Clo Pot Nita [PDF]

Zitiervorschau

Seria de autor • ION DRU ȚĂ

1

C A RT I E R P OPU L A R

Ion DRUȚĂ COLOPOTNIȚA ION DRUŢĂ (3 septembrie 1928, comuna Horodiştea, fostul judeţ Soroca, azi în raionul Donduşeni). Cele dintîi povestiri îi sînt publicate la începutul anilor ’50. Primul volum de schiţe şi nuvele, La noi în sat, vede lumina zilei în 1953, fiind urmat de alte povestiri, apoi de romanul Frunze de dor (scris în 1955, publicat în 1957). Colaborează la ziarele Ţăranul Sovietic, Moldova socialistă şi la revista Femeia Moldovei. Absolvă Cursurile superioare de literatură de pe lîngă Institutul de Literatură „A. M. Gorki” al Uniunii Scriitorilor din URSS (1957). Criticile distrugătoare din partea oficialităţilor comuniste din RSS Moldovenească vizînd scrierile sale, mai ales romanul Povara bunătăţii noastre (1963, prima parte Balade din cîmpie, integral Povara bunătăţii noastre, 1970), precum şi filmul Ultima lună de toamnă, îl fac pe autor să se stabilească cu traiul la Moscova (1959). Ca dramaturg, este autorul unui şir de piese montate cu succes atît în Moldova, cît şi pe scenele multor teatre din fosta URSS şi din străinătate: Casa mare (1962), Păsările tinereţii noastre (1971), Horia (1973), Frumos şi sfînt (Sfînta sfintelor; 1974), Întoarcerea ţărînii în pămînt (Plecarea lui Tolstoi; 1978) şi multe altele. În 1967 i se decernează Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti pentru nuvela Ultima lună de toamnă şi romanul Balade din cîmpie. Scriitor bilingv, publică la Moscova în limba rusă mai multe volume de proză, eseistică şi dramaturgie. Deţine titlurile de Scriitor al Poporului (1988), membru de onoare al Academiei Române (1990) şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (1992). Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul literaturii (1988). Opera sa, din care mai menţionăm romanul Biserica Albă (1983), ocupă unul dintre cele mai de seamă locuri în literatura contemporană a Republicii Moldova. Ion Druţă porneşte de la un fapt concret – renovarea, apoi aprinderea şi dispariţia Clopotniţei dintr-un sat cu nume istoric – Căpriana –, fapt în jurul căruia se pomeneşte antrenat curînd un întreg colectiv de pedagogi şi elevi. Problema principală a nuvelei este ocrotirea valorilor sacre ale trecutului. În centrul naraţiunii se află două personaje categoric diferite unul de altul: profesorul de istorie Horia Holban şi directorul şcolii Nicolai Balta. Ion Ciocanu

C A RT I E R P OPU L A R

Ion Druță

Clopotnița ROM A N

Ediția a V-a

CARTIER Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012. Tel./fax: 022 24 05 87, tel.: 022 24 01 95. E-mail: [email protected] Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București. Tel./fax: 210 80 51. E-mail: [email protected] www.cartier.md Cărţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova. Cartier eBooks pot fi procurate pe iBookstore și pe www.cartier.md LIBRĂRIILE CARTIER Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 022 21 42 03. E-mail: [email protected] Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 022 24 10 00. E-mail: [email protected] Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712 București, România Tel./fax: (021) 210.80.51 E-mail: [email protected] www.cartier.md Taxele poștale sunt suportate de editură. Plata se face prin ramburs, la primirea coletului. Colecţia Cartier Popular este coordonată de Gheorghe Erizanu Editor: Gheorghe Erizanu Lector: Dorin Onofrei Coperta seriei: Vitalie Coroban Coperta: Vitalie Coroban Design/tehnoredactare: Iulia Vozian Prepress: Editura Cartier Tipărită la Bons Offices Ion DRUŢĂ CLOPOTNIŢA Ediţia a V-a, martie 2014 Prima ediţie a apărut în 1984 la Editura Literatura Artistică, Chișinău. Ediţia a II-a, Ed. Literatura Artistică, Ch., 1990; ed. a III-a, Ed. Universul, Ch., 2004; ed. a IV-a, Ed. Cartea Moldovenească, Ch., 2008. © 2014, Editura Cartier, pentru prezenta ediţie. Toate drepturile rezervate. Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Druţă, Ion. Clopotniţa: roman / Ion Druţă; cop.: Vitalie Coroban. - Ed. a 5-a. Chişinău: Cartier, 2014 (Tipogr. „Bons Offices”). - 278 p. (Colecţia „Cartier popular”). 500 ex. ISBN 978-9975-79-726-9. 821.135.1(478)-31 D 85

Nimic din ceea ce a fost cu voi nu va trece uşor pe lîngă voi. Sfînta Scriptură

1 Acel mare, acel cumplit blestem ne-a ajuns pe la un miez de noapte din zece spre unsprezece aprilie. A fost un mare prăpăd peste toată Ţara Moldovei. De turnat, turna cu găleata, dar de unde ia şi unde toarnă nu se vede – beznă peste tot. Arareori fulgerul spărgea cerul dintr-un capăt în altul, despicîndu-l ca pe un harbuz copt, şi pîrîia cerul înaintea fulgerului cum pîrîie harbuzul înaintea cuţitului. După care rafală porneau a descărca tunete şi tot veneau vuind, clocotind, scuturînd pămîntul pînă în adîncuri, pînă la sicriele străbunilor. Mai spre zori, urgia s-a domolit, vremea a început a bate în cald şi, prin aburul cela de după ploaie, primăvara a căzut ca o basma de fată mare peste capitala Moldovei. În două-trei zile, Chişinăul era verde dintr-un capăt în altul, şi grădinile oraşului răspundeau din ramuri la fiece boare de vînt. „Elei, Doamne, că de n-ar fi fost ploaia ceea de dăunăzi, ce mai început frumos de an...” Un tînăr nalt şi zdravăn, cu ochi blînzi şi trişti, venea pe bulevardul Lenin la vale, împovărat de grijile unui sărman învăţător. Păşea încet, cum umblă de obicei sătenii, prindea cu adîncul plămînilor mirozna acelui început de primăvară şi se tot gîndea la ploaia ce bîntuise acum cîteva zile peste întregul nostru pămînt. Venea abătut, ducînd în dreapta o geantă plină, aşa încît abia o mai ajungeau cataramele, iar în stînga avea o plasă cu portocale, plină şi 7

ea. Acolo unde strada Puşkin întretaie strada centrală, la răscruce, stătea o mulţime de lume aşteptînd semnalul de trecere. Învăţătorul, cu gîndul la ale sale, nu şi-a prea dat seama pentru ce-o fi stînd lumea acolo. Şi-a croit drum printre oameni, a păşit în albia străzii, a făcut chiar cîţiva paşi şi abia atunci a zărit o „Volgă” neagră venind în plină goană peste dînsul. A fost o clipă cînd bietului om i-a mirosit a mort şi a zîmbit, pentru că ce alta îi rămîne unui moldovean care-şi vede cu ochii propria sa pierzanie?! „Iaca, de n-ar fi fost măcar ploaia ceea de dăunăzi...”, s-a mai gîndit o dată, după care a zvîcnit o rădăcină de muşchi, o viaţă de om s-a răsculat în zvîcnetul cela, aruncîndu-l hăt departe, nainte, dar ce folos din saltul cela cînd, dincolo de „Volga” cea neagră, venea la vale altă „Volgă”, puţin cam verzuie, şi el, abia scăpînd de sub roţile unei maşini, se arunca sub cealaltă. Cu toate că, s-a mai gîndit, culoarea e puţin mai alta şi, oricum, una e să se zică despre om că a căzut sub o maşină neagră, şi alta e să se spună că a fost prins sub roţile unei „Volgi” de-un verde închis. Au ţipat subţire, ca din gură de şarpe, frînele. Scrîşnet de metal, zornăit de sticlă spartă, fluierul miliţianului de la colţ şi cîţiva cartofi zbîrciţi veneau, cotilindu-se, în jos, pe strada Puşkin. Cartofii căzuseră din plasa unei bătrîne, care, furată şi ea de gînduri, aştepta împreună cu toată lumea ochiul de lumină verde ca să poată trece. În clipa cînd învăţătorul a păşit înainte, ea, fiind cam mioapă, a crezut că, gata, se poate, s-a luat din urma lui, bizuindu-se pe tinereţea şi înţelegerea bărbatului. Au avut noroc că asfaltul era uscat, puţin cam zgrunţuros, iar maşinile aveau frîne bune. Tămbălăul însă era mare, pentru că în primele maşini s-au înfipt cele ce 8

veneau din urmă, iar peste acelea au urcat călare un alt rînd de maşini. Acum, la răscrucea din centrul oraşului, domnea o mare fierbere. Şoferii, adunaţi în jurul miliţianului, urlau care mai de care. Bătrînica, necăjită, îşi aduna cartofii în plasă, iar învăţătorul stătea pe partea cealaltă a străzii, unde nu mai credea c-o s-ajungă. I s-au înmuiat picioarele, mai ales încheieturile i s-au topit cu totul, şi el căuta în jur vreo bancă să se aşeze. Lîngă staţia de troleibuz a zărit nişte blocuri de beton bune de şezut pe ele. A şi pornit într-acolo, dar a observat cu coada ochiului cum mulţimea din jurul miliţianului căuta pe cineva. „Să nu mă care la miliţie, că iar nimeresc la spital!” A pornit deci să-şi caute scaun pentru hodină undeva în altă parte. A mers puţin la deal, a făcut la stînga pe stradela Fîntînilor, apoi, cum a dat de Bulgară, a luat-o la dreapta şi a tot urcat mult şi bine, ţinînd drumul spre strada Livezilor, singura stradă a oraşului unde se mai păstra un dram de linişte şi aer curat. Era o zi blîndă, caldă, una din zilele celea dulci, pline de taine, pline de dor, ce dau atît de des primăvara prin acest oraş sudic. Bătrînii salcîmi, cu oasele rădăcinilor scoase prin asfaltul trotuarelor, erau numai frunze, numai vrăbii, iar de peste deal, dinspre Costiujeni, venea iz de focuri mocnite. O fi adunat gospodarii prin vii, prin grădini frunze din toamna trecută şi le-o fi dat foc. În fiece an, primăvara venea în Chişinău împreună cu aceste fumuri mocnite, şi izul cela subţire, domesticit de mîna omului, stîrnea un dor cumplit de vatră, de părinţi, de sat natal. „Acum, la noi, în Bucovina, copiii o fi ieşind desculţi pe creasta dealului, o fi alergînd cu faţa în vînt, să li se ridice zmeiele cît mai sus.” 9

Dacă primăvara sosită la Chişinău era aceeaşi veşnic blîndă şi frumoasă primăvară, strada Livezilor era de acum cu totul alta. A trecut-o din capăt în capăt şi – nimic din tihna şi pacea de odinioară. Vuiet, scrîşnet de metal, troleibuze, maşini de tot felul, îmbulzeală la tot pasul şi, gonit de învălmăşeala ceea, învăţătorul a luat-o pe Jukovski la vale, coborînd înapoi în parcul Puşkin, pe unde abia trecuse. Nu-i dădeau pace ropotul şi bolboroseala ploii de dăunăzi. Pămîntul se zbicise, dar sufletul se tot mîhnea, tulburat de ploaia ceea, şi ochii învăţătorului căutau un loc tihnit pentru a-şi reveni, pentru a se împăca cu ceea cu ce nu te poţi împăca în ruptul capului. Pe aici, prin parcul Puşkin, avea el cîndva un locuşor al lui, un locuşor unde şi lumea îl lăsa în pace, şi el se făcea a nu şti de dînsa. Cam uitase pe unde vine locul cela, dar a pornit aşa, la întîmplare, căci picioarele ştiau mai bine cărările acelui parc, şi picioarele l-au adus în cele din urmă la scaunele de piatră aşezate în semicerc la umbra memoriei lui Ştefan cel Mare. „Viteaz în luptă, modest în clipele de fericire, el stîrnea uimirea popoarelor şi împăraţilor, făurind, cu mijloace modeste, izbînzi dintre cele mai mari.” Monumentul a fost mutat peste gardul parcului, ridicat pe un alt postament, şi aceste cuvinte ale istoricului Karamzin spuse despre domnitorul nostru au fost din nou săpate în piatră şi aurite, astfel încit se puteau citi de departe. Fecior de gospodar din Bucovina, învăţătorul, după ce şi-a aşezat lucrurile alături, şi-a descheiat un nasture la gît unde îl supăra puţin haina, a oftat din adîncuri, rămînînd nemişcat pentru multă vreme. Stătea cu faţa

10

la soare, cu ochii închişi, aşteptînd să bată clopotul din Piaţa Victoriei. Sărmanul lui ceasornic s-o fi înăbuşit pe sub pernele spitalului, lăsîndu-l să-şi măsoare zilele, ca şi bunicii lui, după soare, dar acum, ieşit din spital, avea nevoie de-o orientare în timp ceva mai precisă. Lumea mişună în jur, s-ar fi putut sălta de pe scaun să întrebe pe cineva cît e ora, dar n-o făcea. Ar fi putut să pară un moft la mijloc – auzi tu, mare lucru să opreşti un trecător şi să rosteşti două vorbe fie în ruseşte, fie în moldoveneşte. Totuşi, pentru a intra cu cineva în contact, e nevoie de-o anumită energie spirituală, energie care acum îi lipsea cu desăvîrşire bietului învăţător. Clopotul din Piaţa Victoriei a oftat încet, domol o singură dată, apoi, peste un răstimp, a mai oftat o dată. Bătăile puteau să indice un sfert sau o jumătate de oră. Ora unu nu putea fi în nici un caz, pînă la amiază mai era mult, dar, s-a mai gîndit învăţătorul, te pomeneşti că se înşală. Oraşele iestea te scot cu totul din pepeni ş-o fi hoinărit pe străzile Chişinăului mai mult decît îşi închipuia. Dar las’ că clopotul din faţa Casei Guvernului mai are ceva de spus. Mai vine un dangăt şi, cu cele două care au fost, fac trei, apoi încă unul, şi încă unul, şi încă unul – s-au dovedit unsprezece în total. A oftat, zîmbind oarecum uşurat – slavă Domnului, cel puţin orientarea în timp nu şi-o pierduse. Şi-a mutat ceasornicul amuţit dintr-un buzunar în altul ş-a oftat. Problema timpului o rezolvase, dar, vai, rămîneau atîtea nerezolvate... „Deci ne oprisem noi la ploaia de dăunăzi... Ia să vedem, frate Horia, ce-o fi fiind şi cu ploaia ceea pînă la urmă...”

11

Horia Holban era un învăţător bun acolo, în Căpriana, un sat vechi din nordul Moldovei, unde preda istoria într-o şcoală medie. Cînd elevii se încurcau aşa încît nici nu mai ştiau încotro s-o apuce, el venea, cumpătat şi răbdător, lingă dînşii, zicîndu-le: „Ia hai, frate, să vedem ce o mai fi şi cu asta...”. De notat că acest „Ia hai, frate...” nu era deloc o formulă ipocrită prin care învăţătorul îşi îndemna elevul să mai treacă o dată pe acolo pe unde acela nu a putut trece de zece ori. Nu. Prin această formulă de simbrie ţărănească, învăţătorul venea în ajutorul elevului, asumîndu-şi o parte din neînţelegerea lui. Ajungînd, aşa, deodată, buni prieteni, porneau a dibui în doi prin negura trecutului, căutînd împărăţii, războaie, structuri sociale şi politice de tot felul. Chiar de nu găseau ei cine ştie ce, principalul era că-l mişca pe elev din punctul mort al necunoaşterii, al nehotărîrii, şi acest imbold deseori cîntărea mai mult decît un mănunchi de cunoştinţe însuşite mecanic. „Bine, hai, ne mai întoarcem o dată la furtuna ceea năprasnică...” Zadarnice erau toate. Sufletul şi mintea, ca doi catîri nărăvaşi – cînd unul se opreşte, nici celălalt nu vrea să tragă. Iar sufletul, vai, sărmanul lui suflet, stătea zgribulit sub şiroaiele ploii de dăunăzi. Iar ploaia turna cu găleata şi tot venea pe-o coastă de deal, o apă tulbure şi mare. De mii de ori a tot încercat el s-o treacă, dar cei doi catîri stăteau morţiş locului şi nici înainte, nici înapoi. „Nu, şi-a zis în cele din urmă. Mai întîi să-mi liniştesc nervii. Creierul refuză să judece atîta vreme cît nervii sunt iritaţi. Cumpătul, în fond, este echilibrul dintre inimă,

12

minte şi suflet şi nu e de mirare că, pierzînd cumpătul, noi pierdem totul.” Nervii, o, această boală a secolului, îl chinuiau şi pe dînsul. Fire emotivă, Horia se consuma fulgerător, printr-o furtună de energie aproape nestăpînită, după care urmau depresiile, crizele de dispoziţie, şi singurul leac, singura scăpare era drumul. Numai drumul îl putea readuce în albia lui. În asemenea cazuri se ridica şi pleca unde-l duceau ochii. Mai ales călătoria cu trenul îi făcea bine. Acum, pentru a se întoarce acasă, avea de călătorit o noapte întreagă, timp suficient pentru refacere, dar ce folos din drumul cela cînd trenul urma să vină de abia pe la cinci, după masă, iar în orele ce-i mai rămîneau urma să ţină sfat cu sine însuşi, pentru a lua poate una din cele mai importante hotărîri în viaţa sa. „Odesa – Cernăuţi” era singurul tren ce străbătea Moldova dintr-un capăt în altul şi, de obicei, medicii de la Spitalul Republican îi eliberau pe bolnavi aşa, cam pe la amiază, astfel încît oamenii să poată prinde trenul de cinci. Horia Holban fusese şi el eliberat pe la amiază, să poată prinde trenul de cinci, dar a mai rămas pe-o noapte la spital, avînd nişte treburi prin Chişinău. Voia să treacă pe la minister, pe la Institutul de Perfecţionare, avea şi nişte probleme de rezolvat la Societatea de Ocrotire a Monumentelor de Istorie şi Cultură. Din păcate, dimineaţa, cum s-a trezit, a zărit prin fereastra spitalului cîţiva nori goniţi de vînt în lungul cerului, şi-a amintit ploaia de dăunăzi şi apele acelei ploi erau cît pe ce să-l îngroape sub roţile maşinilor.

13

Era abătut, necăjit, prostit de stupiditatea celor întîmplate. Acum nici vorbă să treacă pe la minister. Nervozitatea este un defect al structurii noastre biologice, o boală umilitoare, atunci cînd intri cu ea într-o instituţie de stat să discuţi corect şi demn, de la egal la egal. Şeful la care intri într-o asemenea stare nervoasă se gîndeşte cum să scape de tine mai repede şi, deci, de o rezolvare justă a chestiunii nici vorbă nu poate fi. „Acum, ce mai soare şi cald o fi la noi în Bucovina...” A mişcat din umeri, făcînd loc unei bune dispoziţii ce putea să apară. Avea şi el o slăbiciune care poate nu-i prea face cinste unui bărbat în toată firea, dar, oricum, era a lui. Îi plăcea să se încălzească primăvara la soare. Soarele era o mană cerească, o minune binefăcătoare pentru trupul, pentru sufletul lui şi, în clipele celea de dulce trîndăveală, el devenea mai isteţ, mai curajos, mai dezgheţat la minte. Cele mai înţelepte gînduri, cele mai îndrăzneţe fapte i-au încolţit în minte tocmai în pragul primăverilor, cînd stătea la un dosiş şi se încălzea la soare. Cum a zis însă poetul, „vreme trece, vreme vine” şi mai iată o primăvară în viaţa lui. Era caldă, era frumoasă, cu soare mult şi cer senin. Omul a tot stat şi stat pe laviţa ceea de piatră, dar nici tu pace pentru trup, nici tu linişte pentru suflet, pentru că, într-adevăr, de unde linişte şi pace în mijlocul acestui oraş plin de maşini, plin de vuiet şi învălmăşeală?! Dulcea moţăială a primăverii l-o fi căutînd, pesemne, prin Bucovina, l-o fi pîndind pe uliţele satului din nordul Moldovei, unde dăscălea copiii, pentru că mai era şi asta o problemă: cum se chema şi unde era ea – adevărata lui baştină?

14

2 Dumbrava Roşie îl mai făcea să tresară prin somn. Îl înfiora tainicul foşnet al stejarilor, îl legăna tăcerea poienilor, îl fura adîncul depărtărilor albastre ce veneau din Carpaţi, coborînd valuri-valuri, pînă hăt spre cetatea Hotinului. Şi totuşi, Bucovina era numai o parte din viaţa lui, cealaltă parte fiind răsădită într-un sat din nordul Moldovei. Şi dacă din Bucovina îl striga pe nume copilăria, în nordul Moldovei îl aşteptau elevii, îl aştepta feciorul, pentru care şi cumpărase portocalele din plasă. În sfîrşit, tot acolo, în nordul Moldovei, şi-a scuturat frunza prima lui dragoste. Fericită ori nu prea, dulce ori mai mult amară, ea, pînă la urmă, tot prima dragoste în viaţa unui om rămîne – altceva nu vrea să fie şi nici altminteri nu o poţi chema. Clopotul din Piaţa Victoriei sună din vreme în vreme, învăţătorul şade cu faţa la soare, dar i se scurg pe spinare şiroaie din ploaia de dăunăzi şi, pentru că îl plouă întruna pe laviţele celea de piatră, simte cum începe a împietri şi el. I se împietresc inima, sufletul, gîndurile, şi asta nu e a bine. Să împietrească inima, şi-a zis, că s-a mai întîmplat şi cu alţii. Să împietrească sufletul, că totuna nimeni nu te crede că îl ai, atunci cînd îl ai, dar mintea – o, nu, pentru nimic în lume! Cum te poţi descurca, pînă la urmă, dacă încep a ţi se împietri gîndurile? Tocmai acum, tocmai în aceste împrejurări?! Era poate cea mai grea, cea mai însemnată zi în viaţa lui, pentru că de urcat va urca el, nu-i vorbă, la ora cinci în tren, dar gara la care urma să coboare – asta mai rămînea de hotărît. 15

Se putea da jos la Verejeni, putea merge cu trenul pînă la Petreni. Deşi sună cam asemănător şi sunt întinse pe acelaşi fir al căilor ferate, păreau două mărgele surori, dar nu erau deloc surori, poate nici rude nu erau şi, de la o gară pînă la alta, era ca de la cer la pămînt. Cine poate şti în ce gară îl aşteaptă norocul, iar să cobori acolo unde de noroc nici pomeneală, păi, se poate o viaţă întreagă să tot dai prin hopuri?! Apoi, tot chitind cum să facă şi să dreagă, Horia, la un moment dat, a zîmbit. Ca să vezi pînă unde se poate ajunge dacă tot stai şi cauţi cu tot dinadinsul să despici firul în patru. Pentru un colhoznic, nici că poate exista o astfel de problemă. Într-o sutime de secundă hotărăşte – unde urcă, unde coboară şi, cum a hotărît – gata, e lege, chiar de-ar fi potop, chiar de-ar fi cutremur de pămînt, pe cînd un tînăr cu studii superioare zace aproape două luni pe patul spitalului, se frămîntă zi şi noapte, alegînd unde ar trebui el să coboare din tren, dar nu se poate decide în nici un fel. Carevasăzică, Petrenii sau Verejenii... Petreniul era o mică haltă din preajma Cernăuţilor, o clădire de cărămidă roşie, străjuită de fagi, avînd cîteva straturi de flori de-a lungul peronului şi o căruţă cu cai deshămaţi în dosul gării. Totul curat, îngrijit, plin de demnitate. O sală micuţă de aşteptare, dar scaune avea destule, pentru oricîtă lume ar fi intrat. Un ghişeu la care nu se făcea nicicînd îmbulzeală şi unde găseai bilete în orice direcţie. Înseşi destinele acestei lumi, adunate în chipul gării, păreau a ademeni ţărănimea bucovineană să urce în tren, să plece pentru a se vedea ce se face şi prin alte părţi. Şi ei tot veneau la gară, urcau şi plecau – care pe-o zi, care pe-un an, care pentru a nu se mai întoarce. 16

Acum, stînd pe aceste laviţe de piatră şi încălzindu-se la soare, Horia şi-a amintit cu o anumită stinghereală cum visa şi el cîndva să plece, să plece cît mai degrabă, pe cît mai mult. De-acolo, din gărişoara ceea, i-a plecat părintele cînd a început războiul şi tot la Petreni venea el cu maică-sa cînd, după sfîrşitul războiului, au început a se întoarce trenurile cu ostaşi. Întrebau aşa, mergînd în lungul vagoanelor, de Miron Holban. Săptămîni, luni la rînd au tot întrebat, pînă şi-au dat seama de zădărnicia acelor aşteptări. Tot din gărişoara ceea a plecat şi el, cu atestatul de absolvire a şcolii medii în buzunar. Atunci cînd pleca la universitate, a venit să-l petreacă maică-sa. Poate pentru că în seara ceea nu mai pleca nimeni din Petreni şi pe peron nu era decît o singură femeie, iar trenul se depărta încet, urcînd la deal, el, stînd pe scara vagonului, a tot privit-o lung-îndelung. I-o fi intrat în inimă acel tablou al despărţirii lor şi, de acum student fiind, visa adesea un amurg şi o bătrînică singuratică pe peronul gării. A tot visat-o şi visat-o, încît, de la o vreme, a început să i se pară că şi semănau chiar între ele – mamă-sa cu gara din Petreni. Amîndouă tăcute, amîndouă demne, amîndouă închinate aceluiaşi destin – de-a tot întîmpina şi petrece. Din păcate, nimic veşnic pe această lume. Cînd era în anul trei, i-a murit, în cîteva săptămîni, maica, apoi, tot în anul cela, au început a reconstrui gara. Au tăiat fagii, pentru că nu puteau îmbrăca clădirea în schele, dar pe urmă s-a renunţat la planul unei reconstrucţii capitale, mulţumindu-se doar cu vopsirea pereţilor cărămizii într-un verde ce nu voia să fie verde cu nici un preţ. Fără fagi şi fără cărămizile arse în cuptoare, era de mirare că gara se mai chema Petreni, părînd o cu totul altă gară. 17

Acum, odată ce nu mai erau nici bătrîna maică, nici gara de demult, întoarcerea la Petreni părea un moft peste care se trece fără să-ţi mai pese. Verejenii erau cu totul altceva. O gară mare, sătulă, proaspăt văruită, de parcă ar fi fost casa unei tinere gospodine în primul an al căsniciei. O gară mare şi răsfăţată, aşezată la o jumătate de drum între Odesa şi Cernăuţi. O gară bogată, pentru că a ştiut să-şi aleagă un loc bun – în dreapta se desfăcea, învălurat, Podişul Bălţilor, în stînga porneau Codrii – o altă împărăţie a Moldovei. Era un loc avut, plin de voie bună – şi pîine destulă, şi vin destul. Cînd nu prea rodeşte via, rodeşte grîul, cînd nu prea cresc grînele, creşte tutunul. În dreapta gării – hambare, în stînga – butoaie, munţi întregi de lăzi pentru transportarea fructelor. În sfîrşit, ce mai vorbă lungă... De atîtea ori a tot trecut cu trenul pe-acolo, încît ştie cum se rînduiesc cele opt litere de metal bătute sub streaşină gării. Ştia cînd şi ce se poate cumpăra la bufetul de-acolo, îi cunoştea pe toţi cei trei impiegaţi ce făceau de serviciu cu schimbul şi mult s-ar fi mirat dacă cineva i-ar fi spus că această gară se va împlînta în viaţa lui, se va situa alături de mult iubitul său Petreni, îi va lua chiar locul şi, la treizeci de ani, el va fi dus cu targa la Spitalul Republican, prin străduinţa aceloraşi Verejeni... Aşa e, hotărît că e aşa, dar, culmea culmilor... De-abia ieşit din spital, cu gîndul la Petreni, la vechea şi blînda lui gară, dor îi era totuşi de gara cea dată cu var, aşezată la jumătate de drum între Carpaţi şi Marea Neagră. Îi era dor, o, ce dor îl mai ţesea, cum ar mai fi vrut el să coboare

18

la Verejeni, dar se răscula împotriva acestei întoarceri toată demnitatea lui de om. Bucovina cu toţi fagii ei stătea alături şi-i zicea: nu cumva să te împingă păcatul... „Doamne, şi măcar de n-ar fi fost furtuna ceea din miez de noapte...” Horia şade pe laviţa de piatră, alături zace uitată puţina lui avere – geanta şi plasa cu portocale. Poate pentru că avea o zi grea, poate din alte motive, dar i s-a făcut deodată scîrbă pînă şi de lucrurile sale. În geantă avea nişte haine, căci fusese internat în spital prin martie, mai era încă frig, iar portocalele le cumpărase chiar în dimineaţa aceleiaşi zile. N-avea de gînd să facă cumpărături, ştiind c-o să-l încurce cînd va porni prin oraş cu treburi, dar, cum a ieşit din spital, a zărit cîţiva muncitori descărcînd dintr-un camion, de-a dreptul pe trotuar, lăzi cu portocale. O mulţime de femei aşteptau să le vină rîndul – pentru copii, îşi ziceau una alteia, de parcă şi-ar fi cerut iertare. Horia, pentru că avea pe undeva un băiat, a rămas şi el să stea la coadă, deşi nu hotărîse încă la care din cele două gări să coboare. Las’, se gîndi, portocalele, orişicum, sînt o raritate acum, în pragul primăverii. Dacă nu mă întorc, găsesc prin cine să le transmit... — Hai noroc, măi ţică! Un moscălaş s-a iţit de printre lespezile de piatră din care erau făcute laviţele din preajma monumentului. S-a aplecat să-l vadă mai bine şi a zărit o întreagă armată de moscălaşi ce stăteau nemişcaţi în adîncul crăpăturii. Acolo unde era soare, stăteau, pur şi simplu, unul în altul. Ştiau, diavolii, că soarele primăvara e dulce numai acolo, la dosiş, unde nu te ajunge vîntul.

19

Horia s-a bucurat de-o asemenea vecinătate, s-a bucurat de parcă gîzele ar fi fost şi ele venite din Bucovina să facă Universitatea la Chişinău. Acum o fi ajuns şi ele la greu, li s-o fi făcut şi lor dor de baştină. Mai rămîneau însă pe aici, o fi avînd niscaiva treburi pe la ministere. Spinările lor mici, cărămizii, punctate cu negru, stăteau nemişcate şi îndîrjite, de parcă ar fi făcut o mare treabă, încălzindu-se la soare. Tot urmărindu-le acolo, în crăpătura lor, Horia s-a gîndit: da ce crezi! Te pomeneşti că toate pe lume nu-s decît nişte nimicuri şi singurul lucru înţelept este să ştii a deveni primăvara gîză, să ieşi nu pe mult din văgăuna ta, să-ţi alegi un locuşor şi să stai încălzindu-te la soare... „Mă rog... Dacă se pune aşa problema, mergem să ne încălzim la soare...” Trebuia, fireşte, să-şi caute un alt loc. Pe laviţele de piatră e şi frig, şi lume multă. Stătea şi chitea încotro s-o ia. În anii studenţiei colindase destul Chişinăul. Cu toate că era băiat modest şi nici bani mulţi nu prea avea, se pricepea totuşi şi el pe unde s-o cîrneşti ca să ajungi acolo unde poţi rămîne singur. Pînă la urmă, pentru că toate aceste locuri tăinuite erau, oricum, legate de Lacul Comsomolului, şi-a luat geanta, plasa cu portocale şi a pornit iară la deal, spre strada Livezilor. Nu se simţea bine. Ori că prea devreme părăsise spitalul, ori că zguduirea de la răscruce l-o fi consumat, dar s-a pomenit că iară îi vîjîie în urechi, îl încearcă un fel de lîncezeală, şi braţul sting începe a-l deranja. Coborînd scările spre lac, a zărit în dreapta o scenă mică a teatrului de vară. Era o construcţie făcută de flori de cuc, pentru

20