Bobocel Cu Ale Lui (Ion Druță) [PDF]

Zitiervorschau

Boboce l cu ale lui Ion Druță

Șaga S-a întâmplat tocmai așa cum a și spus el c-o să se întâmple.Până să-i fi dat drumul la școală,l-au tot dres,l-au tot povățuit,încât a întârziat chiar din prima zi,de la prima lecție.A stat o vreme în coridor cu inima cât un purice,a pândit momentul potrivit,și când învățătoarea a ieșit pe o clipă din clasă,el s-a strecurat printre cei mărunței și s-a așezat pe o bancă din fund.Dar,pe semne ,că învățătoarea dovedise de acum să-i numere,pentru că,de îndată ce s-a întors,a aruncat,așa,o privire în clasă,s-a oprit cu ochii la dânsul și l-a întrebat: -Măi Țică,tu de unde mi te-ai luat? Băiețelul a adunat cu greu un pic de curaj. -Am intrat iaca pe ușa asta.Că alta pe unde eram să intru! -Și,odată ce-ai intrat,poate ne spui și cum te cheamă?Să te trecem aici,la catalog. -Bobocel.Andrei Bobocel. -Cum Bobocel?Parcă lui tată-tău îi spune Boboc! -Lui îi spune așa,pentru că îi mare,dar eu,pentru că îs mititel,ar trebui să mi se zică Bobocel. -Și cine te-a învățat un lucru ca aista? -Nimeni.M-am gândit eu așa,cu mintea mea.

-De,dacă vrei,te scriem Bobocel.Numai să ne spui dinainte-până in ce clasă ai să fii tu Bobocel și când să te scriem ca și pe tatăl tău-Boboc. Băiatul a cugetat o vreme. -Apoi,ai să vezi și mata singură,că doar nu degeaba ești pusă învățătoare peste noi.Ai să vezi cum oi merge eu cu învățătura,cu creșterea,cu purtarea și când ai să mă găsești oleacă mai răsărit decât sunt eu amuia,mă ștergi de Bobocel și mă scrii Boboc. Învățătoarea scria în catalog zâmbind.Au prins a râde,în urma ei ,și toți cei douăzeci și ceva de copii-până la urmă a prins a zâmbi și Bobocel.Să știi că a nimerit bine.Zicea odată tata lui,că oamenii care știu șaga nu pot fi oameni răi,și apoi că chiar așa și este.

Buzunarele Seara,când vine tata acasă,mama îl întreabă: -Azi pe unde ați umblat? Tata nu zice nimica,dar începe a se căuta prin buzunare.Ceea ce găsește,scoate și pune pe masă.Dacă găsește un măr,înseamnă că au fost la livezi.Dacă scoate un strugure de poamă,înseamnă că au fost la vii.Dacă pune pe masă o patlagică,inseamnă că au fost la grădini.Dacă scoate un ciocălău,înseamnă că au fost la păpușoi. Duminica mama se duce să-și vadă neamurile și,când se întoarce,sora Ileana o întreabă: -Pe la cine ai mai fost? Mama nu zice nimic,dar începe a se căuta la straie,și cu toate că femeile nu prea au buzunare,găsește și ea câte ceva,iar ceea ce găsește-pune pe masă.Dacă scoate o

bucățică de fagure cu miere cu tot,înseamnă că a fost la moșul Petrea.Dacă scoate o hrincă de caș proaspăt,înseamnă că a fost la nașul Ilie,Dacă aduce alune sau porumbrele,înseamnă că a fost la bunica Ruța. Când Ileana se întoarce de pe undeva,Bobocel o întreabă: Pe unde mi-ai umblat? Fetele n-au buzunare de loc,dar pentru că frățiorul a stat la poartă și a așteptat-o,și a întrebat-o de unde vine,Ileana începe a cotrobăi prin casă și găsește ea câte ceva pentru dânsul.Dacă face rost de vre-o prună-două,înseamnă că a fost la o prietenă de-a ei.Dacă descoperă o prăjitură uitată pe undeva,înseamnă că a fost la club ori la chino.Atnci,însă,când fură pentru el o lingură două de dulceață,înseamnă că pe unde a fost ea e mare secret,și lui Bobocel nici măcar nu i se cuvine să știe pe unde a fost ea. Are și Bobocel vreo trei buzunare.Cum numai iese din casă,Javra îi sare cu două labe pe piept,să-l întrebe ce i-a adus.Și,fiind băiat bun,Bobocel împarte cu dânsa totul ce găsește prin buzunare,iar dacă cee ace are el prin buzunare nu se mănâncă ori nu le place câinilor,se duce și-i scoate câte ceva din casă. Atunci când Javra se vâră în fundul șopronului,acolo unde are doi țâncușori,amândoi țânci îi sar înainte,s-o întrebe pe unde a fost și ce le-a adus.Javra se culcă pe-o parte,țâncii se vâră cu botirile în pântecele ei și dau din codițe a mare plăcere.Odată,când tata s-o întâmplat să fie acolo sub șopron,tocmai când Jvra le dădea țâncilor să sugă,s-o uitat el așa,la dânsa și s-o mirat:

-Ca să vezi!N-are buzunare,da știe ce să le aducă!

Pârtia Dacă s-a întâmpla să fie trimiși la lucru în clohoz,Bobocel,s-a duce împreună cu mama lui. Și acolo pe unde n-o să mai poată el,l-a ajuta mama,acolo unde n-a înțelege el,i-a lămuri mama și lasă că până la urmă s-or întoarce ei seara nu mai rău decât alții. Dacă s-a întâmpla într-o duminică la club să cânte muzica și vor fi puși ei cu toții să joace,el o s-o aleagă pe sora lui,Ileana,Și pe unde nu s-a pricepe el,l-a învăța sora,dacă na ști bine cum să ducă fata în joc,l-a duce sora pe dânsul și lasă că n-or fi ei de râsul lumii.Dacă s-a întâmpla să ajungă,așa deodată,om mare și ar trebui să-și ridice casă în sat,l-a ruga pe tata să-l ajute.

Și acolo pe unde n-a putea el,l-a ajuta tata,acolo unde na ști el cum,o să-l povățuiască tata și lasă că n-or face ei o casă mai urâtă decât celelalte. Dacă,ferit-a sfântul,s-a întâmpla să fie război,el se va duce la bătaie cu bunicul.Că bunicul a trecut deamu prin două războaie și are petru medalii.Acolo unde o să se teamă el,l-a îmbărbăta bunicul,acolo pe unde n-o să poată el trece,l-a trece bunicul,și lasă că s-or întoarce ei de la bătaie tot atât de bine com s-or întoarce și ceilalți. Cu astfel de gânduri vine Bobocel dis-de-dimineață,cu portofelul în spate,spre școală.Și îi pare grozav de bine,că are atâtea neamuri și n-au să-l lase în drum la nevoie,numai că toate acestea vor veni,hăt,mai târziu. Ar avea el și acum nevoie de o mână de ajutor.Deseori stă singurel lângă tablă și așteaptă,dar,ca să vezi-din atâtea neamuri și nu se repede nimeni. -Pentru că la învățătură,-i-a lămurit odată tata,-e tot așa,ca și când omul pornește iarna la drum.Singur își face pârtie,singur merge pe drumul cela.Altul,chiar de-ar vrea,nare cum să-l ajute.

Destăinuire Nu mai luminează soarele pe cer.Nici soare,nici nori,parcă nici cer senin nu mai este deasupra satului. Nu mai cântă păsările prin livezi.Nici păsări,nici livezi și nici măcar locurile pe unde au fost odată livezi nu mai sunt.

Nu mai râde casa vecinului,când o privești,așa din drum.Nici casa vecinului din dreapta,nici a vecinului din stânga,și nici o casă în toată mahala nu mai râde. Nu mai vrea să intre penița în toc.Tocul,la rândul lui,nu mai vrea să intre în penal,penalul nu vrea să încapă în portofel,iar portofelul nu vrea să se ascundă sub masă.Atunci când bietul Bobocel e în culmea deznădejdii,un braț moale și cald se culcă pe umerii lui și sora Ileana îl întreabă încetișor,în șoaptă: -Ei,și de ce v-ați sfădit voi? -Cu cine? -Știu eu...Că doar te-ai fi sfădit cu cineva,acolo la joacă. -Mata de unde știi? -După nas se vede. Bobocel oftează a vremuli grele și poate pentru că sfada ceea îl doare atât de mult,poate pentru că sora îl întreabă tăinuit,în șoptă,începe a-i destăinui totul de-a mărunțelul.Și,o,minune a minunilor! Nu dovedește el să ajungă cu istorisitul până la capăt,când deodată penița intră în toc și tocul intră în penal.Casa vecinului din drapta începe a zâmbi,zâmbește și cealaltă casă a vecinului.Se întorc livezile înapoi pe la locurile lor,în livezi se întorc păsările.Deasupra satului apare iar cerul,pe cer apare soarele și se face o zi atât de frumoasă,încât nu poate un suflet de copil să nu iasă în drum.Iar cum apare Bobocel în drum,se pornește altă joacă și nimeni nu mai ține minte de cele ce-au fost.

Ca să vezi ce înseamnă când ai soră pe lume.

Propozi ția Vine Bobocel de la joacă,plin de cerneală și fericit de nici nu mai vede pe unde calcă.Mamă-sa îl oprește în mijlocul

casei și se uită la dânsul lung,să vadă de nu cumva i-au schimbat băiatul acolo.la școală.Pare că nu i l-au schimbat. -Cum a fost azi? -Ehei,stai mata să-ți spun...Era cât pe ce să întârzii. Când o ajuns Javra noastră în ograda școlii,acolo erau deamu vreo patru țânci-și Lupușor a lui Petrică,și Tuzic a lui Dominteanu,și Vilcan a celor doi frați gemeni... Mama pare să se mire de un asemenea lucru: -Ei,ei? Javra noastră n-o hămăit la dânșii,dacă ei,proștii,s-au speriat de dânsa și au tulit-o care încotro.Noi ne-am pornit după dânșii,dacă tocmai atunci o sunat clopoțelul și ne-o chemat la clasă. -Așa.Pe urmă ce-o mai fost? La prima recreație s-au jucat de-a mijatca.Javra se făcea că se ascunde,iar Lupușor cu Tuzic se duceau s-o caute.Mai apoi o venit rândul lor să se ascundă,și până i-am tot pus noi la cale pe unde ar fi mai bine să se ascundă,iar o sunat la clasă. -Ca să vezi câtă minte are clopoțelul cela!Și pe urmă? -La recreația cea mai mare o fost bătaie.Adică cât pe ce era să fie bătaie.Lupușor s-o repezit la Tuzic.dacă acela nu-i fricos.Pe urmă,ce le-o venit lorhai s-o dee jos pe Javra,dacă Javra noastră îi voinică,pe dânsa n-o dai jos cu una cu două.Și numai bine ce au început ei a se hârjoni,că s-a muntuit și recreația cea mare.

-Slavă Domnului!Și o mai fost ceva pe-acolo la școală? -O mai fost o recreație,dacă ei deamu s-au săturat unul de altul,și nu le era de joacă-așa,numai oleacă... -Bine-zice mama,-dar au învățat țâncii ceia macar cevaceva? Bobocel rămâne foarte mirat de-o asemenea întrebare. - Cum să nu!Au învățat cât o încăput întrânșii. -De- vorbă? -Iaca,de-o vorbă,au învățat ce se cheamă propoziția. -Și ce se cheamă propoziția? -O gândire.O gândire spusă sau scrisă. Mama își plioscăiește mâinile a mare mirare. -Ia te iută niata!Atâta țâncăraie în satul ista,aleargă pe toate drumurile,de nici nu mai ai pe unde trece,și cui să-i vină în cap,că ei deamu știu ce se cheamă propoziția.

Cugetări Bobocel stă în pat și cugetă:

-Ca să vezi!Vântul adună nori,norii seamănă omăt,când prinde a se încălzi vremea,omătul se topește.iar când peste noapte se întoarce gerul,la streșinile casei apar țurțuri.Din țurțuri se fac gâlci. Și nu este singura minte,pentru că,să vezi: -Când omul zace la pat,vremea se oprește,așa,deodată,de parcă ar fi fost și ea pusă în așternut,și din dimineață nu se mai face zi plină,iar ziua nu se mai înserează,și dacă până la urmă a înoptat,apoi vai de steaua ta până se mai face odată ziuă. Unde mai pui că: -Oamenii vindecă gâlcile cu oblojeli,cu lapte firbinte și unt,cu prafuri amare,dar toate astea nu ajută,pentru că gâlcile ar trebui lecuite cu totul altfel.Îl lași pe cel bolnav să se uite măcr pe-o clipă,măcar cu un singur ochi să se uite,să vadă ce se face la dânsul acasă,și să vezi cum îi trece. Ți-ai găsit însă lume să te înțeleagă: -Ori de câte ori ar fi copilul ascultător,nimeni nici gând să-l laude,de parcă așa și s-ar cuveni,iar dacă o singură dată nu ascultă,apoi să vezi cât îi scot ochii că n-a ascultat și amu vezi cum a pățit! Necazurile estea până la urmă s-or trece ele,dar: -Toată bogăția pe care o are la sufletul luiportofelul,creioanele colorate,săniuța și o patină cu bocnc,ce stă și așteaptă gheță pe iaz-toate astea s-au ieftinit,așa,de odată,nu mai costă azi nimic,și Bobocel se

gândește-ce se face el dacă gâlcile îi trec,iar averea lui așa și rămâne ieftinită? La acestă întorsătură a cugetărilor se aude glasul tatei: -Măi băiete,măi,ia vezi tu să nu pun mâna pe cureaua ceea... -Da de ce să pui mata mâna pe curea? -Știi tu de ce. Bobocel se întoarce pe cealaltă parte și adoarme.Iar somnul,spune felcerul,e moartea gâlcilor.

Ciocanul Umblă tata ba prin casă,ba pe-afară și se supără din ce în ce: -Iaca,bre,mai nu demult erau la locul lor și cleștele și ciocanul,iar amu,pentru că-mi trebuiesc,nici tu clește,nici ciocan! Nu dovedește a se potoli tata și începe a se văicăra mama: -Aracan de mine,bunătate de cuțit mi-am cumpărat de la cumparativă și am zis c-o să-mi ajungă pe-o viață,iar amu ia cuțitul dacă ai de unde. Nu apucă bine a se potoli mama și se stârnește bunica: -Fată hăi,voi n-ați văzut foarfecele celea mari?Iaca,le așez cu mâna mea alături și până pun ață în ac-nu mai sunt alături. Cum numai bunica mântuie să-și bocească foarfecele,apare Ileana: -Măi spânzuratule,măi!Pentru că ți-o trebuit ție o bucată de sârmă,să-mi scoți tu andrelele din împletitura la care muncesc de o săptămână întreagă? Bobocel stă ascuns în casa cea mare și se gândește că degeaba-niciodată cei mari n-au să poată înțelege pe cei mici.Pentru că celor mici uneori începe a li se năzări ,că au crescut deamu mari,,și mari fiind își găsesc de lucru ca toși oamenii,dar vine ciocanul,vin cleștele,și aceste blestemate

lucruri ale casei nu vor să intre în joaca celor mici,nu vor săi recunoască de mari,și până la urmă,după ce-și stâlcesc,după ce-și julesc mâinele,cei mici lasă lucrurile acolo unde au fost rușinați și se duc unde îi duc ochii. -Bine,măi,-zice deodată tata,intrând în casa cea mare,toate aste le înțeleg,ei,hai,mă rog,-dar poți tu pune lucrurile la locul oor,acolo de unde le-ai luat? Bobocel tresare-de unde să fi știut tata unde îi el? Vede ciocanul în mâinile lui și se gândește-ciocanul i-o fi spus.Mare trândav e și ciocanul cela al lor-se face blând,cuminte,da ține numai cu cei mari.Cu cei mici nu vrea să țină.

Hulubii Filipaș zice: -Măi,da ce-ar fi să fac eu un hulub de hârtie,să mă sui cu dânsul pe nucul cela din vârful dealului și să-i dau drumul. Băieții zic:

-Ar fi strașnic. Filipaș râde de isprava pe care ar pune-o la cale,și zice: -Măi,da ce-ar fi,dacă vântul ar lua hulubul cela al meu și lar tot duce până,hăt în mijlocul pădurii. Băieții zic: -Ar fi grozav. Filipaș se mai bucură o dată,după care zice: -Apoi,ce-ar fi,dacă ar nimeri hulubul cela al meu în cuibar la niște hulubi sălbatici,iar hulubii ceia sălbatici,după ce l-ar tot purta prin musaferie de la unul la altul,i-ar face și lui acolo un cuibăraș. Băieții zic: -Ar fi nemaipomenit. Filipaș își scarpină ceafa și zice: -Măi,și apoi ce-ar spune lumea,dacă hulubul cela al meu ar scoate pui,tot de hârtie,și ar veni într-o zi să zboare peste satul nostru-hulubul cu tot cu hulubași... Băieții nu mai pot de atâta ispită: -Dar ce stai,bre,și nu faci odată hulubul cela?! Filipaș oftează,se uită în cu totul altă parte și încearcă să schimbe vorba-el nu știe a face hulubi de hârtie.Băieții știu,dar ce folos,hulubii lor nici sus de tot nu se ridică,nici la pădure nu ajung.Unde să-ți mai scoată ei pui și să se întoarcă deasupra satului!

Inima Mai spre primăvară în școală nu ajungea cretă.Atunci când se măcina ultima fărâmioară de cretă între degetele școlarului scos la tablă,învățătoarea se ducea prin clasele vecine să împrumute cretă,iar cel scos la tablă petrecea câteva clipe ca în sânul lui Dumnezeu.Îi strunea pe tovarășii săi,să stee bine în bănci,se plimba încoace și-ncolo,cum făcea învățătoarea,trăgea cu coada ochiului în catalogul lăsat pe masă,căci nici nu știu când și cum mai apare acolo

o notă în dreptul numelui tău,și e mare lucru să fie nota ceea bună pe lângă toate. Visul cel mare al lui Bobocel era să petreacă și el puțin,uitat acolo de învățătoare,lângă tablă,dar s-a scurs multă apă pe Nistru până a venit și rândul lui.Dar a venit,și iată-l stingherit în fața clasei.Nu-i ajunge suflare a-l face pe dascălul ,nu-și strunește tovarășii,nu se amestecă în hârjoneala lor.Atâta doar că s-a apropiat de catalogul lăsat pe masă,să vadă cum stă el cu notele.Și pentru că era al doilea în listă,Și-a văzut îndată numele. Boboc Andrei-stătea scris acolo. «Ca să vezi cum mai cresc copiii,-s-a gândit el.-Toată lumea mă știe de Bobocel,toți mă cheamă Bobocel,dar în catalog deamu scrie Boboc,așa cum se scrie și tata meu». Învățătoarea,Elena Petrovna,i s-a părut deodată a fi unul dintre cei mai dragi oameni de pe lume,i se părea chiar că seamănă oleacă cu mama lui.Nu putea să nu semene,pentru că numai mama lui știa cum a fost el până mai nu demult și cum este el amu.Iată însă că a mai apărut un om pe lume,care știe totul despre dânsul,și inima lui Andrieș se bătea să iasă din piept nu alta.Băiatul însă stătea mândru și destoinic lângă tablă,pentru că,cum zicea tata lui-de aceea și are omul inimă,ca să bată.