Antropologia Crestina [PDF]

Zitiervorschau

Vișenescu Adrian – Constantin Anul IV Pastorală Grupa a- X - a

Antropologia crestina (crearea omului) 1. Introducere. Antropologia creştină este învăţătura despre om întemeiată pe Revelaţia dumnezeiască. Trei sunt temele principale ale antropologiei creştine: originea omului, constituţia fiinţei omeneşti şi menirea omului. Antropoligie este cuvânt de provenienţă grecească (antropos) ce înseamnă „om”. Geci antropologia este şi partea ce se ocupă cu studierea creaţiei omului şi a stării lui după creare.1 Omul este ultima şi cea mai de seamă dintre creaturile pământului, el este încheierea şi coroana creaţiei. După natura lui dublă, trup material şi suflet spiritual 2, omul aparţine şi lumii materiale şi celei spirituale, el aflându-se la întretăierea dintre ele şi constituind o împreunare a acestora, „o lume mică”, microcosmos, „chip al lumii celei mari”, al macrocosmosului (Mărt. Ort. I; 18). Astfel, atât prin structura sau constituţia fiinţei lui, ct şi prin demnitatea şi rostul lui în lume, omul este de la început ridicat deasupra tuturor celorlalte făpturi pământeşti. După cum am spus crearea omului a fost ultima lucrare ce a încheiat şirul „Zilelor Creaţiei” ca o încununare a tuturor celor create de Dumnezeu, căci după cum o mărturisesc Sfintele Scripturi după ce Acesta a creat omul s-a odihnit (Fac. II; 2) fiind mulţumite de toate câte făcuse considerândule „bune foarte” (Fac. I; 31). Dintre toate făpturile create de către Dumnezeu, omul a fost o cratură aparte, acesta fiind încununat cu raţiune de a gândi, lucru ce la făcut să fie diferit de celelalte creaturi.3

1

***, Mic Dicţionar Enciclopedic, Ediţia a II-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 47. Damaschinul Sf. Ioan, DE fide ort, p. 13, P.G XCIV, 1153, B, fila 56. 3 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă (manual pentru seminariile teologice), Ed. Renaşterea, Clij-Napoca, 2005, p. 148. 2

1

2. originea omului. Ca toate făpturile, omul îşi are originea la Dumnezeu, dar pe când celelalte făpturi apare prin simpla exprimare a voienţei divine, „să fie”(Fac. I) omul este creat după asfat dumnezeiesc şi prin lucrare directă, nemijlocită, a lui Dumnezeu Însuşi. „şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră ... Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”(Fac. I; 26-27) . Omul, ca „micşorat doar cu puţin decât îngerii” (Ps. VIII; 6) pe scara creaţiei, vine îndatî după îngeri, şi faţă de toate fiinţele pământeşti şi sensibile ocupă locul întâi şi cel mai înalt. Deci, cum a provenit el? În ce fel e natura lui şi în ce constă superioritatea lui faţă de natura tuturor fiinţelor pământeşti, şi care este menirea lui? La toate aceste întrebări, Revelaţia ne dă răspunsuri, deşi scurte, totuţi foarte lămurite şi îndestulătoare. După descrierea lui Moise, îndată ce au fost create toate făpturile pământului, Dumnezeu crează pe om (Fac. I; 26-27). Deja, sfatul lui Dumnezeu înainte de crearea omului care n-a avut loc la crearea celorlalte făpturi pământeşti, arată calr, pe de-o parte că în crearea omului era să se arate o anumită activitate creatoare a lui Dumnezeu deosebită de cea arătată la crearea întregii lumi văzute, iar pe de altă parte, că în urma acestei activităţi creatoare era să apară o anumită fiinţă deosebită de toate celelalte fiinţe ale pământului. Apoi, mărturia că în safatului lui Dumnezeu a fost hotărât a se crea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că el a fost întradevăr creat după chipul lui Dumnezeu, ne întăreşte mai mult în ideea că omul e cea mai deosebită creatură de pe pământ, păsă de Creator mai presus de toate făpturile pământului. E drept că scriitorul Facerii nu explică amănunţit ce trebuie să înţelegem prin chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat omul, dar el arată una din acţiunile sau urmările acestui chip, urmări ce aveau să se manifeste în raportul omului către natura văzută, şi anume că omul trebuia să devină domn atât pământului cât şi a tot ceea ce este viu pe el. Judecând după acest indiciu prebuie să pesupunem, că chipul lui Dumnezeu după care a fost creat omul, se cuprinde, după idea lui Moise, întrun oarecare caracter de stăpânire, de împărat al naturii omeneşti apropiată, într-un anumit

2

raport, de natura lui Dumnezeu şi deci capabil de a se înălţa şi a împărăţi asupra a tot ceea ce e pământesc şi material. Aceasta trebuie să-o presupunem fiindcă menirea omului de a stăpâni tot ce e pământesc, stăpânire, asemănătoare, în oarecare raport, cu însăşi autoritatea lui Dumnezeu asupra lumii, presupune în om, anumite facultăţi şi puteri dăruite de Dumnezeu, şi anume astfel de facultăţi şi puteri, care îl fac până la un punct asemenea cu Dumnezeu şi care îi dau posibilitatea să fie împărat şi stăpân al pământului şi a tot ceea ce este pământesc. Tot această idee despre misiunea şi menirea înaltă pe pământ a omului o cuprinde, în sine şi noţiunea despre chipul lui Dumnezeu atribuită omului, căci orice chip presupune în mod necesar o apropiere cu prototipul, şi deci chipul lui Dumnezeu în mod necesar presupune o asemănare a omului cu Dumnezeu. Fiindcă dintre toate fiinţele pământeşti numai omul a fost împodobit cu chpul lui Dumnezeu, înţelegem de aici că el trebuie să fie pe pământ i fiinţă deosebită, fiinţă distinctă după natura şi deminitatea sa de toate făpturilr pământeşti şi deci să stea incomparabil mai presus decât tot ceea ce este pământesc şi material.4 Adevărul creatiei directe a primilor oameni de către Dumnezeu este amintit în multe locuri ale Sfintei Scripturi (Iov. X, 8; Lc. III, 8; Ecc. XII, 7; I Cor. XV, 47; I Tim. II, 13; I Cor. XI, 8), adevăr comfirmată de Însuşi Mântuitorul (Mc. X, 6-8; Mt. XIX, 4-5) şi învăţat apoi de întrega Sfântă Tradiţie, ceea ce rezumă Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu îl crează pe om cu mâinile Sale din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asemănarea Sa. A făcut trupul din pământ iar sufletul raţional şi gânditor, i-a dat-o prin suflarea Sa proprie.”5 Prin urmare trăsăturile cele mai mici, în care Moise descrie în primul capitol al Facerii „crearea omului”6, ne dă o idee limpede, atât despre particularitatea actului creator al lui Dumnezeu cu privire la crearea omului, cât şi despre prerogativa deosebită a naturii omeneşti, manifestată în lume în puterea acestui act. Afară de acestea, în acpitolul al IIlea ne sunt relatate unele amănunte foarte însemnate, cu privire la crearea omului şi anume: „şi a creat Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ şi a suflat asupra lui Duh de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu”(Fac. II; 7). Aici se vorbeşte foarte calr nu numai despre acţiunea deosebită şi nemijlocită a lui Dumnezeu, de la care vine originea omului, 4

Vladimir Lossky, Théologie mystique de L’Eglise d’Orient, Aubier, Paris, 1944, p. 75. Ioan Damaschin, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p.94 6 P. Evdokimov, L’Orthodoxie, Ed. Delachaux et NiestLé Neuchâtel, 1965, p. 98. 5

3

dar se pot deosebi în această acţiune a lui Dumnezeu încă două acte dintre care unul e referitor la formarea trupului omului, iar altul la originea sufletului omenesc. Trăsăturile în care se descriu aceste două acte sunt aşa de caracteristice şi de mare însemnătate că, explicate cum se cuvine, aruncă multă lumină atât asupra raportului creator al lui Dumnezeu către omul creat cât şi asupra prerogativei naturii omeneşti create de Dumnezeu. De aceea, urmează ca noi să vorbim mai pe larg asupra originii trupului cât şi a sufletului omenesc.

3. Natura omului, trup si suflet. Omul este constituit din două elemente deosebite, unul material şi celălalt spiritual, trup şi suflet. Trupul omului este luat din pământ, fiind astfel compus din materie şi, prin aceasta, în tot cursul acestei vieţi omul stă în strânsă legătură cu tot ceea ce este pământesc. Trupul este muritor, iar sufletul nemuritor. Trupul este făcut ca „să se întoarcă în pământ cum a fost, irar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat”(Ecl, XII, 7). Sufletul este creat de Dumnezeu, nu emanat din El. Prin suflet omul stă în legătură cu Dunezeu şi cu lumea spirituală. Dumnezeu voind al crea pe om, a făcut mai întâi trupul lui din pământ, adică din elementele primare care deja existau, dar l-a făcut în chip deosebit, deoarece a fost nevoie de acţiunea nemijlocită a lui Dumnezeu pe când toate celelalte făpturi, neexculzând nici organismele animelelor, l-a creat numai cu porunca sau cuvântul. Aceasta arată clar că organismu omenesc, deşi creat de Dumnezeu din aceleaşi elemente din care au fot create mai înainte toate organismele animale, totuşi era departe de a fi unul şi acelaşi cu dânsele şi că, faţă de ele, organismul omului avea ceva deosebit, incomparabil mai perfect şi superior. Deci trupul omului a fost creat de Dumnezeu pentru ca să fie insuflat cu suflare de viaţă şi din această cauză numai omul trebuia să fie cu suflet viu. Prin urmare dacă nu ar fi fost suflarea de viaţă în trupul omului el nu ar fi fost viu şi complet cum este omul actual. Pe de altă parte dacă nu ar fi fost trupul omului în care să se sufle fuflarea de viaţă şi care să primească sufletul, atunci omul iarăşi nu ar fi putut fi complet şi deci o fiinşă care să întrupeze în sine unitatea lăuntrică şi organică şi formată din cele pământeşti şi cereşti, din cele materale şi spirituale. De aceea însemnătatea trupului omenesc creat de Dumnezeu, se determină nu atât prin el însuşi, pe cât de scopul înalt pentru care a fost 4

creat fiind predestinat şi adaptat a asliji pentru totdeanua ca organ esenţial şi indenspensabil pentru toate funcţiile vieţii sufletului omenesc, sădit într-însul de Dumnezeu sau ca să fie totdeauna, deşi parte inferioară, totuşi esenţială şi indinspensabilă naturii omeneşti. În această manire înaltă după cum şi în adaptarea corespunzătoare cu ea, se cuprinde acea prerogativă deosebită a trupului omului, prin care el se dosebeşte mult de toate celelalte organisme animale, care se aseamănă cu el, dar sunt acomodate numai pentru puterile curat fizice. Aceeaşi privire la însemnătatea trupului omenesc o are şi toată revelaşia. După învăţătura Revelaţiei, deşi trupul omenesc, după căderea omului, i.a fost dat, să se întoarcă în ţărână sau în pământul din care el a provenit la început iar sufletul omenesc la izvorul său, adică la Dumnezeu (Ecc. XII, 7), totuşi în curgerea întrgii vieţi pământeşti, trupul trebuie să slujească şi slijeşte sufletului ca tovarăşi necesar şi nedespărţit, ba chiar ca un fel de conlucrător în toate direcţiile şi acţiunile lui vitale.

4. Originea trupului Aşa au învăţat despre originea trupului Sfinţii Părinţi şi învăţătorii bisericeşti. Mai întâi, acei dintre părinţi care au avut ocazia să se refere la istoria cum Dumnezeu a creat trupul omului, luând ţărână din pământ şi care au văzut aici un indiciu despre o deosebită acţiune creatoare a lui Dumnezeu, manifestată la crearea trupului omenesc iar în această acţiune a lui Dumnezeu au văzut un indiciu despre demnitatea deosebită a trupului omenesc faţă de alte organisme pământeşti, Teofil al Antiohiei, referindu-se la aceasta, observă: totul a făcut Dumnezeu cu cuvântul (afară de om), socotind acestea ca de puţină însemnătate, dar pe om şi crearea lui nemuritor, a crezut-o ca lucrare vrednică de măririle Sale”7 Vasile cel Mare cu aceeaşi ocazie precizează astfel: „originea omului e mai superioară decât originea totului. Căci a zis că Dumezeu, a luat ţărână din pământ şi l-a creat pe om (Fac. II, 7). El crede vrednic de a crea trupul nostru cu mâna Sa proprie; nu a fost întrbuinţat înger pentru creare, nu ne-a produs pământul singur prin sine, ca pe greieri, nu puterilor slijitoare l-a poruncit să creeze ci luând ţărână din pământ, creează cu propria Sa mână. (...)Dacă s-ar fi zis numai: a creat, s-ar fi putut crede că la creat ca pe 7

Teofil al Antiohiei, Către Autholic, P.S.B.cartea a 2-a, n 18, p.78.

5

fiecare, ca pe plante, ca pe iarbă. De aceea pentru ca să te păzească de a te crede una cu animalele sălbatice şi necuvântătoare, pentru ca să arate deosebita acţiune creatoare a lui Dumnezeu faţă de tine, Cuvântul (lui Dumnezeu), s-a exprimat aşa: a luat Dumnezeu ţărână din pământ. Acolo s-a zis că a creat, iar aici şi cum a creat: a luat ţărână din pământ, a creat cu propriile Sale mâini”8 În acelaşi sens explică cuvintele lui Moise despre chipul creării trupului omenesc şi Fericitul Teodoret căutând numai să înlăture întruchiparea antropomorfică, că Dumnezeu ar avea mâini trupeşti şi cu dânsele ar fi creat trupul omului, deşi împărtăşeşte şi confirmă în totul convingerea, că scritorul Facerii prin modul său de descriere, a voit să arate deosebita dispoziţie a lui Dumnezeu către natura omenească şi deosebita atenţie la crearea lui.9 Apoi învăţătorii vechi s-au oprit la însăşi organizarea trupului omenesc şi anume la acea acomodare înţeleaptă, pentru ca să servească ca organ pentru sufletul omenesc, care e mai presus de tot ce e pământesc şi material, şi au ajuns la acelaşi concluzii referitoare la superioritatea lui morală faţă de toate celelalte corpuri pământeşti. Unii, în poziţia dreaptă a trupului omenesc, şi în faţa sau în privirea lui întoarsă în sus către cer au văzut superioritatea lui înaintea corpurilor animalelor.10 După Irineu, trupul nu este numai locuinţa sufletului, ci în raport cu sufletul, este acelaşi lucru ca sfeşnicul în raport cu focul,11sau instrumentul faţa cu artistul;12după Tertulian, trupul omenesc e adaptat aşa de artistic pentru suflet, că e capabil să participe ca instrument ăn toate, chiar ăn cele mai ănalte direcţii vitale, cum e cugetarea, şi să-i servească, cu deosebire prin fizionomia feţei, ca oglinda care reflectează în afară de activitatea lui lăuntrică. Mai însemnat în această privinţă este următorul raţionament al Sf. Grigorie al Nisei, pe care îl reproducem în întregime.” Întrucât omul, zice Sf. Părinte, este fiinţă vie şi cuvântătoare, apoi a fost necesar a se face trupul lui aşa, ca el să fie armă corespunzătoare cuvântului. După cum vedem că muzicanţi îşi conformează muzica cu 8

Sfântul Vasile cel Mare, Despre sructura omului, P.S.B. Comentariul 2, n 1, 95. Fericitul Teodoret, Rezumatul decretelor divine, Epistolă cap IX; comp. Chiestiuni la Geneză XX, p.167. 10 Lactanţiu, Instituţiile divine, cartea a VII, August; Despre Geneză.Contra Maniheilor, cartea I, cap. XVII, n.28, p64. 11 Sfântul Irineu al Cartaginei , Contra Ereziilor, P.S.B., cartea a V-a, cap. 3, n.3, p. 104. 12 Ibidem, cartea a II-a, cap. 3 şi 4, n. 3, p. 61. 9

6

felul instrumentului şi nu se încearcă să producă în liră sunetul goarnei, sau ăn goarnă, sunetul flautului, tot astfel a fost necesar şi pentru cuvânt a se construi instrumente corespunzătoare, pentru ca el, exprimându-se, să poată scoate sunete corespunzătoare din părţile trupului, predestinte la formarea graiului. Pentru aceasta trupului i s-au dat şi mâini, căci se pot socoti cu miile cerinţele vitale, în care sunt de trebuinţă aceste îndemînatice şi folositoare arme, pentru orice fel de activitate atât în timp de pace, cât şi în timp de război; mai sunt însă trebuitoare, în primul rând , şi pentru cuvânt. Căci, dacă omul ar fi lipsit de mâini, atunci părţile feţii i-ar fi construite ca la animalele patrupede, şi în conformitate cu cerinţele de a se hrăni; atunci faţa lui ar fi primit forma lunguiaţă, îngustă la nări, iar la gură ar fi ieşit buze tari ţi groase, capabile de a smulge iarbă. Atunci şi între dinţi i-ar fi introdus o limbă, nu aşa după cum o vedem noi acum, ci o limbă cărnoasă, greoaie şi aspră, pentru ca să ajute dinţilor să rumege hrana, sau ca la câini şi la alte animale carnivore, care au o limbă moale pe margini, umedă şi care se învârteşte într-un de dinţi ascuţiţi ca ai fierăstrăului. Cum ar fi putut să formeze la om limba cuvântătoare, dacă în trupul lui n-ar fi fost mâinile, dacă structura gurii n-ar fi fost adaptată la ceriunţele pronunţării? Atunci negreşit omul ar fi trebuit, sau să latre, sau să miaune, sau să ragă, sau să mugească, ca măgarul şi boul, sau să scoată oarecare muget sălbatic. Acum însă, din cauză că trupului îi sunt date mâini, buzele sunt libere pentru serviciul cuvântului. Mâinile , prin urmare, formează avutul naturii cuvântătoare, şi sunt create cu scopul pentru ca să contribuie la comoditatea cuvântului(...) Fiindcă mintea (omenească) este o existenţă curat cugetătoare şi necorporală(...) apoi se cerea o aşa organizare, ca mintea, asemenea arcuşului, atingându-se de membrele glasului, să poată printr-o formare sau alta de sunete, săă descopere în afară mişcările ei lăuntrice. Şi, după cum oarecare muzicant artist, care din cauza bolii n-are vocea proprie, dar totuşi, îşi manifestă arta sa, tot astfel şi mintea omenească, capabilă a inventa orcie fel de cugetări, neputând să dea sufletului sensul decît cu ajutorul senzorilor trupeşti, se atinge, ca artistul iscusit, de aceste instrumentee însufleţite, şi scoţând dintr-însele sunete, manifestă ideile ei ascunse”.13 Mai important este faptul că toţi învăţătorii vechi nu numai că socoteau trupul omenesc ca organ artistic acomodat la cerinţele sufletului lui, dar şi ca o parte integrată a 13

Sfântul Grigore de Nissa, Despre lucrarea oamenilor(omenească), P.S.B., cap. 8 şi 9, n.16, p. 161şi 181.

7

naturii omeneşti, aşa că, după învăţătura lor, omul de aceea este om, că este alcătuit nu numai din suflet, dar şi din trup şi că dacă nu ar fi trupul, el nu ar fi om adevărat. În primele timpuri în Biserica creştină întâlnim o învăţătură foarte clară şi determinată despre acestea, şi anume la vechii apologeţi creştini, mai ales la Sfântul Iustin Martirul („Despre înviere”), Atenagora („Despre învierea morţilor”), Tertulian („Despre învierea trupurilor”) şi la Sfântul Irineu. Trupul este parte esenţială şi indinspensabilă a naturii omeneşti, idee pe care mai caracteristic decât alţii o explică Sfântul Irineu aşa: „sufletul şi duhul pot fi parte din om, dar nicidecum omul; omul perfect este unirea sufletului cu trupul, care a primit duhul Tatălui, căci făptura trupească singură nu este om perfect, ci este trupul omului şi parte a omului, iar sufletul nu este om, ci sufletul omului este parte a omului”14 Tot aşa au îvăţat despre însemnătatea trupului în alcătuirea naturii omeneşti şi toţi părinţii şi învăţătorii de mai târziu, fiindcă toţi admiteau conlucrarea lui constantă în acţiunile sufletului şi credea în învierea lui pentru viaţa viitoare. După cuvintele lui Chiril al Ierusalimului, „omul constă din două părţi, trup şi suflet.”15 Sfântul Vasile cel Mare are aceeaşi simplă afirmare despre compunerea naturii omeneşti „omul constă din trup şi suflet”.16 Grigore al Naziansului însă extinde puţin cele afirmate mai sus si spune despre natura omului: „omul prezintă prin sine unitatea văzutului şi a nevăzutului, constând din trup, produs din materie, şi din viaţă, insuflată în El, sau din suflet raţional”.17 După Ioan Hrisostomul, omul este „oarecare fiinţă vie, dublă, compusă din Două naturi: din suflet, care simte, cugetă şi din trup.”18 După Augustin, „omul nu este numai trup, sau numai suflet, dar constă din suflet şi trup”19, iar la Sfântul Ioan Damaschin, „Dumnezeu a creat pe om cu mâinile Sale din văzut şi nevăzut... la creat din două naturi..., l-a creat suflet şi trup”.20

14

Sfântul Irineu al Cartaginei, op.cit., cap. 6, n. 1, p. 143. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehismul, vol. IV, n.18, p. 67. 16 Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Isaia, P.S.B. cap. 1, n.13, p. 87. 17 Grigore de Nazians, Comentariul 38. Antropologie creştină. Referat biblic, P.S.B. cap. 5, n.11, p.91. 18 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliia 4 la Facere, P.G. LXI, 141, C 19 Fericitul Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, P.S.B, cartea XVIII, cap. 24. n.1, p. 341. 20 Sfântul Ioan Damaschin,Despre credinţa ortodoxă, cartea II, Ed.Institutului Biblic, Bucureşti, 2002, p.65 15

8

Unii dintre învăţători, ca depildă Augustin21, au continuat să afirme că şi în trupul omenesc, în organizarea şi poziţia lui deosebită, se observă clar semnul chipului lui Dumnezeu, care îl deosebeşte pe om de celelalte animale create de către Acesta.

5.originea sufletului omenesc, învatatura sfintilor parinti despre aceasta si spiritualitatea lui Dumnezeu făcând trupul primului om din pământ, nu şi-a oprit acţiunea lui creatoare, căci dacă s-ar fi oprit aici, omul n-ar fi devenit suflet viu sau om adevărat, comple, ci ar fi fost om numai după exterior, asemenea cu o statuie neînsufleţită. După ce Dumnezeu a făcut trupul primului om a suflat în faţa lui suflare de viaţă, adică suflet viu şi făcător de viaţă, din care cauză a şi devenit suflet viu (Fac. II, 7) şi daci a devenit om în aşa fel, cum a voit Dumnezeu a-l crea, în planurile înţelepciunii Sale (Fac. I, 26). Descrierea originii sufletului omenesc este foarte scurtă, dar ea arată destul de clar atât particularitatea actului creator al lui Dumnezeu care a produs sufletul cât şi particularitatea sufletului faţă cu trupul omenesc şi cu celelalte făpturi pământeşti, neexcluzând nici sufletul animalelor (Fac. I, 20), Dumnezeu Le-a creat numai cu cuvântul sau cu părunca Sa, trupul omenesc El l-a făcut deşi nemijlocit, totuşi mai mult printr-un act extern decât intern, iar sufletul omenesc l-a făcut astfel şi anume: nu numai prin activitatea Sa creatoare nemijlocită decât printr-un act intern decât extern, căci aceasta arată Moise: că Dumnezeu a suflat suflet în faţa omului. Negreşit că acest mod de descriere este numai o imagine, pe caree dacă am înţelege-o senzual, am cadea în antropomorfism, dar pe de altă parte ea nu se poate înţelege altfel, decât numai în sensul acela că scriitorul Facerii prin ea, a voit să arate la facerea sufletului că la o astfel de acţiune creatoare a lui Dumnezeu care a fost cea mai apropiată de fiinţa lui, sau cel puţin mai apropiată de cum au fost actele creatoare, care au produs toate făpturile sensibile pământeşti chiar şi trupul omenesc. Apoi, după descrierea lui Moise, pe când Dumnezeu a produs trupul omenesc şi sufletul animalelor din pământ (Fac. I, 21-24), sau elemente materiale la crearea sufletului omenesc, El n-a împrumutat nimic din pământ, ci a întrebuinţat numai insuflarea Lui creatoare. Aceasta arată că, după planul creaţiei, sufletul 21

Fericitul Augustin, De genes ad lit lib. VI, c.12, n.22; Com. Grigorie de Nisa, Despre lucrarea oamenilor (omenească),, cap. 8, n. 16, p.166.

9

omenesc, atât prin originea, cât şi după natura sa este fiinţa cea mai aleasă şi mai superioară în lume, nu fiinţă pământească, ci cerească, şi deci cu totul deosebită de trup, şi de tot ce e material. De această idee despre sufletul omenesc, ca partea cea mai aleasă şi înaltă în comparaţie cu trupul omenesc, este pătrunsă şi toată învăţătura revelată despre om, deşi mai des şi mai clar se descrie în Revelaţia Noului Testament. Dintre mărturiile Vechiului Testament, mai întâi de toate, sunt vrednice de atenţie cuvintele Domnului, când El permite satanei că se atingă cu muncă de carnea şi oasele dreptului Iov (Iov II, 5), adică a lovit cu bube rele trupul lui, de la picioare până la cap, (Iov II, 7) şi a zis: „Iată ţi-l dau ţie, numai de sufletul lui nu te atinge” (Iov II, 6). La Eccleziast avem o referire la suflet că acesta după moarte se desparte de trup şi se va duce la izvorul său, adică la Dumnezeu (Ecc. XII, 7). Şi proorocul Isaia când face referire la trup face referire că acesta de va întoarce la cel ce l-a dat omului adică la Dumnezeu (Isaia XXXI, 12). Aceeaşi idee despre suflet o are şi Revelaţia Noului Testament punându-se în balanţă dobândirea lumii şi pierderea sufletului (Mt. XVI, 26; Mc. VIII, 35-37; Mt. VI, 25, 26). Mântuitorul asigură pe om că sufletul nu este muritor precum trupul (Mt. X, 28; Luca XII, 4). Aşa au învăţat despre originea deosebită a sufletului omenesc precum şi despre superioritatea lui faţă de trup, toţi părinţii şi învăţătorii vechi ai Bisericii, care, urmând strict ideilor scripturii, explicau şi dezvăluiau mai amănunţit, pe cât cerea trebuinţa, justificau, şi apărau învăţătura creştină în vederea diferitelor opinii contrare şi false despre suflet. După Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, ded exemplu, pe când trupul omenesc îşi are natura sa din materie pământească, iar nu de Dumnezeu, suflet, din contra, este de la Dumnezeu şi este suflarea dumnezeirii şi de aceea se şi deosebeşte de trup, după cum ce este al Său şi înrudit lui Dumnezeu se deosebeşte de ceea ce e departe şi străin de natura Lui.22 De aceea, deşi trupul eraatât de strâns unit cu sufletul, că sufletul numai în unirea cu dânsul poate că formeze omul complet, iar fără de dânsul nu poate 23, totuşi în raport cu sufletul, trupul nu este decât locuiţa în raport cu locuitorul 24, de care

22

Sfântul Iustin Martrul şi Filozoful, Despre înviere. Dialog cu (iudeul) Trifon, P.S.B. 2, n.8 şi 20, p. 45. Ibidem, p. 51. 24 Ibidem, n. 10, p. 56. 23

10

depinde a da un caracter sau altul locuinţei sale dar asupra căreia aceasta din urmă (locuinţa), nu poate să aibă o asemenea influenţă.25 Acest raport al sufletului nemeterial şi spiritual26 către trupul senzual şi material îl închipuieşte încă şi mai caracteristic Sfântul Irineu, asemânând trupul cu instrumentul artistului iar sufletul cu artistul, care singur îşi face instrumentul folositor pentru acţiunea sa, şi care, deşi folosindu-se de el se găseşte într-o dependenţă oarecare de dânsul, totuşi niciodată şi nimic nu pierde din fiinţa sa proprie, pururea rămânând ceea ce este prin natura sa, adică deosebit de instrumentul întrebuinţat. „Trupul, zice el, ca cel ce primeşte de la noi suflare, viaţă şi creştere, nu e mai puternic decât sufletul ci sufletul stăpâneşte şi cârmuieşte trupul. El, negreşit, se întârzie în iuţeala sa, întrucât trupul se amestecă în mişcarea lui, dar nu-şi pierde ştiinţa. Căci trupul este asemenea instrumentului, iar sufletul ocupă locul artistului. După cum artistul singur de sine îşi crează iute ideea operei, dar o execută mai încet cu instrumentul din cauza nemişcării materialului şi iuţimea minţii luilegată de încetineala instrumentului, produce acţiuni moderate, tot aşa şi sufletul, fiind unit cu trupul , într-o măsură oarecare se întârzie, din cauză că iuţeala sufletului se leagă cu încetineala trupului, dar nu pierde cu totul puterile sale, şi comunicând viaţă trupului, sufletul nu încetează a trăi. Tot astfel comunică el trupului şi celelalte, dar nu pierde ştiinţa despre aceasta, nici amintirea lucrurilor văzute de el.”27 Tertulian afirmând că, deşi sufletul în urma legăturii sale cu trupul nu poate lucra altfel în afară, decât numai cu ajutorul trupului totuşi, nu depinde într-atât de trup, ca fă dânsul să nu poată cuget, simţii şi dori şi spre a confirma aceasta între altele se referă la acea împrejurare că sufletul în timpul somnului, deşi se pare că se desparte de trup şi nu-l stăpâneşte, totuşi nu se găseşte în stare de neacţiune, ci din contră, necontenit lucrează, cugetă, călătoreşte pe pământ şi pe mare, se bucură sau se întristează, face deosebire între ceea ce este premis şi nepermis, etc.28 Origen întoarce o deosebită atenţie asupra raţiunii şi libertăţii, ca însuşiri şi facultăţi ale sufletului omenesc care nu cuprind în sine nimic material şi care deci, exclud orice idee despre materialitatea sufletului, ca idee absurdă. 29 Oprindu-se apoi la libertatea 25

Ibidem, n. 12, p. 68. Sfântul Irineu al Cartaginei, op. cit., cap. 7, n. 1, p. 168. 27 Ibidem, cartea II, cap. 33, n. 4, p. 75. 28 Tertulian, Despre suflet, P.S.B., cap. 43, n.8, p.94. 29 Origen, Omilii la Facere, P.S.B. 5, Omilia I la Geneză, n.13, p. 42. 26

11

sufletului omenesc, Origen, cu o deosebită putere, explică acel fapt psihic foarte important, că sufletul nu se supune orbeşte la orice fel de mişcări sau impulsuri trupeşti, ci poate, întrucât voieşte, să le urmeze sau să nu le urmeze, şi chiar să intre în lupte cu dânsele, ca şi cu un inamic străin sieşi, să capete victorii asupra lor, ceea ce dovedeşte că sufeltul nu este aceea ce ce este trupul, ci, din contră, este fiinţa nevăzută şi netrupească cu o substanţă, care întrece orice natură trupească.30 Origen afirmă apoi spiritualitatea sufletului şi prin aceea că omul este chipul lui Dumnezeu, iar ca chip al celui mai curat şi nematerial Duh poate fi numai ceea ce e spiritual, iar nu ce e material.31 Pe baza unor asemenea însuşiri ale sufletului omenesc Lactanţiu justifică şi apără nematerialitatea lui, împotriva părerilor materialiste. Motivat de diferite opinii false despre suflet, precum că el este sau sânge, sau foc, sau aer () sau parte esenţială a trupului, el arată că sufletul este un principiu de sine mişcător şi simţitor, că el e nevăzut, nepipăit şi necuprins şi e de ajuns a şti acestea spre a nu confunda sufletul cu trupul, (căci el e) într-totul deosebit după proprietăţile sale, după cum noi nu amestecăm vinul cu vasul, sau lumina focului cu sfeşnicul ce arde, sau locuitorul cu locuinţa în care el trăieşte. Dar mai calr şi mai exact decât oricare altul, determină trăsătura caracteristică a sufeltului faţă de trup Sfântul Atanasie cel Mare când exprimă contra păgânilor împotrivirea sa contra vechi păreri materialiste despre suflet, ca armonie sau rezultat al organizării trupului omenesc. La Sfântul Vasile cel Mare, sufletul este puterea minunat legată cu trupul de Artistul divin; sufletul împrăţtiindu-se în trup aduce toate membrele lui, chiar şi pe cele mai depărtate în deplin acord şi unitate, comunicându-le viaţa sa, trupul însă în raport cu sufletul, nu este altceva, decît numai sălaşul sau carul, dat sufletului de Creator pentru trecerea carierei pământeşti.32 Sfântul Grigore al Nisei vorbind despre vechia opinie, potrivit căreia sufletul este numai armonie sau rezumatul bunei organizări şi bunei stări a trupului şi găsindu-o, ca şi

30

Idem, Contra lui Celsus, P.S.B., carte a VI, n.71, p. 171. Origen, Omilii la Facere, P.S.B. 5, Omilia I la Geneză, n.13, p. 47. 32 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXI, P.S.B. n.5 (Cu ce trebuie să fi legat de lucrurile lumeşti), p.246. 31

12

Atanasie, că este absurdă, repetă ca îndoielnică acea poziţie, că sufletul se raportează la trup, ca muzicantul care cântă, la lira pe care cântă.33 În timp ce părinţii şi învăţătorii vechi ai Bisericii se opuneau cu deosebire asupra explicării conştiinţei şi activităţii de sine a sufletului ca însuşiri care, cu deosebire, îl disting de trup, odată cu acesta ei arătau şi alte însuşiri ale sufeltului, care îl deosebeau cu totul de trup, şi anume invizibilitatea, nepipăirea, lipsa lui ca formă, nesupunerea la mărginire sau măsurare, cărora e supus însă trupul. Trebuie în fine să observăm, că unii dintre Părinţii şi învăţătorii vechi ai Bisericii, însuşind sufletului omenesc spiritualitatea, în acelaşi timp îi prescriau o oarecare materialitate. Dar aceasta ei au făcut-o în aceleaşi scopuri, în care şi îngerilor le atribuiau o oarecare materialitate, căci judecau spiritualitatea lor în comparaţie cu cea a lui Dumnezeu, faţă de Care totul, chiar fiinţele spirituale, trebuie să pară materiale.34

6. Nemurirea sufletului si teorii privituare la transmiterea sufletului. Că sufletul omenesc este creat spre a trăi nu numai în trup sau ăn legătură internă cu trupul, ci şi fără trup, după ruperea legăturii lui cu dânsul, acesta este un adevăr, de care e pătrunsă întreaga Revelaţie atât a Vechiului Testament, cât şi a Noului Testament care se prezintă ca adevăr de credinţă mai presus de orice îndoială. Deşi scriitorul Facerii, istorisind despre crearea omului, nu vorbeşte direct că el ar fi fost creat pentru viaţa muritoare, dar aceasta se presupune în mod necesar chiar prin faptul că, după cuvintele lui omul a fost creat după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, între alte trăsături divine, a trebuit să se imprime şi trăsătura nemuririi, care aparţine esenţial lui Dumnezeu, veşnic viu şi care niciodată nu moare. Aceastî presupunere se justifică întru totul prin istorisirea de mai departe a Facerii, şi anume prin indicarea la acea împrejurare importantă că omul a fost ameninţat cu mortea de către Dumnezeu, numai în vederea posibilităţii călcării poruncii date lui de Dumnezeu (Fac. II, 17), aşa că, dacă nu s-ar fi întâmplat aceasta din urmă omul ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna străin de moarte. E drept că această ameninţare a omului cu moartea duce la o altfel de presupunere cu totul contrară, şi anume, că omul a fost capabil şi de moarte, aşa xă apare 33

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Oppuscul., Despre suflet, Patrologia Greacă (curs complet), tomul 91, col. 356. 34 Grigorie cel Mare, Moralia, cartea a II, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 71.

13

natural nedumerirea: cum a fost creat omul după natura sa capabil de nemurire sau de moarte, ori capabil şi de una şi de alta? Dar această nedumerire se dezleagă uşor în versetul: „în ziua în care veţi mânca ‚, cu moarte veţi muri” (Fac. II, 17). După descrierea lui Moise Însuşi Dumnezeu, adresând-se către omul căzut, determină astfel moartea cu care l-a ameninţat înainte de cădere, şi la care l-a condamnat după cădere: „te vei întoarce în pământul din care eşti luat, că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. III, 19), adică, moartea, la care se condamnă omul de Dumnezeu, trebuie să se cuprindă nu în altceva, decât în desfacerea şiîntoarcerea în pământ a părţii pământeşti şi care luate din pământ şi care nu este decât trupul (Fac. II). Ce trebuie însă să se petreacă cu sufletul? Deşi despre asta nu se vorbeşte nimic aici, dar de la sine se înţelege că moartea distrugătoare, care de întinde numai asupra a ceea ce este pământ, nu trebuie să se atingă de suflet, fiindcă el nu e luat din pământ, ci din suflarea lui Dumnezeu, şi deci el, după distrugerea trupului, trebuie să rămână întreg şi nevătămat, deşi se cunoaşte şi se simte altfel, după desfacerea de trup, cu care era unit atât de strâns. După o învăţătură atât de clară a Revelaţiei, despre nemurirea sufletului, dacă se putea cere ceva de la vechii păstori bisericeşti întru dezvelirea şi apărarea ei, aceasta înseamnă doar numai ca să se explice şi să se justifice, înaintea judecăţii minţii sănătoase, acele temeiuri, pe care, potrivit cu Revelaţia, poate şi trebuie să se sprijine credinţa fiecăruia în nemurirea sufletului. Aceasta au şi făcut având în vedere diferitele opinii false, lucru foarte interesant de urmărit. Părere asupra nemuririi sufletului o întâlnim la Sfântul Iustin Martirul. Aşa, având în vedere vechia învăţătură platonică despre nemurirea sufletului, care se reazimă numai pe natura sufletului el între altele spune următoarele: „Dacă sufletul trăieşte, apoi trăieşte nu pentru că el însişi este viaţa, ci pentru că est epărtaşi la viaţă... Iar părtaş la viaţă este pentru că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască; de aceea dacă Dumnezeu ar voi ca el să nu mai trăiască, ar putea să înceteze cântva de a trăi, pentru că sufletul nu-i este propriu a trăi aşa cum trăieşte Dumnezeu.”35 Pe de altă parte, îndreptându-şi cuvântarea sa contra nemuririi sufletului şi în viaţa viitoare, Sfântul Iustin zice: „dar eu, cu aceasta nu afirm că sufletele s-ar nimici, ceea ce ar fi foarte avantajos pentru cei răi”, şi la întrebarea: „ce se întâmplă cu dânsele?”, dă următorul răspuns: „sufletele celor buni se găsesc în locurile 35

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, op. cit., n. 6, p. 79.

14

cele mai bune, iar cele rele – în locul cel mai rău, aşteptând aici timpul judecăţii. Astfel acelea care s-au arătat vrednice de a vedea pe Dumnezeu nu mor, iar celelalte se supun pedepsei, până când Dumnezeu binevoieşte ca ele să trăiască şi să fie pedepsite.”36 În ceea ce priveşte trupul nu s-au ivit controverse, întrucât este evidentă provenienţa din părânţi. Dar referitor la sufletul urmaşilor lui Adam au apărut trei teorii: preexistenţialismul, traducianismul şi creaţionismul. Pexistenţialismul este conceptul dezvoltat de către Origen, torie însuşită de către unii eretici (manihei, priscilieni, catari), conform căreia sufletle au fost create toate o dată. Această teorie a fost combătută la sinodul al V-lea ecumenic, întrucât aceasta contrazice Revelaţia, cât şi experienţa omenească. Treducianismul, teria transplantării sau generaţionismului, teorie reprezentată de tertulian, ce a încercat să explice originea sufletelor prinasemănarea cu originea trupurilor, anume că sufletele urmaşilor provin din sufletele părinţilor, ca şi trupurile sau ca răsadele (tradux - răsad). Traducianismul se spune că se bazează pe textul de la Fac. I, 28 „creşteţi şi vă înmulţiţi”, dar totuşi acesta rămâne fără temei, fiind combătută de Mărturisirea Ortodoxă I, 28 „Dacă sufletul ar primi fiinţă din sămânţa omenească , atunci împreună cu trupul, ar pieri şi s-ar preface în pulbere”. Creaţionismul, susţinut de majoritatea Sfinţilor Părinţi şi dominant în Biserică, învaţă că sufletul este de la Dumnezeu, prin creaţie nemijlocită, dar atunci când se formează trupul şi este în stare să-l primească, devenind astfel principiul pe care se bazează viaţa. Sufletul se va întoarce „la Dumnezeu care la dat” (Ecc. XII, 7), Dumnezeu „a făcut inimile tuturor”(Ps. XXXII, 15), El este „părintele sufletelor” (Evr. XII, 9), şi El „dă şi duh şi viaţă tuturor” (II Mac. 7, 23).37

7. Menirea si starea originara a omului Coroana creaţiei fiind omul, el a fost ridicat de Creator desupra tuturor făpturilor pământeşti, hotărându-i-se totodată o menire corespunzătoare demnităţii lui deosebite. Menirea omului se determină: a) în raport cu Dumnezeu 36 37

Ibidem, n. 5, p. 68. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, op. cit, pp. 60-61

15

b) în raport cu sine însuşi c) în raport cu natura externă a) Menirea omului intră în cadrul rostului general al creaţiei, anume preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea creaturilor. În special menirea omului este să-L cunoască, să-L iubească si să-L preamărească pe Dumnezeu, prin acestea putând ajunge la adevărata fericire, la apropierea de Dumnezeu, adevărul, binele şi frumosul absolut, prin care se realizează personalitatea umană în forma ei cea mai deplină. În vederea acestui scop, Creatorul l-a cinstit pe om cu mari daruri, în fruntea cărora stau: raţiunea spre adevăr, vinţa spre bine, şi sentimentul spre frumos şi fericire, conştiinţa morală şi libertatea. b) În raport cu sine însuşi ‚, menirea omului constă în neîncetata perfecţionare proprie, prin trăirea virtuţiilor, până la asemănarea cu Dumnezeu. Această manire a omului este mijloc de ajungere şi la preamărirea lui Dumnezeu. Căci prin dezvoltarea puterilor sale spirituale şi prin viaţa virtuasă, manifestată în fapte, omul se apropie de Dumnezeu, vestindu-i prin aceasta chiar perfecţiunile, adică preamărindu-L, şi ajungând astfel la o treaptă superioară de viaţă, la fericire. c) În raport cu natura externă, menirea omului este de a stăpâni lumea materială (Fac. I, 24), ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ şi ca mijlocitor între Creator şi făpturile neraţionale, ca profet vestitor al voii lui dumnezeu şi ca preot aducător al jertfei de preamărire şi mulţumire a părintelui ceresc în numale făpturilor necuvântătoare în vederea realizării celor de Dumnezeu rânduite pentru toţi şi lume, şi om.38 Referitor la starea originară a omului acestea sunt relevate bine de Scripturile Sfinte. De la creaţie omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu toate puterile fizice şi spirituale necesare ajungerii la menirea sa. Scut spus, starea originară, primordială a omului a fost o stare de perfecţiune şi fericire. Revelaţia arată această stare prin chiar constatarea lui Dumnezeu că toate „erau foarte bune” (Fac. I, 31). În special, demnitatea deosebită a omului constă în aceea că a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezu (Fac. I, 26), el, omul, „fiind chipul şi mărirea lui Dumnezeu”. (I Cor. XI, 7). În starea primordială sau paradisiacă, cea dinainte de păcat, chipul lui dumnezeu în om era perfect. Aceasta reiese din ceea ce ne spune Revelaţia despre sufletul, trupul şi împrejurările de viaţă ale protopărinţilor în raiul pământesc. Cunoaşterea omului, 38

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, pp. 161-165.

16

raţiunea, era luminată, sănătoasă, fără prejudecăţi, fără rătăcire. Aceasta rezultă din faptul că omului, înată după creaţie i s-a dat stăpânirea pământului (Fac. I, 28) că omul a dat nume potrivite animalelor fară ca Dumnezeu să corecteze ceva (Fac. II, 9-20), a dat nume Evei, cunoscând modul creaţiei (Fac. II, 23). În starea paradisiacă, şi condiţiile de viaţă erau foarte bune, nimic nu-i lipsea omului şi nimic nu se opunea stăpânirii lui, iar munca era un plăcut exerciţiu al puterilor spirituale şi fizice. Avându-se în vedere darurile cu care au fost înzestraţi protopărânţii neamului omenesc, se ajunge la concluzia că, în starea primordială, omul se găsea în plină armonie cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, şi cu natura externă. Cu privire la trup, nestricăciunea şi nemurirea nu înseamnă nemurire din fire, ci doar posibilitatea de nemurire condiţionată de atingerea perfecţiunii virtuţii şi de primirea harului vieţii, reprezentat, atunci, prin pomul vieţii de care după cădere omul a fost îndepărtat. (Fac. III, 22).

8. încheiere „Mare eşti, Doamne, şi cel mai vrednic de laudă, mare este puterea ta şi înţelepciunii Tale nu-i este număr”(Ps. CXLIV, 3). Şi omul voieşte să te laude, o mică parte a creaturii Tale, însuşi omul care îşi duce încoace şi în colă starea sa muritoare şi mărturia păcatului său şi mărturia că „Te împotriveşti celor mândrii” (Rom. V, 12)39 Aşa îşi începe Fericitul Augustin „Confesiunile” arătând şi exprimând foarte fin starea în care se află omul după cădere, cum trebuie să se împortivească păcatelor şi să Îl preamărească pe Dumnezeu. Scoate în relief omul, el cel ce este încununarea întregii creaţii a lui Dumnezeu, ajuns la o stare diferit de ce primordială dar ridicabilă prin viaţa pe care o trăim ajungându-se mai întâi la judecata particulară şi mai apoi la cea universală de la Parusie. Dar totuşi rămâne întrebarea: omul ce se va mântui, după a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos ve reveni la acea stare primordială în care trăiau primii oameni înainte de păcatul straămoşesc?

39

Fericitul Augustin, Confesiones (Mărturisiri), P.S.B.64, cartea I, n. 1, p. 63.

17

Bibliografie 1.

Sfânta Scriptură sau Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.

2.

***, Mic Dicţionar Enciclopedic, Ediţia a II-a, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

3.

Augustin, Fericitul, De genes ad lit lib. VI, c.12, n.22; Com. Grigorie de Nisa, Despre lucrarea oamenilor (omenească),, cap. 8, n. 16.

4.

Augustin, Fericitul , Confesiones (Mărturisiri), P.S.B.64, cartea I, n. 1.

5.

Augustin, Fericitul, Despre cetatea lui Dumnezeu, P.S.B, cartea XVIII, cap. 24. n.1.

6.

Chiril, Sf. al Ierusalimului, Catehismul, vol. IV, n.18,

7.

Damaschin, Sf. Ioan, DE fide ort, p. 13, P.G XCIV, 1153, B, fila 56.

8.

Damaschin, Sf. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001.

9.

Damaschin, Sf. Ioan, Despre credinţa ortodoxă, cartea II, Ed.Institutului Biblic, Bucureşti

10.

Grigore, Sf. de Nissa, Despre lucrarea oamenilor (omenească), P.S.B., cap. 8 şi 9, n.16.

11.

Grigore de Nazians, Comentariul 38. Antropologie creştină. Referat biblic, P.S.B. cap. 5, n.11.

12.

Grigorie cel Mare, Moralia, cartea a II, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001.

13.

Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran şi Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă (manual pentru seminariile teologice), Ed. Renaşterea, Clij-Napoca, 2005.

14.

Irineu, Sf. al Cartaginei , Contra Ereziilor, cartea a V-a, cap. 3, n.3.

15.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliia 4 la Facere, P.G. LXI, 141, C.

16.

Lactanţiu, Instituţiile divine, cartea a VII, August; Despre Geneză.Contra Maniheilor, cartea I, cap. XVII, n.28.

17.

Sfântul Iustin Martrul şi Filozoful, Despre înviere. Dialog cu (iudeul) Trifon, P.S.B. 2, n.8 şi 20.

18.

Maxim, Sf. Mărturisitorul, Oppuscul., Despre suflet, Patrologia Greacă (curs complet), tomul 91, col. 356.

18

19.

Origen, Omilii la Facere, P.S.B. 5, Omilia I la Geneză, n.13.

20.

Teofil al Antiohiei, Către Autholic, P.S.B.cartea a 2-a, n 18.

21.

Teodoret, Fericitul, Rezumatul decretelor divine, Epistolă cap IX; comp. Chiestiuni la Geneză XX.

22.

Tertulian, Despre suflet, P.S.B., cap. 43, n.8.

23.

Sfântul Vasile cel Mare, Despre sructura omului, P.S.B. Comentariul 2, n 1.

24.

Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Isaia, P.S.B. cap. 1, n.13.

25.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XXI, P.S.B. n.5 (Cu ce trebuie să fi legat de lucrurile lumeşti).

19

20