de necaz, nici despre epoca glorioasă care va urma la scurt timp după acea catastrofă. Noi doar am arătat ce spun Scripturile, furnizându-ne punctul de vedere privind semnificaţia lor şi cerându-le cititorilor noştri să judece singuri ce înseamnă ele. Aceste profeţii ni se citesc la fel. . . . Însă unii ar putea să facă anumite afirmaţii pozitive despre ceea ce ştiu şi despre ceea ce nu ştiu; noi niciodată nu ne implicăm în aşa ceva; spunem doar că aşa şi aşa credem, pentru aceste şi aceste motive.
Deci aceasta este imaginea pe care organizaţia caută să o transmită. Comparaţi-o cu alte declaraţii făcute în revista Turnul de veghe şi alte publicaţii, afirmaţii la care publicaţiile de astăzi ale Societăţii nu fac nici cea mai mică referire. Întrebaţi-vă dacă este adevărat că responsabilitatea pentru orice pretenţie dogmatică le aparţine celor din afara Societăţii, celor care „citesc dincolo“ de publicaţii o certitudine neintenţionată vreodată, în special cu privire la ceea ce va aduce anul 1914. Din cartea Timpul este aproape (paginile 98 şi 99), publicată în 1889, citim următoarele: Este adevărat, a pretinde, aşa cum pretindem noi, că în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma toate guvernele prezente vor fi răsturnate şi desfiinţate, înseamnă a aştepta mari lucruri; dar noi trăim într-un timp special şi particular, în „Ziua lui Iehova“, când lucrurile ajung repede la punctul culminant; şi este scris: „Domnul va îndeplini pe deplin şi repede pe pământ Cuvântul Său“. (Vezi Vol. I, cap. 15.) Având în vedere această puternică dovadă a Bibliei privitoare la Timpurile Neamurilor, considerăm ca un adevăr stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi realizate la sfârşitul anului 1914. Atunci îşi va avea răspuns rugăciunea Bisericii — „Vie împărăţia ta“ — spusă întotdeauna de la plecarea Domnului ei; şi sub acea administrare înţeleaptă şi dreaptă, tot pământul va fi umplut de slava Domnului — de cunoştinţă, dreptate şi pace (Ps. 72:19; Is. 6:3; Hab. 2:14), iar voia lui Dumnezeu se va face „precum în cer aşa şi pe pământ“.
194
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Dacă nu spui doar aşa că ceva este adevărat, ci îl consideri un „adevăr stabilit“, nu este acelaşi lucru cu a spune că ştii că va fi aşa? Nu înseamnă că te ‘implici în a face afirmaţii pozitive’? Cât de mare e diferenţa dacă există vreuna? La pagina 101 a aceleiaşi publicaţii apare următoarea declaraţie: Timpurile Neamurilor
101
de fier“. Această sabie este adevărul (Efes. 6:17); iar sfinţii care sunt în viaţă, precum şi mulţi oameni din lume, sunt folosiţi acum ca ostaşi ai Domnului pentru răsturnarea erorilor şi a răului. Dar nimeni să nu deducă în grabă că aici este simbolizată o convertire paşnică a popoarelor; căci multe texte, cum ar fi Apoc. 11:17, 18; Dan. 12:1; 2 Tes. 2:8; Ps. 149 şi 47, învaţă tocmai contrariul. Să nu fie surprinzător, prin urmare, când în capitolele următoare vom prezenta dovezi că stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu este deja începută, că este arătat în profeţii că ea trebuia să înceapă a-şi exercita puterea în 1878 d.Cr., şi că „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic“ (Apoc. 16:14), care se va termina în 1914 d.Cr. cu răsturnarea completă a conducerii pământeşti actuale, este deja început. Adunarea oştirilor se poate vedea clar din punctul de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă vederea noastră nu este împiedicată de prejudecăţi, dacă reglăm bine telescopul Cuvântului lui Dumnezeu, putem vedea cu claritate caracterul multor evenimente care trebuie să aibă loc în „Ziua Domnului“ — că noi suntem chiar în mijlocul acelor evenimente şi că „a venit ziua cea mare a mâniei Lui“.
La doi ani după publicarea acestei cărţi, în 1891, s-a publicat o altă carte scrisă de Russell, „Vie Împărăia Ta“, iar la pagina 153 găsim următoarele: Lucrarea de seceriş
153
Căderea, plăgile, nimicirea etc., prezise că vor veni asupra Babilonului mistic erau prefigurate în timpul de mari turburări şi nimicire, ca naţiune, ce veni asupra Israelului trupesc şi se termină în timpul răsturnării complete a acestei naţiuni în anul 70 d.Cr. Perioada căderii corespunde de asemenea, căci din momentul când Domnul nostru zise: „Iată că vi se lasă casa pustie“ (Mat. 23:37–39), în anul 33, şi până în anul 70, se scurseră 36 de ani şi jumătate: tot astfel de la 1878 până la sfârşitul lui 1914 sunt 36 de ani şi jumătate. La sfârşitul lui 1914, ceea ce Dumnezeu numeşte Babilon şi ce oamenii numesc creştinătate, va fi dispărut aşa cum a fost deja dovedit de profeţie.
Preziceri şi înfumurare
195
În anul următor, 1892, în numărul din 15 ianuarie, revista Turnul de veghe a susţinut că „bătălia“ finală începuse deja, având să se termine în 1914: În timp ce a fost o surpriză plăcută pentru noi (având în vedere relatările senzaţionale contrare care s-au publicat atât de des) să aflăm că situaţia din Europa este aşa cum o descriem aici — în armonie cu aşteptările pe care le avem în urma îndrumării din Scripturi — totuşi încrederea noastră în Cuvântul lui Dumnezeu este atât de mare, mai ales în lumina adevărului prezent care străluceşte deasupra lui, încât nu puteam să ne îndoim de mărturia sa, indiferent de aparenţe. Data încheierii acestei ‘bătălii’ este cu siguranţă marcată în Scripturi ca fiind octombrie 1914. Este deja în curs de desfăşurare, începutul ei datând din octombrie 1874. Până acum, lupta s-a dus în mare între cuvinte şi a fost un timp de organizare a forţelor — capital, muncă, armate şi societăţi secrete. Niciodată nu a mai fost aşa un timp general de adunare ca în prezent. Nu doar naţiunile se aliază unele cu altele pentru a se proteja faţă de alte naţiuni, dar şi diferitele facţiuni ale fiecărei naţiuni se organizează pentru a-şi proteja diferitele interese. Deşi momentan diferitele facţiuni doar studiază situaţia, încearcă tăria adversarilor lor şi caută să-şi desăvârşească planurile şi puterea pentru lupta din viitor, despre care mulţi, neavând mărturia Bibliei, par să realizeze că este inevitabilă. Alţii încă se amăgesc singuri, spunând: Pace! Pace!, în timp ce pacea nu este posibilă înainte ca regatul lui Dumnezeu să preia controlul, forţând înfăptuirea voinţei sale pe pământ, precum este ea înfăptuită acum în cer. Această caracteristică a bătăliei trebuie să continue cu un succes care variază printre cei implicaţi; organizarea trebuie să fie temeinică; iar lupta finală va fi relativ scurtă, teribilă şi decisivă — va rezulta în anarhie generală. În multe aspecte, convingerile marilor generali ai lumii coincid cu prezicerile Cuvântului lui Dumnezeu. Apoi: „Vai de omul sau naţiunea care începe următorul război în Europa; căci acela va fi un război al exterminării“. Nu va fi susţinut doar de animozităţile naţionale, ci şi de plângerile, ambiţiile şi animozităţile sociale; iar dacă ele nu sunt terminate de instituirea regatului lui Dumnezeu în mâinile aleşilor săi şi a Bisericii glorificate atunci, acestea vor extermina rasa umană. — Mat. 24:22.
Acest element scurt, care apare în numărul din 15 iulie 1894 al revistei Turnul de veghe, ne dezvăluie că ei priveau condiţiile lumii din acel timp ca o dovadă clară că lumea urma să intre în ultimele ei eforturi, ultima răsuflare urmând să şi-o dea în 1914:
POATE FI AMÂNAT PÂNĂ ÎN 1914? În legătură cu caracteristicile privitoare la timp prezentate în ZORII MILENIULUI, oamenii au spus în urmă cu şaptesprezece ani că ele par rezonabile în multe privinţe, dar cu siguranţă nu pot avea loc schimbări atât de radicale între momentul de faţă şi sfârşitul anului 1914: dacă aţi fi demonstrat că ele vor avea loc în circa o sută sau două sute de ani, ar putea părea mult mai probabil. Ce schimbări au avut loc de atunci şi ce viteză se atinge zilnic? „Lucrurile vechi trec repede şi vin lucrurile noi.“ Acum, având în vedere tulburări recente în câmpul muncii şi ameninţarea anarhiei, cititorii noştri ne scriu pentru a afla dacă nu cumva este o
196
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI greşeală cu privire la anul 1914. Ne spun că ei nu văd cum ar putea condiţiile din prezent să reziste atât de mult timp cu aceste trăsături. Nu vedem niciun motiv pentru a schimba cifrele — nu le-am schimba nici dacă am găsi. Credem că ele sunt datele lui Dumnezeu, nu ale noastre. Dar păstraţi în minte că sfârşitul anului 1914 nu este data începutului, ci al sfârşitului timpului de necaz. Nu vedem niciun motiv pentru a ne schimba opinia pe care am prezentat-o în TURNUL DE VEGHERE din 15 ianuarie 1892. Vă îndemnăm să îl recitiţi.
Este adevărat că aici se foloseşte cuvântul „opinie“, dar cât de semnificativ este faptul că, în acelaşi timp, Dumnezeu este adus în imagine ca fiind un girant al datelor prezentate? Cine ar fi tentat să pună la îndoială „datele lui Dumnezeu“, cum le numeşte Turnul de veghe? Astăzi, organizaţia ar spune că toate aceste lucruri sunt periferice, minore dacă ar fi să le compari cu ceea ce ea prezintă ca fiind un adevăr major şi anume că Societatea avea dreptate că „sfârşitul timpurilor neamurilor“ are loc în 1914, singura convingere legată de 1914 pe care o mai păstrează. Dar spunând asta, ei comit probabil cea mai mare greşeală în reprezentare. De fapt, tot ce s-a păstrat este sintagma „sfârşitul timpurilor neamurilor“. Semnificaia pe care i-o atribuie acelei sintagme este total diferită de semnificaţia pe care Societatea Watch Tower i-a atribuit-o pe timpul celor patruzeci de ani de dinainte de 1914. Pe parcursul tuturor acestor patruzeci de ani, cei asociaţi cu Societatea Watch Tower au înţeles că „sfârşitul timpurilor neamurilor“ va însemna răsturnarea completă a tuturor guvernelor pământeşti, eliminarea lor totală şi înlocuirea lor cu conducerea la nivelul întregului pământ a regatului lui Cristos. Nu ar urma să mai rămână nicio conducere umană. Amintiţi-vă de declaraţia de la paginile 98 şi 99 ale cărţii Timpul este aproape că, „în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma [de la 1889 încolo], toate guvernele prezente vor fi răsturnate şi desfiinate“. Că „având în vedere această puternică dovadă a Bibliei privitoare la Timpurile Neamurilor, considerăm ca un adevăr stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi realizate la sfârşitul anului 1914“. Semnificaţia ataşată astăzi expresiei „sfârşitul timpurilor neamurilor“ (sau al „timpurilor fixate ale naţiunilor“) este diferită. Nu este sfârşitul efectiv al conducerii guvernelor umane ca rezultat al distrugerii lor de către Cristos. Se spune că reprezintă sfârşitul ‘conducerii lor neîntrerupte’, iar ‘întreruperea’ rezultă din faptul că Cristos şi-a luat în mod invizibil puterea regatului şi a început să domnească în 1914 şi să-şi îndrepte atenţia spre pământ într-un ‘mod deosebit’ (ceea ce fusese înainte predat cu privire la anul 1874). Din nou, întrucât domeniul invizibilului este locul unde se spune
Preziceri şi înfumurare
197
că s-au petrecut acestea, este dificil să combaţi o astfel de teorie. Faptul că, din 1914 încoace, nu s-a schimbat absolut nimic în privinţa domniei guvernelor pământeşti nu e privit ca vreo consecinţă. ‘Contractul’ lor de a deţine putere a expirat, se spune acum, fiind anulat de Regele invizibil, aşadar a sosit „sfârşitul“ timpului lor fixat. Toate acestea sunt ca şi cum ai proclama timp de patruzeci de ani că, la o anumită dată, un anumit ocupant nedorit al unei proprietăţi va fi dat afară complet, înlăturat pentru totdeauna, iar apoi, când soseşte şi trece data respectivă fără ca ocupantul nedorit să-şi încheie activităţile obişnuite, ai căuta scuze spunând: „Păi, i-am anulat contractul şi, în ceea ce mă priveşte, este exact la fel ca şi cum el ar fi evacuat de fapt proprietatea. Şi, oricum, am început să acord o atenţie sporită lucrurilor“. Să recunoaştem că, odată cu apropierea anului 1914, prezicerile au devenit din ce în ce mai prudente. După ce Russell a adus argumente că starea furtunoasă a tulburării şi anarhia universală vor fi realitate înainte de octombrie 1914, mai târziu, în numărul din 1 iulie 1904 al revistei, el a spus:
ANARHIE UNIVERSALĂ — CHIAR ÎNAINTE SAU DUPĂ OCTOMBRIE 1914 d.Cr.? Ceea ce la prima vedere pare un detaliu irelevant şi deloc legat de chestiune ne-a schimbat convingerea în legătură cu timpul în care ne-am putea aştepta la anarhie universală potrivit cifrelor profetice. Acum ne aşteptăm ca apogeul anarhic al marelui timp de necaz care va precede binecuvântările Mileniului să fie după octombrie 1914 d.Cr. — foarte repede după aceea, după părerea noastră — „într-o clipă“, „brusc“.
În 1894, el afirmase că cifrele explicate erau „datele lui Dumnezeu, nu ale noastre“. În Turnul de veghe din 1 octombrie 1907, cu doar şapte ani înainte de 1914, într-un articol intitulat „Cunoştinţă şi credinţă cu privire la cronologie“, el spune acum următoarele: Un frate drag se interesează: Ne putem simţi absolut siguri de faptul că cronologia expusă în STUDIILE ZORILOR este corectă? — că secerişul a început în 1874 d.Cr. şi sfârşeşte în 1914 d.Cr. într-un necaz pe plan mondial, care va răsturna toate instituţiile prezente şi va fi urmat de domnia dreptăţii Împăratului Slavei şi a miresei sale, biserica? Răspundem, cum am făcut-o deseori şi înainte în ZORI, în TURNURI, oral şi prin scrisori, că nu am pretins niciodată că aceste calcule sunt corecte la modul infailibil; niciodată nu am pretins că ele sunt cunoştinţă, nici că sunt bazate pe dovezi indisputabile, fapte, cunoştinţă; pretenţia noastră a fost mereu că ele se bazează pe credinţă.
Însă acelaşi articol continuă prin a susţine că cei care au îndoieli faţă de aceste calcule sunt slabi în credinţă, spunând:
198
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI Vă reamintim că punctele slabe ale cronologiei sunt suplimentate de diversele profeţii care se întreţes cu ele într-un mod atât de remarcabil încât credinţa în cronologie aproape că devine cunoaşterea faptului că e corectă. Schimbarea unui singur an ar răsturna armonia dintre frumoasele paralelele; căci unele din profeţii se măsoară dinaintea lui Cristos, unele de după Cristos, iar unele depind de ambele. Credem că intenţia lui Dumnezeu a fost ca acele profeţii să fie înţelese „la timpul hotărât“; credem că le înţelegem acum — iar ele ne vorbesc prin această cronologie. Prin asta, ele nu pecetluiesc cronologia? O fac prin credinţă, nu altfel. Domnul nostru a declarat: „Cei pricepuţi vor înţelege“; iar nouă ne-a spus să ‘veghem’ pentru ca să putem şti; şi această cronologie este cea care ne convinge (pe noi care o pot primi şi o primesc prin credinţă) că pilda celor zece fecioare este acum în curs de împlinire — că primul strigăt s-a auzit în 1844, iar al doilea strigăt, „Iată mirele“ — cel prezent —, a fost în 1874.
Cât de util este sau, pe de altă parte, câtă umilinţă demonstrează faptul de a recunoaşte că nu eşti infailibil, dar, în acelaşi timp, să afirmi că doar cei care îţi acceptă punctele de vedere manifestă credinţă, doar ei se află printre ‘cei pricepuţi care vor înţelege’. Nu cumva cei care eşuează în a da ascultare acestor „strigăte“ din 1844 şi 1874 vor fi categorisiţi din punct de vedere logic ca făcând parte dintre ‘fecioarele nechibzuite’ din parabolă? Mai devreme, în acelaşi articol, Russell zisese: Timpurile şi perioadele lui Dumnezeu sunt date într-un aşa fel încât să-i convingă doar pe cei care, cunoscându-l pe Dumnezeu, au capacitatea de a-i recunoaşte metodele caracteristice.
Aşadar, dacă cineva îşi exprima îndoiala faţa de cronologia Societăţii, însăşi calitatea relaţiei sale cu Dumnezeu era pusă subtil sub semnul întrebării — împreună cu credinţa şi cu priceperea sau înţelepciunea sa. Aceasta este o formă de intimidare intelectuală, o metodă care se practică la o scară de multe ori mai mare odată cu trecerea anului 1914, neîmplinind aşteptările publicate pe plan mondial. După cum s-a menţionat, în 1993, Societatea Watch Tower a publicat o nouă carte de istorie a Martorilor lui Iehova, intitulată Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu. Anumite porţiuni din ea par să fie reacţii la informaţii publicate în alte surse, aparent în urma efortului de a atenua efectul acelor informaţii. De exemplu, cartea lui Carl Olof Jonsson, The Gentile Times Reconsidered, publicată şi distribuită din 1983 încoace, a dezvăluit cu claritate sursele adventiste ale multor învăţături distinctive ale lui Charles Taze Russell, incluzând-o pe cea referitoare la anul 1914. De-a lungul secolelor, publicaţiile Watch Tower au tratat superficial această realitate sau, pur şi simplu, au ignorat-o, dând impresia că majoritatea acestor învăţături şi anul 1914 erau la origine ale lui Russell şi că el şi revista sa Turnul
Preziceri şi înfumurare
199
de veghe constituie un mijloc divin unic pentru descoperirea adevărurilor care în trecut au fost pierdute sau necunoscute. Acum, pentru prima oară, s-a recunoscut într-o anumită măsură inspiraţia din aceste alte surse timpurii — în limita lipsei de datorie faţă de ele — ca, de exemplu, teoria dezvoltată de John A. Brown privind cele „şapte timpuri“ din Daniel, capitolul 4, ca reprezentând o perioadă de 2 520 de ani şi legarea acesteia de „timpurile neamurilor“ din Luca 21:24. (Până la această carte, numele lui John A. Brown nu mai apăruse vreodată în nicio publicaie Watch Tower.) De asemenea, faptul că nu Russell, ci adventistul N. H. Barbour a fost cel care a ţintit spre 1914 ca „sfârşitul timpurilor neamurilor“ în revista sa, Vestitorul dimineii, în 1875 — patru ani înaintea apariţiei primului număr al revistei Turnul de veghe — şi că de la el a obţinut Russell acest an. Toate aceste informaţii erau disponibile şi cunoscute conducerii Watch Tower de zeci de ani. Toţi membrii Corpului de Guvernare au primit primele 20 de pagini ale materialului lui Carl Olof Jonsson în 1979, în care aceste realităţi au fost expuse foarte minuţios. Totuşi, doar la această dată târzie, organizaţia Watch Tower a recunoscut în mod deschis cine sunt autorii originali ai acestor puncte de vedere şi concepte.a Noua carte de istorie recunoaşte cel puţin într-o anumită măsură învăţăturile mai vechi, predate mult timp, privind anul 1874 ca fiind presupusul moment de început al ‘celei de-a doua prezenţe’ a lui Cristos, anul 1878 ca fiind cel în care Cristos şi-a luat puterea regală, anul 1881 ca fiind cel în care s-a încheiat chemarea cerească şi anul 1925 ca timpul în care vor fi înviaţi „merituoşii din vechime“ şi va începe marele Jubileu pe pământ. Toate aceste informaţii au fost prezentate în 1983, în prima ediţie a acestei cărţi, Conflictul conştiinei. Ceea ce această carte nu o face este să recunoască cinstit şi sincer importana intensă şi accentul constant care se punea pe aceste date, chiar peste 50 de ani, în multe cazuri, şi sigurana cu care se făceau aceste aserţiuni şi pretenţii. Precum în articolele recente din Turnul de veghe şi din Trezii-vă!, şi în această carte se simte un efort continuu de a minimaliza importanţa ataşată acestor date şi a evenimentelor ce vor avea loc cel târziu în 1914.b Deseori se concentrează asupra unui singur aspect dintre multele afirmaţii (de exemplu, se referă doar la a Vezi The Gentile Times Reconsidered, paginile 19–29, şi Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, paginile 45–47, 132–135. b Vezi de exemplu Turnul de veghe din 1 noiembrie 1993, paginile 8–12, şi Trezii-vă! din 22 martie 1993 (engl.), paginile 3 şi 4.
200
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
„sfârşitul timpurilor neamurilor“ sau prezintă anul 1914 ca fiind doar un ‘an crucial’ sau „un an marcant“) şi nu menţionează şi alte pretenţii care erau o parte esenţială a prezicerii. În general, cititorilor li se prezintă doar câteva declaraţii târzii de avertizare care au venit atunci când 1914 (şi, ulterior, 1925) se apropia, iar prezicerile curajoase sunt zugrăvite ca ‘sugestii’ sau simple ‘posibilităţi’. Întrucât vasta majoritate a cititorilor lor nu are acces la publicaţiile mai vechi, articolele se pot baza pe ignoranţă şi pot micşora forţa prezicerilor prin folosirea selectivă a citatelor şi prin tratarea superficială sau ignorarea intenţionată a altor declaraţii făcute clar. Se foloseşte foarte des tactica de a sublinia absenţa unei terminologii specifice, ca şi cum nefolosirea acelor anumite cuvinte sau expresii îi scuteşte de faptul de a fi făcut preziceri false în numele lui Dumnezeu. La pagina 3 a revistei Trezii-vă! din 22 martie 1993 (engl.), în articolul „De ce sunt atâtea alarme false?“, se prezintă un exemplu în acest sens: Există unii care fac preziceri spectaculoase ale sfârşitului lumii pentru a atrage atenţia şi continuatori, dar alţii sunt sincer convinşi că proclamaţiile lor sunt adevărate. Îşi exprimă aşteptările în baza propriei interpretări a unui text biblic sau a unui eveniment fizic. Ei nu pretind că prezicerile lor sunt revelaţii directe de la Iehova şi, în acest sens, ei nu profeţesc în numele lui Iehova. Aşadar, în aceste cazuri, ei nu ar trebui consideraţi profeţi falşi, precum cei împotriva cărora suntem avertizaţi în Deuteronomul 18:20–22, dacă cuvintele lor nu se împlinesc. Fiind oameni imperfecţi, au interpretat greşit lucrurile.a
Nota de subsol aferentă conţine următoarele: a Fiind nerăbdători în privinţa celei de-a doua veniri a lui Isus, Martorii lui Iehova au sugerat date care s-au dovedit a fi incorecte. Din această cauză, mulţi i-au numit profeţi falşi. Însă în niciuna din aceste ocazii nu au presupus că prezicerile lor vin ‘în numele lui Iehova’. Turnul de veghe, revista oficială a Martorilor lui Iehova, spusese: „Nu avem darul profeţiei“ (ianuarie 1883, engl., pagina 425). „Nu pretindem că scrierile noastre sunt demne de a li se acorda reverenţă sau că ar fi infaili-
Preziceri şi înfumurare
201
bile“ (15 decembrie 1896, engl., pagina 306). Turnul de veghee a mai spus că faptul că unii au spiritul lui Iehova „nu înseamnă că cei care slujesc acum în calitate de martori ai lui Iehova sunt inspiraţi. Nu înseamnă că scrierile din această revistă Turnul de veghee ar fi inspirate, infailibile şi fără greşeli“ (15 mai 1947, engl., pagina 157). „Fraţii care pregătesc aceste publicaţii nu sunt infailibili. Scrierile lor nu sunt inspirate ca cele ale lui Pavel sau alţi scriitori ai Bibliei (2 Tim. 3:16). Astfel, uneori, a fost nevoie să se corecteze punctele de vedere, odată ce înţelegerea a devenit mai clară“. — 15 februarie 1981 (engl.), pagina 19.
Aşadar, argumentul este că dacă cineva nu foloseşte expresii precum „aceasta este o revelaţie directă de la Iehova“ şi evită să-şi aplice sieşi termeni ca „infailibil“ sau „inspirat“, lucrurile pe care le spune şi declaraţiile pe care le face trebuie considerate în esenţă doar ca simple exprimări inofensive ale opiniei. Biblia nu recunoaşte aceste criterii simpliste ca determinând incorectitudinea presupunerii de a vorbi în numele lui Dumnezeu şi de a prezice lucruri care nu ajung să se împlinească. S-ar putea să nu găsim printre profeţii falşi din Israel expresii ca „revelaţie directă“ sau vorbind despre ei înşişi ca fiind „inspiraţi“ şi „infailibili“. Fără îndoială, însă, că aveau pretenţia că cuvintele lor chiar vin de la Iehova. „A vorbi în numele lui Dumnezeu“ înseamnă să faci acest lucru ca un reprezentant al său, precum recunoaşte publicaţia Watch Tower Perspicacitate pentru înelegerea Scripturilor (engl., volumul 2, pagina 468). Russell s-a recomandat pe sine ca fiind purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu şi şi-a prezentat prezicerile cronologice ca rezultat al faptului că Dumnezeu îşi îndrumă poporul. Cu siguranţă, numele lui Dumnezeu şi Cuvântul său erau implicaţi în tot ce se prezenta. Analizaţi cele două citate prezentate în nota de subsol de mai sus (extrase din Turnurile de veghe din 1883 şi 1896), menite să dovedească faptul că ‘nu se profeţeşte în numele lui Iehova’ şi că se evită dogmatismul şi înfumurarea, iar apoi comparaţi-le pe acestea cu afirmaţiile care se găsesc în publicaţiile apărute una după cealaltă înainte de 1914, afirmaţii care declară că socotelile timpului în Turnul de veghe sunt „datele lui Dumnezeu, nu ale noastre“, că „a fost arătat în mod accentuat că în 1878 d.Cr. sosise timpul când judecata împărătească trebuia să înceapă de la casa lui Dumnezeu“, că anul 1878 „marchează clar timpul asumării efective a puterii ca Împărat al împăraţilor“. Sau expresiile repetate că anumite pasaje biblice „dovedesc“ că „este ferm stabilit de Scripturi“ faptul că 1914 marchează „cea mai
202
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
îndepărtată limită a conducerii oamenilor imperfecţi“, „dovedesc“ că „înainte de sfârşitul anului 1914 d.Cr., ultimul membru“ al corpului lui Cristos „va fi glorificat împreună cu Capul“, „dovedesc“ că „Împărăţia lui Dumnezeu, organizată în putere“, va lovi, va sfărâma şi „va mistui cu desăvârşire puterea acestor regi“ dintre neamuri, zdrobind şi spulberând „«puterile care sunt» — civile şi eclesiastice“. Sau pretenţia că „în cei douăzeci şi şase de ani care vor urma [de la 1889 încolo] toate guvernele prezente vor fi răsturnate şi desfiinţate“, considerarea „ca un adevăr stabilit că sfârşitul împărăţiilor acestei lumi şi stabilirea completă a Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi realizate la sfârşitul anului 1914“ şi că data de încheiere a marii bătălii finale „este cu siguranţă marcată în Scripturi ca fiind octombrie 1914. Este deja în curs de desfăşurare, începutul ei datând din octombrie 1874“. Aceste afirmaţii sunt toate documentate în paginile anterioare ale acestui capitol. Urmând acelaşi model de a muşamaliza faptele într-un ecran fumuriu semantic în legătură cu prezicerea că biserica va fi glorificată în ceruri în 1914, noua carte de istorie, la pagina 635, citează o afirmaţie dintr-un Turn de veghe din 1916: „Noi pur şi simplu am presupus lucrul acesta şi, evident, ne-am înşelat“. În lumina declaraţiilor simple care s-au citat deja şi a uzului frecvent al termenilor „dovadă“, „dovedit“, „ferm stabilit“, „adevăr stabilit“, ‘cu siguranţă marcat’, aceasta poate fi descrisă doar ca fiind nesinceritate jurnalistică şi intelectuală. Se întâmplă deseori ca în argumentaţia Watch Tower să se târască de-a lungul firului logic un „hering roşu“ pentru a distrage atenţia de la neîmplinirea prezicerilor, punând accentul pe dorinţa multora de a sprijini şi de a susţine o organizaţie în ciuda faptului că aceasta le-a sădit speranţe false, în timp ce îi prezintă pe cei care aleg să nu urmeze această cale ca fiind ‘slăbiţi din punct de vedere spiritual’, ‘împovăraţi în serviciul lui Dumnezeu’ sau conduşi de motivaţii egoiste. Acest lucru doar accentuează ceea ce constituie factorul cel mai jalnic al întregii probleme: lipsa aparentă a oricărei griji sincere pentru efectul pe care astfel de preziceri l-au avut asupra vieţilor oamenilor, acei cititori ai Turnului de veghe care au considerat mesajele predictive ca venind dintr-o sursă îndrumată de Dumnezeu, ca fiind „hrană la timpul potrivit“, pe care El le-o furnizează în mod divin. Erau în mod deschis încurajaţi să le permită acestor pretenţii predictive, construite în jurul anumitor date, să constituie baza speranţelor şi a aşteptărilor lor şi, prin urmare, să le modeleze vieţile în conformitate cu ele. A produs o privire deformată şi îngustă asupra vieţii şi a viitorului, ceea ce a dus inevitabil la dezamăgire, căci, mai devreme sau mai târziu, iluzia a întâmpinat realitatea.
203 Preziceri şi înfumurare
Materialul prezentat este dintr-un număr al Foii volante lunare a Studenilor în Biblie, publicat pe timpul Primului Război Mondial. El ilustrează modul în care declaraţiile predictive ale purtătorului de cuvânt al Societăţii, Russell, au fost prezentate nu doar ca simple sugestii sau opinii, ci ca ceva declarat datorită legăturii dintre prezicere şi „planul divin al veacurilor“, al lui Dumnezeu. Vol. VI
BROOKLYN, N. Y.
Editori: "TPDJBĂJB*OUFSOBĂJPOBMþB4UVEFOĂJMPSÔO#JCMJF ————
CRUCEA ROŞIE: DARURILE DE LA BISERICĂ SUNT „MICI DIN PĂCATE“
Considerăm că predica recentă a pastorului Russell cu privire la subiectul de mai sus este cea mai remarcabilă şi mai oportună şi publicăm o recenzie sinoptică a acesteia, precum s-a raportat din partea numeroaselor ziare metropolitane. Au apărut comentarii editoriale interesante despre ea în cele mai citite cotidiane de pe tot teritoriul ţării. Discursul său s-a bazat pe verse-
— —
puterea lor şi unde li se porunceşte fiecăruia dintre ei să coboare în Valea lui Iehosafat — Valea Mormintelor — cimitirul din exteriorul oraşului Ierusalim, fiind folosit de Profet în ilustrarea teribilului măcel care se desfăşoară sub ochii noştri. Cu siguranţă, acest război a băgat în mormânt mai multe persoane decât a făcut-o orice alt război din trecut; iar acesta e doar începutul. De ani întregi, naţiunile acţionau în armonie profeţiei lui Ioel, ‘făurind din fiarele lor de plug săbii şi din cosoarele lor, suliţe’ în sensul că îşi cheltuiesc banii pentru scopuri militare, când ar putea fi folosiţi în mod potrivit pentru implementarea şi dezvoltarea progreselor agricole.
Nr. 5
degenerare fizică, ce ar rezulta din lipsa de supunere a primilor noştri părinţi. El ştia dinainte slăbiciunea şi imperfecţiunea noastră, tendinţele noastre spre o reformă morală, religioasă şi mintală şi spre o sănătate mintală şi fizică. Totuşi, El a permis să aibe loc toate acestea. Păcatul a intrat în lume şi a continuat să fie aşezat pe familia umană timp de şase mii de ani. Pedeapsa pe care a administrat-o Dumnezeu oamenilor este moartea şi nu are importanţă dacă moartea vine prin p război, molimă, foamete sau prin procese mai lente. Între timp, Dumnezeu ar putea folosi toată experienţa celor şase mii de ani ca o lecţie extraordinară a intensităţii crescânde a păcatului şi categorica lipsă de speranţă a vreunui
Rugăciuni în conflict urcă la Dumnezeu — Domină confuzia în gândire cu privire la rugăciune — Condiţiile de astăzi, profeţite în urmă cu două milenii şi jumătate — Sunt implicate toate naţiunile — Războiul: un preludiu al Armaghedonului — Pacea durabilă se poate obţine doar prin regatul lui Mesia, care urmează să fie instaurat.
— —
RUGĂCIUNILE NU POT SCHIMBA PLANUL DIVIN AL VEACURILOR
— — — —
PASTORUL RUSSELL DECLARĂ CĂ RĂZBOIUL DIN PREZENT SE VA ÎNCHEIA FĂRĂ VICTORIA VREUNEIA DIN PĂRŢI — URMEAZĂ „ARMAGHEDONUL“
— — — —
SPICUIRI RELIGIOASE ŞI ŞTIINŢIFICE NECAZUL NAŢIUNILOR Ţ PRECEDĂ ARMAGHEDONUL
TELEGRAFIE FĂRĂ FIR DE BUZUNAR
————
Într-o declaraţie emisă de Crucea Roşie americană se spune că colectele bisericilor sunt „mici din păcate“, suma totală încasată până acum de la biserici ridicându-se la doar 5 661 de dolari. „A trecut o săptămână de la «Duminica Păcii»“, spune declaraţia Crucii Roşii. „Donaţiile din partea bisericilor de toate confesiunile şi crezurile, care au venit în sprijinul misiunii urgente de milă a Crucii Roşii faţă de sute de mii de suferinzi au însumat doar 5 661 de dolari. Atragem o atenţie deosebită asupra acestui fapt, deoarece ne temem că publicul larg are convingerea că, prin intermediul bisericilor, se va răspunde în mod generos fondului.
Părintele Alfani, directorul Observatorului din Florenţa, crede că invenţia preotului Domenico Argentieri a unui sistem pentru recepţionarea mesajelor fără fir fără folosirea de poluri sau de baterii este plauzibilă din punct de vedere ştiinţific. După strigătul de război, guvernul italian a obligat renunţarea la a exploata toate staţiile fără fir particulare, inclusiv cea a Observatorului din Florenţa. A doua zi, părintele Alfani a primit de la Argentieri copii ale unor mesaje fără fir oficiale care fuseseră interceptate fără instalaţie fără fir. „Sunt multe moduri prin care se poate face acest lucru“, explică părintele Alfani. „Unul dintre
8 JUSTIFICARE ŞI INTIMIDARE Când oamenii vorbesc prea mult, păcatul nu e niciodată departe; bunul sim îşi înfrânează limba. — Proverbele 10:19 (New English Bible)
C
HARLES TAZE RUSSELL, cel care s-a recomandat ca fiind „purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu“, a murit în 1916. A lăsat în urma sa ca moştenire o suită de profeţii privitoare la timp şi niciuna din ele nu a adus rezultatele aşteptate. A mai lăsat în urmă şi mii de continuatori derutaţi. La pagina 194 a cărţii Lumină, volumul I, publicată de Societatea Watch Tower în 1930, se descrie în felul următor situaţia: Întregul popor al Domnului a privit înainte spre 1914 cu aşteptări pline de bucurie. După ce anul a sosit şi a trecut a fost multă dezamăgire, amărăciune şi durere, iar poporul Domnului s-a ruşinat foarte tare. Ei au fost ridiculizaţi îndeosebi de clerici şi de aliaţii lor, s-a arătat cu degetul spre ei cu dispreţ, din cauza că ziseseră atât de multe despre 1914 şi ceea ce urma să aibă loc, însă ‘profeţiile’ lor nu s-au împlinit.
După trecerea anilor 1914 şi 1915 fără răsturnarea completă a tuturor regatelor şi instituţiilor umane, fără preluarea de către regatul lui Cristos a conducerii întregului pământ, fără transferul celor unşi la viaţă cerească, fără distrugerea ‘Babilonului cel Mare’, fără convertirea Israelului la creştinism — toate acestea fiind prezise că vor avea loc până în 1914 — printre adepţii Watch Tower au răsărit îndoieli serioase. Într-adevăr, avusese loc izbucnirea Primului Război Mondial, dar acesta nu s-a sfârşit cu anarhia mondială care a fost prezisă. În octombrie 1916, cu puţin timp înaintea morţii sale, Russell a scris prefaţa unei noi ediţii a cărţii Timpul este aproape, încercând să reducă semnificaţia erorilor privind prezicerile pentru anul 1914. Ceea ce urmează ilustrează modul în care a abordat problema: Autorul recunoaşte că în această carte el prezintă ideea că sfinţii Domnului s-ar putea aştepta să fie cu El în glorie la sfârşitul Timpurilor Neamurilor. Căderea în această greşeală a fost naturală, dar Domnul a folosit-o pentru binecuvântarea popo-
204
Justificare şi intimidare
205
rului Său. Ideea că toată Biserica va fi adunată în glorie înainte de luna octombrie 1914 a avut desigur un efect stimulator şi sfinţitor pentru mii, care pot cu toţii să preamărească în consecinţă pe Domnul — chiar pentru această greşeală. Într-adevăr, mulţi pot să spună că ei sunt recunoscători Domnului că punctul culminant al speranţelor Bisericii n-a fost atins la timpul când ne-am aşteptat; şi că noi, ca popor al Domnului, avem noi ocazii de a ne desăvârşi sfinţenia şi de a participa cu Învăţătorul nostru la prezentarea în continuare a Mesajului Său la poporul Său.
Faptul de a-i implica pe Dumnezeu şi pe Cristos în greşelile făcute, de a considera că Dumnezeu ‘abrogă’ anumite preziceri oferă o cale foarte convenabilă de ieşire din obligaţia de a purta adevărata responsabilitate pentru a prezenta în mod fals cifre care erau pur şi simplu rezultatul speculaţiilor omeneşti neautorizate ca fiind „datele lui Dumnezeu“. Se conferă merite chiar şi prezicerilor false pentru ‘efectul stimulator şi sfinţitor’ pe care îl produc, pentru ca cineva „să preamărească . . . pe Domnul — chiar pentru această greşeală“. Această abordare a permis ulterior apariţia mai multor preziceri false, cu efectul lor „stimulator“. Ne aducem aminte de modul în care profetul adevărat prezintă cuvintele lui Dumnezeu: Vai de cei ce spun că binele este rău şi că răul este bine, care pun întunericul în locul luminii şi lumina în locul întunericului, care pun amarul în locul dulcelui şi dulcele în locul amarului!a
Cât timp a fost in viaţă şi încă câţiva ani după moartea lui, continuatorii lui Russell au păstrat vie speranţa. Când s-a încheiat războiul şi lucrurile au început să revină la normal, trecerea fiecărui an a scos la suprafaţă din ce în ce mai multe întrebări legate de cronologia publicată. Aceasta este situaţia moştenită de judecătorul Rutherford. (El fusese ales în funcţia de preşedinte al Societăţii în ianuarie 1917, la întrunirea anuală a corporaţiei.) A avut în faţa lui două opţiuni: să rectifice lucrurile recunoscând erorile cu sinceritate sau să încerce să justifice prezicerile predecesorului său. El a ales calea justificării. Rutherford a acţionat rapid pentru a revitaliza orice încredere stagnantă din partea cititorilor Turnului de veghe şi a luat măsuri pentru apariţia unei cărţi intitulate Taina împlinită în 1917, anul următor morţii lui Russell. Această carte a încercat să schimbe în 1918 termenul unora din lucrurile aşteptate în 1914, făcând o paralelă cu încetarea revoltei iudeilor prin intervenţia romanilor. Romanii au distrus Ierusalimul a Isaia 5:20.
206
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
în anul 70 e.n., dar lupta nu s-a sfârşit decât trei ani şi jumătate mai târziu, în 73 e.n. Deci s-a adăugat aceeaşi cantitate de timp la toamna anului 1914, iar Taina împlinită atrăgea acum atenţia asupra primăverii anului 1918 ca fiind o nouă dată cu semnificaţii dramatice. Porţiunile subliniate ale cărţii arată ce s-a prezis acum că va avea loc. Citindu-le, observaţi limbajul folosit şi întrebaţi-vă dacă faptul de a spune că textul conţine preziceri clare şi că trezeşte în mod deliberat speranţe care nu s-au împlinit niciodată ar constitui ‘citirea unor lucruri care nu sunt acolo’a:
b
a Citatele prezentate în facsimil din cartea Taina împlinită sunt preluate dintr-o ediţie în limba română tipărită, după cât se pare, în anii ’20, în două volume (unul pentru cartea Revelaţia, celălalt pentru cartea Ezechiel). Deşi pe niciunul din volumele acestei ediţii nu figurează anul apariţiei, conţinutul, care nu întotdeauna coincide cu textul englez al originalului apărut în 1917, creează mai degrabă impresia unei traduceri după o ediţie revizuită. În cazul în care diferenţele sunt critice pentru dezbaterea prezentată în acest capitol, menţionăm acest lucru şi prezentăm textul potrivit ediţiei din 1917. b În original mai apare: „şi dacă ne aflăm la «o zi» (un an) de evenimentul pe care îl menţionează Profetul“.
Justificare şi intimidare
207
Aşadar, în 1918, naţiunile urmau să sufere o „groază“ mai mare decât cea trăită în 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. În realitate, 1918 a marcat sfârşitul războiului printr-un armistiţiu. Cartea a prezis de asemenea că rămăşiţa „celor unşi“, „ultimul din clasa Ilie“, va trece prin transferarea ei la cer în acel an, după cum se spune la pagina 64a: La patruzeci de zile după învierea lui Cristos a avut loc urcarea Sa la cer. Acest eveniment confirmă speranţa glorificării Bisericii la patruzeci de ani (un an pentru o zi) după scularea sfinţilor care adormiseră, în primăvara anului 1878. Cele şapte zile de dinainte de Potop ar putea reprezenta şapte ani, din 1914 până în 1921, iar, la mijlocul acestei săptămâni de ani“, ultimii membri ai lui Mesia ” vor trece dincolo de văl. Clasa marii mulţimi va fi tăiată la sfârşit — faptul că vedem prima jumătate a acestei săptămâni atât de bine ieşind în evidenţă ne face să ne aşteptăm la încă trei ani şi jumătate de depunere a mărturiei din partea clasei marii mulţimi; se pare că este calea Tatălui ceresc de a-Şi înfăptui lucrarea în decurs de săptămâni şi jumătăţi de săptămâni, de la începutul creaţiei până acum. Legământul cu Avraam, încheiat în 2045 î.Cr., a fost la jumătatea perioadei (de câte 2 081 de ani în ambele sensuri) dintre căderea lui Adam (4127 î.Cr.) şi convertirea lui Corneliu (36 d.Cr.). Ultima celebrare în poporul Israel a unui jubileu tipic (626 î.Cr.) a avut loc la jumătatea perioadei (de câte 2 500 de ani în ambele sensuri) dintre sfârşitul zilei lui Adam (3127 î.Cr.) şi începutul timpurilor de restabilire (1874 d.Cr.). Captivitatea (606 î.Cr.) marchează începutul timpurilor neamurilor şi se află la jumătatea perioadei (de câte 2 520 de ani în ambele sensuri) dintre sfârşitul zilei de 1 000 de ani a lui Adam (3127 î.Cr.) şi sfârşitul timpurilor neamurilor (1914 d.Cr.). Captivitatea (606 î.Cr.) marchează un moment de mijloc (sunt câte 3 520 de ani în ambele sensuri) dintre căderea omului (4127 î.Cr.) şi restabilirea sa deplină la favoarea divină (2914 d. Cr.). Moartea lui Cristos (33 d.Cr.) marchează un moment de mijloc (sunt câte 1 845 de ani în ambele sensuri) dintre moartea lui Iacob (1813 î.Cr.) şi restituirea favorii Israelului (1878 d.Cr.). Moartea lui Cristos (33 d.Cr.) a avut loc la jumătatea perioadei (de câte trei ani şi jumătate în ambele sensuri) dintre botezul Său (29 d.Cr.) şi convertirea lui Corneliu (36 d.Cr.). Scularea în 1878 a sfinţilor care adormiseră a fost doar la jumătatea timpului (de câte trei ani şi jumătate în ambele sensuri) dintre începutul timpului de restabilire (1874) şi încheierea chemării de sus (1881). Propunerea noastră este că glorificarea turmei mici în primăvara anului 1918 va fi la jumătatea timpului (de câte trei ani şi jumătate în ambele sensuri) dintre încheierea timpurilor neamurilor şi închiderea căii cerului (1921).
Asemenea prezicerii similare cu privire la anul 1881, nici aceasta nu s-a împlinit. Probabil că limbajul cu cea mai multă forţă a fost folosit în prezicerile despre o distrugere teribilă care avea să se abată asupra bisericilor creştinătăţii şi amembrilor acestora în 1918, în urma cărora cadavrele lor urmau să fie împrăştiate fără să fie îngroa Cele două paragrafe citate mai jos nu apar deloc în ediţia noastră sursă în limba română. Versiunea redată aici reflectă textul din ediţia din 1917, iar traducerea ne aparţine. Referinţele de pagină sunt conform ediţiei în limba engleză.
208
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
pate. La paginile 484 şi 485 găsim două dintre numeroasele exemple ale acestei profeţii:
a
b
c
a În original mai apare: „punctul culminant urmând să aibă loc în 1918“. b În original: „vor pieri de sabia războiului, a revoluţiei şi a anarhiei“. c În original: „va distruge“.
Justificare şi intimidare
209
Nu doar bisericile creştinătăţii, ci şi guvernele ei ar fi urmat să aibă parte de catastrofe şi de uitare:
Toate aceste lucruri au fost prezise pentru anul 1918. Niciunul nu a avut loc. Dar cartea a prezis evenimente uimitoare şi pentru anul 1920. Revoluţiile gigantice, care ar fi urmat să înceapă în 1918, trebuia să-şi atingă punctul culminant în 1920, odată cu dispariţia oricărui fel de guvern ordonat: Ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. — Vinul viţei pământului. — Apoc. 14:17–20; Ier. 8:14; Is. 51:17–20; Ier. 25:26–28; Apoc. 18:6. 16:20. Toate ostroavele au fugit. — Chiar şi republicile vor dispărea în toamna anului 1920.
Şi munţii nu s-au mai găsit. — Fiecare împărăţie de pe pământ va trece, va fi înghiţită de anarhie. 16:21. A căzut . . . peste oameni. — În greacă, ‚‚oamenii“, închinătorii fiarei şi ai icoanei ei, adică clasa clericală. O grindină mare . . . din cer. — Adevărul, compactat, venind cu o forţă strivitoare. O declaraţie de încheiere despre felul în care le apare cel de-al şaptelea volum al Studiilor în Scripturi
210
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI închinătorilor fiarei şi icoanei ei. — Apoc. 11:19; Is. 28:17; 30:30; Ezec. 13:11; Ios. 10:11. Ale cărei boabe cântăreau aproape un talant. — 51 kg (Mal. 3:10). O altă înfăţişare a celui de-al şaptelea volum al Studiilor în Scripturi, văzută de închinătorii fiarei şi ai icoanei ei, se găseşte în ultima plagă egipteană, moartea întâilor-născuţi, capitolele 11 şi 12 din Exodul. De îndată ce s-a abătut această plagă, egiptenii, începând cu faraonul, au fost nerăbdători să grăbească plecarea oaspetelui şi dispuşi să renunţe la toate bijuteriile de argint (marea mulţime) şi de aur (turma mică). În legătură cu afirmaţia că ‚‚nu era casă unde să nu fie un mort“, se admite că, dacă vreo sectă a fost trecută cu vederea în listele citate în comentariile la Apocalipsa capitolele 8 şi 9, omisiunile au fost neintenţionate şi vor fi corectate în ediţii ulterioare. Cele trei zile în care armata faraonului i-a urmărit pe israeliţi în pustiu reprezintă cei trei ani dintre 1917 şi 1920, timp în care toţi mesagerii faraonului vor fi înghiţiţi de marea anarhiei. Roţile vor cădea de pe carele (organizaţiile) lor.
Aşadar, chiar elementele radicale, care ar urma să producă revoluţiile din cadrul creştinătăţii în 1918 şi să dea naştere guvernelor laburiste şi socialiste, vor vedea prăbuşirea acelor mişcări. Acest lucru ar avea să aibă loc pentru că, chiar dacă aceste mişcări ar urma să conducă la căderea guvernelor existente ale creştinătăţii, ele înseşi urmând a fi nimicite de anarhişti în 1920:
Justificare şi intimidare
211
a
‘Anarhie atotcuprinzătoare în lumea întreagă, în toamna anului 1920.’ În ciuda întregului limbaj izbitor şi a certitudinii pretenţiilor, niciuna din ele nu s-a împlinit. Asemenea anului 1914, noile date 1918 şi 1920 au trecut şi ele fără să se abată acea „groază“ asupra creştinătăţii, fără răsturnarea guvernelor sale, fără distrugerea bisericilor sale, fără măcelul milioanelor de membri ai lor şi fără transferul celor unşi la cer. Dimpotrivă, în 1918, preşedintele Rutherford şi alţi şase directori ai Societăţii au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare, fiind acuzaţi pe timpul războiului pe motivul faptului că Taina împlinită şi alte publicaţii conţineau declaraţii care instigă la răzvrătire. În anul următor, 1919, au fost eliberaţi şi absolviţi de toate acuzaţiile aduse. Aşadar, ei erau liberi să susţină anul 1920, cel în care, în preajma toamnei, toate republicile şi „fiecare împărăţie de pe pământ“ ar fi urmat să fie „înghiţită de anarhie“, potrivit cărţii Taina împlinită. Până în acel an, însă, au fost deja dezvoltate şi proclamate preziceri noi. Nici nu s-a aşteptat trecerea anului 1920, căci s-a şi prezentat anticiparea unei noi date. a În original: „pustiirea anarhiei atotcuprinzătoare din lumea întreagă, în toamna anului 1920“.
212
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
„MILIOANE DE OAMENI CARE TRĂIESC ACUM NU VOR MURI NICIODATĂ“
Nu eu i-am trimis pe aceşti profei, totuşi ei au alergat. Nu eu le-am vorbit, totuşi ei au profeit. — Ieremia 23:21 În 1920, Rutherford, preşedintele Watch Tower, a publicat o carte broşată intitulată Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată. Acest slogan atrăgător a fost folosit chiar şi în timpurile recente. Pe atunci, însă, lucrurile s-au bazat pe o nouă prezicere pe care o dezvoltase Rutherford. Întregul scop al pretenţiei că milioane de oameni care trăiau atunci nu aveau să moară niciodată era legată de o nouă dată: 1925. Observaţi ce spun porţiunile subliniate ale broşurii despre acel an: 88
Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată
Un calcul simplu al acestor jubilee ne dezvăluie următorul fapt important: şaptezeci de jubilee a câte cincizeci de ani fiecare fac în total 3 500 de ani. Acea perioadă de timp, care începe cu 1 575 de ani înainte de anul 1 d.Cr., trebuie neapărat să se încheie în toamna anului 1925, iar atunci se încheie tipul şi trebuie să înceapă marele antitip. Atunci la ce ar trebui să ne aşteptăm că va avea loc? În cadrul tipului trebuie să aibă loc o restabilire deplină; aşadar marele antitip trebuie să marcheze începutul restabilirii tuturor lucrurilor. Elementul principal ce trebuie restabilit este viaţa rasei umane; şi, întrucât alte versete stabilesc ca fapt sigur că va avea loc învierea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacob şi a altor persoane fidele din vechime şi că ei vor avea primii parte de favoare, ne-am putea aştepta ca 1925 să marcheze întoarcerea acestor bărbaţi israeliţi fideli din starea de moarte, fiind înviaţi şi pe deplin restabiliţi la o stare umană perfectă şi numiţi reprezentanţi legali vizibili ai noii ordini a lucrurilor de pe pământ. Odată ce va fi instaurată împărăţia lui Mesia, Isus şi biserica sa glorificată, care îl alcătuiesc pe marele Mesia, vor administra oamenilor binecuvântările pe care, de atâta vreme, le-au dorit, le-au sperat şi pentru venirea cărora s-au rugat. Şi când va venit acel timp, va fi pace şi nu
Justificare şi intimidare Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată
89
va fi război, după cum spune frumos profetul: „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: «Veniţi, haideţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacob, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război; ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci Domnul oştirilor a vorbit»“. — Mica 4:1-4. CONDUCĂTORI DE PE PĂMÂNT
După cum am precizat mai sus, marele ciclu jubiliar trebuie să înceapă în 1925. În timpul acela, etapa pământească a împărăţiei va fi recunoscută. În capitolul al unsprezecelea al cărţii Evrei, apostolul Pavel enumeră o listă lungă de bărbaţi fideli care au murit înainte de răstignirea Domnului şi înainte de începutul alegerii bisericii. Aceştia nu pot face niciodată parte din clasa cerească; ei nu aveau speranţă cerească. 90
Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată
Ei vor fi înviaţi ca oameni perfecţi şi constituie prinţii sau conducătorii de pe pământ, potrivit promisiunii sale (Psalmul 45:16; Isaia 32:1; Matei 8:11). Aşadar, ne-am putea aştepta cu convingere că 1925 va marca întoarcerea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacob şi a profeţilor fideli de demult, îndeosebi a celor numiţi de apostol în Evrei, capitolul unsprezece, la starea de perfecţiune umană.
213
214
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată
97
la timp după instaurarea regatului. Atunci se va întâmpla că oricine va păstra cuvintele Domnului nu va vedea niciodată moartea. Isus nu ar fi făcut această promisiune dacă nu ar fi intenţionat să o ducă complet la îndeplinire, la timpul său cuvenit. A spus din nou: „Oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată“ (Ioan 11:26). Credem în afirmaţia Stăpânului? Dacă da, atunci când vine vremea ca lumea să ştie, atunci cei care cred şi, desigur, se supun şi ascultă aceste cuvinte au garanţia absolută de la Isus că nu vor muri niciodată. Atunci, în baza argumentului prezentat până aici, că vechea ordine a lucrurilor, vechea lume, se sfârşeşte şi, astfel, trece în nefiinţă şi că 1925 va marca învierea merituoşilor din vechime şi începutul reconstrucţiei, este rezonabil să deducem că milioane de oameni care sunt acum pe pământ vor fi tot pe pământ în 1925. Aşadar, bazându-ne pe promisiunile expuse în Cuvântul divin, trebuie să tragem următoarea concluzie sigură şi neîndoielnică: milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată. Desigur, acest lucru nu înseamnă că fiecare om va trăi; căci unii vor refuza să se supună legii divine; dar aceia care au fost răi şi se întorc din nou la dreptate şi se supun dreptăţii vor trăi.
Recenta carte de istorie a Societăţii, dar şi alte surse, precum articolul apărut în revista Trezii-vă! din 1993 şi citat în capitolul precedent, încearcă să portretizeze atenţia acordată anumitor date şi declaraţiile privitoare la ceea ce vor aduce aceste date ca pe simple „aşteptări“ prezentate într-un mod nedogmatic, fără a avea pretenţia certitudinii. Ele citează selectiv afirmaţii care îndeamnă la prudenţă sau declaraţii de neasumare a infailibilităţii sau a inspiraţiei divine. Dar care este de fapt adevărata diferenţă între a folosi explicit expresia „în numele lui Iehova“, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a descrie evenimente prezise pentru 1925 ca fiind ‘bazate pe promisiunile expuse în Cuvântul divin’, astfel ca întoarcerea lui Avraam, Isaac şi Iacob în 1925 să nu fie ceva la
Justificare şi intimidare
215
care am putea spera, ci ceva la care „ne-am putea aştepta cu convingere“? În numele cui pretind că vorbesc şi pe ce bază îi încurajează pe cititori să se încreadă în acea pretenţie? Şi care e atunci adevărata diferenţă dintre a exercita siguranţă şi infailibilitate explicită, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a spune că — datorită faptului că e bazat pe promisiuni divine — prin urmare „trebuie să tragem următoarea concluzie sigură şi neîndoielnică: milioane de oameni care trăiesc acum [cei care trăiau în 1920, când a fost publicată broşura] nu vor muri niciodată“? Diferenţa constă doar în semantică, nu în forţa sau percepţia afirmaţiilor, nici în efectul acestor afirmaţii asupra minţilor umane. Această informaţie a format baza a ceea ce a fost numită „Campania Milioane“, un efort pe scară mondială pentru a atrage atenţia asupra mesajului acestei broşuri pe parcursul unei perioade de doi ani. În toate marile oraşe au fost ridicate panouri publicitare imense, cu litere cursive: „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“. Această publicitate a fost coroborată cu reclame în ziare. Toate cuvântările publice ţinute de reprezentanţii Watch Tower se concentrau pe acest subiect. În recenta sa carte de istorie, Societatea relatează pronunţările şi caracteristicile acestui efort mondial şi global ca şi cum ar fi simple elemente de interes istoric. Totuşi, pretenţiile senzaţionale centrate pe 1925 erau prezentate ca ceva ce se bazează nu pe cuvântul unui om, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu, se bazează solid pe ele şi, de aceea, merită încredere deplină. Nici această carte de istorie Watch Tower, nici vreunul din articolele publicate în alte surse nu recunosc vreodată efectul profund pe care l-au avut ele asupra speranţelor şi vieţilor oamenilor, nici dezamăgirea puternică pe care a produs-o neîmplinirea lor. Aceste surse nu îşi exprimă niciodată regretul faptului că, în mod deliberat, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus în legătură cu preziceri care nu erau altceva decât rodul speculaţiilor şi a imaginaţiei umane. Implicarea morală a acestor factori pare să aibă doar o semnificaţie redusă, practic nefiind demnă de analiză. În 1921, Rutherford şi-a publicat prima carte în adevăratul sens al cuvântului, Harfa lui Dumnezeu.a Ea reafirmă încrederea şi convingerea Societăţii de faptul că „zilele din urmă“ au început în 1799 şi că Cristos şi-a început „prezenţa invizibilă“ în 1874. În fragmentele care urmează, având ideile-cheie subliniate, observaţi modul în care progresele caracteristice acelor timpuri şi situaţii mondiale au fost folosite ca mărturie „de netăgăduit“ în sprijinul acelor date: a Facsimilele în limba română ale cărţii Harfa lui Dumnezeu sunt preluate din fotocopia unui exemplar tipărit în 1923, la Cluj-Napoca.
216
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Justificare şi intimidare
217
218
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Observaţi îndeosebi că, după ce se descrie progresul unor lucruri precum societăţi biblice, creşterea numărului de colegii şi universităţi, mijloacele de transport pe bază de aburi, energie electrică şi benzină, telegraful şi telefonul — toate rezultând într-o creştere mare în cunoştinţă şi mişcare — cartea declară la pagina 239: [Aceasta] de sigur că este îndeplinirea profeţiei ce serveşte de mărturie pentru „timpul sfârşitului.“ Aceste fapte fizice nu pot fi tăgăduite şi sunt îndestulătoare pentru a convinge orice minte sănătoasă că noi ne aflăm în „timpul sfârşitului“ dela 1799.
Ceea ce este calificat ca fiind „sigur“, sau, potrivit ediţiei în limba engleză, „fără îndoială“, deci imposibil de contestat, este infailibil din punct de vedere logic. Nu se foloseşte cuvântul „infailibil“, dar practic se susţine această pretenţie. Şi, dacă cineva se îndoieşte sau nu este convins, el pur şi simplu nu intră în categoria celor care au o „minte sănătoasă“. Aceasta este şi intimidare intelectuală, o armă pe care cineva care susţine un adevăr solid nu are niciodată nevoie să o folosească. În ciuda oricărui efect „stimulator şi sfinţitor“ pe care l-au avut aceste noi prognoze şi afirmaţii puternice despre vechile date, până în anul 1922, la opt ani după trecerea anului 1914, încrederea pe care şi-au pus-o mulţi în profeţiile referitoare la timp ale Societăţii a început să slăbească. Sunt demne de remarcat metodele pe care organizaţia de la sediu le-a abordat pentru a depăşi această problemă. Ele formează, de asemenea, un model vizibil din nou în timpurile recente, de la 1975 încoace. În loc să devină mai moderată în afirmaţiile privitoare la interpretarea pe care o dă sau să adopte un punct de vedere moderat al autorităţii sale, organizaţia a devenit mult mai insistentă în privinţa conformităţii, declaraţiile privind acurateţea cronologiei sale au devenit
Justificare şi intimidare
219
mai dogmatice. „Loialitatea“ faţă de învăţăturile ‘robului credincios şi înţelept’ (pe atunci se susţinea că termenul se referă strict la pastorul Russell) era principiul-cheie. Cei care puneau la îndoială cronologia bazată pe învăţăturile sale (cronologia, la rândul ei, se baza pe învăţăturile lui N. H. Barbour, ale lui John Aquila Brown şi ale altora) erau descrişi nu doar lipsiţi de credinţă, dar şi supraimpresionaţi de propria înţelepciune, mândri, egoişti, împinşi de propriile ambiţii şi dorinţe, induşi în eroare de către adversar şi vinovaţi de renegarea Domnului. Faptul de a acorda importanţă mărturiei istoricilor antici în contradicţie cu datele organizaţiei era echivalat cu a te încrede în „agenţii imperiului lui Satan“. Dacă vi se pare greu să credeţi aceste lucruri, urmăriţi afirmaţiile făcute într-un flux continuu de articole din Turnul de veghe, publicate în anii 1922 şi 1923. Observaţi folosirea repetată a unor termeni precum „incontestabil“, „neîndoielnic de corect“, „coroborat în mod divin“, „absolut şi incalificabil de corect“, „fixat în mod incontestabil“, „siguranţă dovedită“, „de origine divină“ — termeni aplicaţi întregii scheme cronologice, incluzând aici 1799 (începutul zilelor din urmă), 1874 (începutul prezenţei invizibile a lui Cristos), 1878 (începutul învierii celor unşi), 1881 (timpul când Russell a fost numit pe deplin ca administrator, sau ispravnic, al Domnului), precum şi 1914, 1918 şi cea mai recentă dată profetică, 1925, despre care se spune că are „la fel de multă susţinere din partea Bibliei ca 1914“. Pentru a veni în sprijinul cititorului, anumite secţiuni sunt subliniate. Din Turnul de veghe din 1 martie 1922 (engl.): TIMPUL SECERIŞULUI
Isus a spus că veacul se va sfârşi cu un seceriş, în timpul căruia va fi prezent şi că atunci îşi va trimite mesagerii pentru a-i strânge laolaltă pe aleşii săi (Matei 13:24-30; 24:31). Ne putem aştepta ca Domnului să i se depună mărturie pe pământ în timpul secerişului şi să se anunţe faptul prezenţei sale şi al secerişului. Mai jos vă prezentăm câteva dovezi suplimentare care sunt concludente; câteva fapte fizice în plus care vorbesc mai tare decât cuvintele ce se pot auzi, şi anume că fratele Russell a fost cel care a anunţat timpul secerişului şi prezenţa Stăpânului secerişului. El a fost primul care a pornit să cutreiere ţara, strigând: „Secerişul a sosit; ieşiţi pe teren şi lucraţi“. Mii de alte persoane şi-au însuşit sloganul şi s-au alăturat proclamării mesajului. Isus a spus clar că, în timpul prezenţei, sale va avea un rob credincios şi înţelept, pe care îl va folosi să dea hrană cetei slugilor (de credinţă) la vremea hotărâtă.
220
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Toţi cei care astăzi au o cunoştinţă despre planul divin al veacurilor trebuie să demonstreze că într-adevăr şi-au însuşit această cunoştinţă în urma studiului din Biblia lor, în legătură cu ceea ce a scris fratele Russell; că înaintea acestui timp ei nici măcar nu au ştiut că Dumnezeu are un plan de salvare. Fiecare persoană care astăzi se bucură în lumina adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu realizează că Domnul l-a adus la acest adevăr, descoperindu-l prin slujirea şi lucrarea începută de fratele Russell, la scurt timp după începutul prezenţei Domnului.
În secţiunea intitulată „Înţelept cu privire la Dumnezeu“ (referitor la Russell), articolul vorbeşte în mod denigrator despre cei care „cred că au mai multă înţelepciune decât alţii“ şi spune că, de obicei, astfel de persoane „fac afirmaţii de tip dogmatic“. Câteva paragrafe mai jos, începe să prezinte „faptele incontestabile“ despre anii 1799 şi 1874. Ceea ce în cazul unora este „dogmatism“ se consideră evident „convingere sinceră“ atunci când este practicat de autorii revistei. ÎNŢELEPT CU PRIVIRE LA DUMNEZEU
A fost el înţelept? Potrivit înţelegerii lumii, îndeosebi conform definiţiei date de clericii lumeşti, el nu a fost. Şi slavă Domnului că nu a fost. Dacă ar fi avut o înţelepciune lumească impozantă, precum cea folosită de către defăimătorii săi, Domnul nu l-ar fi folosit niciodată. Să observăm că acei aşa-numiţi clerici instruiţi îl acuză că nu a studiat greaca şi ebraica. Această acuză este adevărată. Faptele demonstrează fără îndoială că majoritatea bărbaţilor care au cunoştinţe de limbă greacă şi ebraică se iau prea în serios pe ei înşişi. Încep să creadă că ştiu aşa de multe încât trebuie să prezinte ceva şocant pentru a combate ceva ce făcuse altcineva. Ei se îndepărtează de la calea Domnului şi se sprijină pe propria înţelepciune, contrară Cuvântului său (Proverbele 3:5, 6). De obicei, ei vorbesc şi scriu în asemenea cuvinte pe care mintea obişnuită nu le poate cuprinde; şi fac acest lucru în speranţa de a-şi mări propria înţelepciune în ochii altora. Întrucât ei cred că au mai multă înţelepciune decât alţii, fac afirmaţii de tip dogmatic, indiferent că au sau nu dreptate, aceasta depinzând de măsura în care alţii înghit chestiunea, neputând să îmbrăţişeze această presupusă înţelepciune.
Aşadar, faptele incontestabile arată că „vremea sfârşitului“ a început în 1799; că a doua prezenţă a Domnului a început în 1874; că a urmat imediat secerişul şi că s-a re-
Justificare şi intimidare
221
vărsat lumină mai mare asupra Cuvântului lui Dumnezeu. În acest sens, să observăm atunci cuvintele lui Isus: „Care este deci robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa!“ (Matei 24:45, 46).
Două luni mai târziu, numărul din 1 mai 1922 (engl.) a continuat campania de eradicare a oricărui gând prin care s-ar pune la îndoială învăţăturile organizaţiei, folosind aceeaşi tactică. RODUL AMBIŢIEI
Încontinuu apare câte unul dintre cei care l-au urmat pe Domnul cel puţin pentru un timp, care să posede o măsură de frumuseţe a minţii şi a caracterului, posibil şi a persoanei — unul care se ia prea în serios pe el înşuşi. Acesta reuşeşte să se convingă că Domnul l-a numit pe el să se intereseze de lucrurile divine şi să conducă poporul lui Dumnezeu afară din sălbăticie. În timp ce îşi continuă drumul, devine convins în mintea lui că Domnul făcuse o greşeală când l-a ales pe fratele Russell ca fiind robul acela, iar această îndoială duce la concluzia ulterioară că fratele Russell nici nu a fost „robul acela“. El începe să se îndoiască de ceea ce a scris fratele Russell şi se exprimă astfel. El desconsideră acum Cuvântul Domnului, care spune: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările“. Respingând astfel această îndrumare şi fiind condus mai departe de influenţa subtilă a adversarului, se convinge că este datoria sa solemnă să anuleze toate lucrurile pe care le-a predat fratele Russell şi să întoarcă viziunea bisericii în direcţia corectă. Pregăteşte un manuscris şi diagrame în sprijinul lor şi îşi prezintă convingerile. Trimiţându-le altora şi fiind sfătuit că gândirea lui nu e corectă, le interpretează potrivit dorinţelor sale pentru a nu permite lumina să strălucească şi ignoră astfel de sfaturi. Atât de profund este el impresionat că trebuie să le predea astfel oamenilor şi să anuleze ceea ce a fost predat, că începe să-şi publice gândurile şi să le trimită celor consacraţi. Argumentele sale par plauzibile în urechile celor care le examinează doar superficial şi, în special, celor care au uitat ce li s-a predat. Se naşte îndoiala în minţile unora care citesc asta. Acum are loc încercarea.
222
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Loialitatea faţă de învăţăturile Societăţii, primite de la Russell, era egalată cu loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Cristos. Să renegi învăţăturile lui Russell însemna să-l renegi pe Cristos. Această pretenţie uluitoare apare clar în acelaşi număr al revistei Turnul de veghe: Isus a indicat cu claritate că, pe timpul celei de-a doua sale prezenţe, va avea în mijlocul bisericii sale un rob credincios şi înţelept, prin care el urma să dea cetei de credinţă a slugilor sale hrană la vremea hotărâtă. Dovezile care atestă a doua prezenţă a Domnului, timpul secerişului şi faptul că funcţia ‘robului acela’ a fost îndeplinită de fratele Russell sunt abundente. Acest lucru nu e nicidecum închinare la un om. Nu contează cine a fost Charles T. Russell — dacă a fost un medic, dacă lucra cu roaba sau vindea cămăşi. Sf. Petru a fost pescar, Sf. Pavel a fost avocat. Dar aceste chestiuni sunt neimportante. Mai presus de toate, aceşti bărbaţi au fost vasele alese de Domnul. Mai presus de orice vocaţie pământească pe care ar fi avut-o, fratele Russell a fost robul lui Dumnezeu. Atunci, a-l repudia pe el şi lucrarea sa este echivalentă repudierii Domnului, pe baza principiului enunţat mai sus.
Acest argument este exact acelaşi cu cel folosit o jumătate de secol mai târziu, în anii ’80, pentru a-i condamna pe cei numiţi „apostaţi“. Atunci, ca şi acum, cronologia era un factor major, ea devenea un „test al credinţei“ în ce priveşte autenticitatea credinţei creştine pe care o are o persoană. Acelaşi număr al revistei Turnul de veghe a avertizat de asemenea că punerea la îndoială a sistemului de date al Societăţii, incluzând anii 1799, 1874, 1914 şi 1925, va duce la „repudierea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos şi a sângelui cu care am fost cumpăraţi“. Se spune: Din nou are loc încercarea. De data aceasta, cronologia e în joc. Şi urmând această direcţie, vom afla că drumul îndoielii şi al opoziţiei îl va duce pe acesta la a pune la îndoială a doua prezenţă a Domnului, timpul secerişului şi funcţia ‘robului acela’ şi pe cel ce a slujit în această calitate, dovezile sfârşitului lumii, inaugurarea împărăţiei, apropierea restabilirii omului şi, în final, la repudierea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos şi a sângelui cu care am fost cumpăraţi.
De acum, număr după număr, revista Turnul de veghe a pus accentul pe cronologia Societăţii, vorbind în mod denigrator la adresa oricărei
Justificare şi intimidare
223
dovezi contrare şi preamărind acurateţea propriului sistem de date al organizaţiei. 1914 a fost doar una din caracteristicile acelui sistem, iar Turnul de veghe insista că toate datele (împreună cu pretenţiile aferente, care susţineau acele date) erau corecte, erau produsul îndrumării divine; aşadar, nu era nevoie să ne îndoim de vreuna din ele. Mai jos prezentăm un fragment al Turnului de veghe din 15 mai 1922 (engl.):
CRONOLOGIE
N
U AVEM nicio îndoială cu privire la cronologia legată de anii 1874, 1914, 1918 şi 1925. Unii pretind că au găsit lumină nouă în legătură cu perioada celor „şaptezeci de ani de pustiire“ şi captivitatea israeliţilor în Babilon şi depun eforturi zeloase pentru a-i face pe alţii să creadă că fratele Russell a greşit.
Apostolul Iacov ne asigură că „dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată“. Credem în această promisiune şi ne rugăm zilnic pentru înţelepciune şi har din ceruri pentru a fi îndrumaţi în mod potrivit. Credem de asemenea că rugăciunile sfinţilor urcă în fiecare zi la scaunul de domnie al harului ceresc pentru îndrumare divină privitor la ceea ce va apărea în TURNUL DE VEGHERE şi apreciem mult acest lucru.
Cititorii au fost atenţionaţi să nu fie deviaţi uşor în favoarea dovezilor din sursele istoriei laice, care contrazic cronologia Societăţii. Observaţi declaraţia din încheierea paragrafului de mai jos: Unele dintre cele mai bune „autorităţi“ ale lor se dovedesc uneori de neîncredere, ca de exemplu Josephus şi Ptolemeu. Aceşti bărbaţi au trăit pe timpul primelor două secole după Cristos. Aveau greutăţi în întocmirea consemnărilor lor, întrucât nu aveau acces la informaţii complete. Fără îndoială că au dat tot ce au putut sub împrejurările lor limitate. Sunt acceptaţi printre cei mai buni erudiţi ai istoriei laice. Din partea lor şi a altora, anumite date au fost acceptate în general de istorici; dar faptul de a fi acceptat în general nu implică în mod necesar şi exactitate absolută. Însă pentru a imprima greutatea înţelepciunii lor asupra cititorilor, aceste concluzii sunt rostite deseori într-un limbaj pozitiv, iar studentul are tendinţa să accepte aceste afirmaţii fără investigaţii suplimentare ulterioare.
224
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Comparaţi această afirmaţie finală cu genul de limbaj pe care îl foloseşte revista Turnul de veghe însăşi în a îndemna la acceptarea sistemului său de date: MARCAŢI CU APROBAREA LUI DUMNEZEU
Pe această linie a calculului se aflau datele anilor 1874, 1914 şi 1918; iar Domnul a plasat ştampila sigiliului său pe 1914 şi 1918 fără posibilitate de ştergere. De ce alte dovezi mai avem nevoie? Folosind aceeaşi linie de măsurare, începând cu intrarea fiilor lui Israel în ţara Canaanului, şi numărând cele 70 de cicluri complete, fiecare a câte 50 de ani, precum se indică cu claritate în trimiterea iudeilor în Babilon pe timp de 70 de ani compleţi, este o sarcină uşoară să localizăm 1925, probabil toamna, la începutul jubileului antitipic. Nu încape mai multă îndoială cu privire la 1925, decât a încăput cu privire la 1914. Faptul că nu toate din lucrurile aşteptate de unii pentru 1914 s-au materializat nu modifică în niciun chip această cronologie. Observând data marcată cu atâta proeminenţă, e foarte uşor ca o minte limitată să concluzioneze că toată lucrarea care ne stă în faţă trebuie să graviteze în jurul ei, astfel că mulţi sunt înclinaţi să anticipeze mai mult decât fusese prezis în realitate. Aşa a fost în 1844, în 1874, în 1878, precum şi în 1914 şi 1918. Privind în urmă, putem vedea cu uşurinţă că acele date au fost indicate cu claritate în Scripturi şi, fără îndoială, Domnul le-a desemnat pentru încurajarea poporului său, aşa cum au şi făcut-o, precum şi un mijloc de testare şi cernere când toate cele ce au fost aşteptate de unii nu au ajuns să aibă loc. Faptul că nu toate lucrurile pe care se aşteaptă unii să le vadă în 1925 nu vor avea loc nu va schimba cu niciun pic mai mult această dată decât în celelalte cazuri.
Din nou, aşteptările eşuate ale profeţiilor anterioare referitoare la timp sunt toate puse în cârca Domnului, ca şi cum ar fi modul său de a proceda; se spune că aceste profeţii, „fără îndoială, Domnul le-a desemnat pentru încurajarea poporului său“. Nu pare să fie ciudat în acest concept ca Dumnezeu şi Cristos să folosească falsitatea ca mijloc de încurajare pentru slujitorii lor. Totuşi, citim în Scriptură că „Dumnezeu este lumină şi că în unitate cu el nu este nicidecum întuneric“.a Ideea că Dumnezeu sau Fiul său folosesc eroarea pentru a-i îndruma pe creştini este complet străină Scripturii. Se poate obsera 1 Ioan 1:5.
Justificare şi intimidare
225
va clar că avem de a face cu o tentativă de a-l pune pe cel îndoielnic în defensivă, de a-l învesti în rolul de persoană care se plânge împotriva lui Dumnezeu. S-a accentuat puternic pretenţia că schimbarea cronologiei prezentate chiar şi cu un an ar fi dezastruoasă, „ar distruge întregul sistem cronologic“ propus de Societate.a De fapt, în timpurile mai recente, Societatea a modificat substanţial majoritatea datelor folosite pentru perioada de dinaintea erei noastre. Niciun adjectiv nu părea prea extremist şi nicio pretenţie nu era prea extravagantă pentru a fi folosită cu scopul de a insista că ceea ce era numită „cronologia adevărului prezent“ era corectă. Păstrând în minte că marea majoritate a lor a fost respinsă de atunci încoace, urmăriţi următoarele declaraţii publicate în numărul din 15 iunie 1922 al revistei Turnul de veghe (engl.): DOVEZI SUPLIMENTARE ALE CRONOLOGIEI ADEVĂRULUI PREZENT
Există o lege cunoscută în matematică, numită „legea probabilităţilor“. Aplicaţiile acestei legi sunt frecvente în viaţa cotidiană pentru rezolvarea problemelor de îndoială. Dacă, într-o familie cu copii, se comite o anumită năzbâtie, probabilitatea — de fapt, siguranţa — este că năzbâtia a fost comisă de un anumit copil, iar ceilalţi cu siguranţă nu au făcut-o. Dacă, pe timpul unei nopţi, o singură casă suferă o anumită daună, atunci, în baza legii probabilităţilor, putem deduce că putea să fie un simplu accident; dacă două case au suferit aceeaşi daună în acelaşi mod, atunci probabil că nu a fost un accident, ci a fost pus la cale de cineva; dar dacă acelaşi lucru se întâmplă la fel în cazul a trei sau mai multor case, chestiunea trece dincolo de posibilitatea unui accident în siguranţa punerii la cale. Cronologia adevărului prezent poate fi o pură întâmplare dacă nu ar fi repetiţiile în cele două mari cicluri a câte 1 845 şi 2 520 de ani, care o scot din domeniul hazardului în cel al siguranţei. Dacă acestea ar fi doar una sau două date corespondente în aceste cicluri, ele ar putea fi posibil simple coincidenţe, însă în locul unde se potrivesc zeci de astfel de date şi evenimente, e imposibil ca ele să fie rezultatul hazardului, ci trebuie să fie tocmeala, proiectul sau planul singurei Fiinţe personale capabile de un astfel de plan — Iehova însuşi; iar cronologia însăşi trebuie să fie corectă. În pasajele Marii Piramide din Gizeh, potrivirea uneia sau a două măsurători cu cronologia adevărului prezent ar putea fi întâmplătoare, dar corespondenţa a zeci de măsurători dovea Turnul de veghe, 15 iunie 1922 (engl.), pagina 187.
226
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
deşte că acelaşi Dumnezeu a proiectat atât piramida, cât şi planul — şi, în acelaşi timp, dovedeşte corectitudinea cronologiei. Acordul dintre cronologie şi anumite măsurători ale Tabernacolului şi ale Templului lui Ezechiel pecetluieşte pe mai departe caracterul adevărat al profeţiei. În baza acestor corespondenţe în număr mare — în conformitate cu cele mai exacte legi cunoscute de ştiinţă — afirmăm că, din punct de vedere scriptural, ştiinţific şi istoric, corectitudinea cronologiei adevărului prezent este departe de orice urmă de îndoială. Datele şi evenimentele din 1874, 1914 şi 1918 confirmă în mod abundent că este demnă de încredere. Cronologia adevărului prezent este un fundament sigur pe care copiii consacraţi ai lui Dumnezeu pot depunde eforturi în căutarea lucrurilor viitoare. — 1 Petru 1:11, 12; Ioan 16:13.
Articolul sublinia că această cronologie stă „ferm ca o stâncă pe baza Cuvântului lui Dumnezeu“, accentuând convingerea că este o „chestiune de credinţă în Iehova şi în Cuvântul său inspirat“.a S-a insistat pe natura „divină“ a cronologiei a cărei mare parte este azi respinsă nu doar datorită anumitor părţi sau elemente ale ei, ci datorită ansamblului întreg, „în mod absolut“. Purta „pecetea de aprobare a lui Dumnezeu cel Atotputernic“. Aşadar, Turnul de veghe din 15 iulie 1922 (engl.) spunea următoarele în articolul intitulat „Cablul puternic al cronologiei“: Cronologia adevărului prezent este, în primul rând, un şir de date, ca orice altă cronologie. Vrem să spunem că se cunosc date pe o perioadă de mulţi ani atât înainte, cât şi după datele anterioare şi următoare, iar fiecare pas este furnizat de cele mai de încredere dovezi existente. Dar dacă acestea ar fi singurele dovezi că cronologia este demnă de încredere, nu am putea pretinde cu sinceritate că ea e mai demnă de încredere decât cronologiile laice. Până aici este un lanţ care nu este mai puternic decât veriga cea mai slabă. Există însă relaţii bine stabilite între datele aferente cronologiei adevărului prezent. Aceste conexiuni interne conferă mult mai multă putere decât poate fi găsită în alte cronologii. Unele dintre ele au un caracter atât de remarcabil, încât indică cu claritate că această cronologie nu provine de la un om, ci de la Dumnezeu. Fiind de origine divină şi coroborată în mod divin, cronologia adevărului prezent reprezintă în sine o categorie separată, corectă în mod absolut şi incalificabil.
SUSŢINUTĂ ÎN MOD INCONTESTABIL
Când sunt mai multe seturi de dovezi care indică o dată, a Turnul de veghe, 15 iunie 1922 (engl.), pagina 187.
Justificare şi intimidare
227
atunci aceasta este ferm stabilită. Legea ştiinţifică a probabilităţilor conferă o putere unită mai mare firelor de cablu ale cronologiei decât cea pe care o are suma seturilor individuale de dovezi. Aceasta este o lege la care se apelează în mod implicit în chestiuni importante şi anume: dacă un anumit lucru este indicat doar într-un singur mod, el ar putea fi întâmplător; dacă e indicat în două moduri, e aproape sigur că este adevărat; iar dacă e arătat în mai mult de două moduri, este de obicei imposibil să fie doar o întâmplare, adică să nu fie adevărat; iar adăugarea mai multor dovezi o scoate de tot din domeniul hazardului în domeniul siguranţei dovedite. Acest principiu este folosit zilnic în cele mai grele cazuri la curţile judecătoreşti. Mărturia unui singur martor poate fi considerată îndoielnică, dar mărturia a doi sau trei martori susţine adevărul în mod incontestabil. „Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.“ — 2 Corinteni 13:1. În cronologia adevărului prezent există atâtea relaţii de interdependenţă între date, încât nu este doar un simplu şir de date, nu e un lanţ, ci un cablu de fire legate puternic împreună — un sistem unificat în mod divin, în care majoritatea datelor au asemenea relaţii remarcabile unele cu altele, încât pecetluiesc originea sistemului ca nefiind de natură umană.
DOVADA ORIGINII DIVINE
Se va arăta cu claritate că cronologia adevărului prezent emană dovezi incontestabile ale preştiinţei divine a principalelor date şi că aceasta este o dovadă a originii divine şi că sistemul nu este o invenţie omenească, ci o descoperire a adevărului divin. Dovada constă în multele relaţii de interdependenţă între datele individuale. Fără aceste relaţii, cronologia nu ar fi diferită de sistemele laice, dar cu ele credem că poartă pecetea de aprobare a Dumnezeului celui Atotputernic.
S-a pus un accent puternic pe „paralelisme“ ca dovadă a originii divine a sistemului de date prezentat, perioade paralele de 1 845 de ani şi de 2 520 de ani, aplicate unui număr considerabil de date şi evenimente din istorie. Articolul din acest număr al Turnului de veghe afirma următoarele despre această metodă de a folosi paralelisme: Acest gen de paralelisme reprezintă dovada originii divine a cronologiei adevărului prezent, pentru că ele dau dovadă de preştiinţă: în exemplul citat, divizarea Israelului şi cea a creştinătăţii, la o distanţă de 2 520 de ani, sunt o dovadă că atunci când a fost permisă prima divizare, cea din urmă a fost deja cunoscută înainte. Acest lucru e adevărat datorită relaţiei
228
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
dintre cele două evenimente în ce priveşte timpul şi natura. Când aflăm că există o serie sau un sistem de date paralele compuse din perechi de date aflate la o distanţă de 2 520 de ani, preştiinţa devine evidentă. Ar fi absurd să pretindem că descoperirea acestor relaţii nu a fost rezultatul aranjamentului divin. Doar Dumnezeu are o astfel de preştiinţă şi asta dovedeşte că el aşa a stabilit timpurile şi evenimentele încât ele să fie împletite într-un întreg frumos şi armonios, prea sublim pentru a fi rezultatul întâmplării, al hazardului sau al invenţiei umane.
Din nou, ce diferenţă autentică există între a vorbi despre ‘originea divină a cronologiei adevărului prezent’ şi a descrie această cronologie ca fiind „inspirată“? E ironic că, deşi aici se prezintă un produs atât de evident al preştiinţei divine, încât negarea caracterului său de încredere şi a semnificaţiei sale ar fi un lucru „absurd“, întreaga practică a utilizării de către organizaţie a paralelismelor a fost lăsată în urmă. Tot acest material, care vocifera în mod repetat împotriva oricărei tendinţe de a pune la îndoială profeţiile privitoare la timp care formau o parte vitală a structurii doctrinale a organizaţiei, pare să fi pregătit cititorii Turnului de veghe pentru un eveniment viitor. Se pare că sistemul a fost conceput pentru a crea un anumit spirit şi o anumită atitudine înainte de a se ţine congresul din acel an în Cedar Point (Ohio). Pomenit cu regularitate ca un prag major în istoria organizaţiei, acel congres din 1922 a avut în cuvântarea principală o dezbatere care a construit pe fundaţia turnată deja de articolele anterioare din Turnul de veghe. Astăzi organizaţia citează o mică porţiune din acea cuvântare pentru a susţine anul 1914. Ea ignoră faptul că 1799 şi 1874 au fost folosite la fel de puternic în argumentele avansate, iar la încheiere, s-a apelat la auditoriu pentru a trage concluzia, după cum se arată în următoarele porţiuni publicate în Turnul de veghe din 1 noiembrie 1922 (engl.): Profeţia biblică ne arată că Domnul trebuia să apară pentru a doua oară în anul 1874. Împlinirea profeţiei arată fără cea mai mică îndoială că el a apărut în 1874. Profeţiile împlinite sunt reprezentate de fapt de realitatea fizică; iar realitatea acestor fapte este incontestabilă. Toţi veghetorii adevăraţi sunt familiarizaţi cu aceste fapte precum sunt ele prezentate în Scripturi şi explicate în interpretarea slujitorului special al Domnului. Isus însuşi a declarat că, în timpul prezenţei sale, el va conduce un seceriş al poporului său, în timpul căruia va strânge lângă el pe cei adevăraţi şi loiali. De câţiva ani, această lucrare este în curs de efectuare şi se apropie de încheiere. El a afirmat că în timpul prezenţei sale va avea pe cineva care va înfăptui serviciul unui rob credincios şi înţelept, prin care Domnul îi va aduce poporului său hrană la vremea hotărâtă. Toate faptele arată că acele profeţii s-au împlinit.
Justificare şi intimidare
229
ZIUA PREGĂTIRII
De ce a venit Regele? Să-şi instaleze împărăţia şi să domnească în calitate de Rege. Dar trebuia să-şi efectueze o lucrare înainte să înceapă să guverneze, iar aceea e lucrarea de pregătire. Întrucât există membrii corpului său care urmează să se asocieze cu el în cadrul domniei, aceştia trebuie adunaţi şi pregătiţi pentru începerea domniei. Timpurile neamurilor sub supravegherea dumnezeului acestei lumi s-au sfârşit la 1 august 1914. Înaintea acelei date nu ar fi fost consistent din partea Domnului, Regele slavei, să-şi asume marea sa putere şi domnie (Ezechiel 21:27). Întrucât el fusese prezent începând din 1874, se deduce din faptele pe care le percepem acum că perioada din 1874 până în 1914 este ziua pregătirii. Această idee nu militează în niciun fel împotriva gândului că „vremea sfârşitului“ ţine din 1799 până în 1914. Despre perioada dintre 1799 şi 1874 nu se poate spune că reprezintă ziua pregătirii, ci ziua luminii crescânde. Nu este rezonabil să credem că Regele începuse să facă pregătiri înainte să fie prezent. De şase mii de ani Dumnezeu se pregăteşte pentru această împărăţie. De nouăsprezece secole strânge membrii clasei împărăţiei dintre oameni. Începând cu 1874, Regele slavei este prezent şi pe parcursul acestui timp el a condus un seceriş şi şi-a strâns lângă el clasa templului. Din 1914 încoace, Regele slavei şi-a asumat puterea şi domnia. A curăţat buzele clasei templului şi o trimite să ducă mesajul. Importanţa mesajului împărăţiei nu poate fi exagerată. Este mesajul mesajelor. Este mesajul de ultimă oră. Cei care sunt ai Domnului au datoria să-l declare. Împărăţia cerurilor este aproape; Regele domneşte; imperiul lui Satan se prăbuşeşte; milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată. Credeţi acest lucru? Credeţi că Regele este prezent din 1874 încoace? Credeţi că în acest timp el şi-a condus lucrarea de seceriş? Credeţi că a avut în acest timp un rob credincios şi înţelept prin care şi-a îndrumat lucrarea şi hrănirea cetei slugilor credinţei? Credeţi că Domnul este acum în templul său şi judecă naţiunile pământului? Credeţi că Regele slavei şi-a început domnia? Atunci, înapoi pe teren, voi, fii ai Dumnezeului cel preaînalt! Încingeţi-vă cu armura! Fiţi sobri, fiţi vigilenţi, fiţi activi, fiţi curajoşi. Fiţi martori credincioşi şi adevăraţi pentru Domnul. Înaintaţi în luptă până ce fiecare vestigiu al Babilonului devine pustiit. Vestiţi mesajul în lung şi în lat. Lumea trebuie să ştie că Iehova este Dumnezeu, iar Isus Cristos este Regele regilor şi Domnul domnilor. Aceasta este ziua tuturor zilelor. Iată, Regele domneşte! Voi sunteţi agenţii săi de publicitate! Aşadar vestiţi, vestiţi, vestiţi Regele şi împărăţia sa!
În ciuda apelurilor stringente în favoarea ‘loialităţii’ faţă de învăţăturile şi cronologia pastorului Russell, această cuvântare de la congresul din 1922 este remarcabilă în ceea ce priveşte dezvăluirea primului semn al devierii progresive de acele învăţături. În cartea Timpul este aproape, Russell predase că „anul 1878 d. Cr. fiind paralela asumării puterii şi autorităţii Sale în tip, care marchează clar timpul asumării reale a puterii ca Împărat al împăraţilor de către Domnul nostru prezent, spiritual, nevăzut — timpul când Îşi ia marea putere ca să dom-
230
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
nească“. Deja în cuvântarea lui Rutherford de la Cedar Point, aceste fapte — fapte invizibile — au fost mutate din 1878 în 1914, o dată care s-a dovedit goală în legătură cu toate lucrurile prezise şi sperate. A fost începutul a ceea ce urma să devină, mai târziu, aproape un transfer en gros al evenimentelor stabilite pentru datele dinaintea lui 1914 către 1914 şi datele de după el. În armonie cu cartea broşată Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată, organizaţia învăţa acum că ciclul jubileelor (care, potrivit legii lui Dumnezeu date prin Moise, implica perioade consecutive a câte cincizeci de ani, iar fiecare al cincizecilea an era câte un jubileu) indica spre 1925 ca timpul manifestării complete a conducerii lui Dumnezeu şi întoarcerea profeţilor din vechime pe pământ. Organizaţia a publicat o carte broşată în 1924, pe care a conceput-o pentru uzul tinerilor, intitulată Calea spre paradis. Urmăriţi cu câtă încredere se ofereau aceste preziceri minţilor tinere, incluzând descrierea Ierusalimului pământesc în calitate de capitală mondială a omenirii restabilite: 224
Calea spre paradis
privilegiul invitaţiei cereşti. Dumnezeu a dovedit că el poate găsi cu uşurinţă suficiente persoane dintre neamuri pentru a umple toate locurile onorifice din împărăţia sa. Acest lucru va fi foarte ruşinos iudeilor când vor vedea ce au pierdut. Anul legal iudaic începe toamna, în jurul datei de 1 octombrie. Anul 1926 ar începe aşadar la circa 1 octombrie 1925. Ar fi foarte rezonabil să ne aşteptăm la începutul întoarcerii favorii lui Dumnezeu către poporul evreu, ca parte a lumii, la scurt timp după acea dată. Mulţi dintre evrei privesc prelung spre vechea lor patrie, Palestina. Limitarea de către Dumnezeu a timpurilor neamurilor ca naţiuni a expirat în 1914, după cum am văzut deja. Aşadar, aşa cum evreii ca naţiune au pierdut favoarea lui Dumnezeu când l-au răstignit pe Isus, iar naţiunile neamurilor nu mai sunt recunoscute de Dumnezeu ca naţiuni, Cristos va începe în curând să se ocupe de lume la nivel individual, începând întâi cu evreii, prin merituoşii din
Justificare şi intimidare
vechime. Ne putem deci aştepta, la scurt timp după 1925, să vedem trezirea lui Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacob, Melchisedec, Iov, Moise, Samuel, David, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Ioan Botezătorul şi alţii, menţionaţi în capitolul 11 al cărţii Evrei. Aceştia vor forma nucleul noii împărăţii de pe pământ. Unul din primele lucruri necesare este asigurarea unei condiţii Ierusalimului pentru a fi capitala lumii. Acest lucru va nePrinţi pe întregul pământ
225
cesita foarte multă muncă, însă vor fi mulţi lucrători dispuşi. Ştirile curente ne informează că deja se atrage atenţia asupra Palestinei şi mii de evrei încearcă să se întoarcă acolo. Deja s-au depus eforturi considerabile în ce priveşte construirea de drumuri mai bune şi cultivarea ogoarelor. Totuşi, nu ar trebui să ne aşteptăm să vedem multă lucrare sistematică în desfăşurare înainte ca „prinţii“ să fie înviaţi şi învestiţi în funcţii. Capitala fiecărei ţări trebuie să poată comunica direct şi repede cu toate părţile teritoriului său. Dacă Ierusalimul urmează să fie capitala lumii, ar trebui să poată lua legătura cu fiecare localitate. Împărăţia lui Cristos va anula într-o mie de ani tot răul provocat în ultimii şase mii de ani. Vechile metode nu vor fi de ajuns. Deja vedem cum apar mari schimbări. Telegrafia fără fir şi radioul pot purta mesajele înconjurând jumătatea pământului; până la reapariţia prinţilor, aceste invenţii vor fi îmbunătăţite pentru a putea acoperi întregul pământ. Ca să spunem aşa, toată lumea va fi „într-o singură cameră“. Camera va fi puţin mai mare decât cea în care ne-am obişnuit să ţinem întrunirile; dar care e problema? Acum, când citim Isaia 2:3 şi Zaharia 14:16, 17 vedem, cât de uşor le va fi tuturor să „se suie la Ierusa-
231
232
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
lim“. Prinţii îşi vor putea trimite cu uşurinţă prin radio instrucţiunile în orice parte a lumii. Gândiţi-vă la prinţul Avraam fiind nevoit 226
Calea spre paradis
să dea nişte instrucţiuni generale, strigând „Atenţie!“; şi toţi oamenii de pretutindeni să-i asculte fiecare cuvânt la fel de uşor ca şi cum el li s-ar adresa de la pupitrul unei săli publice. Desigur dacă cineva va dori să viziteze Ierusalimul şi să-i intervieveze personal pe prinţi, sau dacă prinţii ar dori să facă o inspecţie personală a unei lucrări publice, avioanele vor fi în curând perfecţionate pentru ca o călătorie dintre Ierusalim şi orice parte a pământului să poată fi efectuată în câteva ore. Într-adevăr, va fi o lume nouă, glorioasă din toate punctele de vedere. — Zaharia 14:20, 21; Apocalipsa 21; Psalmii 72 şi 145. Aceşti merituoşi din vechime vor avea şi puterea de a folosi „toiagul de fier“, în caz de nevoie, pentru a se ocupa de cei încăpăţânaţi şi nesupuşi. Toţi trebuie să înveţe că nedreptatea nu va fi permisă. Dreptatea este legea de fundament a noii împărăţii. — Psalmul 37:9, 10, 2, 38. Fără îndoială, mulţi copii şi tineri care citesc această carte vor trăi să-i vadă pe Avraam, Isaac, Iacob, Iosif, Daniel şi pe ceilalţi bărbaţi fideli din vechime revenind în gloria ‘învierii lor mai bune’, având o minte perfectă şi un corp perfect. Nu va dura mult şi Cristos îi va numi în poziţii de cinste şi autoritate ca reprezentanţi pământeşti ai săi. Lumea şi aparatura de azi li se vor părea ciudate la început, dar se vor obişnui repede cu noile metode. S-ar putea să aibă întâi câteva experienţe amuzanPrinţi pe întregul pământ
227
te; căci nu văzuseră niciodată telefoane, radiouri, automobile, lumină electrică, avioane, ma-
Justificare şi intimidare
233
şini cu aburi şi multe alte lucruri care nouă ne sunt atât de familiare. Ce privilegiu e să trăim chiar în acest timp şi să vedem sfârşitul celor vechi şi începutul celor noi! Dintre toate vremurile din istoria pământului, cea de azi e cea mai minunată.
Nu e nevoie să spunem că acei copii, cărora le era adresată cartea, sunt persoane în vârstă astăzi, cel puţin nonagenari, dacă mai sunt în viaţă. Deşi Societatea a folosit în mod ocazional sloganul atrăgător „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“ şi a îndreptat atenţia asupra faptului că numărul Martorilor a atins cota mai multor milioane, ei trec peste o reprezentare făţiş eronată. Pretenţia că „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“ nu le-a fost adresată oamenilor care trăiesc în anii ’90 sau în primul deceniu al secolului al XXI-lea, ci celor din prima jumătate a anilor ’20 ai secolului trecut. Doar o mică parte a celor peste 7,5 milioane de membri ai Martorilor lui Iehova trăiau pe atunci. Dacă ar fi azi peste două milioane de Martori având în jur de cel puţin 80 de ani, s-ar putea pretinde că prezicerea s-a concretizat cât de cât. Însă, cu siguranţă, nu e cazul. Anul 1925, pe care s-au bazat prezicerea şi sloganul, s-a dovedit lipsit de împlinirea vreuneia din lucrurile prezise. Învăţătura a fost fără substanţă, doar apă de ploaie, fantezie profetică. Totuşi, tot acest material, care a apărut în revista Turnul de veghe şi în alte publicaţii, trebuia să fie „hrană la timpul potrivit“, furnizată prin canalul de comunicare al lui Dumnezeu, un mijloc care pretinde că se bucură de aprobarea şi de îndrumarea lui Cristos Isus în calitate de Rege în exerciţiu. După cum spun publicaţiile înşeşi, ele vorbesc ca „profetul autentic“ al lui Dumnezeu. Trecerea anului 1925 şi neîmplinirea acestor ultime preziceri au dovedit că prezicătorii nu au acţionat asemenea unui ‘sclav fidel şi prevăzător’. Nu au fost ataşaţi cu fidelitate şi cu umilinţă de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, singurul care merită atributele de „incontestabil“, „absolut şi incalificabil de corect“, „fixat în mod incontestabil“. Nu au fost nici prevăzători pe parcursul tuturor acestor ani, în care au publicat pe plan mondial asemenea pretenţii dogmatice, iar această lipsă de prevedere a fost recunoscută în consecinţă de judecătorul Rutherford când a spus că se făcuse de râs. Fără îndoială că limbajul intimidator folosit în „canalul“ declarat al lui Dumnezeu, revista Turnul de veghe, insinuarea ambiţiei, a mân-
234
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
driei şi a lipsei de loialitate faţă de Cristos, pe care revista îl îndrepta spre oricine care nu voia să urmeze aceeaşi cale plină de înfumurare, a influenţat majoritatea ‘să-l urmeze pe conducător’, în timp ce acesta făcea afirmaţii ridicole. Mulţi au realizat, însă, că nu pot susţine în continuare o astfel de cale iresponsabilă, iar organizaţia a suferit pierderi majore la nivel de membri după 1925.a Cum prezintă publicaţiile organizaţiei situaţia din 1925? Declaraţia de la pagina 146 a Anuarului Martorilor lui Iehova pe 1975 (engl.) este tipică; ea susţine că nu organizaţia care a publicat informaţia ar fi sursa problemei, ci „fraţii“ care au citit-o, spunând: Anul 1925 a venit şi a trecut. Continuatorii unşi ai lui Isus, ca şi clasă, erau încă pe pământ. Bărbaţi fideli din vechime — Avraam, David şi alţii — nu fuseseră înviaţi pentru a deveni prinţi pe pământ (Ps. 45:16). Anna MacDonald îşi aduce aminte: „1925 a fost un an trist pentru mulţi fraţi. Unii dintre ei s-au poticnit; speranţele lor s-au spulberat. Speraseră să vadă învierea «merituoşilor din vechime» [bărbaţi din vechime precum Avraam]. În loc să fie considerată o «probabilitate», ei au citit dincolo de ea, că urma să fie o «certitudine», iar unii s-au pregătit pentru revenirea celor dragi, aşteptându-le învierea.
Justifică oare revederea afirmaţiilor publicate în Turnul de veghe, care au fost reproduse în paginile precedente ale acestei cărţi, mutarea responsabilităţii asupra ‘fraţilor’ cu privire la faptul că şi-au făcut asemenea speranţe mari şi că şi-au văzut speranţele spulberate? În mod asemănător, Anuarul pe 1980 (engl., publicat în acelaşi an în care Frederick Franz a relatat comentariul privat al lui Rutherford familiei de la sediu) priveşte din acelaşi unghi problema. Se relatează vizita întreprinsă de Rutherford în Elveţia în luna mai a anului 1926, cu ocazia unui congres, şi participarea sa la o întrunire cu întrebări în care a avut loc următorul schimb de replici: „Întrebare: S-au întors merituoşii din vechime? Răspuns: Cu siguranţă nu s-au întors. Nimeni nu i-a văzut şi ar fi iraţional să facem un asemenea anunţ. S-a afirmat în cartea «Milioane» că ne-am putea aştepta în mod rezonabil la întoarcerea lor la scurt timp după 1925, dar aceasta nu a fost mai mult decât simpla exprimare a unei opinii.“
Toată lumea are dreptul să-şi exprime opiniile. Dar nişte bărbaţi care se pretind a fi purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu pe pământ sigur nu au dreptul să exprime simple opinii pretinzând totodată că ele sunt susţinute de Cuvântului lui Dumnezeu şi că trebuie să fie aca Printre aceşti a fost Alvin Franz, fratele tatălui meu, cel mai tânăr dintre cei patru fraţi Franz.
Justificare şi intimidare
235
ceptate ca atare. Când se distribuie afirmaţii pe plan mondial ca fiind mesajul lui Dumnezeu pentru omenire, ca ‘hrană spirituală la timpul potrivit’, cei care le publică nu sunt nici ‘fideli’, nici ‘prevăzători’ dacă, în mod iresponsabil, îşi exprimă opiniile eronate, le argumentează cu tenacitate, denigrează pe oricine care nu este de acord cu ele sau, mai rău, le pune la îndoială loialitatea şi umilinţa înaintea lui Dumnezeu. În 1930, organizaţia a ridicat casa numită Beth-Sarim în San Diego (California). Cartea Lumea nouă (engl.), scrisă de Fred Franz, declară despre aceasta: 104
LUMEA NOUĂ
au fost ulterior învinşi cu promptitudine în bătălie şi aruncaţi din ceruri jos pe pământ. Cel rău şi demonii săi aduc acum mari vaiuri peste pământ şi mare, conduc toate naţiunile spre un sistem totalitar şi întorc toţi oamenii în amărăciune împotriva lui Dumnezeu. Domnul Isus a venit acum la templu pentru judecată iar rămăşiţa membrilor ‘corpului său’ care se află încă pe pământ a strâns-o în templul condiţiei de unitate perfectă cu el însuşi (Maleahi 3:1–3), aşadar, de acum, ne putem aştepta la învierea acelor bărbaţi fideli din vechime în orice zi. Scripturile ne dau motive bune să credem că va fi cu puţin timp înaintea izbucnirii Armaghedonului. Potrivit acestei aşteptări, în 1930, s-a construit casa din San Diego (California), căreia duşmanii religioşi i-au făcut multă publicitate răutăcioasă, numită „Beth-Sarim“,a care înseamnă „Casa prinţilor“. Ea este acum păstrată în custodie pentru ca prinţii să o ocupe la întoarcerea lor. Faptele recente arată că conducătorii religioşi ai acestei lumi blestemate scrâşnesc din dinţi din cauza mărturiei a La câţiva ani după ce a fost publicată cartea (1942), casa a fost vândută. La un congres din 1950, la Yankee Stadium din New York, Fred Franz a ţinut o cuvântare prin care arăta că prezisa întoarcere a ‘prinţilor’ înaintea Armaghedonului a fost abandonată în mod oficial şi înlocuită cu convingerea că fraţii numiţi de Societate în congregaţii deţineau deja rolul acela princiar.
236
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
pe care o depune „Casa prinţilor“ în favoarea lumii noi. Întoarcerea acelor bărbaţi fideli din vechime pentru a conduce cu judecată peste oameni nu le va face plăcere capilor religioşi şi aliaţilor lor.
După cum s-a arătat într-un capitol anterior, era anul 1941, la doar şaisprezece ani după 1925, când, la un congres din St. Louis (Missouri), capul organizaţiei, preşedintele Rutherford, i-a asigurat din nou pe copii că, foarte curând, bărbaţii şi femeile fidele din timpurile biblice urmau să revină. Ei urmau să-i îndrume pe tineri în alegerea partenerului de căsătorie, ceea ce, implicit, îi sfătuia pe aceştia să-şi amâne căsătoria până atunci. Descriind acel eveniment, Turnul de veghe a comentat despre cartea Copiii (engl.), lansată acolo, ca fiind „instrumentul oferit de Domnul pentru cea mai eficientă lucrare în lunile rămase până la Armaghedon“. Cu aproximativ trei sute de luni mai târziu, în 1966, a apărut un alt an pe scenă: 1975.
9 1975: ‘TIMPUL POTRIVIT CA DUMNEZEU SĂ ACŢIONEZE’ Nu este pentru voi să cunoaştei timpurile sau datele pe care Tatăl le-a stabilit prin autoritatea sa. — Faptele 1:7 (New International Version)
Î
N TIMPUL celei de-a doua jumătăţi a preşedinţiei lui Rutherford, majoritatea vechilor profeţii privitoare la timp, pentru care s-a pledat cu atâta ardoare în prima jumătate, au fost treptat înlăturate sau relocalizate. Începutul ‘zilelor din urmă’ a fost mutat din 1799 în 1914. Prezenţa din 1874 a lui Cristos a fost de asemenea mutată în 1914 (precum se făcuse deja în 1922 cu anul 1878 ca începutul oficial al domniei regale active a lui Cristos). Începutul învierii a fost mutat din 1878 în 1918. Pentru un timp s-a pretins că 1914 adusese într-adevăr „sfârşitul lumii“ în sensul că Dumnezeu a reziliat din punct de vedere ‘legal’ contractul naţiunilor lumeşti de a-şi exercita puterea pe pământ. Şi la asta s-a renunţat, iar „sfârşitul“, în acest sens, se consideră că va avea loc în viitor. Întrucât toate aceste pretenţii se referă la lucruri invizibile, acceptarea lor depinde desigur strict de credinţa în interpretările oferite. După una din şedinţele în care au intrat în discuţie aceste profeţii şi schimbări, Bill Jackson, membru al Corpului de Guvernare, mi-a spus zâmbind: „Obişnuiam să zicem că luăm data de pe acest umăr şi o punem pe celălalt umăr“. Abia după moartea în 1942 a lui Rutherford s-a făcut schimbarea cu privire la anul 606 î.e.n. ca punctul de pornire a celor 2 520 de ani. În mod straniu, faptul că 2 520 de ani din 606 î.e.n. se termină de fapt în 1915 e.n., şi nu în 1914 e.n., nu a fost recunoscut sau abordat timp de peste 60 de ani. Apoi, în linişte, punctul de pornire a fost mutat în urmă cu un an, la 607 î.e.n., pentru a permite menţinerea anului 1914 e.n. ca punct de sfârşit al celor 2 520 de ani. Nu s-a prezentat nicio dovadă istorică 237
238
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
a faptului că distrugerea Ierusalimului a avut loc cu un an mai repede decât se credea. Dorinţa organizaţiei de a păstra 1914 ca o dată marcantă, spre care indicaseră timp de mulţi ani (ceva ce nu făcuseră cu 1915) a dictat mutarea distrugerii Ierusalimului cu un an în urmă; un lucru uşor de făcut — pe hârtie. Până la mijlocul anilor 1940 s-a decis că sistemul cronologic folosit în timpul preşedinţiilor lui Russell şi a lui Rutherford era în urmă cu circa 100 de ani în ce priveşte măsurarea în urmă a timpului până la crearea lui Adam. În 1966, organizaţia a spus că şase mii de ani de istoria omenirii nu s-au încheiat în 1874, precum s-a predat înainte, ci urmau să se încheie în 1975. Acest lucru a fost publicat în vara anului 1966, într-o carte scrisă de Fred Franz, intitulată Viaă veşnică în libertatea fiilor lui Dumnezeu (engl.). În primul capitol, cartea se baza pe aranjamentul jubileelor, care era o caracteristică predominantă a prezicerilor legate de 1925 şi pleda (precum făcuse şi atunci) în favoarea convingerii privitoare la şase „zile“ a câte o mie de ani, în care omenirea avea să treacă printr-o perioadă de imperfecţiune, urmate de o a şaptea „zi“ de o mie de ani, în care perfecţiunea va fi restabilită într-un mare jubileu al eliberării din sclavia păcatului, din boli şi din moarte. Cartea a spus următoarele la paginile 28 şi 29: 41 Din vremea lui Ussher s-a efectuat un studiu intens al cronologiei biblice. În acest secol al XX-lea, s-a realizat un studiu independent care nu urmează orbeşte vreun calcul cronologic tradiţional al creştinătăţii, iar rezultatele publicate ale acestui studiu independent stabilesc ca dată a creării omului anul 4026 î.e.n.m Potrivit acestei cronologii biblice de încredere, cei şase mii de ani de la crearea omului se vor sfârşi în 1975, iar a şaptea perioadă de o mie de ani va începe în toamna anului 1975 e.n.
Aşadar, se vor încheia în curând şase mii de ani de existenţă a omului pe pământ, da, în cadrul acestei generaţii! Iehova Dumnezeu este atemporal, căci este scris în Psalmul 90:1, 2: „O, Iehova, tu ai fost pentru noi o adevărată locuinţă din generaţie în generaţie. Înainte să se fi născut munţii şi înainte ca tu să aduci în existenţă pământul şi solul roditor ca în durerile naşterii, din veşnicie în veşnicie tu eşti Dumnezeu“. Deci, din punctul de vedere al lui Iehova Dumnezeu, trecerea acestor şase mii de ani de existenţă a omului e ca şi cum ar fi trecut doar şase zile de 24 de ore, 42
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
239
întrucât acelaşi psalm (versetele 3 şi 4) continuă, spunând: „Tu îl întorci pe omul muritor în ţărână şi spui: «Întoarceţi-vă, fii ai oamenilor!» Căci, în ochii tăi, o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă de noapte“. Deci, nu peste mulţi ani în timpul generaţiei noastre, ajungem la ceea ce Iehova Dumnezeu ar putea considera ca fiind a şaptea zi a existenţei omului.
Ce ar putea fi semnificaţia acestui lucru? Cartea continuă prin aplicarea ideilor dezvoltate: 30
VIAŢĂ VEŞNICĂ ÎN LIBERTATEA FIILOR LUI DUMNEZEU
Cât ar fi de potrivit din partea lui Iehova să facă din această a şaptea perioadă care va veni o perioadă sabatică de odihnă şi eliberare, un mare sabat jubiliar, proclamarea libertăţii pe tot pământul şi pentru toţi locuitorii săi! Acesta ar fi cel mai oportun pentru omenire. Ar fi cel mai convenabil din partea lui Dumnezeu căci, să ne amintim, încă stă în faţa omenirii ceea ce în ultima carte a Sfintei Scripturi este prezentată ca fiind domnia lui Isus Cristos de o mie de ani peste pământ, domnia milenară a lui Cristos. În mod profetic, în timp ce se afla pe pământ, Isus Cristos a spus despre el însuşi: „Pentru că Fiul omului este Domn al sabatului“ (Matei 12:8). Nu ar fi datorită hazardului sau o simplă întâmplare, ci potrivit scopului iubitor al lui Iehova Dumnezeu, ca domnia lui Isus Cristos, ‘Domnul sabatului’, să se desfăşoare în paralel cu cel de-al şaptelea mileniu al existenţei omului. 43
Spusese organizaţia direct că 1975 va marca începutul mileniului? Nu. Însă paragraful de mai sus a fost apogeul spre care a fost construită întreaga argumentaţie implicată, atent construită, pe care era clădit capitolul acela. Nu s-a făcut nicio prezicere directă şi neîndoielnică despre 1975. Dar scriitorul a fost dornic să declare că ar fi „potrivit“, chiar „cel mai convenabil din partea lui Dumnezeu“ dacă El ar începe mileniul în acel anumit moment. Ar fi rezonabil să credem că, dacă un om imperfect spune ce e şi ce nu e „convenabil“ ca Dumnezeu cel Atotputernic să facă, e nevoie de o anumită măsură de certitudine, cu siguranţă nu simpla ‘exprimare a unei opinii’. Faptul de a fi prevăzător o solicită, ba chiar o pretinde. Propoziţia ulterioară este şi mai puternică: „ar fi . . . potrivit scopului iubitor al lui Iehova Dumnezeu, ca domnia lui Isus Cristos, ‘Domnul sabatului’, să se desfăşoare în paralel cu cel de-al
240
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
şaptelea mileniu al existenţei omului“, iar despre acest al şaptelea mileniu s-a spus deja că trebuie să înceapă în 1975. Din nou, recenta carte de istorie a Societăţii Watch Tower, Martorii lui Iehova — Proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu, a avut prilejul să-şi demonstreze obiectivismul şi exactitatea, pe care le-a promis în prefaţă. Într-o descriere foarte scurtă a subiectului, se spun următoarele (la pagina 104) cu privire la congresul din 1966, la care Fred Franz a prezentat noua carte care a introdus informaţii despre 1975:
Ca de obicei, materialul citează singura afirmaţie de prevenire făcută în acea perioadă. El recunoaşte că „au fost publicate şi alte declaraţii în legătură cu acest subiect, iar unele dintre ele au fost mai categorice decât ar fi trebuit“.a Aproape trei sferturi din membrii actuali ai organizaţiei au intrat după 1975, astfel că nu au experienţa cunoaşterii lucrurilor care au urmat. Nu au habar de măsura şi de intensitatea cu a Într-o notă de subsol, cartea de istorie a Watch Tower citează şi alte publicaţii ca dovadă a materialelor de avertizare. Doar una din ele a apărut în anii ’60 (Turnul de veghe din 1 mai 1968, engl.) şi, precum au stat lucrurile şi cu alte declaraţii care îndeamnă la prudenţă în legătură cu preziceri mai vechi, celelalte două au fost publicate când 1975 era deja iminent sau prezent (numerele din 15 iunie 1974 şi 1 mai 1975 ale revistei Turnul de veghe, engl.). Apoi nota de subsol se întoarce înaintea lansării cărţii care anunţa anul 1975 şi citează din cartea publicată în 1963 „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos“ (apărută în limba română în 1994, retradusă în 2010), care afirmă: „Nu este deci potrivit să apelăm la cronologia biblică pentru a face speculaţii cu privire la anumite date din viitor (Mat. 24:36)“. Nu se explică motivul pentru care autorul cărţii care indica spre 1975 în legătură cu începutul mileniului a omis atât de evident să urmeze principiul enunţat cu trei ani înainte.
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
241
care s-a evidenţiat anul 1975 şi de semnificaţia care i s-a ataşat. Însă membrii din 1993 ai Corpului de Guvernare ştiau asta. Cel puţin unii dintre cei care slujeau în Comitetul de Redactare trebuie să fi citit şi să fi aprobat ceea ce avea să apară în cartea de istorie din 1993. Ei trebuie să fi ştiut cât de incompletă şi de diluată e imaginea pe care o prezintă. Ce s-a întâmplat de fapt? În acelaşi an 1966, ediţia engleză din 8 octombrie al revistei Trezii-vă!, revista însoţitoare a Turnului de veghe, conţinea un articol intitulat „Cât de mult va mai dura?“, iar la subtitlul „6 000 de ani se încheie în 1975“ a argumentat că mileniul va fi ultimii 1 000 de ani ai zilei de odihnă de 7 000 de ani a lui Dumnezeu. Continuă spunând (la paginile 19 şi 20): Deci faptul că ne apropiem de sfârşitul primilor 6 000 de ani de existenţă a omului are o mare semnificaţie. Este oare ziua de odihnă a lui Dumnezeu paralelă cu timpul de când există oameni pe pământ de la creaţie încoace? Se pare că da. Din cele mai de încredere investigaţii pe marginea cronologiei biblice, în armonie cu multe date acceptate în istoria laică, aflăm că Adam a fost creat în toamna anului 4026 î.e.n. Undeva în acelaşi an putea să fi fost creată şi Eva, începând imediat după aceea ziua de odihnă a lui Dumnezeu. Atunci în ce an se încheie primii 6 000 de ani de existenţă a omului pe pământ şi primii 6 000 de ani ai zilei de odihnă a lui Dumnezeu? În 1975.a Acest lucru este de remarcat, având în vedere în special faptul că „zilele din urmă“ au început în 1914 şi că faptele fizice din zilele noastre care împlinesc profeţia marchează această generaţie ca fiind ultima a acestei lumi nelegiuite. Deci ne putem aştepta ca viitorul imediat să fie plin de evenimente palpitante pentru cei care şi-au pus încrederea în Dumnezeu şi promisiunile sale. Înseamnă că în relativ scurt timp vom fi martori la împlinirea profeţiilor rămase, care au de a face cu „timpul sfârşitului“.
Cartea de istorie din 1993 citează Turnul de veghe din 1 mai 1968 (engl.) ca pe un exemplu de îndemn la prudenţă pe marginea subiectului. De fapt, el a ajutat să continue stimularea anticipării. Fo-
242
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
losind în mare parte acelaşi argument ca şi articolul citat adineauri din Trezii-vă!, el a spus apoi (paginile 272 şi 273): Viitorul imediat va fi sigur plin de evenimente de apogeu, întrucât acest sistem vechi se apropie de sfârşitul său complet. În cel mult câţiva ani, părţile finale ale profeţiei biblice legate de aceste ‘zile din urmă’ se vor împlini, rezultând în eliberarea omenirii supravieţuitoare în domnia glorioasă a lui Cristos de 1 000 de ani. Ce zile dificile, dar, în acelaşi timp, ce zile măreţe ne stau în faţă! 7
Înseamnă asta că anul 1975 va aduce bătălia de la Armaghe8
don? Nimeni nu poate să afirme în mod cert ce va aduce un anumit an. Isus a spus: „Iar ziua sau ora aceea nimeni nu le ştie“ (Marcu 13:32). Este suficient pentru slujitorii lui Dumnezeu să ştie cu siguranţă că, în ce priveşte acest sistem condus de Satan, timpul se scurge cu rapiditate. Cât de nechibzuit poate fi cineva care să nu fie treaz şi receptiv la timpul limitat care a mai rămas, la evenimente cutremurătoare care vor avea loc în curând şi la nevoia de a-şi asigura salvarea!
Paragrafele de mai sus au apărut în coloane aşezate la marginile unui mare tabel cu date, începând cu anul 4026 î.e.n., listat ca dată pentru „Crearea lui Adam (la începutul toamnei)“. Tabelul se încheia astfel: 1975
6000
Sfârşitul celei de-a şasea zi de 1 000 de ani a existenţei omului (la începutul toamnei)
2975
7000
Sfârşitul celei de-a şaptea zi de 1 000 de ani a existenţei omului (la începutul toamnei)
La câtă precauţie ar îndemna efectul referirilor la „viitorul imediat“, „cel mult câţiva ani“ şi ‘sigurana’ ducerii la împlinire a acestor părţi finale a profeţiilor privitoare la zilele din urmă? Ce persoană raţională, cu o gândire normală, le-ar considera pe acestea ca având un alt scop decât incitarea aşteptărilor şi a speranţelor centrate în jurul unei date — anul 1975? Într-un articol intitulat „Ce vor aduce anii ’70?“, revista Trezii-vă!
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
243
din 8 octombrie 1968 (engl.) subliniază din nou scurtimea timpului rămas, spunând la început următoarele (pagina 13):
F
APTUL că au trecut deja cincizeci şi patru de ani din perioada numită „zilele din urmă“ este foarte semnificativă. Înseamnă că au mai rămas cel mult câţiva ani până la distrugerea de către Dumnezeu a acestui sistem corupt care domină pământul. Cum putem avea o asemenea siguranţă?
Ulterior, subliniind că anul 1975 marchează încheierea a 6 000 de ani ai istoriei umane, articolul spune (pagina 14): 9
9 000 de ani se apropie de încheiere Mai există o cale care ne ajută să confirmăm faptul că trăim în ultimii câţiva ani ai acestui ‘timp al sfârşitului’ (Dan. 12:9). Biblia ne arată că ne apropiem de sfârşitul unei perioade întregi de 6 000 de ani de istorie a omului.
De repetate ori publicaţiile Watch Tower au citat afirmaţii făcute de oameni proeminenţi sau „experţi“ în orice domeniu care au făcut vreo referire la anul 1975; de exemplu, afirmaţia făcută în 1960 de fostul secretar de stat al S.U.A. Dean Acheson care a spus: Eu ştiu despre lucrurile care se petrec ca să vă asigur că în cincisprezece ani [aşadar până în 1975], aceasta lume va fi cu totul prea primejdioasă pentru toţi locuitorii ei.
Cartea Famine—1975!, publicată în 1967 de doi experţi în alimentaţie, a fost citată de repetate ori, mai ales aceste afirmaţii, fiind în multe aspecte reminiscenţe ale prezicerilor lui Russell privitoare la anul 1914: Până în 1975, lumea se va înfrunta cu un dezastru de o intensitate fără precedent. Lipsuri de alimente, mai mari decât oricând în istorie, vor face ravagii printre naţiunile subdezvoltate. Prognozez o anumită dată, 1975, când noua criză va fi deasupra noastră cu toată importanţa ei măreaţă. În 1975, dezordinea civilă, anarhia, dictatura militară, inflaţia necontrolată, căderi ale mijloacelor de transport şi neliniştea haotică vor fi la ordinea de zi în multe dintre naţiunile flămânde.
244
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
La trei ani după ce cartea Viaă veşnică în libertatea fiilor lui Dumnezeu a atras pentru prima oară atenţia asupra lui 1975, autorul acesteia, Fred Franz, a scris o altă publicaţie, intitulată The Approaching Peace of a Thousand Years (Se apropie pacea de o mie de ani).a Dacă nu altceva, limbajul folosit a fost chiar mai concret şi mai specific decât în publicaţia anterioară. A fost lansată în 1969 şi a conţinut următoarele afirmaţii la paginile 25 şi 26: În ultimul timp, cercetătorii sinceri ai Sfintei Scripturi şi-au verificat din nou cronologia. Potrivit calculelor pe care le-au făcut, cele şase milenii de viaţă a omenirii pe pământ se vor încheia la mijlocul anilor ’70. Deci al şaptelea mileniu din momentul când Iehova Dumnezeu l-a creat pe om va începe în mai puţin de zece ani.
Pentru ca Domnul Isus Cristos să fie „Domn şi al Sabatului“, domnia sa de o mie de ani trebuie să fie a şaptea într-o serie de perioade de o mie de ani sau milenii (Matei 12:8, Biblia Cornilescu). Aşadar, va fi o domnie sabatică.
Raţionamentul de aici este destul de clar şi direct: precum sabatul a fost a şaptea perioadă care urma şase perioade de trudă, tot aşa şi domnia de o mie de ani a lui Cristos ar urma să fie un al şaptelea mileniu sabatic, care urmează acelor şase milenii de trudă şi suferinţă. Prezentarea nu e nicidecum nedefinită sau ambiguă. Chiar aşa cum se determinase cum ar fi „potrivit“ şi „convenabil“ pentru Dumnezeu să acţioneze, tot aşa se întocmeşte acum o cerinţă pentru Isus Cristos. Pentru ca el să devină, potrivit spuselor sale, „Domn al sabatului“, domnia lui „trebuie să fie“ al şaptelea mileniu dintr-un şir de milenii. Raţionamentul uman îi impune Fiului lui Dumnezeu această cerinţă. Şase mii de ani ar urma să se încheie în 1975; potrivit acestui argument, domnia lui Cristos „trebuie să fie a şaptea“ perioadă de o mie de ani în continuarea celor şase anterioare. În consecinţă, „sclavul fidel şi prevăzător“ a schiţat programul pe care se aştepta ca Stăpânul său să-l respecte dacă era să-i fie fidel propriului său cuvânt. Deşi redactarea este mai şlefuită, iar formulările sunt mai nuanţate, materialul este în esenţă remarcabil de asemănător celui prezentat a Acelaşi material a apărut de asemenea în ediţia engleză a revistei Turnul de veghe din 15 octombrie 1969. Indexul publicaiilor Watch Tower pe 1930–1985 (engl.) nu îl listează însă sub titlul „1975“; îl ignoră pur şi simplu în ciuda faptului că s-a concentrat puternic asupra acelei date.
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
245
în broşura judecătorului Rutherford, Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată, în care a recunoscut că a făcut pretenţii nechibzuite. Neţinând seama de anul anume căruia i se făcea publicitate, era ca şi cum ne-am fi întors în timp cu circa jumătate de secol, în zilele dinaintea anului 1925. Diferenţa e că lucrurile spuse atunci se spuneau acum despre 1975.a Când au început anii ’70, s-a continuat cultivarea aşteptărilor. Numărul din 8 octombrie 1971 al revistei Trezii-vă! (engl.) vorbeşte din nou despre şase perioade de trudă şi muncă, urmată de o a şaptea perioadă (sabatică) de odihnă, şi prezintă următorul tabel: 1 000
CREAREA OMULUI
2 000
POTOPUL LUI NOE
3 000
4 000
5 000
MOARTEA LUI ISUS CRISTOS 33 E.N.
6 000
1914
7 000
DOMNIA MILENARĂ A LUI CRISTOS ISUS?
În timp ce ne apropiem de sfârşitul a 6 000 de ani de istorie a omenirii de la mijlocul anilor ’70, avem o speranţă palpitantă a unei mari uşurări
Tot acest flux constant de informaţii a fost, fără îndoială, gândit pentru a aţâţa şi a întreţine speranţa, anticiparea. Nu a fost întocmit pentru a calma sau pentru a dezamorsa spiritele de aşteptări pline de emoţii. E adevărat că majoritatea declaraţiilor erau însoţite de afirmaţii de calificare a efectului că ‘nu afirmăm cu certitudine’ sau că nu ‘indicăm spre o anumită dată’ şi că ‘nu ştim ziua şi ora’. Dar trebuie să ne aducem aminte că organizaţia nu este începătoare în acest sens. Întreaga sa istorie, chiar de la începuturile ei, a constat din eforturi de a clădi speranţele oamenilor în anumite date doar pentru ca aceste date să treacă fără împlinirea lucrurilor sperate. În cazurile din trecut, publicaţiile Societăţii au căutat ulterior să pună responsabilitatea oricărei deziluzionări pe umerii receptorilor informaţiilor, şi nu pe dătătorii acesteia, ca şi cum ei s-ar fi aşteptat la prea mult. Atunci, desigur, bărbaţii cu răspundere din organizaţie trebuie să fi realizat ce este natura umană, au realizat cât de uşor pot fi stimulate speranţele mari. Deşi se evita cu atenţie orice prezicere explicită că mileniul va începe la o anumită dată concretă, acei bărbaţi responsabili au aprobat folosirea expresiilor „în relativ scurt timp“, „viitorul imediat“, „în cel mult câţiva ani“, „doar câţiva ani, cel mult“, „ultimii câţiva ani“ şi toate au fost folosite în revistele Turnul de veghe şi Trezii-vă! a E adevărat că (la pagina 25 a broşurii) se utilizează expresia mai puţin specifică „la mijlocul anilor ’70“, dar anul 1975 fusese deja prezentat ca un an marcat în Biblie, iar această dată era deja ferm întipărită în minţile tuturor Martorilor lui Iehova de pretutindeni.
246
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
cu referire la începutul domniei milenare şi toate într-un context care includeau anul 1975. Înseamnă aceste cuvinte ceva? Sau au fost folosite cu neglijenţă, din neatenţie? Ne putem oare juca cu speranţele, cu planurile şi cu sentimentele oamenilor? Faptul de a desconsidera aceşti factori ar fi atât iresponsabil, cât şi lipsit de sensibilitate. Totuşi, Turnul de veghe din 15 august 1968 (engl.) chiar a sugerat ca toţi să fie foarte atenţi în privinţa faptului de a pune prea multă greutate pe cuvintele de avertizare ale lui Isus Cristos. Un lucru este absolut sigur, cronologia biblică confirmată de profeţiile biblice împlinite arată că şase mii de ani ai existenţei omului se vor încheia în curând, da, în decursul acestei generaţii! (Mat. 24:34) Aşadar, nu avem timp să fim indiferenţi şi să ne complăcem. Nu este timpul să ne jucăm cu cuvintele lui Isus că „ziua şi ora aceea nimeni nu le ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Mat. 24:36). Dimpotrivă, e un timp când trebuie să fim conştienţi că sfârşitul acestui sistem se aproprie cu înverşunare de finalul său violent. Să nu facem nicio greşeală, este suficient că Tatăl însuşi ştie atât „ziua“, cât şi „ora“! 35
Cum e posibil ca un ‘sclav fidel şi prevăzător’ să spună aşa ceva — de fapt, să spună: „E adevărat că stăpânul meu a spus aşa şi aşa, dar nu le luaţi prea în serios; dimpotrivă, recunoaşteţi că ceea ce vă spun eu trebuie să fie forţa directoare în viaţa voastră“? Unele din cele mai făţişe afirmaţii au venit din partea Departamentului pentru Serviciu de la Brooklyn, care produce o foaie lunară numită Serviciul pentru Regat, care se se adresează doar Martorilor, şi nu publicului. Numărul din martie 1968 al ediţiei pentru Statele Unite a îndemnat la asumarea lucrării de predicare cu timp integral („serviciul de pionier“) spunând: Având în vedere perioada scurtă de timp rămasă, dorim să facem acest lucru pe cât de des ne permit împrejurările. Gândiţi-vă, fraţilor, mai sunt doar nouăzeci de luni înaintea încheierii a 6 000 de ani de existenţă a omului pe pământ.
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
247
Numărul din mai 1974 al Serviciului pentru Regat (engl.) spune următoarele referitor la faptul că „mai avem atât de puţin timp“: Se aud rapoarte privind fraţi care îşi vând casele şi proprietăţile şi plănuiesc să-şi petreacă ultimele zile ale acestui sistem în serviciul de pionier. Acesta este cu siguranţă un mod excelent de a petrece timpul scurt rămas înaintea sfârşitului acestei lumi nelegiuite. — 1 Ioan 2:17.
Un număr deloc neglijabil de Martori a făcut acest lucru. Unii şi-au vândut afacerile, au renunţat la locul de muncă, şi-au vândut casele, fermele şi s-au mutat împreună cu soţiile şi cu copiii lor în alte zone pentru ‘a sluji unde e nevoia mai mare’, socotind că au suficiente fonduri pentru a trece prin 1975. Alţii, inclusiv unele persoane în vârstă, au profitat de poliţe de asigurare sau alte certificate valorice. Unii au amânat operaţii chirurgicale în speranţa că venirea mileniului va elimina necesitatea acestora. Când 1975 a trecut, iar fondurile lor s-au epuizat ori sănătatea lor s-a agravat puternic, ei trebuia acum să încerce să facă faţă cruntelor realităţi şi să se repună pe picioare cât puteau de bine. Cum s-a gândit Corpul de Guvernare pe vremea aceea? Unii dintre membrii mai în vârstă ai Corpului au trecut personal prin aşteptările eşuate referitoare la 1914, 1925, precum şi prin speranţele stimulate la începutul anilor ’40. După cum am observat, majoritatea a adoptat o atitudine „aşteptăm şi vom vedea“. Erau refractari în privinţa apelului la reţinere. Aveau loc creşteri semnificative. Priviţi înregistrările numărului de botezuri din perioada 1960–1975: An
Număr botezai
An
Număr botezai
1960 1961 1962 1963 1964 1965 1966 1967
69 027 63 070 69 649 62 798 68 236 64 393 58 904 74 981
1968 1969 1970 1971 1972 1973 1974 1975
82 842 120 805 164 193 149 808 163 123 193 990 297 872 295 073
Din 1960 până în 1966, rata de creştere scăzuse până aproape de o stagnare. Dar începând cu 1966, când s-a evidenţiat anul 1975, a început o perioadă fenomenală de creştere, după cum dezvăluie tabelul. În timpul anilor 1971 la 1974, cât am slujit în Corpul de Guvernare, nu îmi amintesc să fi auzit vreo exprimare a grijii din partea membrilor Corpului cu privire la aşteptările excitate care fuseseră generate.
248
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Nu pretind că la început nu m-am simţit şi eu mişcat în 1966, când cartea Viaă veşnică în libertatea fiilor lui Dumnezeu a ieşit cu imaginea sa strălucitoare despre faptul că un jubileu milenar este aproape. Nu voi pretinde nici că nu am avut niciun rol în prima parte a campaniei care îndrepta atenţia asupra datei-ţintă 1975. Însă trecerea fiecărui an de la 1966 încolo făcea ca ideea să pară din ce în ce mai ireală. Cu cât citeam mai mult Scripturile, cu atât devenea întregul concept mai ieşit din rânduială; nu se potrivea cu declaraţiile lui Isus Cristos însuşi, afirmaţii precum: Iar ziua şi ora aceea nimeni nu le ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi în ce zi vine Domnul vostru. De aceea, fiţi şi voi gata, pentru că Fiul omului vine la o oră la care nu vă gândiţi. Fiţi atenţi, rămâneţi treji, pentru că nu ştiţi când este timpul fixat. Nu este treaba voastră să cunoaşteţi timpurile sau perioadele pe care Tatăl le-a pus sub autoritatea sa.a
Deşi făceam parte dintr-o organizaţie centrală ai cărei membri erau înroşiţi de fericire datorită valului de creştere remarcabilă, nu se putea face nimic. Am încercat să moderez unele articole care mi se repartizau pentru editare, dar nu am putut face mai mult. În activitatea mea personală, am încercat să atrag atenţia asupra versetelor menţionate mai sus, atât în conversaţii particulare, cât şi în cuvântări publice. Într-o seară de duminică din 1974, când soţia mea şi cu mine ne-am întors dintr-un angajament pentru a ţine o cuvântare într-o altă parte a ţării, unchiul meu, pe atunci vicepreşedinte, a venit la noi în cameră. (Având vederea extrem de slăbită, obişnuiam să-i citim cu voce tare materialul de studiu din Turnul de veghe în fiecare săptămână.) Soţia mea i-a menţionat că, în cuvântarea mea din acel sfârşit de săptămână, i-am încurajat pe fraţi să nu devină exagerat de emoţionaţi cu privire la 1975. Răspunsul lui prompt a fost: „Şi de ce nu ar trebui să se emoţioneze? E firesc să te emoţionezi de asta“. Nu mă îndoiesc în mintea mea că, dintre toţi membrii Corpului de Guvernare, vicepreşedintele a fost cel mai convins de corectitudinea lucrurilor pe care le scrisese şi pe care clădiseră alţii mai departe. Într-o altă seară din vara anului 1975, un frate grec, în vârstă, pe nume Peterson (născut Papagyropoulos), ni s-a alăturat în camera noastră la citire, potrivit obiceiului său. După citire, unchiul meu i-a zis lui Peterson: „Ştii, lucrurile au stat la fel în 1914. Până în lunile a Citate din Matei 24:36, 42, 44; Marcu 13:33; Faptele 1:7.
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
249
estivale totul a fost liniştit. Apoi, dintr-odată, lucrurile au început să se întâmple şi a izbucnit războiul“. Mai devreme, pe la începutul anului 1975, preşedintele Knorr făcuse o călătorie în jurul lumii, luându-l alături de el pe vicepreşedintele Franz. Cuvântările vicepreşedintelui din toate ţările vizitate erau centrate pe 1975. La întoarcere, ceilalţi membri ai Corpului de Guvernare au auzit rapoarte din multe ţări privind efectul agitant al cuvântării vicepreşedintelui, astfel că au solicitat ascultarea înregistrării pe casetă a cuvântării, realizată în Australia.a În cuvântarea sa, vicepreşedintele vorbea de 1975 ca fiind un ‘an al marilor posibilităţi, al probabilităţilor formidabile’. Le-a spus celor din auditoriu că, potrivit calendarului ebraic, ei erau „deja în a cincea lună lunară din 1975“, fiind mai puţin de şapte luni lunare rămase. A accentuat de mai multe ori că anul ebraic se încheie cu Roş Haşana, Anul Nou iudaic, la 5 septembrie 1975. Recunoscând că ar trebui să aibă loc multe în acest scurt timp, dacă încheierea finală urma să vină până atunci, el a început să vorbească despre posibilitatea unei diferenţe de în jur de un an datorită unui decalaj în timp dintre crearea lui Adam şi crearea Evei. A făcut referire la neîmplinirea aşteptărilor din 1914 şi 1925 şi a citat observaţia lui Rutherford, „M-am făcut de râs“. A spus că organizaţia a învăţat să nu facă „preziceri izbitoare, extreme“. Spre încheiere, şi-a îndemnat ascultătorii să nu adopte o optică nepotrivită, să nu presupună că distrugerea care va veni e „la mai mulţi ani depărtare“ şi să-şi concentreze atenţia asupra altor lucruri, precum căsătoria şi creşterea familiilor, dezvoltarea unei afaceri sau faptul de a petrece câţiva ani la facultate, la postliceală ori la vreun curs de inginerie. După ce au ascultat caseta, câţiva membri ai Corpului de Guvernare şi-au exprimat punctul de vedere că, dacă într-adevăr nu s-au făcut „preziceri izbitoare, extreme“, s-au făcut unele preziceri subtile, iar efectul a fost palpabil de evident în emoţiile stârnite. Aceasta a fost prima ocazie când s-au exprimat îngrijorările în cadrul discuţiilor Corpului de Guvernare. Dar nu s-a trecut la nicio acţiune, nu s-au luat decizii privind politicile. Vicepreşedintele a repetat multe din ideile aceleiaşi cuvântări la 2 martie 1975, în cadrul următoarei festivităţi de absolvire a Şcolii Galaad.b 1975 a trecut — la fel cum au trecut 1881, 1914, 1918, 1920, 1925 a Cuvântarea s-a ascultat în timpul şedinţei din 19 februarie 1975. b Vezi Turnul de veghe din 1 mai 1975 (engl.).
250
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
şi anii 1940. Alte surse au făcut multă publicitate neîmplinirii aşteptărilor organizaţiei privitoare la 1975. Chiar şi între Martorii lui Iehova înşişi s-au născut discuţii considerabile. În mintea mea, majoritatea lucrurilor care se spuneau nu au avut impact asupra ideii majore a problemei. Am simţit că problema efectivă depăşea cu mult cea a acurateţei sau a lipsei de acurateţe a unei persoane individuale, a exactităţii unei organizaţii sau a faptului că nu e demnă de încredere ori chiar a inteligenţei sau a naivităţii membrilor ei. Mi se părea că factorul cu adevărat important era modul în care aceste preziceri se reflectă, dincolo de toate, asupra lui Dumnezeu şi Cuvântului său. Când oamenii fac asemenea prognoze şi spun că o fac pe baza Bibliei, pretind că ei sunt „canalul“ de comunicare al lui Dumnezeu, care este efectul în caz că aceste preziceri se dovedesc false? Îl onorează pe Dumnezeu, consolidează credinţa în El şi în exactitatea Cuvântului său? Sau e tocmai opus rezultatul? Nu induce cumva o măsură şi mai mare a nevoii de a se simţi justificat în acordarea de prea puţină importanţă mesajului şi învăţăturilor Bibliei? Acei Martori care au făcut schimbări majore în vieţile lor puteau, în majoritatea cazurilor, să se reorganizeze şi să-şi continue viaţa în ciuda deziluzionării şi aşa au şi făcut. Nu toţi au putut. Indiferent însă, s-au provocat daune serioase în mai multe moduri. În 1976, la un an de la trecerea anului căruia i s-a făcut multă publicitate, câţiva membri ai Corpului de Guvernare au început să sugereze că ar trebui făcute câteva declaraţii prin care să se recunoască faptul că organizaţia greşise, că stimulase aşteptări false. Alţii au fost de părere că nu ar fi potrivit, încât nu ar face altceva decât ‘să dea le muniţie adversarilor’. Milton Henschel a recomandat că abordarea înţeleaptă ar fi să nu aducem problema în discuţie şi, în timp, fraţii nu vor mai vorbi despre ea. Evident că nu a existat suficientă susţinere pentru adoptarea unei moţiuni în favoarea unei declaraţii. Un articol din numărul din 15 iulie al Turnului de veghe din acel an s-a referit la aşteptările neîmplinite, dar articolul trebuia să se conformeze sentimentului care predomina în cadrul Corpului de Guvernare, iar astfel recunoaşterea directă a responsabilităţii organizaţiei nu a fost posibilă.a În 1977 s-a adus din nou în discuţie problema într-una din şedinţe. Deşi s-au ridicat aceleaşi obiecţii, s-a adoptat o moţiune prin care să se includă o declaraţie într-o cuvântare de congres pe care Lloyd Barry era însărcinat să o pregătească. Am înţeles că, ulterior, fraţii a Articolul a apărut în limba română în numărul din 1 martie 1978, paginile 79–85.
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
251
Ted Jaracz şi Milton Henschel, membri ai Corpului de Guvernare, au stat de vorbă cu Lloyd despre ce simt ei cu privire la problemă. Indiferent de situaţie, nu s-a inclus nicio menţiune a anului 1975 în timpul pregătirii cuvântării. Îmi aduc aminte că l-am întrebat pe Lloyd despre acest lucru şi mi-a răspuns că pur şi simplu nu avusese cum să-l facă să se potrivească cu subiectul său. Au mai trecut aproape doi ani şi atunci, în 1979, Corpul de Guvernare a analizat din nou problema. Atunci deja toate aspectele au dovedit că 1975 produsese o serioasă „gaură în credibilitate“. Un număr de membri ai personalului de la sediu s-a exprimat în acest sens. Unul a descris anul 1975 ca pe un „albatros“ care stă agăţat în jurul gâtului nostru. Robert Wallen, un secretar al Corpului de Guvernare, a scris după cum urmează: Mă asociez ca Martor botezat de mai bine de 39 de ani şi, cu ajutorul lui Iehova, voi continua să fiu un slujitor loial. Dar nu aş fi sincer dacă aş spune că nu sunt dezamăgit căci faptul că ştiu că speranţele mele legate de 1975 au fost cultivate prin ceea ce citeam în diversele publicaţii şi că apoi, în final, mi se spune că am ajuns la concluzii false pe propria piele nu e corect şi cinstit. Ştiind că nu suntem infailibili, mi se pare foarte potrivit ca atunci când oameni imperfecţi, dar temători de Dumnezeu, fac greşeli, atunci să se corecteze greşelile când acestea sunt descoperite.
Raymond Richardson din Departamentul de Redactare a zis: Oare persoanele nu sunt atrase la umilinţă şi nu sunt mai dispuşi să-şi pună încrederea atunci când există candoare? Biblia însăşi este cel mai mare exemplu de candoare. Acesta este unul din cele mai remarcabile motive pentru care cred că ea este demnă de încredere.
Fred Rusk, tot din Departamentul de Redactare, a scris: În ciuda oricăror declaraţii calificate, care ar fi putut fi făcute de-a lungul timpului pentru a-i îndemna pe fraţi să nu spună că Armaghedonul va veni în 1975, exista de fapt un număr de articole în reviste şi în alte publicaţii care făceau mai mult decât să indice că vechiul sistem urma să fie înlocuit de noul sistem al lui Iehova la mijlocul anilor ’70.
Merton Campbell din Departamentul pentru Serviciu a scris: A doua zi, m-a sunat la telefon o soră din Massachusetts. Era la serviciu. Atât sora, cât şi soţul ei lucrează ca să plătească facturile care s-au acumulat din cauza bolii. Şi-a exprimat un sentiment puternic de încredere că 1975 va aduce sfârşitul, întrucât amândoi aveau probleme cu înfruntarea poverilor acestui sistem. Acest exemplu este tipic multora dintre fraţii cu care ne-am întâlnit.
252
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Harold Jackson, tot din Departamentul pentru Serviciu, a spus: Nu avem nevoie de o declaraţie a faptului că am greşit cu privire la 1975; mai degrabă avem nevoie de o declaraţie cu privire la motivul pentru care s-a ignorat întreaga problemă atât de mult timp, având în vedere numărul mare de vieţi afectate. Avem de a face cu o gaură în credibilitate, iar aceasta se poate dovedi ca fiind dezastruoasă. În caz că vom spune cumva ceva, haideţi să vorbim cu cărţile pe faţă şi să fim deschişi şi sinceri cu fraţii.
Howard Zenke, din acelaşi departament, a scris: Cu siguranţă nu dorim ca fraţii să citească ceva sau să asculte ceva şi apoi să zică în mintea lor că abordarea pe care am adoptat-o atinge cotele unui „Watergate“.
Alţii au făcut comentarii asemănătoare. În mod ironic, unii dintre cei care acum manifestau cel mai puternic criticism erau ei înşişi printre cei mai înverşunaţi care, înainte de 1975, au insistat asupra datei şi asupra ‘urgenţei’ extreme la care îndemna ea, ba chiar scriseseră unele dintre articolele citate anterior şi aprobaseră declaraţia din Serviciul pentru Regat care îi lăuda pe cei care îşi vindeau casele şi proprietăţile în timp ce se apropia anul 1975. Multe din declaraţiile dogmatice despre 1975 au fost rostite de reprezentanţii itineranţi (supraveghetori de circumscripţie şi de district), fiecare din ei fiind sub supravegherea directă a Departamentului pentru Serviciu. La şedinţa din 6 martie 1979 a Corpului de Guvernare s-au avansat exact aceleaşi argumente împotriva publicării — că ar deschide drumul adversarilor să critice pe mai departe organizaţia, că la această dată târzie nu mai e nevoie să ne cerem scuze, că de fapt nu realizăm nimic prin asta. Însă, chiar şi cei care aduceau aceste argumente nu mai erau aşa de neînduplecaţi ca în şedinţele anterioare. Îndeosebi un anumit factor a influenţat asta: cifrele la nivel mondial înregistraseră scăderi serioase timp de doi ani. Rapoartele anuale ne dezvăluie următoarele rezultate: Anul
Numărul total al celor care raportau activitatea
Creşterea procentuală faă de anul anterior
1970 1971 1972 1973 1974 1975 1976 1977 1978
1 384 782 1 510 245 1 596 442 1 656 673 1 880 713 2 062 449 2 138 537 2 117 194 2 086 698
10,2 9,1 5,7 3,8 13,5 9,7 3,7 -1,0 -1,4
1975: ‘timpul potrivit ca Dumnezeu să acioneze’
253
Mai mult decât orice alt factor, această scădere pare să fi avut greutate la membrii Corpului de Guvernare. Rezultatul votului a fost de 15 la 3 în favoarea unei declaraţii care să confirme măcar parţial recunoaşterea că organizaţia a participat în responsabilitatea erorii. Aceasta a fost publicată în numărul din 15 martie 1980 a revistei Turnul de veghe (engl.).a A durat aproape patru ani ca, în sfârşit, organizaţia, prin intermediul administraţiei sale, să recunoască faptul că greşise, că, timp de un întreg deceniu, clădise speranţe false. Nu zic că nu se putea face o declaraţie atât de exactă, deşi adevărată. Tot ce era scris trebuia să fie acceptat de Corp, ca întreg, în vederea publicării. Ştiu, pentru că am fost numit să scriu declaraţia şi, la fel ca în cazurile similare anterioare, nu trebuia să fiu guvernat de ceea ce mi-ar fi plăcut să spun sau chiar ceea ce mă gândeam că le-ar fi plăcut fraţilor să audă, ci de ceea ce se putea spune că urma să aibă vreo speranţă de aprobare din partea a două treimi a Corpului de Guvernare când i se preda. Astăzi, întregului sistem prin care, timp de un deceniu, s-au clădit speranţe în jurul anului 1975 nu i se mai acordă nicio importanţă deosebită. Organizaţia se exprimă din nou prin esenţa cuvintelor lui Russell din 1916: „a avut desigur un efect stimulator şi sfinţitor pentru mii, care pot cu toţii să preamărească în consecinţă pe Domnul — chiar pentru această greşeală“. a Vezi articolul „Să alegem cea mai bună cale de viaţă“, apărut în limba română în Turnul de veghe din 1 august 1981, pagina 19.
10 1914 ŞI „ACEASTĂ GENERAŢIE“ Căci patul este prea scurt ca să se întindă cineva pe el şi cearşaful esut este prea îngust ca să se înfăşoare cineva cu el. — Isaia 28:20
T
IMP de peste trei decenii înainte de anul 1914 s-a arătat spre acesta ca fiind punctul terminal al profeţiilor privitoare la timp ale organizaţiei Watch Tower. Acum, de mai bine de nouă decenii, se indică înapoi spre aceeaşi dată ca fiind punctul de început al profeţiilor privitoare la timp care constituie factorul stimulator major al ‘urgenţei’ în activitatea Martorilor lui Iehova. Probabil nicio altă religie din timpurile moderne nu a investit atât de mult într-o singură dată calendaristică şi nici nu a depins atâta. Pretenţia organizaţiei Martorilor de a fi unicul canal şi instrument pământesc al lui Dumnezeu şi al lui Cristos este legat în mod neseparabil de ea, întrucât se pretinde că în acel an şi-a început Cristos „prezenţa invizibilă“ ca un conducător proaspăt întronat şi că, imediat după aceea, a examinat mulţimea de corpuri religioase pe pământ şi l-a ales pe acela care era afiliat Societăţii Watch Tower pentru a-l reprezenta înaintea întregii omeniri. Pe marginea acestui fapt, el şi-a oferit recunoaşterea aceluiaşi corp de oameni ca fiind clasa unui ‘rob credincios şi înţelept’, pe care îl va pune peste toate averile sale pământeşti. Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova îşi derivă de aici pretenţia de a deţine autoritate, identificându-se astăzi ca grup cu acest ‘rob credincios şi înţelept’. Puneţi deoparte anul 1914 şi semnificaţia pe care se pretinde că o are, precum şi toată baza autorităţii Corpului se evaporă în mare parte. Dovezile arată că membrii Corpului de Guvernare au simţit un nivel considerabil de disconfort în legătură cu această profeţie majoră privitoare la timp. Cadrul temporal repartizat pentru împlinirea ei s-a dovedit ruşinos de scurtă şi prea îngustă pentru a acoperi lucrurile prezise. Trecerea fiecărui an în plus nu a oferit alteceva, decât accentuarea acestui disconfort. Începând din anii ’40, publicaţiile Watch Tower au înfăţişat cuvintele lui Isus Cristos — „Adevărat vă spun că această generaţie nu va trece nicidecum până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri“ — ca începând să aibă loc începând din 1914. S-a vorbit despre „generaţia 254
1914 şi „această generaie“
255
anului 1914“ şi s-a arătat că se referă la perioada în care urma să aibă loc împlinirea finală a ‘profeţiilor zilelor din urmă’ şi urma să fie instaurată lumea nouă. Punctul de vedere susţinut în anii ’40 a fost că „generaţia“ acoperă o perioadă de circa 30 la 40 de ani. De aici a reieşit insistenţa constantă referitor la scurtimea extremă a timpului rămas. Mai puteau fi coroborate cel puţin câteva exemple biblice (vezi, de exemplu, Numerele 32:13). Însă, începând cu anii ’50, perioada de timp oferită de această definiţie a expirat, în consecinţă. Era nevoie de aplicarea unei „întinderi“, astfel că în Turnul de veghe din 1 septembrie 1952 (engl.), paginile 542 şi 543, definiţia a fost schimbată şi, pentru prima oară, perioada de timp pe care o acoperă o „generaţie“ a fost definită ca reprezentând o întreagă viaă de om, deci nu ţine doar 30 sau 40 de ani, ci 70, 80 sau chiar mai mulţi ani. O vreme s-a părut că această definiţie oferă o durată confortabilă în care prezicerile publicate ar putea să aibă loc. Totuşi, odată cu trecerea anilor, aplicarea termenului „generaţia anului 1914“ a suferit ajustări şi redefiniri suplimentare. Observaţi declaraţiile subliniate mai jos în extrasul unui articol publicat în revista Trezii-vă! din 8 octombrie 1968 (engl., paginile 13, 14): Isus a vorbit fără îndoială despre cei care erau suficient de maturi încât să observe cu discernământ ceea ce s-a întâmplat atunci când au început „zilele din urmă“. Isus spunea că unele din acele persoane care erau în viaţă la apariţia ‘semnului zilelor din urmă’ vor fi încă în viaţă atunci când Dumnezeu va pune capăt acestui sistem. Chiar dacă presupunem că tinerii de 15 ani sunt suficient de receptivi încât să conştientizeze importanţa celor întâmplate în 1914, acest lucru ar duce la concluzia că cel
256
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI mai tânăr din „această generaţie“ ar avea azi aproape 70 de ani. Deci marea majoritate a generaţiei la care s-a referit Isus a adormit deja în moarte. Restul înaintează în vârsta bătrâneţii. Şi să nu uităm că Isus a spus că sfârşitul acestei lumi nelegiuite va veni înainte ca acea generaţie să adoarmă în moarte. Acest lucru în sine ne spune că anii care au rămas până la venirea sfârşitului prezis nu pot fi mulţi.
Când revista Trezii-vă! a dezbătut acest aspect în urmă cu peste patruzeci şi cinci de ani, în zilele de dinainte de 1975, se accentua cât de curând trece generaţia anului 1914, cât de puin timp a mai rămas din durata de viaţă a acelei generaţii. Dacă vreunul din Martorii lui Iehova din 1968 ar fi sugerat că lucrurile ar putea continua pentru încă cel puţin 30 sau 40 de ani, s-a fi considerat că manifestă o atitudine indiferentă, care nu vădeşte o credinţă puternică. Însă după trecerea anului 1975 s-au pus în evidenţă alte lucruri. Acum se depuneau eforturi pentru a arăta că durata generaţiei anului 1914 nu era chiar aşa de îngustă precum s-ar putea gândi unii şi că se mai poate întinde destul de mult. Astfel, Turnul de veghe din 1 octombrie 1978 (engl.) nu vorbeşte despre cei care sunt martori „cu discernământ [la] ceea ce s-a întâmplat“ în 1914, ci despre cei care „erau capabili să observe“ evenimentele care au început în acel an. Simpla observare diferă de înţelegerea cu discernământ. Logic, se scade limita minimă de vârstă pentru cei care formează „această generaţie“. Continuând această tendinţă, doi ani mai târziu, Turnul de veghe din 15 octombrie 1980 (engl.) a citat un articol din revista U. S. News & World Report care a sugerat că vârsta de zece ani poate fi momentul în care evenimentele încep să creeze „o impresie de durată asupra memoriei unei persoane“. Articolul de ştiri spunea că, dacă acest lucru e adevărat, „atunci azi există peste 13 milioane de americani care îşi aduc aminte de Primul Război Mondial“. ‘Aducerea aminte’ permite de asemenea o vârstă mai fragedă decât discernământul, pe care — sugerează Trezii-vă! din anul 1968 — îl au „tinerii de 15 de ani“. (De fapt, Primul Război Mondial a continuat până în 1918, iar implicarea Statelor Unite a început abia în 1917. Deci vârsta sugerată în revista de ştiri, de 10 ani, nu se aplică neapărat anului 1914.) Deşi diferitele sisteme de măsurare înregistrau diferenţe de în jur de un an aici sau dincolo, faptul că generaţia perioadei 1914 scădea
1914 şi „această generaie“
257
vertiginos era un lucru cert, întrucât mortalitatea este mereu cea mai ridicată în cazul persoanelor în vârstă. Corpul de Guvernare era conştient de asta, căci problema a intrat de mai multe ori în discuţie. Problema a apărut în timpul şedinţei din 7 iunie 1978 a Corpului. Au existat factori anteriori care au dus aici. Albert Schroeder, membru al Corpului de Guvernare, distribuise colegilor o copie a raportului demografic al Statelor Unite. Datele indicau că din populaţia care trecuse de adolescenţă în 1914 era în viaţă doar sub un procent în 1978. Dar un factor mai bătător la ochi a avut de a face cu declaraţii făcute de Schroeder în timpul vizitei sale în anumite ţări europene. S-au întors spre Brooklyn rapoarte despre faptul că el le sugerase altora că expresia „această generaţie“, folosită de Isus în Matei 24:34, se aplică generaţiei ‘celor unşi’ şi că o astfel de „generaţie“ nu trece cât timp vreunul dintre aceştia este încă în viaţă. Desigur, aceasta era contrară învăţăturii organizaţiei şi nu era autorizată de Corpul de Guvernare. Când s-a adus în discuţie problema, în urma revenirii lui Schroeder, interpretarea sugerată de el a fost respinsă şi s-a votat ca articolul „Întrebări de la cititori“ dintr-un număr viitor al revistei Turnul de veghe să reafirme învăţătura standard privitoare la „această generaţie“.a Demn de remarcat că nu s-a aplicat absolut nicio mustrare împotriva lui Albert Schroeder pentru faptul că, pe timpul şederii sale în Europa, avansase părerea sa neautorizată şi contradictorie. S-a pus din nou problema în şedinţele din 6 martie şi din 14 noiembrie 1979. Întrucât atenţia era îndreptată asupra acestui subiect, am făcut copii xerox ale primelor douăzeci de pagini ale materialului trimis de către bătrânul suedez care a detaliat istoria speculaţiilor cronologice şi a dezvăluit adevărata sursă a calculului celor 2 520 de ani şi a anului 1914. Fiecare membru al Corpului a primit o copie. Dincolo de un comentariu ocazional, ei nu au considerat potrivită analizarea materialului. În calitate de coordonator al Departamentului de Redactare, Lyman Swingle era deja familiarizat cu materialul. El a îndreptat atenţia Corpului la unele dintre declaraţiile dogmatice şi insistente care fuseseră publicate în mai multe numere ale Turnului de veghe din 1922 şi le-a citit cu voce tare în faţa tuturor membrilor. A spus a Vezi Turnul de veghe din 1 octombrie 1978 (engl.). Totuşi, ea a devenit o învăţătură oficială odată cu publicarea Turnului de veghe din 15 februarie 2008 şi a rămas în vigoare până când o nouă înţelegere, cea curentă, a apărut în Turnul de veghe din 15 aprilie 2010 (vezi Apendicele). Ambele rectificări ale înţelegerii au apărut după publicarea celei mai recente ediţii engleze a cărţii Conflictul conştiinei.
258
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
că era prea mic în 1914 (avea în jur de patru ani) ca să-şi mai aducă aminte.a Dar a spus că ţine minte discuţiile care au avut loc la el acasă despre 1925. A mai spus că ştie ce s-a întâmplat în 1975. Personal, nu mai dorea să fie indus în eroare în privinţa vreunei alte date. Pe parcursul acestei şedinţe am arătat că anul 607 î.e.n., pe care Societatea îl foloseşte ca punct de pornire, nu e susţinută de nicio dovadă istorică. În legătură cu 1914 şi generaţia care trăia atunci am întrebat: Dacă învăţătura tradiţională a organizaţiei e validă, cum putem să aplicăm cuvintele însoitoare ale lui Isus oamenilor care trăiau în 1914? El a spus: „Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că el este aproape, la uşi“ şi „când vor începe să se întâmple aceste lucruri, ridicaţi-vă şi înălţaţi-vă capul, pentru că eliberarea voastră se apropie“. Publicaţiile au declarat cu regularitate că aplicarea acestor cuvinte a început de la 1914 încoace acelor creştini care trăiau în 1914. Dar atunci cărora dintre ei s-ar putea aplica ele? Celor care aveau 50 de ani atunci? Dar aceştia, dacă ar mai trăi, ar avea acum (adică în 1979, momentul discuţiei) 115 ani. Cei de 40 de ani? Ar avea 105. Chiar şi cei de 30 de ani ar avea 95, iar cei care tocmai trecuseră de adolescenţă ar avea 85 de ani în 1979. (Chiar şi aceştia ar avea 119 de ani, dacă ar mai trăi azi.) Atunci dacă acele cuvinte mişcătoare, ‘înălţaţi-vă capul, pentru că eliberarea voastră se apropie, este la uşi’, se aplicau într-adevăr oamenilor din 1914 şi însemna că ei puteau spera să vadă cum se pune capăt în final, e rezonabil ca acel anunţ emoţionant să trebuiască a fi calificat spunând: „Da, tu ai putea să-l vezi — dacă acum eşti destul de tânăr şi trăieşti o viaţă foarte, foarte lungă“. De exemplu, m-am referit la tatăl meu care, fiind născut în 1891, era doar un tânăr de 23 de ani în 1914. Nu a trăit doar şaptezeci sau optzeci de ani, ci a atins vârsta de optzeci şi şase de ani. El decedase cu doi ani în urmă şi a murit fără să vadă lucrurile prezise. Deci i-am întrebat pe membrii Corpului cât de semnificativă ar putea fi aplicarea cuvintelor lui Isus din Matei 24:33, 34 în 1914 dacă singurii care ar putea spera să le vadă împlinindu-se erau copii adolescenţi sau mai tineri? Nu s-a oferit niciun răspuns concret. Însă un număr de membri şi-a exprimat în continuare sprijinul pentru învăţătura existentă a organizaţiei despre „această generaţie“ şi a Dintre membri Corpului de Guvernare care slujeau în 1979, doar Fred Franz era trecut de adolescenţă în 1914, având 21 de ani. În ce îi priveşte pe ceilalţi membri, Karl Klein şi Carey Barber aveau 9 ani, Lyman Swingle avea 4, Albert Schroeder avea 3, Jack Barr avea 1 an. Lloyd Barry, Dan Sydlik, Milton Henschel şi Ted Jaracz, precum şi cei opt membri de astăzi, care s-au adăugat de atunci încoace Corpului de Guvernare, s-au născut după 1914. Doar aceştia opt sunt în viaţă astăzi.
1914 şi „această generaie“
259
despre anul 1914. Lloyd Barry şi-a exprimat panica personală faţă de existenţa îndoielii în Corp privitor la această învăţătură. Referindu-se la citirea pe care a făcut-o Lyman Swingle din Turnurile de veghe din 1922, el a spus că nu vede nimic îngrijorător în legătură cu acestea, că ele erau „adevărul prezent“ al fraţilor din acea perioadă.a În ce priveşte vârsta înaintată a generaţiei anului 1914, el a arătat că în anumite părţi ale Uniunii Sovietice sunt regiuni unde oamenii trăiesc până la 130 de ani. A dat îndemnul păstrării unei poziţii unite înaintea fraţilor pentru ca aceştia să-şi păstreze sentimentul urgenţei. Alţii şi-au exprimat acordul faţă de el. Când preşedintele întrunirii l-a recunoscut, comentariul meu a fost că se părea că ar trebui să păstrăm în minte faptul că ceea ce azi se predă ca fiind „adevărul prezent“ ar putea deveni în timp „adevărul trecut“, şi că „adevărul prezent“ care înlocuieşte un astfel de ‘adevăr trecut’ poate fi înlocuit de „adevărul viitor“. Se părea că acest cuvânt, „adevărul“, folosit în acest mod. devenea pur şi simplu lipsit de sens. Câţiva membri ai Corpului au zis că, dacă această explicaţie nu era cea corectă, atunci care este explicaţia declaraţiilor lui Isus? Întrucât întrebarea părea să-mi fie adresată, răspunsul meu a fost că simţeam că există o explicaţie care se armonizează cu Scripturile şi cu realitatea, însă dacă ar fi să prezentăm ceva, aceea nu ar trebui să fie o idee sub impulsul momentului, ci ceva atent cercetat şi cântărit. Am zis că eu cred că există fraţi capabili care să facă această lucrare, dar vor avea nevoie de autorizaţie din partea Corpului de Guvernare. Era interesat Corpul de Guvernare în aşa ceva? Nu s-a dat nici un răspuns, iar întrebarea a fost dată la o parte. La sfârşitul discuţiei, membrii Corpului, exceptându-i pe câţiva, au indicat că ei simt că accentuarea anului 1914 şi a învăţăturii despre „această generaţie“, legată de ea, ar trebui să continue. Lyman Swingle, coordonatorul Comitetului de Redactare a comentat: „În regulă, dacă asta e ceea ce vreţi să faceţi. Dar să ştiţi cel puţin că, în ceea ce priveşte anul 1914, Martorii lui Iehova au preluat toată chestia — fără vreo omisiune — de la adventişti“. Lucrul care pentru mine a fost unul dintre cele mai deranjante a fost să ştiu că, în timp ce organizaţia îi îndemna pe fraţi să păstreze o încredere neştirbită în organizaţie, existau bărbaţi în poziţii de răspundere în cadrul organizaţiei care ei înşişi s-au manifestat ca nefiind convinşi pe deplin în prezicerile bazate pe anul 1914. a Expresia „adevărul prezent“ era populară pe timpul lui Russell şi al lui Rutherford şi se baza pe o traducere eronată a versetului din 2 Petru 1:12 (King James Version). Traducerea lumii noi redă mai exact expresia cu „adevărul care este în voi“.
260
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Ca un exemplu demn de remarcat, în timpul şedinţei ţinute la 19 februarie 1975, în care Corpul de Guvernare a ascultat cuvântarea înregistrată pe bandă a lui Fred Franz legată de 1975, au urmat nişte discuţii despre nesiguranţa profeţiilor privitoare la timp. Nathan Knorr, pe atunci preşedinte, a luat cuvântul şi a zis: Sunt câteva lucruri pe care le ştiu — ştiu că Iehova este Dumnezeu, că Isus Cristos este Fiul său, că şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru noi, că există o înviere. Despre alte lucruri nu sunt atât de sigur. 1914 — nu ştiu. Vorbim de multă vreme despre 1914. S-ar putea să avem dreptate şi sper că avem.a
În acea şedinţă, data care era în primul rând în discuţie era 1975, deci a fost surprinzător că la data, de departe mai fundamentală, 1914 s-a făcut referire într-un astfel de context. Precum s-a menţionat, cuvintele preşedintelui nu au fost rostite într-o conversaţie privată, ci în faţa Corpului de Guvernare întrunit în şedinţă. Înaintea discuţiei majore despre 1914 (pe timpul întregii şedinţe a Corpului de Guvernare din 14 noiembrie 1979), Comitetul de Redactare al Corpului discutase într-o şedinţă de comitet factorii care determină continuarea accentuării anului 1914.b În discuţia comitetului s-a sugerat că ar trebui cel puţin să ne reţinem de la a „împinge“ această dată. După cum îmi aduc aminte, Karl Klein ne-a amintit practica urmată uneori de a nu menţiona o anumită învăţătură pentru un timp, astfel ca, în cazul apariţiei unei schimbări, să nu se resimtă un impact puternic. Demn de remarcat, Comitetul de Redactare a votat în unanimitate pentru adoptarea chiar a acestei politici în publicaţii cu privire la 1914. Această poziţie a avut însă o viaţă scurtă, întrucât în şedinţa Corpului de Guvernare din 14 noiembrie 1979 s-a clarificat că majoritatea au favorizat accentuarea acestei date ca de obicei. Faptul că îndoielile cu privire la această învăţătură nu s-au limitat la Brooklyn mi s-a adus la cunoştinţă printr-un incident care a avut loc în timp ce făceam o călătorie în vestul Africii, în toamna anului 1979. În Nigeria, doi membri ai comitetului filialei şi un frate care slujea de mult timp ca misionar m-au dus să văd o proprietate pe care o achiziţionase Societatea pentru a construi noul sediu al filia Acesta nu pare să fi fost doar un gând de moment din partea preşedintelui Knorr, căci exact acelaşi punct de vedere a fost exprimat practic în aceleaşi cuvinte de către unul din asociaţii săi mai apropiaţi, George Couch. Cunoscându-i pe cei doi, pare mai probabil ca Couch să fi preluat această optică de la Knorr decât invers. b Comitetul de Redactare era compus pe atunci din Lloyd Barry, Fred Franz, Raymond Franz, Karl Klein şi Lyman Swingle.
1914 şi „această generaie“
261
alei. La întoarcere i-am întrebat pe când se aşteaptă să se mute. Au răspuns că, ţinând seama de curăţarea terenului, obţinerea aprobării planurilor şi a autorizaţiilor necesare, iar apoi construcţia efectivă, s-ar putea ca mutarea să nu fie făcută mai devreme de 1983. De aceea am întrebat: „Primiţi întrebări de la fraţii locali privitor la timpul scurs din 1914 încoace?“ S-a lăsat un moment de linişte, dar apoi coordonatorul filialei a răspuns: „Nu, fraţii nigerieni rareori îşi pun astfel de întrebări — dar noi ne punem“. Aproape imediat, misionarul a spus: „Frate Franz, nu s-ar putea ca Isus să se fi referit prin «această generaţie» doar la persoanele de atunci, care au văzut distrugerea Ierusalimului? Căci aşa toate s-ar părea că se potrivesc“. Era destul de evident că, în mintea lui, nu se potriveau toate în modul în care le prezenta învăţătura existentă. Răspunsul meu a fost pur şi simplu că presupun că e o posibilitate, dar că nu se mai pot spune multe în acest sens. Am repetat această conversaţie cu Corpul de Guvernare după ce m-am întors, întrucât ea îmi dovedeşte existenţa semnelor de întrebare în minţile bărbaţilor pe tot pământul, ale bărbaţilor aflaţi în poziţii de autoritate considerabilă. Observaţiile făcute de bărbaţii din Nigeria şi modul în care le-au făcut îmi arată cu claritate că ei discutaseră această întrebare printre ei chiar înaintea vizitei mele. La scurt timp după întoarcerea mea din Africa, într-o şedinţă a Corpului de Guvernare, din 17 februarie 1980, Lloyd Barry şi-a exprimat din nou sentimentele privind importanţa învăţăturii despre 1914 şi „această generaţie“. Lyman Swingle a spus că materialul publicat în 1978 la rubrica „Întrebări de la cititori“ nu a clarificat problema în minţile fraţilor. Albert Schroeder a raportat că la Şcoala Galaad şi la seminariile pentru comitetele de filială fraţii au adus în discuţie anul 1984 ca fiind o posibilă nouă dată despre care se vorbeşte, 1984 fiind şaptezeci de ani după 1914 (cifra şaptezeci fiind evident privită ca având vreo importanţă specială). Corpul a hotărât să discute problema legată de 1914 mai departe în următoarea şedinţă.a Comitetul Preşeditelui, format din Albert Schroeder (preşedinte), Karl Klein şi Grant Suiter, a întocmit un document cât se poate de neobişnuit. Le-au făcut câte o copie tuturor membrilor Corpului de Guvernare. Pe scurt, aceşti trei bărbaţi sugerau acum că expresia „această generaţie“ nu se aplică oamenilor care trăiau în 1914, ci doar începând din 1957, cu patruzeci şi trei de ani mai târziu! a Contrar celor susţinute de unii, Corpul de Guvernare nu a acordat niciodată vreo importanţă anului 1984 şi, după cum îmi aduc aminte, această ocazie a fost singura când această dată a fost menţionată, şi asta doar în legătură cu zvonurile.
262
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
În continuare prezint materialul, exact în forma în care ne-au furnizat-o aceşti trei membri ai Corpului de Guvernare: Membrilor Corpului de Guvernare -- ordinea de zi pentru miercuri, 5 mar. ’80 Întrebare: Ce este „această generaţie“ (genéa)? (Mt. 24:34; Mr. 13:30; Luca 21:32) TDNT (multe comentarii) spun: genéa „transmite de cele mai multe ori sensul de contemporani“. Vol. 1, p. 663 Majoritatea spun că genéa diferă de génos; génos înseamnă urmaş, popor, rasă. Vezi TDNT Vol. 1., p. 685 (genos la 1 Pet. 2:9) Răspunsul poate fi legat de întrebarea privitoare la Mt. 24:33. Ce se înţelege prin „când veţi vedea toate aceste lucruri“? Lange’s Commentary (Vol. 8) sugerează că „aceste lucruri“ nu se referă nici la 70 e.n., nici la parousía din 1914, ci la vers. 29, 30, fenomenele cereşti pe care acum le înţelegem că au început odată cu era spaţială, în 1957. În acest caz ar fi generaţia contemporană a omenirii care trăieşte din 1957 încoace. Trei secţiuni Lange’s Commentary împarte capitolul 24 din Matei în „trei cicluri“. Primul ciclu -- Mat. 24:1-14 Al doilea ciclu -- Mat. 24:15-28 Al treilea ciclu -- Mat. 24:29-44 (syntéleia sau încheierea) (Vezi Vol. 8, pp. 421, 424 şi 427) Bazată pe întrebarea în trei părţi din Mat. 24:3. Turnul de veghere şi Regatul lui Dumnezeu de o mie de ani (ka) Şi ele au împărţit, ca să zicem aşa, Matei 24 în trei părţi (1) Mat. 24:3-22 are împliniri paralele în primul secol şi astăzi, de la 1914 încoace (vezi w 75 p. 273, ka p. 205) (2) Mat. 24:23-28 perioadă din parousía lui Cristos din 1914 (vezi w 75 p. 275) (3) Mat. 24:29-44 „fenomenele cereşti“ au aplicare literală de când a început era spaţială în 1957 şi de atunci încolo pentru a include erkhomenon-ul lui Cristos (venirea sa de executant la începutul ‘necazului cel mare’) (vezi w 75 p. 276 par. 18; ka pp. 323 la 328) „Toate aceste lucruri“ ar trebui să se refere în context la cele mai apropiate elemente listate în semnul compus şi anume fenomenele cereşti din versetele 29 şi 30.* Dacă acest lucru e adevărat: Atunci „această generaţie“ se referă la omenirea contemporană care trăieşte cu înţelegere din 1957 încoace. * Confirmat în gândire de către C. T. Russell în Comentarii bereene, p. 217: „Genea, oameni care trăiesc în contemporaneitate care sunt martori la semnele menţionate mai sus“. Vol. 4, p. 604. Comitetul Preşedintelui, 3/3/80
1914 şi „această generaie“
263
1957 marchează anul în care primul Sputnik rusesc a fost lansat în spaţiul extraterestru. Este evident că Comitetul Preşedintelui a simţit că acest eveniment poate fi acceptat ca marcând începutul împlinirii acestor cuvinte ale lui Isus: Soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea din cer, iar puterile cerurilor vor fi zguduite.a
În baza acelei aplicări, concluzia la care au ajuns este cea pe care au afirmat-o: Atunci „această generaţie“ se referă la omenirea contemporană care trăieşte cu înţelegere din 1957 încoace.
Cei trei bărbaţi nu sugerau că ar trebui să se renunţe la 1914. El ar rămâne ca ‘sfârşit al timpurilor neamurilor’. Dar termenul „această generaţie“ nu ar începe să fie aplicată decât începând din 1957. Având în vedere cifrele aflate în scădere rapidă ale membrilor generaţiei anului 1914, această nouă aplicare a expresiei s-a dovedit, fără îndoială, mult mai utilă decât a susţine că vreo persoană trăieşte până la vârsta de 130 de ani într-o anumită zonă din Uniunea Sovietică. În comparaţie cu începerea în 1914, această nouă dată de început, 1957, îi acorda perioadei acoperite de expresia „această generaţie“ un timp suplimentar de 43 de ani. Standardele Corpului de Guvernare pretindeau că, dacă vreun comitet recomanda ceva întregului Corp, acea recomandare trebuia să se fi bucurat în prealabil de acordul unanim al membrilor comitetului (în caz contrar trebuia prezentat punctul de vedere împărţit pentru a stabili problema). Prezentarea acestei idei noi cu privire la 1957 era una asupra căreia cei trei membri ai Comitetului Preşedintelui — Schroeder, Klein şi Suiter — trebuie să fi căzut de acord. Cred că dacă cineva ar întreba legat de această prezentare astăzi, răspunsul ar fi: „Ah, a fost doar o sugestie“. E posibil, însă a fost o sugestie făcută cu seriozitate. Iar faptul că Albert Schroeder, Karl Klein şi Grant Suiter au adus în faţa Corpului de Guvernare o astfel de sugestie vădeşte că erau dispuşi la nivelul minii lor să vadă schimbările sugerate intrând în vigoare. Dacă, într-adevăr, credinţa şi convingerea lor în învăţătura Societăţii predată de mult timp despre „această generaţie“ (ca fiind aplicată din 1914 încoace) ar fi fost puternică, fermă, neîndoielnică, atunci cu siguranţă nu ar fi venit cu această nouă interpretare pe care au oferit-o. Corpul de Guvernare nu a acceptat noua optică propusă de aceşti membri. Comentariile făcute arată că mulţi au considerat-o fantezisa Matei 24:29.
264
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
tă. Rămâne însă faptul că aceşti membri ai Corpului de Guvernare — Schroeder, Klein şi Suiter — şi-au prezentat ideea ca o propunere serioasă, care dezvăluie lipsa lor de convingere privind temeinicia învăţăturii existente pe marginea acestui subiect. În ciuda tuturor acestor dovezi de împărţire a punctelor de vedere privitor la validitatea pretenţiilor privind 1914 şi „generaţia anului 1914“, organizaţia cu rol de „profet“ a continuat să publice declaraţii curajoase, pozitive, pline de forţă pe marginea acestor subiecte ca fapte stabilite din punct de vedere biblic şi toţi Martorii lui Iehova erau îndemnaţi să-şi pună încrederea deplină în ele şi să ducă mesajul despre ele altor oameni pe plan mondial. Într-un efort aparent de a calma îngrijorările privind scăderea celor care ţin de generaţia anului 1914, acelaşi Turn de veghe (15 octombrie 1980, pagina 31, engl.) care a sugerat că limita de vârstă pentru membrii acelei generaţii ar trebui redusă la zece ani, a mai zis: Şi dacă sistemul rău al acestei lumi supravieţuieşte până la sfârşitul secolului, ceea ce e foarte puţin probabil având în vedere tendinţele lumii şi împlinirea profeţiei biblice, ar mai fi supravieţuitori ai generaţiei Primului Război Mondial. Însă faptul că numărul lor scade încet indică în plus că ‘încheierea sistemului’ se apropie de sfârşit.
Cele de mai sus au fost scrise în 1980. Douăzeci de ani mai târziu, la sfârşitul secolului, cei de zece ani urmau să aibă nouăzeci şi şase de ani. Totuşi, s-ar putea să mai fie câţiva din ei în viaţă, iar acest lucru era considerat ca fiind tot ce e necesar pentru împlinirea cuvintelor lui Isus — depinzând desigur de acceptarea ideii că Isus şi-a îndreptat cuvintele copiilor de zece ani. Aceasta ilustrează extremele până la care era dispusă să meargă organizaţia pentru a ţine la definiţia pe care i-o dădea ‘generaţiei anului 1914’. Au trecut şi mai mulţi ani, iar acum nu s-a mai menţionat nimic de cei de 10 ani, în schimb s-a făcut referire la ‘cei care sunt în viaţă în 1914’ sau ceva asemănător. Desigur, această exprimare permitea şi bebeluşilor nou-născuţi să se încadreze în „generaţia anului 1914“. Dar începând cu anii ’90 şi în pragul celui de-al treilea mileniu chiar şi această „corectare în înţelegere“ a oferit doar o uşurare de moment faţă de problemă. Chiar şi un copil născut în 1914 s-ar apropia de 90 de ani în anul 2000. Un singur lucru pot să spun cu certitudine despre această chestiune: că mie personal argumentaţia folosită în cadrul Corpului de Guvernare mi se pare incredibilă. Mi s-a părut tragic ca o profeţie privitoare la timp să fie proclamată lumii ca ceva solid, pe care oamenii
1914 şi „această generaie“
265
pot şi trebuie să se bazeze cu încredere, pe care să-şi clădească speranţele, în baza căreia să-şi formeze planurile din viaţă, în timp ce cei care publicau asta ştiau că în interiorul corpului lor colectiv nu exista în unanimitate o convingere sinceră şi fermă privind corectitudinea acelei învăţături. S-ar putea să le putem înţelege mai bine atitudinea dacă o privim pe fondul întregii istorii de zeci de ani în care organizaţia a stabilit şi a deplasat datele. Probabil şi mai incredibil mi se pare faptul că membrii Comitetului Preşedintelui — Albert Schroeder, Karl Klein şi Grant Suiter — au inclus învăţătura despre începutul prezenţei lui Cristos în 1914 printre doctrinele decisive care determină dacă persoanele individuale (inclusiv membrii personalului de la sediu) sunt vinovaţi de „apostazie“ şi merită, în consecinţă, să fie excluşi — aceasta la circa două luni de la depunerea noii lor idei despre „această generaţie“. Ei ştiau că în momentul depunerii ideii au pus la îndoială doctrina însoţitoare legată de „această generaţie“. Pe parcursul unei jumătăţi de secol, în care organizaţia a promulgat conceptul unei ‘generaţii a anului 1914’, întinderea ei s-a dovedit a fi ca o canapea care e prea scurtă pentru a oferi confort, iar argumentele folosite pentru a acoperi o astfel de „canapea“ doctrinară s-au dovedit a fi o ţesătură prea îngustă, care nu poate reduce la tăcere, în acest caz, realitatea rece. Conducerea făcuse numeroase ajustări, iar acum i-au mai rămas puţine opţiuni. 1957 ca an de început al ‘acestei generaţii’, propus de membrii Schroeder, Klein şi Suiter, era una dintre ele, dar aceasta a părut o alegere puţin probabilă. A mai fost ideea lui Albert Schroeder de a aplica expresia clasei ‘unse’ (o idee care foarte mult timp a plutit prin organizaţie) ceea ce a oferit anumite avantaje — mereu, în fiecare an, există persoane suplimentare (unii dintre ei, relativ tineri) care decid pentru prima oară că fac parte din clasa „unsă“. Deci aceasta ar putea extinde timpul pentru învăţătura despre „această generaţie“ într-un mod aproape nelimitat. Mai era o opţiune. Putea să se recunoască dovezile istorice care plasează distrugerea Ierusalimului cu douăzeci de ani mai devreme decât anul 607 î.e.n. al Societăţii. În acest caz, timpurile neamurilor s-ar încheia (folosind interpretarea lor cu cei 2520 de ani) în jurul anului 1934. Dar aşa o importanţă i s-a dat anului 1914 şi, precum s-a arătat, aşa o mare parte a superstructurii doctrinare care se leagă de el, încât şi acesta a părut un pas puţin probabil. Semnele inevitabile ale unor ‘corectări suplimentare în înţelegere’ au început să apară odată cu Turnul de veghe din 15 februarie 1994.
266
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
În el, începutul aplicării declaraţiei lui Isus despre „semne în soare, în lună şi în stele . . . şi pe pământ . . . strâmtorare printre popoare“ (Cornilescu, 1996) a fost mutată din anul 1914 într-un moment ulterior începutului ‘necazului cel mare’ din viitor. În mod asemănător, ‘adunarea celor aleşi din cele patru vânturi’, care anterior s-a predat ca fiind în curs de desfăşurare din 1919 încoace, a fost mutat tot în viitor, după începutul ‘necazului cel mare’, după apariţia fenomenelor cereşti. Fiecare din aceste convingeri, care acum au fost abandonate, fuseseră predate timp de circa cincizeci de ani. (Vezi, de exemplu, Turnul de veghe din 15 iulie 1946, engl.) Deşi era vestit ca „lumină nouă“, schimbările au mutat pur şi simplu învăţăturile Watch Tower mai aproape de înţelegerile prezentate de mult timp de aceia pe care organizaţia îi desconsideră ca fiind „erudiţii creştinătăţii“. În septembrie 1994, a opta tipărire a ediţiei engleze a Conflictului conştiinei a discutat acest număr din 15 februarie 1994 al Turnului de veghe şi mutarea aplicării porţiunilor din Matei 24 la începutul ‘necazului cel mare’. În acea discuţie am inclus următoarele gânduri: Ceea ce este probabil cel mai remarcabil la expresia „această generaţie“, pe care Turnul de veghe o accentuează în mod constant şi care se găseşte în Matei 24:34 şi Luca 21:32, nu apare nicăieri în aceste articole, sărind în ochi prin lipsă. E greu de spus dacă acum organizaţia va putea să atribuie Matei 24:29–31 unui punct după începutul ‘necazului cel mare’ din viitor şi va continua să aplice declaraţia lui Isus cu privire la „această generaţie“, cu trei versete mai jos, perioadei de timp care începe în 1914. Dar, după cum s-a arătat, este rezonabil să credem că Corpul de Guvernare s-ar bucura de un mod de a ieşi din poziţia de dificultate crescândă, creată prin legarea expresiei „această generaţie“ (împreună cu cuvintele însoţitoare că ea „nu va trece nicidecum până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri“) de data 1914 care se retrage constant. Rămâne de văzut dacă această nouă interpretare pregăteşte terenul pentru o schimbare crucială în aplicarea expresiei „această generaţie“. Fără îndoială, scăparea cea mai de dorit ar fi o explicaţie care ar reţine 1914 ca „început al zilelor din urmă“, dar în acelaşi timp să detaşeze cu succes expresia „această generaţie“ de acest an. După cum s-a precizat, greu poate organizaţia să renunţe pe deplin la 1914 fără să submineze o mulţime întreagă de învăţături bazate pe acea dată. Dar dacă expresia „această generaţie“ poate fi detaşată de 1914 şi aplicată unei perioade din viitor la o dată necunoscută, atunci trecerea timpului, intrarea în mileniul al treilea în anul 2000 şi chiar apropierea anului 2014 nu se va dovedi prea dificil de înţeles, în special când membrii sunt instruiţi să accepte orice le oferă „clasa sclavului fidel şi prevăzător“ şi Corpul ei de Guvernare.
1914 şi „această generaie“
267
După cum am zis, acea informaţie a fost tipărită în Conflictul conştiinei în septembrie 1994. La numai treisprezece luni au apărut articole în Turnul de veghe din 1 noiembrie 1995, care au făcut aproape exact ceea ce fusese arătat în acea ediţie din 1994 a Conflictului conştiinei. Precum s-a arătat, ele au detaşat acum expresia „această generaţie“ (Matei 24:34) de anul 1914, dar au păstrat data ca fiind importantă din punct de vedere biblic. Acest lucru s-a realizat dându-i-se o nouă definiţie sensului cuvântului „generaţie“ din acest text. În urmă cu 70 de ani, revista Epoca de aur din 20 octombrie 1926 (engl.) a legat cuvintele lui Isus despre „această generaţie“ anului 1914 (precum au făcut-o revistele Turnul de veghe ulterioare). După aproximativ 25 de ani, Turnul de veghe din 1 iunie 1951 (engl.) spune la pagina 335 în legătură cu 1914: „Aşadar generaţia noastră este generaţia care va vedea începutul şi sfârşitul tuturor acestor lucruri, inclusiv Armaghedonul“. În numărul din 1 iulie 1951 (engl.), pagina 404, „această generaţie“ a fost din nou legată de 1914. Despre Matei 24:34 spunea: Sensul efectiv al acestor cuvinte este fără îndoială cel pe care îl transmite o „generaţie“ în sensul obişnuit, ca în Marcu 8:12 şi Faptele 13:36, sau pentru cei care trăiesc într-o perioadă dată.
Apoi a adăugat: Prin urmare, asta înseamnă că, din 1914, nu va trece o generaţie până nu se vor împlini toate, şi asta în mijlocul unui mare timp de necaz.
Timp de peste patruzeci de ani de atunci încoace, publicaţiile Watch Tower au continuat să-i atribuie un sens temporal ‘generaţiei’ din Matei 24:34. S-a îndreptat de repetate ori atenţia la îmbătrânirea generaţiei anului 1914, ca dovadă clară a scurtimii timpului rămas. Însă, în ce priveşte definiţia revizuită în 1995, nu s-au prezentat limitări în timp şi nu s-a stabilit vreun punct de pornire; în schimb, cuvântul „generaţie“ capătă o identificare calitativă, nu temporală, prin caracteristicile sale, ca în referirea la o „generaţie rea şi adulteră“ din timpul lui Isus. Se spune acum că „această generaţie“ se referă la „oamenii de pe pământ care văd semnul prezenţei lui Cristos, dar nu îşi îndreaptă căile“. Nu se renunţă însă la 1914, ceva ce organizaţia nu ar putea să facă fără să se dezbrace de structura teologică majoră şi caracteristicile distincte ale religiei. 1914 rămâne pretinsa dată a întronării lui Cristos în ceruri, începutul celei de-a doua prezenţe, invizibile,
268
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
a sa, precum şi începutul ‘zilelor din urmă’. Deşi indirect, încă mai figurează în noua definiţie a ‘acestei generaţii’, întrucât „semnul prezenţei lui Cristos“ — pe care cei blestemaţi îl văd şi îl resping sau îl ignoră — se presupune că a început să devină vizibil pe plan mondial începând din 1914. Care este atunci diferenţa semnificativă? Faptul că acum, pentru a putea face parte din „această generaţie“, persoana nu mai trebuie să fi fost în viaă în 1914. Oricine poate vedea presupusul ‘semn al prezenţei lui Cristos’ oricând — chiar dacă abia în anii ’90 sau în al treilea mileniu pentru prima dată — şi totuşi să se califice ca parte a ‘acestei generaţii’. Acest lucru îi permite expresiei să plutească liber de orice dată de început şi reduce în mod considerabil nevoia de a explica timpul ruşinos de lung, care s-a scurs din 1914 şi numărul care scade cu rapiditate al persoanelor care erau în viaţă la data aceea. Probabil cea mai vizibilă dovadă a acestei schimbări se vede în caseta redacţională a revistei Trezii-vă! Până în 22 octombrie 1995 apărea următorul text:
Afirmaţia că „această revistă întăreşte încrederea în promisiunea Creatorului referitoare la instaurarea unei lumi noi, paşnice şi sigure înainte ca generaţia care a văzut evenimentele anului 1914 să dispară“ a apărut an de an, din 1982 până la 22 octombrie 1995. Odată cu numărul din 8 noiembrie 1995, declaraţia a fost schimbată în:
S-au eliminat toate trimiterile la 1914, prezentând dovezi grafice ale acestei schimbări cruciale, în consecinţă, indicând faptul că însuşi „Creatorul“ şi-a încălcat oarecum „promisiunea“ legată de generaţia anului 1914. Rămâne să vedem care va fi efectul final al acestei schimbări. Tind să cred că cei care simt mai acut efectele schimbării sunt cei mai în vârstă, membrii cu vechime care au îmbrăţişat speranţa de a nu muri până la realizarea speranţelor lor cu privire la împlinirea completă a promisiunilor lui Dumnezeu. Proverbele 13:12 spune: „Speranţa amânată îmbolnăveşte inima, dar dorinţa împlinită este un pom al vieţii“ (Cornilescu, 2001). Orice sentimente de durere a inimii pe care le pot simţi aceştia nu sunt responsabilitatea Creato-
1914 şi „această generaie“
269
rului, ci a bărbaţilor care au implantat şi au nutrit în ei speranţe false, legate de o dată. Cei mai tineri sau cei care s-au afiliat mai recent nu vor resimţi atât de crunt impactul schimbării. Până la urmă, e îmbrăcat într-un limbaj care nu recunoaşte faptul că organizaţia greşise, ci înveleşte schimbarea în termenii unei ‘înţelegeri progresive’ şi ai ‘creşterii luminii’. Turnul de veghe din 1 mai 1999 spune la pagina 13 că „este emoţionant să vedem progresul nostru în ce priveşte înţelegerea profeţiei din Matei capitolele 24 şi 25“, în timp ce, concomitent, renunţă una după alta la interpretări care au fost predate ca adevăr divin ani de zile! Cei mulţi noi s-ar putea să nu fie conştienţi de insistenţa intensă cu care s-a avansat, timp de zeci de ani, conceptul ‘generaţiei anului 1914’, cu câtă siguranţă s-a prezentat ca un indicator că „sfârşitul este aproape“. S-ar putea să nu realizeze cât de ferm s-a prezentat învăţătura despre „generaţia anului 1914“ ca fiind nu de origine umană, ci de origine divină, nu un orar bazat pe promisiuni umane, ci pe „promisiunea lui Dumnezeu“. Faptul că, timp de 40 de ani, s-a legat în mod implicit acest concept, actualmente neîmplinit, de Dumnezeu şi Cuvântul său nu face altceva decât să îngreuneze responsabilitatea. Ne aducem aminte de cuvintele lui Iehova din Ieremia 23:21: Nu eu i-am trimis pe aceşti profeţi, totuşi ei au alergat. Nu eu le-am vorbit, totuşi ei au profeţit.
Această schimbare de bază nu putea să aibă loc decât ca urmare a unei decizii a Corpului de Guvernare. După cum s-a arătat, problema de fond implicată a fost abordată deja în anii ’70. Nu putem decât să ne mirăm la gândurile membrilor Corpului de Guvernare de azi — în ce măsură au simţul responsabilităţii. Fiecare membru al acelui Corp ştia atunci şi ştie şi acum rezultatele organizaţiei în domeniul stabilirii de date şi al prezicerilor. În publicaţii apar scuze pe baza „unei dorinţe arzătoare de a vedea împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu în timpul lor“, ca şi când cineva nu ar putea avea o astfel de dorinţă arzătoare fără să presupună stabilirea unui orar pentru Dumnezeu sau să facă preziceri şi să le atribuie lui Dumnezeu, pretinzând că se bazează pe Cuvântul său. Ei ştiu, de asemenea, că, în ciuda unor greşeli consecutive, conducătorii organizaţiei au continuat să-i îndoape pe membrii ei cu noi preziceri. Ei ştiu că liderii nu au putut niciodată să poarte întreaga responsabilitate, să recunoască că însăşi conducerea a avut pur şi simplu idei greşite. Ei au căutat să-şi protejeze imaginea şi pretenţia la autoritate, încercând să creeze iluzia că eroarea le-a aparţinut membrilor ca întreg. Într-un articol despre „Preziceri false sau profeţie adevărată“, revista Trezii-vă! din 22 iunie 1995 spune la pagina 9:
270
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Turnul de veghe din 1 noiembrie 1995 prezintă noua învăţătura despre „această generaţie“ urmând aceeaşi tactică şi spune la pagina 17:
Astfel conducerea se debarasează de responsabilitatea care, pe bună dreptate, le aparţine, sfătuindu-i cu pioşenie pe membri cu privire la perspectiva lor spirituală, ca şi cum punctul lor de vedere spiritual greşit ar fi produs problema. Ei nu recunosc că nu provine nimic de la membri şi că membrii îmbrăţişează speranţele privitoare la diversele date, doar pentru că liderii organizaţiei i-au hrănit cu material conceput, fără îndoială, pentru a zidi în ei astfel de speranţe, astfel că fiecare dată menţionată şi toată ‘bănuiala’, ‘presupunerea’, ‘speculaţiile’ şi calculul ‘rapoartelor’ dintre acele date nu proveneau de la membri, ci de
1914 şi „această generaie“
271
la conducători. Situaţia seamănă cu cea a unei mame ai cărei copii se îmbolnăvesc de indigestie şi care spune despre astfel de copii: „Nu au avut grijă ce au mâncat.“ — când, de fapt, copiii au mâncat ceea ce le-a servit mama lor. Şi nu doar le-a servit-o, ci a insistat că mâncarea trebuie acceptată ca fiind sănătoasă, o parte a unei diete superioare, care nu se poate obţine altundeva, atât de mult, încât orice exprimare a lipsei de satisfacţie cu ceea li se oferea le-ar aduce ameninţarea pedepsei. Toţi bărbaţii care sunt acum în Corpul de Guvernare ştiu că, atâta timp cât învăţăturile legate de anul 1914 erau în vigoare, orice îndoială sau dezacord cu privire la ele atrăgea după sine excluderea. Ei ştiu că exact acea „inimă înţeleaptă“ la care ne îndeamnă acum articolul din Turnul de veghe — o inimă care evită speculaţiile bazate pe date şi care, în schimb, se concentrează doar pe o viaţă trăită în fiecare zi ca pentru Dumnezeu — este aceeaşi „inimă“ pe care au căutat să o transmită unii membri ai sediului de la Brooklyn, şi exact această poziţie a lor în această privinţă a fost cea care a format partea principală a acuzării prin care au fost judecaţi ca „apostaţi“. Nu ştiu în ce constă astăzi gândurile membrilor Corpului de Guvernare implicaţi. Pot să spun doar că, dacă aş fi fost părtaş la prezentarea care s-a făcut acum şi la neputinţa de a recunoaşte deschis şi ca un bărbat responsabilitatea faptului că am indus grav alţi creştini sinceri şi i-am judecat greşit, nu văd cum aş fi putut scăpa de faptul de a avea sentimente de laşitate morală. E greu să nu fii impresionat de contrastul dintre acest mod de abordare şi cel adoptat de o altă religie vinovată pentru că făcuse preziceri temporale similare — Biserica Mondială a lui Dumnezeu. După moartea lui Herbert W. Armstrong, care fusese lider pentru multă vreme, survenită la sfârşitul anilor 1980, noua conducere a publicat un articol în numărul din martie–aprilie al principalei publicaţii a religiei, revista The Plain Truth (Purul adevăr). Articolul se intitula „Ne iartă nouă greşelile noastre“ şi începea astfel: „În ultimii câţiva ani, Biserica Mondială a lui Dumnezeu, sponsorul revistei The Plain Truth, şi-a schimbat poziţia cu privire la multe convingeri şi practici menţinute mult timp“. Detaliindu-le pe acestea, a mai spus: În acelaşi timp, suntem puternic conştienţi de moştenirea grea a trecutului nostru. Înţelegerea noastră doctrinară greşită a eclipsat evanghelia pură a lui Isus Cristos şi a condus la o mulţime de concluzii greşite şi practici nescripturale. Avem multe motive să ne căim şi să ne cerem scuze. Aveam tendinţa de a judeca şi de a ne autoconsidera drepţi, condamnând alţi creştini,
272
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
numindu-i „aşa-zişi creştini“ şi etichetându-i „amăgiţi“ şi „instrumente ale lui Satan“. Le-am impus membrilor noştri o abordare a vieţii creştine orientată pe fapte. Am solicitat adoptarea unor reglementări împovărătoare ale legii Vechiului Testament. Am exercitat o abordare legalistă puternică în conducerea bisericii. Abordarea noastră anterioară, bazată pe vechiul legământ, a nutrit atitudini de exclusivism şi de superioritate în locul învăţăturii noului legământ despre fraternitate şi unitate. Am pus un accent prea mare pe profeţiile predictive şi pe speculaţiile profetice, minimizând adevărata evanghelie a mântuirii prin Isus Cristos. Aceste învăţături şi practici sunt o sursă de regret suprem. Suntem chinuitor de preocupaţi de suferinţa şi durerea de inimă care au rezultat din acestea. Am greşit. Nu am avut niciodată intenţia de a induce pe cineva în eroare. Eram atât de concentraţi la ceea ce credeam că facem pentru Dumnezeu, încât nu am recunoscut cărarea spirituală pe care ne aflam. Intenţionat sau nu, acea cale nu a fost cea biblică. Privind în urmă, ne întrebăm cum puteam să fi greşit atât de mult. Inimile noastre se gândesc la toţi cei pe care învăţăturile noastre i-au indus în eroare în Scripturi. Nu vă minimizăm dezorientarea şi confuzia spirituală. Dorinţa noastră sinceră e să ne acordaţi înţelegere şi iertare.
Nu încercăm să acoperim erorile doctrinare şi scripturale ale trecutului nostru. Nu intenţionăm doar să trecem cu hârtia peste spărturi. Ne uităm la istoria noastră drept în faţă şi ne confruntăm cu greşelile şi păcatele pe care le găsim. Ele vor rămâne pentru totdeauna o parte a istoriei noastre şi vor servi ca o aducere aminte perpetuă a pericolelor legalismului.
O astfel de recunoaştere sinceră şi o acceptare a responsabilităţii pentru prejudicii nu se găsesc în publicaţiile Watch Tower. Cunoscându-i personal, am satisfacţia că mulţi dintre bărbaţii care sunt în Corpul de Guvernare sunt sincer convinşi că îi slujesc lui Dumnezeu. Din păcate, această convingere e însoţită de o convingere paralelă că organizaţia pe care o conduc este canalul lui Dumnezeu de comunicare divină, superioară tuturor celorlalte organizaţii religioase de pe pământ, o credinţă care dă dovadă de o stare de negare, în care ei nu îşi permit lor înşişi să înfrunte realitatea cursului şi trecutului eronat al organizaţiei. Oricare ar fi sinceritatea dorinţei lor de a-i sluji lui Dumnezeu, este regretabil că aceasta nu i-a protejat de o lipsă remarcabilă de sensibilitate la potenţialul efect de deziluzionare pe care l-au avut prezicerile lor apocaliptice neîmplinite şi la efectul de slăbire pe care îl are asupra încrederii oamenilor în temeinicia şi în valoarea Scripturilor.
11 MOMENTUL DECISIV Dar tot ce a fost spre câştigul meu consider acum o pierdere, de dragul lui Cristos. Mai presus de asta, consider toate lucrurile o pierdere în comparaie cu măreia fără pereche a cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu, de dragul căruia am pierdut toate lucrurile. — Filipeni 3:7, 8 (New International Version)
D
EJA la sfârşitul anului 1979 am ajuns la un punct de răscruce personală. Petrecusem aproape patruzeci de ani în calitate de reprezentant cu timp integral, slujind la fiecare nivel al structurii organizaţionale. Ultimii cincisprezece ani i-am petrecut la sediul mondial, iar cei mai recenţi nouă ai acestora, ca un membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Tocmai acei ani din perioada finală au reprezentat timpul crucial pentru mine. Acolo s-a întâlnit iluzia cu realitatea. De atunci am ajuns să apreciez corectitudinea unui citat pe care îl citisem recent, o afirmaţie făcută de un om de stat care nu mai e în viaţă, care spusese: Marele duşman al adevărului este deseori nu minciuna — intenţionată, uneltită şi nesinceră, ci mitul — persistent, convingător şi nerealist.
Acum am început să realizez cât de mare era măsura în care conceptul pe care mi-am bazat întregul curs al vieţii de adult a fost doar atât, un mit — „persistent, convingător şi nerealist“. Nu mi s-a schimbat punctul de vedere faţă de Biblie. Dacă s-a schimbat ceva, atunci a crescut aprecierea mea faţă de ea datorită a ceea ce am trăit. Doar ea a dat sens şi semnificaţie lucrurilor pe care le vedeam petrecându-se, atitudinilor pe care le vedeam manifestându-se, argumentelor pe care le auzeam avansându-se, tensiunii şi presiunii pe care le simţeam. Schimbarea, care într-adevăr a venit, era rezultatul conştientizării mele că modul în care priveam eu Scripturile era dintr-un astfel de punct de vedere, în esenţă sectar, o capcană împotriva căreia mă crezusem protejat. Lăsând Scripturile să vorbească — fără să fie întâi alimentat printr-o oarecare agenţie umană, failibilă, cu rol de „canal“ — am descoperit că ele au devenit mult mai semnificative. Am fost sincer uluit de măsura imensă în care le lipsise importanţa. 273
274
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Întrebarea era ce ar trebui să fac acum? Anii petrecuţi în Corpul de Guvernare, lucrurile pe care le auzeam spunându-se la şedinţe şi nu numai, spiritul fundamental pe care îl vedeam afişându-se m-au făcut treptat conştient că, în ce priveşte organizaţia, ‘burduful se învechise’, îşi pierduse orice flexibilitate pe care s-ar putea să fi avut-o şi că îşi întărise rezistenţa faţă de orice corectare scripturală privind convingerile doctrinare sau metodele de tratare a celor care îi solicitau îndrumarea.a Simţeam — şi încă simt — că există mulţi bărbaţi buni în Corpul de Guvernare. Într-o convorbire telefonică interurbană, un fost Martor mi-a zis: „Am fost continuatorii continuatorilor“. Altul mi-a zis: „Am fost victimele victimelor“. Cred că ambele afirmaţii sunt adevărate. Charles Taze Russell a urmat opiniile anumitor bărbaţi ai timpului său, a căzut victimă unora din miturile pe care ei le-au propagat ca ‘adevăr revelat’. Fiecare parte succesivă a conducerii organizaţiei a urmat acel mit, iar uneori a mai contribuit cu mituri suplimentare pentru a susţine sau a elabora mitul original. În loc să-mi fie ciudă, nu pot decât să simt compasiune faţă de acei bărbaţi pe care îi cunosc, întrucât şi eu am fost o astfel de ‘victimă a victimelor’, un ‘continuator al continuatorilor’. Deşi fiecare an petrecut în Corpul de Guvernare, îndeosebi începând din 1976, a devenit din ce în ce mai dificil şi mai stresant pentru mine, am nutrit speranţa că lucrurile se vor îmbunătăţi. Cu timpul am fost obligat să recunosc că aceasta era o speranţă pe care dovezile nu o susţineau. Nu mă opuneam autorităţii. Mă opuneam extremelor la care era purtată. Nu puteam să cred că Dumnezeu propusese vreodată ca oamenii să exercite un astfel de control autoritar deplin asupra vieţilor celorlalţi membri ai congregaţiei creştine. Înţelegerea mea era că Cristos acordă autoritate în congregaţie pentru a sluji, niciodată pentru a domina.b În mod asemănător, nu eram nici împotriva conceputului de „organizaţie“ în sensul de aranjament ordonat, căci am înţeles că însăşi congregaţia creştină implica un astfel de aranjament ordonat.c Dar credeam că, indiferent de aranjament, scopul şi funcţia sa, însăşi existenţa sa, erau faptul de a-i ajuta pe fraţi; era acolo pentru a sluji intereselor fraţilor, nu invers. Indiferent de aranjament, era vorba de a-i zidi pe fraţi şi pe surori, încât ei să nu mai fie bebeluşi spirituali, dependenţi de oameni sau de un sistem instituţionalizat, ci să fie capabili să acţioneze asemenea unor creştini maturi. Nu au fost instruiţi pentru a fi simpli adepţi care să se conformeze unui set de legi şi reguli organizaţionale, ci pentru a-i ajuta să devină persoane care „şi-au exersat capacitatea de a Compară cu cuvintele lui Isus din Luca 5:37–39. b Matei 20:25–28; 23:8–12; 2 Corinteni 4:5; 1 Petru 5:3. c 1 Corinteni 12:4–11, 25; 14:40.
Momentul decisiv
275
înţelegere ca să deosebească binele şi răul“.a Indiferent de aranjamentul aflat pe atunci în vigoare, el trebuie să contribuie la un simţ autentic al fraternităţii, alături de libertatea de exprimare şi de încrederea reciprocă pe care le aduce cu sine adevărata fraternitate — nu o societate compusă din acei câţiva care sunt guvernatorii şi cei mulţi care le sunt supuşi. Şi, în cele din urmă, indiferent de aranjament, modul prin care trebuia să ‘fii în frunte’ era prin exemplu, ţinând ferm la Cuvântul lui Dumnezeu, transmiţând şi inculcând instrucţiunile Stăpânului aşa cum le dăduse el, fără să le „ajustezi“ pentru a se potrivi la ceea ce pare a fi în interesul unei organizaţii create de oameni sau să-i ‘faci pe oameni să simtă povara autorităţii’ asemenea celei pe care o exercită cei mari din lume.b Trebuie să rezulte în preamărirea lui Cristos Isus în calitate de Cap, niciodată în preamărirea unei structuri autoritare pământeşti şi a directorilor ei. După cum stăteau lucrurile, simţeam că rolul lui Cristos Isus de Cap activ era umbrit şi practic eclipsat de conduita autoritară şi de practicarea constantă a laudei de sine din partea organizaţiei. În plus, nu am negat valoarea şi necesitatea învăţăturii. Dar nu puteam să accept ca interpretărilor organizaţiei, bazate pe raţionamente omeneşti schimbătoare, să li se confere autoritate egală declaraţiilor efective din Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu. Importanţa semnificativă conferită opticilor tradiţionale, devierea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l acomoda acelor optici şi inconsistenţele care au condus la standarde duble erau pentru mine o sursă de tulburare emoţională. Nu învăţătura o consideram inacceptabilă, ci dogmatismul. În timpul anilor de serviciu în Corpul de Guvernare am încercat să oglindesc convingerile la care ţineam. De la început am aflat că acest lucru îmi provoca dificultăţi, animozitate. În final mi-a adus respingerea, expulzarea. În toamna anului 1979 am fost repartizat să vizitez anumite filiale din vestul Africii în calitate de „supraveghetor de zonă“. Unele erau în ţări unde guvernul pusese activitatea Martorilor lui Iehova sub interdicţie oficială. Ştiind cât de uşor se poate întâmpla ceva care să conducă la detenţia mea, m-am simţit obligat să discut unele griji de ale mele cu soţia mea. (Având în vedere problemele ei anterioare de sănătate, inclusiv o stare a sângelui care era să-i cauzeze moartea în 1969, am considerat mai bine să călătoresc singur.) Deşi nu putea să nu conştientizeze încordarea emoţională pe care o simţeam, nu am putut niciodată să vorbesc despre împrejurările efective care au produs acea încordare, care erau problemele reale cu care mă confruntam. Nu mă simţeam liber să o fac. Acum nu am simţit doar că e potrivit, ci şi că a Evrei 5:14; 1 Corinteni 8:9; 16:13, 14. b Matei 20:25.
276
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
am obligaţia să analizez cu ea ceea ce ajunsesem să conştientizez, în special în lumina Scripturilor. Cum puteam să las ca unii oameni să mă reţină de la a discuta cu propria mea soţie adevăruri pe care le vedeam în Cuvântul lui Dumnezeu? Atunci ajunsesem deja la concluzia că ar fi recomandabil să ne încheiem activitatea de la sediul mondial. Simţeam că o cerea pacea minţii şi a inimii, precum şi sănătatea noastră fizică. Aveam şi speranţe vagi că ar fi totuşi posibil să avem un copil şi, de fapt, vorbisem cu doi medici despre asta, inclusiv cu unul din medicii personalului, dr. Carlton, pe încredere.a Eu aveam cincizeci şi şapte de ani şi ştiam că din cauza asta va fi foarte greu să-mi găsesc un serviciu laic. Dar am avut încredere că lucrurile aveau să se rezolve. Decizia nu a fost una uşoară. Mă simţeam rupt între două dorinţe. Pe de o parte, simţeam că dacă e să rămân în Corp, puteam cel puţin să vorbesc în numele intereselor altora, în numele adevărului Scripturilor, în numele moderaţiei şi al echilibrului, chiar dacă vocea mea era auzită cu iritare sau era ignorată. Simţeam că intervalul de timp în care puteam face asta se scurta cu repeziciune, că indiferent de vocea pe care o aveam în discuţiile Corpului de Guvernare, aceea urma să fie în scurt timp oprită, redusă la tăcere. Dorinţa de a fi liber de atmosfera de suspiciune pe care o vedeam dezvoltându-se, liber de participarea într-o structură autoritară pe care nu o puteam apăra cu Scripturile şi de decizii pe care nu le puteam scuza din punct de vedere moral aveau pentru mine o greutate egală. Dacă ţelurile mele erau siguranţa şi confortul, este cert că aş fi optat pentru a rămâne acolo unde eram, întrucât toate nevoile noastre fizice ne-ar fi fost asigurate, făcând parte din personalul de la sediu. Faptul că aveam „vechime“ lungă ne dădea posibilitatea alegerii unora dintre camerele mai bune care deveneau disponibile în multele clădiri mari ale Societăţii.b Timpul nostru de concediu ar fi crescut la echivalentul a circa şase săptămâni pe an şi, fiind membru al Corpului de Guvernare, putea fi oricând combinat cu angajamente de a ţine cuvântări, care te purtau peste tot în Statele Unite şi Canada, sau vizite ca supraveghetor de zonă, care te purtau peste tot în lume (membrii Corpului de Guvernare pot de obicei să-şi petreacă concediile în locuri despre care o persoană obişnuită nu îşi permitea decât să viseze). În 1978, soţia mea şi cu mine am urcat a Soţia mea este cu treisprezece ani mai tânără ca mine. Am înţeles riscurile pe care doctorii le-au adus în atenţia noastră, însă eram dispuşi să le acceptăm. b Nu cu mult timp în urmă, Societatea achiziţionase clădirea Towers Hotel, de 15 etaje, care se alăturase altor clădiri pentru locuinţe de câte zece etaje, deţinute în zona Brooklyn Heights. De atunci, Societate a mai achiziţionat (prin agenţi) Standish Arms Hotel (vândut în 2007) şi Bossert Hotel (vândut în 2012), ambele în Brooklyn, şi a ridicat o nouă clădire rezidenţială de 30 de etaje în zonă (urmează să fie vândută în 2017, odată cu mutarea la noul sediu mondial nordul statului New York, la Warwick, aflat în construcţie din 2013).
Momentul decisiv
277
Clădiri de locuinţe deţinute până de curând de Watch Tower, folosite din nou ca hoteluri Cameră personală la sediu în avioane de peste cincizeci de ori în acel an, iar pe parcursul anilor am călătorit în America Centrală şi de Sud, Asia, Europa, Africa şi Orientul Mijlociu. Dacă era să caut prestigiul sau proeminenţa, nu era rezonabil să fi pretins mai mult. Deja refuzam lunar circa trei sau patru invitaţii de a ţine cuvântări pentru fiecare invitaţie pe care o acceptam. Dacă mă deplasam pe plan internaţional — Paris, Atena, Madrid, Lisabona, Ciudad de Mexico, São Paulo sau aproape orice alt oraş mare — ajungea doar să sfătuim Filiala şi se organiza o întrunire la care strângeau mii de Martori ai lui Iehova. A devenit un lucru obişnuit să mă adresez publicului format din cinci mii până la treizeci de mii de persoane. Practic oriunde merge, un membru al Corpului de Guvernare este un oaspete de onoare printre tovarăşii săi Martori.a În ce priveşte Corpul de Guvernare, mi se părea destul de evident că îţi puteai Ţinând o cuvântare în Madrid asigura stima din partea celorlalţi membri ai Corpului doar prin exprimarea cu regularitate a sprijinului total în favoarea organizaţiei şi, cu foarte mici excepţii, observând tendinţele majorităţii în discuţii, să vorbeşti şi să votezi în consecinţă. Nu vreau să fiu cinic spunând asta. Ceilalţi câţiva membri care ocazional se simţeau obligaţi să exprime obiecţii de conştiinţă la anumite poziţii, reguli sau învăţături tradiţionale, ştiu — chiar dacă nu se exprimă astfel — că este aşa. Chiar şi aşa, am fost numit membru a ceea ce se poate spune că sunt a Toate acestea îmi aduceau aminte de cuvintele lui Isus, consemnate în Matei 23:6.
278
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
două din cele mai influente comitete ale Corpului de Guvernare: Comitetul de Redactare şi Comitetul pentru Serviciu. Comitetul de Redactare a considerat potrivit să-mi repartizeze supravegherea pregătirii (adică nu a scrierii efective) a unui număr de publicaţii care, în final, au ajuns să fie tipărite în multe limbi, în milioane de exemplare.a „Formula“ — dacă pot să o numesc aşa — pentru menţinerea unei poziţii de proeminenţă putea fi discernută cu uşurinţă. Dar nu mi se părea acceptabil din punctul de vedere al conştiinţei. Trebuia să fiu orb ca să nu văd că exprimările mele cu privire la anumite lucruri, motivate de ceea ce mi se păreau că sunt principii biblice clare, nu au fost agreate de mulţi membri ai Corpului. Erau ocazii când mergeam la şedinţele Corpului de Guvernare fiind decis pur şi simplu să nu vorbesc, decât să creez animozitate. Dar atunci când apăreau chestiuni care puteau afecta cu seriozitate vieţile oamenilor, simţeam că nu mă puteam reţine să mă exprim cumva. M-aş fi simţit vinovat dacă nu o făceam. Nu aveam iluzia că ceea ce spuneam urma să cântărească într-o anumită măsură — de fapt, ştiam din propria experienţă că mi-ar îngreuna probabil situaţia, ar face-o mai precară. Dar simţeam că dacă nu iau poziţie faţă de ceva, faţă de anumite principii despre care simţeam că sunt cruciale în creştinism, atunci prezenţa mea acolo nu avea niciun rost, de fapt viaţa nu ar avea prea mult rost real. Am menţionat că aproximativ din anul 1978 începuse să se manifeste o schimbare a climatului în Corp. Euforia care acompania schimbarea dramatică în administraţie se estompase. Spiritul de „tovărăşie“ frăţească, ce părea să domine pentru un timp, alături de exprimări de moderaţie şi optici mai flexibile, au scăzut de asemenea în mod considerabil. Membrii se aşezaseră pe poziţiile lor din cadrul diverselor comitete şi, după un timp, anumiţi membri păreau să îşi cam „arate muşchii“. Au devenit evidente anumite tendinţe ale membrilor relativ uşor de recunoscut, astfel că deseori nu era greu să prevezi cum urma să se voteze într-o anumită problemă. Dacă, de exemplu, Milton Henschel, Fred Franz, Ted Jaracz şi Lloyd Barry îşi ridicau mâinile, puteai fi în general sigur că şi Carey Barber, Martin Poetzinger, William Jackson, George Gangas, Grant Suiter şi Jack Barr îşi vor ridica mâna. Dacă mâinile membrilor din primul grup erau coborâte, atunci şi mâinile celor din al doilea grup rămâneau în gea Printre acestea se numără cărţile Se sfârşeşte totul cu viaa actuală? (scrisă de Reinhard Lengtat); Viaa are totuşi un rost (de Ed Dunlap); Fă-i fericită viaa de familie (scrisă în cea mai mare parte de Colin Quackenbush); Să alegem cea mai bună cale de viaă (engl., de Reinhard Lengtat) şi Comentariu la scrisoarea lui Iacov (engl., de Ed Dunlap). La vremea retragerii mele mi s-a repartizat supravegherea pregătirii unei cărţi despre viaţa lui Isus Cristos, pe care Ed Dunlap era repartizat să o scrie.
Momentul decisiv
279
neral tot coborâte. În cazul unora din ceilalţi era posibil să voteze împreună cu aceştia, dar votul lor nu era la fel de previzibil. Cu mici excepţii, acest tipar era dominant. S-a urmat acest tipar în special atunci când era în discuţie o procedură sau o poziţie tradiţională. Puteai şti aproape cu certitudine de dinainte care vor fi acei membri care vor vota în favoarea menţinerii politicii tradiţionale, împotriva schimbării ei. Chiar şi în cazul „serviciului alternativ“, discutat deja într-un capitol anterior, aceşti membri — deşi inferiori numeric — tot ar fi fost capabili să prevină ca votul unei majorităţi de două treimi să modifice poziţia privitoare la acest caz. În anumite cazuri controversate păreau să existe cel puţin unele dovezi că unii membri fac lobby. Simţeam că, dacă cineva voia să prezinte informaţii pe lângă şedinţa efectivă, cea mai bună cale era să le aştearnă pe hârtie şi să-i înmâneze copii fiecărui membru. Cel puţin atunci toată lumea auzea acelaşi lucru şi, prin urmare, „cărţile erau pe masă“. Dar materiale aşternute în scris erau destul de rare şi chiar şi atunci erau rareori discutate în vreo măsură. Cred că şedinţa din 14 noiembrie 1979 a Corpului de Guvernare a fost un precursor al evenimentelor dramatice care au lovit puternic sediul în primăvara 1980, urmarea cărora a fost excluderea unor membri ai personalului pentru „apostazie“ şi demisia mea din Corp şi din personalul de la sediu. În acea zi am tratat patru chestiuni minore; fiecare moţiune a fost adoptată în unanimitate. Însă orice simţ al armoniei care ar fi putut exista a fost înlăturat repede printr-o observaţie fierbinte. Grant Suiter a spus că ar dori să aducă în discuţie o chestiune despre care zisese că „se bârfeşte într-o măsură considerabilă“. A spus că auzise rapoarte despre unii membri ai Corpului de Guvernare şi ai Departamentului de Redactare care au ţinut cuvântări în care au făcut comentarii care contraziceau învăţătura Societăţii şi acest lucru crea confuzie. A spus că mai auzise că unii membri ai familiei de la sediu rosteau exprimări precum: „Când va muri regele Saul lucrurile se vor schimba“.a Nu auzisem din partea niciunui membru al familiei Betel vreo asemenea observaţie. Grant Suiter nu a spus de unde şi-a obţinut informaţiile sau cine era sursa ‘bârfelor’ la care s-a referit, însă a devenit foarte tensionat şi atât cuvintele, cât şi mimica lui au reflectat sentimente puternice şi aprinse. Şi, pentru prima oară, atunci a ieşit la suprafaţă termenul „apostazie“ într-o şedinţă a Corpului de Guvernare. a S-au referit probabil la preşedintele corporaţiei (Fred Franz), întrucât unii credeau (în mod greşit) că preşedinţia reprezenta încă puterea de bază pe care o ocupase înainte de 1976.
280
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
A urmat o discuţie destul de intensă, în care majoritatea membrilor au arătat că este pentru prima oară când aud astfel de lucruri. Când am luat cuvântul, am zis că ţinusem cuvântări peste tot în Statele Unite şi multe alte ţări şi nicăieri nu am declarat lucruri care să contrazică învăţăturile publicate ale organizaţiei. Erau cazuri rare când cuvântările prezentate de membrii Corpului de Guvernare nu erau înregistrate pe bandă de cel puţin o persoană, iar dacă s-ar zice vreun lucru deplasat, dovada ar fi acolo. În acest caz, arătam eu, Corpul de Guvernare nu şi-ar întemeia cunoştinţa referitoare la aceste lucruri pe nişte bârfe, căci sigur ar fi cineva care să scrie despre ele şi să pună întrebări. Am întrebat dacă Grant Suiter cunoaşte personal un asemenea caz, în care să fie implicat un membru al Corpului de Guvernare sau al Departamentului de Redactare. A spus doar că ‘se discută despre aceste lucruri’ şi că unii membri ai comitetelor filialelor, care participau la seminarii ţinute la sediu, spuneau că erau „confuzi“, fiindcă auziseră unele păreri contradictorii de la cei care conduceau cursurile. Decizia a fost ca Comitetul pentru Învăţământ (acesta supraveghea seminariile) să facă investigaţii. La o şedinţă ulterioară, comitetul a raportat că nu se găsise nicio dovadă a lucrurilor despre care s-a vorbit, iar singura „confuzie“ a bărbaţilor de la filiale a fost cu privire la o idee dezbătută într-un curs condus de Carey Barber, membru al Corpului de Guvernare. El a tratat faptul că regatul lui Cristos a început să fie instaurat în 33 e.n., odată cu urcarea sa la cer, şi unora li s-a părut greu să împace această idee cu învăţătura despre 1914.a Rezolvarea acestei chestiuni a fost un acord ca toţi membrii Corpului de Guvernare să aibă grijă când vorbesc în ocaziile în care sunt repartizaţi; s-a specificat clar în timpul şedinţei că acest lucru nu implică însă vreo încercare de a controla conversaţiile private ale membrilor, precum cele cu prietenii personali. Această poziţie din urmă nu a rezistat la test. Discuţia mi s-a părut semnificativă. Deşi Grant Suiter nu a arătat concret că ar cunoaşte un caz în care vreun membru al Corpului de Guvernare făcuse comentarii contrare învăţăturilor publicate în timp ce era în repartiţie, eu ştiam că unii puteau fi menţionaţi. Corpul analizase deja ocazia vizitei pe care o făcuse Albert Schroeder la unele filiale europene, când şi-a prezentat părerea că expresia „această generaţie“ ar putea avea un sens diferit de cel publicat. Această informaţie ne-a parvenit din mai multe surse. Era cunoscut şi faptul că preşedintele, Fred Franz, introdusese o nouă concepţie privitoare la „cheile regatului“, pomenite în Matei 16:19, atunci când preda anumite cursuri a Învăţătura oficială este că, în urma urcării sale la cer, Cristos a început să domnească în calitate de rege doar peste congregaţia sa; că abia în 1914 a preluat puterea deplină pentru a domni peste întreg pământul.
Momentul decisiv
281
la Şcoala Galaad, iar această concepţie contrazicea învăţăturile publicate ale organizaţiei. Acest lucru s-a făcut fără consultarea prealabilă a Corpului, iar concepţia nu a fost prezentată ca o sugestie, ci ca singurul punct de vedere corect.a Clase întregi de absolvenţi ai Şcolii Galaad au mers în repartiţiile lor cu această nouă viziune, despre care ceilalţi fraţi nici măcar nu auziseră. Niciunul din aceste cazuri nu a fost adus în discuţie în cadrul şedinţei Corpului de Guvernare, însă nu m-am simţit deloc înclinat să o fac.b Dar am simţit că exista o tendinţă ascunsă bine definită care, mai devreme sau mai târziu, avea să iasă la suprafaţă. Şi, fără îndoială, după ce avea să iasă, forţa sa nu urma să acţioneze împotriva unor astfel de persoane, ci împotriva mea, iar în afara Corpului, împotriva lui Edward Dunlap. Din cauza sentimentului pe care îl puteam discerne din partea mai multor membri, începusem să cântăresc măsura în care ar fi potrivit să demisionez din Comitetul pentru Serviciu şi să îmi limitez participarea în calitate de membru de comitet doar la Comitetul de Redactare. În timpul unei conversaţii purtate într-o zi cu Robert Wallen, secretarul Comitetului pentru Serviciu (dar nu şi membru al Corpului de Guvernare) i-am menţionat că urma să mă retrag din acel comitet.c A răspuns: „Nu poţi face asta. Trebuie să existe ceva echilibru în comitet“. M-a îndemnat să mă răzgândesc. Însă acelaşi sentiment advers, care fusese exprimat în şedinţa din 14 noiembrie 1979, s-a făcut remarcat şi într-o altă şedinţă şi, cum m-am şi gândit, eu am fost cel menţionat. Pe parcursul şedinţei, Lloyd Barry, cel care avea responsabilitatea să se asigure ca fiecare număr al revistei Turnul de veghe să fie asamblat şi gata pentru a fi publicat, şi-a exprimat o puternică îngrijorare faţă de faptul că eu îmi pusesem iniţialele pe un număr considerabil (pe care l-a specificat) de articole din Turnul de veghe care trecuseră prin Comitetul de Redactare. (Fiecare articol care avea să fie publicat trecea mai întâi prin mâinile celor cinci membri ai comitetului, iar iniţialele scrise deasupra erau semnul aprobării articolua În cele din urmă, această interpretare a ajuns în faţa Corpului şi, după multe dezbateri, a fost în sfârşit aprobată (nu în unanimitate) şi publicată în Turnul de veghe din 1 octombrie 1979 (engl.), paginile 16–29. În limba română, articolele au apărut în Turnul de veghe din 1 februarie 1981, paginile 3–15. b La o întrunire (din Chicago, cred) a unor avocaţi şi medici Martori, un alt membru al Corpului de Guvernare, Grant Suiter, i-a invitat să-şi expună părerea despre cât e de potrivită poziţia pe atunci în vigoare a Societăţii privind folosirea termenului „slujitor ordinat“. Deşi el nu-şi exprimase vreo atitudine de dezacord la acea întrunire, el şi-a exprimat-o în faţa Corpului, iar răspunsul care a urmat invitaţiei sale a arătat cu claritate că cei care au auzit-o s-au simţit liberi să critice poziţia de atunci. c Ceilalţi membri ai comitetului erau pe atunci Ted Jaracz (coordonator), Milton Henschel, Albert Schroeder, William Jackson şi Martin Poetzinger.
282
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
lui.) Deşi nu înţelegeam motivul pentru care a adus în discuţie problema în plină şedinţă, în loc să îmi vorbească întâi în particular sau la o întrunire a Comitetului de Redactare, am recunoscut că ceea ce spusese e adevărat. (De fapt, am fost surprins să aud numărul exact al articolelor pe care nu le semnasem, căci nu le-am ţinut evidenţa; el le-a ţinut-o.) Am explicat că nu am semnat în acele cazuri pur şi simplu din cauza faptului că nu îmi permitea conştiinţa. În acelaşi timp, nu am depus niciun fel de efort pentru a împiedica publicarea respectivelor articole (unele dintre ele fiind articole scrise de preşedinte pe baza profeţiei lui Ieremia, accentuând mult ‘rolul profetic’ al organizaţiei şi anumiţi ani, precum 1914 şi 1919), nici nu am depus vreun efort pentru a provoca discuţii pe marginea subiectului. Absenţa iniţialelor mele reprezenta abţinerea, nu opoziţia. Am declarat în faţa întregului Corp că, dacă acest lucru reprezintă o problemă, dacă faptul că cineva refuză pe motiv de conştiinţă să semneze e considerat nepotrivit, atunci există o soluţie simplă. Puteau să numească pe altcineva care să slujească în Comitetul de Redactare, a cărui conştiinţă să nu-l împiedice să aprobe materialele. Am menţionat la vremea aceea gândurile mele despre demisia din Comitetul pentru Serviciu pentru a putea aloca mai mult timp contribuţiei la necesităţile Departamentului de Redactare. Aşadar am predat problema în mâinile lor şi le-am spus clar că voi putea accepta hotărârea pe care o vor lua, indiferent care va fi aceea. După şedinţă, Lyman Swingle, pe atunci coordonator atât al Comitetului de Redactare, cât şi al Departamentului de Redactare, mi-a vorbit în biroul său şi a zis: „Nu poţi să-mi faci asta. Dacă decid de capul lor să te înlocuiască în Comitetul de Redactare, bine. Dar nu te oferi să demisionezi“. A vorbit cu o forţă destul de puternică. I-am spus că o las pur şi simplu la latitudinea Corpului, pentru că mă săturasem de controverse şi aveam să mă bucur de orice decizie care să mai lase din tensiunea pe care o simţeam. El şi-a repetat îndemnul. Corpul nu mi-a schimbat repartiţia. Cu toate acestea, aveam un presentiment puternic că vor izbucni probleme. Dar nu aveam cum să ştiu că până în şase luni mă voi afla în mijlocul unei furtuni de o intensitate aproape fanatică, în care Corpul de Guvernare să reacţioneze cu măsuri drastice la ceea ce considera acesta a fi o „conspiraţie“ de proporţii serioase, una care ameninţă însuşi nucleul organizaţiei. Iată acum care a fost această „conspiraţie periculoasă“, de fapt, ce proporţii „masive“ a avut, cât de gravă a fost „infracţiunea“ celor implicaţi, cum s-a justificat starea de „mentalitate de asediu“ care s-a dezvoltat în organizaţie şi care continuă până în zilele noastre — evenimentele care au dus la „epurarea“ din primăvara anului 1980. Cu o zi înainte să plec la Paris, în prima parte a călătoriei mele în
Momentul decisiv
283
Africa de Vest (16 noiembrie 1979), Fred Franz, preşedintele Societăţii, prezida discuţia de dimineaţa a textului biblic (el slujea în calitate de conducător în săptămâna aceea). În comentariile sale, el a afirmat că unii puneau la îndoială poziţia Societăţii (prezentată într-un Turn de veghe recent) că Isus Cristos este mediator doar pentru cei „unşi“, nu şi pentru celelalte milioane de Martori ai lui Iehova.a Unul dintre ele era: Ei i-ar băga pe toţi în aceeaşi oală şi l-ar face pe Isus Cristos mediatorul fiecărui Ion, Gheorghe şi Petre.
Nu pot decât să mă gândesc la toţi aceşti Ion, Gheorghe şi Petre prezenţi în familia de la sediu şi să întreb cum le sunau lor aceste cuvinte. Ştiam că printre membrii familiei se purtau discuţii deloc neglijabile pe marginea acestui subiect, unele dintre ele, fără îndoială, nefavorabile. Preşedintele a continuat afirmând că învăţătura Societăţii era corectă. Singurul text din Scriptură la care s-a referit era capitolul 12 din Evrei şi cuvintele: Pentru disciplinare suportaţi voi. Dumnezeu se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care tatăl nu-l disciplinează? Dar, dacă sunteţi scutiţi de disciplinarea de care toţi au parte, sunteţi copii nelegitimi, nu fii.
Apoi a relatat ilustrarea despre un cal al cărui stăpân foloseşte disciplinarea pentru a-l învăţa să meargă în cerc şi a zis: „Uneori ar putea fi nevoie de câteva lovituri de bici pentru a-l face să facă asta“. I-a îndemnat pe toţi cei care aveau îndoieli cu privire la învăţătura Societăţii despre acest punct să reziste, să accepte disciplinarea şi ‘să arate că are sângele să se ţină de ea!’b În acea seară am pornit spre Paris, dar timp de câteva zile simţeam că mi se făcuse rău nu doar din cauza acestor cuvinte, ci din cauza întregului mod de abordare şi a spiritului pe care l-am văzut manifestându-se în ultimii ani. Îmi era evident din Scripturi că Isus Cristos şi-a oferit rolul de mediator pentru a aduce împăcarea cu Dumnezeu fiecărui Ion, Gheorghe şi Petre, iar faptul că şi-a dat viaţa pentru fiecare persoană, că a furnizat jertfa de răscumpărare şi că a făcut foloasele sale disponibile oricui ar alege să le accepte era tocmai opusul atitudinii exprimate în acea discuţie de la sediu. Se părea că auzeam cu toţii „o altă veste bună“, nu vestea bună care a fost prezentată de către scriitori inspiraţi în secolul întâi. a Vezi Turnul de veghe din 1 aprilie 1979, pagina 31 (engl.), şi din 15 noiembrie 1979, paginile 21–27 (engl.; pentru ediţia în limba română vezi numărul din 1 martie 1981, paginile 26–31). b Comentariul lui Ed Dunlap, ca replică, a fost: „Eu mereu am crezut că credinţa e cea care ne permite să suportăm, nu «sângele»“.
284
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Penultima ţară pe care am vizitat-o în Africa a fost Mali. Majoritatea misionarilor erau de naţionalitate franceză. După ce m-am chinuit cu o prezentare în franceză a unor idei pe care le dezbăteam cu misionarii în fiecare ţară, am întrebat dacă nu au întrebări. A doua întrebare pusă de ei a fost: „Turnul de veghe spune că Isus este mediator doar pentru cei unşi, nu şi pentru ceilalţi dintre noi. Poţi să ne lămureşti? Nici măcar în rugăciune nu este mediatorul nostru?“ Dacă interesul meu ar fi fost să seamăn îndoială, aceasta ar fi fost o ocazie evidentă. În schimb, am încercat să-i calmez, atrăgându-le atenţia asupra primei scrisori a lui Ioan, capitolul doi, versetul 1, care vorbeşte despre Isus ca fiind ‘ajutorul’ celor pentru care el reprezintă o ‘jertfă de împăcare pentru păcate’, incluzându-i pe cei din ‘întreaga lume’. Le-am spus că, deşi s-ar putea să nu se gândească la Isus ca mediator al lor, se vor gândi cu siguranţă la el ca ajutorul lor. Şi că ei pot fi siguri de un lucru: interesul lui Isus faţă „Depunere de mărturie“ în Africa de ei e la fel de mare ca şi cel faţă de orice altă persoană de pe pământ. Simţeam că am reuşit să împiedic agravarea chestiunii în ei şi că nu am spus nimic prin care să pun la îndoială afirmaţiile din Turnul de veghe. Însă, cu câteva zile mai târziu, în timp ce mă duceam la aeroport ca să mă îmbarc spre Senegal, misionarii au ieşit să mă conducă. Una dintre misionare m-a abordat, întrebând: „Dar nici măcar în cazul rugăciunilor nu îndeplineşte Isus rolul de mediator?“ Nu puteam să fac altceva decât să repet şi să subliniez din nou practic aceeaşi idee pe care am prezentat-o înainte, la întrunirea de la casa misionară. M-am întors la Brooklyn după aproximativ trei săptămâni, iar singura dificultate pe care am întâmpinat-o în Africa a fost deraierea unui tren în care am făcut o călătorie de douăzeci de ore, peste noapte, de la Ouagadougou (Volta Superioară; azi, Burkina Faso) la Abidjan (Coasta de Fildeş). Locomotiva trenului deraiat
Momentul decisiv
285
După ce m-am întors, în dimineaţa următoare, un membru vizitator al unui comitet de filială şi soţia sa şedeau lângă mine la masă la micul dejun. Abia începuse micul dejun şi soţia voia să ştie dacă îmi poate pune o întrebare. Am răspuns: „Întreabă-mă. Nu ştiu dacă voi putea să-ţi răspund“. Mi-a spus că, în seara anterioară, ea şi soţul ei participaseră la studiul unui Turn de veghe care trata rolul de mediator al lui Cristos şi a pus practic aceeaşi întrebare pe care mi-o pusese misionarul francez din Mali. I-am dat acelaşi răspuns. În acel weekend, am fost repartizat să ţin o cuvântare la New Jersey, iar în urma cuvântării am fost abordat de o femeie din public (o Martoră activă) care mi-a zis că are câteva întrebări. Mi-a pus trei întrebări; a doua a fost despre rolul de mediator al lui Cristos. Am dat din nou acelaşi răspuns. Am menţionat aceste incidente, deoarece ele reprezintă practica mea standard atunci când astfel de persoane îmi pun întrebări în care sunt implicate învăţături publicate ale organizaţiei. Orice îndoială pe care am avut-o cu susţinerea scripturală a învăţăturilor organizaţiei am discutat-o doar cu cunoştinţe personale de durată, iar fiecare dintre ei (în cazul bărbaţilor) erau bătrâni de congregaţie. Până în 1980 nu cred că, pe lângă soţia mea, existau mai mult de patru sau cinci persoane pe pământ care cunoşteau în adevărata măsură îngrijorările pe care le aveam şi niciuna dintre acestea nu ştia toate motivele care au cauzat aceste îngrijorări. Ar fi fost nevoie de o carte ca aceasta pentru ca ei să le fi ştiut. Nu am avut însă nici cea mai mică îndoială că foarte mulţi alţi Martori ai lui Iehova îşi făceau cel puţin unele dintre aceleaşi griji pe care mi le făceam eu.a Anii petrecuţi de mine în Corpul de Guvernare nu au dovedit nicidecum că acele griji ar fi manifestate în mod deschis sau că acestora li se acordă consideraţia cuvenită printr-o cercetare atentă şi minuţioasă în Scripturi şi că deciziile cu privire la ele s-ar lua nu pe baza unui punct de vedere tradiţional de demult, ci în baza dovezii biblice sau a lipsei acesteia. Dovezile indicau, în schimb, spre concluzia că orice discuţie deschisă a acelor dificultăţi era considerată un mare pericol la adresa organizaţiei, ca fiind neloială intereselor sale. Se părea că unitatea (de fapt, uniformitatea) era mai importantă decât adevărul. Îndoielile cu privire a Într-o zi m-a abordat un vechi membru al Departamentului pentru Serviciu şi mi-a pus o întrebare legată de un articol scris de preşedinte. I-am spus că nu pot să răspund la articol şi i-am sugerat să-şi formuleze cererea în scris. Mi-a răspuns: „Nu, am mai făcut asta şi m-am ars“. I-am zis că dacă oamenii nu trimit scrisori, nimeni nu le cunoaşte îngrijorările. Răspunsul lui a fost: „Dacă chiar vrei să ştii ce simt oamenii despre aceste articole, zi-le supraveghetorilor de circumscripţie şi de district să scrie despre simţămintele lor cu privire la unele dintre articole. Dar spune-le să nu îşi treacă numele; în caz contrar vor scrie doar ceea ce cred ei că se doreşte“. A zis că acest lucru e valabil şi dacă li s-ar face invitaţie bătrânilor de la Betel să scrie.
286
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
la învăţăturile organizaţiei puteau fi discutate în cercul interior al Corpului de Guvernare, dar nicăieri altundeva. Indiferent cât de încinsă era dezbaterea cu privire la o anumită chestiune în interiorul acelui cerc, Corpul trebuia să afişeze o imagine a unanimităţii faţă de toţi cei din exterior, chiar dacă acea „imagine“ masca de fapt un dezacord serios privitor la ideea respectivă. Nu am găsit nimic în Scripturi care să justifice această pretenţie, întrucât aceste Scripturi îşi justificau caracterul adevărat tocmai prin sinceritatea, caracterul deschis şi candoarea prin care recunoşteau diferenţele existente printre primii creştini, inclusiv printre apostoli şi bătrâni. Ceea ce este mai important este că nu am găsit nimic în Scripturi care să justifice restricţionarea discuţiilor la o societate secretă şi închisă de bărbaţi ale căror decizii cu majoritate de două treimi trebuia să fie apoi acceptate de toţi creştinii ca „adevăr revelat“. Nu credeam că existau motive de teamă faţă de discuţii libere despre adevăr sau de a-l ascunde de cercetarea atentă. Orice învăţătură care trebuia să fie ferită de o astfel de investigaţie nu merita să fie susţinută. Începând din perioada redactării lucrării de referinţă intitulată Auxiliar pentru înelegerea Bibliei (engl.), m-am asociat strâns cu Edward Dunlap. M-am întâlnit cu el prima dată în 1964, când am participat la un curs de zece luni la Şcoala Galaad. Pe atunci era arhivarul Şcolii şi unul din cei patru instructori. Clasa noastră (a 39-a promoţie) era compusă din circa o sută de persoane, majoritatea lor fiind de la filiale. Se poate spune într-adevăr că majoritatea lor a considerat orele lui Dunlap de departe cele mai instructive în ce priveşte acumularea de înţelegere a Scripturilor.a Originar din Oklahoma, cu un aspect neîngrijit, Ed beneficiase de o instruire obişnuită, dar avea capacitatea să ia subiectele cele mai dificile şi mai complexe şi să le transpună într-un limbaj uşor de înţeles, indiferent că era vorba de funcţiile Legii mozaice sau de studiul ştiinţific al geneticii. Însă pentru mine mai important a fost că era lipsit de pretenţii. Dincolo de o înclinaţie pentru cravate ostentative, el era în principiu o persoană reţinută, umilă în aspect, în comportament şi în vorbire. Nu conta ce responsabilitate îi era repartizată, el rămânea mereu aceeaşi persoană. Un incident care a tipizat în mintea mea personalitatea lui a fost o observaţie pe care mi-a făcut-o în legătură cu un examen semestrial. Parcurgeam diversele scrisori ale lui Pavel în timpul orelor şi în fiecare săptămână era câte un examen din punctele studiate. Printre acele a Lloyd Barry a fost de asemenea în această clasă şi s-a exprimat aşa în mai multe ocazii în timp ce era membru al Corpului de Guvernare. Mă îndoiesc că vreunul dintre ceilalţi studenţi a pus vreodată sub semnul întrebării cunoştinţa pe care o avea Ed din Scripturi şi iubirea lui profundă faţă de ele.
Momentul decisiv
287
idei erau în general întrebări despre timpul şi locul probabil al scrierii fiecărei scrisori în parte. Nu era greu să reţii dacă luai fiecare scrisoare pe rând. Dar când a sosit vremea examenelor, am realizat că acum urmau să fie implicate toate cele treisprezece scrisori pauline, iar reţinerea diferitelor date şi locuri ale scrierii a constituit o problemă destul de măricică. Ordinea lor în canonul biblic nu o respecta pe cea cronologică. Am lucrat un timp îndelungat şi, în cele din urmă, am găsit un sistem mintal pentru a mi le reaminti. Edward Dunlap A început examenul şi aveam două ore ca să-l terminăm. L-am încheiat destul de devreme şi, ieşind din clasă, l-am întâlnit pe Ed intrând. M-a întrebat: „Cum a fost?“ I-am răspuns: „Păi, nu a fost rău. Dar nu te voi ierta niciodată“. M-a întrebat la ce mă refer. I-am zis: „Am muncit şi am muncit şi am muncit pentru a întocmi un sistem ca să reţin data şi locul scrierii fiecărei scrisori şi nu ai pus nici măcar o singură întrebare din asta“. Luându-mi observaţia ceva mai serios decât era intenţionată, el a zis: „Ştii care e motivul pentru care nu am pus astfel de întrebări în examenele semestriale? Nici eu nu pot reţine chestiile astea“. Şcoala avea patru instructori: Ulysses Glass, Bill Wilkinson, Fred Rusk şi Ed Dunlap. Cred că este cinstit să spun că, dintre cei patru, Ed era singurul capabil să dea acest gen de răspuns. Era o reflectare tipică a personalităţii sale modeste. El fusese dintotdeauna puternic devotat organizaţiei; recordul său în serviciul cu timp integral l-a egalat pe al meu în lungime. O altă împrejurare care spune ceva despre el este în legătură cu o maladie de care s-a îmbolnăvit la sfârşitul anilor ’60. Numită popular tic douloureux (un termen franţuzesc care înseamnă „spasm dureros“), termenul ei medical este nevralgie trigeminală, inflamarea unui nerv facial mare, trifurcat, care produce una dintre cele mai dureroase boli cunoscute oamenilor. Durerea extremă poate fi provocată de orice: o briză, o atingere, orice care poate să excite nervul şi, cu cât se agravează boala, victima abia mai poate să facă lucruri obişnuite, precum să se pieptene, să se spele pe dinţi sau să mănânce, fără să rişte să sufere un atac. Unii dintre cei care suferă de aşa ceva ajung să se sinucidă. Ed a suferit de boală timp de şapte ani, cu mici atenuări temporare, urmate de înrăutăţire. În acest timp, preşedintele, Nathan Knorr, şi-a însuşit cumva părerea (bazându-se probabil pe comentariile altora) că acest lucru era ceva emoţional din partea lui Ed, nu era în mod autentic de provenienţă fiziologică. Într-o zi a vorbit cu Ed, întrebându-l despre căsnicia sa şi alte lucruri legate de boală. Ed l-a asigurat că aceea nu
288
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
avea nicio legătură cu problema, că el se putea bucura pe deplin de concedii, deşi atacurile puteau surveni fără avertisment. Preşedintele nu i-a conferit însă greutate explicaţiei lui Ed şi l-a informat că hotărâse să-l trimită la fabrică pentru o vreme ca să poată exersa mai mult. Avea să lucreze la legătorie. Pe atunci Ed era sexagenar, de o vreme luase medicamentele puternice, prescrise de medicul personalului pentru a suprima atacurile dureroase şi uneori era ţintuit de pat pe mai multe zile sau o săptămână din cauza bolii. Dar acum fusese trimis la legătorie şi era repartizat să alimenteze o maşină pe linia de legare. A făcut asta timp de mai multe luni şi s-a străduit în linişte să se achite cât se poate de bine de această repartiţie „teocratică“. Dar faptul că mi s-a confesat l-a făcut să-şi dea seama pentru prima dată de controlul absolut pe care organizaţia îl exercită asupra vieţii sale. Încercările sale de a da explicaţii au fost ignorate şi, împotriva a tot ce înseamnă bunul simţ, a fost pus în situaţia cel mai puţin de dorit pentru cineva care suferă de o astfel de boală. După câţiva ani, la punctul de a ajunge în disperarea absolută, Ed a aflat de un neurochirurg din Pittsburgh, care credea că descoperise cauza acestei maladii seculare şi a perfecţionat microchirurgia pentru a oferi un remediu. Ed a fost operat (operaţia cuprindea eliminarea unei porţiuni a craniului şi procedura de remediere în legătură cu artera principală care duce la creier, care curge în paralel cu nervul inflamat) şi, în cele din urmă, s-a vindecat. Nu s-a aşteptat la nicio scuză din partea organizaţiei pentru judecata serios eronată în legătură cu aprecierea şi tratarea problemei sale chinuitoare. Într-adevăr, nu a primit niciuna. Întrucât locurile noastre de muncă nu au fost la o distanţă mai mare de un birou, atât în timpul proiectului Auxiliar, cât şi după aceea, am conversat cu regularitate, am împărtăşit tot felul de lucruri interesante peste care dădeam în timpul cercetărilor. Comitetul de Redactare al Corpului de Guvernare ne-a repartizat să lucrăm împreună la un număr de proiecte, precum Comentariu la scrisoarea lui Iacov (engl.). În conversaţiile noastre nu eram tot timpul de acord în toate privinţele, dar asta nu ne-a afectat prietenia şi respectul reciproc. Am relatat toate acestea pentru că Edward Dunlap a fost una dintre puţinele persoane care ştiau cât de profund băteau îngrijorările mele cu privire la ceea ce vedeam în organizaţie şi, în special, în Corpul de Guvernare. Mi-a împărtăşit aceste îngrijorări. Asemenea mie, Ed s-a îngrijorat pentru că nu putea să armonizeze cu Scripturile multe lucruri din ceea ce vedea, auzea şi citea. Deşi se asociase cu organizaţia de la începutul anilor ’30, el nu s-a considerat ca fiind dintre cei „unşi“ în cea mai mare parte a anilor cât
Momentul decisiv
289
a fost Martor. Am vorbit cu el despre acest subiect într-o zi, la sfârşitul anilor ’70, iar el mi-a relatat că, atunci când a început el să se asocieze în anii ’30, Turnul de veghe învăţa că există două clase care vor moşteni viaţa cerească: „cei aleşi“ (compuşi din cei 144 000) şi „marea mulţime“ (din Revelaţia, capitolul 7). Se spunea că „marea mulţime“ cuprinde creştini cu mai puină credinţă decât cei aleşi şi astfel, deşi şi ei primeau viaţă cerească, „marea mulţime“ nu avea să fie printre cei care vor domni cu Cristos ca regi şi preoţi. Întrucât una din cele două clase era clar superioară, iar cealaltă inferioară, Ed a presupus în mod tipic că el trebuie să facă parte din clasa inferioară, „marea mulţime“. A venit 1935 şi judecătorul Rutherford a anunţat la congresul din Washington, D.C., „adevărul revelat“ că, din punct de vedere scriptural, cei din „marea mulţime“ aveau să trăiască pe pământ, nu în cer. Precum a spus Ed, el tot timpul avusese speranţa vieţii cereşti, a simţit că nu este nimic mai minunat decât să slujeşti în prezenţa lui Dumnezeu şi în compania Fiului său. Dar datorită schimbării viziunii organizaţiei, el a refulat aceste speranţe şi a acceptat ceea ce i s-a spus că trebuie să fie speranţa sa ca membru al ‘marii mulţimi’. Abia în 1979 a ajuns cu claritate la decizia că nicio organizaţie umană nu poate schimba invitaţia care se află în Scripturi, de pildă, prin stabilirea unei date la care să se schimbe speranţa pe care Biblia o prezintă ca fiind deschisă oricărei persoane care îmbrăţişează acea speranţă, indiferent că o cheamă Ion, Gheorghe, Petre sau Ed. Deci la patruzeci şi patru de ani după 1935, el a început să se împărtăşească din emblemele — pâinea şi vinul — la Cina Domnului, ceva ce doar „cei unşi“ îl fac printre Martorii lui Iehova. Când un Martor sau oricine altcineva întrebă „Cum ştie cineva dacă într-adevăr face parte din clasa unsă, cu speranţă cerească?“, răspunsul standard este să te referi la afirmaţia lui Pavel din Romani, capitolul 8, versetele 16 şi 17: Spiritul însuşi depune mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Deci dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: da, moştenitori ai lui Dumnezeu, dar comoştenitori cu Cristos, cu condiţia să suferim împreună cu el ca să fim şi glorificaţi împreună cu el.
Învăţătura oficială a fost (şi este în continuare) că doar cei din clasa celor 144 000 de „unşi“ pot avea această ‘mărturie a spiritului’, iar acesta le-ar spune că ei fac parte din grupul ales al celor 144 000 care pot în mod exclusiv să spere la viaţă cerească. Toţi ceilalţi puteau fi numiţi doar „în perspectivă“ copii ai lui Dumnezeu, iar speranţa lor trebuie să fie pământească. Citind contextul, de la începutul până la sfârşitul capitolului, lui Ed îi devenise evident că apostolul Pavel vorbea într-adevăr
290
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
de două clase. Dar nu două clase împărţite în funcţie de speranţa de viitor, fie ea cerească sau pământească. Cele două clase erau în schimb următoarele: cei călăuziţi de spiritul lui Dumnezeu, pe de-o parte, şi cei conduşi de carnea păcătoasă, pe de altă parte. Contrastul pe care l-a scos în evidenţă apostolul nu a fost între speranţa de viaţă în cer sau viaţa pe pământ, ci între viaţa şi moartea înseşi, între prietenia cu Dumnezeu şi duşmănia cu Dumnezeu. Versetele de la 6 la 9 afirmă: Căci a îndrepta mintea spre carne înseamnă moarte, dar a îndrepta mintea spre spirit înseamnă viaţă şi pace, fiindcă a îndrepta mintea spre carne înseamnă duşmănie cu Dumnezeu, deoarece carnea nu este supusă legii lui Dumnezeu pentru că nici nu poate. Astfel, cei ce trăiesc potrivit cărnii nu-i pot plăcea lui Dumnezeu. Totuşi, voi nu trăiţi potrivit cărnii, ci potrivit spiritului, dacă spiritul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Însă, dacă cineva nu are spiritul lui Cristos, acela nu este al lui.
Problema din discuţia lui Pavel nu se referea la viaţă cerească sau pământească, ci, pur şi simplu, dacă cineva trăia conform spiritului lui Dumnezeu sau, în schimb, trăia potrivit cărnii păcătoase. Pavel a clarificat că era ori una, ori cealaltă: ori aveai spiritul lui Dumnezeu şi îi produceai rodul, ori erai în duşmănie cu Dumnezeu şi nu aparţineai lui Cristos. Fără acel spirit nu putea să existe „viaţă şi pace“, doar moarte. Dacă persoana chiar avea spiritul lui Dumnezeu, atunci el era un fiu al lui Dumnezeu, căci Pavel afirmă (versetul 14): Căci toţi cei ce sunt conduşi de spiritul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.a
După cum a remarcat Ed, Pavel nu a spus că doar câţiva, ci „toi cei care sunt conduşi de spiritul lui Dumnezeu“ sunt fiii lui, copiii lui. Cei conduşi de spirit trebuie să aibă „mărturia“ spiritului în acel sens, inclusiv dovada rodului său în vieţile lor, într-un fel asemănător modului în care Biblia spune că Abel, Enoh, Noe şi alţii „au primit mărturie“ că erau pe placul lui Dumnezeu.b Relevanţa acestor idei devine evidentă odată cu analizarea modului în care s-au desfăşurat evenimentele ulterioare. a Compară cu folosirea de către apostol a aceleiaşi expresii „conduşi de spirit“ într-un contrast asemănător între carnea păcătoasă şi spiritul lui Dumnezeu în Galateni 5:18, unde se spune că cei „conduşi de spirit“ ‘nu sunt sub lege’. Faptul de a nega că acest verset se aplică tuturor creştinilor şi a spune că i se aplică doar unui grup select ar însemna să-i laşi pe ceilalţi sub lege şi sub condamnarea legii. b Evrei 11:1–7.
Momentul decisiv
291
Ajunge să spunem aici că Ed Dunlap a avut în principiu aceleaşi îngrijorări ca şi mine, în special în ce priveşte manifestarea dogmatismului şi a spiritului autoritar. Părerea lui, precum şi a mea, a fost că, dacă autoritatea umană era împinsă dincolo de limitele cuvenite, aceasta preia în mod inevitabil o parte din rolul lui Cristos Isus de Cap al congregaţiei. La scurt timp după întoarcerea mea din Africa a venit la camera noastră de la sediu un foarte vechi prieten. Numele lui era René Vázquez şi îl cunoşteam de aproximativ treizeci de ani. L-am întâlnit prima dată în Puerto Rico, în oraşul Mayagüez unde locuia împreună cu tatăl său, care se recăsătorise. Pe atunci René era adolescent şi elev de liceu. Atât tatăl său, cât şi soţia tatălui său s-au opus vehement împotriva faptului că René studia cu Martorii lui Iehova. Opoziţia lor a devenit atât de intensă, încât într-o seară, după ce a studiat acasă la nişte misionari Martori, René simţea că nu mai putea să reziste. Şi-a petrecut noaptea pe o bancă, într-un parc dintr-o piaţă publică. În următoarea dimineaţă s-a dus acasă la un unchi şi o mătuşă, rugându-i să-i permită să locuiască cu ei; aceştia au fost de acord. Deşi nu îi simpatizau pe Martorii lui Iehova, erau oameni toleranţi. În urma absolvirii liceului, René şi-a început imediat „serviciul de pionier“, cu timp integral. În urma participării la un congres ţinut la New York în 1953, René a decis să rămână în Statele Unite, s-a căsătorit, iar el şi soţia lui au făcut „pionieratul“ împreună. Au fost invitaţi să facă lucrarea itinerantă printre congregaţiile de limbă spaniolă din vestul Statelor Unite, mai târziu au absolvit Şcoala Galaad şi au fost trimişi în Spania. René a fost numit în scurt timp supraveghetor de district în acea ţară. Lucrarea Martorilor lui Iehova se afla sub interdicţie oficială, iar el şi soţia sa au călătorit prin toată Spania cu obligaţia de a urmări constant prezenţa poliţiei şi fiind conştienţi de pericolul de a fi descoperiţi şi arestaţi sau deportaţi. Toate întrunirile se ţineau pe ascuns. După ani de astfel de activitate „subterană“, nervii lui René au slăbit aproape până la cedare. El şi soţia sa fuseseră deja de şapte ani în Spania. Datorită sănătăţii sale şi a unor necesităţi ale familiei soţiei sale, cei doi s-au întors în Statele Unite, plătind drumul din surse proprii şi sosind practic fără fonduri. La întoarcere, singurul loc de muncă pe care René a putut să-l găsească era într-o oţelărie, unde trebuia să ridice greutăţi. Fiind mic de statură, constituţia lui fragilă a cedat şi a ajuns la spital. Mai târziu şi-a găsit un alt loc de muncă şi, odată ce şi-au încheiat problemele financiare, el şi soţia lui şi-au reluat serviciul de „pionier“, apoi lucrarea de circumscripţie şi de district, iar în final, au fost invitaţi să devină membri ai personalului de la sediul din Brooklyn unde René a fost numit supraveghetor al Biroului pentru Serviciu, în care a trebuit să se îngrijească
292
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
de toate congregaţiile de limbă spaniolă din Statele Unite, cuprinzând circa treizeci de mii de Martori. A slujit acolo până în 1969, când soţia sa a devenit însărcinată, ceea ce însemna că amândoi a trebuit să renunţe la „serviciul la Betel“. René mi-a spus că va încerca să rămână în New York, nu pentru că îi place oraşul, ci cu gândul că ar putea să îi fie de folos organizaţiei de la sediu dacă îi vor permite împrejurările. Aşa a şi fost, iar în câţiva ani el îşi dona timpul două zile pe săptămână să ofere ajutor, făcând traduceri în spaniolă, îndrumând înregistrarea în limba spaniolă a dramelor pentru congrese, precum şi făcând cu jumătate de normă lucrarea supraveghetorului de circumscripţie şi de district în zecile de congregaţii de limbă spaniolă din zona New York. Petrecuse ceva timp în Portugalia şi, după ce s-au dezvoltat congregaţii de limbă portugheză, el s-a pus bine cu limba şi le-a slujit şi lor. În cei treizeci şi ceva de ani de asociere cu organizaţia, am îndoieli serioase că cineva din Puerto Rico, Spania sau Statele Unite a găsit vreodată ceva de reproşat în legătură cu serviciul lui René. Deşi avea o fire destul de blândă, era totodată o persoană a principiilor; a învăţat însă arta de a fi ferm fără a fi şi dur. Având în vedere chiar situaţia de mai târziu, care va fi relatată ulterior, mă îndoiesc că vreuna din acele persoane care au lucrat cu René Vázquez în oricare din locurile unde a slujit ar nega că declaraţia de mai sus este o evaluare sinceră a lui ca persoană. Dacă avea un defect, acesta era, precum el însuşi recunoaşte, faptul că a fost probabil prea în conformitate atunci când era rugat să facă ceva pentru alţii, în special de către Societate. Peste ani, a simţit că viaţa sa de familie a avut de suferit în mod inutil din cauza aceasta. Ca să dau un exemplu, el şi soţia sa fuseseră plecaţi timp câţiva ani fără să aibă un adevărat concediu şi el planificase o călătorie prin care urmau să se întoarcă în Spania, în vizită. La scurt timp înainte de călătorie, Harley Miller, pe atunci coordonatorul Departamentului pentru Serviciu, l-a chemat pe René şi l-a rugat să facă ceva lucrare de circumscripţie în acea perioadă. René a simţit că era potrivit să accepte, întrucât nu refuzase niciodată o repartiţie din partea ‘organizaţiei Domnului’. Soţia lui a călătorit în Spania însoţită de mama ei. René a locuit lângă aeroportul LaGuardia, iar atunci când membrii Departamentului pentru Serviciu, printre care şi Harley Miller, se deplasau cu avionul pentru a ţine cuvântări în weekend, aceştia obişnuiau să aranjeze ca René să-i întâmpine şi să-i transporte la Betel când se întorceau. Unele zboruri soseau aproape de miezul nopţii, altele, chiar mai târziu. René a insistat să-mi ofere şi mie acest serviciu şi am acceptat în baza prieteniei noastre de durată până am aflat în ce măsură alţii abuzau de dispoziţia sa de a-i ajuta pe alţii. În mintea mea, firea sa plină
Momentul decisiv
293
de bunătate era una impusă şi, cu mici excepţii, am căutat după aceea alte mijloace de transport. Mă gândesc că dacă s-ar putea obţine părerea Corpului de Guvernare sub forma unei liste a principalelor personaje din „conspiraţia împotriva organizaţiei“, pentru eliminarea căreia au luat măsuri atât de radicale, ei ne-ar numi pe noi trei — pe Ed, pe René şi pe mine. Totuşi nu a fost niciodată o ocazie în care să ne petrecem timpul împreună. În timpul perioadei implicate am avut conversaţii extinse cu René probabil în două ocazii şi acelaşi lucru se poate zice şi privitor la Ed şi René. Care erau presupusele activităţi sinistre la care ne-am dedat? Pur şi simplu faptul că discutam despre Biblie ca prieteni şi împreună cu prieteni de durată. În seara în care René a venit la noi în cameră, el participase la un seminar pentru bătrâni, organizat de Societate. Am discutat despre impresiile sale, care erau în principiu favorabile. Însă la un moment dat în timpul conversaţiei a zis: „Mi se pare că e ca şi cum ne-am închina aproape la cifre. Uneori mi-aş dori să eliminăm de tot rapoartele“. Prin rapoarte se referea la sistemul prin care fiecare Martor preda în fiecare lună formularul de raport despre activitatea de „mărturie“ pe care a efectuat-o, inclusiv numărul de ore petrecute, literatura distribuită şi aşa mai departe.a Mi-am adus aminte de câteva idei dezbătute în programul congresului de district anterior, despre „credinţă şi fapte“ şi am vorbit despre aceasta şi despre declaraţiile apostolului din Romani pe marginea acestui subiect. După cum am văzut, învăţătura apostolului a apelat în primul rând la zidirea oamenilor în credinţă; dacă se făcea acest lucru, urmau faptele — căci credinţa autentică este productivă şi activă în acelaşi mod în care e şi iubirea autentică. Cineva ar putea să se asigure mereu că oamenii au anumite fapte, iar aceştia ar putea să le aibă ca urmare a presiunii. Dar unde este dovada că aceste fapte izvorăsc din credinţă şi iubire? Şi dacă nu sunt motivate de acestea, cât ar fi ele de plăcute lui Dumnezeu? Se părea evident că faptele de credinţă trebuia să fie spontane, nu sistematizate sau făcute să se conformeze unui anumit tipar, tot aşa cum faptele de iubire ar trebui să fie spontane, nu ceva care se efectuează a Importanţa conferită acestor rapoarte este incontestabilă. Fiecare Martor predă un raport congregaţiei, fiecare congregaţie trimite un raport filialei din ţara ei, fiecare filială trimite un raport lunar amănunţit sediului mondial, unde aceste rapoarte sunt compilate, se fac medii, se notează procentajele de creştere. Ele se studiază cu acelaşi interes avid cu care o corporaţie mare îşi studiază cifrele înregistrate în producţie, creşterea economică; orice fluctuaţie sau tendinţă de descreştere a numărului de Martori care raportează timpul, numărul de ore raportate sau literatura distribuită devin motive de îngrijorare. Reprezentanţii filialelor devin neliniştiţi dacă rapoartele lunare ale ţării lor nu cresc sau, mai rău, prezintă descreştere.
294
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
pentru a se conforma unei activităţi programate de alţii. Aranjamentele făcute în ordine sunt în regulă, dar ele trebuie să existe pentru a oferi convenienţă, nu ca un mijloc de obligare subtilă, folosit pentru a crea un complex de învinovăţire în oricine nu se încadrează în tipar. Cu cât încearcă oamenii să supravegheze vieţile şi activitatea colaboratorilor creştini, cu atât mai mult împiedică, de fapt, credinţa şi iubirea să motiveze şi să controleze. Am recunoscut că este mult mai greu să zideşti credinţa şi aprecierea oamenilor prin Scripturi decât să ţii pur şi simplu nişte cuvântări însufleţitoare sau să-i faci pe oameni să se simtă vinovaţi, dar, din ceea ce a scris apostolul, tocmai această cale mai dificilă mi se părea a fi singura cale corectă şi înţeleaptă din punct de vedere biblic. Aceasta a fost esenţa conversaţiei. Subiectul fişelor de raport a apărut ca o sclipire în timpul conversaţiei, dar nu a mai fost menţionat. După ce ulterior m-am întâlnit cu René în holul uneia dintre clădiri, mi-a zis că abordarea lucrurilor în lumina scrierilor lui Pavel din Romani i-au făcut lucrarea de supraveghetor de circumscripţie şi de district mult mai plăcută, iar discuţiile cu bătrânii, mult mai pline de semnificaţii. Câteva săptămâni mai târziu, soţia mea şi cu mine ne-am dus la el acasă să luăm masa. Noi, cele două cupluri, am fost împreună în aceeaşi congregaţie de limbă spaniolă din Queens (New York), în timpul primilor cinci ani petrecuţi în oraş, însă de atunci întâlnirile noastre au fost destul de sporadice. Atât înainte, cât şi după masă, René a vrut să discute mesajul din Romani. Deşi într-o măsură mai mică decât cu soţia mea, mă simţeam obligat mai degrabă să-i răspund la întrebări decât să evit problema. Îl ştiam de treizeci de ani; ştiam că e un student serios al Scripturilor. I-am vorbit ca un prieten, nu ca un om de frunte al organizaţiei, iar când discutam cu el despre Cuvântul lui Dumnezeu, simţeam că eram răspunzător în primul rând faţă de Dumnezeu, nu faţă de oameni, nu faţă de o organizaţie. Dacă m-aş reţine să le vorbesc unor oameni ca aceştia despre ceea ce vedeam eu că sunt învăţături pure din Scripturi, cum aş putea vorbi asemenea lui Pavel, când a adresat bătrânilor din Efes cuvintele consemnate în Faptele, capitolul douăzeci, versetele 26 şi 27: De aceea, vă chem să mărturisiţi azi că sunt curat de sângele tuturor oamenilor, fiindcă nu m-am reţinut să vă spun toată voinţa lui Dumnezeu.
Pavel ştia că datorită acestui mod de acţiune al său s-a vorbit injurios despre el în sinagoga din Efes.a Ştiam, de asemenea, că vorbirea mea putea produce urmări similare. a Faptele 19:8, 9.
Momentul decisiv
295
Printre altele, am discutat prima parte a celui de-al optulea capitol din Romani (care a fost analizată mai devreme în acest capitol). Mă interesa să ştiu punctul său de vedere privind versetul 14 şi anume calitatea de fiu al lui Dumnezeu atunci când e analizată în lumina contextului. El niciodată nu a examinat-o în context (ceea ce e probabil adevărat practic în cazul tuturor Martorilor lui Iehova). Când a făcut-o, a avut o reacţie spontană şi totodată uluită. Ceea ce pentru alţii ar putea părea evident, un Martor al lui Iehova s-ar putea simţi ca şi lovit de o revelaţie. Comentariul lui René a fost: „Ani de zile am avut sentimentul că mă împotriveam Spiritului sfânt atunci când citeam Scripturile creştine. Citeam cu voce tare şi aplicam la mine tot ce citeam şi apoi, dintr-odată, mă opream şi ziceam: «Dar aceste lucruri nu mi se aplică, se aplică doar celor unşi»“. Eu ştiu, el ştie, ştie şi Dumnezeu că nu am folosit tehnici de convingere pentru a-l face să vadă lucrurile în mod diferit. Înseşi cuvintele apostolului din Biblie, citite în context, au fost cele care au convins. Exprimarea sa cu ocazia unui contact ulterior întâmplător a fost că Scripturile ca întreg au căpătat o viaţă cu o semnificaţie mult mai mare pentru el de atunci încolo. Deşi poate părea ciudat, dacă un Martor al lui Iehova (care nu face parte din cei aproximativ 12 000 de „unşi“) ajunge la concluzia că cuvintele consemnate de la Matei la Revelaţia îi sunt adresate şi chiar se aplică, nu doar „prin extensie“, ci efectiv şi direct, i se deschide o uşă spre o întreagă suită de întrebări cărora de mult tânjea să le afle răspunsul, dar pe care nici măcar nu a îndrăznit să le pună. Când trec în revistă eforturile care s-au depus în timpurile recente pentru a susţine interpretările organizaţiei, manipularea Scripturilor şi a faptelor, pot să mă simt recunoscător că nu am lăsat grija faţă de favoarea oferită de organizaţie să mă oprească de la a îndruma cel puţin câteva persoane spre Scripturi în privinţa acestor idei. La 4 martie 1980 am depus o cerere Comitetului pentru Personal al Corpului de Guvernare pentru un concediu care să ţină din 24 martie până în 24 iulie. Atât soţia mea, cât şi eu am simţit că starea noastră de sănătate necesita această schimbare prelungită. În acel timp speram să caut ce posibilităţi există în a găsi un loc de muncă şi unul de locuit dacă urma să ne încheiem serviciul de la sediu. Bunurile noastre cele mai semnificative constau în aproximativ 600 de dolari într-un cont de economii şi o maşină veche de şapte ani. Pe când participam la congresele de district din Alabama, făcuserăm cunoştinţă şi ajunsesem în relaţii bune cu un Martor pe nume Peter Gregerson. Mai târziu, el ne-a invitat să vizităm oraşul Gadsden (Alabama) de câteva ori pentru ca eu să le pot vorbi congregaţiilor locale.
296
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Peter dezvoltase un mic lanţ de supermarketuri în zona Alabama-Georgia. În 1978, când o deplasare în calitate de „supraveghetor de zonă“ ne-au dus pe mine şi pe soţia mea până în Israel, Peter şi soţia lui ni s-au alăturat şi am petrecut o parte din două săptămâni străbătând acel ţinut biblic. În acea vreme, Peter şi-a exprimat îngrijorări serioase faţă de efectele pe care le avuseseră prezicerile privitoare la anul 1975. Mi-a zis că se gândise că ar fi o eroare critică dacă Societatea ar insista puternic pe anul lor, 1914; că dezamăgirea provocată de 1975 ar fi nimica toată în comparaţie cu ceea ce s-ar întâmpla dacă Societatea ar fi obligată să se abată de la cronologia anului 1914. I-am recunoscut evaluarea ca fiind fără îndoială corectă, dar nu am intrat în amănunte. Când Peter a aflat de concediul pe care îl propusesem să ni-l luăm, ne-a îndemnat să petrecem nişte timp cu el şi să reparăm o rulotă de locuit care îi aparţinuse unuia dintre fiii lui, ca să stăm în ea. Mi-a oferit să-i fac lucrări de întreţinere a curţii pe proprietatea sa pentru a mă ajuta să ne acoperim unele cheltuieli şi, în acelaşi timp, să obţin o parte din exerciţiile fizice viguroase care mi-au fost recomandate cu ocazia unei examinări medicale recente. Tatăl lui Peter devenise un Martor al lui Iehova pe când Peter era încă un mic copil, iar, de la vârsta de aproximativ patru ani, părinţii l-au luat cu ei la întruniri. Tânăr fiind, a devenit un „pionier“ cu timp integral şi chiar şi după căsătorie şi venirea pe lume a primului său copil, el s-a străduit din răsputeri să continue cu participarea în acea activitate cu timp integral, lucrând ca om de serviciu pentru a avea un venit.a Fusese trimis de Societate în zone „cu probleme“ din Illinois şi Iowa pentru a rezolva situaţiile dificile şi a zidi anumite congregaţii. În 1976 a făcut parte dintr-un grup reprezentativ de bătrâni invitaţi la Brooklyn pentru a purta discuţii cu Corpul de Guvernare. Însă la în jur de un an după acest seminar, el a decis să renunţe la numirea sa de bătrân. Refuzase recent preşedinţia unei companii alimentare în favoarea unuia dintre fraţii săi şi începuse să-şi folosească timpul liber pentru a studia mai mult Biblia. L-au deranjat unele învăţături ale organizaţiei şi a vrut să-şi reafirme convingerea corectitudinii lor, să-şi restabilească încrederea în religia sa de o viaţă. (Pe atunci avea puţin peste cincizeci de ani.) Rezultatul a fost total pe dos. Cu cât a studiat mai mult Scripturile, cu atât a devenit mai convins că există erori serioase în teologia organizaţiei. Aceasta a dus la decizia de a renunţa la numirea de bătrân. Vorbindu-mi despre asta, s-a exprimat astfel: „Pur şi simplu nu mă pot a El şi soţia lui au acum şapte copii şi cel puţin şaptesprezece nepoţi.
Momentul decisiv
297
pune în faţa oamenilor şi să conduc studii ale unor lucruri care nu văd să fie susţinute de Scripturi. M-aş simţi ipocrit să fac asta şi conştiinţa nu-mi permite“. Deşi atunci când i-am auzit decizia pentru prima oară l-am încurajat să şi-o reanalizeze, nu puteam să neg validitatea întrebărilor sale serioase şi trebuia să-i respect decizia de a-şi asculta conştiinţa şi dezgustul său faţă de ipocrizie. El şi-a atins răscrucea personală înaintea mea. Acesta a fost omul pe care, ulterior, politica organizaţională l-a categorisit drept „omul rău“ cu care nu trebuie nici măcar să mănânci, iar faptul că am luat cu el o masă la restaurant în 1981 a condus la judecata şi expulzarea mea din organizaţie. În aprilie 1980 eram în Gadsden în concediu şi atunci am auzit pentru prima dată nişte întâmplări din Brooklyn care mi se păreau ciudate. A izbucnit aşteptata furtună deasupra noastră. INCHIZIŢIA Când a ieşit din casă, scribii şi fariseii au început un atac furios asupra lui şi au încercat să scoată de la el cu fora răspunsuri la numeroase întrebări, punându-i capcane ca să-l prindă cu ceva în vorbirea sa. — Luca 11:53, 54 (Jerusalem Bible) În sens religios, o inchiziţie este o anchetă a convingerilor şi credinţelor personale ale indivizilor. În sens istoric, ţelul inchiziţiei a fost nu acela de a ajuta individul sau de a furniza un fundament pentru a argumenta cu el, ci de a-l incrimina, de a-l condamna ca eretic. Deseori cauza pentru care se începe această anchetă nu are nimic de a face cu caracterul perturbator sau maliţios al individului sau că şi-ar exprima în public convingerile. Simpla suspiciune este o cauză suficientă pentru a pune în mişcare o acţiune de inchiziţie. Prin urmare, suspectul este văzut ca fiind fără drepturi; chiar şi conversaţiile personale cu prietenii intimi sunt tratate ca ceva în care inchizitorii au tot dreptul să se amestece. Nu doar actele de pedeapsă atroce aplicate de Inchiziţia spaniolă i-au conferit acesteia acest nume dezgustător în istorie. A fost de asemenea abordarea autoritară şi metodele arogante de interogare care s-au folosit pentru a obţine incriminarea atât de zelos căutată de curtea judiciară religioasă. Tortura şi pedepsele violente exercitate nu sunt permise de lege astăzi, dar abordarea autoritară şi metodele arogante de interogare pot fi încă practicate aparent fără nicio pedeapsă. Îmi aduc aminte aici de un articol apărut în numărul din 22 ianuarie 1981 (engl.) al revistei Trezii-vă!, intitulat „În căutarea originilor legii“,
298
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
care scotea în evidenţă superbele precedente legale din Legea mozaică şi spunea printre altele: Întrucât curtea locală era aproape de porţile oraşului, nu încape îndoială privitor la caracterul public al procesului! (Deut. 16:18–20) Cu siguranţă, procesele publice îi influenţau pe judecători pentru a fi atenţi şi să manifeste dreptate, calităţi care uneori lipsesc în cazul audierilor cu uşile închise.
Acest principiu a fost lăudat în publicaţia Societăţii. În practica efectivă el a fost respins cu desăvârşire. Precum a spus Isus: „Ei una zic şi alta fac“.a S-au preferat ‘audierile cu uşile închise’, după cum arată cu claritate dovezile. Doar teama de puterea adevărului necesită astfel de abordări. Aceste metode nu slujesc intereselor dreptăţii sau ale milei, ci cauzei celor care caută să incrimineze. Revista Trezii-vă! din 22 aprilie 1986 (engl.) relatează de asemenea: Oricine — bărbat, femeie, copil sau sclav — putea să acuze o persoană de erezie, fără să se teamă că se va confrunta cu cel acuzat şi fără ca acesta din urmă să ştie măcar cine l-a pârât. Acuzatul avea rareori pe cineva care să-l apere, întrucât orice avocat sau martor care ar vorbi pentru el s-ar face la rândul său vinovat de ajutarea sau încurajarea spre păcat a unui eretic. Deci, în general, acuzatul stătea singur în faţa inchizitorilor care erau în acelaşi timp acuzatori şi judecători.
La patru săptămâni după ce mi-am început concediul eram în Alabama şi am primit un telefon de la Ed Dunlap. După câteva discuţii generale mi-a spus că doi membri ai Corpului de Guvernare, Lloyd Barry şi Jack Barr, veniseră la el în birou şi îl interogaseră timp de trei ore despre convingerile sale personale. La un moment dat, Ed a întrebat: „Ce-i cu interogatoriul ăsta?“ Ei l-au asigurat că nu e vorba de un „interogatoriu“, ci doar voiau să audă părerea sa despre anumite lucruri. Nu i-au oferit nicio explicaţie despre cauza care i-a motivat să-l interogheze. În ciuda pretenţiei lor că discuţia era pur informativă, impresia distinctă a lui Ed a fost că ea a marcat începutul unor acţiuni organizaţionale, care aveau să se dovedească atât inchizitoriale, cât şi punitive. Întrebările lor au investigat punctul său de vedere asupra organizaţiei, învăţăturilor despre 1914, cele două clase de creştini şi speranţa cerească, precum şi puncte similare. În ce priveşte organizaţia, Ed le-a zis interogatorilor săi că principala sa îngrijorare este lipsa evidentă a studiului Bibliei din partea membrilor Corpului de Guvernare, că simţea că ei au o obligaţie faţă de a Matei 23:3 (New English Bible).
Momentul decisiv
299
fraţi să facă dintr-un astfel de studiu şi cercetare a Bibliei principala lor preocupare, în loc să-şi permită să fie atât de preocupaţi de hârtii şi alte lucruri, încât studiul Bibliei să nu mai aibă loc în program. În ce priveşte 1914, el şi-a recunoscut deschis părerea că nu ar trebui să fim dogmatici şi i-a întrebat dacă însuşi Corpul de Guvernare credea că este ceva pe deplin solid şi cert. Răspunsul celor doi bărbaţi a fost că „deşi sunt unul sau doi care au îndoieli, Corpul ca întreg susţine pe deplin data“. Le-a spus că, dacă s-ar exprima alţii din Departamentul de Redactare, ar deveni evident că aproape toţi au păreri diferite despre anumite puncte. Într-o altă zi, Albert Schroeder şi Jack Barr au început să interogheze pe rând fiecare membru al Departamentului de Redactare. Niciunul din aceştia nu a recunoscut incertitudinea pe care o simţea vizavi de anumite învăţături, deşi, în conversaţiile private, practic fiecare din ei avea un anumit aspect privitor la care punctul de vedere era diferit. Caracterul ironic al întregii chestiuni era diversitatea punctelor de vedere din cadrul Corpului de Guvernare însuşi; interogatorii ştiau personal acest lucru, dar nu l-au menţionat şi nu l-au recunoscut niciodată faţă de cei pe care i-au chestionat. Ştiam că Lyman Swingle, coordonatorul Comitetului de Redactare al Corpului de Guvernare şi coordonatorul Departamentului de Redactare, era plecat în vizită ca supraveghetor de zonă. Mi se părea enigmatic că se întreprinsese o investigaţie atât de intensă în absenţa lui. Cu toate acestea, membrii Corpului de Guvernare care făceau investigaţia nu dăduseră niciun indiciu al apariţiei unor probleme neobişnuite, care să necesite o astfel de anchetă la scară largă. Din experienţa mea cu organizaţia presimţeam că această lipsă a oricărei explicaţii privind acţiunea lor indica nu ceva inofensiv sau blând, ci ceva care, dacă ar ieşi la iveală, s-ar dovedi destul de devastator pentru cei afectaţi de ea. Din acest motiv, în ziua de luni, 21 aprilie 1980, am sunat din Alabama la sediul din Brooklyn şi am cerut să vorbesc cu Dan Sydlik, membru al Corpului de Guvernare. Operatorul telefonic al Societăţii m-a anunţat că el nu este disponibil. Apoi am cerut să vorbesc cu Albert Schroeder, membru al Corpului de Guvernare, care era preşedintele Corpului în acel an. Nici el nu era disponibil. Am lăsat prin operator un mesaj că aş aprecia dacă unul dintre ei m-ar suna. Am primit a doua zi un apel de la Albert Schroeder. Înainte de a analiza conversaţia şi modul în care el, în calitate de preşedinte al Corpului de Guvernare, mi-a răspuns la întrebări, urmăriţi ce am aflat ulterior că s-a întâmplat deja şi era în curs de desfăşurare în timp ce vorbea cu mine. La data de 14 aprilie, cu opt zile înainte ca Schroeder să mă sune
300
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
înapoi, un Martor din New York, numit Joe Gould, a sunat la Departamentul pentru Serviciu din Brooklyn şi a vorbit cu Harley Miller, un membru al comitetului format din cinci bărbaţi, al Departamentului pentru Serviciu.a I-a spus lui Miller că un coleg de serviciu, un Martor cubanez, numit Humberto Godínez, i-a vorbit despre o conversaţie din casa lui cu un prieten care fusese membru al familiei Betel. El a mai spus că betelistul acela s-a exprimat pe marginea unui număr de idei care difereau de învăţăturile organizaţiei. Miller i-a recomandat lui Gould să încerce să afle de la Godínez numele acelui betelist. El a făcut acest lucru şi i-a furnizat numele de Cris Sánchez. Godínez a mai spus că numele meu şi cele ale lui Ed Dunlap şi René Vázquez au mai fost menţionate în timpul conversaţiei. Miller nu le-a recomandat lui Gould şi lui Godínez să încerce să clarifice probleme legate de cei implicaţi şi nici să caute o soluţie prin intermediul discuţiilor frăţeşti. Deşi îl cunoştea bine pe Ed Dunlap şi avea biroul vizavi de al lui, Miller nu a vorbit cu el. Nu l-a sunat nici pe René Vázquez, deşi îl ştia de mai mulţi ani şi i-a folosit cu regularitate serviciile de şofer voluntar. Nu s-a străduit să-l contacteze nici pe Cris Sánchez, deşi acesta lucra în tipografia Societăţii şi putea fi contactat prin telefon. În schimb, a vorbit întâi cu membrii comitetului Departamentului pentru Serviciu, întrebându-i dacă vreunul dintre ei ar putea să furnizeze orice informaţii similare. Apoi s-a dus la preşedintele Corpului de Guvernare, Albert Schroeder. I s-a spus să planifice venirea la sediu a lui Godínez şi a soţiei sale pentru un interviu cu Miller. Nu li s-a zis nimic lui Cris Sánchez, lui Ed Dunlap sau lui René Vázquez, şi nici mie nu mi s-a comunicat nimic. Comitetul Preşedintelui al Corpului de Guvernare a simţit cu siguranţă că a acţiona într-un asemenea mod amical, străduindu-se să evite transformarea chestiunii într-o problemă majoră, nu era abordarea de dorit. În timpul interviului dintre Miller şi soţii Godínez, acesta i-a sugerat lui Humberto Godínez să-l sune pe René Vázquez şi să afle „plin de tact“ dacă îşi va exprima părerea despre problemă. Miller însuşi nu a considerat nici potrivit, nici recomandabil faptul de a-l suna pe Ed Dunlap sau de a traversa strada pentru a vorbi cu el despre această chestiune. René a fost sunat la telefon şi aparentul ţel a fost atins: René a răspuns într-un mod care putea fi considerat incriminatoriu. S-a planificat încă un interviu cu soţii Godínez, de data aceasta cu Comitetul Preşedintelui, compus din membrii Schroeder, Suiter şi Klein, care au fost prezenţi. Acesta s-a ţinut marţi, 15 aprilie. Nimic nu li a Acest comitet supraveghează Departamentul pentru Serviciu care, pe atunci, era compus din aproximativ patruzeci de persoane.
Momentul decisiv
301
s-a spus lui René, lui Ed, lui Cris şi nici mie. Interviul a durat două ore şi a fost înregistrat. Prin intermediul amintirilor şi al impresiilor lui Godínez, membrii comitetului au auzit despre conversaţia sa cu concetăţeanul cubanez şi vechiul lui prieten Cris Sánchez, urmată de o masă ţinută în casa soţilor Godínez. S-au discutat mai multe idei controversate. În expunerea sa, Godínez i-a menţionat de numeroase ori pe René, pe Ed Dunlap şi pe mine. În încheierea înregistrării, fiecare din cei trei membri ai Corpului de Guvernare i-a lăudat pe soţii Godínez pentru loialitatea lor şi şi-au exprimat (pe casetă) dezaprobarea faţă de cei care fuseseră implicaţi prin interviu. Asemenea lui Miller, Comitetul Preşedintelui al Corpului de Guvernare nu a depus eforturi pentru a vorbi cu Cris Sánchez, despre care auziseră doar dovezi din vorbe. Nu au depus eforturi de a vorbi cu René Vázquez, Ed Dunlap sau cu mine, despre care ei auziseră informaţii doar de mâna a treia. Cu toate acestea, a doua zi, miercuri, 16 aprilie 1980, la şedinţa obişnuită a Corpului de Guvernare, Comitetul Preşedintelui a redat în faţa Corpului întreaga înregistrare de două ore a interviului (Milton Henschel, Lyman Swingle şi eu eram absenţi). Toate acestea avuseseră loc cu o săptămână înainte ca Schroeder să vorbească cu mine la telefon, apelul făcându-l doar la cererea mea. Tocmai după redarea acestei casete în auzul Corpului de Guvernare a avut loc interogarea lui Ed Dunlap, iar apoi a întregului personal de la Redactare. Caseta aceasta a motivat interogarea. Membrii Corpului de Guvernare care au făcut audierile, Barry, Barr şi Schroeder, ştiau acest lucru. Totuşi au tăcut cu privire la el, chiar şi atunci când Ed Dunlap i-a întrebat pe Barry şi pe Barr despre motivul interogării. De ce oare? Măsurile s-au luat repede, extensiv, în mod coordonat. Acum au fost interogaţi Cris Sánchez şi soţia sa, precum şi Nestor Kuilan şi soţia sa. Cris şi Nestor au lucrat amândoi în Departamentul de Traducere în limba spaniolă, unde René slujea două zile pe săptămână. Harley Miller l-a sunat acum pe René şi l-a întrebat dacă va veni la birou, spunând: „Dorim doar să aflăm cum gândeşti referitor la anumite idei“. Comitetul Preşedintelui a luat măsuri pentru formarea unor comitete de investigare, care să se ocupe de audierea acestor diferite persoane. Cu excepţia lui Dan Sydlik, toţi bărbaţii din aceste comitete erau membri ai personalului din afara Corpului de Guvernare. Prin intermediul Comitetului Preşedintelui, Corpul de Guvernare a dirijat toate acţiunile, dar, începând din acest moment, a rămas în planul secundar. Acum au aranjat ca diverşii bărbaţi care slujeau în aceste comitete de investigare să asculte porţiuni ale casetei de două ore, care
302
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
fusese redată în faţa Corpului, pentru a-i echipa în vederea măsurilor care urmau să fie luate de comitetele lor. De aceea, comitetele au folosit ulterior, în timpul audierilor lui Sánchez, a lui Kuilan şi a lui Vázquez, numele meu şi al lui Ed în mod repetat. Totuşi, Comitetul Preşedintelui tot nu a considerat potrivit ca să ne informeze pe noi nici măcar de existenţa casetei. De ce? Obiectivul comitetelor de investigare era evident din direcţia pe care au luat-o audierile lor. Comitetul care l-a audiat pe Nestor Kuilan l-a rugat să descrie conversaţiile personale cu Ed Dunlap şi cu mine. El a răspuns că nu crede că conversaţiile sale personale sunt ceva ce alţii au dreptul să ancheteze. El a clarificat că, dacă simţea că s-ar fi spus ceva nepotrivit sau „păcătos“, n-ar fi ezitat să-i informeze, dar acum cu siguranţă nu era cazul. Interogatorii lui i-au zis că ar fi bine să ‘coopereze, altfel ar fi pasibil de o posibilă excludere’. Răspunsul lui a fost: „Excludere? Pentru ce?“ I s-a zis: „Pentru muşamalizarea apostaziei“. Kuilan a spus: „Apostazie? Unde e apostazia? Cine sunt apostaţii?“ Ei au răspuns că asta era încă în curs de a se determina, dar ei erau destul de siguri că exista un astfel de fenomen. Acest lucru seamănă oarecum cu situaţia unui om ameninţat cu închisoarea dacă nu cooperează furnizând informaţii despre anumite persoane, iar, dacă el întreabă de ce, să i se spună că pe motiv de complicitate în jefuirea unei bănci. Când el întreabă: „Care bancă a fost jefuită şi cine sunt hoţii?“, i se spune: „Păi nu ştim încă ce banca a fost jefuită sau cine a comis jaful, dar suntem relativ sigur că a avut loc un jaf de bancă undeva şi, dacă nu ne răspunzi la întrebări, te vom găsi vinovat pentru complicitate şi vei fi condamnat la închisoare“. Nestor a explicat că studiase la Şcoala Galaad şi îl avusese pe Ed Dunlap ca unul dintre instructori şi astfel îl cunoştea de atunci, iar pe mine mă ştia încă de când slujeam ca misionar şi supraveghetor al filialei din Puerto Rico. A recunoscut că avusese conversaţii ocazionale cu fiecare dintre noi, dar conversaţiile acelea nu au avut de a face cu nimic păcătos sau rău şi erau problemele lui personale. La 22 aprilie, când Albert Schroeder a răspuns la cererea mea şi m-a sunat, maşinăria judiciară a organizaţiei era în plină exploatare şi avansa cu repeziciune. El, în calitate de preşedinte al Corpului de Guvernare, ştia mai bine ca oricine aceste fapte, întrucât toate comitetele de investigare erau sub îndrumarea Comitetului Preşedintelui. El ştia că comitetul său redase deja sus-menţionata casetă de două ore în auzul Corpului de Guvernare cu o săptămână înaintea apelului său telefonic. Ştia că toate aceste comitete de investigare fuseseră informate, ascultând porţiuni ale casetei, şi că, chiar în timp ce vorbea cu mine, ei foloseau numele meu, precum şi numele lui Edward Dunlap, în audierile lor.
Momentul decisiv
303
Ştia că acuza extrem de gravă de „apostazie“ era inclusă în audierile comitetelor. Trebuie să fi cunoscut efectul foarte serios pe care această acuză putea să aibă asupra noastră, doi bărbaţi pe care el îi cunoştea de zeci de ani, bărbaţi pe care îi numea „fraţi“. Atunci ce mi s-a zis în conversaţia telefonică cu el? Iată: După un scurt schimb de saluturi am zis: „Spune-mi, Bert, ce se întâmplă în Departamentul de Redactare?“ Răspunsul lui a fost: Păi, Corpul de Guvernare a crezut că ar fi bine ca unii dintre noi să facă o investigaţie a Departamentului pentru a vedea ce se poate face pentru a îmbunătăţi coordonarea, cooperarea şi eficienţa Departamentului. . . şi. . . pentru a vedea dacă vreunul dintre fraţi are reţineri în privinţa unor lucruri.
Această ultimă expresie, despre persoane care au reţineri, a fost rostită într-un mod spontan ca şi cum ar fi de importanţă secundară. Avea o ocazie foarte bună de a-mi spune faptele legate de ceea ce se petrecea de fapt. A ales însă să nu o facă. Apoi am întrebat ce motiv ar putea să existe pentru o investigaţie detaliată. Acum a avut o a doua oportunitate să-mi dea o explicaţie cinstită a situaţiei. Răspunsul lui a fost: Păi, Departamentul nu lucrează pe cât ar trebui de eficient. Cartea pentru congresul din vara aceasta nu va ajunge la timp la tipografie.
A fost a doua oară când a ales să dea un răspuns evaziv în loc să-mi răspundă la subiect la întrebarea mea. La afirmaţia sa am răspuns că acest lucru nu era ceva nou, dar anul trecut atât Comentariu la scrisoarea lui Iacov (engl.; scrisă de Ed Dunlap), cât şi Să alegem cea mai bună cale de viaă (engl.; scrisă de Reinhard Lengtat) ajunseseră la tipografie în prima parte a lunii ianuarie, în timp util. (Ştiam asta întrucât am fost numit responsabil pentru a asigura că aceste cărţi se pregătesc la timp. Cartea pentru 1980, intitulată Cum poi găsi fericirea?, era scrisă de Gene Smalley, care nu mai scrisese până atunci vreo carte, iar proiectul nu era sub supravegherea mea.a) Am adăugat că nu văd de ce acest lucru ar motiva o asemenea investigaţie. Schroeder a continuat: Iar unii dintre fraţi nu se bucură de modul în care li se reformulează articolele. Ray Richardson spunea că a predat un articol despre [aici a menţionat subiectul articolului] şi a fost foarte supărat de modul în care s-a reeditat. a Cartea a apărut în limba română în 1986.
304
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Am zis: „Bert, dacă ştii ceva despre redactori, ştii că niciunui redactor nu-i place să i se «plasticizeze» materialul. Dar nici asta nu e ceva nou; aşa au stat lucrurile de când există un departament de redactare. Ce crede Lyman [Swingle, coordonatorul Departamentului de Redactare] despre asta?“ Mi-a răspuns: „Oh, Lyman nu este aici acum.“ „Ştiu că nu-i acolo“, am răspuns. „Este într-o vizită a supraveghetorului de zonă. I-ai scris?“ „Nu“, mi-a zis el. Atunci am afirmat: „Bert, asta mi se pare foarte ciudat. Dacă, de exemplu, Milton Henschel [coordonatorul Comitetului de Editare, care supraveghează toate operaţiunile tipografiei] ar fi plecat şi un alt membru al Comitetului de Editare ar fi plecat, să zicem Grant Suiter, iar Corpul de Guvernare ar primi rapoarte că tipografia nu funcţionează atât de eficient cât ar trebui, crezi că Corpul de Guvernare ar începe o investigaţie completă a tipografiei şi a operaţiunilor sale în absenţa acestor doi fraţi?“ (Ştiam că o astfel de acţiune nici măcar nu putea fi contemplată.) El a ezitat oarecum şi a spus: „Păi, Corpul de Guvernare ne-a rugat să facem acest lucru şi pur şi simplu le facem un raport. Vom face mâine raportul“. Am răspuns: „Păi, aş aprecia dacă ai exprima părerea mea privitoare la problemă. Cred că faptul de a lua măsuri ca aceasta fără să-l consulţi pe Lyman Swingle în prealabil sau măcar să-i faci de cunoscut este o insultă la adresa lui, la adresa omului, a anilor săi în serviciu şi a poziţiei sale“. Schroeder a zis că-mi va transmite gândurile. Am adăugat că, dacă ar fi ceva de o importanţă cu adevărat mare şi e nevoie de o discuţie, aş putea oricând să urc acolo. Mi-a zis: „Ai putea?“ Am răspuns: „Sigur că aş putea. Ar trebui doar să iau un avion şi să vin acolo“. M-a întrebat dacă pot să vin miercurea următoare. I-am zis: „Care ar fi scopul dacă Lyman Swingle tot nu va fi acolo?“ Conversaţia s-a încheiat aici. Preşedintele Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova a avut mai multe ocazii de a-mi răspunde deschis şi cinstit la cererile mele de informaţii, spunând: „Ray, avem impresia că a apărut o problemă foarte gravă şi unii sunt chiar acuzaţi de apostazie. Credem că trebuie să ştii că numele tău e implicat şi, înainte de face ceva, ne-am gândit că singurul lucru creştinesc pe care trebuie să-l facem e să vorbim cu tine întâi“. Ar fi putut face asta. În schimb, nu a spus nimic, nici măcar un singur cuvânt care să indice că aşa stau lucrurile. Desigur, nu prea avea
Momentul decisiv
305
cum să spună ultima parte a declaraţiei, întrucât el împreună cu ceilalţi membri ai Comitetului Preşedintelui puseseră deja în funcţiune o operaţiune de înregistrări de proporţii, comitete de investigare şi interogări. Simplu spus, imaginea pe care mi-a creat-o reprezentantul Corpului de Guvernare a fost una dezamăgitoare şi fictivă. Dar nu aveam de unde să ştiu pe atunci în ce măsură era ea fictivă. Curând am aflat însă, dar, în primul rând, din surse exterioare Corpului de Guvernare. Dacă conduita Corpului de Guvernare şi a Comitetului Preşedintelui în legătură cu acest aspect e greu de înţeles, consider că este şi mai inexplicabil, chiar nejustificabil, că nu au fost deschişi şi sinceri cu Ed Dunlap, care era acolo, la sediu. Când i-a întrebat pe Barry şi pe Barr despre scopul interogării, o simplă corectitudine ar fi trebuit să-i îndemne să-i spună de ce i-a numit Corpul de Guvernare să-l audieze, de ce vină serioasă şi gravă era el acuzat. Cu siguranţă, principiile creştine, inclusiv afirmaţia Domnului Isus Cristos că ar trebui să le facem altora ceea ce dorim să ne facă ei nouă, ar fi solicitat ca cineva să-i spună cuiva în faţă ce acuzaţii de „apostazie“ i se fac pe la spate. Cei care ştiau acest lucru au ales să nu procedeze aşa atunci. Au ales să nu procedeze aşa nici aproape după o lună. Cu toate acestea, numele său, precum şi al meu, au trecut la membrii comitetelor de investigare, iar apoi la cei ai comitetelor judiciare — la cel puţin doisprezece bărbaţi — şi totuşi nimeni din Corpul de Guvernare nu l-a abordat să-i spună ce acuzaţii grave se leagă de numele său, deşi muli dintre ei îl vedeau zilnic. Nu pot să înţeleg cum pot fi aceste acţiuni considerate demne de a fi numite creştine. Vineri, 25 aprilie, la doar trei zile după ce Schroeder m-a sunat la telefon, răspunzând la cererea mea, nişte comitete judiciare, care funcţionau sub aprobarea şi îndrumarea Comitetului Preşedintelui al Corpului de Guvernare, i-au exclus pe Cris Sánchez, pe soţia sa şi pe Nestor Kuilan. René Vázquez şi soţia sa au fost de asemenea excluşi de către un alt comitet, împreună cu un bătrân al unei congregaţii care era alăturată celei în care slujea René. Numele tuturor, în afară de numele bătrânului de congregaţie, au fost citite în faţa întregului personal de la sediu, spunând că fuseseră excluşi. Corpul de Guvernare a informat astfel mai bine de cinci mii de persoane. Nu li s-a părut potrivit să mă informeze şi pe mine. În final am aflat, desigur, dar din apelurile celor care au fost trataţi astfel, nu de la vreunul din colegii mei din Corpul de Guvernare. Diane Beers, care slujise ca membru al personalului de la sediu timp de zece ani şi care i-a cunoscut bine pe soţii Sánchez şi Kuilan, descrie astfel impresia evenimentelor din săptămâna 21–26 aprilie:
306
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Cred că ceea ce mi s-a întipărit în minte pe parcursul acelei săptămâni este modul crud în care au fost trataţi aceşti prieteni. Ei n-au ştiut niciodată când trebuia să meargă la o întrunire de comitet. Dintr-odată a sunat telefonul şi s-a dus Cris. Apoi s-a întors, telefonul a sunat din nou şi s-a dus Nestor. Şi tot aşa mai departe. Erau ţinuţi neinformaţi toată săptămâna aceea. Într-o zi, în timp ce discutam cu Norma [Sánchez], ea mi-a spus că comitetul doreşte să vorbească cu ea fără ca Cris să fie prezent şi ea nu ştia ce s-a facă. Am sugerat că Cris ar trebui să fie mereu cu ea, pentru că altfel ea nu ar avea niciun martor al lucrurilor pe care le zicea comitetul şi al răspunsurilor ei. Ei puteau să zică orice şi ea nu avea cum să dovedească că lucrurile stau altfel. Devenea aparent că ei încercau să o sape pe Norma împotriva lui Cris. În final, vineri [25 aprilie], la ora 16:45, comitetul a venit la etajul 8, unde lucram cu toţii, şi s-a îndreptat spre sala de conferinţe situată exact în spatele biroului meu. În scurt timp, toată lumea a început să plece de la serviciu spre casă, dar am rămas prin preajmă să văd care vor fi urmările. I-au chemat pe Cris, pe Norma, pe Nestor şi pe Toni înăuntru şi, odată ce ieşeau rând pe rând, m-am dus să văd care era ‘verdictul’. Îmi aduc aminte că atunci când m-am dus în biroul lui Nestor să vorbesc cu el şi cu Toni, mi-au zis că ar fi vine să plec înainte de a da şi eu de necaz, în caz că voi fi văzută cu ei. M-am dus pe jos singură acasă, strofocându-mă să nu izbucnesc în lacrimi. Pur şi simplu, eram devastată. Nu îmi venea să cred ce se întâmplă. E un sentiment pe care nu-l voi uita niciodată. Acest loc fusese casa mea atâţea ani şi mi-a plăcut să petrec timpul acolo — acum era asemenea unui loc total străin. Mă gândeam la cuvintele lui Cristos că după roadele lor îi veţi recunoaşte şi nu puteam să împac ceea ce văzusem şi auzisem pe parcursul acelei săptămâni cu faptul de a fi creştin. Era atât de dur şi de lipsit de iubire. Aceştia erau oameni care îşi investiseră mulţi ani de serviciu Societăţii, aveau o reputaţie bună şi erau foarte iubiţi de toţi. Totuşi nu li s-a putut manifesta milă. Nu am putut înţelege acest lucru. Aveam o întrunire în acea seară, dar am refuzat să mă duc că eram prea supărată. Mai târziu, când Leslie [colega de cameră a lui Diane] a venit acasă de la întrunire, discutam şi am auzit bătându-se la uşă. Era în jurul orei 23:00. Era Toni Kuilan. Nici nu a ajuns să intre pe uşă că era deprimată şi suspina. Nu voia ca Nestor să ştie cât e ea de supărată. Stăteam cu toţii acolo, plângeam împreună şi vorbeam. I-am spus că ea şi Nestor au rămas aceiaşi prieteni ai noştri şi am încercat s-o încurajez pe cât am putut de mult. Nu am putut să dorm prea bine în noaptea aceea şi m-am trezit o dată pe la două sau trei dimineaţa. Doar stăteam în baie gândindu-mă la cele întâmplate şi simţeam că e asemenea unui coşmar — nu mi se părea real. Sâmbătă dimineaţa m-am dus să-i văd pe Nestor, pe Toni, pe Cris
Momentul decisiv
307
şi pe Norma, iar, atunci când am ajuns în camera soţilor Kuilan, tocmai li se făcuse o vizită din partea lui John Booth [un membru al Corpului de Guvernare]. A fost trimis să le spună că apelul lor fusese respins de Corpul de Guvernare. Comitetul le spusese vineri seara că apelul trebuie să fie depus până în a doua zi dimineaţă, la ora 8:00. Faptul în sine a fost ridicol, dar ei s-au conformat şi au predat apelul până la ora 8:00. Booth a fost trimis să le spună „Nu“. Nestor l-a întrebat de ce, iar el i-a răspuns că e doar un ‘mesager’ — a făcut să se înţeleagă că el nu vrea să discute nimic cu niciunul din ei.
Aici erau oameni care erau asociaţi de zeci de ani, şi-au dat mulţi ani din viaţă din tot sufletul şi cu timp integral pentru ceea ce ei credeau că este serviciul lui Dumnezeu, dar, cu toate acestea, în decursul a şase zile, de luni, 21 aprilie, până la 26 aprilie, toate acestea au fost înlăturate şi au fost excluşi. Atunci când, pe parcursul acelei săptămâni, s-au folosit Scripturile, apelul la ele s-a făcut într-un mod acuzator, de condamnare, nu în modul descris de Pavel în A doua Timotei, capitolul doi, versetele 24 şi 25, când ne instruieşte: Dar sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, capabil să predea, stăpânindu-se în situaţii rele, învăţându-i cu blândeţe pe cei ce se împotrivesc, fiindcă s-ar putea ca Dumnezeu să le dea căinţa [schimbarea inimii, New International Version] care duce la cunoaşterea exactă a adevărului.
Cred că este în detrimentul oricărei religii dacă ea nu e dornică să aibă răbdare în a argumenta anumitor persoane cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu — şi nu pentru câteva ore sau chiar câteva zile, ci săptămâni sau luni — atunci când persoanele în cauză pun la îndoială baza biblică a învăţăturilor acelei religii. Când cei interogaţi la sediu au adus în discuţie idei scripturale, li se spunea în multe cuvinte: „Nu suntem aici ca să discutăm întrebările tale din Biblie“. Harley Miller i-a zis lui René Vázquez: „Nu mă pretind a fi un erudit biblic. Încerc să fiu la zi cu publicaţiile Societăţii şi cam asta e tot ce pot să fac“. Problema primară din mintea interogatorilor nu era loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul său, ci loialitatea faţă de organizaţie şi faţă de învăţăturile sale. După cum s-a arătat deja, publicaţiile Societăţii sprijineau foarte puternic acest lucru. Se poate spune într-adevăr că niciuna din persoanele excluse nu avusese vreun gând de a se separa de Martorii lui Iehova şi nici gândul de a-i încuraja pe alţii să se separe. Atitudinea lor este exprimată în mod tulburător în această scrisoare scrisă de René Vázquez ca apel împotriva măsurii de excludere luate împotriva sa şi soţiei sale:
308
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Rene Vazquez 31-06 81 Street Jackson Heights, NY 11370 4 mai 1980 Comitetul judiciar c/o Claudius Johnson 1670 E 175 Street Apt. 6 A Bronx, NY 10472 Dragi fraţi, Mi se pare din nou necesar ca prin acest mijloc să apelez la raţionamentul vostru sănătos şi la judecata voastră imparţială ca să vedeţi că nu suntem vinovaţi de acuzaţiile care au fost aduse împotriva noastră, mie şi soţiei mele. De fapt, în realitate, noi nu înţelegem şi nu ştim cine sunt acuzatorii noştri. De repetate ori în timpul audierii nostre, am afirmat din toată inima, cu tot adevărul în faţa lui Iehova Dumnezeu că ideea în sine de a promova o sectă sau de a fi apostat este complet inimaginabil din partea noastră. Nu se deduce asta din serviciul meu dedicat lui Iehova Dumnezeu din ultimii 30 de ani, într-o măsură în care acord atenţie minimă familiei şi serviciului laic? De ce ar trebui dintr-odată faptele mele recente de a discuta unele idei biblice în conversaţii particulare cu unii fraţi şi prieteni dragi să fie considerate un atac la adresa organizaţiei sau apostazie? De ce s-ar lua măsuri atât de extreme precum excluderea, când judecata sănătoasă, bunătatea, adevărata iubire şi milă creştină ar putea atenua şi vindeca orice neînţelegere sau durere de inimă care a rezultat din vorbe lipsite de prudenţă sau repetarea lucrurilor care nu sunt în armonie cu ceea ce publicase Societatea? Unde este persoana rea, cel care îl urăşte pe Iehova, individul rebel, înfăptuitorul nepenitent al faptelor rele care ar trebui oprite? De ce ar trebui folosită a definiţie legalistă a apostaziei într-un mod atât de rece şi nemilos pentru a condamna nişte oameni care nu au făcut altceva decât să slujească cu fidelitate şi să-şi dea sufletul în folosul fraţilor atâţia ani? Cine sunt cei care cauzează oprobriu asupra numelui lui Iehova şi pătează numele sau imaginea organizaţiei? Oare nu sunt tocmai măsurile drastice care se iau, metodele lipsite de iubire care se folosesc, zvonurile calomniatoare care se răspândesc, lipsa milei şi a iubirii creştine, suspiciunea, teama şi teroarea cauzată de investigaţiile inchizitoriale, faptul de a conferi o importanţă înmiită oricărei neînţelegeri sau pagube neintenţionate din cauză că unii au repetat în mod nepotrivit unele lucruri spuse? Fraţilor, nu există nimic, decât iubire în inimile noastre pentru întreaga asociaţie a fraţilor şi în niciun caz nu doream nici eu, nici soţia mea, să acţionăm cu vreo maşinaţie rea pentru a cauza confuzie sau să le perturbăm credinţa şi nici nu aveam o astfel de maşinaţie. Cum ar rezolva Cristos Isus o situaţie ca aceasta? Se pare că principalul obiectiv al comitetului a fost să declare vinovăţie stabilind că se manifestă apostazie. În ciuda exprimărilor noastre repetate din inimă că urmărirea practicării apostaziei este ceva
Momentul decisiv
309
Comitetul judiciar 4 mai 1980 Pagina 2 de necrezut pentru noi, că nici nu ne-a trecut prin inimă aşa ceva, acuzaţiile au continuat. Comitetul pare că era dedicat să demonstreze că suntem apostaţi arătând că discuţiile personale particulare pe care le-am purtat cu unii dintre prietenii noştri dragi erau de fapt o parte a unui plan meschin de a forma o sectă sau de a cauza sciziuni prin apostazie. În două ocazii diferite, fratele Harold Jackson a folosit ilustrarea unei fete tinere care a comis fornicaţie, dar ideea de a face acest lucru a fost atât de respinsă de mintea ei, încât a crezut de fapt că ea nici nu a comis fornicaţie, deşi era însărcinată. Aplicarea ar fi că indiferent cât de dezgustătoare este pentru noi ideea de a fi apostaţi, nu contează dacă inima şi conştiinţa noastră ne spune că e de necrezut ca noi să facem aşa ceva, totuşi suntem apostaţi. Însă, dragi fraţi, ştim să deosebim mâna noastră dreaptă de cea stângă. Nu se poate spune acelaşi lucru despre o tânără care nu are înţelegere şi experienţă. De dragul argumentului, însă, chiar dacă aşa ar sta lucrurile, încât să fim ceea ce nu suntem, pentru că nu suntem aşa în inima, mintea şi conştiinţa noastră, cum ar trata Cristos Isus problema? Nu şi-ar extinde el bunătatea sa iubitoarea şi mila în folosul acelei fete, încât păcatul să nu mai domnească, pentru că el a murit, astfel ca nouă să ni se arate îndurare. Pe de altă parte, am manifesta înţelepciunea de sus dacă am folosi exemplul acelei fete ca pe un principiu în judecarea unui alt caz, unde fata e sigură că nu a comis fornicaţie, dar are burta mare? Ce ar fi dacă s-ar descoperi în urma unei examinări potrivite că ea are un chist în pântece, că ea de fapt spunea adevărul, dar era atât de presată de audieri şi suferinţa psihică, încât a ajuns să sufere şi, în plus, au început să circule zvonuri calomniatoare că e însărcinată, că urmează să nască gemeni, că a născut deja tripleţi şi aşa mai departe. Nu ar fi asta o mare nedreptate? Cine ar fi cei care provoacă adevărata pagubă? Iubirea şi îndurarea lui Cristos Isus nu ar evita o nedreptate aşa mare? Exact pentru acest motiv, Cristos Isus le-a spus celor care l-au condamnat pentru efectuarea lucrărilor de vindecare în zi de Sabat: „Nu mai judecaţi după aparenţe, ci judecaţi cu judecată dreaptă“. -- Ioan 7:24. Fratele Episcopo, în calitate de membru al unui comitet judiciar, a spus, folosind câteva întrebări directoare, că un apostat poate fi foarte sincer în ceea ce predă, dar tot ar fi un apostat. Aplicarea ar fi că, în ciuda faptului că ne exprimăm în continuare faptul că un astfel de mod apostat de a acţiona este inimaginabil din partea noastră, că niciodată nu ne-am angajat în vreun plan meschin împotriva organizaţiei, nici în formarea vreunei secte, suntem încă trataţi ca apostaţi din cauza lucrurilor pe care le-am discutat în conversaţiile noastre private cu prietenii. Însă dacă e să folosim această definiţie a apostaziei, atunci am putea deduce că istoria noastră ca organizaţie a Martorilor lui Iehova este plină de acte de apostazie. Când învăţam că prezenţa invizibilă a lui Cristos Isus a început în 1874 eram foarte sinceri, dar Iehova ştia că ceea ce
310
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Comitetul judiciar 4 mai 1980 Pagina 3 învăţam nu era în armonie cu adevărul biblic. Atunci El trebuie să ne fi considerat apostaţi, potrivit definiţiei rostite de fratele Episcopo. Uneori, noi ca organizaţie am predat cu devoţiune sfântă şi cu sinceritate ceea ce s-a dovedit a nu fi în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar credinţa multora s-a ştirbit când lucrurile s-au dovedit a nu fi aşa cum le-am predat. Ar fi în armonie cu îndurarea şi cu iubirea pentru a judeca organizaţia ca apostată pe acest motiv? Ar fi judecată sănătoasă să plasăm organizaţia în clasa lui Imeneu şi Filet, care distrugeau credinţa altora, spunând că învierea avusese loc deja? Motivul măsurilor luate împotriva noastră este faptul că am discutat anumite idei din Biblie cu câţiva fraţi în conversaţii private. Unul din privilegiile fundamentale pe care le are fiecare individ este aceea de a vorbi în mod confidenţial cu un prieten sau o persoană de încredere. Dacă ni se ia acest privilegiu sau dacă ni se spune că trebuie să mărturisim astfel de discuţii confidenţiale, iar apoi să fim judecaţi pe baza acestor exprimări, sau dacă persoanele în care ne-am pus încrederea sunt forţaţi de frica faţă de măsurile luate împotriva lor să ne acuze că le-am vorbit, la ce fel de supunere ne aşteptăm ca organizaţie? Atunci nu ar fi o sfidare a rolului lui Cristos Isus de cap al congregaţiei? Putem da diverse exemple de astfel de conversaţii din trecut din partea multora, inclusiv unii membri ai comitetului nostru, despre lucruri pe care organizaţia nu le-a publicat sau nu le-a predat. Dacă eu ştiu despre astfel de conversaţii, câţi alţii mai ştiu despre ele? Câtor persoane au vorbit despre aceste lucruri? Ar trebui acum să începem o investigaţie inchizitorială pentru a determina asta şi pentru a dovedi că sunt apostaţi? Motivul pentru care nu menţionez exemple şi nu dau nume este că ştiu că ar fi nedrept să procedez aşa. Nu voiam să creăm impresia că arătăm cu degetul spre altcineva. Urmează ca fraţii să se afle într-o atmosferă de teroare, încât simpla menţionare a citirii Bibliei acasă ar fi considerată suspicioasă şi o posibilă apostazie? Sau ar trebui să zicem „erezie“? Când, în timpul audierii noastre, am spus că ne pare foarte rău pentru deranjul care a fost urmărit până la noi din pricina unei repetiţii lipsite de prudenţă unui număr de fraţi a unor idei, iar atunci când am dat asigurarea că nicidecum nu vom vorbi din nou altora despre aceste lucruri, ci, în schimb, le vom spune tuturor care menţionează aceste lucruri că astfel de discuţii ar trebui oprite, fratele Harold Jackson a afirmat cu tărie că ar trebui să-i asigur cumva despre asta, iar apoi să încep să spun că reprezentăm un pericol pentru organizaţie şi să sugerez că eu urmăream un tipar de a muşamaliza lucrurile şi că el personal nu crede ceea ce spun. Ce îndrumare ne oferă Biblia în această privinţă? Cum putem da acea „asigurare“? Chiar dacă ar fi motive valide pentru ca cineva să fie acuzat de promovarea unei secte, în Tit 3:10 se spune: „Iar pe omul care introduce o sectă, ocoleşte-l după primul şi al doilea avertisment“. Al doilea avertisment se datorează cazului când persoana continuă cu noi fapte rele să indice că insistă să promoveze o sectă. Chiar dacă am fi văzuţi un asemenea gen de persoane, de la prima înţelegere greşită, din păcate, am devenit chiar anormal de necomunicativi pentru a evita neînţelegeri ulterioare. Întrucât o simplă asigurare verbală nu ar fi suficientă, precum se înţelege din sfatul lui Pavel, conduita individului, care nu ar
Momentul decisiv
311
Comitetul judiciar 4 mai 1980 Pagina 3 necesita un al doilea avertisment şi o nouă manifestare a faptei rele, ar fi asigurarea necesară. Nici măcar acel folos al îndoielii nu ne este acordat. Fratele Jackson ne-a spus de mai multe ori că lucrurile comentate au constituit un atac la însăşi inima organizaţiei. Dar, în primul rând, un astfel de atac nu există, iar eu personal nu cunosc pe nimeni care ar conduce vreun atac. Nu cumva o persoană cu judecata pripită a făcut o plângere, iar acea exprimare să se folosească acum? Nu s-ar putea ca rezultatul unei astfel de judecăţi pripite să fie luat dintr-o dată ca adevăr absolut şi ca etalon pentru măsurarea tuturor? Fraţilor, măsurile extreme şi ciudate care se iau în această situaţie sunt foarte deranjante şi dificile. Apelăm la dreptate şi îndurare, pentru că am fost judecaţi pentru o abatere pe care nu am comis-o. Asiguraţi-vă de rugăciunile noastre adresate lui Iehova pentru ca această problemă să fie clarificată pentru binecuvântarea numelui său şi pentru bunăstarea spirituală a poporului său. Fraţii ţ voştri, ş , René Vázquez Elsie Vázquez ÉÉÉÉÉÉÉÉÉ
Cu circa treizeci de ani înainte, René părăsise casa tatălui său pentru a scăpa de ceea ce simţea că e o atmosferă oprimant de intolerantă şi o minte închisă. A căutat libertatea pentru a urmări interesele sale privitoare la Martorii lui Iehova. De atunci încolo, şi-a dat totul pentru a sluji în mijlocul lor. Acum, în decurs de două săptămâni, a văzut acei treizeci de ani daţi deoparte ca ceva neimportant, a fost supus unor interogări intense, sinceritatea motivaţiei sale a fost atacată, iar el a fost etichetat un rebel împotriva lui Dumnezeu şi a lui Cristos. Scrisorile sale au exprimat suferinţa sa cumplită, provocată de aceeaşi atmosferă de intoleranţă religioasă şi de minte îngustă de care credea că scăpase. Lui René i s-a aprobat un apel şi s-a întâlnit din nou cu un comitet (format din alţi cinci bătrâni). Toate eforturile sale, deşi erau de împăcare, pentru a arăta că el nu caută discuţii aprinse pe marginea anumitor aspecte de doctrină, că el nu doreşte nicidecum să fie dogmatic, au fost respinse pe faptul că erau evazive, că dovedesc vinovăţia. La un moment dat, după ce a fost asaltat cu întrebări ore în şir, René
312
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
a fost întrerupt de Sam Friend, membru al comitetului de recurs (precum şi al personalului de la sediul din Brooklyn), care a zis: „Astea-s dume. Îţi voi citi această listă de întrebări şi vreau să-mi răspunzi la ele cu «Da» sau «Nu»“. René, a cărui limbă maternă e spaniola, nu era familiarizat cu termenul englezesc folosit pentru „dume“ şi, deşi a decis ulterior că era doar un simplu regionalism, el spune că la vremea aceea s-a simţit lovit de aşa o imagine literală a mizeriei, încât a izbucnit ceva în el şi a răspuns: „Nu! Nu mai răspund la nicio întrebare de-a voastră. Voi încercaţi să-mi cerneţi inima şi nu voi mai suporta aşa ceva“. S-a întrerupt şedinţa, iar René a ieşit şi, îndată ce a ajuns pe stradă, a izbucnit în lacrimi. Comitetul şi-a susţinut decizia de excludere. Dintre toţi aceia pe care René i-a cunoscut în Departamentul pentru Serviciu din Brooklyn şi cu care a lucrat, inclusiv cei care doreau să beneficieze de bunătatea sa şi ajutorul său de-a lungul multor ani, niciunul nu a venit să spună ceva în numele său, să exprime vreo cerere pentru un tratament la fel de bun în cazul lui.a Potrivit scării de dreptate a organizaţiei, sinceritatea sa incontestabilă şi trecutul său nepătat din ultimii treizeci de ani nu au cântărit nimic dacă el nu era întru totul de acord cu organizaţia şi nu păstra o linişte neîndoielnică. Undeva în toate acestea pare să-şi găsească aplicarea cuvintele discipolului Iacov, când scrie: Să vorbiţi şi să vă purtaţi ca nişte oameni care vor fi judecaţi după legea libertăţii, căci, pentru cei care nu au fost îndurători, judecata va fi fără îndurare. Însă cei îndurători nu trebuie să se teamă de judecată.b
În cele din urmă, la 8 mai 1980, Corpul de Guvernare m-a informat oficial că numele meu era implicat în toate acestea. M-a sunat preşedintele Albert Schroeder şi mi-a zis că acum Corpul de Guvernare doreşte ca eu să mă duc la Brooklyn să apar în faţa membrilor lui. Acesta era prima ocazie când mi-au dat vreo indicaţie că eram sub semnul întrebării. Cincisprezece zile trecuseră de la convorbirea noastră anterioară, în care preşedintele a evitat să-mi spună ce se petrece de fapt. Nu ştiam încă de existenţa înregistrării de două ore a interviului sau că ea fusese redată Corpului de Guvernare în plină şedinţă. Douăzeci şi trei de zile trecuseră de când s-a făcut acel lucru. a Deşi e adevărat că toate aceste proceduri s-au purtat în stil de „cameră închisă“, mulţi din Departament ştiau ce se întâmplă, fie cunoscând direct, fie prin „bârfa“ din interiorul Departamentului. b Iacov 2:12, 13 (Jerusalem Bible).
Momentul decisiv
313
În aceste douăzeci şi trei de zile ei nu doar că au redat caseta Corpului de Guvernare, ci au redat porţiuni din ea, care conţineau numele meu şi al lui Ed Dunlap, în auzul a cel puţin şaptesprezece persoane din afara Corpului de Guvernare (membrii comitetelor de investigare şi ai celor judiciare), au exclus trei membri ai personalului de la sediu şi trei persoane din afara lui, unul din ei fiindu-mi prieten de trei de ani, au înregistrat un alt interviu cu un bărbat pe nume Bonelli (voi discuta mai târziu despre această înregistrare) şi, în general, nu au invitat doar, ci au şi căutat în mod activ orice dovezi de natură incriminatoare ce putea fi obţinută de la membrii familiei Betel sau de la alţii, folosindu-se chiar ameninţarea cu excluderea pentru a extrage informaţii de la unii. Numai după toate aceste lucruri s-a gândit Corpul de Guvernare prin Comitetul Preşedintelui că este potrivit să mă anunţe şi pe mine că eram considerat ca fiind implicat cumva în ceea ce se petrecea. De ce? Ceea ce ştiam am aflat exclusiv din alte surse, nu de la Corpul de Guvernare, al cărui membru am fost timp de nouă ani. Membrii Betelului care erau interogaţi şi duşi la judecată m-au sunat, exprimându-şi dispreţul faţă de atitudinea nemiloasă, intolerantă, care era manifestată. Şi-au exprimat convingerea că cei care dirijau întregul proces pur şi simplu treceau prin ei pentru a-şi atinge adevăratele obiective: pe Edward Dunlap şi pe mine. Simţeau că astfel de persoane urmau un curs pe care îl considerau cel mai strategic: începi cu „oamenii mici“ — cei mai puţin cunoscuţi, mai puţin proeminenţi — le stabileşti „vinovăţia“ făcând situaţia să pară de proporţii mari şi periculoase, iar apoi, după ce ai clădit o fundaţie cât se poate de solidă, începi să te ocupi de persoanele mai cunoscute, mai proeminente. Fie ea bună, fie ea rea, dar aceasta era impresia pe care au avut-o. Ar fi interesant să auzim de la membrii Comitetului Preşedintelui, la care au ajuns în final toate rapoartele şi care au răspuns la toate cererile de îndrumări ale comitetelor de investigare şi ale celor judiciare, care au fost posibilele motive pentru care Comitetul a putut să procedeze în această manieră. Când preşedintele Schroeder m-a sunat pe 8 mai, mi-am exprimat sentimentele că mi se pare greu de înţeles că, după ce am locuit şi am lucrat împreună săptămână de săptămână, timp de nouă ani cu membrii Corpului de Guvernare (cu unii cincisprezece ani), niciunul dintre ei nu a dat dovadă de consideraţie frăţească să-mi comunice ce se petrece. (Fiind cinstiţi faţă de membri ca întreg, trebuie să recunoaştem că s-ar putea că ei să nu fi ştiut toate detaliile modului în care Comitetul Preşedintelui trata lucrurile. S-ar putea că ei să nu fi cunoscut conţinutul convorbirii dintre mine şi Albert Schroeder din 23 aprilie şi răspunsurile derutante pe care le-au primit întrebările mele — deşi, după cum arată evoluţia lucrurilor ulterioare, pare posibil, chiar probabil, ca acea
314
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
convorbire să fi fost înregistrată. Oricum, trebuie să recunoaştem că s-ar putea ca unii sau mai mulţi membri se aşteptau şi credeau că Comitetul Preşedintelui conducea problemele la nivel înalt, potrivit principiilor creştine, făcând altora ceea ce voiau să li se facă lor înşişi.) L-am întrebat apoi pe Albert Schroeder ce ar fi simţit el dacă, în timp ce era în Europa şi îşi transmitea gândurile cu privire la o aplicare diferită a expresiei critice „această generaţie“, la auzul acestui fapt, unii din Brooklyn i-ar fi adus acuzaţii de „tendinţe apostate“ şi ar fi început să adune orice alte afirmaţii pe care le-a făcut — oriunde, oricând, oricui — ca dovadă pentru a da substanţa acestei acuzaţii grave; iar toate acestea să se facă fără să i se comunice ceea ce s-ar petrece. Cum s-ar simţi? Nu a răspuns. I-am zis că mă voi duce la Brooklyn precum mi s-a cerut şi convorbirea s-a încheiat. Când am ajuns la Brooklyn pe 19 mai, povara continuă de pe nervii mei m-a adus aproape într-o stare de şoc. Mi se părea ceva foarte iraţional în legătură cu ceea ce se petrecea, cu metodele folosite. Unii spuneau că e un „coşmar“. Alţii credeau că un termen mai puternic ar fi potrivit: „paranoia“. Creştini nevinovaţi erau trataţi ca şi cum ar fi nişte duşmani periculoşi. Cu ceva timp în urmă am dat peste un articol pe care îl citisem şi îl decupasem cu câţiva ani înainte din New York Times. Articolul intitulat „Îndoială în personalul lui Nixon“ spunea printre altele: Un psiholog din personalul Casei Albe din 1971 până în 1973 spune că grupul interior din jurul lui Richard M. Nixon s-a îndoit profund de motivaţiile altor oameni, a considerat preocuparea de sentimentele altor oameni ca o slăbiciune de caracter şi nu putea respecta opoziţia loială sau dezacordul. „Dezacordul şi lipsa loialităţii erau concepte pe care mintea lor nu putea să le diferenţieze în mod suficient“, spunea dr. Jerome H. Haffe. „Aceasta era într-adevăr partea tragică. A fi în dezacord însemna să nu fii loial. Acesta era laitmotivul care tot apărea în repetate rânduri.“ . . . „Administraţia admira persoanele care pot să fie reci şi apatice atunci când iau decizii privitoare la personal“, spunea el. „Să faci concesii la sentimentele oamenilor, să recunoşti că nu merită să atingi un anumit obiectiv dacă, prin acest proces, distrugi oameni nu era ceva ce să atragă vreo admiraţie. O astfel de grijă era văzută ca o greşeală fatală.“ El a mai zis: „S-au îndoit profund de motivaţiile altor oameni şi erau incapabili să creadă că oamenii se pot ridica deasupra unor motivaţii egoiste.a a New York Times, 12 ianuarie 1976, pagina 12.
Momentul decisiv
315
Observ o paralelă cutremurător de apropiată între acest caz şi atitudinile manifestate la Brooklyn în primăvara anului 1980. Citând din articolul de mai sus: „A fi în dezacord însemna să nu fii loial. Acesta era laitmotivul care tot apărea în repetate rânduri“. Bunătatea lui Isus Cristos părea să lipsească cu desăvârşire. Orice căldură prietenească şi înţelegere plină de compasiune, care conferă căldură prieteniei, păreau să fi fost înlocuite de o abordare organizaţională rece care a presupus cazul cel mai rău, nu vedea partea benefică a îndoielii şi considera răbdarea o slăbiciune, o considera nefavorabilă intereselor organizaţiei, obiectivelor sale de uniformitate şi conformitate. Era ca şi cum o maşinărie legală masivă ar fi fost pusă în mişcare şi tăia totul în cale într-un mod lipsit în totalitate de sentimente până la obiectivul suprem. Mi se părea greu să cred că efectiv aşa stau lucrurile. Când am ajuns la sediu, printre alte lucruri, am găsit la mine pe birou un element pregătit de Comitetul Preşedintelui încă din data de 28 aprilie 1980 (vezi pagina următoare). Unele idei au fost surprinzătoare şi pentru mine, întrucât nu numai că nu le-am discutat cu alţii, dar nici nu mi-am pus problema lor vreodată. M-au scârbit termenii dogmatici în care au fost formulate toate acele puncte. Şi credeam că secţiunea „Observaţii“ din partea inferioară a prezentat în realitate adevărata problemă, căci observaţiile au subliniat în mod repetat ‘«tiparul» biblic de bază al convingerilor creştine ale Societăii’, ‘«modelul cuvintelor sănătoase» care au ajuns să fie acceptate potrivit Bibliei de poporul lui Iehova de-a lungul anilor’. Aceste cuvinte sunau familiar, căci era un argument folosit frecvent în şedinţele Corpului de Guvernare, argumentul că trebuie să se adere la învăţăturile tradiţionale de durată ale Societăţii, ca şi cum numărul anilor în care s-a crezut în ele reprezenta neapărat o dovadă a corectitudinii acestora. Acele învăţături tradiţionale şi nu însuşi Cuvântul lui Dumnezeu erau miezul problemei. La 20 mai, m-am întâlnit cu Comitetul Preşedintelui şi mi s-a redat caseta raportului pe care membrii i-o dăduseră Corpului de Guvernare cu privire la interviurile cu membrii personalului de la Redactare şi despre paşii ulteriori pe care i-a făcut Comitetul Preşedintelui pentru a porni procesele de investigare şi cele judiciare. Apoi am primit două casete ca să le iau şi să le ascult; una era interviul de două ore cu cuplul cubanez (soţii Godínez), iar cealaltă era o înregistrare mai scurtă a interviului cu un Martor pe nume Bonelli. Atunci am aflat pentru prima dată de existenţa casetei de două ore şi că ei o redaseră în faţa Corpului de Guvernare în urmă cu peste o lună. Mi se pare aproape ridicol ca, după tot acest haos care s-a abătut asupra vieţilor oamenilor de la redarea casetei încoace, ei au ajuns abia acum să mă lase să o ascult, cu o zi înaintea audierii mele în şedinţa plenară a Corpului de Guvernare.
316
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
(Corpului de Guvernare)
DOVEZI RECENTE PRIVIND RĂSPÂNDIREA DE ÎNVĂŢĂTURI GREŞITE
În continuare sunt câteva din învăţăturile greşite care se răspândesc ca şi cum ar proveni de la Betel. Ele s-au adus în atenţia Corpului de Guvernare din teren începând din 14 aprilie. 1.
Că Iehova nu are astăzi o organizaţie pe pământ şi că Corpul de Guvernare nu este îndrumat de Iehova.
2.
Toţi cei botezaţi începând din timpul lui Cristos (33 e.n.) până la sfârşit ar trebui să aibă speranţă cerească. Toţi aceştia ar trebui să se împărtăşească din embleme în timpul Comemorării şi nu doar cei care pretind că fac parte din rămăşiţa unsă.
3.
Nu există un aranjament cuvenit de clasă a ‘sclavului fidel şi prevăzător’ format din cei unşi şi Corpul lor de Guvernare pentru a dirija lucrurile poporului lui Iehova. În Mat. 24:45, Isus a folosit această expresie doar pentru a ilustra fidelitatea persoanelor individuale. Regulile nu sunt necesare, urmaţi doar Biblia.
4.
Astăzi nu există două clase, clasa cerească şi cei din clasa pământească, numiţi şi „alte oi“ în Ioan 10:16.
5.
Că numărul 144000 menţionat în Rev. 7:4 şi 14:1 este simbolic şi nu trebuie luat literalmente. Cei din „marea mulţime“, menţionaţi în Rev. 7:9, slujesc de asemenea în cer, precum se indică în vers. 15, unde se afirmă că o astfel de mulţime slujeşte „zi şi noapte . . . în templul (naos) său“ sau în K. Int se spune: „în locuinţa divină a sa“.
6.
Că acum nu trăim într-o perioadă deosebită a ‘zilelor din urmă’, ci că „zilele din urmă“ au început acum 1900 de ani, în 33 e.n., precum indică Petru în Faptele 2:17, când citează din profetul Ioel.
7.
Că anul 1914 nu este o dată fixată. Cristos Isus nu a fost întronat atunci, ci guvernează în regatul său din 33 e.n. Că prezenţa (parousia) lui Cristos nu a început încă, ci atunci când „va apărea în ceruri semnul Fiului omului“ în viitor.
8.
Că Avraam, David şi alţi bărbaţi fideli din vechime vor avea de asemenea viaţă cerească în baza versetului din Evr. 11:16. ___________________________________________________________________ Observaţii: Punctele de vedere biblice de mai sus au ajuns să fie acceptate de unii, iar acum se transmit altora ca „înţelegeri noi“. Astfel de optici sunt contrare tiparului biblic de bază al convingerilor creştine ale Societăţii (Rom. 2:20; 3:2). Ele sunt contrare şi ‘modelului cuvintelor sănătoase’ care au ajuns să fie acceptate potrivit Bibliei de poporul lui Iehova de-a lungul anilor (2 Tim. 1:13). Astfel de „schimbări“ sunt condamnate în Prov. 24:21, 22. Aşadar, cele de mai sus sunt ‘devieri de la adevăr care distrug credinţa unora’ (2 Tim. 2:18). Toţi cei care consideră că acest lucru nu este APOSTAZIE sunt pasibili de măsuri de disciplină în congregaţie. Vezi ks 77 pagina 58.
a
Comitetul Preşedintelui, 28/4/80
Am luat casetele la mine în birou şi le-am ascultat. Mi s-a făcut rău. Toate au căpătat o conotaţie urâtă. Nu mă îndoiesc că soţii Godínez căutau să repete lucrurile aşa cum le auziseră, căci îi cunoşteam şi mi se părea tot timpul că sunt persoane decente. Însă, în timp ce Harley Miller îi conducea prin interviu, mă tot întrebam: „Le erau de fapt prezentate lucrurile în acelaşi mod extrem în care sună aici?“ Am fost efectiv rupt de determinarea acestui lucru, întrucât Comitetul Preşedintelui aranjase deja formarea comitetelor judiciare care i-au exclus pe cei implicaţi. a Ediţia engleză a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi (1984) redă cuvântul „răzvrătiţi“ din aceste versete prin expresia „care sunt pentru schimbare“. Ediţia revizuită din 2013 foloseşte „răzvrătiţi“ în textul de bază şi prezintă redarea iniţială la nota de subsol.
Momentul decisiv
317
La sfârşitul casetei, i-am auzit pe cei trei membri ai Comitetului Preşedintelui exprimându-se în mod individual ca şi cum ar fi satisfăcuţi că acum au o imagine clară a lucrurilor şi, în primul rând, lăudând cuplul intervievat pentru loialitatea lor, în timp ce, ulterior, i-au condamnat pe cei implicaţi. Asta mi-a crescut dezgustul. Cum puteau să facă asta fără să fi vorbit cu Cris Sánchez? De ce nu a fost el acolo? De ce a fost René Vázquez „pregătit“ de sugestia lui Harley Miller (exprimată pe casetă) ca Godínez să-l sune pe René şi, „plin de tact“, să vadă dacă se va implica. Ce interes aveau bărbaţii aceştia, ce încercau să obţină? Doreau cu sinceritate să ajute oamenii, să le înţeleagă punctele de vedere şi să colaboreze în vederea unei soluţii paşnice, să caute să clarifice lucrurile cu efort şi durere reduse la minimum, prin sfaturi pline de bunătate, prin îndemn la moderaţie şi la prudenţă, dacă acestea lipseau, sau doreau să clădească un caz împotriva lor? Nimic din întreaga înregistrare nu mi-a dat să înţeleg că scopul era altceva decât acesta din urmă. Dacă conţinutul primei casete era rău, cea de-a doua era mult mai rea. Soţii Godínez îşi exprimaseră amintirile unei conversaţii din casa lor şi modul în care lucrurile spuse i-au marcat şi, după cum am zis, cred că afirmaţiile lor au fost sincere. Cea de-a doua înregistrare era în mare parte plină de zvonuri. Însă cel mai dureros aspect al ei erau declaraţiile intervievatorilor de la sediu. Bonelli era un membru al unei congregaţii de limbă spaniolă de lângă cea a lui René. Caseta începe cu cuvintele lui Albert Schroeder care îl introduce pe Bonelli ca fiind un bărbat care fusese un „slujitor auxiliar“ (sau „diacon“) în două congregaţii anterioare, dar acum nu mai era. L-a citat pe Bonelli ca spunând că el nu a fost numit slujitor auxiliar în congregaţia sa prezentă din cauza unei atitudini adverse faţă de unul din bătrânii de acolo, şi anume Angulo. Bonelli a depus apoi mărturie împotriva aceluiaşi bătrân despre care spusese că a contribuit la faptul că nu a fost numit slujitor auxiliar. (Angulo a fost printre cei care au fost excluşi.) A mai spus că, după serviciul de Comemorare (Cina Domnului) de la Sala Regatului, din 31 martie, el s-a dus acasă la René Vázquez, unde le-a văzut pe soţia şi pe mama lui René împărtăşindu-se din embleme.a Bonelli a spus că şi el însuşi se împărtăşeşte din embleme. a Înaintea plecării mele în concediu, René mi-a zis că el, soţia sa şi mama sa simţeau în conştiinţele lor că ar trebui să se împărtăşească din simboluri. Mi-a zis că era aproape sigur că dacă toţi trei ar fi făcut asta la Sala Regatului, acest lucru ar fi creat multă vorbă (e rar ca într-o congregaţie de limbă spaniolă să existe măcar o persoană care să se considere dintre cei „unşi“). A spus că simte că abordarea care ar aduce cele mai puţine probleme ar fi ca soţia şi mama sa să aştepte să se termine întrunirea congregaţiei şi să se împărtăşească în linişte acasă. A spus că Bonelli nu era în congregaţia lor şi nu i s-a cerut să-i acompanieze acasă, ci a întrebat el dacă poate să o facă. (Mama lui René condusese o dată un studiu biblic cu Bonelli şi îl cunoştea bine.)
318
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Această ultimă afirmaţie a provocat uluirea intervievatorilor Albert Schroeder şi, din Departamentul pentru Serviciu, Dave Olson şi Harold Jackson şi comentarii ca atare. Bonelli a continuat, explicând (citez cuvintele sale exact cum sunt înregistrate): „Sunt şiret“. A spus că se dusese la René acasă pentru a obţine informaţii despre ei.a A continuat spunând că a înţeles de la un alt Martor că un bătrân pe nume Angulo obţinuse deja o clădire în care el şi René ţineau întruniri şi că ei botezaseră deja persoane în noua lor credinţă. În realitate nu a fost nici măcar o fărâmă de adevăr în acele zvonuri. Interogatorii nu au întrebat unde se afla presupusul loc al întrunirii, nici numele persoanelor care se presupunea că au fost botezate. Nu se putea oferi nicio informaţie dacă se întreba, căci ele nu existau. Mai încolo pe casetă, Bonelli a avut probleme cu exprimarea unei idei în engleză, iar Harold Jackson, care vorbeşte spaniolă, l-a pus să o exprime în spaniolă, după care Jackson a tradus-o în engleză. Bonelli a chicotit şi a zis: „Engleza mea nu e aşa de bună, dar informaţia pe care o dau este“. A intervenit repede vocea lui Dave Olson, zicând: „Da, frate, ne dai ceea ce avem nevoie. Continuă.“ Când am auzit acele cuvinte era ca şi cum o greutate zdrobitoare mi-ar fi căzut pe inimă. În întregul interviu, acest bărbat nu a spus niciun lucru care putea fi de folos dacă scopul era acela de a ajuta nişte persoane care aveau o înţelegere greşită a Scripturilor. Doar dacă ţelul era de a face caz, de a obţine dovezi incriminatoare, de condamnare, doar atunci se putea spune despre el că ‘dă ceea ce este nevoie’. Însă dovezile furnizate erau pe jumătate zvonuri, nefondate, complet false, iar cealaltă jumătate putea fi considerată semnificativă dacă susţineai părerea că o organizaţie religioasă are dreptul de a interzice conversaţii despre Biblie într-un cadru particular, printre prieteni, dacă aceste conversaţii nu aderă pe deplin la învăţăturile organizaţiei, precum şi dreptul de a judeca acţiunile bazate pe conştiinţă ale persoanelor atunci când le făceau în particular, la domiciliul lor. În încheierea mărturiei înregistrate a lui Bonelli, Dave Olson l-a întrebat dacă poate să dea numele altor „fraţi“ care ar putea avea informaţii similare. Bonelli a pretins că li s-a vorbit unui număr mare de persoane despre convingerile „apostate“. A răspuns cererii lui Olson spunând că el crede că cunoaşte un „frate“ în New Jersey, care ar putea să dea nişte informaţii. Olson i-a cerut numele. Bonelli a răspuns că nu-şi aduce aminte, dar crede că poate să-l afle. Olson a zis: „Dar trebuie să fie mulţi alţii care ar putea furniza informaţii“. Bonelli a zis că el crede că cunoaşte câteva „surori“ care ar putea să o facă. Cum se numesc ele? Şi asta ar fi trebuit să afle. a Eu personal mă îndoiesc că asta a fost motivaţia sa din acel timp.
Momentul decisiv
319
Atunci, Albert Schroeder şi-a exprimat recunoştinţa pentru colaborarea lui Bonelli în a depune mărturie şi l-a sfătuit să ‘se păstreze tare spiritualiceşte, participând cu regularitate la întruniri’, adăugând că, dacă Bonelli va mai auzi alte informaţii, să li le aducă. După părerea mea, nimic nu exprimă cu mai multă claritate şi cu mai multă forţă direcţia în care a luat-o întregul proces de investigare, de interogare şi, în final, de condamnare, decât o face această casetă. Nimic nu cred că poate fi de un ajutor mai mare pentru toţi Martorii lui Iehova de pretutindeni, care să le permită să aibă o optică echilibrată, nu unilaterală, privitor la ceea ce s-a petrecut, la „climatul“ care a predominat, la modul în care bărbaţii de la sediu, aflaţi în legătură cu „canalul“ lui Dumnezeu, s-au condus pe ei înşişi, decât să asculte această casetă şi să o compare cu ceea ce le-a spus organizaţia până acum sau ceea ce au auzit prin intermediul bârfelor. Însă ei ar trebui, de asemenea, să aibă dreptul de a pune întrebări privind măsurile luate pentru a verifica mărturia acestui om, pentru a deosebi realitatea de zvonuri, precum şi dreptul de a întreba de ce acest gen de mărturie a fost considerat de bărbaţii de la sediu ca având această valoare — „ceea ce avem nevoie“. Probabilitatea ca organizaţia să facă acest lucru, să permită ascultarea acestei casete (fără porţiuni şterse) şi punerea de întrebări este, după părerea mea, practic nulă. Personal, cred că mai degrabă ar distruge-o, decât să permită aşa ceva să se întâmple. Nici acum nu înţeleg de ce Comitetului Preşedintelui nu i-a fost ruşine să mă lase să o ascult aşa cum au ascultat-o membrii săi. Corpul de Guvernare a avut o amplă ocazie să ştie că, la numai câteva zile după excluderea membrilor personalului de la sediu, în cadrul familiei Betel au început să circule acelaşi gen de zvonuri precum cele menţionate pe casetă. Exprimări precum că „apostaţii“ îşi formau propria religie, ţineau întruniri separatiste, botezau oameni, noua lor credinţă căpăta numele de „Fiii libertăţii“ şi altele similare erau vorbe la ordinea zilei. Erau şi complet false. Membrii Corpului de Guvernare, care conduceau discuţiile biblice de dimineaţă, au făcut multe comentarii despre „apostaţi“, dar nu li s-a părut potrivit să demaşte falsitatea zvonurilor care circulau. Aceste zvonuri au ajuns să se răspândească neverificate şi, în cele din urmă, au făcut înconjurul globului. Cu toate acestea, fiecare Martor care le dădea mai departe, deşi neintenţionat, depunea mărturie mincinoasă împotriva aproapelui său. Singurii în măsură să demaşte falsitatea acestor zvonuri şi, în consecinţă, de a ajuta la oprirea mărturiei mincinoase erau cei din Corpul de Guvernare. Şi tot numai ei ştiu de ce nu au ales să procedeze astfel. Nu mă îndoiesc că unii dintre ei credeau cu sinceritate că lucrurile pe care le auzeau erau reale. Dar cred că, având
320
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
în vedere poziţia lor şi greutatea responsabilităţii lor, aveau obligaţia să investigheze şi să-i ajute pe alţii să-şi dea seama că nu erau fapte, ci ficţiune, de fapt, nu doar simplă ficţiune, ci una dureroasă, vicioasă. Nu susţin că erorile de judecată erau toate unilaterale. Nu mă îndoiesc de faptul că, cel puţin în cazul nostru, al celor „aduşi la judecată“, au fost cazuri de afirmaţii imprudente. Dovezile indică faptul că unele dintre cele mai extreme declaraţii provin din partea unui bărbat care, odată abordat, s-a oferit repede să devină un ‘martor al acuzării’, depunând mărturie împotriva unui alt bătrân. Nu îl cunosc personal pe acel bărbat, nu l-am întâlnit niciodată şi nici pe celălalt bătrân nu-l cunosc. Sunt persoane complet străine pentru mine.a Nu cred că era greşit ca cei de la sediu să facă o anumită anchetă a lucrurilor, ca urmare a informaţiilor care au fost aduse în atenţia lor. Era complet firesc ca ei să facă acest lucru. Dacă ei cred că ceea ce predau este adevărul de la Dumnezeu, ar fi fost greşit să nu îl facă. Ceea ce mi se pare dificil de înţeles şi de armonizat cu Scripturile este modul în care s-a procedat, reacţia precipitată şi repezeala, metodele folosite — muşamalizarea şi ascunderea informaţiei din faţa persoanelor ale căror interese de viaţă erau implicate la modul intim, ale căror reputaţii bune erau în joc, abordările prefăcute folosite pentru a obţine informaţii păgubitoare, constrângerea de a obţine „cooperarea“ în a furniza dovezi incriminatoare cu ameninţarea excluderii — şi, mai presus de toate, spiritul manifestat, despotismul zdrobitor, abordarea legalistă, lipsită de sentimente, şi stridenţa măsurilor luate. Indiferent ce declaraţii imprudente ar fi făcut acei câţiva care au fost ‘daţi în judecată’, cred că faptele arată că ele au fost mult depăşite de metodele folosite pentru a trata problema. Precum în Inchiziţie, toate drepturile erau deţinute de inchizitori, acuzaţii nu aveau drepturi. Investigatorii simţeau că au dreptul să pună orice întrebare şi, în acelaşi timp, să refuze întrebările care li se puneau. Au insistat la caracterul secret al procedurilor judiciare, complet rupte de observarea vreunei alte persoane, totuşi au pretins dreptul de a-şi vârî nasul în conversaţiile şi în activităţile particulare ale celor pe care îi interogau. Pentru ei, secretul judiciar era ceva potrivit, exercitarea „confidenţialităţii“ şi caracterul lor evaziv era o abordare „practică“, strategică, dar eforturile acuzaţilor de a păstra confidenţialitatea conversaţiilor personale a fost etichetată ca fiind nesinceră, dovadă a unei conspiraţii ascunse. Investigatorii pretindeau că acţiunile lor să fie privite ca dovadă a zelului pentru Dumnezeu, pentru „adevărul revelat“, în timp ce ei au suspeca Aceşti bătrâni slujeau în congregaţia de lângă congregaţia în care participa René.
Momentul decisiv
321
tat tot ce e mai rău în faptele acuzaţilor, nelăsând loc sincerităţii lor de a dori să-l pună pe Dumnezeu pe primul loc sau iubirii lor faţă de adevăr, chiar dacă acel adevăr era în contradicţie cu învăţăturile tradiţionale. Când René Vázquez, de exemplu, a încercat, în timp ce era interogat, să se exprime moderat, nedogmatic, pentru a arăta că nu dorea să creeze probleme aprinse din chestiuni minore de doctrină şi pentru a face să se înţeleagă că el nu insista ca altcineva să vadă lucrurile la fel sau să adopte opticile sale, a observat că membrii comitetului judiciar au fost foarte nesatisfăcuţi de această atitudine. Au încercat să scoată din el cu cleştele sentimentele interioare, convingerile personale. În cuvintele sale, dacă o întrebare dintr-o direcţie nu avea succes, atunci venea o întrebare dintr-o altă direcţie, în încercarea de a-l forţa să dea un răspuns categoric. În audierea sa înaintea primului comitet judiciar, mai era judecat şi un alt bătrân, pe nume Benjamín Angulo. Angulo era foarte sigur pe el, chiar neînduplecat în multe exprimări ale sale. Când René a vorbit în termeni moderaţi, Harold Jackson, unul din membrii comitetului, i-a zis lui René: „Nici măcar nu eşti un apostat bun“. Spunând că René nu-şi apără cu claritate convingerile, Jackson a continuat: Uită-te la Angulo, el le apără. Ai vorbit cu Angulo despre aceste lucruri şi uite cum vorbeşte despre ele acum. Posibil ca el să fie exclus, tu însă nici măcar nu eşti categoric în privinţa acestor idei.
În cea de-a doua audiere, cea cu comitetul de recurs, după cum s-a arătat, eforturile lui René de a fi moderat au adus în discuţie expresia „dume“. Calităţi precum blândeţea, moderaţia, dispoziţia de a ceda acolo unde lucrurile permit cedarea nu reprezintă dovada în baza căreia o persoană poate fi exclusă ca „apostat“ rebel. Însă ele sunt calităţi ale firii lui René Vázquez, iar cei care îl cunosc pot confirma că aşa este. La doi ani după ce a fost exclus, am vorbit cu René despre toată chestia asta şi l-am întrebat cum se simte acum faţă de faptul de a le vorbi altora despre lucrurile pe care le vedea în Scripturi. Ce ar spune cuiva care susţine, asemenea cuiva care lucrează pentru o organizaţie de afaceri, că, atâta timp cât face parte din acea organizaţie, ar trebui să sprijine toate politicile sale şi, dacă nu poate, ar trebui să plece înainte de a spune ceva. El a răspuns: Dar aceea e o organizaţie de afaceri, iar eu nu mă gândesc la lucruri în această manieră. Priveam chestiunea ca implicând o relaţie de nivel mai înalt, una cu Dumnezeu. Ştiu ce sentimente aveam atunci şi ce aveam în inimă, şi nimeni nu poate să-mi spună altceva. Dacă făceam parte dintr-o uneltire, de ce aş nega acum? Când au început audierile, m-am rugat să nu fiu exclus. Alţii au făcut la fel. Totuşi, s-a întâmplat. Dacă voiam să rămân în organizaţie doar pentru a face prozelitism,
322
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
acum aş fi fost un militant. Unde e ‘secta’ pentru care lucram? Unde sunt dovezile care să arate pentru ce lucram eu? Până în ziua de azi, chiar şi atunci când mă abordează oamenii să vorbească cu mine, prefer să-i las să ia ei legătura cu mine, decât să iau eu iniţiativa. Dacă aveam totul să o iau de la capăt, aş fi ajuns în aceeaşi dilemă. Simt că atâtea foloase am tras în urma celor învăţate din Scripturi, că s-a dovedit a fi o binecuvântare să am toate lucrurile clarificate şi să fiu mai aproape de Dumnezeu. Dacă aş fi avut un plan, aş fi programat modul în care să fac lucrurile. Dar ceea ce am făcut a fost pur şi simplu uman şi am acţionat potrivit reacţiei omeneşti. Acel factor uman a avut prioritate faţă de teama de organizaţie. Niciodată nu am avut ideea de a mă dezasocia de Martori. Eu doar mă bucuram de ceea ce citeam în Biblie. Concluziile la care am ajuns au fost o urmare a citirii personale a Bibliei. Nicidecum nu am încercat să fiu dogmatic. Întrebarea pe care mi-o pun este: de ce, după aceşti treizeci de ani cât am fost Martor, sentimentele de milă şi compasiune, pe care le-am avut, nu au fost simţite şi de ei? De ce există modul acesta conspirativ de a formula întrebările? Audierile s-au ţinut ca şi cum s-ar dori colectarea de informaţii pentru a dovedi vinovăţia, nu de a ajuta un frate care ‘greşeşte’.
Unul din zvonurile care au circulat pe plan extins, de fapt, la nivel internaţional, a fost că aceşti trei bărbaţi (Vázquez, Sánchez şi Kuilan), toţi lucrând în departamentul de traducere în spaniolă, făceau în mod deliberat schimbări în material în timpul traducerii şi că eu ştiam acest lucru şi îl treceam cu vederea. (În ţările vorbitoare de limbă franceză, zvonul a fost ajustat să se aplice la lucrarea de traducere în franceză.) Comentariile lui René la asta au fost: E ridicol. Ar fi fost imposibil de făcut. Nu s-a făcut nicio schimbare şi nici nu ne gândeam să facem. Nimeni nu ne-a acuzat vreodată de aşa ceva. Tot ceea ce se traducea trebuia să treacă prin mâinile a cel puţin cinci persoane pentru verificare. Fabio Silva era ultimul care citea materialul. În traducere trebuia mereu să te străduieşti să fii fidel ideii originale.a
Probabil că cel mai vicios zvon pe care bătrânii şi alţii din diverse părţi ale ţării l-au transmis ca „adevăr“ a fost acela privitor la practicarea homosexualităţii printre „apostaţi“. E greu de imaginat de unde poaa Nu numai că era totul verificat de mai multe persoane diferite din Brooklyn, dar o mare parte a personalului din filialele ţărilor vorbitoare de spaniolă ştiu engleză şi citesc publicaţiile în ambele limbi. Dacă acuzaţia de schimbare intenţionată era adevărată, ea ar fi fost de îndată raportată. Faptul de a gândi altfel trădează pur şi simplu ignoranţă faţă de realitate sau lipsa preocupării faţă de ea din partea celor care au creat şi au răspândit zvonurile.
Momentul decisiv
323
te proveni aşa o minciună strigătoare la cer. Singura explicaţie la care mă pot gândi este că, cu un an înaintea începerii tacticilor inchizitoriale, unul din membrii organizaţiei, care se afla într-o poziţie cu o anumită răspundere, a fost acuzat de tendinţe homosexuale. Corpul de Guvernare a tratat cazul şi a dorit să păstreze tăcerea. Cu toate acestea, se pare că totuşi au circulat vorbe. În „fabrica“ de zvonuri, acţiunile acestui bărbat au fost acum transferate către „apostaţi“. Aceasta era uşor de făcut, întrucât cei care răspândesc zvonurile rareori se preocupă de fapte. Nu mă pot gândi la o altă explicaţie posibilă. De ce nişte oameni care se laudă cu înaltele lor principii creştine transmit mai departe zvonuri atât de vicioase când ele se bazează doar pe bârfe? Cred că în multe cazuri ei pur şi simplu simţeau nevoia să-şi justifice cumva în mintea şi în inima lor ceea ce s-a întâmplat. Trebuia să aibă alte motive decât cele adevărate pentru a explica de ce s-au luat măsuri atât de sumare şi de dure împotriva unor oameni cu trecut nepătat, oameni despre care chiar şi cei mai apropiaţi asociaţi ai lor ştiau că sunt paşnici, neagresivi. Faptul de a vedea eticheta urâtă de „apostat“ lipită dintr-odată pe aceşti oameni necesita ceva mai mult decât realitatea cazului în sine. Fără suplimente, cei care îi cunoşteau pe aceşti oameni şi alţii care au auzit de ei ar fi fost nevoiţi să ia în calcul posibilitatea ca organizaţia pe care o considerau singurul canal de comunicare şi de îndrumare pe pământ al lui Dumnezeu să nu fie tocmai ceea ce cred ei că este. Pentru mulţi, asta însemna să se gândească la ceva de neconceput. Le-ar fi vătămat grav sentimentul siguranţei pe care o au, o siguranţă care se sprijină în mare parte (mult mai mare decât ar recunoaşte majoritatea) pe încrederea neînduplecată într-o organizaţie umană. EXPERIENŢA CU „SANHEDRINUL“ În rest, ceea ce se caută la un administrator [cel căruia i se dă o încredinare, New International Version] este să fie găsit fidel. Pentru mine este deci un lucru de foarte mică importană dacă sunt judecat de voi sau de un tribunal omenesc. Nici măcar eu nu mă judec. Căci conştiina mea este curată în toate privinele. Totuşi, nu prin aceasta sunt dovedit drept [nevinovat, New International Version], fiindcă cel ce mă judecă este Iehova. — 1 Corinteni 4:2–4 Când am ajuns la Brooklyn, toate informaţiile care fuseseră ascunse de mine mi-au fost furnizate dintr-odată. În următoarea dimineaţă a trebuit să apar în faţa Corpului de Guvernare în plină şedinţă. Ulterior puteam să revăd şi să observ ceea ce se făcuse, programul de măsuri care a urmat, metodele folosite. Dar în momentul acela a creat
324
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
doar un sentiment de şoc. Nu aveam posibilitatea de a-i întreba pe cei implicaţi despre acurateţea informaţiilor pe care le-am primit — ei erau deja excluşi, iar Corpul nu mai putea să le accepte mărturia. Încă mi se părea greu de crezut că nişte oameni, acei oameni cu care am împărţit moştenirea religioasă de o viaţă, ar putea face vreodată ceea ce vedeam făcându-se. Sentimentele mele de a merge la sediul din Brooklyn erau, în mod straniu, comparabile cu sentimentele cu ocazia călătoriilor în Republica Dominicană din timpul regimului dictatorului Trujillo. În Puerto Rico, punctul meu de plecare, totul a fost atât de liber şi de deschis, oamenii de pe stradă sau din mijloacele de transport în comun vorbeau fără reţinere. Dar îndată ce avionul meu a aterizat în aeroportul din ceea ce a fost pe atunci Ciudad Trujillo (azi, Santo Domingo), schimbarea a fost aproape palpabilă. Oamenii aveau grijă ce vorbeau, conversaţiile din mijloacele de transport în comun au fost minime, oamenii erau preocupaţi de cazul în care vreo remarcă a lor ar fi privită nefavorabil şi raportată dictatorului de către sistemul de spioni care a proliferat în timpul acelui regim. Conversaţia şi schimbul de idei erau considerate perfect normale în Puerto Rico, dar erau periculoase în Republica Dominicană, puteau să atragă după sine eticheta de duşman al statului. Într-una din ţări puteai să-ţi exprimi o părere diferită de cea a majorităţii şi nu simţeai vreo îngrijorare dacă aflai mai târziu că ai fost citat. În cealaltă ţară, dacă îţi exprimai vreun gând care nu se conforma ideologiei existente, ajungeai să te incriminezi singur, aveai sentimentul că ai comis o greşeală, ceva ce te făcea să te simţi vinovat, iar gândul de a fi citat prevestea ceva rău. În acest caz din urmă, problema nu era dacă ceea ce spuneai era adevărat, nici dacă era sincer motivat şi potrivit din punct de vedere moral. Întrebarea era: cum va fi considerată de cei aflaţi la putere? Orice sentiment de acest fel din urmă pe care l-am avut la sediu înainte de primăvara 1980 a fost doar trecător, de moment. Acum m-a înconjurat, mi s-a părut copleşitor. Optica pe care şi-o însuşiseră deja cei care exercitau autoritatea de guvernare era evidentă din informarea pe care mi-au făcut-o cei din Comitetul Preşedintelui şi din remarcile lor şi ale bărbaţilor din Departamentul pentru Serviciu, exprimate pe casete. Era dificil, în atmosfera puternic emoţională şi în climatul plin de suspiciuni care se dezvoltase, să păstrezi în minte că ceea ce eu sau alţii spuseserăm poate fi văzut în orice altă lumină decât în modul dur în care s-au exprimat aceşti bărbaţi. Era de asemenea greu să păstrezi în minte că ceea ce, din punctul de vedere al organizaţiei, ar putea fi condamnat ca erezie putea fi drept, potrivit şi bun din punct de vedere biblic, îndeosebi după o viaţă petrecută intens în serviciul
Momentul decisiv
325
organizaţiei. Ştiu că nu îmi căutasem oamenii cărora să le vorbesc despre aceste probleme; ei mă abordaseră şi mă simţeam obligat să îi îndrum spre Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi răspunsuri, chiar dacă răspunsurile găsite acolo erau diferite de cele ale bărbaţilor cu autoritate. Eram sigur că, de departe, majoritatea bărbaţilor în faţa cărora voi apărea vor vedea problema strict din perspectiva organizaţiei. Dacă se pornea de la bun început dintr-o altă perspectivă, aş fi fost satisfăcut că toată treaba putea fi rezolvată liniştit, paşnic şi simplu, prin conversaţii prieteneşti şi frăţeşti, încurajând moderaţia dacă s-au iscat vorbe nemoderate, îndemnând la reţinere rezonabilă dacă aceasta nu a fost manifestată. Prin evitarea confruntărilor de condamnare şi refuzând să apelezi la metode arogante şi abordări legaliste, nu ar fi fost necesar ca aceste conversaţii şi incidente private, care au implicat o mică mână de oameni, să fie umflate la o asemenea proporţie, încât să devină o cauză celebră, un scandal de proporţii cu impact violent asupra vieţilor multor persoane, unul care a produs reverberaţii şi bârfe la scară mondială. Când m-am prezentat în faţa Corpului de Guvernare, nu am dorit să pun şi mai multe paie pe focul care ardea deja. El consumase deja câţiva prieteni mult iubiţi. Eram dispus să recunosc că unii dintre cei implicaţi ar fi putut spune ceva ce eu personal am deplâns — declaraţii de natură extremă sau dogmatică — deşi nu aveam cum să determin, la acea vreme, în ce măsură a fost adevărat acest lucru, întrucât era legat, în principal, de persoane cu care eu nu am avut discuţii scripturale, iar pe unii dintre ei nici nu îi cunoşteam. Miercuri, la 21 mai, şedinţa Corpului de Guvernare a început cu Albert Schroeder în calitate de preşedinte. El a spus mai întâi că Comitetul Preşedintelui m-a întrebat dacă accept ca discuţia cu Corpul de Guvernare să fie înregistrată şi că eu am fost de acord, cu precizarea că solicit să mi se ofere o copie a casetei. Sala de conferinţe a Corpului de Guvernare conţinea o masă lungă, ovală, în jurul căreia aveau loc circa douăzeci de persoane. Era prezent întregul Corp de şaptesprezece membri. În afară de Lyman Swingle, care stătea la stânga mea, niciunul din membri nu a vorbit cu mine; în ziua precedentă, niciunul (nici măcar cel care îmi era rudă) nu m-a vizitat nici la birou, nici în cameră. Dacă era vreo manifestare de căldură sau compasiune în sala de conferinţe, nu am putut să-mi dau seama. Nu simţeam decât sentimentele pe care le-am trăit când apărusem, în trecut, la tribunalele laice, cu excepţia faptului că atunci mă simţeam mai liber să vorbesc şi ştiam că alte persoane prezente puteau depune mărturie despre ceea ce se spunea, despre atitudinile exprimate. Aceasta, în
326
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
schimb, era o şedinţă închisă, secretă; atitudinea afişată părea doar să confirme ceea ce-mi spusese René Vázquez despre atitudinea manifestată faţă de el. Preşedintele a zis că Corpul vrea întâi să-mi expun părerea despre fiecare din cele opt puncte pe care le-a listat Comitetul Preşedintelui ca dovezi ale apostaziei (în memoriul lor din 28 aprilie). Mi-am expus-o, încercând la fiecare punct să fiu moderat, nedogmatic, pe cât se poate de rezonabil, cât să nu îmi încalc conştiinţa fiind ori nesincer, ori ipocrit. Forma absolutistă în care Comitetul Preşedintelui şi-a prezentat ideile în memoriu — ori acceptai în mod deplin învăţătura organizaţiei despre acele idei, ori le considerai în modul dogmatic prezentat în memoriu — pur şi simplu nu mi se potrivea. Despre niciuna din puncte nu simţeam că descria în realitate problema. Întrebarea nu era dacă Dumnezeu are o „organizaţie“ pe pământ, ci natura acelei organizaţii — o organizaţie centralizată, puternic structurată, autoritară, sau doar o congregaţie de fraţi unde singura autoritate este autoritatea de a ajuta, de a îndruma, de a sluji şi niciodată cea de a domina? Deci răspunsul meu a fost că eu cred că Dumnezeu are o organizaţie pe pământ în sensul că El are o congregaţie pe pământ, congregaţia creştină, o fraternitate. Problema nu era dacă Dumnezeu i-a îndrumat (sau îi îndrumă) pe cei din Corpul de Guvernare, ci în ce măsură, în ce condiţii o face? Nu m-am îndoit de faptul că Dumnezeu îşi oferă îndrumarea acelor bărbaţi dacă ei o caută cu sinceritate (simţeam că unele din deciziile luate îndeosebi în primii ani au fost decizii bune, pline de compasiune), dar cu siguranţă nu credeam că asta se face de la sine; a fost mereu condiţionată de anumiţi factori. Astfel că răspunsul meu a inclus afirmaţia că eu cred că o astfel de îndrumare a fost mereu guvernată de măsura în care se urma Cuvântul lui Dumnezeu; în aceeaşi măsură Dumnezeu îşi oferea sau îşi retrăgea îndrumarea. (Cred că acest lucru este adevărat pentru orice individ sau orice grup colectiv de persoane, indiferent cine sunt ele.) Toate răspunsurile pe care le-am dat au fost formulate în această manieră. Dacă vreunul din cei acuzaţi ar fi vorbit despre aceste lucruri în modul dogmatic şi absolutist în care le-a prezentat Comitetul Preşedintelui, aş fi simţit dorinţa de a face tot ce pot pentru a restabili o măsură de rezonabilitate şi moderaţie, mai degrabă să împac decât să irit, să fiu pe cât pot de flexibil. Puţine au fost alte întrebări care mi s-au mai pus. Lyman Swingle m-a întrebat de părerea mea despre comentariile biblice, de unde mi-am dat seama că ele au fost un subiect de discuţie în cadrul Corpului. Am răspuns că am început să le folosesc mai mult la încurajarea unchiului meu (din timpul proiectului Auxiliar) şi, dacă ar exista
Momentul decisiv
327
punctul de vedere că ele nu ar trebui folosite, atunci există întregi secţiuni ale bibliotecii Betelului care ar trebui golite, întrucât erau zeci, chiar sute de comentarii acolo. Martin Poetzinger, care în timpul regimului nazist a petrecut mai mulţi ani în lagărele e concentrare, şi-a exprimat nemulţumirea de răspunsurile mele la cele opt puncte doctrinare. Cum se poate atunci, a întrebat el, că am simţit ceea ce am spus dacă toţi ceilalţi oameni au avut declaraţii atât de categorice? (Deşi a fost adevărat în cazul celorlalţi, el nu a vorbit niciodată personal cu ei.)a Am răspuns că nu puteam să fiu răspunzător de modul în care s-au exprimat alţii şi am îndreptat atenţia către Romani, capitolul trei, versetul 8 şi A doua Petru, capitolul trei, versetele 15 şi 16, ca exemple ale faptului că unii au înţeles sau au exprimat greşit chiar cuvintele apostolului Pavel. Deşi nu am spus-o, aveam impresia sinceră că împrejurările mele au fost asemenea celor descrise în Luca, capitolul unsprezece, versetul 53, ca printre nişte bărbaţi care încercau ‘să mă asalteze cu tot felul de întrebări, aşteptând să mă prindă spunând ceva greşit’.b Conduita Corpului din săptămânile precedente nu mi-a dat motive să simt altceva. Poetzinger a continuat să-şi exprime părerea despre „apostaţii“ excluşi, spunând cu convingere că aceştia şi-au arătat adevărata atitudine „aruncându-şi literatura Watch Tower la gunoi înainte de plecare!“ (Acesta a fost unul din zvonurile care au circulat cel mai mult în familia Betel, de fapt, unul din membrii Corpului de Guvernare l-a raportat întregii familii într-o dimineaţă.) I-am zis lui Martin Poetzinger că nu aş vrea niciodată să ajung la o concluzie fără să vorbesc cu cei implicaţi pentru a cunoaşte faptele. Am zis că în cei cincisprezece ani petrecuţi la sediu era o raritate să intri într-unul din dulapurile cu aspiratoare fără să dai peste cantităţi de literatură a Societăţii — reviste şi cărţi mai vechi — lăsată de membrii familiei; că, din câte ştiam, unii membri excluşi ai personalului de la Betel au plecat cu avionul la Puerto Rico, iar cele mai grele obiecte, care sunt şi cel mai uşor de înlocuit, sunt astfel de cărţi. Am repetat că nu cred că este potrivit să tragem concluzii doar în baza a ceea ce auzim şi că mă gândesc că e în special nepotrivit pentru cineva care se află în postura de judecător. S-a uitat lung la mine, dar nu a mai spus nimic. O altă întrebare mi s-a pus în legătură cu serviciul de Comemorare pe care l-am condus în luna precedentă (aprilie) în Homestead a Lloyd Barry şi-a exprimat o nemulţumire similară, spunând că am manifestat „echivoc“ în cazul fiecăruia din cele opt puncte pe care Comitetul Preşedintelui le-a menţionat ca dovezi ale „apostaziei“. b Preluat din ediţia bilingvă română-engleză Easy-to-Read Version7. 5 2006 World Bible Translation Center, Inc. şi folosit cu permisiune.
328
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
(Florida).a Este adevărat că nu am discutat despre „alte oi“ (cei cu speranţă pământească) în cuvântarea mea de acolo? Am spus că este adevărat şi le-am relatat experienţa mea din primul an de când am venit la Brooklyn din Republica Dominicană. Soţia mea şi cu mine am participat la un serviciu de Comemorare într-o congregaţie care a ţinut această întrunire destul de devreme în seara aceea. Aşadar ne-am întors la Betel la timp pentru a-l auzi în întregime pe unchiul meu, pe atunci vicepreşedinte, ţinând cuvântarea. După cuvântare am fost invitaţi împreună cu unchiul meu în camera lui Malcolm Allen, membru al personalului. Soţia mea i-a zis imediat unchiului meu: „Am observat că nu ai spus nimic despre «alte oi» în cuvântarea ta. De ce?“ A răspuns că a considerat că acea seară este una specială pentru cei „unşi“ şi a zis: „Deci m-am concentrat pe ei“. Am informat Corpul că mai aveam notiţele pe care le-am luat din cuvântarea vicepreşedintelui şi le-am folosit de multe ori când ţineam temele de Comemorare. I-am invitat să se uite peste ele dacă doresc. (Desigur, Fred Franz era prezent dacă erau interesaţi să-l întrebe despre cuvântarea sa.) Subiectul a fost închis.b Regretul meu la ceea ce se întâmplase era sincer, având în vedere faptul că se pare că unele persoane făcuseră declaraţii extreme. I-am zis Corpului că dacă aş fi fost informat, aş fi făcut tot ce îmi stătea în putinţă să opresc fenomenul. Nu neg că s-a manifestat imprudenţă, nici că mă exclud din grupul celor care au acţionat aşa, dar am spus că mi se pare greşit să echivalezi ceea ce e imprudent cu ceea ce e maliţios. Mi-am exprimat respectul şi încrederea faţă de calităţile creştine ale acelora despre care ştiam personal că erau consideraţi şi trataţi ca atare. I-am spus ce ştiam despre cei treizeci de ani de serviciu al lui René Vázquez, devoţiunea sa sinceră, „cazierul“ său impecabil în Puerto Rico, Spania şi Statele Unite. Am mai spus că mă sperie faptul că, după ce am trăit şi am lucrat cu colaboratorii din Corp timp de atâţia ani, niciunul nu a considerat potrivit să comunice cu mine şi să-mi transmită cu sinceritate faptele cu privire la ceea ce se petrecea. Preşedintele Schoeder a fost singurul care a răspuns. A zis repede: „Dar Ray, nici tu nu te-ai conformat nouă pe deplin. Nici tu nu mi-ai zis [în convorbirea telefonică] de unde ştiai de anchetarea Departamentului de Redactare“. I-am răspuns: „M-ai întrebat?“ „Nu“, a răspuns el. a Martorii lui Iehova ţin acest serviciu doar ca o sărbătoare anuală, aproximativ în perioada Paştelui iudaic. b Un caz tipic zvonurilor care au circulat (primisem întrebări scrise despre acest lucru chiar şi din Noua Zeelandă) a fost acela că ţinusem o cuvântare în care i-am încurajat pe toţi să se împărtăşească din simboluri şi că o întreagă congregaţie o făcuse (ceea ce ar fi un eveniment într-adevăr spectaculos pentru Martorii lui Iehova). De fapt, însă, la cuvântarea pe care am ţinut-o în Florida în aprilie 1980, s-au împărtăşit exact două persoane — eu şi o participantă care nu a fost Martoră, ci o membră a unei biserici locale.
Momentul decisiv
329
I-am zis: „Dacă m-ai fi întrebat, n-aş fi ezitat să-ţi spun. Ed Dunlap m-a sunat şi a zis despre asta“. La scurt timp, Karl Klein, un alt membru al Comitetului Preşedintelui, a recunoscut zâmbind: „Nici noi nu ne-am aliniat complet la Ray“ şi a adăugat că „dacă René Vázquez ar fi răspuns la întrebări la modul în care a răspuns Ray, el nu ar fi fost exclus“. Întrucât nici Karl, nici vreun alt membru al Corpului de Guvernare nu a depus eforturi pentru a vorbi cu René, pentru a participa la primul interviu de „investigare“ ţinut cu el, la prima audiere judiciară a lui sau la audierea de apel, ei puteau să-i judece răspunsurile doar în baza raporturilor furnizate de cei care au întreprins această activitate pentru ei. Nu ştiu cum au crezut ei că pot să judece sau să facă comparaţii pe baza unor surse de mâna a doua. Comitetul Preşedintelui, care l-a inclus pe Karl Klein, era dispus să-şi aloce timp să se întâlnească cu acuzatorii, să asculte acuzaţiile aduse, inclusiv mărturia adversă a soţilor Godínez şi a lui Bonelli, dar nu găsiseră timpul pentru a vorbi cu nici măcar unul dintre cei acuzai. Nu prea mi se pare asta un exemplu de manifestare a iubirii frăţeşti, a empatiei sau a compasiunii. Majoritatea membrilor Corpului a stat doar şi a ascultat, nu a pus întrebări, nu a făcut comentarii. După vreo două-trei ore (fiind prea afectat emoţional, am pierdut noţiunea timpului), am fost informat că pot să părăsesc sala de conferinţe şi că ei mă vor contacta. M-am dus la mine în birou şi am aşteptat. A venit ora prânzului şi, privind pe fereastră, îi vedeam pe membrii Corpului de Guvernare plimbându-se prin grădină în drum spre sălile de mese. Eu nu am aveam poftă de mâncare şi am rămas în aşteptare. Pe la ora trei, mă simţeam deja prea extenuat şi m-am dus în cameră. Săptămânile precedente, convorbirea telefonică cu preşedintele, necazul exprimat într-un şir de apeluri telefonice de către aceia care au trecut prin interogări intense şi presiuni, rapiditatea excluderilor neîndurătoare care au urmat şi, mai presus de toate, faptul că, în tot acel timp, Corpul de Guvernare a păstrat liniştea şi nu m-a informat în nicio măsură despre evoluţia lucrurilor — toate acestea au culminat cu experienţa mea din acea dimineaţă, cu atitudinea rece care s-a manifestat, cu orele de aşteptări care au urmat. Până în lăsarea serii, mă îmbolnăvisem din punct de vedere fizic. În aceeaşi seară, preşedintele Schroeder a sunat la noi în cameră şi m-a rugat să mă întâlnesc cu Corpul într-o şedintă de seară pentru a continua interogările. Soţia mea a răspuns în numele meu şi i-am spus să-l informeze pe Albert că sunt pur şi simplu prea bolnav ca să mă duc şi că am spus tot ce am avut de spus. Corpul putea să decidă în baza celor auzite deja. Mai târziu în seara aceea, Lyman Swingle, a cărui cameră se afla la două etaje deasupra noastră, a venit pe la noi să vadă cum mă simt. Am
330
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
apreciat acest lucru şi i-am spus cât de tensionate au fost ultimele săptămâni. I-am zis că ceea ce mă îngrijorează cel mai profund nu e acţiunea la care s-ar decide Corpul că o va întreprinde în legătură cu mine, ci că frumoasele adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu fuseseră făcute să pară urâte. Am spus-o foarte serios atunci şi încă simt că cel mai serios aspect al tuturor evenimentelor a fost un şir de învăţături organizaţionale care au fost folosite ca etalon pentru evaluarea unor simple afirmaţii din Biblie, iar acele afirmaţii simple au fost prezentate ca învăţături denaturate (datorită faptului că nu se conformau „tiparului“ de interpretare al organizaţiei) şi ca dovedind „apostazie“. Mi-au venit în minte declaraţii atât de simple, totuşi frumoase, din Cuvântul lui Dumnezeu precum: Unul singur este învăţătorul vostru, în timp ce voi toţi sunteţi fraţi. Nu sunteţi sub lege, ci sub bunătate nemeritată. Toţi cei ce sunt conduşi de spiritul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Este un singur corp şi un singur spirit, aşa cum este şi o singură speranţă la care aţi fost chemaţi. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi, prin toţi şi în toţi. Fiindcă, ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, continuaţi să vestiţi moartea Domnului până când soseşte el. Pentru că este un singur Dumnezeu şi un singur mediator între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus, Nu este treaba voastră să cunoaşteţi timpurile sau perioadele pe care Tatăl le-a pus sub autoritatea sa.a
Prin contrast, cele opt puncte folosite de Comitetul Preşedintelui ca un fel de „Mărturisire de credinţă“ după care îi judeca pe oameni nu conţineau nici măcar o singură idee unde învăţătura Societăţii implicată poate fi susţinută de o afirmaţie simplă şi directă din Biblie. Ce afirmaţie simplă din Scripturi poate cineva — membru al Corpului de Guvernare sau oricine altcineva — să indice şi să spună: „Aici, Biblia spune clar că . . .“: 1. Dumnezeu are o „organizaţie“ pe pământ — una de genul care a generat problema — şi foloseşte un Corp de Guvernare care să o conducă? Unde face Biblia astfel de afirmaii? 2. speranţa cerească nu este deschisă tuturor şi oricui vrea să o îmbrăţişeze, că ea a fost înlocuită de o speranţă pământească (din 1935 încoace) şi că cuvintele lui Cristos în legătură cu pâinea şi via Matei 23:8; Romani 6:14; 8:14; Efeseni 4:4–6; 1 Corinteni 11:26; 1 Timotei 2:5; Faptele 1:7.
Momentul decisiv
331
nul simbolic, „Faceţi aceasta în amintirea mea“, nu se aplică tuturor celor care manifestă credinţă în jertfa sa de răscumpărare? Ce versete afirmă acest lucru? 3. „sclavul fidel şi prevăzător“ este o „clasă“ compusă doar din anumiţi creştini, că termenul nu poate fi aplicat persoanelor individuale şi că el operează printr-un Corp de Guvernare? Din nou, unde afirmă Biblia acest lucru? 4. creştinii sunt împărţiţi în două clase având relaţii diferite faţă de Dumnezeu şi Cristos, în funcţie de un destin pământesc sau ceresc? Unde se spune asta? 5. numărul 144 000 din Revelaţia trebuie luat în sens literal şi că ‘marea mulţime’ nu se referă şi nu se poate referi la persoane care slujesc în curţile cereşti ale lui Dumnezeu? Unde găsim asemenea afirmaii în Biblie? 6. „zilele din urmă“ au început în 1914, iar atunci când apostolul Petru (în Faptele 2:17) aplică zilele din urmă ca având începutul în ziua de Penticostă, el nu se referă la aceleaşi ‘zile din urmă’ la care s-a referit Pavel (în 2 Timotei 3:1)? Unde? 7. anul calendaristic 1914 a fost timpul când Cristos a fost pentru prima dată întronat în sens oficial ca Rege peste întregul pământ şi că acea dată marchează începutul parousiei sale? Unde? 8. atunci când Biblia spune în Evrei 11:16 că bărbaţi precum Avraam, Isaac şi Iacov „năzuiesc spre un loc mai bun, unul care aparţine cerului“, nu ar putea să însemne că ei vor avea viaţă cerească? Unde?
Nici măcar o singură învăţătură a Societăţii dintre cele menţionate nu poate fi susţinută printr-o afirmaţie simplă şi directă din Scripturi. Fiecare dintre ele ar necesita explicaţii alambicate, combinaţii complexe de texte şi, în unele cazuri, cantităţi de gimnastică mintală pentru a fi sprijinite. Cu toate acestea, ele se foloseau pentru a judeca credinţa creştină a oamenilor, în baza lor se decidea dacă persoanele care şi-au dedicat viaţa pentru serviciul lui Dumnezeu erau apostate! În dimineaţa de după audierea mea înaintea Corpului de Guvernare, preşedintele Schroeder a venit la mine în cameră cu un magnetofon să-mi înregistreze răspunsul la o mărturie suplimentară a unui membru al personalului, Fabio Silva, care şi-a amintit nişte lucruri pe care i le-a spus René Vázquez când acesta din urmă îi asigura transportul de la aeroport într-o zi. Am zis că nu am ce comenta în legătură cu dovezi obţinute din auzite. Orele dimineţii se scurgeau. Simţeam o nevoie să ies din acel loc şi din atmosfera oprimantă care îl umplea. Când ştiam că se sfârşise perioada de prânz, am ieşit din cameră şi, după ce am urcat, am putut să vorbesc cu Lyman Swingle în timp ce ieşea din lift spre camerele sale.
332
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
L-am întrebat cât mai trebuie să aştept. Mi-a zis că s-a luat o decizie şi că urma să fiu anunţat în acea după-amiază. Comentariile sale mi-au dat motive să cred că unii membri au insistat puternic cu excluderea şi, în timp ce vorbea cu mine, faţa lui a devenit brusc foarte trasă şi mi-a zis: „Nu pot să înţeleg cum gândesc unii oameni. Am luptat, vai, cât am luptat . . .“; apoi buzele i s-au comprimat, umerii au început să i se ridice şi a început să suspine. M-am simţit dintr-odată în încercarea de a-l consola, l-am asigurat că pentru mine chiar nu avea prea mare importanţă care e decizia lor, voiam doar să se termine chestiunea. Întrucât au început să-i curgă lacrimile, am plecat de acolo ca să se poată Lyman Swingle duce spre camere. Ştiu că nu exista în Corpul de Guvernare o persoană mai devotată organizaţiei Martorilor lui Iehova decât Lyman Swingle. Simţeam admiraţie şi afecţiune faţă de el pentru onestitatea şi curajul de care dădea dovadă. Nu ştiu care urma să-i fie atitudinea faţă de mine în anii care au urmat. Putea să fie tocmai reversul. Ştiu doar că îl voi iubi mereu ca om pentru, dacă nimic altceva, sentimentul sincer pe care l-a exprimat atunci pe hol. Tristeţea lui mi-a dat mie putere.a În acea după-amiază, preşedintele Schroeder mi-a adus decizia Corpului de Guvernare. Desigur, cei care îmi doreau excluderea nu au atins majoritatea de două treimi, căci m-a informat că sunt doar rugat să demisionez din Corp şi să renunţ la statutul de membru al personalului de la sediu. Corpul s-a oferit să ne pună (pe mine şi pe soţia mea) în ceea ce se cunoaşte sub numele de „Lista pionierilor speciali infirmi“ (un aranjament oferit deseori supraveghetorilor de circumscripţie şi de district care trebuie să părăsească lucrarea itinerantă din cauza vârstei înaintate sau a sănătăţii şubrede). Cei aflaţi pe listă raportează Societăţii în fiecare lună şi primesc lunar ajutor financiar, dar nu sunt nevoiţi să atingă o anumită „normă“ de ore în lucrarea de predicare.b L-am informat că niciunul dintre noi nu voia să fie sub un aranjament care să poarte vreo obligaţie, chiar şi una implicită. Apoi a făcut câteva observaţii şi anume: „ce lucrare extraordinară“ fusese cartea Auxiliar pentru înelegerea Bibliei (engl.). Apoi a plecat. Mi-am scris demisia care e prezentată pe pagina următoare. Am reuşit până în ziua de azi să fac ceea ce am scris acolo. a În lunile care au urmat, Lyman Swingle a continuat să slujească în Corpul de Guvernare, dar a fost destituit din poziţia sa de coordonator al Comitetului de Redactare şi al Departamentului de Redactare, fiind înlocuit de Lloyd Barry. Lyman a decedat în 2001. b Cred că pe vremea aceea alocaţia lunară era de circa 175 de dolari pe persoană.
Momentul decisiv
333
22 mai 1980 Corpului de Guvernare Dragi fraţi, Prin intermediul acestei scrisori îmi depun demisia ca membru al Corpului de Guvernare. Îmi voi încheia şi serviciul la Betel. Voi continua să ofer rugăciuni în numele vostru, precum şi în numele slujitorilor lui Iehova Dumnezeu de pe tot pământul. Fratele vostru,
Soţia mea şi cu mine am plecat pentru câteva zile pentru a ne recăpăta controlul asupra sentimentelor, apoi ne-am întors pentru a ne muta lucrurile pe care voiam să le luăm cu noi. Am lăsat marea parte a dosarelor în urmă şi am luat în primul rând dosarele privind lucruri în care am fost implicat în modul cel mai personal. Simţeam nevoia de a putea documenta poziţia în cadrul unor astfel de chestiuni, în caz că acea poziţie ar urma să fie prezentată greşit în viitor, precum s-a întâmplat în mai multe instanţe. La întoarcere l-am văzut pe Ed Dunlap stând afară, în faţa unei clădiri a sediului. Urma să se întrunească în acea zi cu un comitet judiciar. Ed avea şaizeci şi nouă de ani acum. Cu un an înainte, în 1979, discutase serios despre plecarea sa de la sediu. Ştia că fusese ţinta atacurilor personale atât dinăuntrul, cât şi din afara Corpului de Guvernare. La un moment dat, i-a rugat pe cei din Comitetul de Redactare să-l scutească de hărţuire. Comitetul de Redactare i-a numit pe trei dintre membri — Lyman Swingle, Lloyd Barry şi Ewart Chitty — să vorbească cu Karl Klein, membru al Corpului de Guvernare (pe atunci el nu era membru al Comitetului de Redactare, deşi a devenit după demisia lui Chitty). Aceştia l-au îndemnat să nu se ducă în biroul lui Ed, nici
334
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
să-i vorbească pe un ton critic, de asemenea să nu vorbească aşa cu alţii despre Ed. Acest lucru a avut efect pentru un timp în ce priveşte exprimările din afara Corpului, dar nu în cadrul Corpului şi nici în timpul şedinţelor. Când, spre sfârşitul anului 1979, l-am informat pe Ed în legătură cu intenţia noastră de a pleca, a spus că el cântărise ideea, dar a decis că nu o poate realiza. La această vârstă înaintată şi în situaţia sa economică, nu vedea cum putea să spere în mod rezonabil că va putea să se întreţină pe el şi pe soţia sa. Dacă rămâneau, aveau măcar un loc unde să stea, hrană şi, în caz de nevoie, îngrijire medicală. Deci, spunea el, hotărâse să stea şi a adăugat: „Dacă o să am prea multe certuri în Departamentul de Redactare, voi solicita un transfer la tâmplărie sau la orice alt gen de muncă“. Nu a trecut un an şi Ed s-a aflat citat pentru o audiere în faţa unui comitet judiciar. În ziua în care l-am văzut mi-a zis: „Voi fi foarte deschis cu ei. E împotriva firii mele să evit să dau răspunsuri“. Mi-a spus că are puţine îndoieli în privinţa acţiunii comitetului. Era deja sfârşitul lunii mai. Trecuseră circa şase săptămâni de când Comitetul Preşedintelui redase caseta cu soţii Godínez, în care s-a folosit numele lui Ed de mai multe ori, în faţa Corpului de Guvernare. Aproape tot atât de mult timp a trecut de când Barry şi Barr îl intervievaseră, asigurându-l că doar ‘caută informaţii’. În tot acest timp, deşi Ed Dunlap era în mijlocul lor, chiar până la ultima repartiţie primită de la Corpul de Guvernare, aceea de a pregăti o carte despre viaţa lui Isus Cristos, nici măcar un singur membru al Comitetului Preşedintelui nu l-a abordat să discute cu el aceste lucruri, să-l informeze de acuzaţiile grave care i se aduc. Aceşti bărbaţi exercitau o conducere deplină a întregii chestiuni, toţi îl cunoşteau pe Ed foarte bine, totuşi nu i-au zis niciun cuvânt despre acest subiect.a După interviul iniţial al lui Barry şi Barr cu el, timp de aproape şase săptămâni, niciun membru din tot Corpul de Guvernare nu s-a dus la Edward Dunlap să vorbească cu el despre problemă, să argumenteze din Cuvântul lui Dumnezeu cu acest om care fusese asociat de aproape jumătate de secol, petrecuse vreo patruzeci de ani în serviciul cu timp integral, îşi declara o speranţă cerească, iar acum avea aproape şaptezeci de ani. Ei înşişi sunt martori că e adevărat. Nu seamănă a Albert Schroeder a fost colaborator al lui Ed în calitate de instructor la Şcoala Galaad timp de mulţi ani. Karl Klein a lucrat cu el în Departamentul de Redactare, birourile celor doi erau alăturate. Grant Suiter venise la Ed cu aproximativ un an înaintea acestor evenimente cu o temă pe care trebuia el (Suiter) să o pregătească (schiţa uneia din discuţiile din clasă pentru seminarul pentru filială) şi l-a rugat pe Ed să i-o pregătească, spunând că e prea ocupat şi era sigur că Ed ‘va face oricum o treabă mai bună’.
Momentul decisiv
335
deloc cu păstorul care era dispus să le lase pe cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a căuta şi a ajuta o oaie „rătăcită“, căci Ed era o astfel de oaie în ochii lor. Din nou, e foarte posibil ca un unii dintre cei care au fost excluşi să fi rostit cuvinte imprudente. Măsurile de mai sus luate de cei cu autoritate răsună în mintea mea mult mai puternic decât orice astfel de cuvinte.a Un comitet de cinci bărbaţi de la sediu a fost numit pentru a efectua judecata lui Ed Dunlap. Corpul de Guvernare a rămas în planul secundar. Toţi cei cinci bărbaţi numiţi erau mai tineri decât Ed, niciunul nu se declara „uns“. După doar o zi de deliberări au luat deja decizia. Expresii relativ tipice ale atitudinii manifestate au fost următoarele: Atunci când a fost întrebat despre părerea sa privind învăţătura organizaţiei despre două clase de creştini, Ed a atras atenţia asupra versetului 14 din Romani, capitolul 8, că „toţi cei ce sunt conduşi de spiritul lui Dumnezeu“ sunt fii ai Săi. El a întrebat: „Cum altfel poţi să înţelegi versetul?“ Fred Rusk, care a slujit ca instructor la Şcoala Galaad timp de mulţi ani cât Ed a fost arhivarul, a zis: „Oh, Ed, asta e doar interpretarea ta.“ Ed a întrebat: „Atunci tu cum îl poţi explica altfel?“ Răspunsul lui Fred Rusk a fost: „Uite, Ed, tu eşti cel judecat, nu eu.“ Când a fost întrebat de modul în care organizaţia emite regulile, el a accentuat că creştinii nu se află sub lege, ci sub bunătate nemeritată (sau har). A spus că credinţa şi iubirea sunt forţe mai puternice ale dreptăţii decât ar putea fi vreodată regulile. Robert Wallen a zis: „Ed, mie însă îmi place să am pe cineva care să-mi spună ce să fac“. Având în minte cuvintele apostolului din Evrei, capitolul cinci, versetele 13 şi 14, că creştinii nu ar trebui să fie precum copiii mici, ci precum persoanele mature „care, prin folosire, şi-au exersat capacitatea de înţelegere ca să deosebească binele şi răul“, Ed a răspuns: „Atunci ar trebui să citeşti Biblia mai des.“ Robert Wallen a zâmbit şi a zis: „Eu şi încă alte două milioane de persoane.“ Ed a răspuns: „Faptul că ei nu o fac nu îţi oferă nicio scuză să nu o faci nici tu.“ El a subliniat că aceasta e problema majoră, că fraţii pur şi simplu nu studiază Biblia; se sprijină pe publicaţii; conştiinţa lor nu e instruită cu adevărat de Biblie. Evident că factorul major care s-a dezvoltat în întreaga sesiune a fost că, în două ocazii, Ed a purtat discuţii biblice cu unii dintre cei a 1 Ioan 3:14–16, 18.
336
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
care au fost excluşi în această perioadă. Comitetul judiciar nu a avut dovezi că aşa au stat lucrurile, dar Ed le-a oferit de bunăvoie informaţia, spunând de la bun început că dorea să fie pe deplin deschis cu ei în toate aspectele. Aceste persoane îl abordaseră şi au luat masa în două ocazii, după care au discutat porţiuni ale cărţii Romani.a Comitetul judiciar a vrut să ştie dacă el va mai vorbi şi cu alţii despre aceste idei. A răspuns că nu are nicio intenţie să facă o „campanie“ printre fraţi. Dar a zis că dacă ar veni în particular persoane la el să ceară ajutor şi dacă ar putea să le indice răspunsurile din Scripturi, ar face-o, ar simţi obligaţia să-i ajute. După toate probabilităţile, acesta a fost factorul determinant. O asemenea libertate de discuţii din Scripturi în particular şi astfel de exprimări nu erau acceptabile, erau considerate eretice, prezentau pericolul subminării. Una din afirmaţiile făcute a părut deosebit de paradoxală. Ed le zisese direct că el nu are dorinţa de a fi exclus, că îi place compania fraţilor şi nu dorise şi nu gândise vreodată să se rupă de ei. Comitetul l-a îndemnat să ‘aştepte organizaţia’, spunând: „Cine ştie? Poate în cinci ani multe sau toate din lucrurile pe care le spui vor fi publicate şi predate.“ Ei cunoşteau natura fluctuantă a învăţăturilor organizaţiei şi, fără îndoială, din acest motiv au simţit că pot să spună asta. Dar în ce măsură au manifestat ei convingere cu privire la corectitudinea învăţăturilor în discuţie, la faptul că ele sunt ferm bazate pe Scripturi? Dacă erau dispuşi să accepte posibilitatea ca învăţăturile organizaţiei în aceste aspecte să nu fie mai solide şi mai rezistente decât ceea ce spunea Ed, cum puteau ei să le folosească drept etalon în a decide dacă el este un slujitor loial al lui Dumnezeu sau un apostat? Dacă ei considerau că aceste învăţături (cărora Comitetul Preşedintelui le acordase o importanţă atât de majoră) urmează să fie schimbate atât de repede, încât ar merita să aştepţi şi să vezi ce va fi peste cinci ani, de ce nu ar merita să amâni şi orice măsură judiciară împotriva acestui bărbat care nu a slujit cinci ani, ci o jumătate de secol în folosul organizaţiei. Putem înţelege logica unei asemenea abordări doar dacă acceptăm şi îmbrăţişăm premiza că interesele unei persoane individuale — printre care şi numele său bun, reputaţia sa câştigată cu greu, anii de viaţă petrecuţi în serviciu — pot fi sacrificate dacă ele contravin obiectivelor unei organizaţii. a Ed a fost numit de Comitetul pentru Învăţământ al Corpului de Guvernare să conducă cu regularitate un curs pe marginea cărţii biblice Romani în cadrul seminariilor ţinute cu membrii Comitetului Filialei.
Momentul decisiv
337
Sunt sigur că fiecare dintre bărbaţii din acel comitet judiciar a recunoscut că Edward Dunlap avea o iubire profundă faţă de Dumnezeu, Cristos şi Biblie; totuşi, simţeau că trebuie să ia măsuri împotriva lui. De ce? Ei ştiau ce temperament predomina în Corpul de Guvernare, fiind exprimat de Comitetul Preşedintelui. Loialitatea faţă de organizaţie le pretindea să ia astfel măsuri, căci acest bărbat nu a acceptat şi nu a putut să accepte toate pretenţiile şi interpretările acelei organizaţii. Aşadar l-au exclus pe Ed Dunlap, iar el a fost rugat să părăsească sediul Betel, care fusese casa lui. S-a întors în Oklahoma City, unde crescuse, şi, în vârstă de 72 de ani, s-a întreţinut pe sine şi pe soţia sa cu meşteşugul tapetării, pe care l-a practicat înainte să-şi înceapă cei 40 de ani de serviciu ca reprezenEdward Dunlap tant cu timp integral al Watch Tower Bible şi soţia sa and Tract Society.a Mi-e greu să înţeleg cum pot toţi aceştia care sunt răspunzători pentru toate aceste lucruri, cei care sunt într-adevăr şi în primul rând responsabili, să-l abordeze pe Dumnezeu în rugăciune seara şi să spună: „Arată-ne îndurare după cum am arătat şi noi îndurare faţă de alţii.“ a Edward Dunlap şi-a continuat serviciul laic până la vârsta de 86 de ani (deşi fizic a fost incapabil să continue să tapeze). A murit la 19 septembrie 1999, în vârstă de 88 de ani.
12 URMĂRI Ştiu că după plecarea mea vor intra printre voi lupi asupritori, care nu vor trata turma cu tandree. — Faptele 20:29
E
XISTĂ un vechi proverb: „o mână de fier într-o mănuşă de catifea“. Nu cred că evenimentele din primăvara 1980 au fost cele care au produs rigiditatea manifestată de structura autoritară. Cred că rigiditatea exista deja, cred că istoria ne dovedeşte acest lucru. Ceea ce s-a întâmplat în primăvara 1980 a făcut doar ca mănuşa de catifea să fie înlăturată, cauzând dezvăluirea durităţii inflexibile de dedesubt. Ceea ce a urmat sprijină această concluzie. Când comitetul judiciar format din cinci bătrâni de la Betel, care, potrivit unui anumit standard al dreptăţii, a făcut în numele Corpului de Guvernare ceea ce Corpul de Guvernare însuşi ar fi trebuit să facă, s-a întâlnit în cele din urmă cu Ed Dunlap şi l-a informat cu privire la decizia membrilor de a-l exclude, Ed le-a zis: În regulă, dacă aceasta este decizia voastră. Dar să nu spunei că este pentru „apostazie“. Ştiţi că apostazia înseamnă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi Isus Cristos şi voi ştii că asta în cazul meu nu este adevărat.
În numărul din august 1980 al publicaţiei lunare trimise tuturor congregaţiilor şi intitulate Serviciul pentru Regat (engl.), un articol de pe prima pagină conţinea afirmaţia că un număr de persoane din familia Betel fuseseră excluse şi vorbea apoi de „apostazie împotriva organizaţiei“. Deşi era tot falsă (nu avusese loc vreo răzvrătire nici măcar împotriva organizaţiei), această exprimare era totuşi mai apropiată de adevăr decât alte afirmaţii. La 28 mai 1980, scrisoarea mea de demisie a fost citită familiei de la sediu. La 29 mai, s-a convocat o întrunire a tuturor bătrânilor de la Betel. Jon Mitchell a fost printre cei prezenţi. El a slujit ca secretar în Departamentul pentru Serviciu şi în birourile Corpului de Guvernare, deopotrivă. Singurul meu contact cu el a fost când a obţinut vizele mele pentru călătoria în Africa. El nu vorbise niciodată cu vreunul dintre cei care acum au fost excluşi. Totuşi, el văzuse o parte din corespondenţa aferentă comitetelor judiciare, care a trecut prin birouri, şi auzise bârfele din departament cu privire la audierile de „erezie“. 338
Urmări
339
În relatarea impresiilor sale despre întrunirea cu bătrânii şi despre cuvântările ţinute de fraţii Schroeder şi Barry, membri ai Corpului de Guvernare, el spune: Cuvântarea lui Schroeder s-a concentrat pe subiectul organizaţiei. A vorbit despre ‘organizaţia noastră reglată fin’ şi despre modul în care anumite persoane, care păreau să simtă că nu se pot conforma regulilor şi prevederilor, „ar trebui să plece şi să nu se implice în lucrarea de aici, care progresează în continuare“. (S-a ridicat publicaţia Organizarea Filialei pentru a ilustra cât de ‘fin reglată’ este organizaţia şi s-a spus că această publicaţie conţine peste 1 000 de reguli şi prevederi care guvernează operaţiunile de la filiale şi de la sediul din Brooklyn.) A accentuat că aceasta nu este o „vânătoare de vrăjitoare“, ci se pare că a avut loc o „cernere“. Despre cei care plecaseră a zis: „Nu e vorba despre faptul că ei nu cred în Biblie, trebuie să fii ateu ca să gândeşti aşa“, însă „ei o înţeleg într-un mod diferit“. Şi-a încheiat partea de program invitându-i pe bătrânii de la Betel să pună întrebări. Harold Jackson şi-a ridicat mâna şi a sugerat înfiinţarea unui „forum“ pentru discutarea deschisă a problemelor. Schroeder a răspuns că nu plănuieşte să o facă. Dacă am avea o întrebare, am putea să o trimitem într-o scrisoare. Un alt bătrân, Warren Weil, a întrebat dacă s-a luat în considerare posibilitatea ca fraţii să îşi depună „jurămintele de loialitate“. Fratele Schroeder a răspuns că, în momentul respectiv, nu era în vizor nici această abordare. Cuvântarea lui Lloyd Barry părea să fie un efort pentru a dezminţi unele dintre convingerile pe care se pare că le-au avut cei consideraţi apostaţi şi pentru a face apel la loialitatea faţă de organizaţie. A citit Proverbele 24:21, 22 şi ne-a avertizat să ne ferim de cei „care sunt pentru schimbare“ [redarea din ediţia engleză a Traducerii lumii noi]. A vorbit cu dispreţ despre anumite persoane care se întruneau să studieze Biblia într-o manieră independentă, pretinzând că unii făceau asta în loc să se ducă la studiul Turnului de veghe de luni seara. A vorbit, de asemenea în termeni nefavorabili, despre cei care au tendinţa să utilizeze comentarii scrise de autori din creştinătate. (Bărbaţii din Departamentul pentru Serviciu deţineau lucrarea Notes on the New Testament a lui Barnes şi o păstrau la vedere; această observaţie i-a determinat să le pună în sertare.) Barry a vorbit despre ‘bogata noastră moştenire’ ca Martori ai lui Iehova şi a fost vizibil supărat de posibilitatea ca unii să nu o aprecieze la fel de mult ca el şi să pară înclinaţi spre o gândire care ar putea să fie în detrimentul creşterii şi prosperităţii organizaţiei.
Deşi el nu a discutat niciodată vreo idee scripturală cu vreunul din noi, care eram ţinta acestor cuvântări, Jon scrie:
340
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Această întrunire şi evenimentele care au urmat au avut ca efect creşterea sentimentului de greaţă care s-a dezvoltat în mine de când am auzit pentru prima oară de vestea şocantă a excluderilor şi a demisiei fratelui Franz. Turnul de veghe din 1 august 1980 [engl.; în română, 1 ianuarie 1982] urma să conţină un articol care enumera ceea ce erau considerate numeroase „semne ale apostaziei“. Dar eu aveam deja câteva idei concrete în privinţa semnelor efective. M-am supărat foarte profund în momentul în care mi-am dat seama că organizaţia părea din ce în ce mai mult să manifeste ea însăşi aceste semne, după cum urmează: 1) Eliminarea citirii libere a Bibliei. Deşi ştiam că nu exista posibilitatea arderii Bibliilor, cu toate acestea, se părea că libertatea deplină de a citi Scripturile şi de a se bucura de discuţii deschise pe baza Bibliei era restricţionată. De ce nu ar permite Corpul de Guvernare, precum s-a sugerat, o discuţie deschisă a problemelor, având în vedere îndeosebi faptul că persoanele implicate au contribuit mult organizaţiei şi au fost erudiţi buni şi foarte respectaţi ai Bibliei? Ce încercau ei să ascundă? Nu putea ‘adevărul’ să stea în picioare în faţa unei asemenea examinări? 2) Aparent, accentul nu mai cade pe Biblie, ci pe ‘bogata noastră moştenire’ sau tradiţii organizaţionale. Ştiu destul de bine că aceasta a contribuit la eşecul multor secte religioase, inclusiv a fariseilor. Matei 15 şi Marcu 7 conţin cuvintele lui Isus, prin care el i-a denunţat pentru că dădeau o importanţă mai mare tradiţiei decât cuvântului lui Dumnezeu. Sugestia necesităţii unui „jurământ de loialitate“ pentru a asigura loialitatea faţă de o organizaţie şi faţă de tradiţiile sale mi se părea înfricoşătoare. Totuşi, ea a fost recomandată cu toată seriozitatea. 3) Tactici inchizitoriale. Părea foarte clar că Corpul de Guvernare, pe care îl consideram că e pus acolo pentru a le sluji fraţilor, lucra cu o mână autoritară foarte puternică şi era determinat să acţioneze repede şi decisiv în tratarea problemei. Nu ar fi fost mult mai înţelept şi mai judicios dacă ar fi acţionat cu prudenţă şi în mod deliberat, cântărind şi analizând lucrurile în profunzime şi luând decizia încet şi cu grijă? Îmi aduc aminte că mă gândeam la mine în timpul întrunirii cu bătrânii: „Stai! Mai încet! Nu vezi ce faci?“ Simţeam aşa nu pentru că nu aş fi loial organizaţiei, ci pentru că o iubesc şi doresc mai mult decât orice ca ea să fie bazată cu fermitate pe temelia neclintită a adevărului.
Asemenea lui, şi eu mi-am păstrat iniţial speranţa că, după ce va fi trecut coşmarul, probabil că va începe să domine o gândire mai raţională, că acea „mentalitate de asediu“ emoţională, aproape isterică, ce a tratat un număr mic de persoane care acţionau potrivit conştiinţei ca şi cum ar fi constituit o ameninţare de proporţii la adresa organizaţiei mondiale, va fi înlocuită cu o gândire şi acţiuni mai calme, mai judicioase. Însă a avut loc tocmai contrariul.
Urmări
341
Probabil că nu există ceva ce să ilustreze cu mai multă claritate apelul incredibil de acum la conformitate deplină, decât următoarea scrisoare, trimisă de Departamentul pentru Serviciu al sediului mondial tuturor reprezentanţilor itineranţi — supraveghetori de circumscripţie şi de district —, datată 1 septembrie 1980. Ceea ce prezentăm în continuare este materialul din primele două pagini ale scrisorii şi în special secţiunea de la subtitlul „Să protejăm turma“ ne interesează în această discuţie (aspectele mai relevante sunt subliniate).
WATCHTOWER
BIBLE AND TRACT AND TRACT SOCIETY OF NEW YORK, INC.
117 ADAMS STREET, BROOKLYN, NEW YORK 11201, U.S.A.
SCG:SSF
CABLE WATCHTOWER
PHONE (212) 625-1240
1 septembrie 1980
CĂTRE TOŢI SUPRAVEGHETORII DE CIRCUMSCRIPŢIE ŞI DE DISTRICT Dragi fraţi, Ştim că voi şi soţiile voastre aţi tras multe foloase din congresele de district "Iubirea divină". Ele au îndreptat într-o măsură impresionantă atenţia la motivul pentru care iubirea este cea mai utilă calitate pe care o putem cultiva (1 Cor. 13:13). Iubirea ne permite să rămânem uniţi în ciuda limitărilor şi a imperfecţiunilor pe care le manifestăm. -- Col. 3:12-14. Puteţi fi siguri că, prin exemplul vostru iubitor, fraţii cărora le slujiţi vor creşte şi se vor întări în credinţă. Am primit numeroase scrisori care ne informează despre iubirea pe care voi, dragi fraţi, şi soţiile voastre aţi arătat-o. Un corp de bătrâni ne scrie în legătură cu supraveghetorul lor de circumscripţie: "[El] e cu adevărat devotat în a înfăptui voinţa lui Dumnezeu . . . oferind tuturor ajutor spiritual . . . [e] abordabil pentru discutarea oricărei probleme. [El] are o ureche care ascultă, manifestă empatie faţă de fraţi. [Sosesc] fraţi pe care te poţi baza când vin problemele viitoare care ştim că vin". Puteţi avea încredere că fraţii vă preţuiesc prietenia, asocierea şi iubirea atunci când 'vă îngrijiţi cu adevărat de ei' (Filip. 2:19-23, 29). Prin urmare, continuaţi să vă străduiţi din răsputeri să-i trataţi plin de iubire. Niciodată să nu-i presaţi sau să-i certaţi. Conduceţi-i, lucraţi din greu cu ei, îndemnaţi-i potrivit necesităţilor lor. Aveţi răbdare dacă progresul lor pare să fie încet. Un astfel de tratament plin de iubire şi răbdare îi va înviora pe fraţi. -- Mat. 11:28-30. SĂ PROTEJĂM TURMA Una din responsabilităţile pe care le are un supraveghetor în timp ce 'păstoreşte turma lui Dumnezeu din grija sa' este aceea de a o proteja de pericole (Fap. 20:28). Faptele 20:29, 30 îi indică pe bărbaţii care devin apostaţi ca fiind unul dintre posibilele pericole. Există un studiu excelent al acestui fenomen în Turnul de veghe din 1 august 1980. Fiecare dintre voi doreşte să se familiarizeze cu conţinutul articolelor de studiu. Încurajaţi-i în special pe bătrâni şi pe slujitorii auxiliari să facă la fel. Includeţi puncte-cheie în programul vostru "Continuă în lucrurile pe care le-ai învăţat". Ajutaţi-i pe bătrâni să deosebească cu discernământ un apostat problematic de un creştin care a slăbit în credinţă şi are îndoieli (2 Petru 2; Iuda 22, 23). Cu primul trebuie tratat cu promptitudine după ce s-au depus eforturi îndelungate pentru a-l restabili (2 Ioan 7-10). Pe de altă parte, cineva care este slab în credinţă trebuie ajutat cu răbdare şi iubire să obţină cunoştinţa exactă care îi va întări credinţa.
342
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Pagina 2
Păstraţi în minte că, pentru a fi exclus, exclus, un apostat nu trebuie să fie un promotor al punctelor de vedere apostate. apostate. În paragraful doi de la pagina 17 a articolului din Turnul de veghe din 1 august 1980 se menţionează: "Cuvântul 'apostazie' vine de la un termen din limba greacă ce înseamnă 'a sta departe de', 'o cădere de la', 'dezertare', 'răzvrătire', 'abandonare'". Prin urmare, dacă un creştin botezat abandonează învăţăturile lui Iehova după cum sunt prezentate de sclavul fidel şi prevăzător şi continuă să creadă o altă doctrină în ciuda mustrării din Scripturi, el devine apostat. apostat. Trebuie depuse eforturi susţinute, pline de bunătate pentru a-i restabili gândirea. Însă dacă, în urma acestor eforturi depuse pentru reajustarea gândirii sale, el continuă să creadă ideile apostate şi respinge ceea ce Iehova i-a furnizat prin clasa sclavului, sclavului, trebuie luate măsurile judiciare potrivite. Prin aceasta nu vrem să spunem că voi sau bătrânii ar trebui să întreprindeţi o "vânătoare de vrăjitoare", adică să anchetaţi convingerile personale ale fraţilor voştri. În schimb, dacă ceva rezonabil de substanţial captează atenţia bătrânilor cu privire la acest aspect, ar fi potrivit să se facă o anchetă prevăzătoare, vădind bunătate, pentru ca turma să fie protejată. Nu putem sublinia îndeajuns nevoia de a fi prudent, prevăzător şi bun, după cum se tratează astfel de situaţii. -- Iacov 1:19, 20. COLABORAREA DINTRE CORPURILE DE BĂTRÂNI În câteva dintre oraşele noastre mai mari s-a observat că, uneori, când se descoperă o faptă rea, pot fi implicate mai multe congregaţii. Atunci este necesar ca corpurile de bătrâni ale acestor congregaţii să colaboreze în mod deplin. Bătrânii ar trebui să fie atenţi la nevoia promptă de a trimite mai departe corpurilor de bătrâni ale altor congregaţii orice informaţii despre vestitorii din congregaţiile lor care ar putea necesita investigaţii. Oricine care, din cauza imprudenţei, a ajuns să fie implicat într-o conduită greşită are nevoie de asistenţă imediată. Oricine care şi-a permis să se îngreuneze în păcat trebuie mustrat cu severitate şi, dacă nu e receptiv la aceasta, trebuie exclus din congregaţie. Ar fi bine să atenţionaţi corpurile de bătrâni din circumscripţia voastră cu privire la materialul care v-a fost prezentat în seminarul din toamna anului 1979, în schiţa nr. 13, sub titlul "Bătrânii mai au nevoie de ajutor în tratarea problemelor intercongregaţionale". Orice informaţie care e necesară şi disponibilă trebuie rapid trimisă mai departe bătrânilor congregaţiei implicate. Doriţi să-i ajutaţi pe bătrâni să simtă cu tărie obligaţia faţă de Dumnezeu de a preveni infiltrarea şi răspândirea în congregaţie a faptelor greşite (1 Cor. 5:6-8). Comitetul judiciar ar trebui să depună eforturi asidue pentru a vedea dacă persoana se căieşte cu sinceritate înainte de a-l ierta pentru murdărirea bunei reputaţii a congregaţiei. De obicei, o persoană care se căieşte cu adevărat poate într-o anumită măsură să dea "rod potrivit căinţei" (Mat. 3:8). Dorim să avem în vedere că, indiferent cât de bun este sfatul sau mustrarea, dacă inima unei persoane nu e receptivă, ea va comite din nou păcatul în cazul în care ajunge în aceleaşi împrejurări. Pentru a proteja turma, bătrânii trebuie să fie dornici să ia măsuri decisive în astfel de cazuri.
Scrisoarea prezintă o procedură oficială. Ea spune efectiv că faptul că o persoană crede — nu promovează, pur şi simplu doar crede — ceva ce diferă de învăţăturile organizaţiei este motiv pentru a lua măsuri judiciare împotriva lui ca „apostat“! Scrisoarea nu precizează defel vreun criteriu calificativ, ca de pildă, să limiteze diferenţele de convingeri la învăţături fundamentale ale Cuvântului lui Dumnezeu, precum venirea Fiului lui Dumnezeu ca om, răscumpărarea, credinţa în sângele vărsat al lui Cristos ca bază a salvării, învierea sau alte doctrine biblice de bază asemănătoare. Nu spune nici măcar că persoana trebuie neapărat să nu fie de acord cu Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. În schimb, ea trebuie să nu fie de acord cu „învăţăturile lui Iehova după cum sunt prezentate de sclavul fidel şi prevăzător“. Ceea ce seamănă cu a spune că nu faptul că un om accep-
Urmări
343
tă mesajul scris al unui rege şi i se supune îi garantează loialitatea, ci faptul că acceptă ceea ce un mesager sclav pretinde că voia să spună conducătorul şi i se supune acestor afirmaţii! Simbolul de la începutul scrisorii din 1 septembrie 1980 („SCG“) îl identifică pe redactorul ei ca fiind Leon Weaver. Dar nu ar trebui să ne gândim că această politică de „control al gândirii“ era rezultatul elaborării unui singur individ, nici că era o găselniţă de moment sub forma unei exprimări extremiste, negândite în prealabil, de care ulterior te-ai simţi ruşinat că ar fi o poziţie dură şi complet necreştină. Redactorul a fost un membru al Comitetului Departamentului pentru Serviciu, ai cărui membri, precum Harley Miller, David Olson, Joel Adams, Charles Woody şi Leon Weaver, erau cu toţii reprezentanţi cu vechime ai organizaţiei, având zeci de ani de experienţă. Erau agenţi ai Corpului de Guvernare în supravegherea activităţii a circa 10 000 de congregaţii şi a tuturor bătrânilor şi supraveghetorilor de circumscripţie şi de district din Statele Unite, unde astăzi trăiesc peste un milion de Martori ai lui Iehova. Ei păstrau cu regularitate legătura cu Comitetul pentru Serviciu al Corpului de Guvernare şi trebuia să fie complet familiarizaţi cu procedurile Corpului de Guvernare, să-i reflecte gândirea, punctul de vedere şi spiritul. Dar asta nu face decât să adauge la aspectul îngrozitor al poziţiei pe care a luat-o scrisoarea. Întrucât am slujit ani la rând în Comitetul pentru Serviciu, ştiu că orice scrisoare atât de importantă trebuia depusă Comitetului pentru Serviciu al Corpului de Guvernare în vederea aprobării înainte de a fi trimisă.a Dacă un singur membru al comitetului nu era de acord, scrisoarea era discutată de întregul Corp de Guvernare. Indiferent de situaţie, scrisoarea şi procedura aferentă — care evocă amintiri ale poziţiei autorităţilor religioase ale Inchiziţiei — trebuia să fi fost aprobată de un număr de reprezentanţi ai sediului, inclusiv mai mulţi membri ai Corpului de Guvernare. Întrucât erau în joc prieteniile, relaţiile de familie, onoarea personală şi alte interese de viaţă ale oamenilor, trebuie să presupunem că aceşti bărbaţi au analizat îndelung şi cu atenţie afirmaţia din 1 septembrie 1980 înainte de o aproba ca declaraţie oficială din partea ‘sclavului fidel şi prevăzător’ al lui Isus Cristos. Ceea ce au spus ei acolo nu au fost lucruri uşor de dezminţit ulterior, spunând: „Păi, de fapt nu voiam să spunem exact aşa cum s-a auzit.“ După cum arată faptele, mulţi oameni au fost şi sunt în continuare excluşi doar pe baza acestei politici de control al gândirii. Eticheta denigratoare de „apostat“ li s-a pus pe numele lor pentru simplul motiv că, în inima lor, ei nu puteau accepta toate interpretările Societăţii. a Membrii de atunci erau Ted Jaracz (coordonatorul), Milton Henschel, Albert Schroeder, William Jackson şi Martin Poetzinger.
344
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
E posibil ca această procedură să fi rezultat sau să fi fost influenţată de un fenomen care avusese loc mai devreme în acel an, într-una din congregaţiile din New York. Jon Mitchell, menţionat mai devreme în calitate de colaborator cu normă redusă al Departamentului pentru Serviciu, relatează: Undeva în jurul acestei perioade [se referă la începutul verii anului 1980] a sosit un memoriu din partea lui F. W. Franz, aparent ca răspuns la o întrebare care a fost trimisă de Harold Jackson [membru al Departamentului pentru Serviciu]. Se pare că era o pionieră într-o congregaţie de limbă spaniolă, care simţea că nu îi permite conştiinţa să predea că numărul 144 000 din Revelaţia 7 şi 14 este literal. Ea a spus că nu va căuta să propovăduiască un punct de vedere contrar, dar nu voia să le predea celor cu care studiază Biblia faptul că 144 000 este un număr literal. Se pare că întrebarea fratelui Jackson a contribuit la efectul dorinţei de a şti dacă o astfel de persoană poate fi considerată „apostată“. Memoriul a confirmat că o astfel de persoană trebuie într-adevăr considerată apostată şi trebuie exclusă dacă nu e de acord să predea ceea ce Societatea a instruit-o să predea. Îmi aduc aminte de cineva din Departamentul pentru Serviciu, care s-a referit la urmarea acestui caz afirmând că fata îşi retractase afirmaţiile. M-am mirat de faptul că s-a putut folosi o asemenea terminologie fără vreun sentiment de ruşine.
Cineva s-ar putea gândi că poziţia extremă luată în scrisoarea din 1 septembrie 1980, citată anterior şi transmisă tuturor bătrânilor de către reprezentanţii itineranţi, ar putea produce poate nu o furtună de proteste, dar cel puţin o măsură semnificativă de îngrozire din partea bătrânilor şi a altora. Ei erau prea bine instruiţi pentru ca aşa ceva să se întâmple. Câteva persoane individuale s-au exteriorizat totuşi, dar şi ei cu precauţie, pentru a nu fi şi ei etichetaţi „apostaţi“. Cu siguranţă, lipsa protestelor nu a fost datorită faptului că ‘au constatat ei înşişi că aceasta este voinţa cea bună, plăcută şi perfectă a lui Dumnezeu’, după cum îndeamnă apostolul.a Dacă recitim paragraful de la pagina doi, nu găsim niciun verset oferit pentru a dovedi că o astfel de politică de control al gândirii are vreun suport biblic. Gândurile creştinilor trebuie ‘luate captive’ întru Cristos, nu întru oameni sau vreo organizaţie.b Atunci de ce există această dispoziţie de a-şi dărui conştiinţa proprie unui astfel de control total? Conceptul de „organizaţie“ o produce.c Acest concept creează cona Romani 12:2. b 2 Corinteni 10:5. c Expresia originală din limba engleză, „the organization“, doreşte să transmită ideea pretinsului caracter unic, autentic şi deosebit al organizaţiei.
Urmări
345
vingerea că, oricare ar fi scopul şi intenţia, indiferent ce ar spune organizaţia, e ca şi cum Dumnezeu însuşi ar vorbi. Probabil că ceea ce sintetizează spiritul pe care decretele Societăţii, inclusiv această scrisoare, îl produc este un incident care a avut loc la o întrunire cu bătrânii de la congresul de circumscripţie ţinut într-o secţiune din statul Alabama. Bart Thompson, supraveghetorul de district, a ridicat o publicaţie a Societăţii, cu coperta verde. Apoi le-a zis bătrânilor: „Dacă Societatea mi-ar spune că această carte nu e verde, ci neagră, aş spune: «Ştii, puteam să jur că e verde, dar dacă Societatea spune că e neagră, atunci e neagră!»“ Alţii au folosit ilustrări asemănătoare. E adevărat, există mulţi Martori care gândesc şi cărora astfel de exprimări făţişe de încredere oarbă le provoacă dezgust. Cu toate acestea, mulţi sunt încă dispuşi să se conformeze, ba chiar iau „măsuri judiciare“ împotriva celor care îşi exprimă îndoiala cu privire la interpretările Societăţii. De ce? Încerc în mintea mea şi în inima mea să înţeleg sentimentele tuturor acestor persoane, inclusiv ale celor din Corpul de Guvernare. Bazându-mă pe experienţa mea printre ei, cred că ei sunt, de fapt, prizonierii unui concept. Conceptul, sau imaginea mintală, pe care îl au despre „organizaţie“, pare aproape să capete o personalitate proprie, astfel încât conceptul însuşi să-i controleze, să-i mişte, să-i înfrâneze, modelându-le gândirea, atitudinile, raţionamentele. Nu cred că mulţi ar lua această poziţie pe care o iau acum dacă s-ar gândi doar în termenii lui Dumnezeu, ai lui Cristos, ai Bibliei şi ai intereselor fraţilor lor creştini, ale semenilor lor, nu ale unei organizaţii. Adăugarea conceptului existent al ‘organizaţiei’ le alterează însă gândirea şi punctul de vedere, devenind, de fapt, puterea dominantă, cea care deţine controlul. Cred că atunci când bărbaţii din Corpul de Guvernare se gândesc la „organizaţie“ şi se referă la ea, au în vedere tot conceptul, nu realitatea. Se gândesc la „organizaţie“ ca la ceva mult mai mare şi mai grandios decât ei înşişi, se gândesc la ea în termeni numerici, de măsură a domeniului ei de control, ca la ceva internaţional, la scară mondială. Aparent, ei nu realizează că acest aspect se leagă mai degrabă de domeniul organizaţiei, decât de ceea ce este ea, de fapt, în sine. Însă atunci când ei îndeamnă „loialitate faţă de organizaţie“, ei trebuie să ştie, cu siguranţă, ar trebui să ştie că ei nu vorbesc despre domeniul ei — zecile de mii de congregaţii şi membrii pe care îi îndrumă organizaţia. Ei vorbesc despre loialitatea faţă de sursa îndrumării, sursa învăţăturilor, sursa autorităţii. Indiferent că membrii Corpului de Guvernare recunosc acest lucru sau preferă să nici nu se gândească la el, rămâne valabil faptul că, în ce priveşte aceste lucruri cruciale, ei şi doar ei sunt „organizaia“. Indiferent ce altă autoritate există — comitetele de filială,
346
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
supraveghetorii de district sau de circumscripţie, corpurile de bătrâni din congregaţii — acea autoritate depinde în mod deplin de acel corp redus de bărbaţi care pot fi ajustaţi, schimbaţi, înlăturaţi în funcţie de propria lor decizie unilaterală şi incontestabilă. Revista Trezii-vă! din 22 iunie 2000, menţionată mai devreme, face următoarele observaţii:
Cred că pentru majoritatea membrilor Corpului de Guvernare, precum şi pentru ceilalţi Martori ai lui Iehova, „organizaţia“ îmbracă o fire simbolică, ceva mai degrabă nedefinit, abstract, mai degrabă un concept, decât o entitate concretă. Nu este „biserica mamă“, este „organizaţia mamă“. Probabil că din cauza unei astfel de concepţii iluzorii despre „organizaţie“ poate un om să fie membru al unui astfel de corp care are o putere şi autoritate practic nelimitată şi, totuşi, nu are un simţ ascuţit al responsabilităţii pentru ceea ce face Corpul, pentru orice daune, informaţii inexacte şi orice urmări ale lor. „Organizaia a făcut-o, nu noi“ — aceasta este gândirea care pare să existe. Şi prin convingerea că „organizaţia“ este instrumentul ales al lui Dumnezeu, El este făcut răspunzător. A fost voinţa Sa — chiar dacă ulterior o anumită decizie sau învăţătură plină de autoritate este găsită greşită şi schimbată. E posibil ca unii oameni să fi fost excluşi sau răniţi în vreun fel din cauza deciziilor greşite. Dar membrii individuali ai Corpului de Guvernare se simt absolviţi de răspunderea personală. Nu am spus lucrurile de mai sus ca un mijloc de condamnare, ci ca unul de explicare, o încercare de a înţelege de ce anumiţi bărbaţi, pe care îi consider persoane sincere, bune, pot fi părtaşi la ceva ce cred că inima lor proprie ar fi respins în mod normal. Cred că conceptul descris mai sus este cutremurător de greşit, deopotrivă dăunător şi tragic în aceeaşi măsură. Eu cred că măsurile drastice luate împotriva acelor persoane acuzate de „apostazie“ erau, în majoritatea cazurilor, nu doar nejustificate, ci şi respingătoare, nedemne nu doar creştinismului, ci oricărei societăţi libere de oameni. Cu toate acestea, efortul de a le înţelege îmi permite
Urmări
347
să nu mă gândesc cu amărăciune la persoanele implicate, fie individual, fie colectiv. Amărăciunea te înfrânge şi te doboară. Nu cunosc vreo persoană printre acei bărbaţi căreia nu aş fi dispus să-i ofer ospitalitate, fără să-i pun întrebări, fără să pun problema scuzelor. Nici eu, nici altcineva dintre prietenii mei personali nu s-a gândit să-i rupă pe ei sau pe oricine altcineva de congregaţie pe fondul diferenţelor de înţelegere. Excluderea nu a fost în gândul nostru, nici în fapta noastră. Atunci când m-am întâlnit cu Corpul de Guvernare, întrunirea a fost înregistrată şi mi s-a promis o copie a casetei. Ce s-a întâmplat cu asta? Cred că ceea ce s-a petrecut ilustrează ideile menţionate mai sus. La aproximativ trei săptămâni după ce m-am întors în Alabama, am avut ocazia să-i scriu Corpului de Guvernare şi am profitat de ocazie ca să întreb de copia mea a înregistrării. Am primit un răspuns cu data de 26 iunie 1980.
PHONE (212) 625-1240
WATCH
TOWER
CABLE WATCHTOWER
BIBLE AND TRACT AND TRACT SOCIETY OF PENNSYLVANIA 124 COLUMBIA HEIGHTS, BROOKLYN , NEW YORK 11201, U.S.A .
26 iunie 1980 R. V. Franz c/o P. V. Gregerson Route 4, Box 444 Gadsden, AL 35904 Dragă frate Franz, Am primit scrisoarea ta datată 14 iunie. Am verificat cu departamentul de transport, iar acesta ne informează că mobila ta a fost împachetată şi a fost transportată din Brooklyn marţi, 24 iunie. Aşadar ar trebui să o primeşti în curând. În ce priveşte caseta despre care ai scris, această problemă a fost luată în calcul, iar caseta îţi va fi trimisă cât se poate de repede, imediat ce se va putea face o copie. Aşteptăm să primim cele două cărţi de procedură pe care ni le vei trimite. Scrisoarea ta a conţinut şi materialul cuvântării de la congres pe care ai menţionat că ni-l returnezi. Iehova să te binecuvânteze şi îţi trimitem iubirea noastră creştină. Fraţii tăi,
pentru Comitetul Preşedintelui
348
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Au trecut două săptămâni şi a venit scrisoarea de mai jos:
PHONE (212) 625-1240
WATCH
TOWER
CABLE WATCHTOWER
BIBLE AND TRACT AND TRACT SOCIETY OF PENNSYLVANIA 124 COLUMBIA HEIGHTS, BROOKLYN , NEW YORK 11201, U.S.A .
10 iulie 1980 Dl. Raymond V. Franz c/o P. V. Gregerson Route 4, Box 444 Gadsden, AL 35904 Dragă frate Franz, Alte informaţii cu privire la scrisoarea nostră din 26 iunie: Îţi mulţumim pentru că ne-ai returnat cărţile Branch Organization şi Governing Body Procedure, care au sosit a doua zi. De asemenea, departamentul de transport ne-a anunţat că mobila a fost trimisă şi că ai primit-o. Deşi Comitetul Preşedintelui menţionase că problema faptului de a-ţi trimite caseta din 20 mai (deşi s-ar putea să te referi la caseta întrunirii Corpului de Guvernare din 21 mai) "a fost luată în calcul", Corpul de Guvernare s-a gândit acum că ar fi bine să nu cedeze şi să emită vreo copie a casetei din vreuna din date. De asemenea, având în vedere faptul că un obiect confidenţial care a fost trimis membrilor Corpului de Guvernare în aprilie a ajuns cumva în mâinile unuia din membrii familiei Betel care a fost exclus şi a circulat mai departe, Corpul de Guvernare a hotărât că ar fi mai potrivit să nu deschidă consemnările şedinţelor sale (fie ele înregistrări sau minute consemnate în scris) nimănui din afara perimetrului Societăţii. În plus, în cazul tău a avut loc o schimbare de statut. Dacă în viitor vei dori să obţii informaţii de pe casetă, nu avem nimic împotrivă să ţi-o oferim spre ascultare la Betel. Deşi ţi-am menţionat atât verbal, cât şi în scris că îţi vom pune la dispoziţie o copie a casetei, situaţia s-a schimbat foarte mult. Fără îndoială că apreciezi că Corpul de Guvernare crede că e mai înţelept să procedeze aşa. Avem încredere că vei găsi rezonabil acest aranjament. Sperăm că toate sunt bune în ce te priveşte şi îţi trimitem iubirea noastră creştină şi salutări. Fraţii tăi,
pentru Comitetul Preşedintelui O ASOCIAŢIE NONPROFIT
Urmări
349
Inevitabil, scrisoarea mi-a readus în viaţă amintiri ale modului în care au fost tratate lucrurile de la bun început, din timpul când Comitetul Preşedintelui pusese în mişcare maşinăria judiciară şi luase măsurile care au cauzat excluderile. Sperasem ca toate acelea să fi trecut. Nu aveam de unde să ştiu la ce se refereau când au scris despre „un obiect confidenţial care a fost trimis membrilor Corpului de Guvernare în aprilie“. Cât timp am fost în Brooklyn, nu i-am văzut pe niciunul din cei excluşi, nu i-am văzut nici măcar între acea perioadă şi întoarcerea mea în Alabama. Deci am răspuns după cum urmează: 19 iulie 1980 Watchtower Society În atenţia Comitetului Preşedintelui Dragi fraţi, Această scrisoare va confirma faptul că am primit scrisoarea voastră din 10 iulie. Da, am primit mobila în condiţii bune şi apreciem lucrarea fraţilor de la transport pentru asigurarea acestui fapt. Observ ce spuneţi voi despre decizia de a nu-mi trimite înregistrarea din 21 mai (am greşit când am zis eu 20 mai). După cum trebuie să vă daţi seama, înţelegerea noastră a fost -- şi aşa a şi spus preşedintele Corpului înainte de şedinţă -- că mi se va furniza o copie. Nu s-au precizat detalii de calificare, precum statutul meu, faptul că sunt la Betel sau în afara Betelului. A fost o simplă recunoaştere a furnizării singurului obiect pe care l-am cerut înainte să fiu de acord ca şedinţa să fie înregistrată, iar voi aţi acceptat condiţia stipulată de mine şi aţi fost de acord. Ceea ce au făcut alţii nu poate fi folosit ca motiv al ruperii acordului cu mine. Dacă nu intenţionaţi să vă conformaţi acordului, atunci este simplu că singurul lucru cinstit de făcut este să distrugeţi acea casetă şi orice transcrieri sau copii ale ei. Căci dacă nu sunt îndreptăţit să am o copie, atunci nici voi nu ar trebui să fiţi, întrucât am fost de acord cu înregistrarea doar dacă urma să primesc o copie a ei. Încă nu am încheiat trecerea în revistă a hârtiilor mele, dar cred că mai am ceva materiale pe care ar trebui să vi le returnez şi o voi face cât pot de repede. Aştept să-mi răspundeţi în curând pe marginea problemei casetei. Aştept să primesc fie caseta, fie o scrisoare ca urmare a faptului că înregistrarea şi orice copii sau transcrieri ale acesteia au fost distruse. Vă mulţumesc pentru atenţia acordată celor de mai sus şi fie ca Dumnezeu să vă ajute să susţineţi cu loialitate înaltele principii din Cuvântul său şi vestea bună despre Regatul său. Al vostru în serviciul lui Iehova,
Franz. RR. VV. Franz
350
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Acesta este răspunsul pe care mi l-a trimis Corpul de Guvernare trei săptămâni mai târziu:
WATCH
PHONE (212) 625-1240
TOWER
CABLE WATCHTOWER
BIBLE AND TRACT AND TRACT SOCIETY OF PENNSYLVANIA 124 COLUMBIA HEIGHTS, BROOKLYN , NEW YORK 11201, U.S.A .
8 august 1980 Raymond Franz c/o P. V. Gregerson Route 4, Box 444 Gadsden, AL 35904 Dragă frate Franz, Am primit scrisoarea ta din 19 iulie, care s-a referit la scrisoarea adresată ţie de către Comitetul Preşedintelui din 10 iulie. Corpul de Guvernare a decis pentru moment să nu-ţi trimită casetele întrunirii din 21 mai, după cum am menţionat asta în scrisoarea din 10 iulie. După cum s-a precizat, poţi să asculţi aceste înregistrări la Betel; ele îţi stau la dispoziţie dacă doreşti să asculţi informaţiile înregistrate. Îţi transmitem salutările noastre.
Colaboratorii tăi în serviciul lui Iehova,
Pentru Comitetul Preşedintelui
Ei nu au răspuns la niciun aspect dintre cele menţionate. A revenit acelaşi sentiment al irealităţii pe care îl trăisem înainte. Mi se părea dificil să cred că bărbaţi aflaţi în poziţii cu răspundere puteau acţiona atât de iresponsabil. Tonul scrisorii a transmis atitudinea că toate drepturile le aparţin lor („organizaţiei“), iar drepturile persoanelor individuale puteau să fie pur şi simplu ignorate dacă acest lucru părea de dorit şi avantajos, pe scurt, puse deoparte ca şi cum nu ar avea urmări semnificative. Am mai scris o scrisoare, după cum urmează:
Urmări
351
28 august 1980 Comitetul Preşedintelui Brooklyn, New York Dragi fraţi, Am primit scrisoarea voastră din 8 august care reprezintă răspunsul la scrisoarea mea din 19 iulie cu privire la caseta pe care aţi fost de acord să mi-o trimiteţi. Scrisoarea voastră este un răspuns, dar nu răspunde la ceea ce v-am întrebat. Pur şi simplu repetă în formă prescurtată scrisoarea voastră din 10 iulie şi nu răspunde la problemele puse de mine în scrisoarea din 19 iulie. De fapt, voi posedaţi casete cu înregistrarea întrunirii din 21 mai doar ca urmare a unui acord încălcat. Cu siguranţă, stabilirea unilaterală şi arbitrară a unor noi condiţii după ce s-a făcut acordul nu este cinstită potrivit niciunui standard. În scrisoarea voastră din 26 iunie aţi recunoscut în scris că fuseserăţi de acord să-mi furnizaţi o copie a înregistrării întrunirii şi aţi afirmat intenţia voastră de a realiza o astfel de copie şi să mi-o trimiteţi. Statutul meu era deja schimbat atunci, totuşi, aţi folosit ulterior acest fapt pentru a nu păstra acordul. Motivele prezentate în scrisoarea voastră din 10 iulie pentru a nu vă achita de acord nu pot justifica defel rezilierea unui contract. Aş dori să vă îndemn să meditaţi la urmările unui astfel de mod de a proceda, păstrând în minte principiul consemnat în Leviticul 19:15; Romani 1:31. Având în vedere grija voastră evidentă cu privire la eliberarea unei copii a casetei, v-am oferit singura alternativă onorabilă, aceea de eliminare a casetei şi a oricăror copii sau transcrieri ale acesteia. Dacă doriţi să păstraţi caseta, singurul lucru just pe care îl puteţi face este să vă ţineţi de acordul prin care aţi obţinut-o. Nu am nicio îndoială că, dacă împrejurările ar fi inversate (caseta să fie în posesia mea, iar voi să fiţi cei care solicitaţi o copie îndreptăţită prin acord), aţi adopta aceeaşi poziţie pe care am adoptat-o eu. -- Matei 7:12. Vă rog să acceptaţi cele de mai sus ca o expresie a preocupării mele faţă de interesele voastre spirituale, precum şi faţă de cele ale fraţilor de pretutindeni. Deşi statutul meu poate fi considerat ca unul de jos şi nu ca unul de sus, voi aprecia consideraţia voastră manifestată faţă de chestiunile prezentate în această scrisoare şi cea din 19 iulie. Fratele vostru,
R. V. Franz.
352
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Aproape o lună mai târziu, a venit o altă scrisoare:
WATCH
PHONE (212) 625-1240
TOWER
CABLE WATCHTOWER
BIBLE AND TRACT AND TRACT SOCIETY OF PENNSYLVANIA 124 COLUMBIA HEIGHTS, BROOKLYN , NEW YORK 11201, U.S.A .
GT/A
24 septembrie 1980
Raymond V. Franz Route 4, Box 440F Gadsden, AL 35904 Dragă frate Franz, Am primit scrisoarea ta din 28 august 1970 şi am analizat-o. Prin această scrisoare dorim să te informăm că înregistrările întrunirii din 21 mai 1980, la care te-ai referit, au fost distruse. Există trei martori din Corpul de Guvernare care au fost prezenţi la distrugerea acestor casete. Nu au existat transcrieri ale materialului care a fost înregistrat pe casetă, nici copii pe casetă nu s-au făcut. Înregistrările au fost distruse pe deplin. Aceasta este în conformitate cu dorinţele tale care au fost prezentate în corespondenţa ta cu noi. Fraţii tăi,
Pentru Comitetul Preşedintelui
După cum a arătat corespondenţa prezentată, „dorinţele“ mele erau de fapt să mi se trimită o copie a înregistrării, după cum s-a promis. Întrucât nu erau deloc dispuşi să o facă (îmi aminteşte oarecum de atitudinea „Watergate“), le-am oferit o opţiune la care au şi apelat până la urmă. Oricum, m-am bucurat că s-a rezolvat problema şi speram ca acesta să fi fost sfârşitul tuturor tratativelor cu Corpul. Nu a fost. La câteva săptămâni după întoarcerea mea în Alabama, dar înainte de schimbul de scrisori prezentat mai sus, Societatea mi-a trimis un cec în valoare de 10 000 de dolari ca un cadou ‘pentru a mă ajuta să mă restabilesc în sud’. Nu am cerut bani, iar măsura aceasta a fost deopotrivă neaşteptată şi apreciată. A mai fost nevoie de un împrumut de 5 000 de dolari pentru a obţine o rulotă pe care Peter Gregerson ne-a permis să o parcăm pe proprietatea lui. Eram recunoscător să fiu
Urmări
353
capabil (şi obligat din punct de vedere economic) să depun muncă fizică obositoare în curtea lui Peter. Mi-am petrecut fiecare zi tunzând peluzele, eliminând buruieni, retezând gardurile vii, fiind împuns de viespi, muşcat de nenumărate ori de furnici, transpirând pe o perioadă de 30 de zile consecutive când temperatura la soare a depăşit 100 de grade Fahrenheit (38°C). Nu îmi aduc aminte de o altă perioadă din viaţa mea de până atunci în care să fi trecut prin acea durere fizică constantă prin care am trecut în acele luni. Cu toate acestea, mă bucuram de ea, pentru că a înlăturat durerea emoţională pe care am simţit-o. Cel mai bun ajutor pentru mine şi pentru soţia mea a fost însă citirea zilnică a Scripturilor. În fiecare dimineaţă citeam consecutiv câte patru psalmi, până i-am terminat. Deşi i-am citit de multe ori înainte, ei ni s-au părut aproape noi acum. Puteam să ne legăm mult mai bine de ei. Căci dacă vreuna din părţile Bibliei clarifică relaţia prin excelenţă personală care poate şi ar trebui să existe între slujitorii lui Dumnezeu şi El însuşi, psalmii o fac într-un mod extraordinar. Dărâmarea emoţională, suspinele, sentimentul de neajutorare şi disperarea pe care psalmiştii le-au exprimat atât de des, recunoaşterea lor de fiecare dată că speranţa lor deplină şi ultimă este şi trebuie să fie nu în oameni, ci în Iehova Dumnezeu în calitate de Stâncă şi loc înalt de protecţie, ne-au atins foarte puternic şi profund pe amândoi. Hotărârea mea de a părăsi sediul mondial nu a fost pentru a precipita problemele. Nu am plecat ca să caut necazul cu lumânarea. Necazul a venit să mă caute pe mine. Timp de mai multe luni ne-am bucurat de o relaţie plăcută cu membrii congregaţiei Gadsden Est a Martorilor lui Iehova, participam la întruniri şi în „serviciul de teren“. La câteva luni după sosirea mea, corpul de bătrâni locali a scris la Brooklyn pentru a recomanda numirea mea ca bătrân în congregaţie. A sosit un răspuns scurt că Societatea nu consideră potrivit ca bătrânii să mă recomande ca bătrân (nici ca slujitor auxiliar). Singurul motiv furnizat a fost anunţul încă recent al demisiei mele (publicat în acelaşi număr al Serviciului pentru Regat în care a apărut informaţia despre excluderea mai multor membri ai familiei Betel). Coordonatorul corpului de bătrâni părea supărat pe spiritul scrisorii, dar i-am recomandat să uite de ea. Cu această scrisoare, la care se adaugă informaţia oferită bătrânilor ca urmare a scrisorii Societăţii din 1 septembrie 1980 (care spunea că simplul fapt de a crede ceva ce diferă de învăţăturile publicate ale Societăţii poate fi motiv pentru excludere), atmosfera a început să se schimbe treptat. Revista Turnul de veghe a început să publice articole vădit concepute nu pentru a calma spiritele, ci pentru a îndrep-
354
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
ta atenţia asupra presupusei „apostazii“ care avea loc. De atunci şi până acum, cuvintele şi paginile tipărite păreau să facă parte dintr-o campanie de justificare a tratamentului extrem aplicat acelor fraţi din Brooklyn care au fost excluşi atât de repede şi, mai ales, a punctului de vedere şi a politicii din spatele evenimentelor ce continuau să aibă loc. În locul atenuării dogmatismului, pretenţiile autorităţii divine şi apelurile aferente la loialitate neîndoielnică au devenit şi mai stridente. În fiecare număr, revista Turnul de veghe s-a concentrat asupra unor aspecte puse sub semnul întrebării, a insistat pe corectitudinea lor şi, în general, a produs întărirea categorică a poziţiei în locul moderării ei. Argumentaţia folosită pentru a atinge acest obiectiv părea să obţină noi recorduri în prezentarea greşită a oricăror puncte de vedere contrare. S-a dezvoltat o atmosferă de suspiciune şi de teamă în acelaşi timp. Bătrânii care erau bărbaţi moderaţi din fire au ezitat să facă apel la moderaţie pentru ca atitudinea lor să nu fie considerată lipsă de loialitate. Cei care erau înclinaţi spre măsuri dure au găsit ocazii favorabile pentru a-şi exprima atitudinea. Ne putem aduce aminte de perioada McCarthy din Statele Unite, când oricine care vorbea în favoarea drepturilor civile şi a libertăţii şi dezaproba metodele nemiloase de zdrobire a ideologiilor nepopulare era într-un pericol real de a fi clasat ca „simpatizant comunist“ sau „partener de călătorie“ al elementelor radicale. În aceste împrejurări, prezenţa la întruniri a devenit pentru mine din ce în ce mai deprimantă, întrucât auzeam cum se abuza de Cuvântul lui Dumnezeu, acesta era făcut să spună lucruri pe care nu le spune, şi auzeam, de asemenea, cum organizaţia îşi pretindea autenticitatea şi se lăuda singură. A apărut dorinţa de a avea cel puţin atâta libertate de exprimare câtă exista în sinagogile din primul secol, care le confereau oamenilor precum apostolii ocazia de a lua cuvântul în favoarea adevărului (deşi chiar şi acolo s-a ajuns inevitabil la o atitudine mai dură, care, în cele din urmă, a închis pentru ei uşile sinagogilor). Dar, după cum i-am remarcat lui Peter Gregerson, mă consideram un simplu vizitator la Sala Regatului; era sala lor, întrunirile lor, programele lor şi nu aveam nicio intenţie să împiedic desfăşurarea lor obişnuită. Aşadar, mi-am limitat comentariile la citirea unor versete relevante şi subliniam partea care putea fi aplicată. Rareori erau întruniri la sfârşitul cărora să nu vină cineva, de obicei un membru mai în vârstă, să-şi exprime aprecierea. Evoluţia acestei atmosfere de „cruciadă“ mi-a dat motive să cred că era o chestiune de timp până la luarea unor măsuri suplimentare împotriva mea. Şi aşa s-a şi întâmplat.
Urmări
355
INFRACŢIUNEA ŞI SENTINŢA Atât fariseii, cât şi scribii murmurau, zicând: „Omul acesta îi primeşte cu căldură pe păcătoşi şi mănâncă cu ei“. — Luca 15:2 O singură masă a fost singura dovadă necesară. S-a întâmplat în felul următor: La aproximativ şase luni de la întoarcerea mea în partea nordică a statului Alabama, Societatea a trimis un nou supraveghetor de circumscripţie în zonă. Fratele anterior fusese o persoană moderată, avea tendinţa să diminueze importanţa problemei, decât să creeze caz din ele. Bărbatul care l-a înlocuit era cunoscut pentru agresivitatea sa sporită. Acest lucru s-a întâmplat în jurul perioadei când Societatea a trimis supraveghetorilor itineranţi scrisoarea care spunea că „apostazia“ le include pe acele persoane care doar cred ceva diferit de învăţăturile organizaţiei. La cea de-a doua vizită în congregaţia Gadsden Est, întreprinsă în martie 1981, noul supraveghetor de circumscripţie, Wesley Benner, a aranjat o întâlnire cu Peter Gregerson şi s-a dus la el acasă împreună cu un bătrân local, Jim Pitchford. Motivul? Benner i-a spus lui Peter că „se vorbeşte mult“ despre el în oraş şi în circumscripţie. Peter a spus că îi pare rău să audă asta. De unde veneau ‘vorbele’? Benner s-a ferit să spună, dar Peter a indicat că avea nevoie de informaţie pentru a remedia situaţia. Benner i-a spus atunci că aflase de la un membru prin alianţă al familiei lui Peter. Peter a clarificat că a depus toate eforturile pentru a fi circumspect în exprimările sale şi că toate conversaţiile pe teme biblice pe care le-a avut cu cineva din zonă au fost strict cu rudele sale de sânge. S-a îngrijorat profund de faptul că persoane din afara rudelor sale se angajaseră în ‘vorbe multe’, după cum a spus supraveghetorul de circumscripţie. „Cum se poate aşa ceva?“ a întrebat el. Wesley Benner nu a oferit niciun fel de explicaţii. Atunci despre ce era vorba? Benner a adus în discuţie o idee dintr-un anumit articol din Turnul de veghe, la care se spunea că a obiectat Peter. În niciun caz nu putea fi vorba despre o „învăţătură majoră“ a Bibliei; era vorba de un detaliu tehnic.a Fără îndoială, faptul că Peter nu a fost a Articolul, apărut în numărul din 15 august 1980 al Turnului de veghe (engl.; în limba română, vezi numărul din 1 ianuarie 1982), a încercat să arate că termenul grecesc naós (templu sau sanctuar), folosit în Revelaţia 7:15 în legătură cu „marea mulţime“, poate fi aplicat curţii exterioare a templului. În acest context se spune că Isus i-a alungat pe schimbătorii de bani din naós. (Vezi pagina 15 [21, rom.] şi caseta din partea inferioară a paginii.) Întrucât relatarea biblică din Ioan 2:14–16 foloseşte un alt termen (hierón), pretenţia era evident falsă, iar un bătrân s-a exprimat ca fiind „un exemplu de nesinceritate intelectuală ori unul de ignoranţă intelectuală“.
356
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
de acord cu organizaţia a devenit important. După o discuţie lungă, supraveghetorul de circumscripţie a fost nevoit să recunoască că ar fi într-adevăr o eroare. (De fapt, Societatea Watch Tower a recunoscut eroarea într-o scrisoare din 11 mai 1981, trimisă ca răspuns la o cerere. Scrisoarea a afirmat că „punctul trei din sumarul care apare în partea inferioară a paginii 15 a fost şters atunci când articolul a fost tradus în vederea publicării în ediţii de limbi străine ale Turnului de veghe“; această afirmaţie a fost însă falsă).a Peter a zis ulterior: „Eram hotărât să nu las să se dezvolte o situaţie de «confruntare» şi am făcut tot ce am putut ca să păstrez conversaţia calmă şi rezonabilă“. Când supraveghetorul de circumscripţie şi bătrânul local au plecat, Peter simţea că problema se rezolvase pe cale amiabilă şi se bucura de asta. Dar lucrurile nu stăteau aşa. În săptămâna următoare, supraveghetorul de circumscripţie a dat anunţ că doreşte o a doua întâlnire, pentru a împinge problema mai departe. Peter mi-a spus că simte că a sosit timpul să ia o decizie. Spiritul generat de Corpul de Guvernare, Departamentul pentru Serviciu şi scrisoarea acestuia din 1 septembrie 1980, împreună cu o succesiune de articole din Turnul de veghe, s-a dezvoltat până în momentul în care a dominat o atmosferă de „vânătoare de vrăjitoare“. Simţea că ar fi naiv din partea lui să nu recunoască o mare probabilitate a faptului că se depuneau eforturi pentru excluderea sa. Relaţia lui de prietenie cu mine era, simţea el, cel puţin un factor care a contribuit la asta. El vedea două opţiuni: fie să se dezasocieze în mod voluntar de congregaţie, fie să lase eforturile depuse să continue pentru a-şi atinge ţelul de a-l exclude. Niciuna din variante nu i s-a părut de dorit, dar, dintre cele două, credea că ar trebui să opteze pentru prima, cea de a se dezasocia benevol. Când mi-am exprimat îndoiala cu privire un nivel de atât de avansat al lucrurilor, mi-a zis că a cântărit deja problema, a pus-o sub rugăciune şi simţea că aceasta este soluţia mai înţeleaptă. Factorul care-l preocupa cel mai mult, spunea el, este familia. Din cei şapte copii ai săi, trei erau căsătoriţi, unii aveau copii, iar el avea trei fraţi şi două surori care locuiau în zonă şi mulţi nepoţi. Toţi erau Martori ai lui Iehova.b Dacă i-ar permite reprezentanţilor organizaţiei să împingă lucrurile până în punctul excluderii, i-ar pune pe toţi aceşti membri ai a Vezi apendicele cărţii Where Is the “Great Crowd” Serving God? (Unde îi slujeşte „marea mulţime“ lui Dumnezeu?), de Jon Mitchell (Commentary Press, 1998), pentru informaţii complete despre acest subiect. b În familia soţiei sale erau de asemenea mulţi Martori.
Urmări
357
familiei într-o situaţie dificilă. Aceştia ar ajunge într-o stare de dilemă: să se asocieze cu el ca tată, bunic, frate sau unchi ori, în schimb, să se supună organizaţiei şi să-l evite. În plus, mai erau vreo treizeci şi cinci de Martori angajaţi ai firmei sale alimentare. Dezasocierea voluntară părea să fie mai bună, întrucât — înţelegea el — aceasta însemna doar că el nu mai era un membru al organizaţiei. Dar nu era nevoie de ruperea rigidă a relaţiilor pe care le pretinde politica organizaţiei în cazurile de excludere.a Peter şi-a depus scrisoarea de dezasociere la 18 martie 1981, care a fost apoi citită congregaţiei. Deşi au urmat comentarii obişnuite, întrucât Peter fusese un Martor din copilărie şi a fost în fruntea activităţii congregaţiei locale timp de mulţi ani, scrisoarea părea să limpezească atmosfera, căci el şi-a prezentat motivele pe un ton calm, fără animozităţi. Ori de câte ori se întâlneau cu Peter, aproape toţi Martorii lui Iehova din Gadsden îl tratau cel puţin cordial. Cred că ar fi continuat să-l trateze la fel dacă ar fi fost guvernaţi de propriul lor simţ al binelui şi răului. Se părea că s-a atras atenţia asupra unei situaţii de criză. În decurs de şase luni, revista Turnul de veghe a publicat articole care au schimbat întregul peisaj. Unii mi-au comentat: „Ăştia au făcut totul, mai puţin să-ţi pună numele tău şi al lui Peter Gregerson în revistă“. Nu cred că doar situaţia din Gadsden a fost responsabilă pentru articole. Cred însă că a avut un efect asupra celor care au fost motivaţi să le întocmească. Care a fost schimbarea pe care au adus-o acele articole? În 1974, Corpul de Guvernare m-a numit să scriu articole despre modul în care trebuie tratate persoanele excluse. (Corpul luase o hotărâre care îndemna la acest fapt.)b Acele articole, aprobate la timp de a Ştiam personal că până atunci Corpul de Guvernare echivalase dezasocierea şi excluderea doar în cazul persoanelor care intrau în politică sau în armată şi nu pentru o simplă demisie din congregaţie. De fapt, fusesem repartizat să întocmesc o revizie a manualului Aid to Answering Branch Office Correspondence, care prezenta toate aceste reguli, şi ştiam că nu s-a aplicat o asemenea poziţie extremă în cazul dezasocierii. Persoanele care şi-au dat demisia nu erau tratate la fel ca cei excluşi, cu singura excepţie că, dacă voiau să se reintegreze în congregaţie, trebuia să depună o cerere. După ce am auzit că Departamentul pentru Serviciu a trimis unele scrisori prin care intra în vigoare echivalenţa dintre dezasociere şi excludere, am discutat cu un membru al comitetului Departamentului pentru Serviciu şi i-am arătat că problema nu fusese prezentată niciodată Corpului de Guvernare şi că orice astfel de măsuri sunt din propria iniţiativă a Departamentului pentru Serviciu (un exemplu al măsurilor ocazionale de reglementare neautorizată ale Departamentului). Acesta a recunoscut că nimic din toate acestea nu au venit prin Corpul de Guvernare. b Au ajuns în faţa Corpului două cazuri de persoane excluse care doreau să asiste la întruniri, dar aveau nevoie de asistenţă. Prima era o fată care locuia într-o zonă rurală din New England, cealaltă, o femeie dintr-un centru de dezintoxicare în urma consumului de droguri din zona central-vestică. Niciuna nu putea ajunge la întruniri fără să i se ofere transport. Decizia Corpului de Guvernare a fost că furnizarea unui mijloc de transport în astfel de cazuri este acceptabilă.
358
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Corp, au prezentat o atitudine mult moderată faţă de cea care domina până atunci, i-a încurajat pe Martori să manifeste o atitudine mai îndurătoare în multe aspecte ale contactului lor cu persoanele excluse, a redus rigiditatea politicilor care guvernau modul de tratare a unei rude excluse. Turnul de veghe din 15 septembrie 1981 (engl.; în limba română, 1 octombrie 1982) nu doar că a inversat asta, dar, în anumite aspecte, a rigidizat şi mai mult poziţia faţă de cea care existase până în 1974. (Un exemplu al mişcării înapoi, de data aceasta într-un punct din spatele punctului de pornire.)a O schimbare majoră s-a făcut în privinţa celor care s-au dezasociat voluntar (precum o făcuse Peter Gregerson cu câteva luni înainte). Pentru prima dată s-a publicat în mod oficial regula că oricine care făcea asta trebuia tratat la fel ca şi cum ar fi fost exclus din congregaţie.b Când am citit materialul şi l-am analizat în lumina experienţei mele din Corpul de Guvernare (şi îndeosebi a experienţelor mele recente cu Comitetul Preşedintelui), am avut doar un pic de îndoială în privinţa urmărilor. Şi nici nu a trebuit să aştept mult. Ceea ce relatez în continuare prezint detaliat nu pentru că este vorba de cazul meu sau pentru că ar fi atât de neobişnuit, ci pentru că este atât de tipic şi experienţelor altora, metodelor şi măsurilor luate de bătrânii Martorilor lui Iehova în fiecare caz de acest gen. Ilustrează gândirea şi spiritul inculcat în ei, o gândire şi un spirit care derivă dintr-o sursă centrală. Deşi a fost publicat cu data de 15 septembrie, respectiva revistă Turnul de veghe a sosit cu circa două săptămâni înainte. După câteva zile, am primit o vizită din partea unui bătrân local din congregaţia Gadsden Est a Martorilor lui Iehova, Dan Gregerson, fratele cel mai mic al lui Peter. M-a întrebat dacă el şi încă vreo doi alţi bătrâni pot veni să vorbească cu mine. Am zis că e în regulă, dar ce voiau să vorbească cu mine? După ce a ezitat un pic, a zis că întâi ar vrea să discute despre faptul că făcusem nişte observaţii de natură adversă despre organizaţie. Când am întrebat cine a afirmat acest lucru, mi-a zis că persoana în a Turnul de veghe din 1 decembrie 1981 (engl; în limba română, 1 iulie 1983) conţinea un articol care încerca să justifice toate schimbările înainte şi înapoi ale diverselor puncte doctrinare ale Societăţii. S-a folosit analogia unui vapor care se mişcă în bătaia vântului. Problema este că aceste schimbări ale învăţăturii îi aduce deseori practic în acelaşi punct de unde au pornit. b Acest aspect se adresa în principal celor care se retrag. În timp ce aceia care intră în politică sau în armată erau consideraţi „dezasociaţi“, aceasta nu era o acţiune voluntară din partea lor, nici vreo cerere a lor. Era o măsură luată automat de bătrâni în conformitate cu politica Societăţii. Deci noua poziţie se referea la cei care se retrag în mod voluntar.
Urmări
359
cauză preferă să rămână anonimă. (Această „aruncare de suliţe din ceaţă“ este destul de obişnuită şi acuzatul trebuie să ia aceasta ca pe o practică potrivită şi normală.) L-am întrebat însă dacă nu crede că ar trebui să se aplice sfatul lui Isus din Matei 18:15–17 (sfatul de acolo spune că cineva care are o plângere împotriva unui frate ar trebui să se ducă el însuşi să vorbească cu fratele său despre problemă)? Dan a fost de acord că se aplică. I-am sugerat ca, în calitate de bătrân, să-i recomande persoanei în cauză să vină la mine şi să vorbească despre problemă, aplicând astfel sfatul lui Isus. Mi-a răspuns că persoana nu s-a simţit ‘calificată’. Am arătat că asta nu era o problemă, că nu aveam niciun interes să mă cert cu cineva, dar dacă am deranjat pe cineva, aş aprecia ca persoana respectivă să-mi spună în faţă ca să pot să-mi cer iertare şi să rezolvăm problema. (Nici acum nu ştiu la cine s-a referit.) Răspunsul lui Dan a fost că trebuia să-mi dau seama că bătrânii aveau şi „responsabilitatea de a proteja turma şi de a păzi interesele oilor“. Am fost complet de acord şi am zis că sunt sigur că şi el îşi dă seama că acest lucru înseamnă, cu siguranţă, că bătrânii trebuie să încurajeze toţi membrii turmei să se ţină strâns de Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l aplice în viaţa lor. În acest caz, ei ar trebui să ajute partea implicată să observe nevoia de a aplica sfatul lui Isus şi să vină să vorbească cu mine, atunci puteam să ştiu ce l-a ofensat şi puteam să îmi cer scuzele cuvenite. Mi-a spus că încheie subiectul şi a continuat să spună că ei vor să discute cu mine despre „tovărăşiile“ mele. Pot să o facă, le-am zis eu, şi am fost de acord ca el şi încă un bătrân să revină peste două zile. Au venit Dan şi un bătrân pe nume Theotis French. Pentru început, Dan a citit A doua Corinteni, capitolul treisprezece, versetele de la 7 la 9 şi m-a informat că scopul lor este să-mi „reajusteze“ gândirea în legătură cu Turnul de veghe din 15 septembrie 1981, în special vizavi de asocierea mea cu fratele său, Peter Gregerson, care acum era dezasociat. Dan fusese într-un restaurant în august atunci când am luat o masă cu Peter şi cu soţiile noastre. I-am întrebat dacă ei îşi dau seama că atunci se aflau pe proprietatea lui Peter şi că eu sunt chiriaşul său. În plus, sunt şi angajatul său. Ei ştiau asta. Am explicat că acum, ca şi în toate cazurile, asocierile mele erau guvernate de conştiinţă şi am discutat despre sfatul lui Pavel cu privire la importanţa conştiinţei, consemnat în Romani, capitolul paisprezece. Făceam cu plăcere orice mă instruiau Scripturile, dar nu am văzut nicio dovadă care să sprijine noul punct de vedere în legătură cu persoanele dezasociate. Ce dovadă biblică există?
360
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Conversaţia a luat acum o turnură uşor predictibilă: Dan s-a referit la Întâi Corinteni, capitolul cinci, pentru a susţine poziţia. Am arătat că apostolul vorbea acolo de încetarea întovărăşirii cu persoane numite fraţi care au fost fornicatori, idolatri, dintre cei care insultă, beţivi şi extorcatori. Nu aveam asemenea persoane printre cele cu care mă întovărăşam şi nici nu i-aş pofti la mine în casă. Dar, cu siguranţă, ei nu l-au considerat pe Peter Gregerson ca fiind o asemenea persoană. Niciunul nu a răspuns. Dan s-a referit apoi la cuvintele apostolului Ioan din Întâi Ioan, capitolul doi, versetul 19: „Ei au ieşit dintre noi, dar nu erau de-ai noştri, pentru că, dacă ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi“. Când i-am întrebat ce arată contextul în legătură cu felul de oameni despre care vorbeşte Ioan, ei au recunoscut că vorbeşte despre „anticrişti“. Am arătat că acelaşi lucru era valabil în a doua scrisoare a lui Ioan, versetele 7 la 11, care tratează întovărăşirea cu aceştia. I-am asigurat că nu m-aş asocia niciodată cu un anticrist, unul care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi Cristos şi, din nou, nu am astfel de persoane printre cunoştinţe. Cu siguranţă, nu spuneau că Peter Gregerson e un anticrist sau totuşi? Din nou, tăcere.a Aceasta era, de fapt, măsura în care aceşti doi păstori ai turmei mi-au oferit o „reajustare“ scripturală. De aici încolo toate referinţele lor trimiteau spre revista Turnul de veghe. Am acceptat tot ce se spunea despre acest subiect, m-am supus îndrumării organizaţiei? Am afirmat că, până la urmă, adevărata întrebare este aceasta: ce spune Cuvântul lui Dumnezeu pe marginea unei probleme oarecare; unele învăţături sunt într-adevăr fondate ferm pe Biblie, altele pot fi supuse schimbării. Ilustrând, l-am întrebat pe Dan dacă el crede că e posibil ca organizaţia să schimbe cândva, în viitor, optica legată de aplicarea de către Isus a expresiei „această generaţie“ din Matei, capitolul 24 (nu i-am zis că fraţii Schroeder, Klein şi Suiter, membri ai Corpului de Guvernare, sugeraseră de fapt schimbarea care ar fi mutat începutul ‘generaţiei’ din 1914 în 1957). Dan a răspuns: „Dacă organizaţia va considera că e potrivit să o schimbe în viitor, voi accepta schimbarea“. Deşi nu a răspuns direct, el a indicat că recunoaşte posibilitatea schimbării. Atunci l-am întrebat dacă el crede că organizaţia ar putea schimba înţelegerea învăţăturii că Isus Cristos şi-a dat viaţa pentru a răscumpăra omenirea. S-a uitat la mine. I-am zis că sunt sigur că el nu crede că va avea loc aşa ceva, căci acea învăţătură este fondată ferm pe Scripturi. Cealaltă a Dan a recunoscut că nu depusese niciodată eforturi să vorbească cu fratele său Peter despre diferenţele de convingeri ale acestuia, deşi Dan era pe deplin conştient de ele.
Urmări
361
învăţătură era o „înţelegere curentă“, supusă schimbării, cu siguranţă nu era la acelaşi nivel cu învăţătura jertfei de răscumpărare. La fel mi se părea şi materialul din Turnul de veghe din 15 septembrie 1981 şi interzicerea întovărăşirii cu persoanele dezasociate. Dan a început acum să vorbească despre faptul că „trebuie să fim umili“ când acceptăm îndrumarea lui Dumnezeu. Puteam din toata inima să fiu de acord şi am spus că şi ei ar trebui să fie de acord că cei care predică umilinţa trebuie să fie primii care să dea un exemplu în acest sens. Ca o altă ilustrare, li s-a dat exemplul unui grup de oameni care discută într-o cameră. Unul din ei îşi exprimă cu hotărâre punctele de vedere pe marginea multor subiecte. După ce termină, o altă persoană din cameră afirmă că e de acord din toată inima cu vorbitorul iniţial în multe puncte; însă, el simte câteva dezacorduri şi îşi prezintă motivele. Drept urmare, prima persoană se mânie şi îi cere grupului să-l dea afară pe acest om din cameră, fiind companie nepotrivită, doar pentru că acesta nu e de acord cu el în toate punctele. Am întrebat atunci: cine este cel care trebuie să înveţe umilinţă? Din nou, niciun răspuns. Conversaţia s-a încheiat în scurt timp şi au plecat. Peter m-a vizitat în acea seară pentru a afla rezultatele. I-a părut foarte rău de poziţia care s-a luat faţă de mine şi ştia la ce se putea ajunge. Mi-a zis că voia să ştiu că, dacă m-aş gândi că ar fi bine să nu mai avem legătură unul cu celălalt, el ar înţelege. I-am amintit de un incident care a avut loc în urmă cu un an şi jumătate, într-o seară dinaintea plecării mele la Brooklyn în mai 1980 pentru ultima mea întrunire cu Corpul de Guvernare. Eram singur cu el în maşină şi i-am zis că Cynthia şi cu mine am discutat şi ne-am decis că ar fi mai bine să nu ne întoarcem la Alabama după şedinţă, ci să ne ducem la casa familiei Cynthiei. I-am zis că nu ştiu ce urmări va avea întrunirea, probabil cele mai rele, şi nu voiam să-i creez probleme lui şi familiei sale.a Ni se părea că era mai puţin probabil că familia soţiei mele va avea probleme dacă noi mergeam acolo. Peter a zis că ei şi-ar dori foarte mult ca noi să ne întoarcem şi se bizuie pe acest lucru. I-am zis cât mult apreciem noi asta, dar el avea o familie mare — soţie, copii, fraţi, surori, nepoţi, rude prin alianţă, toţi Martori — şi, dacă voi fi exclus, întoarcerea mea le-ar putea crea situaţii foarte dificile şi neplăcute din partea organizaţiei. El a răspuns: „Îmi dau seama şi să nu crezi că nu m-am gândit mult la asta. Dar am discutat mult printre noi şi am depăşit problema. Vrem să te întorci, indiferent de împrejurări.“ a Peter încă nu se dezasociase. El s-a dezasociat aproape un an mai târziu.
362
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Mi-ar fi greu să spun cât au însemnat pentru mine acele cuvinte la momentul respectiv. Acum se întorsese moneda şi i-am spus lui Peter că nu văd cum aş putea să fac mai puţin decât a făcut el pentru mine. Nu puteam să fiu părtaş la ceva care îl marchează pe un om ca fiind rău, dar nu a făcut altceva decât să acţioneze potrivit conştiinţei, fiind preocupat de adevăr şi interesele altora, cum a fost el. După întrunirea de „reajustare“ cu cei doi bătrâni din congregaţia Gadsden Est, nu mi s-a mai zis nimic până la sosirea supraveghetorului de circumscripţie Wesley Benner, câteva săptămâni mai târziu. El a aranjat să vină la mine acasă cu Dan Gregerson. Tom Gregerson, un alt frate al lui Peter şi cel de-al doilea din cei patru băieţi ai familiei Gregerson, a dorit să fie şi el prezent şi a venit. Discuţia a urmat acelaşi tipar previzibil, în afară de faptul că supraveghetorul de circumscripţie avea tendinţa să mă întrerupă până când, în final, a trebuit să-l rog ca, în calitate de oaspete, să aştepte cel puţin până termin o frază şi apoi să intervină. „Reajustarea“ s-a bazat tot pe Turnul de veghe, nu pe Biblie. Din nou, când i-am întrebat dacă îl consideră pe Peter Gregerson ‘rău’ în sensul capitolului 5 din Întâi Corinteni sau un ‘anticrist’ precum cel descris de apostolul Ioan, niciunul nu a comentat. Le-am îndreptat atenţia asupra capitolului paisprezece din Romani, unde apostolul subliniază necesitatea de a ne respecta conştiinţa, că cel care face ceva, dar nu e sigur că acest lucru e aprobat de Dumnezeu, păcătuieşte, întrucât „tot ce nu vine din credinţă este păcat“. Întrucât versetul spune că „cel care-l declară drept pe cel rău şi cel care-l declară rău pe cel drept, da, amândoi sunt detestaţi de Iehova“, conştiinţa mea nu mă lasă să încalc acel principiu privindu-l sau tratându-l pe Peter Gregerson ca o persoană rea, când tot ce ştiu eu despre el afirmă contrariul.a Răspunsul lui Benner a fost că, dacă pe mine trebuie să mă îndrume conştiinţa, la fel bătrânii trebuie să fie îndrumaţi de conştiinţa lor; dacă aceasta este poziţia mea, atunci „ei va trebui să ia măsurile cuvenite“. (Desigur, conştiinţa bătrânilor nu îi lăsa să respecte conştiinţa altora şi să manifeste toleranţă.) Din cuvintele sale ulterioare, era clar la ce ‘măsuri’ s-a referit. A zis că el se consideră pur şi simplu o persoană care dă mai departe lucrurile furnizate de organizaţie. Citându-l exact, a spus: „Repet ca papagalul vorbele Corpului de Guvernare“. A spus asta cu o mândrie evidentă, dar nu înţeleg care au fost motivele acesteia. Faptul de a fi un papagal nu mi s-a părut niciodată o realizare însemnată. a Proverbele 17:15.
Urmări
363
În scurt timp, conversaţia s-a terminat şi bătrânii au plecat. Tom Gregerson a rămas şocat, experienţa asta i-a dezvăluit multe, dar a fost deprimantă; nu ar fi crezut că astfel de bărbaţi ar putea spune lucrurile pe care le-a auzit. La începutul lunii noiembrie, începuse să funcţioneze în Gadsden aceeaşi maşinărie judiciară care funcţionase în Brooklyn. Bătrânii mă tot întrebau tot felul de lucruri prin telefon. Mi s-a adus la cunoştinţă că un comitet judiciar doreşte să se întâlnească cu mine. Plănuisem să scriu Corpului de Guvernare pentru a-mi depune demisia ca membru al corporaţiilor Societăţii (fusesem timp de mulţi ani membru cu drept de vot al corporaţiilor din Pennsylvania şi New York, deopotrivă).a Pe lângă faptul că i-am informat pe cei din Corp că renunţ la statutul de membru, am mai scris la 5 noiembrie: Pe plan local, unii bătrâni au luat informaţiile din Turnul de veghe din 15 septembrie 1981 ca o autoritate pentru a-mi cere să fac schimbări în relaţia mea cu Peter Gregerson, omul pe a cărui proprietate locuiesc şi pentru care lucrez. Ei afirmă că, întrucât acesta s-a dezasociat, ar trebui să-l consider printre cei cu care nu ar trebui să mănânc -- oameni răi şi anticrişti --, iar imposibilitatea de a mă conforma acestei poziţii atrage după sine excluderea. Având aproape 60 de ani, neavând resurse financiare, nu am cum să mă mut sau să îmi schimb locul de muncă. Deci aş aprecia foarte mult să ştiu dacă intenţia afirmaţiilor voastre din acel număr al revistei este într-adevăr aceea pe care o prezintă ei şi anume că acceptarea invitaţiei angajatorului meu şi proprietarului terenului pe care locuiesc să mănânc cu el e motiv de excludere. În schimb, dacă ei au trecut dincolo de ceea ce a fost publicat, un îndemn la moderaţie mi-ar acorda o eliberare dintr-o situaţie cu un potenţial oprimant. Voi aprecia orice clarificare pe care o puteţi da, fie direct, fie printr-unul din departamente. În aceeaşi zi am primit un telefon de la bătrâni. Apelurile lor au fost atât de multe, iar abordarea a fost atât de nefrăţească, încât soţia mea şi cu mine am început să ne întristăm de fiecare dată când auzeam telefonul sunând. Am instruit-o pe soţia mea ca, atunci când sună bătrânii, iar eu nu sunt acolo, ea să-i informeze că tot ce vor ei să spună să aşterne în scris. Astfel, ea a transmis această informaţie. A doua zi, comitetul judiciar numit mi-a scris, iar scrisoarea a ajuns în data de 10 noiembrie 1981. Multor Martori ai lui Iehova le vine greu să creadă că am fost exclus doar pentru că am luat masa cu un om, Peter Gregerson. Unii a Statutul de membru s-a păstrat după ce am părăsit sediul. Am primit obişnuitele procuri pentru votarea la întrunirea anuală şi în 1980, şi în 1981. În primul an am trimis procura înapoi, dar în 1981 nu m-am simţit în stare să o fac, având în vedere materialul publicat în revistele Societăţii.
364
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
insistă că nu poate fi doar atât. Cred că schimbul de scrisori care a urmat clarifică lucrurile. Prima scrisoare, trimisă de comitetul judiciar, datează din 6 noiembrie 1981. 2822 Fields Avenue East Gadsden, AL 35903 6 noiembrie 1981 Raymond V. Franz Route 4, Box 440F Gadsden, AL 35904 Dragă frate Franz, Conform instrucţiunilor tale primite prin intermediul surorii Franz joi, 5 noiembrie, prin această scrisoare te rugăm să te prezinţi la întrunirea cu comitetul judiciar sâmbătă, 14 noiembrie, la ora 14:00, la Sala Regatului Gadsden Est. Scopul întrunirii este să discutăm cu tine despre continuarea asocierii tale cu o persoană dezasociată din congregaţie. Dacă nu poţi să te întâlneşti cu noi la data de mai sus, te rugăm să-l contactezi pe unul dintre noi pentru a stabili o altă întâlnire. Fraţii tăi,
________________________ ______________________ _ Theotis French
________________________ Edgar Bryant
________________________ _____________________ Dan Gregerson
Această scrisoare clarifică acea singură acuzaţie şi numai una, care formează baza măsurilor lor judiciare şi anume, ‘asocierea mea cu o persoană dezasociată’. În răspunsul meu scris, i-am informat pe bătrânii din Gadsden că am scris Corpului de Guvernare din dorinţa clarificării semnificaţiei materialului publicat în Turnul de veghe din 15 septembrie şi m-am mirat de ce nu au băgat-o în seamă; cu siguranţă, nu erau dispuşi să aloce timp să îmi trimită un răspuns. Am arătat şi cât de lipsit de rezonabilitate este ca Dan Gregerson să slujească în comitetul judiciar, când el deja se prezentase ca fiind acuzatorul meu. Mi-am exprimat speranţa ca acest comitet judiciar să fie lărgit pentru ca şansele unei
Urmări
365
discuţii cinstite şi imparţiale a acestei noi politici şi a aplicării ei să fie mai mari.a Am trimis această scrisoare şi, o săptămână mai târziu, vineri, 20 noiembrie, când am ajuns acasă de la serviciu, soţia mi-a spus că bătrânul Theotis French sunase la telefon. El a spus că comitetul judiciar urmează să se întrunească a doua zi, sâmbătă după-amiază. Ei mi-au trimis şi o scrisoare în acest sens. În corespondenţa din acea după-amiază era şi o notificare a unei recomandate. Am urcat în maşină, m-am grăbit la oficiul poştal şi am putut să obţin scrisoarea înainte de ora închiderii. Scrisoarea era datată 19 noiembrie 1981. 2822 Fields Avenue East Gadsden, AL 35903 19 noiembrie 1981 Raymond V. Franz Route 4, Box 440-F Gadsden, AL 35904 Dragă frate Franz, În calitate de corp de bătrâni, am reanalizat scrisoarea ta şi dorim să-ţi răspundem. În primul rând, am dori să ştii că corpul de bătrâni a luat la cunoştinţă faptul că tu ai trimis o scrisoare Societăţii Watchtower şi am hotărât că ar trebui să continuăm cu audierea în comitet judiciar. În al doilea rând, având în vedere că Dan Gregerson este un acuzator, corpul de bătrâni a hotărât să-l înlocuiască în comitetul judiciar cu Larry Johnson. În al treilea rând, există şi alte persoane în afară de Dan care pot depune mărturie în sensul problemei în discuţie, dar ni se pare că nu e necesar să le dăm numele, întrucât ai recunoscut că te-ai asociat cu persoane care s-au dezasociat de congregaţie. În al patrulea rând, corpul de bătrâni a decis ca trei bătrâni să slujească în acest comitet. Dorim să te asigurăm că fraţii desemnaţi nu au prejudecăţi faţă de tine şi că vor şti să abordeze întrunirea cu obiectivitate. În final, frate Franz, comitetul judiciar numit ar dori să planifice o întrunire cu tine sâmbătă, 21 noiembrie, la ora 16:00, la Sala Regatului. Dacă nu poţi să participi, te rugăm să-l anunţi pe unul din fraţii de mai jos pentru stabilitatea întrunirii la o dată mai potrivită. ţ tăi,, Fraţii ___________________ Larry Johnson, ___________________ Edgar Bryant ___________________ Th ti FFrenchh Theotis a Pentru mai multe informaţii cititorul poate să consulte reproducerea integrală a scrisorii în Apendice.
366
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Scrisoarea nu a fost doar formală. Putea la fel de bine să provină din partea unui tribunal civil, căci, deşi purta semnătura „Fraţii tăi“, nu transmitea deloc căldura unei frăţii creştine. Tonul ei era dominat de un legalism rece. Totuşi, cu siguranţă ar fi trebuit să se manifeste un spirit frăţesc, un simţ al unei preocupări pline de compasiune faţă de interesele de viaţă ale omului căruia îi scriau, dacă nu cumva eram deja prejudecat (ceea ce ei au afirmat că nu e cazul). Lăsând deoparte întreaga mea viaţă de adult cât am slujit printre Martorii lui Iehova, faptul că am slujit în Corpul lor de Guvernare, vârsta mea şi toate celelalte împrejurări, ei tot ar fi trebuit să manifeste măcar o măsură de interes şi iubire, chiar dacă mă considerau ‘unul dintre cei mai mici fraţi ai lui Cristos’ (vezi Matei 25:40). Nu cred că spiritul apatic, lipsit de sentimente, provenea de la aceşti bărbaţi. Avea o altă sursă. Scrisoarea era una tipică. Soţia mea îl informase deja prin telefon pe bătrânul French că sâmbătă urmează să ne vină oaspeţi din afara statului şi că nu avem cum să comunicăm cu ei sau să ne schimbăm planurile. Am scris din nou în lunea următoare, 23 noiembrie, pentru a-mi exprima dezamăgirea cu privire la modul grăbit şi dezconsiderat în care proceda comitetul judiciar. În acea după-amiază, bătrânul French a sunat din nou, spunând că comitetul judiciar se va întruni două zile mai târziu, miercuri seara (25 noiembrie) şi va lua decizia indiferent dacă voi fi sau nu prezent. Am decis că va fi inutil să le trimit scrisoarea pe care le-o scrisesem. Se pare că ei se grăbeau extraordinar şi voiau să grăbească judecata. Personal, nu cred că asta era din propria lor iniţiativă. Preşedintele comitetului a recunoscut mai târziu că ei păstrau legătura cu reprezentantul Societăţii, supraveghetorul de circumscripţie Wesley Benner. Multe din expresiile şi atitudinile lor reflectau în mod remarcabil cele manifestate de el la mine acasă. La rândul său, Benner comunica aproape sigur cu Departamentul pentru Serviciu al sediului din Brooklyn, iar departamentul comunica, fără îndoială, cu Corpul de Guvernare. Această practică nu e neobişnuită, aşa funcţionează de obicei lucrurile. Metodele folosite nu m-au surprins; erau pur şi simplu deprimante. Când s-a făcut miercuri (25 noiembrie), am decis ca, decât să fiu judecat în absenţă, să mă duc la întrunirea despre care French a zis că se va ţine „miercuri seara“. În acea după-amiază am sunat acasă la unul din membrii comitetului pentru a afla ora exactă. Soţia bărbatului mi-a zis că el e deja la Sala Regatului. Am sunat la sală şi am aflat că vor ţine întrunirea după-amiaza — se pare că pentru ei „seara“ poate înseamna orice după ora 15. Le-am spus că eu nu am subînţeles acest
Urmări
367
lucru, că nu mi s-a specificat o oră anume şi i-am rugat să amâne întrunirea pe după ora 18. Au fost de acord. Tom Gregerson îmi spusese că vrea să mă însoţească şi l-am sunat. După ce am ajuns la Sala Regatului, ne-am dus în sala de conferinţe, unde se afla comitetul judiciar: bătrânii de congregaţie French (preşedinte), Bryant şi Johnson. L-au informat pe Tom că nu poate fi prezent, decât pentru a depune mărturie. El voia să fie prezent, întrucât aproximativ treizeci şi cinci de Martori ai lui Iehova lucrează la compania Warehouse Groceries, al cărei director era el. Voia să ştie doar poziţia care se va adopta în privinţa acestei probleme. Răspunsul lor a fost tot „nu“. După plecarea sa, comitetul a deschis audierea şi i-a chemat pe martori. Erau doi: Dan Gregerson şi soţia lui Robert Daley. Dan a vorbit primul. A spus că mă văzuse pe mine împreună cu Peter Gregerson (şi cu soţiile noastre) în Western Steak House. Asta a fost esenţa mărturiei sale. După ce a terminat, l-am întrebat când a fost asta şi a recunoscut că a fost vara, deci înainte de Turnul de veghe din 15 septembrie 1981, care conţine noua regulă de a-i trata pe toţi cei care s-au dezasociat voluntar ca şi cum ar fi fost excluşi. Am spus comitetului că mărturia lui Dan nu era relevantă, decât dacă ei cred în legi aplicate în mod retroactiv. Celălalt martor a fost rugat acum să-şi prezinte mărturia. Ea a mărturisit în esenţă acelaşi lucru ca şi Dan, însă ocazia din restaurant a fost după publicarea Turnului de veghe din 15 septembrie 1981. Am recunoscut cu uşurinţă că am luat într-adevăr o masă cu Peter la data la care s-a referit ea. Am întrebat-o dacă nu cumva şi ea şi soţul ei (bătrân în congregaţia Gadsden Est) luaseră o masă cu Peter. (Peter se dusese într-o zi la Morrison’s Cafeteria şi s-a nimerit fix în spatele bătrânului Daley şi a soţiei sale. Întrucât Daley a fost tatăl vitreg al lui Peter în căsătoria lui anterioară — s-a căsătorit cu mama lui Peter după moartea tatălui său —, Peter l-a împins acum pe Daley, Daley s-a întors, a început să vorbească cu Peter şi l-a rugat pe Peter să stea cu ei, iar cei trei au conversat în timp ce luau masa. Şi asta a avut loc după apariţia Turnului de veghe din 15 septembrie 1981.) Martora a devenit destul de emoţionată şi a spus că, deşi era adevărat, ulterior le spusese unor „surori“ că ştia că nu era potrivit şi că nu o va mai face niciodată. (Mai târziu, după audiere, i-am relatat asta lui Peter şi mi-a zis: „Dar ei au mâncat de două ori cu mine! Într-o altă zi m-am dus la Morrison’s şi ei şedeau deja acolo, iar atunci când m-au văzut, mi-au făcut cu mâna să mă duc să stau cu ei.“ Martora nu a spus nimic despre această a doua ocazie şi nici eu nu ştiam de ea la vremea audierii.)
368
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Aceasta a reprezentat totalitatea „dovezilor“ de care era nevoie împotriva mea. Cei doi martori au plecat. Comitetul judiciar a început să mă întrebe despre poziţia mea cu privire la Turnul de veghe din 15 septembrie 1981. I-am întrebat de ce nu sunt dispuşi să aştepte răspunsul Corpului de Guvernare la scrisoarea mea din 5 noiembrie. Preşedintele Theotis French a pus mâna pe Turnul de veghe din 15 septembrie, care stătea în faţa lui, şi a zis: „Aici e toată autoritatea de care avem nevoie“. I-am întrebat dacă nu au o mai mare încredere dacă Corpul de Guvernare le confirmă punctul de vedere. El a repetat că ‘trebuie să urmeze ceea ce a fost publicat’ şi că ‘ei oricum sunaseră la Brooklyn în privinţa problemei’. Era prima dată când am auzit ceva despre un astfel de apel. Evident acesta era motivul pentru care, în conversaţia mea cu French cu două zile în urmă, acesta mi-a zis că corpul de bătrâni „nu consideră necesar“ să aştepte răspunsul Corpului de Guvernare la scrisoarea mea! Au urmat aceeaşi practică secretoasă pe care a urmat-o anterior Comitetul Preşedintelui şi se pare că nu au considerat deloc necesar să mă anunţe că deja vorbiseră la telefon cu sediul din Brooklyn. Am întrebat dacă au vorbit cu vreunul din Corpul de Guvernare. Au răspuns că nu, că vorbiseră cu un membru al Departamentului pentru Serviciu. Ce li s-a spus? French a zis: „Nimic nu s-a schimbat şi puteţi merge înainte.“ French a zis că el înţelesese că „Societatea şi-a analizat cu sinceritate poziţia anterioară [cea din Turnul de veghe din 1974], iar acum se întoarce la poziţia de dinainte“ (în esenţă, cam aşa s-a exprimat şi supraveghetorul de circumscripţie Benner la mine acasă). Theotis a continuat, spunând că „Turnul de veghe ne ajută să vedem unde să tragem o linie subţire“ în aceste situaţii. Edgar Bryant a adăugat: „Ne străduim cu toţii să ne aliniem cerinţelor din Turnul de veghe“. Până aici niciunul din cei trei bărbaţi nu a făcut trimitere la Biblie. Am subliniat că ea este îndrumarul meu. Pe ce fond scriptural ar trebui să-l consider pe Peter Gregerson o persoană cu care nu e potrivit să mănânc? Bătrânul Johnson a deschis la Întâi Corinteni, capitolul cinci, a început să citească nişte versete, a ezitat şi s-a oprit fără să aplice informaţiile. I-am întrebat pe rând pe fiecare membru al comitetului dacă cred cu sinceritate că Peter Gregerson este genul de persoană descris în aceste texte, incluzând scrierile lui Ioan despre ‘anticrişti’. Theotis French a reacţionat cu agitaţie, spunând că ‘nu e treaba lui să-l judece pe om’, că ‘el nu ştie totul despre Peter, astfel încât să poată să emită o
Urmări
369
astfel de judecată’. L-am întrebat atunci cum îşi permit ei să mă pună pe mine să fac o asemenea judecată, iar ea să mă guverneze, dacă ei înşişi nu sunt dispuşi să o facă. Răspunsul lui a fost: „Noi nu am venit aici ca să ne înveţi, frate Franz.“ L-am asigurat că nu m-am dus acolo ca să-i ‘învăţ’, ci pentru că întreaga mea viaţă de creştin era pusă la îndoială, era în joc, şi simţeam că am dreptul să mă exprim. Nici Edgar Bryant, nici Larry Johnson nu au făcut vreo afirmaţie clară a opticii lor faţă de Peter Gregerson, cu care acum era considerat o „infracţiune“ să iei masa. Preşedintele a zis apoi că nu există niciun motiv pentru a continua discuţia. L-au chemat înăuntru pe Tom Gregerson pentru a vedea dacă are ceva de mărturisit. Când a întrebat ce efect va avea această poziţie din Turnul de veghe asupra angajaţilor Martori din compania sa, care ar putea călători sau lua masa împreună cu o persoană dezasociată, Larry Johnson a zis că nu de aceea erau prezenţi ca să răspundă la această întrebare şi că Tom ar putea aduce în discuţie întrebarea cu o altă ocazie.a Tom a răspuns că pusese de mai de mult întrebarea, îl întrebase şi pe supraveghetorul de circumscripţie, dar tot nu a primit vreun răspuns. Nu s-a răspuns nici acum, întrunirea s-a încheiat şi am plecat. Comitetul judiciar a rămas în urmă să discute „dovezile“. După aproximativ o săptămână, a sunat telefonul, iar Larry Johnson m-a anunţat că comitetul a decis să mă excludă. Din momentul acela aveam şapte zile la dispoziţie să fac recurs la decizia lor. Le-am scris o scrisoare lungă, scrisoarea mea de „recurs“. Simţeam că dacă e să le spun ceva, să o fac în scris. Lucrurile vorbite pot fi schimbate, răsucite sau pur şi simplu uitate; lucrurile scrise rămân şi nu pot fi trecute uşor cu vederea. Mi s-a părut evident din experienţa mea în urma audierii anterioare că predomina un climat foarte dăunător şi chiar şi într-o audiere de recurs e puţin probabil ca lucrurile să fie discutate cu calm şi făcând apel la argumente biblice. În scrisoare, le-am atras atenţia la sfatul publicat al Societăţii ca bătrânii dintr-un comitet judiciar să „cântărească lucrurile cu grijă“, să nu caute „îndrumarea în reguli rigide“, ci ‘să gândească în termeni de principiu’, „să se asigure că sfatul se bazează cu tărie pe Cuvântul lui Dumnezeu“, să ‘aloce suficient timp şi efort pentru a atinge inima persoanei’, să ‘discute aplicarea versetelor corespunzătoare şi să se asigure că el [cel acuzat] le înţelege’. Asta s-a spus; dar nu s-a şi făcut (totuşi, ceea ce s-a făcut era cunoscut de cei responsabili pentru publicarea acestor sfaturi). Esenţa poziţiei mele este probabil rezumată în următoarele două paragrafe: a Pe atunci, Tom Gregerson era preşedintele Warehouse Groceries.
370
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Probabil că se poate spune că nu am manifestat căinţă pentru faptul că am mâncat cu Peter Gregerson. Pentru a manifesta căinţă trebuie să mă conving că acest lucru a fost un păcat în faţa lui Dumnezeu. Singurul mijloc prin care mi se poate oferi o asemenea convingere este Cuvântul lui Dumnezeu, singura sursă care este inspirată şi de încredere deplină (2 Timotei 3:16, 17). Am înţeles din Scripturi că loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul său este de importanţă supremă şi depăşeşte orice alt gen de loialitate (Faptele 4:19, 20; 5:29). Am înţeles de asemenea că nu mi-e rezervat nici mie, nici vreunui alt om sau grup de oameni să adauge la acel Cuvânt, ca să ‘nu fie găsit mincinos’ sau chiar să primească plăgi divine (Proverbele 30:5, 6; Revelaţia 22:18, 19). Nu pot să tratez aceste avertismente biblice cu superficialitate. Având în vedere toate aceste îndemnuri împotriva faptului de a-i judeca pe alţii, am o teamă sănătoasă de a nu mă pune pe mine (sau alt om ori grup de oameni) ca legislator şi mă simt îndemnat să las doar Cuvântul lui Dumnezeu să judece. Pentru a face acest lucru trebuie să mă asigur că nu urmez doar nişte standarde umane care se recomandă drept standarde divine, dar care sunt de fapt neinspirate, nu sunt susţinute de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu vreau să mă fac vinovat de îngâmfare şi de nerăbdare în a judeca pe cineva pe care Dumnezeu, prin propriul său Cuvânt exprimat, nu l-a judecat astfel. -- Romani 14:4; Iacov 3:11, 12; vezi şi Comentariu la scrisoarea lui Iacov, paginile 161 la 168. Vă asigur că dacă mă veţi ajuta să văd din Scripturi că faptul că am mâncat cu Peter Gregerson este un păcat, mă voi căi cu umilinţă de acest păcat în faţa lui Dumnezeu. Cei care au vorbit până acum cu mine până acum nu au făcut-o, ci au citat revista sus-menţionată ca „autoritate“ a lor (termenul folosit de preşedintele comitetului judiciar). Eu am înţeles că toată autoritatea din congregaţia creştină trebuie să provină din Cuvântul lui Dumnezeu şi să se bazeze puternic pe el. Proverbele 17:15 spune: „Cel care-l declară drept pe cel rău şi cel care-l declară rău pe cel drept, da, amândoi sunt detestaţi de Iehova“. Eu nu doresc ca Iehova să mă deteste, aşadar mă preocupă mult această chestiune. Am încheiat făcând din nou un apel ca ei să-mi onoreze cererea de a aştepta un răspuns din partea Corpului de Guvernare la scrisoarea mea din 5 noiembrie.a Totuşi, acum eram deja aproape sigur că membrii Corpului de Guvernare nu intenţionează să-mi răspundă la scrisoare. Trecuse deja o lună şi ei erau pe deplin conştienţi de împrejurările mele şi de urgenţa nevoii unor declaraţii din partea lor. Ştiam din experienţa de mai mulţi ani în Corp că, deşi preferau să rămână în fundal, ei erau cu certitudine bine informaţi cu fiecare aspect al desfăşurării cazului meu. Departamentul pentru Serviciu trebuia să dea mai departe toate informaţiile care, la rândul lor, erau furnizate împreună cu rapoarte de a Vezi Apendicele pentru reproducerea integrală a scrisorii.
Urmări
371
către supraveghetorul de circumscripţie. Atât faptele, cât şi cuvintele bătrânilor locali indică faptul că procedurile erau orchestrate din centrul autorităţii prin intermediul supraveghetorului de circumscripţie. Centrul autorităţii, Corpul de Guvernare, era dispus să comunice cu cei care mă judecau, făcând acest lucru prin intermediul Departamentului pentru Serviciu, dar nu erau dispuşi să răspundă la petiţia pe care le-am adresat-o în scris, nici măcar să confirme că au primit scrisoarea. Aşadar, la 11 decembrie, la şapte săptămâni după prima mea scrisoare, am scris din nou Corpului de Guvernare, trimiţându-i o copie a ‘scrisorii mele de recurs’ şi aducându-i aminte de scrisoarea pe care i-am trimis-o, datată 5 noiembrie.a La exact şapte zile după depunerea scrisorii mele de recurs, bătrânul French m-a sunat să îmi spună despre faptul că s-a format un comitet de recurs şi a dat numele membrilor aleşi. Au trecut trei zile şi am primit de la el un nou telefon: m-a informat că comitetul de recurs urmează să se întâlnească cu mine duminica. I-am spus că îi scrisesem că doresc numele întregi ale membrilor comitetului (el îmi dăduse doar numele de familie a doi dintre ei) şi că doresc schimbarea membrilor comitetului. Când m-am interesat de ce au fost aleşi tocmai aceşti bărbaţi, mi-a răspuns că Wesley Benner, reprezentantul Societăţii, îi alesese. Cei pe care i-a ales ca membri ai comitetului de recurs au fost Willie Anderson, Earl Parnell şi Rob Dibble. Având în vedere faptul că principala acuzaţie împotriva mea era tovărăşia mea cu Peter Gregerson, această alegere mi s-a părut de necrezut. Era foarte puţin probabil ca vreunul dintre aceşti bărbaţi să manifeste obiectivitate atunci când era vorba de Peter. După cum am arătat într-o scrisoare adresată bătrânilor din Gadsden (deşi ei înşişi ştiau deja), Willie Anderson a fost conducătorul unui comitet care a făcut o mare vâlvă în Gadsden pentru tratarea unor chestiuni în care era implicat un număr mare de tineri din congregaţiile locale. Peter Gregerson a apelat la sediul din Brooklyn pentru a aduce un comitet de revizie şi, după ce s-a făcut acest lucru, s-a descoperit că un număr semnificativ de măsuri ale comitetului condus de Willie Anderson au fost luate în mod abuziv. Această experienţă a avut un efect considerabil asupra relaţiei ulterioare dintre bătrânul de congregaţie Anderson şi Peter Gregerson. De motivul pentru care supraveghetorul de circumscripţie Benner a Vezi Apendicele.
372
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
l-a ales pe Earl Parnell era şi mai greu să-ţi dai seama. Una din fiicele lui Peter Gregerson a fost măritată cu un fiu al bătrânului Parnell, dar a câştigat recent un divorţ împotriva lui. Relaţiile tensionate dintre cele două perechi de cuscrii au fost evidente. Supraveghetorul Benner ştia de acţiunea de divorţ şi unii ar putea avea impresia că ar fi fost suficient de sensibil să-şi dea seama cât de nepotrivit ar fi să-l numească pe bătrânul Parnell în cadrul unui caz în care Peter Gregerson era un personaj central. Lucrurile se asemănau şi în ce îl priveşte pe Rob Dibble. El a fost ginerele lui Parnell, soţia lui a fost sora acelui fiu al lui Parnell care divorţase recent de fiica lui Peter Gregerson. După cum le-am scris-o bătrânilor din Gadsden, mi se părea dificil să-mi imaginez un comitet de trei bărbaţi care au mai puţin de oferit în vederea unei audieri obiective şi nepărtinitoare. (Singurul mod în care puteam să văd vreo logică a alegerii era dacă o decizie adversă era cumva căutată cu bună-ştiinţă.) Am solicitat în scrisoarea mea alegerea unui comitet de recurs complet diferit.a Am scris aceste scrisori în aceeaşi zi (20 decembrie), totuşi, am primit un alt telefon de la bătrânul French. Comitetul de recurs voia să mă informeze despre întrunirea sa din ziua următoare, luni, şi că ‘aveau să ţină audierea indiferent dacă eram sau nu prezent’. I-am zis bătrânului French că am solicitat în scris schimbarea membrilor comitetului şi că am scris şi sediului din Brooklyn. A doua zi, luni, am dus copii ale acestor scrisori direct la el acasă. Două zile mai târziu, miercuri, 23 decembrie, a venit următorul bilet prin poştă recomandată:
RAY FRANZ, Întrunirea care a fost stabilită pentru joi, 24 decembrie, la ora 19:00, în congregaţia Gadsden Est, se amână pe data de 28 decembrie 1981, la ora 19:00, în congregaţia Gadsden Est. Ne-am bucura foarte mult să ne vedem acolo.
a Vezi Apendicele.
Urmări
373
Nimeni nu mi-a spus nimic despre o întrunire propusă pentru joi. Dar biletul de mai sus a fost anunţul oficial cu privire la o întrunire de luni, 28 decembrie. În timpul celor două zile de după livrarea scrisorilor acasă la bătrânul French, am aflat că el încerca să obţină informaţii pentru a susţine o acuzaţie nouă şi complet diferită. Mark Gregerson, un alt frate al lui Peter, l-a informat pe Peter că Theotis French îl sunase interurban pe Mark în Florida, unde se mutase din Alabama. Bătrânul French a vorbit cu soţia lui Mark şi a întrebat-o dacă îşi aduce aminte de vreo ocazie în care am făcut observaţii împotriva organizaţiei. I-a spus că niciodată nu mă auzise să fac comentarii împotriva cuiva sau împotriva organizaţiei. De ce voia el să ştie? A răspuns că ‘doar caută informaţii’. El nu a cerut să vorbească cu soţul ei. Şi acest caz mi-a trezit amintiri despre situaţia de coşmar prin care am trecut cu un an şi jumătate mai devreme şi despre conduita de atunci a Comitetului Preşedintelui a Corpului de Guvernare. Trecuseră aproximativ şapte săptămâni de când le scrisesem prima dată membrilor Corpului de Guvernare pentru a le cere să se exprime în privinţa materialului din Turnul de veghe din 15 septembrie 1981, spunându-le de ce mi se par atât de importante. Le-am mai scris acum de încă două ori, rugându-i să-şi expună vreo părere. Ei însă nu au considerat potrivit să-mi răspundă şi nici măcar să recunoască vreuna din aceste scrisori. Este oare de necrezut ca conducerea unei organizaţii mondiale cu milioane de membri, una care se pretinde a fi un exemplu remarcabil în alinierea la principiile creştine, să se comporte într-o asemenea manieră? Nu, nu atunci când eşti familiar cu atitudinea care domneşte în conducere. Eu personal am fost martor la cazuri similare, în care Corpul de Guvernare ignora scrisori când simţea că nu era în avantajul său să răspundă la ele. Cu siguranţă, aşa s-a simţit şi în cazul meu. De la început nu am avut îndoieli în ce priveşte scopul final a tot ce se făcea. Îmi era de-a dreptul scârbă de întreaga manieră de desfăşurare; nu o pot descrie decât ca o abordare cu mintea îngustă, o hotărâre evidentă de a găsi ceva — indiferent cât de trivial sau de nesemnificativ — care să justifice luarea de măsuri adverse împotriva mea. Deci mi-am scris ultima scrisoare, datată 23 decembrie 1981, şi am trimis copii ale ei Corpului de Guvernare şi corpului de bătrâni al congregaţiei Gadsden Est.
374
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI 23 decembrie 1981
Congregaţia Gadsden Est -- Corpul de bătrâni Gadsden, AL Dragi fraţi, Prin intermediul acestei scrisori îmi retrag recursul la decizia de a fi exclus. Motivele mele sunt după cum urmează: Pe baza mărturiei că, la o anumită ocazie de după publicarea Turnului de veghe din 15 septembrie 1981, luasem masa cu Peter Gregerson, comitetul judiciar iniţial a decis să mă excludă. Faptul că patruzeci de ani petrecuţi în serviciul cu timp integral se pot ignora pe un motiv atât de insignifiant îmi dă de înţeles că nu există o preocupare reală faţă de luarea în considerare a sentimentelor mele de conştiinţă, pe care le-am exprimat detaliat în scrisoarea mea din 8 decembrie 1981, nici de a-mi arăta din Scripturi unde am greşit. În plus, modul în care supraveghetorul de circumscripţie i-a ales pe membrii comitetului de recurs nu îmi dă niciun motiv real să mă aştept la o abordare dreaptă a cazului meu. Precum am arătat în scrisoarea mea din 20 decembrie 1981, s-au ales trei persoane care se află, în mod evident, printre persoanele cel mai puţin capabile de a-mi trata cazul cu obiectivitate, lipsit de influenţa sentimentelor personale. Nu pot să mă gândesc la vreo justificare a alegerii făcute şi cred că ea dă imaginea unei dreptăţi false. Se pare că nu există dovezi care să arate că Corpul de Guvernare doreşte să-mi ofere vreun ajutor sau vreo uşurare, întrucât scrisoarea mea din 5 noiembrie 1981, trimisă în urmă cu aproximativ şapte săptămâni deja, nu a primit încă răspuns. Deşi preşedintele primului comitet judiciar a afirmat că a vorbit cu Departamentul pentru Serviciu de mai multe ori, conversaţiile nu par să mă uşureze, întrucât, potrivit preşedintelui, i s-a spus că ‘nu s-a schimbat nimic şi pot să continue’. În cele din urmă, ştiu deja că se depun eforturi prin telefon, chiar apeluri interurbane, pentru a încerca să se găsească ceva ce poate fi folosit împotriva mea, pentru a mă incrimina. Acest lucru s-a făcut în ultimele zile, de când mi-am trimis scrisoarea din 20 decembrie 1981, în care am cerut un alt comitet de recurs. Chiar dacă persoana contactată nu s-a plâns niciodată împotriva mea, cererea s-a făcut pentru a vedea dacă ea îşi poate aminti vreo afirmaţie a mea care poate fi considerată nepotrivită. Cu siguranţă, dacă eram responsabil pentru poticnirea congregaţiei într-un mod într-adevăr pervers sau maliţios, nu ar fi fost necesar să se folosească astfel de metode pentru a da substanţă unei acuzaţii. Perpetuarea unei astfel de metode nu rezultă decât în murdărirea în continuare a reputaţiei şi a caracterului meu. Este o invitaţie deschisă la suspiciune şi la bârfă. Sentimentele mele sunt cele ale apostolului din Galateni 6:17: „De-acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, fiindcă port pe corp semnele de sclav al lui Isus“. În timpul ultimelor opt săptămâni, soţia mea şi cu mine am trecut prin multă suferinţă
Urmări
375
Congregaţia East Gadsden -- Corpul de bătrâni 23 decembrie 1981, pagina 2 psihică, nu doar din cauza vizitelor repetate şi a peste o duzină de apeluri telefonice (până în punctul în care tonul de apel al telefonului devenea deja deranjant), ci mai ales de atitudinea care s-a manifestat. La toate acestea se adaugă cunoaşterea faptului că se desfăşoară o anchetă îndelung repetată, care e adversă intereselor mele de drept. Am îndurat un tratament asemănător anul trecut la New York, unde, în decurs de o lună, s-au depus eforturi asemănătoare -- şi nu mi s-a zis niciun cuvânt, în acel timp, care să-mi dea de înţeles că, într-un fel, se aduceau acuzaţii la conduita mea, în ciuda faptului că le-am oferit celor care conduceau această anchetă ocazii evidente de a-mi spune. Nu doresc să trec din nou printr-un abuz asemănător, mai ales că nu există nimic care să arate că adevărul poate ieşi la iveală într-un mod în care să se cureţe pata creată. Asta trebuie să stea în mâinile lui Dumnezeu. -- Matei 10:26. Renunţarea mea la recurs nu trebuie privită în niciun caz ca o recunoaştere a vinovăţiei sau o acceptare a deciziei de excludere ca fiind în vreun fel potrivită sau scripturală. Din nou, pot să subscriu la cuvintele apostolului: „Pentru mine este deci un lucru de foarte mică importanţă dacă sunt judecat de voi sau de un tribunal omenesc. Nici măcar eu nu mă judec. Căci conştiinţa mea este curată în toate privinţele. Totuşi, nu prin aceasta sunt dovedit drept, fiindcă cel ce mă judecă este Iehova“. Încrederea mea în judecata sa dreaptă este implicită, iar încrederea mea în dreptatea şi adevărul Cuvântului său e întărit doar de experienţele mele. Atâta vreme cât voi fi în viaţă mă voi strădui să le fac cunoscut altora adevărul acelui Cuvânt pentru binecuvântarea lor şi pentru lauda lui Dumnezeu. În ce-i priveşte pe fraţii mei dintre Martorii lui Iehova, pot să spun că bunăvoinţa inimii mele şi implorările mele către Dumnezeu sunt în numele lor. Am lucrat cu conştiinciozitate din 1938 în folosul intereselor lor spirituale şi vă asigur că dacă vedeam vreo speranţă că supunerea mea la alte procese va rezulta în beneficiul lor, le-aş fi suportat cu plăcere. -- Compară cu Romani 9:1-3. Plin de respect, p ,
Abia exista îndoială în mintea mea că cei care dirijau întreaga afacere începuseră să simtă că „dovada“ folosită de a mă exclude — o masă cu Peter Gregerson — ar părea destul de slabă. În loc să caute să-mi ofere dovada din Cuvântul lui Dumnezeu (să demonstreze că fapta mea a fost una într-adevăr păcătoasă), pe care am solicitat-o în scrisoarea mea de recurs, ei au încercat să construiască un „caz“ mai puternic, solicitând mărturii adverse. Nu am văzut nimic bun în a continua să mă supun la asta. Opt zile mai târziu, Larry Johnson m-a sunat la telefon să mă informeze că au primit scrisoarea mea şi că, în vederea renunţării mele
376
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
la recurs, măsura de excludere decisă de primul comitet a fost considerată ca rămasă în vigoare. Faptul că apelul a venit în ziua aceea părea cât de cât potrivit. Fusesem botezat la 1 ianuarie 1939 şi exact patruzeci şi trei de ani mai târziu, la 31 decembrie 1981, am fost excomunicat, iar singura acuzaţie care a atras după sine această măsură a fost mărturia că am mâncat cu o persoană dezasociată. Oare eu personal cred că acesta a fost motivul real pentru aplicarea acestei măsuri? Nu. Cred că a fost doar un aspect tehnic, folosit pentru a atinge un obiectiv. Sfârşitul justifică mijloacele din minţile lor. Faptul că o organizaţie poate să facă uz de un aspect tehnic atât de mărunt îmi trădează un standard remarcabil de scăzut al conduitei şi o imensă nesiguranţă. Bazându-mă pe experienţa din trecut ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, pe conduita Comitetului Preşedintelui din primăvara anului 1980 şi, de asemenea, pe materialele publicate de atunci încoace, părerea mea personală este că excluderea mea a fost „avantajoasă“ pentru a elimina ceea ce ei considerau o „ameninţare“. Dacă da, atunci şi acest lucru cred că dezvăluie un puternic sentiment de nesiguranţă, în special pentru o organizaţie mondială care se pretinde a fi instrumentul ales de Dumnezeu, susţinut de puterea suverană a universului, cel numit de Regele în exerciţiu ca supraveghetor al tuturor intereselor sale de pe pământ. Cu siguranţă, nu aşa ar proceda o organizaţie care nu se teme din cauza învăţăturilor sale, având o încredere calmă în faptul că ceea ce prezintă este adevărul şi e susţinut de Cuvântul lui Dumnezeu. Nu aşa procedează nici o organizaţie care are o încredere autentică în membrii ei, încrederea că instruirea şi formarea acordată au produs nişte creştini maturi, atât bărbaţi, cât şi femei, care nu au nevoie de o autoritate în ce priveşte predarea, care să le prescrie ce să citească, ce să discute şi despre ce să gândească, ci care, în schimb, sunt capabili să deosebească singuri adevărul de eroare, prin cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acţiunea este însă tipică multor organizaţii religioase din trecut, chiar şi din secolul întâi, care au simţit o nevoie stringentă de a elimina tot ce, după părerea lor, ameninţa cu diminuarea autorităţii lor asupra altora. În cartea sa A History of Christianity, eruditul Paul Johnson scrie despre metodele folosite în perioada întunecată a intoleranţei religioase care a produs Inchiziţia, spunând: Întrucât era greu să condamni pe cineva pentru o infracţiune comisă în gând, Inchiziţia folosea proceduri interzise în alte tribunale, con-
Urmări
377
travenea constituţiilor orăşeneşti, legilor scrise, obiceiurilor şi practic fiecărui aspect al jurisprudenţei instituite.a
Metodele folosite cu regularitate de către comitetele judiciare formate din bătrânii Martori ar fi considerate nedemne de sistemele juridice ale oricărei ţări civilizate. La fel şi reţinerea informaţiilor crucial de importante (precum numele martorilor ostili), folosirea de informatori anonimi şi alte tactici inchizitoriale asemănătoare, descrise de istoricul Johnson, au fost folosite foarte des de aceşti bărbaţi care se ocupau de cei care nu erau pe deplin de acord cu „canalul“, cu „organizaţia“. Ceea ce a fost valabil atunci este valabil şi în marea majoritate a cazurilor de acum. Johnson formulează astfel (paginile 253, 254): Simplu spus, obiectivul a fost acela de a condamna cu orice preţ; se credea că doar aşa se poate opri erezia.
Din nou, nu cred că o atitudine rece, dură, distantă sau sentimentul de superioritate se datorează personalităţii obişnuite a majorităţii bărbaţilor implicaţi. Cred că se datorează, cu certitudine, învăţăturii care îi permite unei organizaţii să emită pretenţii la autoritate exclusivă şi la superioritate intangibilă, care sunt lipsite atât de modestie, cât şi de fundament. Conceptul nu trebuie să trezească doar îndoieli, ci merită să fie demascat, fiind o doctrină dureroasă, care îl dezonorează pe Dumnezeu. Articolul intitulat „Păziţi-vă de tendinţa de a vă autoconsidera drepţi!“, apărut în Turnul de veghe din 15 octombrie 1995, spune:
Ceea ce e valabil în cazul unei persoane individuale e la fel de valabil şi în cazul unui corp colectiv. Citind cele de mai sus, nu ne putem gândi decât la cuvintele apostolului, adresate celor care considerau că au o relaţie superioară cu Dumnezeu: Dacă eşti convins că eşti o călăuză pentru orbi, o lumină pentru cei aflaţi în întuneric, un om care-i corectează pe cei iraţionali, care-i învaţă pe copiii mici şi are în Lege tiparul cunoştinţei şi al adevărului — tu deci, care îl înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi? — Romani 2:17–21. a A History of Christianity, de Paul Johnson (Atheneum, New York, 1979), pagina 253.
13 PERSPECTIVE Prin urmare, noi nu renunăm, ci, chiar dacă omul care suntem în afară se degradează, omul lăuntric se înnoieşte din zi în zi. Căci, chiar dacă necazul este de-o clipă şi uşor, el produce pentru noi o glorie care devine tot mai mare şi este veşnică, în timp ce noi nu ne inem privirea aintită asupra lucrurilor care se văd, ci asupra lucrurilor care nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, dar lucrurile care nu se văd sunt veşnice. — 2 Corinteni 4:16–18.
A
CEASTA este, aşadar, relatarea mea şi acestea sunt problemele fundamentale care au produs în mine o criză de conştiinţă. Efectul pe care l-au avut, sentimentele mele, reacţiile mele, concluziile pe care le-am tras — toate acestea sunt prezentate, iar cititorul le poate evalua la valoarea lor. Simplu spus, vă întreb: Cum ar fi fost afectată conştiinţa voastră? Întrucât pe pământ trăiesc aproximativ 7 miliarde de oameni şi doar Dumnezeu ştie câte generaţii au trăit în trecut, viaţa oricărei persoane nu e decât o fracţiune minusculă a întregului. Suntem picături foarte mici într-un fluviu foarte mare. Totuşi creştinismul ne învaţă că aşa cum suntem, mici şi neînsemnaţi, putem fiecare contribui la binele altora într-o măsură care depăşeşte mult micimea noastră.a Acest lucru este posibil datorită credinţei, iar, potrivit cuvintelor apostolului, „iubirea lui Cristos ne obligă“.b Nu avem nevoie de grosul unei organizaţii mari care să ne sprijine, nici de autoritatea, controlul, impulsul şi presiunea ei pentru a îndeplini acest lucru. Faptul de a aprecia din inimă bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu pentru a face din viaţă un „dar fără plată“, care nu depinde de fapte, ci de credinţă, ajunge pentru a ne motiva, e mai mult decât suficient. Dacă ne respectăm şi ne preţuim libertatea creştină nu vom răspunde altor constrângeri. Nici nu vom lua alt jug decât cel oferit în următoarele cuvinte: Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. a 1 Corinteni 3:6, 7; 2 Corinteni 4:7, 15; 6:10. b 2 Corinteni 5:14.
378
Perspective
379
Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.a
Sunt sigur că atunci când viaţa se apropie de sfârşit, singurul lucru care, înapoi privind, va aduce un sentiment autentic de satisfacţie este măsura în care viaţa a fost folosită pentru a contribui la bunăstarea altora — în primul rând, spiritual, iar în al doilea rând, emoţional, fizic şi material. Nu pot să cred că ignoranţa aduce fericire sau că există bunătate în a-i încuraja pe oameni să trăiască în iluzii. Mai devreme sau mai târziu, iluzia trebuie să înfrunte realitatea. Cu cât trece mai mult timp până în acel moment, cu atât poate fi mai traumatizantă tranziţia cauzată de dezamăgire. Nu pot decât să mă bucur că, în cazul meu, nu a durat mai mult. De aceea am scris ceea ce am scris. Am căutat cu sinceritate să prezint toate aspectele relatării cu exactitate. Având în vedere ceea ce s-a petrecut deja, ceea ce s-a publicat şi a circulat prin zvonuri şi prin bârfe, nu mă îndoiesc că se vor depune eforturi pentru a discredita semnificaţia acestor informaţii. Indiferent de ce s-ar spune, spun doar atât că sunt dispus să stau în picioare prin ceea ce am prezentat. Dacă există erori, aş fi recunoscător oricui care îmi va arăta unde s-a strecurat eroarea şi voi face tot ce îmi stă în putinţă să o corectez. Ce îi rezervă viitorul organizaţiei Martorilor lui Iehova şi corpului ei central de guvernare? Deşi am fost adesea întrebat, nu am de unde să ştiu. Doar timpul va spune. Există anumite lucruri faţă de care simt o măsură de siguranţă, dar sunt doar câteva. Personal, nu prevăd un val masiv de părăsiri ale organizaţiei. Rapoartele mondiale de la începutul noului mileniu arătau probleme, totuşi acum se mai înregistrează creşteri într-o anumită măsură, chiar dacă sunt mai scăzute. Marea majoritate a Martorilor lui Iehova pur şi simplu nu sunt conştienţi de realităţile structurii autoritare. Dintr-o experienţă de o viaţă printre ei, în multe ţări, ştiu că, pentru o mare parte a membrilor, organizaţia are o anumită „aură“, ca şi cum ar fi înconjurată de o radiaţie luminoasă, care conferă afirmaţiilor ei o importanţă superioară, dincolo de cea acordată cuvintelor unor oameni imperfecţi. Cei mai mulţi presupun că şedinţele Corpului de Guvernare sunt la un nivel neobişnuit de înalt şi că se dă dovadă de o cunoştinţă scripturală şi înţelepciune spirituală deosebite. În calitate de Martori, de fapt, toţi sunt avertizaţi astfel: După ce am fost hrăniţi până la tăria şi maturitatea noastră spiria Matei 11:28–30 (Cornilescu, 1996).
380
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
tuală din prezent, devenim noi dintr-odată mai deştepţi decât furnizorul nostru anterior şi părăsim îndrumarea edificatoare a organizaţiei care ne-a crescut?a
Încontinuu apar îndemnuri la umilinţă, ceea ce se traduce în a accepta tot ce furnizează organizaţia ca provenind dintr-o sursă de înţelepciune superioară. Faptul că Martorul de rând nu are decât o idee înceţoşată despre modul în care conducerea ajunge la concluzii adaugă la aura înţelepciunii ezoterice. Li se spune că este „singura organizaţie de pe pământ care înţelege «lucrurile profunde ale lui Dumnezeu»“.b Puţini dintre aceşti Martori s-au confruntat vreodată cu probleme tratate în această carte, cu provocarea pe care ele i-o adresează conştiinţei. Înclin să cred că mulţi, poate cei mai mulţi, ar prefera să nu accepte provocarea. Unii mi-au exprimat sentimentele lor personale că se bucură de relaţii de prietenie în cadrul organizaţiei şi nu vor să le vadă afectate. Şi eu m-am bucurat de ale mele şi nu doresc să le stric; simţeam şi încă simt afecţiune faţă de acei oameni cu care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii. Dar am simţit, de asemenea, că există probleme în legătură cu adevărul, cu cinstea, cu corectitudinea, cu dreptatea, cu iubirea şi cu mila, iar acele probleme erau mai mari decât prieteniile şi decât faptul că mă bucuram de ele. Prin asta nu vreau să spun că oamenii ar trebui să grăbească greutăţile, să caute cu lumânarea o confruntare inutilă. Pot să manifest simpatie din toată inima faţă de membrii familiilor formate din Martori ai lui Iehova, care ştiu prea bine efectul devastator pe care îl pot suferi relaţiile de familie dacă li s-ar spune membrilor să trateze un fiu sau o fiică, un frate sau o soră, pe tatăl sau pe mama ca pe un „apostat“, o persoană respinsă de Dumnezeu, necurată din punct de vedere spiritual. Nu am încurajat niciodată pe nimeni să grăbească o astfel de situaţie; am încercat să evit precipitările de acest gen chiar în cazul meu. Însă în contextul climatului existent în organizaţie, devine din ce în ce mai greu să eviţi asta fără să-ţi compromiţi conştiinţa, fără să ‘joci un rol’, pretinzând că crezi ceva ce altul s-ar putea să nu creadă, ceva de care cineva ar putea fi convins că e o denaturare a Cuvântului lui Dumnezeu, care produce rod necreştinesc şi urmări dureroase. Cunosc un număr de persoane care au încercat să se retragă în linişte şi pe unii care, într-un fel, au stat „ascunşi“, care au mers până acolo încât să se mute într-o altă regiune, căutând să-şi păstreze necunoscută amplasarea (din punct de vedere organizaţional) pentru a nu fi hărţuiţi. Aş putea cita mai multe cazuri, unul după altul, în care, în ciuda tutua Turnul de veghe, 1 februarie 1952 (engl.), pagina 80. b Turnul de veghe, 1 iulie 1973 (engl.), pagina 402.
Perspective
381
ror eforturilor de prevenire a confruntării, bătrânii au „percheziţionat“ persoanele, singura lor preocupare părând să fie aceea de a scoate din ei o afirmaţie a poziţiei lor nu faţă de Dumnezeu, faţă de Cristos sau faţă de Biblie, ci faţă de „organizaţie“. Dacă persoanele în cauză nu trec acest „test al loialităţii“, prezentat ca un ultimatum clar, ele sunt aproape întotdeauna excluse, rupte de prieteni şi familie dacă aceştia sunt membri ai organizaţiei. O experienţă tipică este a unei tinere femei, soţie şi mamă, din sudul statului Michigan. Ea fusese interogată de bătrâni din cauza îndoielilor sale de anumite învăţături, iar ea a fost atât de puternic afectată din punct de vedere emoţional, încât a renunţat să mai participe la întruniri. După câteva luni, bătrânii au sunat-o la telefon şi i-au cerut să se întâlnească din nou cu ei. Ea a spus că nu vrea să treacă din nou prin acea experienţă. Au îndemnat-o să o facă, spunând că vor să o ‘ajute în legătură cu îndoielile sale’ şi că aceasta va fi ultima dată când o vor ruga să se întâlnească cu ei. Soţul ei, care nu era Martor, i-a recomandat să se ducă ca să „se scape de asta“. S-a dus. Ea relatează: „După primele zece minute puteam să văd în ce direcţie o iau bătrânii.“ La o jumătate de oră după începutul audierii, au exclus-o. Femeia spune că factorul de timp în sine a şocat-o. Ea mărturiseşte: „Nu puteam să cred că ei fac asta. Stăteam acolo suspinând pe toată perioada aceea şi, în decurs de treizeci de minute, am fost «dată afară din Regat». Credeam că se vor pune în genunchi, cu ochii înlăcrimaţi, stăruind cu mine timp de câteva ore, pentru a evita acest deznodământ“. Unul din cei cinci bătrâni, un bărbat care a aţipit în timpul discuţiei, a spus mai târziu în timpul audierii: „Femeia aceea a avut curajul să spună că nu e sigură dacă aceasta este organizaţia lui Dumnezeu sau nu“. Dacă eforturile de evitare a unor confruntări nedorite eşuează, cred că ne putem consola ştiind că sursa şi cauzele oricăror necazuri şi dureri de inimă în familie sunt unilaterale. Este pe deplin rodul unei politici organizaţionale care îi obligă pe membri să raporteze bătrânilor orice expresie a dezacordului, chiar a membrilor familiei, şi a unei reguli susţinute de ameninţarea cu expulzarea pentru toţi cei care nu tratează persoanele dezasociate sau excluse ca şi cum Dumnezeu le-ar fi respins, indiferent cât de sincere şi devotate se ştia că sunt. Aşadar, intoleranţa religioasă, care acţionează ca o forţă dezbinatoare, care distruge unitatea şi afecţiunea din cadrul familiei, nu este reciprocă. Isus a spus că discipolii săi vor fi predaţi corpurilor judiciare religioase pentru a fi judecaţi, nu a spus că ei vor fi cei care îi vor preda pe alţii unor astfel de corpuri. Ne-a avertizat că cei care in cu tărie la învăăturile sale vor fi „trădaţi chiar de către părinţi şi fraţi, rude şi prieteni“, nu că ei vor fi
382
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
cei care vor efectua actul de trădare.a Precum în zilele lui Isus, la fel şi azi, forţa dezbinatoare vine dintr-o singură parte, o singură sursă care echivalează dezacordul pe motiv de conştiinţă cu infidelitatea. Aici stă în ultimă instanţă adevărata responsabilitate pentru ruperea legăturilor de familie, distrugerea prieteniilor, precum şi durerea şi suferinţa emoţională pe care le implică toate acestea. Deşi sunt profund îngrijoraţi de ceea ce văd, multor Martori le vine greu să se adapteze gândului de a-i sluji lui Dumnezeu fără să fie legaţi de vreo organizaţie puternică, beneficiind de dimensiunea ei, de puterea cifrelor. E adevărat, Martorii lui Iehova sunt o organizaţie mică în comparaţie cu multe altele, dar e una larg răspândită. Structurile lor vizibile nu sunt atât de impresionante precum cele ale Vaticanului sau alte altor religii mari; fără îndoială, sediul mondial care se află în extindere şi care deţine acum o parte destul de mare a Brooklyn-ului, un centru extins la Patterson (New York), multe clădiri ale filialelor, unele cu tipografii mari, toate construite sau cumpărate la preţ de câteva milioane de dolari, în care lucrează sute de muncitori (cifra se ridica la circa trei mii în Brooklyn, în 2004), marile săli de congrese şi miile de Săli ale Regatului (nu puţine dintre ele costând peste 250 000 de dolari pentru a fi construite) sunt suficiente pentru a impresiona omul de rând. Fiecare nouă achiziţie sau extindere a proprietăţilor materiale e aclamată ca dovadă a binecuvântării divine şi a prosperităţii, a succesului spiritual al organizaţiei. Mai presus de toate, învăţătura că ei sunt în exclusivitate singurul popor de pe pământ cu care lucrează Dumnezeu şi că îndrumarea pe care o primesc de la Corpul de Guvernare provine printr-un „canal“ numit în mod divin ajută la formarea unui sentiment de coeziune, de ceva special. Faptul de a-i considera pe ceilalţi ca fiind „oameni din lume“ contribuie la acest sentiment de relaţie închegată. De aceea, cred că este la fel de dificil pentru Martorul obişnuit să mediteze la serviciul lui Dumnezeu fără aceste lucruri precum a fost pentru iudeii din primul secol să contempleze la acest serviciu fără aranjamentele religioase cu care erau obişnuiţi. Impresionantele clădiri şi curţi ale templului din Ierusalim, serviciul de la templu efectuat de un personal format din sute şi mii de lucrători dedicaţi, leviţi şi preoţi, pretenţia de a fi în exclusivitate poporul ales al lui Dumnezeu, considerarea altora ca fiind necuraţi contrastau foarte puternic cu creştinii din acea perioadă, care nu aveau clădiri mari, ci se întruneau în case modeste, care nu aveau o clasă separată de preoţi sau leviţi şi a Matei 10:17, 21; Marcu 13:9–12; Luca 21:16.
Perspective
383
recunoşteau cu umilinţă că „în orice naţiune, omul care se teme de [Dumnezeu] şi practică dreptatea este primit de el“.a Un număr destul de semnificativ de bătrâni Martori ai lui Iehova îşi exprimă speranţa sinceră în faptul că va avea loc vreun fel de „reformă“ care să corecteze greşelile conştientizate atât pe plan doctrinar, cât şi pe cel organizaţional. Unii s-au aşteptat ca aceasta să aibă loc odată cu schimbarea personalului din conducere. Chiar şi înainte să plec în concediu la începutul anului 1980, un membru al comitetului filialei unei ţări majore, o persoană cu discernământ, care a realizat cât eram de supărat din cauza atitudinilor şi a situaţiei existente, mi-a zis: „Ray, nu renunţa! Aceşti bărbaţi au îmbătrânit deja, nu vor trăi veşnic.“ Această exprimare nu reflecta o personalitate dură, apatică şi cinică, întrucât persoana care a spus aceste cuvinte era, dimpotrivă, o persoană foarte plăcută, caldă. Astfel de exprimări se nasc din credinţa că trebuie să vină schimbări, că tendinţa spre o linie tot mai dură şi o poziţie tot mai dogmatică trebuie să facă loc unei abordări mai creştineşti, unei prezentări mai umile a convingerilor. Personal, nu cred că ne putem aştepta la o schimbare fundamentală doar ca urmare a morţii bărbaţilor din funcţiile cu autoritate. Spun schimbare fundamentală pentru că s-au făcut schimbări mai mici sau mai mari de-a lungul istoriei mişcării, unele în urma morţii lui Russell şi a lui Rutherford. În timpul vieţii lui Russell, a existat o anumită măsură de autonomie şi, deşi dezacordul cu convingerile sale a fost puternic criticat, exercitarea autorităţii sale nu a zdrobit eventualele dezacorduri. Moartea lui Russell şi chestiunea controlului cu care s-a confruntat succesorul său au condus la focalizarea atenţiei pe „organizaţie“ precum şi la autoritatea organizaţională şi la controlul ce au caracterizat comunitatea Martorilor de atunci încoace. Indiferent ce schimbări de atenuare au urmat după moartea lui Rutherford, fundamentul de bază a rămas acelaşi. Schimbarea survenită în 1975–1976 în structura autoritară a fost cea mai mare schimbare în întreaga istorie a organizaţiei. Autoritatea a fost repartizată unui corp de bărbaţi şi multe feţe noi au ieşit în faţă. Totuşi, puterea convingerilor şi a politicilor tradiţionale a depăşit orice efort de a crea o schimbare autentică din interpretări speculative, dogmatism, legalism talmudic, control din partea unei grupe de elită, măsuri reprimante şi a le înlocui cu o fraternitate simplă, unită în aspecte esenţiale, tolerantă şi dispusă să cedeze în aspecte neesenţiale, atât în ce priveşte convingerile, cât şi în ce priveşte practicile. Punând sub semnul întrebării validitatea ideilor punctate în acest capitol cu privire la eventuale reforme din viitor, cartea Apocalypse Delayed, de James Penton (ediţia a II-a, la paginile 333 şi 334), se referă a Faptele 10:35.
384
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
la schimbări majore produse de alte organizaţii prin schimbarea conducerii. Cartea continuă astfel: „Aşadar este greşit să nu luăm în calcul posibilitatea schimbării din vârf în cadrul Martorilor lui Iehova.“ După cum arată o recenzie a materialului publicat în ediţia aceasta şi ediţiile anterioare ale Conflictului conştiinei, nu se neagă posibilitatea provenirii unei eventuale schimbări din acea sursă; mai degrabă se subliniază că dovezile indică spre un obstacol mai mare decât personalul de la conducere. Din cei unsprezece bărbaţi care slujeau în Corpul de Guvernare când m-am alăturat eu în 1971 nu a rămas nimeni în viaţă. Cei şaptesprezece membri prezentaţi în fotografia de la pagina 81 a acestei ediţii au murit toţi. Preşedinţia corporaţiei a trecut de la Nathan Knorr la Fred Franz, apoi la Milton Henschel, iar, din 2000, la Don Adams.a Astăzi, membrii Corpului de Guvernare sunt complet alţii, dar, cu toate acestea, organizaţia a continuat să ia acelaşi drum, caracterul ei esenţial pare neschimbat. După cum s-a afirmat în această carte, ea este conceptul care îi controlează pe aceşti bărbaţi, conceptul că organizaţia Watch Tower a fost aleasă în mod divin de Cristos Isus şi constituie „canalul de comunicare“ al lui Dumnezeu pentru toţi slujitorii săi de pe pământ şi că această conlucrare a lor în calitate de corp de guvernare este un aranjament divin. După cum arată dovezile, schimbările care au avut loc în cazul învăţăturilor sau al politicilor, unele fiind prezentate în această carte, au fost mai degrabă urmarea forţei împrejurărilor, decât a schimbărilor de personal. Pe de altă parte, cei care cred că vreo exprimare din partea membrilor de rând va aduce schimbări arată că nu cunosc spiritul care caracterizează întrunirile Corpului de Guvernare. Întrucât am participat la sute dintre acestea, cunosc, ştiu cu câtă ignoranţă — care se apropia uneori de dispreţ — erau analizate întrebările şi obiecţiile din partea celor de rând. Se manifestă însă o puternică preocupare faţă de foloasele păstrării sau legării anumitor relaţii cu guvernele, precum şi faţă de cifre. Rapoartele mondiale corespunzătoarele anilor de la 2000 încoace dezvăluie o scădere semnificativă a ratei de creştere în toate ţările Europei occidentale şi în Statele Unite. Japonia a fost ani de zile un exemplu strălucitor de extindere, însă a înregistrat creştere nulă în raportul anului 2000 şi creştere negativă în următorul an. Continuarea acestei tendinţe ar putea produce schimbări suplimentare. Dar, aşa cum au stat a Don Adams a devenit preşedintele Societăţii odată cu o altă schimbare organizatorică majoră, urmare a căreia, membrii Corpului de Guvernare nu au mai fost şi membri ai consiliului de administraţie, pentru a nu amesteca problemele de natură spirituală cu cele de natură administrativă. Pentru detalii, vezi Turnul de veghe din 15 ianuarie 2001.
Perspective
385
lucrurile până acum, foarte rar se face referire la rădăcina problemelor, iar schimbările sunt adesea astfel concepute, încât să păstreze o poziţie tradiţională. Nu de mult, la cursurile Şcolii pentru Bătrâni şi Slujitori Auxiliari (numită, până în 2006, Şcoala pentru Ministerul Regatului), organizaţia şi-a schimbat politica privind „raportul“ în calitate de „vestitor“. Până atunci, timpul minim necesar pentru a fi calificat ca „vestitor“ activ pentru luna în curs era o oră. Pentru Martorii în vârstă sau infirmi, acesta s-a redus la cincisprezece minute. Deşi a fost prezentată ca o dovadă a grijii pline de iubire faţă de astfel de persoane, ea pare mai degrabă să fie o măsură luată pentru a creşte cifrele aflate în scădere din rapoartele anuale. După tot ce s-a spus şi s-a făcut, trebuie recunoscut că separarea de Societatea Watch Tower şi controlul ei — sau orice alt sistem cu erori — nu reprezintă în sine o soluţie, nu garantează îmbunătăţirea. Cei care se separă nu sunt în esenţă mai buni decât înainte, nu au idee despre modul corect de folosire a libertăţii creştine, din care se trag foloase şi care îl onorează pe Dumnezeu. Unii schimbă un set amestecat de convingeri adevărate şi false cu un altul, la fel de amestecat. Faptul de a avea o motivaţie curată este crucial. Scopul meu nu este aşadar de a-i „scoate pe oameni dintr-o organizaţie“, ci de a le creşte şi adânci aprecierea faţă de o relaţie personală cu Dumnezeu şi Cristos. Moartea lui Fred Franz, survenită în 1992, la vârsta de 99 de ani, chiar a marcat într-un fel sfârşitul unei epoci — a fost singurul membru al Corpului de Guvernare botezat înainte de 1914, anul atât de important pentru convingerile Martorilor. Probabil era singurul membru care l-a întâlnit faţă în faţă pe Charles Taze Russell, fondatorul organizaţiei. El a fost de departe arhitectul celei mai mari părţi a structurii doctrinare de după Rutherford şi tot el a formulat multe din politicile privind problemele legate de excludere. „Mantia“ divină, despre care se presupune că i-a fost predată de Rutherford (vezi paginile 99 şi 100 ale acestei cărţi), a dispărut odată cu el. I-am scris unchiului meu de câteva ori de când m-am retras din Corpul de Guvernare, fără să mă gândesc că voi primi un răspuns (nici nu a venit vreunul). Nu m-am adresat ca unui personaj cu autoritate; eram motivat de sentimentele mele faţă de el ca rudă şi ca persoană. I-am scris pentru a-mi exprima interesul faţă de sănătatea sa şi pentru a-l asigura că preocuparea mea faţă de el nu era guvernată de politicile vreunui sistem omenesc. Principala mea dorinţă era să putem să ne aşezăm şi să vorbim de la persoană la persoană, căci sunt pe deplin convins în mintea mea că el şi-a dat seama de fragilitatea temeliei scripturale a multor învăţături ale organizaţiei. A fost un om cu putere intelectuală
386
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
şi cu disciplină mintală şi era capabil să scrie expuneri biblice logice. Dar devoţiunea sa neîntreruptă faţă de o organizaţie fondată de oameni se pare că i-a permis să fie primul ei apologet ori de câte ori învăţăturile ei distinctive erau puse sub semnul întrebării sau când interesele organizaţiei păreau să fie ameninţate, chiar dacă acest lucru însemna să „acomodeze“ versetele într-un mod în care să pară că susţin punctul de vedere al organizaţiei. În astfel de cazuri, inteligenţa sa se transforma de fapt în inventivitate imaginativă, capacitatea de a canaliza minţile cititorilor la concluziile dorite prin simplă retorică şi plauzibilitate. Acesta mi se pare un lucru foarte trist. Deşi a fost martor la creşterea numărului de membri ai organizaţiei de la câteva mii la milioane, a văzut proprietăţile sediului ei crescând dintr-un număr mic de clădiri în blocuri întregi de structuri pe multe etaje, a văzut cum operaţiunile de editare s-au extins dintr-o stare relativ modestă la cea a unui imperiu tipografic internaţional, niciunul din aceşti factori numerici sau materiali nu se duce cu el în mormânt şi niciunul nu contribuie la modul în care Dumnezeu îşi va exprima lauda sau mustrarea la adresa lui. Deja cu câţiva ani înainte de moartea sa, toate cărţile pe care le-a scris au ajuns să nu mai fie tipărite (deşi unele sunt disponibile pe CD-ROM), au căpătat în esenţă acelaşi statut de pure amintiri pe care îl au scrierile lui Rutherford şi ale lui Russell. Interpretările sale foarte creative ale profeţiilor, precum cea a lui Daniel, sunt deseori înlocuite cu alte interpretări, care se pretează sub forţa împrejurărilor. (De pildă, dizolvarea Uniunii Sovietice a subminat foarte puternic interpretarea pe care i-a dat-o ‘regelui nordului’ şi ‘regelui sudului’ din Daniel 11:29–45.) După ce, în 1988, am aflat despre problemele sale de sănătate, inclusiv faptul că i s-a implantat un stimulator cardiac, m-am simţit motivat să îi scriu din nou unchiului meu. I-am trecut în revistă câteva din ceea ce am considerat că erau cele mai bune scrieri şi cuvântări ale sale, afirmaţii care prezintă principii valide, care, dacă sunt respectate întocmai, fac apel la reevaluarea multora dintre poziţiile şi pretenţiile curente ale organizaţiei. Printre altele, scrisoarea mea spunea: Pentru amândoi, viaţa îşi trăieşte ultimele etape. Sunt foarte conştient de siguranţa pe care a declarat-o apostolul că „toţi vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu“ unde „fiecare din noi îi va da socoteală despre sine lui Dumnezeu“. În calitate de judecător, Fiul său „va aduce la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va dezvălui voinţa inimilor, şi atunci fiecare îşi va primi lauda de la Dumnezeu“ (Romani 14:10–12; 1 Corinteni 4:5). Fiind convins cât de bine cunoşti Scripturile, nu pot să mă gândesc la faptul că tu crezi că afilierea organizaţională sau loialitatea faţă de interesele unei organizaţii va fi un factor decisiv în acea judecată personală
Perspective
387
sau, în majoritatea cazurilor, va avea vreo oarecare relevanţă. Cu cât înaintez mai mult în vârstă şi cu cât devine mai iminent sfârşitul vieţii, cu atât sunt mai convins că cel mai de preţ lucru pe care îl putem lăsa în urmă este o moştenire morală şi că valoarea acelei moşteniri morale este determinată de principiile pe care le-am apărat, principii care nu pot fi niciodată sacrificate şi a căror ignorare nu poate fi justificată de dragul avantajelor proprii. Aceste principii sunt ceea ce reprezintă în primul rând devoţiunea completă şi nealterată faţă de Dumnezeu, supunerea fără rezerve faţă de Fiul său în calitate de singurul Cap al nostru, integritatea în adevăr şi grija plină de compasiune faţă de alţii, nu ca parte a unui sistem favorizat, ci ca persoane individuale. Mă preocupă profund faptul de a lăsa în urmă o astfel de moştenire morală; nimic altceva nu îl depăşeşte în gândurile inimii mele. Phillips redă Romani 14:7 astfel: „Adevărul este că nici nu trăim, nici nu murim ca entităţi autonome. La fiecare pas, viaţa ne leagă de Domnul, iar când murim, ajungem faţă în faţă cu el“. Sper ca cel puţin în acest aspect să împărtăşim acelaşi gând — o profunzime compatibilă a preocupării —, dacă nu o facem în niciun altul.
La fel ca în cazul celorlalte scrisori, nici aceasta nu a primit răspuns. Cu toate acestea, mă bucur azi că am scris-o. Privind sfârşitul vieţii unchiului meu, tristeţea nu am simţit-o pentru ceea ce a fost acesta, ci, mai profund, pentru ceea ce ar fi putut să fie. Moartea lui Fred Franz a avut ca urmare numirea unui nou preşedinte de corporaţie şi, după cum ediţia din 1983 a acestei cărţi a arătat-o ca un pas probabil, Milton Henschel a fost numit în locul său.a Moartea lui Franz uşurează schimbarea. Dar asta nu se datorează schimbării preşedintelui corporaţiei — precum ar putea unii să prezinte problema — întrucât preşedinţiei corporaţiei nu i se mai conferea vreo putere deosebită. Vocea lui Fred Franz avea putere nu datorită funcţiei pe care o ocupa în cadrul corporaţiei, ci datorită faptului că era privit ca principalul erudit al organizaţiei. Schimbarea interpretării expresiei „generaţia anului 1914“, analizată în capitolul 10, este probabil singura ajustare majoră care s-a făcut de la moartea lui Fred Franz încoace (până la începutul anilor 2000), şi chiar şi aceasta păstrează învăţăturile de bază legate de anul 1914. Dacă efectul de ultimă instanţă al restructurării din perioada 1975–1976 a fost asemenea mutării pereţilor interiori ai unei case, atunci schimbările de personal care au loc în cadrul administraţiei pot fi comparate cu rearanjarea mobilei sau adăugarea de noi piea În ediţia de limba engleză din 1983 a cărţii Conflictul conştiinei, această informaţie a apărut la pagina 344.
388
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
se — casa în sine rămânând aceeaşi în ambele cazuri. După cum s-a menţionat, niciunul din ceilalţi zece bărbaţi care formau Corpul de Guvernare în momentul numirii mele nu mai sunt în viaţă. Timp de aproape douăzeci de ani, cei care în mod colectiv exercitau cea mai puternică influenţă printre membrii Corpului de Guvernare au fost Milton Henschel, Ted Jaracz şi Lloyd Barry.a De atunci, Lloyd Barry, Karl Klein, Milton Henschel şi Lyman Swingle au murit până în 2004. Dan Sydlik şi Albert Schroeder au murit în 2006, Carey Barber, în 2007, iar Ted Jaracz şi Jack Barr, amândoi în 2010. Aceşti factori au condus la numirea de noi membri, începând cu Gerrit Lösch, din Austria, numit în 1994. Alţi patru au fost numiţi în 1999: Samuel Herd (primul membru afro-american), Stephen Lett, Guy Pierce şi David Splane. Doi membri au fost numiţi în 2005, Geoffrey Jackson şi Anthony Morris III, iar Mark Sanderson a fost numit în 2012. Prin urmare, Corpul de Guvernare a avut la sfârşitul anului 2013 opt membri, a căror medie de vârstă era în jur de 66 de ani. Acest aspect îndreaptă atenţia spre încă un teritoriu unde folosirea datelor deosebite prefigurează potenţiale dificultăţi. Aceşti opt noi membri se declară ca făcând parte din clasa ‘celor unşi’. Până nu de mult, Turnul de veghe a învăţat că invitaţia divină pentru a face parte dintr-o astfel de „clasă unsă“ a încheiat strângerea numărului complet de 144 000 în anul 1935 şi a fost înlocuită de chemarea la viaţă pământească pentru a forma „marea mulţime“.b Oricum, starea lucrurilor în cazul lui Gerrit Lösch se aplică desigur şi celorlalţi noi membri. El s-a născut în 1941, deci 27 de ani după 1914, şi a fost botezat în 1959, adică circa 24 de ani după presupusa schimbare în 1935 a chemării dintr-o clasă cerească la una pământească. De fapt lucrurile stau la fel şi cu ceilalţi şapte membri, iar media lor de vârstă arată că şi ei trebuie să se fi născut după data de încheiere, 1935 (David Splane s-a născut în 1944). a În timpul celor nouă ani cât am fost membru al Corpului de Guvernare, a fost un lucru neobişnuit ca vreun lucru în favoarea căruia aceşti trei membri să-şi unească votul să nu fie susţinut de suficienţi membri pentru a deţine controlul asupra rezultatului unui vot. Poziţiile lor au fost întotdeauna susţinute fără îndoială de membrii Barr, Barber, Booth, Gangas şi Poetzinger. Vocea lui Lyman Swingle s-a făcut totdeauna auzită cu respect şi purta cu siguranţă o greutate considerabilă. Totuşi, când apăreau probleme, punctul său de vedere a fost adesea anulat dacă nu coincidea cu acela al celor trei membri menţionaţi. Uneori, Dan Sydlik manifesta dispoziţia de a favoriza o altă poziţie decât cea tradiţională, însă vocea sa nu avea aceeaşi greutate ca cea a celor trei menţionaţi sau ca a lui Lyman Swingle. b După cum s-a arătat anterior (paginile 185 şi 186), primele articole din Turnul de veghe prezentau anul 1881 ca timpul când expiră invitaţia de a face parte din „clasa miresei“ de 144 000 şi va avea loc „închiderea uşilor pentru chemarea de sus“. După ce 1881 a venit şi a trecut tot mai mult în negura trecutului, presupusa semnificaţie a acestei date a fost înlăturată pentru a fi înlocuită cam 50 de ani mai târziu de anul 1935. Înlăturarea acestui din urmă an a avut loc prin intermediul unui articol „Întrebări de la cititori“, publicat în Turnul de veghe din 1 mai 2007, la trei ani după apariţia ediţiei în limba engleză a acestei cărţi.
Perspective
389
Logic, pentru ca cineva să se fi declarat „uns“ deja în 1935, acela trebuie să fi fost deja adolescent pentru a putea face o asemenea declaraţie, ceea ce ar însemna că acea persoană să aibă o vârstă de peste 85 de ani. Nu putem decât să ne mirăm câţi dintre cei 8 758 de persoane care s-au declarat „unşi“ în 2006, înaintea anulării doctrinei anului 1935, au această vârstă. Adăugarea de noi membri în Corpul de Guvernare trebuie să fie aprobată de membrii existenţi, îndeosebi de cei cu o influenţă dominantă şi, în loc să crească în mod automat probabilitatea schimbării, procesul de selecţie tinde să menţină starea actuală a lucrurilor. Înainte de 1 mai 2007, nu încăpea îndoială că devenea din ce în ce mai dificil să găseşti candidaţi „potriviţi“ pentru a fi membri ai Corpului, având în vedere numărul aflat în scădere al bărbaţilor „unşi“. Exista posibilitatea ca, într-o zi, Corpul de Guvernare să-şi retragă cerinţa fundamentală ca membrii lui să trebuiască să facă parte dintr-o astfel de clasă. Totuşi această soluţie ar fi fost dificil de armonizat cu doctrina lor despre statutul privilegiat al „sclavului fidel şi prevăzător“. Unii au considerat că anunţul apărut în Turnul de veghe din 15 aprilie 1992, pagina 31, indică probabil o schimbare în acest sens. Două articole principale ale acestui număr prezintă doctrina Watch Tower că creştinii de azi se împart în două clase principale: „cetăţeni“ şi „străini“ sau, cu alte cuvinte, „iudei spirituali“ şi „neiudei spirituali“. Aşadar, cei circa 12 000 de membri ai clasei „unse“ sunt ‘cetăţenii’, ‘israeliţii spirituali’ care formează ‘neamul ales’ şi ‘preoţia regală’ din 1 Petru 2:9, în timp ce milioanele de „alte oi“ sunt ‘străinii’, „neiudeii spirituali“, „locuitori străini“ spirituali, asemănători acelor ‘străini’ care „vor construi zidurile“ sau vor fi „agricultorii“ şi „viticultorii“ Israelului, iar în fiecare din aceste cazuri, serviciul este prezentat în relatările biblice ca o dovadă a comportamentului servil faţă de cei cărora s-a prestat acesta. — Isaia 60:10; 61:5. Prezentarea contrastează izbitor cu scrierile apostolilor, care nu cunosc o astfel de separare pe clase şi accentuează în schimb egalitatea poziţiei creştinilor în faţa lui Dumnezeu, după cum Pavel a spus că în Cristos „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec“, între sclav şi om liber (Romani 10:12; Galateni 3:28; Coloseni 3:11). Învăţătura Watch Tower înlocuieşte acele deosebiri rasiale şi economice literale cu deosebiri de neam spiritual şi servilism sau servitute spirituale, suprascriind aranjamentul creştin cu împrejurări şi aranjamente din vechiul legământ, „întorcând timpul“ în sens spiritual spre timpurile precreştine şi anulând schimbarea radicală pe care a adus-o Cristos. De fapt, articolele din Turnul de veghe din 15 aprilie 1992 introduc şi o a treia clasă, sau subclasă, „netinimii“ spirituali şi „fiii slujitorilor lui
390
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Solomon“. Articolele subliniază că aceste grupuri au fost ridicate de la statutul de simplu sclav la un statut mai înalt şi citează lucrări de referinţă care vorbesc despre ‘poziţia socială sau statutul ridicat’ al netinimilor şi despre faptul că au fost ‘stabiliţi cu desăvârşire ca clasă oficială sacră, încât să li se acorde privilegii’. Fără vreo dovadă biblică pentru a arăta că aşa ar trebui să fie, articolele susţin că aceste împrejurări din Vechiul Testament ar trebui să aibă o paralelă în timpurile moderne. (Iniţial, materialul a legat netinimii de „cântăreţi şi cântăreţe“, neleviţi de la templu, dar ei nu mai sunt menţionaţi, motivul fiind, fără îndoială, prezenţa femeilor. Deci, scriitorul articolelor decide în mod arbitrar cât de departe poate merge pretinsa „paralelă“ şi ce ar trebui sau nu ar trebui să includă.) Articolele continuă cu evidenţierea unei clase de bărbaţi cu privilegii ce implică „responsabilităţi administrative“, prin urmare, ele îi prezintă pe anticii „netinimi“ şi pe „fiii slujitorilor lui Solomon“ ca prefigurând bărbaţi Martori de azi care slujesc ca supraveghetori itineranţi, membri ai comitetelor de filială, bărbaţi care pregătesc la sediul mondial materiale în vederea publicării sau care supraveghează locuinţele şi fabricile Societăţii ori lucrările de construcţie din diverse ţări. Este destul de clar că toţi ceilalţi „străini“, celelalte milioane de „neiudei spirituali“ sau „alte oi“ rămân cu mai puţine privilegii şi un statut inegal cu cel al acestei subclase nou identificate. Articolele emană în substrat un spirit de iubire pentru privilegiul special şi poziţia organizaţională, un spirit care e încorporat în supremaţia de privilegiu şi autoritate pe care o deţin membrii Corpului de Guvernare, care sunt în mod incontestabil ‘o clasă în sine’. Aranjamentul care în mod evident a făcut apel la scrierea acestor articole — faptul de a avea alţi bărbaţi prezenţi la întrunirile comitetelor Corpului de Guvernare — e nou doar în sensul numărului implicat. Încă de la început, în urma formării în 1976 a comitetelor Corpului de Guvernare, au fost numiţi bărbaţi din personalul de la sediu să slujească în calitate de secretari ai celor cinci comitete ale Corpului de Guvernare (Editare, Învăţământ, Personal, Redactare şi Serviciu) şi niciunul dintre aceşti cinci bărbaţi (Don Adams, David Sinclair, David Mercante, Karl Adams şi Robert Wallen) nu a fost din clasa „unsă“. Aceşti secretari nu stăteau pur şi simplu la acele întruniri, ci li se permitea să participe la discuţii, dar nu să voteze. Nu se spune nimic de voturi în anunţul din Turnul de veghe din 15 aprilie 1992 şi putem presupune că acestea rămân prerogativele membrilor Corpului de Guvernare la întrunirea comitetului. Evident că doar membrii Corpului de Guvernare continuă să fie prezenţi la şedinţele întregului corp (unde nici secretarii menţionaţi mai sus nu participau).
Perspective
391
Deci noul aranjament nu însemna mai mult decât că, în loc să fie un membru din afara Corpului de Guvernare prezent la întrunirile comitetelor, acum urmau să fie doi sau trei. Doar într-o organizaţie unde poziţia şi privilegiul sunt privite cu atâta preocupare ar putea să se confere acestei simple ajustări o semnificaţie notabilă, care să necesite un anunţ pe plan mondial. Organizaţia nu putea să introducă efectiv bărbaţi dintre „alte oi“ în Corpul de Guvernare fără să-şi slăbească puternic pretenţiile privind un ‘sclav fidel şi prevăzător’, compus strict din persoane „unse“. Din cunoştinţele personale, aş spune că e incontestabil faptul că există în diverse ţări zeci de bărbaţi care nu sunt „unşi“, dar sunt mult mai capabili, cunosc mai bine Scripturile, sunt mai abili în a transmite acea cunoştinţă, vădesc mai multă perspicacitate, chiar un nivel mai ridicat de spiritualitate, decât mulţi membri ai Corpului de Guvernare. Dar acceptarea lor în acel corp de elită ar fi să-i plasezi pe ‘străinii’ spirituali la egalitate cu ‘cetăţenii’ spirituali, să pui ‘ajutoarele spirituale nelevite de la templu’ la egalitate cu clasa ‘preoţiei regale’ spirituale. Acest lucru ar estompa şi, practic, ar dizolva toate deosebirile la care a făcut apel doctrina Societăţii în ultimii cincizeci de ani. Aş crede că Corpul de Guvernare va rezista să facă asta cât timp e posibil din punct de vedere uman. La fel ca în cazul anului 1914, convingerile tradiţionale apărate cu atâta ardoare ar putea astfel deveni lanţuri frustrante, care să-i împiedice să facă ceea ce i-ar îndemna în mod normal prudenţa şi simţul practic. Le poate fi de ajutor faptul că, periodic de-a lungul anilor, membrii mai tineri ai organizaţiei decid că fac parte din „cei unşi“ (precum în cazul celor opt noi membri) şi astfel devin candidaţi posibili la Corpul de Guvernare. Când căutăm reforma din direcţia schimbărilor de personal, cred că facem o greşeală majoră prin faptul de a crede că situaţia se datorează bărbaţilor aflaţi la conducere. Doar într-un sens secundar stau lucrurile aşa. În primul rând, nu e vorba de oameni. După cum s-a menţionat, conceptul e cel ce deţine controlul, premiza pe care e fondată întreaga mişcare. Nu trebuie să se piardă din vedere că ceea ce deosebeşte în modul cel mai marcant convingerile Martorilor lui Iehova nu este negarea chinului veşnic, a nemuririi inerente a sufletului sau a trinităţii, nici folosirea numelui de Iehova ori credinţa într-un paradis pământesc. Fiecare din aceste caracteristici se găseşte şi în alte organizaţii religioase.a a Nu doar diferitele asociaţii ale „Studenţilor în Biblie“, multe dintre ele, internaţionale, ci şi anumite grupuri afiliate la Biserica lui Dumnezeu mărturisesc convingeri aproape identice în aceste aspecte; bisericile adventiste de ziua a şaptea cred în somnul sufletului, nu cred în chinul veşnic şi cred într-un pământ paradiziac guvernat de regatul lui Cristos.
392
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Ceea ce deosebeşte învăţăturile lor de orice altă confesiune este doctrina de căpătâi centrată pe anul 1914 ca dată când Cristos şi-a început domnia activă, şi-a început judecata şi, mai presus de toate, faptul că a ales organizaia Watch Tower în calitate de canal oficial al său, că a predat controlul deplin al tuturor intereselor sale pământeşti unei clase a ‘sclavului fidel şi prevăzător’ şi a acordat autoritate în ultimă instană corpului său de conducere. Orice abandonare a acelei învăţături-cheie ar afecta întreaga structura doctrinară şi este extrem de puţin probabilă, ar fi foarte greu de explicat. În prezent, nu avem motive să ne aşteptăm la altceva decât la un efort hotărât prin intermediul Turnului de veghe şi al altor publicaţii de a întări apărarea interpretărilor care sprijină acea dată sau rezultă din ea şi pentru a susţine credinţa în pretenţiile care se bazează pe ea. Cea mai importantă dintre acele pretenţii e cea legată de autoritatea organizaională, iar azi se poartă din nou o campanie foarte intensă de a întări sprijinul şi loialitatea faţă de acea structură autoritară. Dacă trecutul dă vreo indicaţie, conducerea actuală va proceda urmând acea direcţie, rezistând oricăror factori care susţin şi promovează alte învăţături, metode şi politici decât cele tradiţionale, care sunt acum în vigoare. E adevărat că fiecare an care trece adaugă la tensiunea învăţăturii despre 1914 şi acele pretenţii la autoritatea acordată în mod divin care se leagă de ea. După cum arată dovezile, învăţătura despre ‘generaţia’ care trăia în 1914 a devenit pur şi simplu prea dificil de susţinut cu credibilitate, aşadar s-a făcut o „ajustare“. Cu toate acestea, odată cu intrarea în noul mileniu şi cu apropierea anului 2014, anul 1914 pare cu siguranţă destul de îndepărtat. Schimbarea învăţăturii despre „generaţia anului 1914“ s-ar putea dovedi doar o amânare temporară a problemei, un fel de „măsură de întârziere“ a luptei lor împotriva efectelor trecerii continue a timpului. Există o zicală franţuzească: „Plus ça change, plus ça reste le même“, care înseamnă: „Cu cât se schimbă mai mult lucrurile, cu atât mai mult rămân la fel“. Schimbările efectuate în ultimii ani demonstrează în ultimă instanţă esenţa naturii organizaţiei, caracterul şi gândirea neschimbată care domină. La fel ca în cazul schimbărilor de până acum, şi oricare schimbări ce vor veni în viitor vor fi vestite, cu siguranţă, nu ca o corectare a erorii, ci ca produs al revelaţiei progresive, iar doctrinele sau aranjamentele din trecut, la care se renunţă, vor fi prezentate ca ‘voinţa lui Dumnezeu pentru acel timp’. Toate acestea îmi aduc aminte de câteva comentarii pe care Charles Davis, un fost preot şi teolog catolic de frunte în Marea Britanie, le-a scris în cartea sa, A Question of Conscience. El a spus următoarele despre scrierile principalelor persoane cu autoritate în biserică:
Perspective
393
Cuvintele nu sunt vii. Ele nu le slujesc minţilor vii, ci sunt sclavii unui tipar fixat, care nu se poate schimba. . . . Se evită cu atenţie orice sugestie a semnelor de întrebare . . . sau a căutării umile după adevărul care nu se deţine încă. Mai presus de toate, niciodată nu se recunosc greşelile din trecut sau faptul că afirmaţiile din prezent contrazic învăţăturile din trecut. . . . Ca o regulă de obişnuinţă, documentele oficiale acoperă schimbările în atitudine şi în învăţătură cu pretenţii amăgitoare la continuitatea cu iluştrii predecesori.
După cum au arătat dovezile, aşa procedează în esenţă şi organizaţia Watch Tower ori de câte ori recunoaşte o schimbare în învăţăturile sale. Arătând efectele asupra oamenilor din cadrul sistemului, Davisa continuă, spunând: . . . orice iubire autentică se bazează pe adevăr. Iubirea creştină nu face excepţie. Ea se bazează pe credinţă ca intrare în adevărul lui Dumnezeu şi o eliberare a omului întru tot adevărul. Creştinii pentru care doctrina este transformată prin distorsionare în prejudecăţi şi care se dovedesc tensionaţi şi plini de teamă din cauza suprimării punerii lucrurilor sub semnul întrebării nu pot iubi cum trebuie. Se tem de libertatea care îi eliberează pentru iubire. Sunt prea reprimaţi şi se tem să-i întâlnească pe alţii cu bucurie şi toleranţă. . . . Doar cei care se dezbracă de presiunea instituţiei şi reuşesc în mare măsură să o ignore pot să manifeste în mod deplin dinamismul expansiv al iubirii creştine. . . . Oamenii sunt însă ţinuţi de o instituţie în care nu au un rol activ sau vreun cuvânt de spus şi în care nu pot fi ei înşişi. Sunt refractari în a se elibera de ea pentru că nu văd nicio alternativă şi doresc din instinct o structură socială în care să trăiască în calitate de creştini. Dar cu cât sunt ei mai sinceri, cu atât mai ridicată le este tensiunea de a trăi într-o structură care pur şi simplu nu corespunde experienţei şi nevoilor lor. Schimbările recente au crescut tensiunea prin incitarea unor speranţe care nu s-au împlinit, iar principalul lor efect este acela de a arăta că faptul de a meşteri la structura din prezent nu reprezintă o soluţie. . . . Se vorbeşte mult despre o înnoire îmbrăcată în limbaj spiritual abundent, dar atunci când primele tentative de reformă încep să dea roade practice, autorităţile se întorc, enunţă avertismente şi emit noi restricţii. . . . Realitatea este că sistemul prezent nu poate fi ajustat decât la suprafaţă. Nu vreau să dau impresia că aş subaprecia eforturile nobile ale celor care lucrează în vederea reformei. Le admir obiectivele şi hotărârea. Dar mi se pare că ei nu pot avea un succes deplin în actualul cadru de lucru al Bisericii instituţionale. Ei cer a A Question of Conscience (Hodder and Stoughton, Londra, 1967), paginile 65, 66, 77, 78, 81.
394
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
mai multă libertate decât poate ea oferi în timp ce îşi păstrează identitatea actuală.
Din nou, pare să existe o paralelă puternică cu acei Martori ai lui Iehova care continuă să spere, în ciuda oricăror dovezi contrare, că va avea loc un anume gen de reformă majoră. După cum s-a precizat anterior, chiar şi schimbările recente par să trateze doar simptomele şi nu rădăcina bolii, care e accentuarea profundă a autorităţii organizaţionale şi a dreptului ei de a dicta conştiinţei umane şi de a controla gândirea personală. Potrivit cuvintelor lui Davis, „există o posibilitate ca tocmai cauza bolii să fie apărată în calitate de remediu al ei“. Aşadar, fiecare articol din Turnul de veghe care prezintă o schimbare majoră nu reuşeşte să înfrunte problema raţionamentului fals iniţial şi a aplicării greşită a Scripturilor care a făcut necesară schimbarea. În schimb, caută încontinuu să prezinte schimbarea în lumina dovezii pentru a avea încredere şi pentru a ne supune sistemului care a dat înelegerea greşită, şi nu doar că a dat-o, ci a şi insistat asupra ei şi a luat măsuri împotriva celor care nu o acceptau. De fiecare dată putem vedea dovezi clare şi regretabile că schimbarea nu rezultă dintr-o iubire curată a adevărului, din devoţiunea profundă faţă de Scripturi sau din grija plină de compasiune pentru oameni; dimpotrivă, ea apare atunci când poziţia anterioară a devenit precară, dificil de susţinut, uneori ruşinos de dificil, ca şi în cazul unor învăţături legate de 1914 sau, în alte cazuri, când sunt în joc interese precum evitarea impozitelor sau alte restricţii.a De aceea, cel puţin în prezent, speranţele realizării unei reforme autentice şi fundamentale dau dovada unei gândiri în esenţă nerealiste. Dacă ne îndreptăm spre o sursă cu antecedente protestante sau evanghelice, putem găsi cuvintele eruditului Daniel Taylor, consemnate în cartea sa The Myth of Certainty: Obiectivul primordial al tuturor instituţiilor şi subculturilor este autoconservarea. Păstrarea credinţei se află în centrul planului lui Dumnezeu pentru istoria omenirii; păstrarea unor anume instituţii religioase nu este. Nu vă aşteptaţi ca cei care conduc instituţiile să sesizeze diferenţa. Dumnezeu nu are nevoie de o anumită persoană, biserică, confesiune, crez sau organizaţie pentru a-şi duce scopul la a S-a mai precizat anterior că, în mai multe ţări europene, organizaţia Martorilor s-a confruntat cu probleme serioase legate de statutul ei şi alte beneficii corespunzătoare care sunt acordate de obicei organizaţiilor religioase. Agenţiile guvernamentale din Germania, Franţa, Rusia şi din alte ţări au implementat politici sau au stabilit amenzi care au constituit motive de îngrijorare. S-ar putea ca schimbarea politicii privind serviciul alternativ să aibă de a face cu asta. Regulile privind excluderea sau interdicţia transfuziilor de sânge sunt adesea criticate. Dorinţa de a-şi îmbunătăţi „imaginea“ publică a condus la formarea personalului de relaţii publice şi la eforturi considerabile de a înfăţişa o impresia favorabilă în presa scrisă şi audio-vizuală.
Perspective
395
îndeplinire. Se va folosi, în toată diversitatea lor, de cei care sunt pregătiţi să fie folosiţi, dar îi va lăsa singuri pe cei care lucrează pentru propriile lor sfârşituri. Fără îndoială, pentru mulţi, punerea instituţiilor sub semnul întrebării este sinonim cu a-l ataca pe Dumnezeu — ceva ce nu se tolerează mult timp. . . . De fapt, ei se protejează pe ei înşişi, optica lor despre lume şi simţul lor de siguranţă. Instituţia religioasă le-a dat un sens, un simţ al scopului şi, în anumite cazuri, cariere. Oricine care e perceput ca o ameninţare la aceste lucruri este într-adevăr o ameninţare. Deseori, se face faţă cu ameninţarea, ori se elimină înainte să se manifeste, cu putere. . . . Instituţiile îşi exprimă cel mai clar puterea prin emiterea, interpretarea şi impunerea regulilor subculturii. Fiecare instituţie îşi are regulile ei şi modurile prin care să le impună, unele declarate cu claritate, altele nedeclarate, dar totuşi la fel de reale.a
Remarcaţi că autorul nu scria despre Martorii lui Iehova, ci despre instituţii religioase în sens larg. Oameni din multe confesiuni cad adesea în capcana de a crede că devotamentul faţă de un sistem religios este echivalent cu faptul de a-i fi dedicat lui Cristos ca Domn. Aici mă gândesc la o vorbă pe care mi-a transmis-o mai departe un prieten. Vorba aceea spune: Mintea care renunţă o dată pentru totdeauna la o speranţă deşartă capătă o compensaţie printr-un calm care creşte mereu.
Am observat pe propria piele că aceste cuvinte se dovedesc adevărate. Ştiu că s-au dovedit adevărate şi în cazul multor altor persoane. Indiferent care ar fi necazul iniţial — un necaz care uneori urmează experienţei înjositoare de a fi interogat de nişte oameni care, de fapt, te dezbracă de demnitatea umană, îşi fac simţită greutatea autorităţii lor şi îţi judecă poziţia faţă de Dumnezeu într-un mod advers —, indiferent cât de sfărâmat te-ai simţi pe interior, după toate acestea apare într-adevăr un sentiment distinct de uşurare, de pace. Nu e vorba doar de a şti că ai scăpat în sfârşit din mâinile unor astfel de oameni şi că nu mai eşti supus supravegherii şi presiunii lor ecleziastice. Adevărul şi refuzul de a compromite adevărul contribuie la libertate în alte moduri excelente şi minunate. Cu cât utilizezi cu mai multă responsabilitate acea libertate, cu atât sunt şi foloasele mai frumoase. Cea mai mare libertate de care se poate bucura cineva este să le poată sluji lui Dumnezeu şi Fiului său — precum şi în folosul bunăstării tuturor oamenilor — fără oprelişti dictate de oameni imperfecţi. Avem libertatea de a sluji potrivit îndemnurilor propriei conştiinţe, potrivit a The Myth of Certainty, de dr. Daniel Taylor (Word Books, Waco, Texas, 1986), paginile 29 şi 30.
396
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
motivaţiilor inimii. Faptul de a simţi că ni se ridică o povară grea, că ni se uşurează o sarcină grea vine ca urmare a acestei libertăţi. Apreciată cu sinceritate, ea îi dă persoanei o dorinţă de a face mai mult în serviciul Celui care îi acordă acea libertate.a Pe cât de traumatizantă ar putea fi tranziţia iniţială, pe atât poate ea să ducă la dezvoltarea unei relaţii cu adevărat personale cu aceşti doi Prieteni extraordinari. Probabil că nu există nimic mai crucial şi mai de folos în a trece peste această tranziţie decât să ajungi să apreciezi pe deplin nevoia acelei relaţii personale cu Dumnezeu şi cu Fiul său. Fără ea, ne-am putea simţi incapabili să avem un simţ al identităţii fără să fim membri ai unui sistem oarecare. Cristos a subliniat cu claritate natura personală a acelei relaţii (Matei 10:32, 33). El nu ne-a chemat cu cuvintele „Veniţi în organizaţia mea“ sau „Veniţi la o anumită biserică sau confesiune“, ci „Veniţi la mine“ (Matei 11:28). În ilustrarea sa despre viţă şi mlădiţele sale, el nu a spus „Eu sunt viţa, organizaţiile religioase sunt mlădiţele, iar voi sunteţi rămurelele sau frunzele legate de acele mlădiţe“, ci „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele“ legate direct de el (Ioan 15:5). Descriindu-l frumos pe păstorul cel bun, Isus spune: „Eu sunt păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile şi oile mele mă cunosc pe mine, aşa cum Tatăl mă cunoaşte pe mine şi eu îl cunosc pe Tatăl. Eu îmi dau sufletul pentru oi“ (Ioan 10:14, 15). Păstorii orientali din timpul acela obişnuiau să le dea nume tuturor oilor lor şi puteau astfel să ‘îşi cheme oile pe nume’ (Ioan 10:3). Ne simţim extraordinar de învioraţi şi avem un sentiment de siguranţă când ştim că Fiul lui Dumnezeu, Păstorul nostru bun, îl cunoaşte pe fiecare membru al turmei sale pe nume şi se preocupă de fiecare dintre noi în mod personal şi individual. Indiferent ce sentiment de „apartenenţă“ creează acel statut de membru al unui sistem religios oarecare, el nu se poate compara cu trăsăturile relaţiei personale şi intime pe care o prezintă Scripturile: puterea, frumuseţea şi foloasele care fortifică. Iubirea Fiului o oglindeşte pe cea a Tatălui său, despre care apostolul scrie: ‘Aruncaţi-vă toate îngrijorările asupra lui, pentru că el se interesează de voi’.b Trebuie să recunoaştem, de asemenea, că, pentru a fi autentică, credinţa trebuie să fie cu adevărat personală, trebuie obţinută şi atinsă în mod individual. Nu există o credinţă colectivă sau de grup — în afara cazului în care fiecare persoană individuală a obţinut şi şi-a exprimat acea credinţă într-un mod personal sau individual. Deci, chiar şi cu această convingere, ea nu e semnificativă ori validă, decât dacă e indivia Galateni 5:1, 13, 14; 1 Corinteni 9:1, 19; Coloseni 3:17, 23–25. b 1 Petru 5:7; compară cu Matei 6:26–33.
Perspective
397
duală şi personală. Faptul de a crede pentru că alţii cred înseamnă că ai o convingere împrumutată şi o credinţă împrumutată. Pentru a fi autentică şi pentru a conduce la viaţă, acestea trebuie să fie produsul minţii şi inimii personale. Apostolul pune problema la modul individual când scrie: „Căci crezi cu inima şi aşa eşti îndreptăţit, şi mărturiseşti cu gura şi aşa eşti salvat. . . . Căci «oricine care cheamă numele Domnului va fi salvat»“ (Romani 10:10, 13, New Revised Standard Version). Aici nu se descrie rostirea unor cuvinte care nu fac altceva decât să repete învăţăturile tradiţionale ale unui sistem religios; ea constituie în schimb ceea ce profetul numeşte închinare bazată pe o „poruncă omenească învăţată mecanic“ (Isaia 29:13, NRSV). La timpul judecăţii divine nu apărem înaintea lui Dumnezeu şi a Fiului său ca membri ai vreunui grup sau ai vreunei organizaţii religioase. Vom apărea ca indivizi şi „fiecare dintre noi îi va da socoteală despre sine lui Dumnezeu“. — Romani 14:10–12. Este trist că, în cazul majorităţii Martorilor, organizaţia şi-a împins cu persistenţă propria identitate în prim plan, a ocupat un loc atât de mare pe scena spirituală, şi-a îndreptat atât de multă atenţie asupra importanţei proprii, încât i-a oprit pe mulţi de la a avea cuvenita relaţie apropiată cu Tatăl ceresc. Imaginea organizaţiei a crescut atât de mult, încât a umbrit măreţia Fiului lui Dumnezeu, a obturat vederea multora de a aprecia căldura relaţiei cu el, de care oamenii sunt invitaţi să beneficieze, a distorsionat percepţia lor cu privire la personalitatea plină de compasiune a lui Isus.a Atunci nu e de mirare că multe persoane, care ajung să fie excluse din organizaţie, au un sentiment de singurătate, de a fi în derivă, zbătându-se, întrucât nu mai sunt legaţi de vreo structură autoritară vizibilă, vieţile lor nu mai sunt canalizate înspre rutina activităţilor programate, nu mai simt presiunea restrictivă a politicilor şi regulilor organizaţiei. Într-un fel, se pare că o astfel de persoană trebuie adesea să treacă printr-o perioadă de ajustare foarte dureroasă pentru a ajunge să aprecieze pe deplin ce înseamnă cu adevărat dependenţa completă de Dumnezeu şi de Fiul său. Nu cunosc pe nimeni personal care, în asemenea împrejurări, nu a recunoscut nevoia de a se apropia mai mult de Dumnezeu, de a acorda atenţie serioasă citirii Cuvântului său, de a manifesta interes faţă de alţii, încercând să-i ridice din punct de vedere spiritual şi să îi încurajeze, care nu a putut să înfrunte cu bine experienţa, să treacă prin ea simţindu-se mult mai întărit, mai puternic ataşat de singura temelie solidă, credinţa în faptul că Dumnezeu l-a dat pe Fiul său.b Şi-au a Matei 11:28–30; Marcu 9:36, 37; 10:13–16; Luca 15:1–7; Ioan 15:11–15. b Psalmul 31:11–16; 55:2–6, 12–14, 22; 60:11, 12; 94:17–22; Romani 5:1–11; 8:31–39.
398
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
dat seama mai mult ca oricând înainte de relaţia intimă pe care o au cu Stăpânul şi Proprietarul lor ca discipoli ai săi, pe care el îi tratează ca prieteni personali, nu ca pe nişte oi pe care oamenii le-au închis într-un ţarc masiv, ci oi cărora Păstorul le acordă atenţie şi grijă la nivel individual şi personal. Indiferent de vârstă, indiferent cât a durat să-şi dea seama, sentimentul lor se potriveşte zicalei cunoscute: „Azi e prima zi din restul vieţii mele“. Perspectiva lor e una fericită şi pozitivă, căci speranţele şi aspiraţiile lor nu depind de oameni, ci de Dumnezeu. A avea aceste sentimente nu implică faptul de a nu recunoaşte că există într-adevăr o turmă a lui Dumnezeu, o congregaţie al cărei cap este Cristos Isus. Cum devine cineva un membru al ei? Un singur factor e hotărâtor şi numai unul. Nu trebuie să fii membru sau afiliat unei confesiuni, unui grup bisericesc sau unei organizaţii. Biblic vorbind, aceasta nu are nicio relevanţă. O persoană arată că e membru al acelui corp de credincioşi prin faptul că se alipeşte de Capul corpului, Fiul lui Dumnezeu, şi răspunde la conducerea şi îndrumarea Capului — doar acest lucru e determinant. Există un singur mediator în aranjamentul lui Dumnezeu — Cristos Isus — şi nicio organizaţie omenească nu poate intra în cadru ca un comediator sau mediator suplimentar (Efeseni 4:11–16; 1 Timotei 2:3–6). Între membrii acelei congregaţii de credincioşi există o interrelaionare şi interdependenă, nu pentru că se supun unei structuri organizaţionale, ci pentru că „suntem mădulare unii altora“, deci nu suntem supuşi unui grup autoritar, ci suntem „supuşi unii altora în teamă de Cristos“. — Efeseni 4:25; 5:21. Fiul lui Dumnezeu ne asigură că va avea continuatori adevăraţi nu doar în primul secol sau în acest secol al XXI-lea, ci în toate secolele dintre ele, căci a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la încheierea sistemului“.a Deşi erau amestecaţi cu „neghina“ ce urma să apară, Isus avea să ştie cine sunt acei discipoli autentici, nu pentru că aparţineau unei organizaţii, ci pentru ceea ce erau ca persoane. Indiferent unde erau, indiferent că ar fi putut fi imposibil din punct de vedere uman să le deosebeşti ca făcând parte din congregaţia sa, el îi ştia de-a lungul veacurilor, nu doar la nivel colectiv, ci individual, şi i-a condus, fiindu-le Cap şi Stăpân. Apostolul său ne spune: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: «Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi»“.b De ce ne-am îndoi că acest fapt continuă să fie valabil până în zilele noastre? Cuvântul lui Dumnezeu arată că nu este la latitudinea oamenilor — nici nu este posibil pentru oameni — să cearnă oamenii ca şi cum ar zice că ei au strâns acum tot „grâul“ într-un loc împrejmuit. Scripturile arată clar că doar atunci când Fiul a Matei 28:20. b 2 Timotei 2:19 (Cornilescu, 1996).
Perspective
399
lui Dumnezeu îşi va face de cunoscut judecăţile se va manifesta această identificare.a E o plăcere să fii liber să cunoşti oameni şi să nu fii obligat să cauţi vreo „etichetă“ pentru a şti cum să-i priveşti. Nu mai eşti nevoit să-i clasifici automat fie ca Martor, fie ca „persoană din lume“, fie ca fiind „la adevăr“, fie ca „membru al organizaţiei lui Satan“, fie ca cineva care ţi-e automat „frate“ sau „soră“ doar în virtutea faptului că are „eticheta“ de Martor, fie, pentru că aceasta îi lipseşte, persoanei îi trebuie „depusă mărturie“, dar nu este demnă să legi o relaţie de prietenie cu ea. În schimb, există sentimentul sănătos de a putea face tot ce este cinstit şi drept prin evaluarea fiecărei persoane într-un mod nepărtinitor pentru ceea ce este ea ca persoană. Avem un sentiment de siguranţă prin faptul că putem face asta ştiind că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, omul care se teme de el şi practică dreptatea este primit de el“.b Cu siguranţă, una din cele mai dureroase experienţe pe care le-au trăit mulţi dintre cei care au încercat să fie loiali conştiinţei lor a fost aceea de a realiza cât de repede se pot sfârşi prieteniile de durată din comunitatea Martorilor, cât de brusc se poate schimba o atmosferă de aparentă iubire într-una de neîncredere rece. O Martoră din sudul SUA, una din cele mai active din congregaţia ei, a început să vadă cât de mult s-a îndepărtat organizaţia de învăţăturile biblice. I-a spus unei cunoştinţe că, din această cauză, se gândeşte să se retragă. Ea s-a exprimat astfel: „Există atâtea persoane la noi în congregaţie cu care am studiat Biblia şi pe care le-am ajutat să vină să se asocieze cu congregaţia. Simt o iubire profundă faţă de ele şi faţă de alţii şi de aceea cred că ar trebui să rămân. Nu pot să-i părăsesc pe aceştia, pe care îi iubesc“. La scurt timp după aceea, bătrânii au conştientizat că ea avea rezerve în legătură cu anumite învăţături şi au început să-i pună „loialitatea“ la îndoială. Aproape ca peste noapte, atitudinile faţă de ea au suferit schimbări. S-a găsit acuzată de insinuări şi bârfe în congregaţie. Ea spune: „Am descoperit că iubirea profundă despre care credeam că există era de fapt doar o chestiune unilaterală. Chiar şi fără să îmi vorbească pentru a afla cum mă simt, persoanele pe care le-am iubit cu drag au devenit dintr-odată reci faţă de mine“. Când înseşi reverenţa, devoţiunea şi integritatea ta faţă de Dumnezeu tocmai au fost defăimate — cea mai mare calomnie posibilă — e o experienţă deprimantă să auzi pe cineva pe care l-ai considerat un prieten apropiat să spună: „Nu ştiu ce s-a întâmplat şi prefer să nu ştiu“. a Compară Matei 13:37–43 cu Romani 2:5–10, 16; 14:10–12; 1 Corinteni 4:3–5; 2 Corinteni 5:10; 10:12, 18; 2 Timotei 4:1. b Faptele 10:34, 35.
400
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
Sau să afli că o astfel de persoană a spus: „Nu ştiu faptele, dar orice a făcut aici organizaţia trebuie să o fi făcut cu un motiv bine întemeiat“. Prea adesea, mult lăudata iubire care se pretinde a fi parte a „paradisului spiritual“ se dovedeşte cam superficială. Într-o conversaţie telefonică, o Martoră dintr-un stat vecin, asociată încă activ, mi-a spus că soţul ei, un bătrân de congregaţie proeminent în oraşul lor, fusese un timp presat în mod considerabil de alţi bătrâni locali. „Dacă ar putea să scoată ceva, orice, împotriva sa, l-ar spânzura de cel mai înalt copac“, spune ea. Replica mea a fost că aceasta îmi aduce aminte de proverbul: „Cu aşa prieteni cine are nevoie de duşmani?“. „Nu ştii de câte ori am repetat asta“, mi-a răspuns ea. Sentimentele mele sunt asemenea celor transmise de o scrisoare din partea unei persoane care a trăit respingerea rece şi a scris: Chiar durerea pe care am simţit-o când mulţi dintre foştii mei prieteni de mulţi ani au ales mai degrabă să creadă aceste poveşti, decât să vină la mine şi să afle adevărul, a fost diminuată de bucuria mea . . . şi cunoaşterea faptului că motivul pentru care se purtau aşa era teama din ei. Într-adevăr, îi pot ierta din inimă pentru că ştiu exact cum simt — în cel mai bun caz, l-am abandonat pe Iehova (părăsind organizaţia sa), iar în cel mai rău caz, am fost amăgit şi dus în rătăcire de către Satan. Ambele unghiuri de a privi problema mă pun într-o postură neabordabilă. Îmi pare cu adevărat rău de orice durere pe care am cauzat-o lor sau oricui din organizaţie. Îi iubesc cu adevărat şi aş face tot ce îmi stă în putinţă să ajung la ei şi să încerc să le explic adevărul despre ce mi se întâmplă.
Sentimentele mele coincid, întrucât am convingerea că stingerea afecţiunii cuiva aparent cu aceeaşi uşurinţă precum comutarea întrerupătorului pentru a stinge un bec este tot o consecinţă a îndoctrinării organizaţionale, nu e ceva normal pentru sentimentele naturale ale majorităţii oamenilor. Indiferent de cum ar sta lucrurile, Martorul care îşi urmează conştiinţa s-ar putea trezi cu încetarea practic a tuturor prieteniilor pe care le-a avut. În astfel de împrejurări, persoana în cauză are cu siguranţă nevoia de a îmbrăţişa atitudinea exprimată de psalmist: Dacă tatăl meu şi mama mea m-ar părăsi, Iehova însuşi m-ar primi.a
Doar faptul de a conştientiza mai mult prietenia lui Dumnezeu şi cea a Fiului său poate compensa şi pune alte relaţii într-o perspectivă potrivită în funcţie de valoarea lor relativă. Deşi poate dura o vreme, avem motive bune de a avea încredere că ne putem face noi prieteni a Psalmul 27:10; compară cu Psalmul 31:11; 38:11; 50:20; 69:8, 9, 20; 73:25, 28.
Perspective
401
dacă suntem dispuşi să depunem eforturile necesare. Şi există probabilitatea ca noile relaţii să se dovedească mai de durată, iar afecţiunea să nu se practice pe fondul statutului de membru al unei organizaţii, un fel de „spirit de club“, ci pe ceea ce suntem cu adevărat, ca persoane, în funcţie de calităţile creştine pe care le dovedim, realităţile inimii noastre. Eu personal nu mi-am pierdut nicidecum toţi prietenii. Dar în locul fiecăruia pe care l-am pierdut am găsit un altul. Există persoane care şi-au exprimat hotărârea de a nu lăsa ca diferenţele de opinie să aibă drept urmare ruperea relaţiei de prietenie. Această atitudine urmează sfatul următor: Acceptaţi viaţa cu smerenie şi răbdare, acordaţi permisiuni unii altora cu generozitate pentru că vă iubiţi unii pe alţii. Ţelul vostru să fie acela de a fi în unitate în Duhul şi veţi fi legaţi împreună în pace.a
Cuvintele citate adesea din Evrei 10:24, 25 sunt deseori interpretate pentru a spune altceva decât spun ele efectiv. Dacă îi iubim pe Dumnezeu şi pe Fiul său, îi vom iubi şi pe aceia care împărtăşesc această iubire. Vom dori să ne asociem cu ei, să avem părtăşie cu ei, să tragem foloase de la ei şi să căutăm să le fim şi noi de folos lor. Scriitorul cărţii Evrei nu spune nimic de timp, de loc sau de mod. Nu vorbeşte despre vreun serviciu sau întrunire formală, generată şi supravegheată la nivel organizaţional. O astfel de interpretare a lucrurilor ar fi să citim dincolo de cuvintele sale, să le suprapunem peste ele. El vorbeşte doar de strângerea laolaltă cu alţi colaboratori credincioşi şi să facem asta nu pentru a absorbi vreun anumit format de învăţături bisericeşti, ci pentru a ne zidi reciproc şi pentru a ne încuraja unii pe alţii în vederea faptelor bune. Primii creştini obişnuiau să facă asta în case particulare şi, evident, adesea în legătură cu mesele luate împreună.b Ar putea fi dificil să adoptăm un punct de vedere mai umil, mai modest în aceste aspecte, întrucât am fost atât de mult obişnuiţi cu faptul că organizaţia pune un accent extrem de puternic pe cifre şi cu pretenţia că creşterea numerică este dovada îndrumării şi a binecuvântării divine. Am putea ajunge pentru prima oară să apreciem şi să preţuim asigurarea lui Isus că ‘unde sunt adunaţi doi sau trei în numele său, acolo e şi el, în mijlocul lor’. Din experienţă proprie, spun că faptul de a ne strânge cu încă unul sau doi pentru a citi şi a discuta din Biblie s-a dovedit a fi foarte satisfăcător şi recompensator. E adevărat, uneori, când ni s-a alăturat un număr mai mare de persoane, interesul a fost mai mare, iar comentariile, mai variate. Cu toate acestea, puterea şi bogăţia Cuvântului lui Dumnezeu, ca sursă fundamentală de întărire, nu au fost a Efeseni 4:2, 3 (Phillips). b 1 Corinteni 16:19; Coloseni 4:15; Filimon 2; Faptele 2:46; Iuda 12.
402
CONFLICTUL CONŞTIINŢEI
diminuate în ocaziile în care eram doar „doi sau trei“. Pot să spun cu sinceritate că, în fiecare ocazie, am rămas cu lucrurile pe care merită să le ţii minte într-o măsură mai mare decât cele din multele ocazii din trecut, când mă întâlneam cu sute, mii, zeci de mii de persoane în funcţii programate de organizaţie. E nevoie de credinţă să ai încredere în aceste rezultate. Dar acest lucru e legat de un alt beneficiu al libertăţii pe care îl aduce susţinerea adevărului lui Dumnezeu — acela de a putea descoperi Cuvântul lui Dumnezeu cum este el cu adevărat, prin ceea ce spune de fapt, în loc să ne hrănim pe baza unui „regim alimentar“ strict, pregătit de o structură autoritară omenească. E surprinzător cât de revigorant poate fi să citeşti Scripturile şi