Adrian Stoica, Vasile Draghici - Teste-Grilă Pentru Examenele de Admitere În Profesiile Juridice Drept Penal Si Drept Procesual Penal - Edit UJ 2019 [PDF]

Zitiervorschau

Adrian Stoica

- coordonator -

Vasile Drăghici Marian Alexandru Mariana Mitra-Niță Mihai Stanciu

COLECȚIA EXAMENE TESTE-GRILĂ PENTRU EXAMENELE DE ADMITERE ÎN PROFESIILE JURIDICE

Teste-grilă

COLECȚIA EXAM ENE

pentru examenele de admitere în profesiile juridice Drept penal_______ Drept procesual penal Peste 1100 de teste-grilă Conform ultimelor modificări legislative

UJ

DREPT PENAL Șl DREPT PROCESUAL PENAL

Adrian STOICA - 2015-prezent: Profesor universitar în cadrul Universității „Ovidius” Constanța, Facultatea de Drept și Științe Administrative -2016-prezent: Decan al Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea „Ovidius" Constanța - 2006-prezent: Trezorier adjunct, Secretar al Uniunii Internaționale a Executorilor Judecătorești, actualmente, Consultant permanent al Biroului Executiv al Uniunii Internaționale a Executorilor Judecătorești - 1999-prezent: executor judecătoresc - Titlul tezei de doctorat: „Executarea silită imobiliară”, coordonator prof. univ. dr. loan Leș - articole publicate în reviste naționale și internaționale de specialitate sau cărți publicate la edituri naționale/internaționale Vasile DRĂGHICI - profesor universitar doctor la Departamentul Drept al Facultății de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității Ovidius din Constanța; - teza de doctorat a domniei sale, realizată sub coordonarea de excepție a domnului prof. univ. dr. George Antoniu, cu tema Obiectul juridic al infracțiunii, studiu original de o profundă analiză, care evidențiază cu o acuratețe complexă minunata lume a științelor penale; - este unul dintre membrii fondatori ai școlii de Drept de la malul Pontului Euxin; - este specializat în domeniul științelor penale, cu o activitate de predare și coordonare a cursurilor și seminariilor de drept penal - parte generală, drept penal - parte specială, criminalistică - la Studii de licență, precum și cursuri de drept penal comparat, infracționalitatea în domeniul maritim și fluvial și criminalistică - în cadrul programelor de master; - articole publicate în reviste naționale și internaționale de specialitate sau cărți publicate la edituri naționale/internaționale (peste 50 de studii și 16 cărți); - procuror, cu o activitate de peste 29 de ani; Marian ALEXANDRU Studii: Universitatea Politehnică București - Facultatea de Automatică (Studii universitare de licență); Universitatea București - Facultatea de Drept (Studii universitare de licență); Universitatea Națională de Apărare „CAROL I” (Studii postuniversitare în domeniul managementului resurselor umane); Școala Doctorală Academia de Poliție „Alexandru loan Cuza” București (cu teza „Infracțiuni contra patrimoniului săvârșite prin fraudă”); Activitate profesională: Prim Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulceâ; Procuror General la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța; Membru fondatpr și membru al Comitetului Director al „Asociației Profesionale a Procurorilor din România”; Profesor Universitar Doctor la Universitatea „Ovidius” Constanța - Facultatea de Drept și Științe Administrative. Cărți publicate: „Procedura penală - Partea generală - Noul Cod de procedură penală”; „Modurile de sesizare în procesul penal - Noul Cod de procedură penală”; „Percheziția judiciară - Noul Cod de procedură penală”; „Controlul și controlul judiciar pe cauțiune - Noul Cod de procedură penală”; „Participanții în procesul penal - Noul Cod de procedură penală”; „Apelul și căile de atac extraordinare în procesul penal - Noul Cod de procedură penală”; „Măsurile preventive prevăzute de Noul Cod de procedură penală”.

Coordonator

Prof. univ. dr. Adrian Stoica

Prof. univ. dr. Vasile Drăghici Conf. univ. dr. Mariana Mitra-Niță

Prof. univ. dr. Marian Alexandru Asist, univ. dr. Mihai Stanciu

TESTE-GRILĂ PENTRU EXAMENELE DE ADMITERE ÎN PROFESIILE JURIDICE DREPT PENAL Șl DREPT PROCESUAL PENAL

Mariana MITRA-NIȚĂ - Conferențiar universitar doctor la Departamentul Drept al Facultății de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța; - tema tezei de doctorat (2008): „Extrădarea în legislația penală română”, coordonator științific prof. univ. dr. Alexandru Boroi; - este specializată în domeniul științelor penale, cu o activitate de seminarizare și predare ale cursurilor și seminariilor de drept penal-parte generală, drept penal - parte specială, criminologie, etiologoia crimei orga­ nizate, drept internațional penal, infracțiuni prevăzute în legi speciale - la Studii de licență, precum și cursuri de criminologie, respectiv Strategii și politici penale privind prevenirea și combaterea criminalității - în cadrul pro­ gramelor de master; - articole publicate în reviste naționale de specialitate sau capitole de carte publicate la edituri naționale/internaționale (peste 40 de studii și 7 cărți). Mihai Alexandru STANCIU Studii: Facultatea de Drept, Universitatea din București - studii universitare de licență (2006-2010); Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu” din București - studii universitare de masterat: Carieră judiciară (2010-2011); Facultatea de Drept, Universitatea din București - studii universitare de masterat: Științe penale (2011-2012); Institutul Național al Magistraturii (2010-2012); Școala Doctorală „Ordine Publică și Siguranță Națională”, Academia de Poliție „Alexandru loan Cuza” din București, doctor (2015-2018), teza: „Rolul c procurorului în luarea măsurii preventive a arestului la domiciliu”. Activitate profesională: procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța și D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanța (iulie 2012 - mai 2019), prim-procuror delegat în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța (mai 2019 - prezent); asistent universitar doctor în cadrul Facultății de Drept, Universitatea ’’Ovidius” din Constanța, la disciplina Drept procesual penal (2017 - prezent).

Universul Juridic București -2019-

Editat de Universul Juridic SRL. Editura Universul Juridic este acreditată CNAȚDCU (lista A2) și este considerată editură cu prestigiu recunoscut.

Copyright ©2019, Universul Juridic SRL. Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin Universul Juridic SRL. Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Universul Juridic SRL.

Cuprins

Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ștampila și semnătura Editurii sau, • după caz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.

;

Respect pentru autorii noștri, respect pentru profesia aleasă!

[

i

...

*

i Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecția Legii nr. 8/1996 privind ! dreptul de autor și drepturile conexe. întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate și încălcate într-o [ măsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor și convențiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin i forța și sub sancțiunea legii.

• i [ ]

'

UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi:

[

! [ i [ • i [

conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an i sau cu amendă reproducerea, fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de lege, a [ operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe; [ £ conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înțelege realizarea, integrală sau parțială, a uneia ori a [ mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, [ inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori i temporară a acesteia cu mijloace electronice. i

■

j

i [ 1i

Editura își rezervă dreptul de a acționa, prin mijloace legale și prin implicarea autorităților competente, în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror deținător este în baza contractelor de editare. ’

I

i

i i !i

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Teste-grilă pentru admiterea în profesiile juridice : drept penal și drept procesual penal / prof. univ. dr. Vasile Drăghici, prof. univ. dr. Marian Alexandru, conf. univ. dr. Mariana Mitra-Niță, asist, univ. dr. Mihai Stanciu ; coord.: prof. univ. dr. Adrian Stoica. - București: Universul Juridic, 2019 Conține bibliografie ISBN 978-606-39-0482-0 I. Drăghici, Vasile II. Alexandru, Marian III. Mitra-Niță, Mariana IV. Stanciu, Mihai V. Stoica, Adrian (coord.)

34

Redactor: Tehnoredactor: Copertă:

Redacție:

tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected]

Distribuție:

Ciprian Radu Marcela Radu Vlad Pătrută

______________ /

Juridicffl B Universul

■BBMHSBBBHn nilul sit® rare ....... . ....

ujmagro” Librăria UJmag:

tel.: 021.314.93.15 fax: 021.314.93.16 e-mail: [email protected]

Portal:

editurauniversuljuridic.ro

universuljuridic.ro

ujmag.ro

Q Editura Universul Juridic

Q Universul Juridic

Qujmag.ro

tel.: 0725.683.560 e-mail: [email protected]

tel.: 0733.673.555; 021.312.22.21 e-mail: [email protected]

Cuvânt introductiv......................

9

TITLUL I. DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ............. ...... ............................ 11

Capitolul I. Infracțiunea....................................................................................... 11 1. Dispoziții generale............................................................. 11 2. Condițiile preexistente ale infracțiunii.................. 17 A. Obiectul infracțiunii.............................................................................................. 17 B. Subiecții infracțiunii................................... 20 C. Locul și timpul.................... 22 3. Conținutul constitutiv al infracțiunii............................................................................. 23 A. Latura obiectivă.......................................................................................................... 23 i. Elementul material...................................... 4...........................23 ii. Urmarea imediată.................................. 24 iii. Legătura (raportul) de cauzalitate............................ ..25 B. Latura subiectivă................................ 26 i. Elementul subiectiv (vinovăția)....................................................... 26 ii. Mobil (motiv).......................................................................................................... 27 iii. Scop........................................ 28 4. Tentativa.................................................................. 28 A. Actele preparatorii........... ..........................................................................................28 B. Tentativa............................................. 29 C. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului................................................ 34 D. Infracțiunea fapt consumat și fapt epuizat................................ 35 5. Unitatea de infracțiuni........................ 36 A. Unitatea naturală...................................................... 36 B. Unitatea legală............................... 39 6. Autorul și participanții.................................................................................................... 45 A. Aspecte generale............................................................................ 45 B. Autoratul și coautoratul............................................................................................. 46 C. Instigatorul................................. 48 D. Complicele......................................................................... 50 E. Alte aspecte privind pluralitatea de făptuitori.................................... 51 Capitolul II. Pedepsele......................................................................................................... 53 1. Pedepsele principale................... 53 A. Aspecte generale......................................................................................................... 53 B. Detențiunea pe viață................................................................................................... 54 C. închisoarea..................... 56 D. Amenda......... ..................................... 56

6

Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice

2. Pedepsele accesorii și pedepsele complementare...................................................... 58 A. Pedepsele accesorii................................... 58 B. Pedepsele complementare. Interzicerea exercitării unor drepturi...................... 59 C. Degradarea militară................................................. ............................ ...................... 62 3. Măsurile de siguranță...................................................................................................... 63 Capitolul III. Cauzele care înlătură răspunderea penală...... ..................................... 68 1. Amnistia................................ 68 2. Prescripția............................................................................................................ 69 3. Lipsa plângerii prealabile....................................... 71 4. Retragerea plângerii prealabile și împăcarea.............................................................. 72

Cuprins

7

Capitolul II. Participanții în procesul penal ..............................................................150

Capitolul III. Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii...................... 159 Capitolul IV. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale...................... >........... 167 Capitolul V. Actele procesuale și procedurale comune.............................................. 176

TITLUL IV. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA SPECIALĂ.................. 179 Capitolul I. Urmărirea penală...................................................

179

Capitolul II. Camera preliminară..................................................................

186

Capitolul IV. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei................... 73

Capitolul III. Judecata.................................................................................................. .....188

Capitolul V. Cauzele care înlătură consecințele condamnării....................... 77 1. Reabilitarea de drept...................................................................................................... 77 2. Reabilitarea judecătorească................................... 78

Capitolul IV. Proceduri speciale..................................................................................... 202

TITLUL II DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ.......... ....................................... 82

Răspunsuri corecte.............................................................................................................. 211

Capitolul I. Infracțiuni contra persoanei................... 82 1. Infracțiuni contra vieții................................................................................................... 82 2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății................................................. 88 3. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie................................................. 94 4. Infracțiuni contra libertății persoanei........................................................................... 97 5. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale.................................................... 100 6. Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private.................................... 104 Capitolul II. Infracțiuni contra patrimoniului............................................................. 108 1. Furtul........................................... 108 2. Tâlhăria și pirateria.................................. ........... 111 3. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.................... 113 4. Distrugerea și tulburarea de posesie.......................................................................... 117 Capitolul III. Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat........................... 120 Capitolul IV. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției................................................... 122 Capitolul V. Infracțiuni de corupție și de serviciu.......... ............................................ 129 1. Infracțiuni de corupție......................................... 129 2. Infracțiuni de serviciu...................................................................... 132 Capitolul VI. Infracțiuni de fals..................... Capitolul VII. Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială....................................................................................... . . . ' ■ ■ ■ ;

136

'

142 /

TITLUL III. DREPT PROCESUAL PENAL. PARTEA GENERALĂ. .............145

Capitolul I. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal............................ 145

Capitolul V. Executarea hotărârilor penale.........

Bibliografie selectivă........... .........

.................................................... 208

231

10

CUVÂNT INTRODUCTIV Prezenta lucrare reprezintă materializarea efortului comun realizat de către membrii disciplinelor Drept penal, împreună cu colegi, titulari ai materiei Drept procesual penal, cadre didactice ale Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea „Ovidius” din Constanța, cu scopul de a veni în întâmpinarea absolvenților cu specializare în domeniul drept, interesați de admiterea în cadrul diferitelor profesii juridice. Cartea este concepută ca o veritabilă colecție de teste-grilă în materiile amintite, structurată pe capitole și secțiuni, care are o abordare eclectică a tematicilor solicitate la concursurile sau examenele organizate de către Institutul Național al Magistraturii sau Institutul Național Pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților. După cum se poate remarca cu destulă ușurință, aceste teste-grilă reprezintă modele substanțiale de pregătire a persoanelor interesate să participe la concursurile sau exa­ menele organizate de autoritățile sus-menționate. La elaborarea lor, s-au avut în vedere diferite surse esențiale, și anume: conținutul unui text legal, opinii doctrinare sau soluții jurisprudențiale. Datorită complexității problematicii abordate, unele teste-grilă din materia dreptului penal au necesitat construcția a patru variante de răspunsuri. Totodată, s-a ținut cont de legislația în vigoare, fără a intra în sfera unor texte legale declarate neconstituționale și asupra cărora legiuitorul încă nu a venit cu soluțiile legale cores­ punzătoare. Chiar și în aceste condiții, am păstrat rigorile concursurilor sau examenelor amintite, iar fiecare test-grilă al cărții poate avea doar una sau două variante corecte. Facem precizarea, de la bun început, că nu există test-grilă fără nicio variantă corectă. Neîndoielnic, împreună cu autorii am avut în vedere această formă de debut a cărții, întrucât, pe viitor, conținutul său va fi îmbunătățit cu alte elemente care să conducă la o și mai bună înțelegere a materiilor examinate. Interesant este faptul că testele-grilă sunt realizate de către autori diferiți, cu viziuni și abordări juridice diferite, însă aceștia sunt antrenați să respecte anumite rigori de construcție a unui test-grilă, cu precădere datorită faptului că toți sunt cadre didactice cu experiență. De asemenea, cu excepția doamnei conf. univ. dr. Mariana Mitra-Niță (avocat), ceilalți dețin și calitatea de procuror, motiv pentru care lucrarea de față conține și contribuții evidente din partea autorilor din perspectiva lor ca practicieni ai dreptului. Ca urmare a acestui fapt, testele-grilă prezentate în carte oferă viitorilor candidați un material deosebit de util de antrenament, dar și un criteriu de obiectivare al stadiului de pregătire pentru susținerea concursului sau examenului de admitere în diferite profesii juridice. însă, spre surprinderea unora dintre dumneavoastră, simt nevoia să evoc și de această dată o precizare pe care o socotesc pertinentă: utilizarea excesivă a testelor-grilă suprimă din dinamismul și creativitatea specifice activităților corespunzătoare profesiilor juridice și dezvoltă un spirit intuitiv, limitat la șablonul soluționării unei grile. De aceea,

Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice

personal, consider că testele-grilă pot constitui căi obiective de verificare, și nu funda­ mente optime de formare. în final, aș dori să mulțumesc întregului colectiv de autori pentru totala implicare în realizarea acestei cărți, iar dumneavoastră, celor interesați să fiți admiși într-o profesie juridică, vă rog să primiți toată aprecierea noastră, dar și încurajarea de a nu renunța niciodată la visele voastre. Personal și în numele autorilor, vă doresc mult succes! Prof. univ. dr. Adrian Stoica

12

TITLUL I

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ CAPITOLUL! INFRACȚIUNEA 1. Dispoziții generale 1. Infracțiunea: a. este cea mai gravă faptă antisocială și atrage cele mai grave consecințe juridice; b. nu conduce întotdeauna la tragerea la răspundere penală a făptuitorului; c. poate avea un pericol social sau natural, dacă acesta este apt de a leza o valoare socială ce beneficiază de protecție penală; d. nu este guvernată întotdeauna de principiul legalității incriminării.

Drept penal. Partea generală

6. în dreptul penal, vinovăția: a. se stabilește în funcție de anumite criterii legate de subiecții infracțiunii, locul comiterii faptei sau disproporția dintre agresat și agresor; b. este întotdeauna un element indispensabil infracțiunii; c. nu poate schimba încadrarea juridică a faptei comise. 7. Care sunt formele de vinovăție prevăzute în mod expres în Codul penal român? a. intenția și culpa, ca forme principale de vinovăție; b. numai intenția și intenția depășită; c. numai intenția cu cele două modalități, culpa cu cele două modalități și praeterintenția. 8. Precizați care dintre următoarele forme de vinovăție este cea mai gravă: a. intenția depășită, deoarece în acest caz rezultatul final este unul mult mai, grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor; b. numai intenția directă; c. intenția indirectă, deoarece în acest caz rezultatul final este acceptat de făptuitor.

2. Infracțiunea: a. este cea mai importantă instituție a dreptului penal și prima din punct de vedere cronologic dintre cele trei; b. este indiscutabil un fenomen uman; c. reprezintă întotdeauna o acțiune sau o inacțiune exterioară subiectului activ.

9. Sunt forme ale intenției, ca principală formă de vinovăție, prevăzute în mod expres în Codul penal român: a. numai intenția directă și indirectă; b. și intenția depășită; c. numai intenția directă.

3. Reprezintă infracțiune fapta care îndeplinește următoarele condiții obli­ gatorii: a. este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută de lege; b. este săvârșită cu vinovăție și este prevăzută într-o ordonanță simplă emisă de Guvern; c. este prevăzută într-o ordonanță de urgență emisă de Guvern, este săvârșită cu intenție depășită, nejustificată și imputabilă.

10. Ca formă de vinovăție, intenția există atunci când făptuitorul: a. prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-1 urmărește, acceptă posibilitatea pro­ ducerii lui; b. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce; c. nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă; d. și atunci când este depășită.

4. Unicul temei al răspunderii penale îl reprezintă: a. și săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci când lezează o valoare socială de o importanță deosebită; b. numai săvârșirea unei infracțiuni, indiferent de forma și gravitatea sa; c. existența unei hotărâri judecătorești de condamnare.

11. Intenția directă există atunci când: a. infractorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-1 urmărește acceptă posibi­ litatea producerii lui; b. infractorul aruncă victima de la etajul 4, dar aceasta nu decedează, ci doar suferă o ruptură de șold; c. infractorul prevede și urmărește uciderea lui X, dar din eroare îl ucide pe Y.

5. în dreptul penal român: a. vinovăția este formată din factorul intelectiv sub forma prevederii urmărilor socialmente periculoase; b. vinovăția este formată din doi factori, respectiv factorul volitiv și factorul inte­ lectiv ce trebuie îndepliniți întotdeauna în mod cumulativ, în caz contrar nu subzistă vinovăția ca trăsătură a infracțiunii; c. unul dintre factorii vinovăției are o pondere mai mare în raport de celălalt.

12. Intenția, ca formă de vinovăție cu care se poate comite o infracțiune: a. poate fi premeditată sau spontană; b. nu poate antrena reținerea unei circumstanțe atenuante; c. poate caracteriza o infracțiune progresivă prescriptibilă și care necesită o plângere prealabilă din partea persoanei vătămate; d. nu poate caracteriza o infracțiune progresivă imprescriptibilă.

Infracțiunea

13

13. Intenția: a. se poate deduce în mod direct din modul în care se comite elementul material al infracțiunii; b. nu se poate reține în cazul infracțiunilor de mică gravitate; c. nu se poate deduce din analiza obiectului material al infracțiunii; d. se poate stabili în funcție de zona vitală vizată și nu efectiv lezată. 14. Intenția există atunci când infractorul: a. prevede rezultatul faptei sale, dar în realitate se produce unul ușor mai grav decât îl dorise; b. din dorința de a-și proteja grădina de pomi fructiferi împotriva eventualilor hoți conectează la rețeaua electrică gardul de sârmă ce o împrejmuia, iar persoana vătămată Y, când a încercat să escaladeze gardul, punând mâna pe acesta, s-a electrocutat și a decedat imediat; c. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin comiterea acelei fapte, chiar dacă rezultatul cerut de norma de incriminare nu se produce, datorită faptului că obiectul lipsea de la locul la care făptuitorul credea că se află; d. făptuitorul dorește și urmărește să ucidă victima prin practici de vrăjitorie sau chiar dacă instrumentul folosit la suprimarea vieții victimei era inapt de a produce acest rezultat. 15. Intenția directă există atunci când: a. infractorul aruncă victima în apă, o abandonează acolo și aceasta moare deoarece nu știa să înoate la vârsta de 18 ani; b. infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui, însă acest rezultat din cauze independente de voința infractorului nu se produce; c. infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; d. există întotdeauna o premeditare a faptei. 16. Uciderea prin înecare a unei persoane: a. atrage comiterea infracțiunii de omor numai cu intenție indirectă; b. poate atrage reținerea comiterii infracțiunii și cu intenție directă; c. poate atrage reținerea infracțiunii de omor sau omor calificat, în funcție de modul în care este comisă activitatea de înecare a victimei; d. nu poate atrage reținerea unei circumstanțe agravante legale.

17. S-a reținut că inculpatul și-a lovit soția cu palmele și picioarele, apoi cu o curea de ventilator auto, iar după ce aceasta a căzut, a prins-o de păr și a izbit-o de 15-20 de ori cu capul de podea, cu o duritate deosebită. Din raportul medico-legal rezultă că moartea victimei s-a datorat compresiei cerebrale prin traumatism și hematom subdural, consecința unui traumatism cerebral. Fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de violență în familie (art. 199 alin. 1 C. pen. raportat la art. 188 C. pen.), prima instanță a schimbat calificarea în infracțiunea de violență în familie (art. 199 alin. 1 C. pen. raportat la art. 195 C. pen.), cu motivarea că,

14

Drept penal. Partea generală

obiectiv, moartea victimei nu a fost determinată de violențele inculpatului, ci de apariția unui hematom subdural care nu a fost diagnosticat și tratat corespunzător în unitatea spitalicească, iar subiectiv făptuitorul nu a prevăzut și nu a acceptat consecințele faptei sale, adică moartea victimei. Precizați cu ce formă de vinovăție s-a comis infracțiunea? a. cu intenție depășită; b. cu intenție directă; c. cu intenție indirectă. 18. Va exista întotdeauna intenția directă în următoarele cazuri: a. A dorește să-1 ucidă pe B, prin tăierea cablurilor liftului când acesta va coborî de la etajul 10. A doua zi, împreună cu acesta coboară și C, iar în căderea liftului mor amândoi; b. A conduce cu viteză excesivă autoturismul său și lovește mortal un trecător; c. în cazul infracțiunii de omor calificat; d. la infracțiunea de șantaj. 19. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. intenția directă poate caracteriza infracțiuni omisive și infracțiuni comisive, prescriptibile sau imprescriptibile; b. intenția directă poate fi regăsită în cazul infracțiunilor de rezultat, dar și a celor de pericol; c. intenția directă caracterizată prin scop este o circumstanță agravată specială; d. intenția directă nu poate fi repentină, dar poate fi spontană.

20. Sunt adevărate afirmațiile: a. intenția indirectă se mai numește intenție eventuală; b. culpa cu prevedere se mai numește ușurința; c. faptele care constituie infracțiuni și pedepsele ce se aplică infractorilor simt prevăzute în legi speciale, hotărâri ale guvernului și decrete ale președintelui României; d. faptele care constituie infracțiuni și pedepsele ce se aplică infractorilor sunt prevăzute numai în legi penale.

21. Intenția indirectă există când infractorul: a. prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-1 urmărește, acceptă posibilitatea pro­ ducerii lui; b. lovește victima cu picioarele, aceasta cade cu capul de un gard din fier, iar făptuitorul o abandonează, victima murind peste o săptămână; c. asmute câinele său extrem de agresiv asupra victimei, aceasta decedând 3 zile mai târziu; d. împinge victima, printr-o lovitură foarte ușoară, într-o prăpastie. 22. Se poate reține și intenția indirectă: a. la infracțiunea de furt, deși aceasta este condiționată de existența unui scop; b. la infracțiunea de luare de mită, deoarece aceasta nu este condiționată de vreun mobil sau scop;

Infracțiunea

15

c. și atunci când infracțiunea a rămas în forma tentativei, indiferent de forma sa; d. niciodată în cazul infracțiunilor imprescriptibile. 23. Diferența dintre intenția directă și cea indirectă: a. contribuie la stabilirea gradului de pericol al faptei comise, dar și la periculozitatea infractorului; b. se poate face în funcție de instrumentul folosit la comiterea faptei; c. nu constă în gradul de urmărire sau nu a rezultatului proiectat în plan mental de către făptuitor; d. nu are importanță sub aspectul naturii și a cuantumului pedepsei aplicate în concret. 24. Sunt adevărate afirmațiile: a. uciderea unei persoane prin înecare poate caracteriza ambele forme ale intenției; b. intenția indirectă poate fi spontană sau premeditată; c. intenția indirectă nu poate caracteriza infracțiuni omisive.

25. în care dintre formele și modalitățile vinovăției infractorul nu prevede rezultatul faptei sale: a. și în situația cazului fortuit; b. numai în cazul culpei simple; c. și în cazul culpei cu prevedere. 26. Culpa simplă sau neglijența se reține atunci când: a. făptuitorul merge cu viteza peste limita legală și accidentează mortal un pieton; b. infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă; c. infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia sau putea să-l prevadă; d. făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce. 27. Sunt adevărate afirmațiile: a. infracțiunile comise din culpă sunt întotdeauna prescriptibile; b. infracțiunile continue, continuate și complexe nu se pot comite din culpă; c. faptele (acțiunile sau inacțiunile) comise din culpă, indiferent de forma sa, sunt infracțiuni numai atunci când în lege se prevede în mod expres acest lucru; d. infracțiunile progresive și cele de obicei nu se pot comite din culpă. 28. Diferența dintre intenția indirectă și culpa cu prevedere: a. nu subzistă numai sub aspectul acceptării sau neacceptării rezultatului faptei; b. aceasta poate rezulta din modul în care se comite elementul material sau al relațiilor dintre subiecții infracțiunii; c. poate transforma o infracțiune imprescriptibilă în una prescriptibilă.

29. Sunt adevărate afirmațiile: a. premeditarea nu se poate reține în cazul ambelor forme ale intenției; b. nu există niciodată culpă sau intenție depășită cu premeditare;

16

Drept penal. Partea generală

c. există infracțiuni care necesită plângere prealabilă din partea persoanei vătămate, indiferent de forma de vinovăție cu care au fost comise: intenție, culpă, praeterintenție; d. premeditarea caracterizează numai infracțiunile comise cu intenție directă. 30. Sunt false afirmațiile: a. culpa simplă este cea mai blândă formă de vinovăție; b. în cazul culpei simple, rezultatul nu poate fi prevăzut de făptuitor; c. culpa se regăsește numai în cazul infracțiunilor de rezultat; d. culpa caracterizează și infracțiuni progresive, complexe și de obicei. 31. Intenția depășită se realizează: a. prin săvârșirea unei fapte cu intenție indirectă și producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârșirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa; b. prin săvârșirea unei fapte cu intenție directă și producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut și acceptat de făptuitor la momentul săvârșirii faptei; c. prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului; d. prin reunirea obligatorie a intenției și culpei, indiferent de modalitățile acestora. 32. O infracțiune praeterintenționată: a. nu poate fi comisă de un minor responsabil penal; b. se sancționează la fel ca infracțiunea continuată; c. poate fi imprescriptibilă; d. de regulă este specifică infracțiunilor de rezultat. 33. Praeterintenția, ca formă a vinovăției: a. poate caracteriza infracțiuni prescriptibile sau imprescriptibile; b. nu este întotdeauna o formă mixtă de vinovăție; c. caracterizează în toate cazurile o infracțiune progresivă. 34. Infracțiunile comise cu praeterintenție: a. nu evidențiază întotdeuna un pericol social mai mic în raport cu cele intenționate; b. evidențiază un pericol social egal în raport cu cele comise din culpă cu prevedere; c. spre deosebire de faptele comise cu intenție sau culpă, cele comise cu praeterintenție nu pot caracteriza o infracțiune complexă care să lezeze valori sociale de aceeași natură.

35. Fapta constând într-o acțiune: a. este infracțiune numai dacă este săvârșită cu intenție; b. constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție; c. este infracțiune când este comisă și din culpă, numai când legea o prevede în mod expres.

17

Infracțiunea 36. Fapta constând într-o inacțiune: a. este infracțiune numai dacă este săvârșită cu intenție directă; b. constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție; c. este infracțiune întotdeauna când este comisă și din culpă; d. constituie infracțiune când este săvârșită cu vinovăție.

37. Inacțiunea sau abstențiunea: a. constă într-o intervenție indirectă a infractorului; b. constă într-o acțiune directă și nemijlocită a infractorului; c. costă într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală impune sau ordonă să se facă; d. poate caracteriza atât o infracțiune de rezultat cât și una de pericol.

38. Săvârșirea unei infracțiuni comisive prin omisiune există când: a. există o obligație legală sau contractuală de a acționa; b. trebuie să existe în mod expres o obligație legală sau contractuală de a acționa; c. autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. 39. Sunt false afirmațiile: a. infracțiunile de rezultat se pot comite cu orice formă de vinovăție; b. infracțiunile de pericol se pot comite cu orice formă de vinovăție; c. infracțiunile comise din culpă sunt numai infracțiuni de rezultat; d. omuciderile simt numai fapte intenționate. 40. Sunt adevărate afirmațiile: a. coautoratul se poate comite cu orice formă de vinovăție; b. complicitatea și instigarea se comit numai cu intenție; c. inacțiunea poate constitui infracțiune, indiferent cu ce formă de vinovăție se comite aceasta.

2. Condițiile preexistente ale infracțiunii A. Obiectul infracțiunii 9 1. Reprezintă condiții preexistente (sau factori) ai infracțiunii: a. obiectul și subiecții infracțiunii; b. elementul material; c. cerințele esențiale și scopul; d. locul și timpul săvârșirii infracțiunii.

2. Condițiile preexistente ale infracțiunii poartă această denumire deoarece: a. unele trebuie să existe anterior comiterii infracțiunii; b. nu trebuie să existe și ulterior comiterii infracțiunii; c. pot fi preexistente, concomitente și subsecvente.

18

Drept penal. Partea generală

3. Condițiile concomitente ale infracțiunii sunt: a. obiectul juridic și locul; b. subiecții și obiectul; c. locul și timpul. 4. Obiectul juridic al infracțiunii îl poate constitui: a. numai o valoare socială ce beneficiază de protecție juridico-penală; b. și o faptă materială; c. niciodată un bun material. 5. Obiectul juridic al unei infracțiuni îl constituie: a. bunul sustras sau distrus prin săvârșirea faptei; b. relațiile sociale vătămate sau periclitate prin săvârșirea faptei; c. obiectivul urmărit de infractor prin săvârșirea faptei; d. obiectul corp delict care aparține infractorului. 6. Obiectul juridic poate fi: a. calificat și material; b. necalificat și complex; c. material și complex; d. principal și secundar.

7. Au o existență abstractă: a. obiectul generic și specific; b. obiectul material și complex; c. obiectul specific și material. 8. Lipsa obiectului juridic al infracțiunii conduce la: a. inexistența infracțiunii; b. neaplicarea unei sancțiuni; c. schimbarea încadrării juridice a faptei. 9. Obiectul juridic generic sistematizează infracțiunile în partea specială a C. pen., pe care le împarte pe: a. articole; b. paragrafe și teze; c. titluri și capitole; d. litere și denumiri marginale. 10. Obiectul juridic specific: a. diferă întotdeauna de la o infracțiune la alta; b. servește la determinarea individualității unei infracțiuni în cadrul unui grup de infracțiuni; c. împarte infracțiunile pe alineate.

Infracțiunea

19

11. Obiectul juridic complex al infracțiunii: a. este constituit din obiectul juridic principal și secundar sau adiacent; b. este generic și specific; c. nu poate leza valori socjale de aceeași natură; d. poate caracteriza infracțiuni de pericol sau de rezultat. 12. Infracțiunile care au un obiect juridic complex: a. pot caracteriza infracțiuni progresive; b. nu se pot comite cu orice formă de vinovăție; c. pot caracteriza infracțiuni prescriptibile sau imprescriptibile; d. nu pot avea un singur subiect pasiv. 13. Obiectul material al infracțiunii îl constituie: a. entitatea materială în care este exprimată valoarea socială; b. norma juridică încălcată; c. numai un bun material. 14. Au o existență materială: a. obiectul complex în toate cazurile; b. obiectul material; c. viața persoanei.

15. Obiectul material al infracțiunii: a. nu poate contribui la stabilirea formei de vinovăție a infracțiunii; b. poate schimba încadrarea juridică a faptei; c. trebuie să fie prevăzut expres în norma de incriminare; d. îl poate constitui un obiect însuflețit sau neînsuflețit. 16. Obiectul material al infracțiunii: a. acesta poate lipsi, neafectând existența anumitor infracțiuni; b. lipsa obiectului material de la locul la care făptuitorul credea că se află conduce la inexistența infracțiunii; c. nu poate lipsi niciodată, deoarece acesta reprezintă o condiție preexistentă a in­ fracțiunii; d. obiectul material al infracțiunii îl constituie numai un bun material. 17. Nu are niciodată obiect material: a. infracțiunea de amenințare; b. infracțiunea de evadare; c. infracțiunea de nedenunțare. 18. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. în cazul infracțiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acțiune/inacțiune și urmarea produsă, aceasta rezultând ex-re; b. infracțiunile care au un obiect material sunt infracțiuni de rezultat; c. nu toate infracțiunile au un obiect juridic specific; d. infracțiunile care nu au obiect material sunt imprescriptibile.

20

Drept penal. Partea generală

B. Subiecții infracțiunii

1. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. toți subiecții de drept penal sunt subiecți ai infracțiunii; b. toți subiecții infracțiunii sunt subiecți de drept penal; c. toți subiecții infracțiunii pot deveni subiecți de drept penal. 2. Pentru a fi subiect activ al unei infracțiuni, o persoană fizică trebuie să înde­ plinească următoarele condiții: a. să aibă vârsta minimă cerută de lege și să fie responsabilă din punct de vedere penal; b. să aibă libertate de voință și acțiune și să fie responsabilă din punct de vedere penal; c. să aibă vârsta minimă cerută de lege, să fie responsabilă și să aibă posibilitatea de a decide liber și neconstrâns asupra săvârșirii infracțiunii; d. să săvârșească fapta cu vinovăție deplină.

3. în Codul penal actual subiectul activ al infracțiunii poate fi: a. orice persoană fizică sau juridică; b. și statul; c. persoana fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani și se demonstrează că are discer­ nământ; d. autorul, instigatorul și complicele. 4. Pentru a fi subiect activ al infracțiunii, persoana fizică: a. trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite de lege; b. poate să acționeze singură sau împreună cu altă persoană fizică sau juridică; c. trebuie obligatoriu să fie responsabilă în timpul și pe parcursul comiterii infracțiunii. 5. Subiectul activ circumstanțial sau calificat al infracțiunii: a. trebuie să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare; b. trebuie să aibă voința de a comite o faptă calificată; c. poate caracteriza o infracțiune de pericol sau de rezultat; d. nu poate caracteriza o infracțiune care are ca urmare moartea unei persoane prescriptibilă. 6. Nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii: a. persoanele care comit faptele penale sub imperiul oricărui tip de constrângere: fizică sau psihică; b. președinții de state în funcție, deoarece se bucură de imunitate; c. persoanele aflate în stare de hipnoză.

Infracțiunea

21

8. Structurarea subiectului activ al infracțiunii pe diferite categorii are impor­ tanță deoarece: a. aceștia nu pot beneficia de un regim sancționator diferit; b. execută pedeapsa separat; c. unele infracțiuni pot fi comise numai de femei; d. cetățenii străini nu execută pedepsele în România. 9. Subiectul activ al infracțiunii: a. poate fi și dublu calificat; b. poate schimba încadrarea juridică a faptei comise; c. poate fi și o autoritate publică; d. nu poate fi o persoană care nu este prezentă la locul comiterii infracțiunii sau în apropierea comiterii acesteia.

10. Persoana juridică va fi subiect activ al infracțiunii atunci când: a. infracțiunea a fost săvârșită în realizarea obiectului ei de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice și cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală; b. infracțiunea are legătură cu atribuțiile de serviciu ale societății comerciale, autori­ tății ori instituției respective; c. se dovedește în sarcina conducerii unei instituții ori societăți că a existat un interes patrimonial; d. persoana juridică nu poate răspunde penal în nicio împrejurare. 11. Care sunt persoanele juridice care nu răspund niciodată penal? a. societățile comerciale; b. statul; c. autoritățile publice; d. instituțiile publice.

13. Poate fi subiect pasiv al unei infracțiuni: a. și un cadavru; b. un animal, în cazul infracțiunilor de violență asupra animalelor; c. un iresponsabil.

Drept penal. Partea generală 14. Subiect pasiv general al unei infracțiuni este: a. statul b. persoana fizică sau juridică care a suferit răul produs prin infracțiune; c. numai persoana juridică care a suferit un rău produs prin infracțiune; d. persoana fizică sau juridică care au devenit victime ale infracțiunii.

7. Nu pot avea calitatea de subiecți activi ai infracțiunii: a. minorii care au dobândit capacitate de exercițiu prin căsătorie; b. persoanele care au împlinit vârsta de 100 de ani; c. minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani; d. niciodată iresponsabilii.

12. Pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii: a. numai persoanele fizice; b. atât persoanele fizice cât și juridice; c. o persoană care nu poate fi niciodată subiect activ al unei infracțiuni.

22

15. Subiectul pasiv al infracțiunii: a. trebuie să fie în imediata apropiere a subiectului activ; b. trebuie să fie titularul valorii sociale ocrotite penal; c. nu are importanță vârsta sau starea de sănătate a acestuia; d. nu are importanță în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei comise. 16. Subiectul pasiv circumstanțial al infracțiunii: a. trebuie să aibă calitatea cerută în norma incriminatoare; b. poate caracteriza o infracțiune comisă cu orice formă de vinovăție; c. nu poate fi în același timp și pentru aceeași infracțiune, subiect activ pentru o altă infracțiune.

C. Locul și timpul

1. Când locul sau timpul comiterii faptei constituie o cerință esențială prevă­ zută în conținutul infracțiunii, nerealizarea acestuia: a. nu influențează existența infracțiunii; b. face ca fapta să realizeze condițiile unei tentative; c. face ca fapta să nu mai fie infracțiune. 2. Dacă locul de comitere a faptei reprezintă o condiție agravantă, nerealizarea acestuia: a. face ca fapta să nu mai fie infracțiune; b. nu influențează existența infracțiunii în varianta tip; c. nu influențează existenta infracțiunii în varianta calificată. 9 99

3. Locul comiterii faptei: a. nu poate contribui la stabilirea formei de vinovăție cu care se comite infracțiunea; b. poate fi prevăzut expres în denumirea marginală a infracțiunii sau în conținutul acesteia; c. constitui un element în funcție de care se stabilește raportul de cauzalitate; d. spre deosebire de timp, acesta nu constituie o circumstanță agravantă legală cu caracter general.

,

4. Timpul comiterii faptei: a. poate reprezenta o circumstanță agravantă legală cu caracter general sau o circum­ stanță agravantă cu caracter special; b. nu poate caracteriza o infracțiune simplă de rezultat și imprescriptibilă; c. se poate regăsi ca circumstanță specială agravantă comună în cadrul mai multor infracțiuni. 5

23

Infracțiunea

3. Conținutul constitutiv al infracțiunii A. Latura obiectivă i. Elementul material

1. Elementul material al infracțiunii: a. poate lipsi din cadrul normei de incriminare; b. poate fi alternativ, format dintr-o acțiune și o inacțiune; c. nu este niciodată cumulativ; d. mai este denumit și verbum regens. 2. Dacă elementul material al unei infracțiuni constă în mai multe acțiuni sau inacțiuni: a. dacă infractorul săvârșește mai multe acțiuni sau inacțiuni, atunci el realizează un concurs de infracțiuni, în număr corespunzător acțiunilor infracțiunilor; b. realizarea acestui element, prin mai multe acțiuni sau inacțiuni nu schimbă unici­ tatea infracțiunii; c. dacă infractorul săvârșește o singură acțiune sau inacțiune, atunci el comite o in­ fracțiune unică. 3. Elementul material se poate realiza: a. numai prin fapte materiale; b. atât prin fapte cât și prin scris; c. numai prin scris; d. atât prin acțiune cât și prin inacțiune.

4. Elementul material al laturii obiective se poate prezenta în variante alter­ native: a. numai între acțiuni; b. și între inacțiuni; c. între acțiuni și inacțiuni. 5. Elementul material: a. este întotdeauna expres desemnat de norma incriminatoare; b. se poate deduce din împrejurările arătate în normă; c. nu poate exprima în el și urmarea imediată a infracțiunii; d. se poate prezenta în concret printr-o multitudine de modalități faptice.

6. Acțiunea sub care se poate realiza elementul material poate consta: a. și în acte materiale; b. în cuvinte; c. și într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă.

24

Drept penal. Partea generală 7. Acțiunea constă: a. într-o intervenție activă și periculoasă a infractorului; b. și într-o stare de pasivitate a infractorului; c. într-o activitate interzisă de legea penală. 8. Inacțiunea poate constitui element material al laturii obiective a infracțiunii: a. în toate cazurile; b. în cazul în care există o obligație legală de a acționa; c. când este comisă cu intenție directă.

9. Inacțiunea sau abstențiunea constă: a. în niciun caz într-o intervenție activă a infractorului; b. numai în comiterea unei fapte de rezultat, nu și a uneia de pericol; c. într-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce o obligație contractuală impune să se facă. 10. Fapta constând într-o acțiune: a. constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție; b. constituie infracțiune și când este săvârșită din culpă; c. constituie infracțiune când este săvârșită din culpă, numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

11. Urmarea imediată

1. Urmarea imediată din cadrul laturii obiective reprezintă: a. un criteriu în funcție de care se realizează corecta încadrare juridică a faptei; b. fie o stare de pericol abstract sau concret, fie o vătămare materială efectivă; c. există doar în cazul infracțiunilor de rezultat. 2. Ca element al laturii obiective, urmarea socialmente periculoasă: a. presupune o modificare perceptibilă fizic a realității înconjurătoare; b. implică o atingere a valorii sociale ocrotite prin norma penală; c. reprezintă la unele infracțiuni, o condiție de existență a acestora; d. poate consta în realizarea unei anchete penale pentru pedepsirea infractorului. 3. Urmarea imediată care se produce prin săvârșirea unei infracțiuni se mate­ rializează: a. fie într-un rezultat, fie într-o stare de pericol; b. numai într-un rezultat palpabil; c. și în consecințele subsecvente ale infracțiunii; d. într-un rezultat ireversibil, ce poate caracteriza o infracțiune de rezultat prescrip­ tibilă sau imprescriptibilă. 4. Infracțiunile care au în conținutul lor referiri la rezultatul produs: a. sunt de regulă infracțiuni materiale sau de rezultat; b. nu pot fi infracțiuni de pericol, de atitudine sau formale; c. pot caracteriza o infracțiune complexă, praeterintenționată și imprescriptibilă.

Infracțiunea

25

5. Efectul, ca element al raportului de cauzalitate, se concretizează în: a. urmările ce s-au produs prin activitatea infracțională desfășurată; b. scopul pentru care s-a comis infracțiunea; c. starea de pericol; d. acțiunea sau inacțiunea conștientă a persoanei. iii. Legătura (raportul) de cauzalitate 1. în cazul săvârșirii unei infracțiuni, trebuie stabilită legătura de cauzalitate între, sau precizați care sunt elementele raportului de cauzalitate: a. latura obiectivă și latura subiectivă; b. elementul material și urmarea imediată; c. obiectul și subiecții infracțiunii; , d. infractor și victimă.

2. Cauza, ca element al raportului de cauzalitate, este formată din: a. mobilul faptei; b. scopul urmărit de făptuitor; c. condițiile de timp, loc, mod și împrejurările comiterii faptei; d. acțiunea sau inacțiunea conștientă a persoanei fizice sau juridice. 3. Legătura de cauzalitate între acțiune sau inacțiune și urmarea imediată: a. în cazul infracțiunilor de pericol rezultă „ex re”; b. nu trebuie stabilită la infracțiunile așa-zise materiale; c. trebuie stabilită la orice infracțiune; d. este un element obligatoriu existent la toate infracțiunile. 4. Legătura (raportul) de cauzalitate reprezintă: a. și o trăsătură esențială a infracțiunii, fără de care aceasta nu poate exista; b. numai un element al laturii obiective a conținutului constitutiv al infracțiunii; c. atât o trăsătură esențială a infracțiunii, cât și un element al laturii obiective a conți­ nutului constitutiv al infracțiunii.

5. Trebuie dovedit raportul de cauzalitate în cazul: a. infracțiunilor de pericol; b. infracțiunilor formale săvârșite prin inacțiune; c. infracțiunilor de rezultat.

6. Problema dovedirii sau stabilirii raportului de cauzalitate în dreptul penal se pune în legătură cu infracțiunile: a. formale comise prin acțiune; b. formale, de atitudine; c. grave; d. în anumite situații și în cazul infracțiunilor de pericol.

26

Drept penal. Partea generală

7. în doctrina penală sunt cunoscute două mari curente cu privire la raportul de cauzalitate. în cadrul primului curent, cunoscut sub denumirea de teza monistă, au fost formulate următoarele teorii: a. teoria cauzei preponderente; b. teoria condiției necesare; c. teoria cauzei proxime, teoria cauzei eficiente; d. teoria cauzei absolute. 8. Conform teoriei condiției sine qua non: a. este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuția umană ce se situează în timp imediat anterior producerii rezultatului; b. sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condițiile care l-au precedat și fără de care acesta nu s-ar fi produs; c. este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei să producă acel rezultat; d. este cea mai importantă și a fost formulată pentru prima dată de către penalistul german Von Buri. 9. Sunt false următoarele afirmații: a. dintre teoriile cunoscute în doctrina penală cu privire la raportul de cauzalitate, . care este aceea care oferă cele mai mari posibilități pentru soluționarea raportului de cauzalitate și care stabilește corect sfera contribuțiilor cu legătură de cauzalitate, dar care nu permite stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuții aduse la producerea aceluiași rezultat periculos, deși legea obligă să se țină seama de contribuția partici­ panților la săvârșirea infracțiunii este teoria echivalenței condițiilor sau teoria condiției sine qua non; b. teoria condiției necesare aparține tezei moniste; c. caracterul „sine qua non” al unei condiții se stabilește folosind procedeul elimi­ nării ipotetice a acesteia din antecedența rezultatului și dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiție este eliminată.

B. Latura subiectivă i. Elementul subiectiv (vinovăția) 1. Ce înțelegeți prin latura subiectivă a unei infracțiuni? a. activitatea persoanei fizice care, prin urmările ei periculoase, vatămă sau pune în pericol anumite relații sociale apărate de normele dreptului penal; b. valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt peri­ clitate sau vătămate prin fapta infracțională; c. totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită prohibit, pe care îl îndeplinește făptuitorul ori devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta; d. atitudinea psihică a făptuitorului, alcătuită din elemente intelective, volitive și afective, care determină și însoțesc actul fizic de executare.

Infracțiunea

27

2. Elementul esențial al laturii subiective este: a. vinovăția, care poate coexista sau nu cu vinovăția ca trăsătură esențială a infrac­ țiunii; b. mobilul și scopul; c. prevăzut întotdeauna de norma de incriminare; d. acțiunea sau inacțiunea făptuitorului. 3. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. existența vinovăției, ca trăsătură esențială a infracțiunii, presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al conținutului unei infracțiuni; b. poate exista vinovăție, ca element al conținutului unei infracțiuni, fără a exista însă ca trăsătură esențială a infracțiunii; c. poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, fără să existe vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii. 4. Forma de vinovăție ca element subiectiv este prevăzută în norma incrimi­ natoare: a. întotdeauna; b. doar în unele cazuri; c. numai în cazul culpei; d. fie în denumirea marginală a infracțiunii, fie în conținutul acesteia și poate carac­ teriza o variantă mai blândă a infracțiunii.

5. Forma de vinovăție, ca element subiectiv, când nu este prevăzută, se deduce: a. și după locul de comitere a faptei interzise; b. prin raportare la elementul material al laturii obiective, respectiv modus operandi; c. prin raportare la timpul de comitere a faptei; d. nu și prin raportare la gabaritul subiecților infracțiunii.

ii. Mobil (motiv) 1. Mobilul unei infracțiuni: a. desemnează acel sentiment (dorință, tendință, pasiune) care conduce la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei infracțiuni și care îl determină să o comită; b. desemnează finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârșirea infracțiunii; c. desemnează atitudinea psihică a făptuitorului ce precede și însoțește fapta infracțională și urmările ei; d. caracterizează infracțiuni comise intenție directă sau indirectă. 2. în dreptul penal, mobilul actului de conduită prohibit de lege: a. reprezintă țelul urmărit prin săvârșirea faptei; b. nu trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare; c. poate atrage reținerea unei circumstanțe agravante; d. nu poate caracteriza o infracțiune în formă asimilată.

28

Drept penal. Partea generală 3. Lipsa unui mobil al făptuitorului în săvârșirea faptei penale: a. poate înlătura caracterul penal al faptei; b. de regulă, constituie un indiciu de anormalitate psihică al făptuitorului; c. constituie cauză de impunitate.

iii. Scop 1. Scopul săvârșirii unei infracțiuni: a. caracterizează de regulă comiterea unei infracțiuni cu intenție directă, dar nu este exclusă nici reținerea uneia comisă cu intenție indirectă sau intenție depășită; b. desemnează finalitatea urmărită prin săvârșirea faptei; c. poate caracteriza o infracțiune prescriptibilă sau imprescriptibilă. 2. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. urmarea imediată reprezintă finalitatea produsă de elementul material și este un element extern al infracțiunii; b. scopul reprezintă finalitatea propusă în plan mental de către făptuitor și aparține laturii interne a infracțiunii și trebuie să existe în toate cazurile; c. astfel, din punct de vedere cronologic scopul apare primul și poate coincide cu urmarea imediată, sau aceasta poate fi mai gravă sau mai blândă decât scopul.

4. Tentativa A. Actele preparatorii 1. în legislația noastră penală, actele preparatorii: a. nu au relevanță juridică penală; b. pot fi asimilate tentativei și sancționate în mod corespunzător; c. nu pot fi incriminate ca infracțiuni autonome; d. pot fi reținute ca acte de complicitate și pedepsite ca atare. 2. Actele preparatorii: a. se comit numai cu intenție; b. sunt posibile numai la infracțiunile intenționate și praeterintenționate; c. sunt posibile numai la infracțiunile de rezultat; d. nu se pot reține ca o împrejurare de agravare a răspunderii penale.

3. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească activitățile desfă­ șurate pentru a putea fi considerate acte premergătoare? a. să se concretizeze printr-o activitate obiectivă, capabilă să creeze condiții favo­ rabile pentru săvârșirea infracțiunii; b. activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conținutul elementului material al laturii obiective; c. să existe legătură de cauzalitate între decizia de a comite infracțiunea și rezultatul produs prin infracțiune.

Infracțiunea

29

4. Actele pregătitoare pot fi: a. cunoscute și necunoscute; b. materiale și morale; c. comise printr-o acțiune sau inacțiune; d. anterioare sau concomitente. 5. Care sunt principalele modalități prin care se realizează actele premergă­ toare în cazul săvârșirii unei infracțiuni: a. luarea hotărârii de a săvârși o infracțiune b. procurarea instrumentelor ce vor fi folosite la comiterea faptei; c. confecționarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau dis­ pozitivelor ce vor folosi la comiterea infracțiunii; d. comunicarea deciziei de a comite infracțiunea altor persoane. 6. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. actele de pregătire pot consta în culegerea de informații, date despre victimă, sau despre locul sau timpul săvârșirii infracțiunii; b. actele premergătoare să fie intenționate sau praeterintenționate; c. când sunt incriminate, actele de pregătire au un regim sancționator similar cu al tentativei; d. Codul penal nu face nicio precizare referitoare la actele preparatorii. 7. Codul penal român a adoptat în legătură cu regimul actelor preparatorii: a. teza incriminării actelor preparatorii; b. teza neincriminării actelor preparatorii; c. teza incriminării parțiale a unor acte preparatorii.

B. Tentativa

1. Există tentativă: a. când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite; b. când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost con­ cepută executarea faptei; c. când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află.

2. Tentativa se poate reține și atunci când: a. consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită întreruperii activității făptui­ torului; b. producerea rezultatului periculos prevăzut de lege s-a produs parțial; c. victima reușește să scape prin fugă din fața violenței fizice a autorului.

30

Drept penal. Partea generală

3. Tentativa este perfectă atunci când: a. constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care se întrerupe și rezultatul nu se produce; b. constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu s-a produs; c. constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu s-a produs, datorită modului cum a fost concepută executarea; d. atunci când executarea faptei care constituie elementul material al infracțiunii a fost oprită și împiedicată să se desfășoare până la capăt. 4. în cazul tentativei întrerupte, întreruperea executării și neproducerea rezul­ tatului: a. trebuie să fie independentă de voința făptuitorului; b. se poate datora împrejurării că făptuitorul și-a dat seama de insuficiența, defectuozitatea mijloacelor folosite pentru executarea în întregime a faptei; c. poate să fie expresia voinței libere a făptuitorului, atunci când făptuitorul nu execută elementul material al laturii obiective, deoarece renunță să mai continue infracțiunea. 5. S-a reținut în sarcina inculpatului X faptul că, în scopul însușirii, fără drept, a roții unui autovehicul, a montat un cric și a ridicat mașina, fiind surprins în acel moment și împiedicat să continue demontarea roții: a. inculpatul nu va răspunde penal, aceste fapte constituind acte preparatorii la infracțiunea de furt; b. inculpatul va răspunde penal pentru tentativă improprie la infracțiunea de furt; c. inculpatul va răspunde penal pentru tentativă proprie la infracțiunea de furt. 6. S-a reținut în fapt că inculpatul X a introdus mâna în buzunarul lui Y, de unde a sustras mai multe hârtii fără valoare, fiind convins că sunt bani: a. inculpatul nu va răspunde penal, aceste fapte constituind acte preparatorii la infracțiunea de furt; b. inculpatul va răspunde penal pentru tentativă improprie la infracțiunea de furt; c. inculpatul nu va răspunde penal, deoarece nu s-a produs nicio pagubă. 7. Sub aspectul formei de vinovăție, tentativa, ca formă atipică a infracțiunii, se poate comite: a. cu intenție indirectă; b. numai cu intenție directă; c. și cu intenție depășită; d. cu oricare dintre formele intenției, preluând forma de vinovăție a infracțiunii la care aceasta se comite.

Infracțiunea

31

8. S-a constatat că X, după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita Y, a încercat, fără să folosească constrângerea, să aibă un astfel de raport, însă, față de riposta violentă a victimei, dându-și seama de opunerea acesteia, a abandonat hotărârea luată: a. X nu a săvârșit nicio infracțiune; b. X a săvârșit o tentativă întreruptă la infracțiunea de viol; c. X a săvârșit acte pregătitoare la infracțiunea de viol. 9. Există tentativă absolut improprie (absurdă): a. atunci când prin natura lui, mijlocul folosit este apt să producă rezultatul, dar în cazul concret, în raport de condițiile existente, s-a dovedit a fi insuficient sau defectuos, sau în situația când obiectul material lipsea în mod accidental din locul unde făptuitorul credea că se află; b. atunci când mijlocul folosit, prin natura lui, nu era apt în nicio împrejurare să producă rezultatul urmărit de făptuitor; c. atunci când făptuitorul execută în întregime elementul material al laturii obiective a infracțiunii și cu toate acestea rezultatul urmărit nu se produce; d. atunci când mijlocul folosit era apt pentru producerea rezultatului dorit, dar făptui­ torul nu l-a mânuit în mod corespunzător. 10. în cazul tentativei absurde: a. valoarea socială ce se dorește a fi lezată există; b. valoarea socială ce se dorește a fi lezată nu există; c. aceasta nu se pedepsește niciodată. 11. în cazul tentativei proprii, mijloacele folosite pot fi: a. prin natura lor apte să producă rezultatul, dar când hotărârea infracțională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit a fi insuficiente; b. prin natura lor apte să producă rezultatul, dar când hotărârea infracțională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit a fi defectuoase; c. prin natura lor inapte să producă rezultatul.

32

Drept penal. Partea generală

14. Infracțiunile la care nu este posibilă tentativa sunt: a. aceleași ca cele la care nu este posibil coautoratul; b. acele infracțiuni care nu au obiect material sau sunt comise din culpă sau cu praeterintenție; c. cele cu consumare anticipată; d. cele cu executare în timp și cele comisive.

15. Tentativa: a. nu este posibilă la infracțiunile omisive proprii; b. este sancționată la toate infracțiunile de rezultat la care este și posibilă; c. comisă de un minor care nu răspunde penal, se sancționează cu o măsură educativă; d. la infracțiunea de omor o transformă pe acesta într-o infracțiune prescriptibilă, deoarece tentativa este o stare generală obligatorie de atenuare a răspunderii penale. 16. Care sunt infracțiunile Ia care tentativa nu este posibilă datorită specificului elementului material? a. infracțiunile continue și continuate; b. infracțiunile din culpă și praeterintenționate; c. infracțiunile de obicei; d. infracțiunile omisive și cele de atitudine.

17. Care sunt infracțiunile la care tentativa nu este posibilă datorită elemen­ tului subiectiv? a. infracțiunile săvârșite din culpă, indiferent de modalitatea sa; b. infracțiunile săvârșite cu intenție indirectă; c. infracțiunile care nu sunt condiționate de niciun mobil sau scop; d. infracțiunile săvârșite cu praeterintenție. 18. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească tentativa pentru a se diferenția de actele premergătoare și de infracțiunea consumată? a. existența unei intenții sau rezoluții de a săvârși o infracțiune și punerea în exe­ cutare a acesteia; b. săvârșirea infracțiunii în funcție de scopul propus; c. întreruperea executării sau neproducerea rezultatului.

12. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. la infracțiunea de omor sunt posibile toate formele tentativei, inclusiv cea absurdă; b. în cazul infracțiunilor de furt și de viol nu este posibilă tentativa perfectă; c. este posibilă tentativa și la infracțiunea continuată și la cea de obicei.

19. în actuala reglementare a Codului penal, tentativa este incriminată: a. pentru toate infracțiunile din Codul penal; b. doar pentru infracțiunile grave și deosebit de grave; c. numai atunci când Codul penal prevede expres acest lucru; d. pentru toate infracțiunile care au ca urmare moartea persoanei.

13. Tentativa nu este posibilă: a. niciodată la infracțiunile săvârșite din culpă sau praeterintenționate; b. la infracțiunile omisive proprii și cele cu executare promptă; c. la infracțiunile al căror început de executare este asimilat infracțiunii consumate d. la infracțiunile de pericol.

20. Legea penală română incriminează: a. tentativa întreruptă b. tentativa perfectă c. tentativa absolut improprie d. tentativa relativ improprie.

Infracțiunea

33

21. în legislația penală română: a. tentativa se pedepsește numai când în lege se prevede expres aceasta; b. tentativa se sancționează cu aceeași pedeapsă care este prevăzută de lege și pentru infracțiunea consumată; c. tentativa se pedepsește nelimitat, în cazul tuturor infracțiunilor la care aceasta este posibilă.

22. Sancționarea tentativei: a. întotdeauna reduce pedeapsa prevăzută de lege la jumătate, fiind o stare generală obligatorie de atenuare; b. poate schimba natura pedepsei prevăzută de lege; c. nu poate schimba niciodată natura pedepsei prevăzută de lege; d. adoptă sistemul diversificării pedepsei. 23. în cazul în care se comite o tentativă pedepsibilă la o infracțiune care prevede pedepse alternative: a. limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai grea prevăzută pentru infracțiunea consumată; b. instanța trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepsele prevăzute pentru infracțiunea consumată și apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă; c. limitele pedepsei pentru tentativă se determină în raport cu pedeapsa cea mai ușoară prevăzută pentru infracțiunea consumată, având în vedere că tentativa este o stare generală obligatorie de atenuare.

24. Limita minimă a pedepsei în cazul săvârșirii unei tentative pedepsibile: a. nu poate fi mai mică de 15 zile în cazul pedepsei închisorii; b. nu poate fi mai mică de 300 lei dacă s-a aplicat pedeapsa amenzii; c. șe determină prin înjumătățirea minimului special prevăzut de lege pentru infrac­ țiunea consumată. 25. Tentativa la o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață se va sancționa: a. cu închisoarea între 10 și 25 de ani; b. cu închisoarea între 10 și 20 de ani; c. cu închisoarea între 15 și 25 de ani; d. întotdeauna cu o pedeapsă de o altă natură decât cea prevăzută de lege. 26. Tentativa nu se pedepsește: a. și atunci când făptuitorul s-a desistat de la săvârșirea faptei pusă în executare, mai înainte ca organul de urmărire penală să o descopere; b. numai atunci când făptuitorul a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului; c. atunci când făptuitorul fie că s-a desistat, fie că a împiedicat producerea rezulta­ tului mai înainte de descoperirea faptei; d. atunci când făptuitorul se prezintă de bunăvoie la organul judiciar și sesizează fapta pe care intenționa să o comită.

34

Drept penal. Partea generală

27. în cazul persoanei juridice, tentativa se sancționează: a. cu amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate, iar la această pedeapsă nu se pot adăuga mai multe pedepse complementare; b. cu amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate, iar la această pedeapsă se pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare; c. cu amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate, iar la această pedeapsă este obligatorie adăugarea uneia sau mai multor pedepse complementare.

C. Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului

1. Sunt cauze de impunitate: a. desistarea și împiedicarea producerii rezultatului; b. denunțarea mitei, după ce organul de urmărire a fost sesizat pentru infracțiunea de dare de mită; c. grațierea. 2. Cauzele de impunitate: a. pot fi prevăzute în partea generală și partea specială a Codului penal; b. nu se pot reține în cazul minorilor care răspund penal; c. anulează reținerea unei cauze de neimputabilitate. 3. Care sunt condițiile desistării? a. renunțarea la comiterea infracțiunii să fie determinată de intervenția unei alte persoane; b. renunțarea la comiterea infracțiunii să se bazeze pe voința liberă a făptuitorului; c. renunțarea la săvârșirea infracțiunii să se facă în timp util și să fie definitivă. 4. Pentru a fi cauză de impunitate, desistarea: a. trebuie să intervină înainte de consumarea faptei; b. trebuie să se facă din proprie inițiativă; c. trebuie să intervină înainte de începerea executării elementului material; d. se poate reține și în favoarea instigatorului. 5. Desistarea: a. poate consta numai într-o acțiune a făptuitorului; b. poate consta într-o acțiune sau inacțiune, raportat la natura infracțiunii săvârșite; c. este posibilă la toate infracțiunile intenționate. 6. Se poate reține ca și cauză de nepedepsire a tentativei doar desistarea, nu și împiedicarea producerii rezultatului, în cazul infracțiunii de: a. omor; b. evadare; c. ultraj prin amenințare comisă în formă orală.

Infracțiunea

35

7. împiedicarea producerii rezultatului: a. nu trebuie să aibă loc întotdeauna înainte de descoperirea faptei de către orice persoană, ci înainte de producerea urmărilor periculoase; b. trebuie să fie expresia voinței libere a făptuitorului, să fie voluntară ca în cazul desistării; c. poate interveni și ca urmare a unei constrângeri morale sau fizice, dar să aibă loc înainte de comiterea elementului material al faptei; d. poate să se facă de orice persoană, care dorește să-1 ajute pe făptuitor. 8. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării produ­ cerii rezultatului constituie o altă infracțiune: a. desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului constituie cauză de impunitate pentru tentativa la infracțiunea în vederea căreia făptuitorul începuse executarea ori împiedicase producerea rezultatului; b. făptuitorul va fi pedepsit pentru un concurs de 2 infracțiuni, respectiv infracțiunea comisă și tentativa pe care a urmărit să o săvârșească înainte de desistare sau împiedicare a producerii rezultatului; c. desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului nu mai produce niciun efect, făptuitorul fiind sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată pe care a urmărit inițial să o săvârșească.

9. S-a reținut în fapt că X a pătruns într-o încăpere, fără drept, a scos dintr-un dulap mai multe lucruri cu intenția de a și le însuși, dar apoi, din proprie inițiativă, părăsește încăperea fără să-și însușească ceva. Fapta lui X săvârșită în împre­ jurările de mai sus: a. constituie tentativă pedepsibilă la infracțiunea de furt calificat; b. nu constituie tentativă la infracțiunea de furt calificat; c. antrenează reținerea unei cauze generale de impunitate în forma desistării la infracțiunea de furt; d. constituie împiedicarea producerii rezultatului, pedepsibilă în acest caz. 10. împiedicarea producerii rezultatului: a. poate consta într-o acțiune sau inacțiune, raportat la natura infracțiunii săvârșite; b. poate consta numai într-o acțiune a făptuitorului, o atitudine pro activă; c. nu este posibilă la toate infracțiunile intenționate.

D. Infracțiunea fapt consumat și fapt epuizat

1. Nu sunt susceptibile de desfășurare în timp: a. vătămarea corporală din culpă; b. infracțiunile care simt de execuție imediată; c. amenințarea săvârșită oral.

36

Drept penal. Partea generală 2. Sunt susceptibile întotdeauna de forma fapt epuizat infracțiunile: a. deviate; b. continue sau continuate; c. complexe; d. rămase în faza tentativei.

3. Sunt adevărate afirmațiile: a. în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, prescripția răspunderii penale începe să curgă de la momentul epuizării; b. în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, legea aplicabilă va fi, legea în vigoare de la momentul epuizării; c. este posibil ca la momentul consumării faptei să fie incidență o anume infracțiune, iar la momentul epuizării să se schimbe încadrarea juridică a acesteia; d. în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, acestea se pot prelungi fie ca urmare a voinței făptuitorului, fie total independent de voința acestuia. 4. Sunt false afirmațiile: a. infracțiunile care se prelungesc în timp, independent de voința făptuitorului, pot fi infracțiuni imprescriptibile de rezultat; b. infracțiunile care se prelungesc în timp, prin repetabilitatea elementului material, sunt numai infracțiuni intenționate și pot constitui o stare generală de agravare; c. infracțiunea de omor nu se poate prelungi în timp; d. infracțiunile care cunosc și momentul epuizării sunt numai infracțiuni de rezultat.

5. Unitatea de infracțiuni 9 A. Unitatea naturală 1. Precizați felurile unității de infracțiune: a. naturală și artificială; b. convențională și neconvențională; c. numai naturală și legală. 2. Există o unitate de infracțiune atunci când făptuitorul comite: a. un omor asupra a trei persoane; b. o faptă de loviri sau alte violențe asupra a două persoane în aceeași împrejurare; c. o infracțiune de tâlhărie prin violență asupra a doi elevi ce ies dintr-o școală; d. p infracțiune de tâlhărie asupra soților în aceeași împrejurare.

3. Reprezintă unitate naturală de infracțiune: a. infracțiunea continuă, continuată, simplă; b. infracțiunea simplă, de obicei, progresivă; c. infracțiunea deviată, continuă, simplă; d. aberatio ictus și continuă succesivă.

Infracțiunea

37

4. X, după ce a pătruns prin efracție în locuința lui Y, a aprins lumina și a căutat bunurile pe care dorea să le sustragă, dar, din cauza volumului mare al acestora, le-a ridicat în două rânduri, fără pauze transportându-le în locuința bunicii sale. Ce formă a unității de infracțiune este săvârșită în cazul sus-mentionat? a. unitatea legală de infracțiune; b. unitatea naturală de infracțiune, sub forma infracțiunii simple, chiar dacă făptui­ torul a comis mai multe acte materiale; c. infracțiunea continuată, deoarece făptuitorul a comis mai multe acte materiale, în baza aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv.

5. Care este data la care se consideră săvârșită infracțiunea simplă: a. aceea a comiterii primei acțiuni sau inacțiuni; b. aceea a efectuării celei de a doua acțiuni sau inacțiuni; c. aceea a comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni. 6. Prelungirea în mod natural a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material după consumare, până la intervenția unei forțe contrare, constituie trăsă­ tura caracteristică a infracțiunii: a. progresive; b. continuate; c. continue permanente sau succesive. 7. Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este o infracțiune: a. continuă permanentă; b. continuată; c. simplă; d. intenționată sau praeterintenționată.

8. în cazul infracțiunii continue permanente: a. nu este posibilă comiterea acesteia în formă continuată; b. suntem în prezența unei forme a unității naturale de infracțiune; c. momentul de la care începe să curgă termenul de reabilitare judecătorească este diferit față de situația unei infracțiuni instantanee; d. întreruperea sa conduce de regulă la epuizarea infracțiunii. 9. în cazul infracțiunii continue:

a. se aplică o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta este neîndestulător se poate adăuga și un spor de până la 3 ani în cazul pedepsei închisorii; b. termenul de prescripție a răspunderii penale curge din momentul epuizării; c. elementul material poate consta numai într-o acțiune; d. elementul material poate consta într-o acțiune sau inacțiune.

38

Drept penal. Partea generală

10. Orice întrerupere a activității infracționale poate avea valoarea epuizării acelei infracțiuni în cazul: a. infracțiunii continue succesive; b. numai la infracțiunea continuă permanentă; c. tuturor formelor infracțiunii continue. 11. Data consumării unei infracțiuni continue este momentul: a. când se comite acțiunea/inacțiunea care durează suficient pentru a avea o semni­ ficație penală; b. la care a încetat acțiunea/inacțiunea infracțională; c. în care s-a produs rezultatul cerut de lege. 12. Când se epuizează o infracțiune continuă: a. în momentul producerii rezultatului; b. în momentul încetării acțiunii/inacțiunii infracționale; c. coincide cu momentul consumării infracțiunii. 13. Care este momentul în raport cu care se aplică beneficiul grațierii în cazul săvârșirii unei infracțiuni continue: a. momentul consumării infracțiunii; b. momentul epuizării activității infracționale; c. momentul producerii rezultatului; d. momentul actelor preparatorii. 14. Instanța a stabilit că X a luat hotărârea de a-și ucide soția acuzată de infi­ delitate și care îl amenința cu divorțul. Astfel, într-o seară la ora 22.00 a așteptat-o pentru a-și pune în aplicare planul, la poarta fabricii unde aceasta lucra în schimbul doi. în jurul orei 22.30, inculpatul a observat pe trotuarul opus o femeie care semăna atât la fizic cât și la îmbrăcăminte. Crezând că este soția sa, a alergat spre aceasta care s-a speriat și a început să fugă. Inculpatul a ajuns-o din urmă și i-a aplicat o puternică lovitură de cuțit în abdomen determinând decesul acesteia. Ce formă a unității de infracțiune este săvârșită în cazul sus-menționat? a. o unitate naturală de infracțiune în forma infracțiunii unice; b. o unitate naturală de infracțiune în forma infracțiunii deviate; c. o unitate legală de infracțiune în forma infracțiunii deviate; d. se reține un concurs de infracțiuni între tentativa la infracțiunea inițială și cea consumată comisă în concret. 15. X împreună cu soțul ei, locuiau la mătușa acesteia în vârstă de 80 de ani, urmând a o îngriji, având unele promisiuni că după moartea ei, aceasta le va lăsa casa. Animată de a intra cât mai repede în posesia casei, X a luat hotărârea de a o ucide, procurând o cantitate de paration, din care a picurat pe o napolitană pe care mătușa o avea în casă. Ulterior, mătușa a fost vizitată de o vecină, căreia la plecare i-a dat napolitana, iar aceasta i-a dat-o unui copil, care după ce a mâncat-o a murit. Ce va trebui să rețină instanța? a. mătușa va răspunde penal pentru moartea copilului; b. în speță, este vorba despre o infracțiune deviată;

Infracțiunea

39

c. vecina va beneficia de eroarea de fapt, drept cauză de neimputabilitate; d. X nu va răspunde pentru infracțiunea de omor. 16. Infracțiunea deviată poate fi săvârșită în următoarele moduri: a. a minori ad majus, a majori ad minus (dacă legea penală interzice mai puțin, va interzice și mai mult și invers); b. aberatio ictus și error in persona (greșeala făptuitorului sau eroarea făptuitorului); c. ubi eadem ratio ubi idem just (pentru situații identice trebuie să existe aceeași soluție juridică); d. reductio ad absurdum (reducerea la absurd, situație inadmisibilă).

B. Unitatea legală 1. Identificați formele unității legale de infracțiune: a. infracțiunea de obicei, progresivă și complexă; b. infracțiunea continuă, continuată și deviată; c. infracțiunea simplă, de obicei și progresivă. 2. Infracțiunea este continuată: a. atunci când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul unei infracțiuni, înainte de a fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele; b. infracțiunea al cărei rezultat obținut după momentul consumării și excluzând intervenția făptuitorului, se va amplifica în mod progresiv, dând naștere la noi urmări, corespunzătoare unor infracțiuni mai grave; c. infracțiunea prin care o persoană săvârșește, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni; d. infracțiunea în al cărei conținut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie, prin ea însăși, o faptă prevăzută de legea penală.

3. Dintre particularitățile infracțiunii continuate, putem reține: a. niciodată aceasta nu se comite din culpă; b. subiectul activ trebuie să acționeze întotdeauna în calitate de autor, nu și în cele­ lalte forme de participație penală; c. este o stare generală obligatorie de agravare a răspunderii penale; d. forma de vinovăție a infracțiunii continuate este întotdeauna intenția, în toate formele sale, fiind exclusă praeterintenția și culpa. 4. Reprezintă condiții de existență a infracțiunii continuate: a. pluralitate de acte de executare; b. identitate de acte de executare; c. unitate de rezoluție infracțională; d. identitate de subiect activ și pasiv.

40

Drept penal. Partea generală

5. Data săvârșirii infracțiunii continuate o reprezintă: a. data comiterii oricăreia dintre acțiunile sau inacțiunile ce intră în conținutul infrac­ țiunii continuate; b. data comiterii primei acțiuni sau inacțiuni ce intră în conținutul infracțiunii conti­ nuate; c. momentul epuizării și anume data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni ce intră în conținutul infracțiunii continuate; d. momentul epuizării și anume data săvârșirii primei acțiuni sau inacțiuni ce intră în conținutul infracțiunii continuate. 6. în cazul infracțiunii continuate există: a. o repetare a faptei incriminate de un număr de ori din care să rezulte o obișnuință a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia; b. unitate legală de infracțiune, fiind o creație a legiuitorului; c. pluralitate de infracțiuni; d. pluralitate ocazională de infracțiuni. 7. Sunt adevărate afirmațiile: a. infracțiunea continuată reprezintă o acțiune/inacțiune care se prelungește în timp și după momentul consumării; b. infracțiunea continuată reprezintă o formă particulară a pluralității de infracțiuni, având în vedere contribuțiile multiple ale făptuitorului; c. infracțiunea continuată presupune o unitate sau pluralitate de subiect pasiv; d. infracțiunea continuată presupune obligatoriu o imitate de subiect activ. 8. în cazul în care infracțiunea continuată a început să fie comisă mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani și a continuat și după acest moment: a. rămâne la latitudinea instanței de judecată modul în care acesta va răspunde; b. infractorul răspunde penal ca major; c. infractorul răspunde penal ca minor; d. nu se pot aplica în niciun caz măsuri educative.

9. Nu pot fi săvârșite în formă continuată: a. infracțiunile comise din culpă; b. infracțiunile ce presupun un subiect activ calificat; c. infracțiunile complexe și omisive; d. infracțiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare. 10. în raport cu care moment al infracțiunii continuate se calculează termenul de prescripție a răspunderii penale: a. data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni; b. momentul consumării infracțiunii continuate; c. data comiterii primei acțiuni sau inacțiuni; d. data la care s-a produs rezultatul.

Infracțiunea

41

11. Precizați în care dintre următoarele situații se poate realiza o agravare facultativă a pedepsei: a. în cazul reținerii unei infracțiuni continuate sau a unei circumstanțe agravante legale generale; b. în cazul reținerii unui concurs de infracțiuni sau a unei pluralități intermediare; c. în cazul reținerii unei infracțiuni complexe, care lezează două sau mai multe valori sociale. 12. Infracțiunea continuată: a. este cauză reală facultativă de agravare a pedepsei; b. este cauză reală obligatorie de agravare a pedepsei; c. este cauză personală facultativă de agravare a pedepsei; d. este cauză personală obligatorie de agravare a pedepsei.

13. Sancționarea infracțiunii continuate: a. elementul material, fiind format dintr-o pluralitate de fapte, pedeapsa se aplică într-o pluralitate de etape, respectiv în două, ca la concursul de infracțiuni; b. pedeapsa se aplică întotdeauna într-o singură etapă; c. nu împrumută în niciun caz sistemul sancționator de la concursul de infracțiuni; d. se face într-un număr de etape corespunzător numărului actelor materiale ale in­ fracțiunii. 14. Dacă infractorul, condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă, este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni: a. instanța anulează hotărârea anterioară și pronunță o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă care poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior; b. instanța anulează hotărârea anterioară și pronunță o nouă hotărâre, stabilind o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior; c. instanța pronunță o nouă hotărâre și aplică regulile de la concursul de infracțiuni; d. instanța poate aplica o pedeapsă egală cu cea stabilită inițial. 15. în cazul săvârșirii unei infracțiuni continuate, care este momentul care se ia în calcul pentru stabilirea stării de recidivă: a. momentul consumării infracțiunii; b. data săvârșirii infracțiunii; c. data epuizării infracțiunii; d. data condamnării infractorului. 16. Care este momentul în raport cu care se aplică beneficiul amnistiei sau grațierii în cazul săvârșirii unei infracțiuni continuate: a. momentul consumării infracțiunii; b. data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni; c. momentul producerii rezultatului; d. data descoperirii făptuitorului.

42

Drept penal. Partea generală

17. Infracțiunea complexă este: a. infracțiunea al cărei rezultat obținut după momentul consumării și excluzând intervenția făptuitorului, se va amplifica în mod progresiv, dând naștere la noi urmări, corespunzătoare unor infracțiuni mai grave; b. infracțiunea care se realizează prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare încât să rezulte o obișnuință a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia; c. infracțiunea prin care o persoană săvârșește, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni; d. infracțiunea în al cărei conținut intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie, prin ea însăși, o faptă prevăzută de legea penală. 18. O infracțiune este complexă: a. numai atunci când în conținutul său intră ca element constitutiv o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală; b. când în conținutul său intră ca element constitutiv sau ca circumstanță agravantă o acțiune sau inacțiune care constituie ea însăși o faptă prevăzută de legea penală; c. când elementul material al laturii obiective se repetă de mai multe ori în aceeași împrejurare; d. când latura obiectivă a infracțiunii se amplifică progresiv fără intervenția făptui­ torului.

19. Infracțiunea unică complexă: a. are numai un obiect juridic principal; b. numai în anumite cazuri are și un obiect juridic secundar; c. are întotdeauna un obiect juridic principal și un obiect juridic secundar; d. poate fi o infracțiune de rezultat sau una de pericol. 20. Infracțiunea complexă: a. se poate comite cu oricare formă de vinovăție prevăzută de lege; b. nu poate avea un singur subiect pasiv; c. poate leza valori sociale de aceeași natură; d. nu poate fi și progresivă. 21. în cazul infracțiunii complexe: a. valorile sociale din structura obiectului juridic sunt întotdeauna lezate prin acțiuni sau inacțiuni diferite; b. se poate reține desistarea și împiedicarea producerii rezultatului; c. se poate reține și comiterea sa în formă continuată; d. nu poate fi imprescriptibilă. 22. Infracțiunile praeterintenționate: a. sunt de regulă infracțiuni de rezultat; b. pot fi și infracțiuni complexe; c. sunt întotdeauna progresive; d. nu poate viza o infracțiune contra patrimoniului complexă.

Infracțiunea

43

23. în cazul infracțiunilor contra persoanei, pluralitatea subiecților pasivi determină realizarea: a. unui concurs de infracțiuni în toate cazurile; b. unei infracțiuni unice, agravante în toate cazurile; c. unei unități legale de infracțiune, sub forma infracțiunii complexe, dar numai în cazul infracțiunilor contra vieții persoanelor. 24. Tâlhăria este o infracțiune: a. simplă, deoarece elementul material se poate comite printr-un singur act; b. complexă întotdeauna; c. care se poate comite și în forma continuată. 25. Care sunt efectele juridice ale infracțiunii complexe în formă tip? a. infracțiunea complexă constituie o cauză de agravare a răspunderii penale astfel că tratamentul sancționator este mult mai grav decât cel prevăzut de legea penală pentru fiecare faptă din conținutul infracțiunii complexe; b. infracțiunea complexă este o infracțiune momentană, întrucât nu presupune o prelungire în timp a acțiunii sau inacțiunii ori a consecințelor acesteia; c. infracțiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârșesc acțiunile prin care se realizează elementele materiale specifice laturii obiective ale infracțiunilor absorbite; d. infracțiunea sau infracțiunile absorbite în infracțiunea complexă își pierd auto­ nomia infracțională.

26. Infracțiunea complexă în agravantă poate: a. leza două valori sociale de aceeași natură; b. leza două valori sociale de natură diferită; c. fi comisă cu intenție, culpă sau praeterintenție. 27. Denumirea de infracțiune progresivă este dată acelei infracțiuni: a. a cărei latură obiectivă după ce â atins momentul consumării, corespunzător unei anumite infracțiuni, se amplifică fără intervenția făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare corespunzătoare unei infracțiuni mai grave; b. a cărei latură obiectivă după ce a atins momentul consumării se prelungește în timp, până la intervenția unei forțe care pune capăt acelei activități infracționale; c. care produce consecințe grave și foarte grave; d. care este săvârșită de făptuitor progresiv, pornind de la acte infracționale mai simple la acte infracționale mai complexe.

28. Infracțiunea progresivă: a. se comite numai cu praeterintenție; b. se sancționează potrivit încadrării juridice atrase de rezultatul cel mai grav produs; c. poate caracteriza și o infracțiune complexă; d. nu poate fi imprescriptibilă.

44

Drept penal. Partea generală

29. Precizați elementele de asemănare dintre infracțiunea continuă și pro­ gresivă: a. ambele se pot săvârși cu toate formele de vinovăție; b. ambele cunosc două momente și anume momentul consumării și momentul epuizării; c. la ambele infracțiuni termenul de prescripție al răspunderii penale curge din momentul consumării faptei. 30. Care’este momentul consumării infracțiunii progresive? a. momentul epuizării rezultatului; b. momentul prin care se săvârșesc acțiunile prin care se realizează elementul material specific laturii obiective; c. momentul încetării ultimei acțiuni sau inacțiuni; d. momentul încetării acțiunii sau inacțiunii, oricare ar fi durata acesteia. 31. X a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte conform art. 195 C. pen. S-a reținut că X și Y aflați sub influența băuturilor alcoolice, s-au luat la trântă pe câmp, în prezența unor martori. Inculpatul a reușit să trântească victima la sol, după care a imobilizat-o cu fața spre pământ, el aflându-se deasupra ei și cu forță a tras cu mâinile spre spate capul victimei, provocându-i hiperextensia coloanei cervicale. Victima, transportață la spital, a decedat după mai multe zile. Din raportul medico-legal rezultă că moartea victimei s-a datorat edemului bulbar consecutiv contuziei și dilacerării modulare, cu fractura coloanei cervicale. Astfel: a. fapta săvârșită de X este o formă a unității naturale de infracțiune; b. fapta săvârșită de X este o formă a unității legale de infracțiune; c. fapta, așa cum este descrisă, este comisă cu intenție directă; d. fapta este imprescriptibilă.

32. Repetarea faptei de un număr de ori din care să rezulte obișnuința auto­ rului, constituie elementul material al infracțiunii: a. de obicei; b. continuate; c. continue; d. complexe colective. 33. în cazul căror forme ale unității de infracțiune, elementul material implică întotdeauna o repetabilitate? a. infracțiunea complexă și cea progresivă; b. infracțiunea continuată și de obicei; c. infracțiunea continuă și continuată.

34. Actele de executare din structura infracțiunii de obicei: a. dobândesc caracter infracțional după un număr de repetări explicit determinat în norma de incriminare;

45

Infracțiunea b. produc o agravare facultativă a pedepsei aplicate; c. nu au caracter infracțional, dacă sunt analizate fiecare izolat.

35. Infracțiunea de obicei se consumă în momentul: a. comiterii primei acțiuni; b. de regulă în momentul comiterii celui de-al treilea act ce intră în compunerea elementului material al infracțiunii; c. în care s-au epuizat două sau mai multe acțiuni ale făptuitorului; d. intervenției organelor judiciare.

36. Precizați elementele de diferențiere dintre infracțiunea de obicei și infrac­ țiunea continuată: a. ambele se comit cu forme de vinovăție diferite; b. se consideră consumate la momente diferite de timp; c. fiind forme ale unității legale de infracțiune, ambele au aceeași metodă de sancționare; d. la infracțiunea continuată fiecare act de executare poate antrena răspunderea penală, pe când în cazul celei de obicei, un act de executare luat separat nu are semni­ ficație penală.

6. Autorul și participanții A. Aspecte generale 1. Pentru a se reține participația penală, trebuie să: a. se comită cel puțin o tentativă, chiar și nepedepsibilă; b. își aducă contribuția, la comiterea faptei, mai multe persoane decât era necesar, potrivit naturii faptei; c. își aducă contribuția, mai multe persoane, la săvârșirea faptei, chiar și fără a ști unii de alții; d. comiterea unei tentative pedepsibile. 2. în cazul participației penale: a. participanții pot acționa cu forme diferite de vinovăție, unii chiar fără vinovăție; b. o persoană fizică sau juridică poate răspunde atât ca autor cât și ca instigator, datorită contribuțiilor sale multiple; c. toți participanții trebuie să acționeze cu aceeași formă de vinovăție.

3. Reprezintă forme ale pluralității de infractori: a. pluralitatea naturală; b. pluralitatea constituită, care mai este denumită și pluralitate necesară; c. participația penală.

46

Drept penal. Partea generală

B. Autorâtul și coautoratul 1. Autorul presupune: a. săvârșirea faptei de către un autor numai cu intenție, indiferent de forma sa; b. săvârșirea faptei de către un autor cu orice formă de vinovăție; c. săvârșirea faptei de către un autor numai cu intenție sau din culpă; d. săvârșirea faptei numai de către o persoană fizică. 2. Autorul la o infracțiune poate fi: a. și statul, în cazul anumitor infracțiuni grave; b. simplu, necalificat; c. numai o persoană fizică, care îndeplinește condițiile generale pentru a răspunde penal.

3. Conducerea unui autovehicul, succesiv, de către un inculpat major și de unul minor, ambii fără a avea permis de conducere, corespunzător categoriei din care face parte vehiculul condus, reprezintă: a. coautorat la infracțiunea de conducere a unui autovehicul fără permis de con­ ducere; b. o singură infracțiune săvârșită în condițiile prevederilor art. 77 alin. 1 lit. d) Cod penal, constând în săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, împreună cu un minor; c. câte o infracțiune individuală, săvârșită de fiecare inculpat. 4. în cazul în care autorul comite o faptă mai puțin gravă decât cea la care a fost instigat ori sprijinit, acest lucru: a. va profita tuturor participanților; b. nu va profita tuturor participanților; c. poate profita tuturor participanților.

5. Care sunt condițiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea coautoratului? a. activitatea coautorilor trebuie să vizeze același scop și să aibă același mobil; b. coautorii trebuie să fie obligatoriu în același loc și să acționeze în același timp; c. să existe o legătură subiectivă între coautori. 6. Coautoratul nu este posibil în cazul în care: a. mai multe persoane care au împreună obligația legală de a plăti pensia de între­ ținere stabilită pe cale judecătorească în favoarea unui minor, nu plătesc cu rea-credință timp de trei luni această pensie; b. un participant imobilizează victima și celălalt îi aplică lovitura mortală; c. unii dintre participanți săvârșesc o parte a acțiunii infracționale, iar alții cealaltă parte a ei, în situația unei infracțiuni complexe.

Infracțiunea

47

7. Se va reține coautoratul atunci când: a. două persoane săvârșesc împreună infracțiunea de incest; b. mai multe persoane se hotărăsc, în temeiul unei înțelegeri prealabile, să nu denunțe o infracțiune, în cazurile în care nedenunțarea este incriminată de lege; c. după comiterea de către X a unui furt, A și B hotărăsc împreună ca, în schimbul unei sume de bani, să îl ajute să valorifice bunurile sustrase, astfel că A le depozitează în podul casei sale, iar B găsește cumpărători pentru respectivele bunuri; d. mai multe persoane săvârșesc în aceeași cauză infracțiunea de mărturie minci­ noasă, în temeiul unei înțelegeri prealabile.

8. S-a reținut în fapt, că inculpații X și Y au atacat împreună victima Z. în timpul atacului, X a lovit-o pe victimă cu cuțitul, pe când Y a imobilizat-o și a încercat să o dezarmeze atunci când aceasta se pregătea să se apere. în urma acestor acțiuni simultane și conjugate, a rezultat moartea victimei. Cum trebuie să fie calificate contribuțiile celor doi făptuitori în săvârșirea infracțiunii de omor? a. X este autor, iar Y este complice concomitent la comiterea infracțiunii de omor; b. amândoi sunt coautori la infracțiunea de omor; c. fiecare va răspunde ca autor distinct pentru fapta sa; d. ambii vor primi pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. 9. X folosește împotriva victimei un spray paralizant, după care Y îi aplică victimei mai multe lovituri cu un corp dur în zona capului, cauzându-i leziuni ce au condus la deces. Fapta lui X reprezintă: a. instigare la omor; b. coautorat la omor; c. complicitate la omor; d. o formă de participație prescriptibilă. 10. A stropește pe B în figură cu un spray lacrimogen și imediat după acest lucru, C îi aplică lui B multiple lovituri cu un par în zona capului, cauzându-i moartea. Cum poate fi calificată contribuția lui A? a. participație secundară la infracțiunea la omor; b. coautorat la infracțiunea de omor, deoarece contribuțiile coautorilor nu trebuie să fie identice; c. complicitate concomitentă materială la infracțiunea de omor. 11. S-a stabilit că unul dintre inculpați, după ce se înțelesese în prealabil cu celălalt inculpat, a împins victima pentru a-i distrage atenția și a dat astfel posi­ bilitatea celui din urmă inculpat să-i sustragă din geantă o sumă de bani. Cum trebuie calificate contribuțiile coinculpaților din punctul de vedere al formei de participație? a. este o participație proprie, formată dintr-o activitate de autorat și una de compli­ citate concomitentă, ambele comise cu intenție; b. fiecare va răspunde ca autor distinct pentru fapta sa; c. amândoi sunt coautori, chiar dacă faptele lor nu sunt identice; d. cel care împinge victima este complice concomitent.

48

Drept penal. Partea generală 12. Precizați la care dintre următoarele infracțiuni coautoratul nu este posibil: a. la infracțiunile omisive proprii; b. la viol și amenințare; c. la infracțiunile cu subiect activ calificat; d. la infracțiuni în persona propria. 13. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. nu este posibil coautoratul la infracțiunile praeterintenționate; b. coautorii trebuie să primească toți aceeași pedeapsă în concret; c. nu este posibil coautoratul la infracțiunile în persoana proprie.

14. Dacă într-un caz o persoană comite și acte de autorat și acte de instigare, va răspunde: a. ca autor și instigator, datorită contribuțiilor sale multiple; b. numai ca autor; c. numai ca instigator, deoarece acesta se mai numește și autorul moral al infrac­ țiunii; d. ca instigator, deoarece acesta a avut o participare inițială la comiterea faptei.

15. Dacă fapta săvârșită de autor nu este incriminată atunci când este săvârșită din culpă: a. autorul nu se pedepsește și nici instigatorul; b. instigatorul se pedepsește conform faptei comise cu intenție; c. complicele nu se pedepsește niciodată; d. complicele se pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea inten­ ționată la care și-a adus contribuția. 16. Pedeapsa în cazul coautorilor: a. trebuie să fie identică, ei având aceeași contribuție la comiterea infracțiunii; b. poate se fie diferită, în funcție de mai multe criterii; c. obligatoriu li se aplică tuturor o pedeapsă de aceeași natură; d. poate să fie identică.

C. Instigatorul

1. Instigarea prezintă următoarele condiții: a. activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârși fapta de către autor; b. instigatorul să determine, să acționeze cu orice formă a intenției: directă sau indirectă; c. instigatorul să promită, în timpul săvârșirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Infracțiunea

49

2. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. coinstigarea poate fi realizată concomitent sau succesiv; b. concursul de instigări reprezintă o formă specială a coinstigării; c. pentru ca instigatorul să fie pedepsit este necesar ca instigatul să fi săvârșit fapta sau tentativa pedepsibilă, dar să nu se fi desistat sau să fi împiedicat producerea rezul­ tatului; d. în anumite situații, instigarea este asimilată autoratului. 3. Forma de vinovăție a instigării: a. este întotdeauna intenția, în toate formele sale; b. poate fi intenția sau intenția depășită; c. instigatorul, fiind considerat autorul moral al infracțiunii, acesta acționează numai cu intenție directă, deoarece scopul instigatorului este de a determina o persoană să comită o infracțiune; d. este în mod expres prevăzută de lege.

4. Fapta inculpatului de a îndemna doi făptuitori minori să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, indicându-le locul în care se aflau banii (buzunarul părții vătămate) și dându-le un spray lacrimogen pentru anihilarea unei posibile rezistențe a părții vătămate, îndemn ce a fost urmat de săvârșirea faptei de către minori, constituie: a. coautorat la tâlhărie; b. numai instigare la tâlhărie; c. instigare și complicitate la tâlhărie, datorită contribuțiilor sale multiple. 5. Instigarea proprie sau perfectă se realizează atunci când: a. instigatorul acționează cu intenție, iar instigatul din culpă; b. instigatorul acționează din culpă, iar instigatul cu intenție; c. instigatorul acționează cu intenție directă, iar instigatul cu intenție indirectă. 6. în sarcina lui X s-a reținut faptul că a cerut lui Y, electrician la o între­ prindere, să-i „procure” o cantitate de sârmă de cupru în schimbul unei sume de bani. Y a sustras din întreprindere bunul cerut, iar X l-a cumpărat așa cum se înțeleseseră. Cum trebuie calificată fapta lui X în raport cu fapta de furt comisă de Y? a. complicitate anterioară la infracțiunea de furt; b. tăinuitor la infracțiunea de furt; c. numai instigare la infracțiunea de furt. 7. în sarcina lui X s-a reținut că a determinat pe Y să intervină pe lângă Z spre a-1 determina la rândul său să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. S-a stabilit totodată că Y a dat curs hotărârii de a-1 contacta și determina pe Z să săvâr­ șească fapta. Ce formă a participației rezultă din activitatea lui X și Y? a. coautorat; b. concurs de instigări; c. coinstigare succesivă; d. coinstigare concomitentă.

50

Drept penal. Partea generală

D. Complicele

1. Activitatea de înlesnire a săvârșirii unei infracțiuni, constituie activitatea specifică: a. autorului; b. numai complicelui; c. și instigatorului. 2. Este complice persoana care: a. cu vinovăție înlesnește sau ajută la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; b. cu intenție înlesnește sau ajută la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală; c. după comiterea faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor.

3. X este complice atunci când: a. fără o înțelegere prealabilă ori concomitentă comiterii unui furt de către Y, îl ajută pe acesta din urmă, ulterior săvârșirii faptei, să valorifice bunul mobil sustras; b. lovește victima pentru a înlesni sustragerea concomitentă de către X a unui bun mobil aflat în posesia acesteia, respectând astfel înțelegerea anterioară cu Y; c. îi promite lui Y, înaintea de săvârșirea faptei că va tăinui bunul mobil ce va fi sustras de către Y, iar după săvârșirea faptei de către acesta din urmă, X nu își mai res­ pectă promisiunea. 4. Fapta celui care promite înainte de săvârșirea infracțiunii că va favoriza pe făptuitor și după săvârșirea acesteia nu-și mai respectă promisiunea: a. constituie complicitate; b. nu mai are semnificație penală; c. reprezintă o circumstanță atenuantă; d. se sancționează cu aceeași pedeapsă prevăzută de lege pentru autor.

5. Fapta persoanei care promite înainte de săvârșirea infracțiunii că va tăinui bunurile provenite din aceasta, dar după săvârșirea ei nu-și mai ține promisiunea, constituie: a. complicitate anterioară morală sau intelectuală; b. nu mai are semnificație penală, fiind lipsită de pericol social; c. o infracțiune distinctă de tăinuire; d. o faptă care se sancționează cu aceeași pedeapsă prevăzută de lege pentru autor. 6. Contribuția complicelui la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală se realizează: a. prin promisiuni de tăinuire a bunurilor provenite din săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, cu condiția ca aceste promisiuni să fie respectate; b. prin determinarea autorului să comită o faptă prevăzută de legea penală; c. prin ajutorul dat numai cu intenție autorului; d. prin ajutorul dat cu intenție sau intenție depășită autorului.

Infracțiunea

51

7. Complicitatea prezintă următoarele condiții: a. complicele să acționeze cu intenție directă, indirectă sau depășită; b. să existe o promisiune, înainte, în timpul sau după comiterea faptei, de tăinuire a bunului provenit din fapta penală sau de favorizare a autorului; c. autorul poate comite fapta cu orice formă de vinovăție, chiar și fără vinovăție; d. să existe o activitate de înlesnire sau ajutor numai cu intenție la săvârșirea unei fapte penale. 8. Imediat ce X, autorul, a pătruns în localul unei societăți comerciale pentru a sustrage bunuri, complicele Y, a părăsit locul de unde, potrivit înțelegerii, ar fi trebuit să asigure paza. Ulterior plecării complicelui, autorul a sustras mai multe bunuri, constatând absența lui Y doar după ce a părăsit sediul societății. în acest caz, Y: a. nu va fi sancționat întrucât s-a desistat; b. nu va fi sancționat pentru complicitate la o tentativă de furt; c. va fi sancționat pentru complicitate la o infracțiune consumată de furt. 9. X îl determină pe Y să o violeze pe Z. Y este de acord, dar îi cere lui X să o țină pe Z pentru a putea să comită fapta mai ușor. Astfel, X o imobilizează pe victimă, în timp ce Y întreține cu aceasta un act sexual prin constrângere. Pentru ce faptă va răspunde X? a. pentru instigare la infracțiunea de viol, deoarece instigarea absoarbe compli­ citatea; b. pentru coautorat la viol, deoarece aceștia acționează împreună, prin eforturi conju­ gate, iar coautoratul absoarbe instigarea și complicitatea; c. numai pentru o complicitate concomitentă materială la infracțiunea de viol. E. Alte aspecte privind pluralitatea de făptuitori

1. Sancționarea participanților: a. se realizează raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor; b. se realizează raportat la pedeapsa aplicată autorului; c. nu se poate face după criteriul diversificării pedepsei; d. se face după criteriul parifîcării pedepsei.

2. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. instigarea este o formă principală de participație în raport cu autoratul, deoarece aceasta mai poartă numele de autorat moral; b. întotdeauna autoratul este o formă principală de participație în raport cu orice altă formă de participație; c. complicitatea concomitentă este o formă de participație principală în raport cu instigarea, care este întotdeauna anterioară.

52

Drept penal. Partea generală

3. Participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei: a. denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fî împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii; b. autorul se desistă; c. complicele se desistă. 4. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către mai multi participanți cu aceeași formă de vinovăție este specifică participației proprii; b. săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către mai mulți participanți cu aceeași formă de vinovăție este specifică participației improprii; c. săvârșirea faptei prevăzute de legea penală de către mai mulți participanți cu forme de vinovăție diferite este specifică participației improprii; d. coauțoratul dă naștere numai unei participații penale proprii.

54

CAPITOLUL II

PEDEPSELE 1. Pedepsele principale A. Aspecte generale 1. Sunt sancțiuni de drept penal: a. munca în folosul comunității; b. publicarea hotărârii de condamnare; c. prestarea muncii în timpul executării pedepsei închisorii; d. obligarea la tratament medical. 2. Sunt sancțiuni penale: a. pedepsele, indiferent de felul lor; b. toate măsurile de siguranță; c. numai măsurile educative privative de libertate; d. măsurile preventive. 3. Pedeapsa: a. este o măsură de constrângere; b. este un mijloc de reeducare al condamnatului; c. se poate aplica și de către organele de cercetare penală. 4. Scopul pedepsei constă în: a. reeducarea condamnatului; b. prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni; c. formarea unei atitudini corecte a infractorului față de muncă și față de ordinea socială.

5. Pedepsele principale conform Codului penal sunt: a. detențiunea pe viață; b. interzicerea unor drepturi de la 1 la 5 ani; c. internarea într-un centru de detenție; d. privative și neprivative de libertate.

6. Precizați care sunt pedepse principale pentru persoana fizică: a. detențiunea pe viață; b. interzicerea unor drepturi de la 1 la 5 ani; c. confiscarea extinsă, degradarea militară; d. amenda de la 30 la 400 de zile.

Drept penal. Partea generală B. Detențiunea pe viață

1. Detențiunea pe viață este o pedeapsă: a. absolut determinată; b. nedeterminată; c. relativ determinată. 2. Detențiunea pe viață este o pedeapsă: a. aplicabilă numai în cazul infracțiunilor care au produs moartea unei persoane, indiferent de denumirea marginală a acesteia; b. prescriptibilă sau imprescriptibilă; c. principală; d. exceptată de la beneficiul reabilitării sau a oricăror alte acte de clemență.

3. în cazul pedepsei detențiunii pe viață: a. aceasta se poate aplica în cazul anumitor infracțiuni imprescriptibile; b. nu se poate aplica niciodată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi; c. nu se mai justifică aplicarea măsurilor de siguranță; d. aceasta nu se poate aplica niciodată chiar dacă este prevăzută expres ca pedeapsă unică de către norma de incriminare, dacă făptuitorul încearcă înlăturarea producerii rezultatului, dar cu toate acestea rezultatul se produce. 4. în cazul pedepsei detențiunii pe viață: a. aceasta se poate dispune chiar dacă fapta a rămas în forma tentativei, dacă infrac­ țiunea a fost săvârșită pe timp de război și autorul este recidivist; b. niciodată nu se poate dispune dacă în cauză s-au reținut circumstanțe atenuante, chiar și judiciare; c. nu se poate dispune liberarea condiționată; d. aceasta nu se aplică aceluia care la data pronunțării hotărârii de condamnare împlinise 65 de ani. 5. Detențiunea pe viață nu se poate aplica niciodată, chiar dacă este prevăzută expres ca pedeapsă unică în norma de incriminare, în următoarele cazuri: a. dacă făptuitorul suferea de o boală gravă în momentul pronunțării condamnării; b. dacă făptuitorul nu este recidivist; c. dacă infractorul, la data pronunțării hotărârii de condamnare, a împlinit 60 de ani; d. niciodată infractorului minor. 6. Dacă pedeapsa aplicată de către instanța de judecată este detențiunea pe viață: a. se aplică în mod obligatoriu și degradarea militară, dacă cel condamnat este un militar în retragere;

Pedepsele

55

b. termenul de încercare în cazul liberării condiționate este egal cu durata reabilitării în cazul în care pedeapsa aplicată este detențiunea pe viață, considerată ca executată prin efectul grațierii; c. nu se pot aplica și pedepse accesorii; d. aceasta nu poate fi amnistiată. 7. Detențiunea pe viață este pedeapsă unică în cazul: a. infracțiunii de capitulare; b. infracțiunii de genocid comis pe timp de război; C. infracțiunilor de război.

8. în cazul în care un minor comite o infracțiune pentru care legea prevede detențiunea pe viață: a. pedeapsa detențiunii pe viață se va înlocui cu închisoarea; b. nu i se va aplica niciodată această sancțiune minorului, indiferent de gravitatea faptei comise; c. se va aplica o măsură educativă privativă de libertate.

9. în cazul în care cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei: a. aceasta șe poate înlocui cu închisoarea pe timp de 25 de ani, deoarece aceasta este limita maximă specială a închisorii; b. se dispune liberarea condiționată; c. aceasta se poate înlocui cu închisoarea pe timp de 30 de ani și interzicerea exer­ citării unor drepturi pe durata de 5 ani; d. aceasta se înlocuiește cu închisoarea pe timp de 30 de ani și interzicerea exerci­ tării unor drepturi pe durata lor maximă. 10. Pentru condamnatul care a împlinit vârsta de 65 de ani la data pronunțării hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață: a. se aplică pedeapsa închisorii în limita maximă specială prevăzută de lege; b. se aplică în mod obligatoriu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi pe timp de 5 ani; c. această sancțiune se va executa efectiv, putându-se ulterior dispune liberarea condiționată a condamnatului. 11. Sunt adevărate afirmațiile: a. pedeapsa detențiunii pe viață nu este alternativă cu închisoarea în cazul infracțiu­ nilor contra securității statului; b. pedeapsa detențiunii pe viață nu se aplică niciodată infractorului minor, în cazul în care subzistă circumstanțe atenuante și când infracțiunea a rămas în forma tentativei; c. detențiunea pe viață se poate aplica în cazul unui concurs de infracțiuni ca pe­ deapsă rezultantă sau în cazul recidivei, chiar și atunci când pentru niciuna dintre infracțiunile concurente legea nu prevede această pedeapsă.

56

Drept penal. Partea generală C. închisoarea 1. Pedeapsa închisorii: a. este adaptabilă și revocabilă; b. are ca scop prevenirea comiterii de noi infracțiuni; c. se execută numai în penitenciare.

2. închisoarea are ca limite generale absolute: a. 1 lună - 25 ani; b. 15 zile-25 ani; c. 15 zile-30 ani. 3. Executarea pedepselor privative de libertate în dreptul penal român se bazează pe un sistem: a. celular; b. progresiv și regresiv; c. de muncă obligatorie. 4. Munca în timpul executării pedepsei privative de libertate: a. este obligatorie pentru toți condamnații; b. nu este obligatorie; c. este obligatorie pentru condamnații apți de muncă. 5. Munca prestată de condamnat în închisoare: a. este remunerată și se consideră vechime în muncă; b. nu este remunerată și nu se consideră vechime în muncă; c. este remunerată, cu excepția muncilor cu caracter gospodăresc, necesare locului de deținere. 6. Sunt adevărate afirmațiile: a. limitele generale ale pedepsei închisorii nu pot fi depășite niciodată; b. limitele speciale ale pedepsei închisorii pot fi depășite ca efect al împrejurărilor de atenuare sau agravare; c. limitele generale ale pedepsei închisorii pot fi depășite în caz de pluralitate de stări de atenuare sau de agravare; d. niciodată nu se pot aplica două pedepse principale pentru o unică infracțiune și pentru același făptuitor.

D. Amenda 1. Amenda, ca pedeapsă principală, în dreptul penal: a. nu atrage un antecedent penal, deoarece nu este o pedeapsă privativă de libertate și se aplică în cazul infracțiunilor de o gravitate mică;

Pedepsele

57

b. se poate aplica cumulat pe lângă pedeapsa închisorii în cazul comiterii unei sin­ gure infracțiuni; c. nu atrage niciodată reținerea recidivei. 2. Executarea pedepsei amenzii penale, în cazul persoanei fizice: a. se prescrie în termen de 5 ani; b. se poate executa eșalonat, într-o perioadă stabilită de instanță, dar care nu poate depăși perioada în care aceasta se prescrie; c. se poate face prin prestarea unei munci în interesul comunității, neremunerată. 3. Ori de câte ori legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amenda fără a-i arăta limitele, minimul și maximul numărului de zile amendă se încadrează între: a. 80 - 180 de zile amendă; b. 60-180 de zile amendă; c. 60-160 de zile amendă. 4. Când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de maxim 2 ani, minimul și maximul numărului de zile amendă se încadrează între următoarele limite: a. 60 - 180 de zile amendă; b. 120 - 260 de zile amendă; c. 120 - 240 de zile amendă.

5. Când legea prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, minimul și maximul numărului de zile amendă se încadrează între: a. 80 - 300 de zile amendă; b. 180 - 300 de zile amendă; c. 160 - 300 de zile amendă. 6. înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii poate produce urmă­ toarele consecințe: a. dacă amenda neexecutată a însoțit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă; b. dacă persoana condamnată, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr cores­ punzător de zile cu închisoare; c. amenda astfel înlocuită nu va constitui antecedent penal. 7. Instanța de judecată stabilind că persoana condamnată se sustrage cu rea-credință de la executarea pedepsei amenzii: a. va putea dispune înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată;

58

Drept penal. Partea generală

b. va dispune înlocuirea cu pedeapsa închisorii, putând dispune și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii; c. în acest caz, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

2. Pedepsele accesorii și pedepsele complementare A. Pedepsele accesorii 1. Pedepsele accesorii: a. se pot aplica pe lângă pedepsele principale, urmând modalitatea de executare a acestora; b. se aplică numai pe lângă pedepsele principale privative de libertate; c. au întotdeauna aceeași durată cu cea a pedepsei principale pe lângă care au fost aplicate. 2. Pedepsele accesorii: a. nu se aplică niciodată pe lângă pedeapsa amenzii penale b. se execută, chiar dacă pedeapsa închisorii pe lângă care a fost aplicată este suspendată sub supraveghere c. durata lor se reduce la jumătate în cazul în care infracțiunea comisă a rămas în forma tentativei.

3. Pedepsele accesorii pot fi aplicate: a. dacă pedeapsa principală este închisoarea de cel puțin 2 ani; b. dacă pedeapsa principală este închisoarea; c. numai dacă pedeapsa principală aplicată este detențiunea pe viață; d. dacă pedeapsa principală este amenda. 4. Pedeapsa accesorie se aplică: a. și condamnărilor minori, dacă pe parcursul executării măsurii educative privative de libertate aceștia devin majori; b. pe lângă pedeapsa închisorii de cel puțin 15 zile; c. pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață.

5. Pedeapsa accesorie se aplică de drept: a. când instanța a pronunțat pedeapsa detențiunii pe viață; b. atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață; c. când instanța a pronunțat pedeapsa închisorii de cel puțin 2 ani sau când s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei; d. și când s-a dispus pedeapsa amenzii.

6. Pedeapsa accesorie nu se mai execută: a. în cazul în care se dispune liberarea condiționată; b. în cazul dispunerii suspendării sub supraveghere sau în cazul amnistierii sau grațierii pedepsei principale;

Pedepsele

59

c. în cazul prescripției pedepsei principale; d. atunci când condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei principale pe lângă care aceasta a fost dispusă. B. Pedepsele complementare. Interzicerea exercitării unor drepturi

1. Limitele pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi sunt: a. 1-7 ani; b. 1-5 ani; c. 1-10 ani. 2. Interzicerea exercitării unor drepturi, ca pedeapsă complementară, se poate aplica pe o durată cuprinsă între: a. 1-5 ani, limite care nu pot fi depășite; b. 1-5 ani, limite care pot fi depășite, ca efect al circumstanțelor atenuante sau agra­ vante; c. o durată prevăzută expres de C. pen. și nu se poate reduce ca urmare a reținerii tentativei șau a unei circumstanțe atenuante. 3. Durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi: a. nu poate fi mai mare decât durata pedepsei principale pe lângă care a fost aplicată; b. poate fi mai mare decât durata pedepsei principale pe lângă care a fost aplicată; c. poate fi prelungită, dacă scopul pentru care a fost dispusă nu s-a atins la împlinirea duratei dispuse inițial.

4. Care dintre următoarele situații constituie b pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi? a. degradarea militară a rezerviștilor; b. interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii; c. interzicerea unei funcții, datorită incapacității, chiar și temporare a făptuitorului de a ocupa funcția respectivă. 5. Constituie pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi: a. interzicerea unei funcții sau profesii; b. interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii; c. interzicerea unei funcții datorită incapacității făptuitorului de a ocupa funcția; d. expulzarea. 6. Măsura interzicerii de a se afla în anumite localități poate fi luată: a. numai dacă instanța aplică pedeapsa închisorii; b. chiar dacă instanța aplică pedeapsa amenzii, cu îndeplinirea celorlalte condiții legale; c. numai dacă făptuitorul a mai fost condamnat anterior pentru alte infracțiuni.

60

Drept penal. Partea generală

7. Măsura expulzării poate fi luată: a. față de o persoană având dublă cetățenie turco-română; b. față de o persoană fără cetățenie, care are totuși domiciliul în România; c. față de un cetățean străin, chiar dacă se cunoaște faptul că prin luarea acestei măsuri va fi supus la tortură în statul în care urmează a fi expulzat; d. față de cetățenii străini sau apatrizii care nu domiciliază în țară și care au comis infracțiuni pe teritoriul României. 8. Ca natură juridică, interzicerea de a se afla în anumite localități este: a. o pedeapsă accesorie; b. o măsură de siguranță; c. o pedeapsă complementară. 9. Interzicerea de a se afla în anumite localități se poate lua: a. excepțional și în cazul comiterii doar a unei singure infracțiuni; b. în cazul pronunțării unei condamnări la pedeapsa închisorii dacă a mai fost con­ damnat și pentru alte infracțiuni; c. numai în cazul infracțiunilor grave. 10. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie: a. când legea prevede această pedeapsă, indiferent de limita de pedeapsă principală aplicată de instanță, care poate fi chiar și amenda; b. când legea prevede această pedeapsă, cu condiția ca pedeapsa principală aplicată să fie închisoarea de cel puțin 2 ani; c. numai pentru infracțiunile pentru care se prevede o sancțiune de cel puțin 2 ani închisoare. 11. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie: a. când legea prevede această pedeapsă, indiferent de limita de pedeapsă principală aplicată de instanță; b. când legea prevede această pedeapsă, cu condiția ca pedeapsa principală aplicată să fie închisoarea de cel puțin 2 ani; c. pentru infracțiunile comise cu intenție directă calificată prin scop.

12. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este facultativă: a. când legea prevede această pedeapsă, indiferent de durata pedepsei principale aplicată de instanță; b. când legea prevede această pedeapsă, cu condiția ca pedeapsa principală aplicată de instanță să fie închisoarea de cel puțin 2 ani; c. dacă pedeapsa principală aplicată de instanță este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii această pedeapsă este necesară.

Pedepsele

61

13. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este facul­ tativă întotdeauna când: a. instanța aplică inculpatului pedeapsa închisorii mai mică de 2 ani; b. instanța reține circumstanțe atenuante legale în cazul unei infracțiuni pentru care legea prevede obligativitatea aplicării pedepsei complementare; c. instanța dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar infracțiunea este comisă din culpă; d. când nu este prevăzută de lege, dar instanța consideră necesar că, față de natura și gravitatea faptei și persoana făptuitorului este necesară aplicarea acesteia. 14. Sunt adevărate afirmațiile: a. aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este facultativă în cazul tuturor infracțiunilor comise din culpă; b. aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este facultativă când nu este prevăzută de lege, dar instanța consideră necesar că, față de natura și gravitatea faptei și persoana făptuitorului este necesară aplicarea acesteia, indi­ ferent de natura pedepsei principale aplicate; c. aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzută de lege pentru infracțiunea de luare de mită se aplică dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea indiferent de cuantumul ei. 15. Precizați modul în care se poate executa pedeapsa complementară a inter­ zicerii unor drepturi: a. în timpul executării pedepsei închisorii cu executare efectivă; b. și după amnistierea faptei; c. de regulă, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca executată. 16. în cazul concursului de infracțiuni pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi: a. se aplică pe lângă pedeapsa rezultantă; b. se aplică doar pe lângă fiecare dintre pedepsele principale; c. se aplică pe lângă fiecare dintre pedepsele principale și apoi pe lângă pedeapsa rezultantă. 17. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi înlăturată: a. și prin grațierea totală a pedepsei aplicate, în anumite cazuri; b. prin efectul amnistiei; c. prin efectul prescripției executării pedepsei.

18. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi: a. nu se poate executa în timpul executării pedepsei principale; b. se execută de regulă după executarea pedepsei principale; c. întotdeauna și după grațierea totală sau a restului de pedeapsă; d. după prescripția executării pedepsei.

62

Drept penal. Partea generală C. Degradarea militară

1. Pedeapsa complementară a degradării militare: a. constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă; b. este prescriptibilă; c. se dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 și 10 ani; d. se poate aplica pentru infracțiunile comise cu intenție, dacă pedeapsa principală aplicată este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

2. Degradarea militară se poate aplica: a. numai militarilor activi; b. pe o perioadă de la 1-5 ani; c. chiar și militarilor rezerviști. 3. Degradarea militară: a. nu poate fi niciodată înlăturată ca efect al amnistiei postcondamnatorii; b. se dispune în mod obligatoriu dacă pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa prevă­ zută de lege este închisoarea mai mare de 10 ani; c. se dispune în mod obligatoriu dacă o infracțiune intenționată, cu un pericol social mediu a fost comisă de un militar activ; d. se aplică numai militarilor activi și rezerviști.

4. Pedeapsa complementară a degradării militare: a. nu își mai poate produce efectele dacă infracțiunea care a determinat condamnarea a fost amnistiată în timpul executării pedepsei principale; b. nu poate face obiectul unei grațieri individuale; c. nu se poate dispune niciodată pe lângă o pedeapsă principală de 2 ani închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere. 5. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari activi și rezerviști: a. în cazul infracțiunilor grave, ce au atras aplicarea pedepsei detențiunii pe viață; b. în cazul infracțiunilor ce au atras aplicarea unei pedepse mai mare de 5 ani închisoare; c. în cazul infracțiunilor ce prevăd un minim special de 10 ani închisoare; d. în cazul infracțiunilor pentru care s-a aplicat o pedeapsă de cel puțin 10 ani închisoare. 6. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari și rezerviști: a. în cazul infracțiunilor grave ce au atras pedeapsa detențiunii pe viață, indiferent de forma de vinovăție cu care s-a comis infracțiunea; b. în cazul infracțiunilor ce au atras o pedeapsă mai mare de 10 ani închisoare; c. în cazul infracțiunilor care prevăd un minim special de 15 ani închisoare.

63

Pedepsele

64

Drept penal. Partea generală

7. Degradarea militară este facultativă în cazul condamnaților militari și re­ zerviști: a. când pedeapsa aplicată de instanță este închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani; b. când infracțiunea a fost săvârșită cu intenție, iar instanța a aplicat pedeapsa închi­ sorii de 4 ani; c. în cazul infracțiunii de ucidere din culpă, când s-a aplicat pedeapsa închisorii de 7 ani.

5. Măsurile de siguranță: a. sunt întotdeauna imprescriptibile; b. nu pot fi niciodată înlăturate ca efect al amnistiei; c. pot fi înlăturate ca efect al grațierii, dar numai dacă se prevede astfel în actul de grațiere.

8. Pedeapsa complementară a degradării militare se execută: a. la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care a fost dispusă; b. după executarea pedepsei principale; c. la data liberării condiționate din executarea pedepsei închisorii pe lângă care a fost dispusă.

6. Măsurile de siguranță: a. se aplică numai dacă pedeapsa principală stabilită de instanță este una privativă de libertate, în caz contrar aplicarea acestora nefiind justificată; b. se pot aplica, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică nicio pedeapsă; c. nu intră în categoria sancțiunilor de drept penal.

9. în cazul concursului de infracțiuni, pedepsele complementare: a. se aplică pe lângă pedeapsa rezultantă; b. se stabilesc obligatoriu, în prima etapă, pe lângă fiecare pedeapsă principală în parte; c. se grațiază de drept, dacă este grațiată pedeapsa rezultantă; d. se stabilesc pe lângă fiecare dintre pedepsele principale și apoi se aplică pe lângă pedeapsa rezultantă.

3. Măsurile de siguranță 1. Constituie măsuri de siguranță: a. confiscarea specială și confiscarea extinsă; b. interzicerea de a se afla în anumite localități; c. interzicerea de a părăsi localitatea; d. interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată. 2. Nu sunt măsuri de siguranță: a. supravegherea; b. libertatea supravegheată; c. obligarea la tratament medical și internarea medicală.

3. Măsurile de siguranță se pot lua: a. numai însoțind o pedeapsă; b. indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă; c. ca o consecință a răspunderii penale. 4. Măsurile de siguranță: a. nu se pot dispune niciodată dacă fapta săvârșită nu este o infracțiune de o anumită gravitate; b. nu se mai aplică dacă pedeapsa stabilită de instanță este detențiunea pe viață;

c. se pot aplica și dacă fapta săvârșită nu este infracțiune, ci o simplă faptă prevăzută de legea penală, dar cu condiția ca aceasta să nu fie justificată.

7. Nu se poate dispune niciodată o măsură de siguranță: a. dacă făptuitorul este minor; b. dacă fapta comisă nu este prevăzută de legea penală; c. dacă fapta comisă nu prezintă o periculozitate semnificativă. 8. Sunt adevărate afirmațiile: a. ca regulă, amnistia și grațierea nu înlătură măsurile de siguranță; b. reabilitarea și prescripția înlătură măsurile de siguranță; c. dezincriminarea faptei va înlătura întotdeauna executarea măsurii de siguranță; d. amnistia antecondamnatorie și grațierea antecondamnatorie pot înlătura aplicarea unei anumite măsuri de siguranță.

9. Dacă în caz de concurs de infracțiuni se aplică mai multe măsuri de siguranță: a. cea mai grea dintre ele le va absorbi pe celelalte; b. se vor executa toate, deoarece acestea se dispun în considerarea înlăturării unei stări de pericol; c. se va aplica sistemul absorbției, în cazul măsurilor de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite. 10. Caracterul măsurilor de siguranță este unul: a. educativ și preventiv; b. preventiv; c. de pedeapsă.

11. Sunt adevărate afirmațiile: a. la individualizarea măsurilor de siguranță se au în vedere criteriile generale pre­ văzute de lege și mijloacele de prevenție folosite de legiuitor; b. la individualizarea măsurilor de siguranță se au în vedere gravitatea stării de pericol și posibilitățile de înlăturare a acesteia; c. o măsură de siguranță are caracter de sancțiune de drept penal; d. măsurile de siguranță cu caracter medical nu se pot aplica unui minor.

Pedepsele

65

12. Măsura de siguranță a obligării la tratament medical: a. poate fi luată în mod provizoriu de către procuror în cursul urmăririi penale; b. se poate executa și în timpul executării pedepsei privative de libertate; c. poate fi luată numai de instanță; d. se poate dispune pe o perioadă de minimum un an și de maxim 5 ani. 13. Măsura de siguranță privind obligarea la tratament medical: a. se dispune o perioadă nedeterminată; b. se dispune până la însănătoșirea persoanei aflate la tratament; c. se va executa până la terminarea executării pedepsei, nu și după această limită; d. se poate aplica persoanei fizice și juridice.

14. Sunt adevărate afirmațiile: a. când persoana față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune arestarea preventivă sau internarea într-un centru de reeducare; b. când persoana față de care s-a luat măsura de siguranță a obligării la tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală; c. neexecutarea obligării la tratament medical nu constituie infracțiune; d. neexecutarea obligării la tratament medical constituie infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești sau neexecutarea sancțiunilor penale, după caz. 15. Sunt false afirmațiile: a. în nicio situație obligarea la tratament medical nu este obligatorie; b. aplicarea și executarea măsurilor de siguranță atrage un antecedent penal, ce poate fi înlăturat prin efectul reabilitării; c. obligarea la tratament medical se poate aplica și minorilor. 16. Măsura de siguranță a internării medicale: a. se ia în mod obligatoriu față de o persoană bolnavă mintal ori toxicomană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care prezintă pericol pentru societate; b. se ia mod obligatoriu în cazul persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, dar nu s-a prezentat în mod regulat la tratament; c. se poate lua în cazul persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, dar care nu s-a prezentat în mod regulat la tratament.

66

Drept penal. Partea generală

c. ambele se pot revoca după trecerea unui termen de cel puțin jumătate din durata dispusă inițial, dacă se face dovada că temeiurile care au stat la baza dispunerii lor au încetat. 19. Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii se aseamănă cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi ce are un conținut similar, prin: a. momentul de la care operează interdicția; b. faptul că ambele se pot dispune numai pe lângă o pedeapsă cu închisoarea; c. durata minimă pe care trebuie să opereze interdicția; d. pentru că au o natură juridică diferită, se pot aplica în mod cumulat în cazul aceleiași infracțiuni.

20. Măsura de siguranță a interzicerii exercitării unei funcții sau profesii: a. se dispune pe perioadă nedeterminată; b. poate fi revocată; c. se poate dispune doar dacă instanța a stabilit pedeapsa închisorii de cel puțin un an pentru infracțiunea respectivă. 21. Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii: a. poate fi luată pe o perioadă de maxim 3 ani; b. se poate dispune și de către procuror; c. poate fi revocată, dar numai după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. 22. Sunt supuse confiscării speciale: a. bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală care servesc la despăgubirea victimei; b. bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; c. bunurile care au fost folosite în orice mod la săvârșirea unei infracțiuni dacă aparținând altei persoane, aceasta nu cunoștea scopul folosirii lor.

17. Măsura de siguranță a internării medicale se ia împotriva persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, fiind: a. bolnav mintal sau toxicoman; b. bolnav de o boală gravă, incurabilă; c. bolnav, datorită rănilor produse prin automutilare.

23. Sunt supuse confiscării speciale: a. bunurile produse prin fapta prevăzută de legea penală și bunurile a căror deținere este interzisă de lege; b. bunurile dobândite prin comiterea infracțiunii, chiar dacă aparțin persoanei vătămate; c. bunurile care au fost date pentru a răsplăti pe infractor; d. bunurile care au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii, chiar dacă nu sunt ale infractorului.

18. Identificați elementele comune dintre interzicerea exercitării unei funcții, profesii sau meserii ca pedeapsă complementară și ca inăsură de siguranță: a. ambele au o durată maximă prestabilită de lege și anume de 5 ani; b. ambele au o durată minimă prestabilită de lege și anume 1 an;

24. Sunt supuse confiscării speciale: a. bunurile care au fost folosite în orice mod la săvârșirea unor infracțiuni prin presă; b. bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii unor infracțiuni, chiar dacă nu au fost utilizate la comiterea acesteia;

Pedepsele

67

c. bunurile arătate la varianta b) dacă acele bunuri au fost utilizate la comiterea infracțiunii; d. dacă bunurile care au servit la comiterea infracțiunii sunt ale infractorului. 25. Sunt adevărate afirmațiile: a. nu sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite în orice mod la comiterea unei infracțiuni prin presă; b. confiscarea specială a bunurilor a căror deținere este interzisă de lege se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă; c. cheltuiala cu efectuarea tratamentului ca măsură de siguranță nu se face pe chel­ tuiala statului. 26. în cazul bunurilor produse în scopul comiterii unei infracțiuni, care au fost ulterior folosite la săvârșirea acesteia: a. nu se poate dispune confiscarea în parte, prin echivalent, în considerarea faptului că valoarea bunului supus confiscării ar fi vădit disproporționată față de natura și gravitatea infracțiunii; b. confiscarea se dispune întotdeauna prin echivalent dacă bunurile nu aparțin autorului infracțiunii; c. se confiscă și banii obținuți din exploatarea sau folosirea respectivelor bunuri ulterior comiterii infracțiunii la a cărei săvârșire au fost utilizate. 27. Sunt adevărate afirmațiile: a. confiscarea extinsă se poate dispune și în cazul unei infracțiuni contra vieții persoanei; b. confiscarea extinsă se poate dispune numai dacă făptuitorul este condamnat definitiv; c. ca limită, confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.

CAPITOLUL III

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ 1. Amnistia 1. Precizați în ce cazuri încetează răspunderea penală: a. moartea persoanei care a comis infracțiunea și dezincriminarea faptei; b. retragerea plângerii în cazul infracțiunii de tentativă de omor asupra soțului, aceștia fiind membri de familie; c. grațierea totală și necondiționată.

2. Răspunderea penală este înlăturată și în următoarele situații: a. amnistia și cazul fortuit; b. prescripția și retragerea plângerii prealabile; c. lipsa plângerii prealabile, în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor; d. împăcarea, dar numai în acele cazuri în care legea permite acest lucru. 3. Sunt cauze care înlătură răspunderea penală: a. prescripția executării pedepsei; b. desistarea și împiedicarea producerii rezultatului; c. împăcarea; d. lipsa plângerii prealabile. 4. Care este momentul în raport cu care se aplică beneficiul amnistiei în cazul săvârșirii unei infracțiuni continuate: a. momentul consumării infracțiunii; b. data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni; c. momentul producerii rezultatului. 5. Care este natura juridică a amnistiei: a. o cauză generală care înlătură caracterul penal al faptei; b. o cauză generală care înlătură răspunderea penală; c. o cauză care nu înlătură și executarea pedepsei complementare. 6. Amnistia: a. vizează numai infracțiuni cu un grad de pericol social redus; b. nu poate opera ca o restitutio in integrum; c. nu are niciodată efecte asupra drepturilor civile ale persoanei vătămate.

7. Amnistia antecondamnatorie: a. împiedică dispunerea măsurilor de siguranță, care se pot aplica doar pe lângă o pedeapsă;

Cauzele care înlătură răspunderea penală

69

b. nu împiedică niciodată dispunerea măsurilor de siguranță, deoarece amnistia nu produce efecte asupra acestora; c. face să curgă termenul de reabilitare pentru infracțiunea respectivă de la data apli­ cării legii de amnistie. 8. Efectele amnistiei se pot produce: a. numai in rem; b. și in personam', c. și asupra pedepsei rezultante în cazul unui concurs de infracțiuni.

2. Prescripția 1. Dacă, în termenul de prescripție a răspunderii penale pentru o infracțiune din culpă, aceeași persoană comite o infracțiune de furt: a. se va întrerupe cursul prescripției răspunderii penale; b. va lua naștere întotdeauna un concurs de infracțiuni; c. va lua naștere o pluralitate intermediară; d. nu se va suspenda termenul de prescripție al răspunderii penale, ci vor curge două termene distincte, pentru fiecare infracțiune. 2. Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor: a. de omor calificat și viol care a avut ca urmare moartea victimei; b. contra securității naționale; c. contra securității informatice. 3. în dreptul penal român, răspunderea penală: a. de regulă este prescriptibilă b. de regulă este imprescriptibilă, fiind cea mai gravă formă de răspundere juridică; c. presupune tragerea chiar și de mai multe ori la răspundere a unei persoane, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție; d. este o instituție fundamentală a dreptului penal și este cea mai gravă formă de răs­ pundere socială.

4. Care, dintre infracțiunile enumerate mai jos, au caracter imprescriptibil? a. toate infracțiunile de război; b. infracțiunea de tâlhărie, care a avut ca urmare moartea victimei; c. infracțiunile care prevăd pedeapsa detențiunii pe viață. 5. în cazul prescripției răspunderii penale, termenele încep să curgă: a. de la data sesizării sau autosesizării organelor judiciare; b. de la data săvârșirii infracțiunii, în cazul infracțiunii continuate; c. de la data descoperiri infracțiunii de către organele judiciare; d. de la data comiterii ultimei acțiuni/inacțiuni în cazul infracțiunii continue.

70

Drept penal. Partea generală

6. Sunt adevărate afirmațiile: a. nicio infracțiune care are ca urmare moartea victimei nu se prescrie, fiind lezat un drept fundamental; b. regula o reprezintă prescriptibilitatea răspunderii penale, iar excepția o reprezintă imprescriptibilitatea acesteia; c. toate termenele de prescripție ale răspunderii penale încep să curgă din momentul consumării faptei; d. nu toate termenele de prescripție ale răspunderii penale încep să curgă din mo­ mentul consumării faptei, ci și din cel al epuizării acesteia.

7. Sunt adevărate afirmațiile: a. nu toate infracțiunile care au ca rezultat moartea persoanei sunt imprescriptibile; b. la infracțiunile contra vieții persoanei, termenele de prescripție prevăzute de lege, se dublează; c. toate infracțiunile care au ca rezultat moartea persoanei sunt imprescriptibile; d. termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data comiterii ultimului act, în cazul infracțiunii de obicei. 8. Termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă în cazul infracțiunilor continuate: a. și de la data comiterii primei acțiuni sau inacțiuni, de exemplu în cazul insti­ gatorului; b. în caz de participație penală, de la data săvârșirii infracțiunii de către autor; c. numai din momentul epuizării infracțiunii.

9. în cazul infracțiunii de omor, termenul de prescripție al răspunderii penale: a. este de 20 de ani, deoarece omorul este o infracțiune deosebit de gravă; b. nu se pune problema termenului de prescripție, deoarece această infracțiune este întotdeauna imprescriptibilă, indiferent de forma în care se comite și indiferent de forma de participație a făptuitorului; c. este de 15 ani în cazul în care infracțiunea a rămas în forma tentativei, deoarece tentativa este o stare generală obligatorie de atenuare. 10. Cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe: a. în cazul comiterii unei noi infracțiuni în termenul de prescripție; b. prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză; c. în caz de calamitate naturală. 11. Prescripția specială: a. înlătură executarea pedepsei oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut de lege este depășit cu încă o dată; b. înlătură răspunderea penală și în cazul în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită doar pedeapsa amenzii; c. nu înlătură răspunderea penală în cazul tuturor infracțiunilor; d. nu poate opera în cazul recidiviștilor.

Cauzele care înlătură răspunderea penală

71

12. Prescripția specială: a. Codul penal o reglementează în cazul ambelor tipuri de prescripție; b. aceasta se împlinește dacă termenul de prescripție al executării pedepsei se împlinește cu încă o dată, indiferent de numărul întreruperilor; c. aceasta se regăsește numai în cazul prescripției răspunderii penale; d. nu se poate aplica în cazul minorilor. 13. Prescripția specială: a. operează numai în caz de întreruperi, nu și în caz de suspendare a termenului de prescripție; b. înlătură răspunderea penală dacă termenul de prescripție prevăzut de lege este depășit cu încă jumătate; c. înlătură răspunderea penală în cazul tuturor infracțiunilor; d. nu produce în nici un caz efecte în cazul infracțiunilor contra umanității. 14. Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale intervine: a. când o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea mișcare a acțiunii penale; b. în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală; c. când se săvârșește o nouă infracțiune; d. când o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică continuarea procesului penal.

3. Lipsa plângerii prealabile 1. Fapta pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată săvârșită de mai multe persoane: a. atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul dintre participanți; b. atrage răspunderea doar a participantului față de care partea vătămată nu și-a retras plângerea; c. pentru a atrage răspunderea penală, plângerea prealabilă a părții vătămate trebuie făcută față de toți participanții. 2. In cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, iar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, înlăturarea răspunderii penale se poate face: a. prin retragerea plângerii prealabile; b. atât prin retragerea plângerii prealabile cât și prin împăcare; c. prin împăcare și dacă este însușită de către procuror.

'll

Drept penal. Partea generală

3. în cazul vătămării mai multor persoane prin aceeași faptă pedepsită la plân­ gerea prealabilă: a. plângerea produce efecte numai dacă este făcută de către toate persoanele; b. plângerea produce efecte și dacă este făcută de o singură persoană; c. odată depusă, nu mai este posibilă retragerea acesteia.

4. Retragerea plângerii prealabile și împăcarea 1. Pentru a putea produce efecte, retragerea plângerii prealabile: a. trebuie să se facă față de toți participanții; b. este suficient, dacă este făcută numai față de un participant; c. poate fi făcută și numai de către una dintre persoanele vătămate prin aceeași faptă.

2. Care dintre următoarele afirmații sunt false: a. ca natură juridică, retragerea plângerii prealabile reprezintă o cauză generală care înlătură posibilitatea de executare a pedepsei; b. ca natură juridică, retragerea plângerii prealabile reprezintă o cauză generală care înlătură răspunderea penală; c. în cazul săvârșirii faptei de mai mulți participând, înlăturarea răspunderii penale față de toți se poate face prin retragerea plângerii prealabile; d. în cazul săvârșirii faptei de mai mulți participând, înlăturarea răspunderii penale față de toți se poate face prin retragerea plângerii prealabile față de aceștia. 3. împăcarea: a. se face de regulă numai în latura penală a cauzei; b. este obligatoriu să fie totală, adică în latura penală și civilă; c. poate avea loc în cazul tuturor infracțiunilor, care se comit între membri aceleiași familii.

4. Precizați care sunt efectele juridice ale împăcării: a. înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă; b. nu stinge în totalitate acțiunea civilă; c. înlătură doar executarea pedepsei principale nu și a celor complementare. 5. Pentru a putea opera, condițiile împăcării sunt: a. să intervină doar în cazurile prevăzute de lege; b. să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; c. să fie personală, totală și uneori chiar necondiționată.

74

CAPITOLUL IV CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI 1. Efectele amnistiei și grațierii sunt: a. amândouă înlătură răspunderea penală; b. amândouă înlătură consecințele condamnării; c. amândouă înlătură executarea pedepsei. 2. Care sunt limitele comune ale amnistiei și grațierii? a. nu au efect asupra pedepselor complementare; b. nu au efect asupra măsurilor de siguranță; c. nu au efect asupra infracțiunilor de omor calificat.

3. Atât amnistia cât și grațierea: a. fiind acte de clemență, înlătură, în toate cazurile, executarea pedepsei comple­ mentare, ca urmare a înlăturării pedepsei principale; b. nu pot conduce la înlocuirea răspunderii penale; c. pot conduce uneori la înlăturarea răspunderii penale; d. nu înlătură în niciun caz și pedepsele accesorii. 4. Amnistia și grațierea se acordă de către: a. întotdeauna de către Parlament; b. și de către Președintele țării; c. președinte, în cazul grațierii individuale, chiar dacă actul de grațiere vizează mai multi beneficiari stabiliți nominal. 5. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. amnistia și grațierea înlătură executarea pedepsei și a consecințelor condamnării; b. amnistia și grațierea nu înlătură niciodată aplicarea și executarea măsurilor de siguranță; c. o condamnare amnistiată și/sau grațiată poate atrage în continuare existența stării de recidivă; d. o condamnare amnistiată nu poate atrage niciodată existența stării de recidivă, indiferent de natura, gravitatea și forma de vinovăție cu care s-a comis infracțiunea amnistiată. 6. Legea de grațiere: a. produce aceleași efecte ca și amnistia antecondamnatorie, dacă intervine în cursul procesului; b. se aplică asupra pedepsei rezultante în cazul unei pluralități de infracțiuni; c. produce efecte asupra participanților, numai dacă săvârșirea faptei de către autor este anterioară datei prevăzute pentru aplicarea legii.

Drept penal. Partea generală

7. Președintele României poate acorda: a. și grațierea colectivă, atunci când actul de grațiere vizează mai multe persoane individualizate nominal; b. numai grațierea individuală, chiar și atunci când actul de grațiere vizează mai multe persoane individualizate nominal; c. ambele forme ale grațierii: colectivă și individuală; d. numai grațierea postcondamnatorie sau amnistia postcondamnatorie. 8. Grațierea acordată, își va produce efectele: a. în timpul urmăririi penale; b. și în timpul judecății; c. numai după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

9. Grațierea are ca efect înlăturarea: a. executării măsurilor de siguranță; b. executării pedepsei principale aplicate de către instanță; c. executării tuturor măsurilor educative; d. consecințele negative ale unei condamnări penale. 10. Grațierea: a. nu se poate acorda și condamnaților recidiviști; b. se dispune numai de către Parlament, ca atribut exclusiv al acestui organ; c. are ca efect înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară; b. nu are niciodată efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere. 11. Ce instituție a statului poate acorda grațierea colectivă? a. numai Parlamentul; b. și Guvernul, în anumite situații excepționale; c. Președintele României, în timpul vacanței parlamentare sau guvernamentale. 12. Dacă există o grațiere totală: a. aceasta nu vizează niciodată și măsurile de siguranță; b. aceasta vă înlătura și consecințele condamnării, în baza caracterului său total; c. se vor înlătura toate pedepsele aplicate de instanță, deoarece grațierea totală vizează toate tipurile de pedepse dispuse de instanță; d. aceasta vizează și executarea măsurilor educative privative de libertate. 13. O condamnare grațiată total și necondiționat: a. nu mai poate atrage starea de recidivă; b. poate atrage starea de recidivă postexecutorie; c. poate atrage pluralitatea intermediară; d. nu poate atrage pluralitatea intermediară.

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

75

14.0 pedeapsă grațiată: a. nu mai poate forma obiectul unei cereri de reabilitare; b. poate forma obiectul unei cereri de reabilitare de drept sau judecătorească; c. este considerată ca inexistentă dacă au trecut 5 ani de la apariția actului de grațiere. 15.0 pedeapsă suspendată sub supraveghere: a. nu poate atrage starea de recidivă, deoarece suspendarea se poate acorda doar în cazul infracțiunilor ușoare și în cazul făptuitorilor care nu prezintă periculozitate socială; b. poate forma obiectul unei legi de amnistie; c. nu poate forma niciodată obiectul unei legi de grațiere, deoarece prin acordarea suspendării pedepsei, făptuitorului i s-a acordat deja un beneficiu și nu mai poate profita de altul. 16. O pedeapsă grațiată sau prescrisă: a. atrage în continuare un antecedent penal al făptuitorului; b. nu poate forma primul termen al stării de recidivă; c. atrage întotdeauna reabilitarea de drept, deoarece aceasta intervine în cazul con­ damnărilor pentru infracțiuni ușoare și cele două instituții intervin în cazul infracțiunii de o mică gravitate. 17. Care este efectul prescripției executării pedepsei, conform Codului penal român? a. înlătură executarea pedepsei interzicerii unor drepturi; b. nu înlătură executarea pedepsei interzicerii unor drepturi; c. înlătură executarea măsurilor de siguranță; d. nu înlătură executarea niciunei măsuri de siguranță. 18. Precizați care pedepse principale nu se prescriu niciodată când au fost aplicate pentru infracțiunile: a. de înaltă trădare comisă de însăși președintele țării; b. de omor calificat, chiar și în forma tentativei; c. contra capacității de apărare a României.

76

Drept penal. Partea generală

21. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi înlăturată: a. prin grațierea totală a pedepsei aplicate, în anumite cazuri; b. prin efectul amnistiei; c. prin efectul prescripției executării pedepsei. 22. Prescripția executării pedepsei: a. înlătură executarea pedepsei aplicate în cazul tuturor infracțiunilor; b. nu intervine dacă s-a pronunțat o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani pentru o insti­ gare la infracțiunea de omor; c. intervine în termen de 20 de ani dacă condamnarea este dispusă pentru o com­ plicitate la tentativă de omor, deoarece tentativa este o stare generală și obligatorie de atenuare; d. se întrerupe atunci când se săvârșește o nouă infracțiune sau când se începe exe­ cutarea pedepsei. 23. Prescripția executării pedepsei: a. nu vizează pedepse ce constau în detențiunea pe viață, deoarece această pedeapsă se dispune pentru infracțiuni deosebit de grave; b. intervine dacă au trecut 20 de ani în cazul în care pedeapsa aplicată este deten­ țiunea pe viață; c. nu vizează niciodată și pedepse grațiate condiționat; d. se întrerupe în cazurile și condițiile prevăzute în C. pr. pen. 24. Prescripția înlătură: a. executarea măsurilor de siguranță; b. drepturile persoanei vătămate; c. executarea pedepselor principale și a celor accesorii; d. și răspunderea penală și executarea pedepsei.

25. Dacă în cursul termenului de prescripție se comite o nouă infracțiune: a. va lua naștere întotdeauna un concurs de infracțiuni; b. termenul de prescripție al executării pedepsei se va întrerupe; c. nu se va suspenda termenul de prescripție al răspunderii penale.

19. Sunt imprescriptibile din punct de vedere al executării lor: a. măsurile educative aplicabile minorilor infractori; b. toate măsurile de siguranță și toate pedepsele complementare aplicabile persoa­ nelor fizice; c. pedepsele grave, aplicate pentru infracțiuni deosebit de grave constând în deten­ țiunea pe viață.

26. Executarea amenzii penale: a. se prescrie în termen de 5 ani în cazul persoanei fizice; b. se prescrie în termen de 3 ani în cazul persoanei juridice; c. în cazul persoanei fizice, se prescrie într-un termen egal cu cel al reabilitării de drept.

20. Executarea pedepsei amenzii penale, în cazul persoanei fizice: a. se prescrie în termen de 5 ani; b. se poate executa eșalonat, într-o perioadă stabilită de instanță, dar care nu poate depăși perioada în care aceasta se prescrie; c. se poate face prin prestarea unei munci în interesul comunității, neremunerată.

27. în cazul persoanei fizice, prescripția executării pedepsei: a. înlătură executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi; b. determină încetarea executării pedepsei accesorii; c. înlătură executarea măsurilor de siguranță care se pot dispune numai pe lângă o pedeapsă principală.

78

CAPITOLUL V CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII 1. Reabilitarea de drept 1. Reabilitarea de drept poate interveni: a. și în cazul unei pedepse de 3 ani închisoare; b. după trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei închisorii ce nu depășește 2 ani; c. după executarea pedepsei amenzii. 2. Reabilitarea de drept: a. operează în cazul amânării aplicării pedepsei; b. intervine în cazul aplicării unei pedepse de 3 ani închisoare, cu suspendare sub supraveghere; c. operează în principiu pentru orice tip de condamnare; d. nu are efecte asupra pedepselor complementare. 3. Reabilitarea de drept are loc, dacă în decurs de trei ani condamnatul nu a săvârșit nicio altă infracțiune, în cazul condamnării la: a. pedeapsa amenzii, indiferent de cuantumul ei și indiferent că a fost aplicată unei persoane fizice sau juridice; b. pedeapsa închisorii de doi ani; c. pedeapsa închisorii de trei ani. 4. Cel condamnat este reabilitat de drept: a. la data executării condamnării la pedeapsa închisorii de 2 ani și aplicarea amenzii; b. la 3 ani după executarea pedepsei cu amenda; c. la 3 ani după executarea pedepsei cu închisoarea pe timp de 3 ani. 5. Sunt adevărate afirmațiile: a. o condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare poate forma obiectul unei reabilitări de drept; b. o condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare poate forma obiectul unei reabilitări judecătorești; c. o condamnare la pedeapsa de 3 ani închisoare, fiind mai mare de 2 ani, poate forma numai obiectul unei reabilitări judecătorești; d. spre deosebire de cea judecătorească, reabilitarea de drept nu înlătură și incapacitățile ce decurg din condamnare.

Drept penal. Partea generală

6. Reabilitarea de drept are loc: a. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani, dacă în decurs de trei ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune; b. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani, dacă în decurs de trei ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune intenționată; c. dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune înlăuntrul termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei sub supra­ veghere. 7. Termenul de 3 ani, prevăzut de lege pentru reabilitarea de drept, curge: a. de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea de 1 an, cu executare în regim de detenție; b. de la data liberării condiționate din executarea unei pedepse de 6 luni închisoare; c. de la data când s-a prescris executarea unei pedepse de 2 ani închisoare; d. și de la data rămânerii definitive a condamnării, în anumite cazuri. 8. O pedeapsă suspendată sub supraveghere: a. poate forma obiectul unei reabilitări judecătorești, deoarece instanța poate dispune suspendarea și atunci când pedeapsa aplicată este mai mare de 2 ani închisoare; b. de regulă formează obiectul reabilitării de drept; c. instanța sesizată cu cererea, va hotărî ce tip de reabilitare va interveni, legea nefăcând nicio precizare în acest sens.

9. în cazul condamnării la o pedeapsă cu închisoarea de 1 an, cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, reabilitarea intervine: a. dacă într-un termen de 3 ani de la data când se consideră executată pedeapsa, condamnatul nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei; b. dacă într-un termen de 3 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pro­ nunțate, termen ce curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, condamnatul nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune; c. dacă înăuntrul termenului de încercare condamnatul nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării sub supraveghere a executări pedepsei.

2. Reabilitarea judecătorească 1. Termenul de reabilitare judecătorească poate curge: a. de la data actului de grațiere antecondamnatorie; b. de la data când pedeapsa principală s-a executat în totalitate; c. de la data pronunțării liberării condiționate; d. în caz de grațiere a restului de pedeapsă, de la data actului de grațiere.

Cauzele care înlătură consecințele condamnării

79

2. Reabilitarea judecătorească: a. se poate acorda și pentru condamnări mai mari de 3 ani închisoare, dar pentru fapte comise din culpă; b. produce efecte identice cu reabilitarea de drept; c. nu poate fi acordată recidiviștilor; d. nu se poate acorda pentru orice fel de condamnare, având și anumite excepții.

3. în cazul în care o persoană a executat succesiv mai multe pedepse cu închi­ soarea mai mari de 3 ani, termenul de reabilitare judecătorească: a. nu mai poate opera, deoarece aceste condamnări evidențiază o periculozitate sporită a făptuitorului; b. se calculează întotdeauna în funcție de durata ultimei pedepse și începe să curgă de la data la care aceasta a fost executată sau considerată ca executată; c. se calculează întotdeauna în funcție de pedeapsa cea mai grea și începe să curgă de la data la care ultima pedeapsă a fost executată sau considerată ca executată. 4. în cazul condamnărilor succesive: a. reabilitarea nu mai poate interveni; b. va opera numai reabilitarea judecătorească; c. termenul de reabilitare se stabilește în funcție de pedeapsa cea mai grea și începe să curgă din momentul executării ultimei pedepse, chiar dacă aceasta este amenda penală.

5. Reabilitarea: a. nu are efecte asupra condamnărilor pentru infracțiuni grave (înalta trădare, omor calificat); b. înlătură întotdeauna reținerea stării de recidivă; c. poate înlătura și pedeapsa complementară a degradării militare; d. înlătură decăderile și interdicțiile ce decurg din condamnare.

6.0 condamnare reabilitată: a. nu poate atrage în niciun caz existența stării de recidivă; b. se poate prescrie în termen de 20 de ani; c. ca regulă, înlătură toate consecințele ce decurg dintr-o condamnare. 7. Termenele de reabilitare încep să curgă: a. de la momente diferite, după cum condamnarea face obiectul reabilitării de drept sau al celei judecătorești; b. din momentul grațierii pedepsei; c. niciodată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. 8. Termenul de reabilitare: a. niciodată nu poate curge în paralel cu termenul de suspendare al executării pedepsei și nici cu cel al liberării condiționate; b. acesta poate curge în paralel cu termenul de prescripție al executării pedepsei;

80

Drept penal. Partea generală c. se poate micșora în cazuri excepționale; d. poate curge de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale.

9. Sunt adevărate afirmațiile: a. condamnările dispuse pentru infracțiuni grave nu pot fi reabilitate; b. reabilitarea are aceleași efecte, indiferent că este reabilitare de drept sau judecă­ torească; c. reabilitarea nu poate viza și pedepsele complementare, ci numai pe cele prin­ cipale; d. detențiunea pe viață cunoaște două termene de reabilitare. 10. în cazul în care se dispune liberarea condiționată de către instanța de jude­ cată, termenul de reabilitare va curge de la data: a. acordării liberării condiționate și deci a punerii condamnatului în stare de libertate; b. împlinirii duratei pedepsei aplicate; c. împlinirii duratei pedepsei aplicate, în calculul căruia nu intră și zilele considerate ca executate pe baza muncii prestate în timpul detenției. 11. Condamnatul poate fi reabilitat la cerere de instanța de judecată: a. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani; b în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani de la executarea pedepsei; c. în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani de la executarea pedepsei. 12. Reabilitarea nu are efect asupra: a. măsurii de siguranță a confiscării extinse sau vreunei alte măsuri de siguranță; b. obligației de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost destituit după comiterea infracțiunii; c. condamnărilor pentru infracțiunile contra securității naționale și contra capacității de luptă a forțelor armate. 13. Reabilitarea judecătorească nu poate fi acordată: a. în cazul condamnărilor pentru infracțiuni contra umanității; b. în cazul persoanelor juridice; c. dacă la data examinării cererii de reabilitare, persoana condamnată se afla încă în executarea unei măsuri de siguranță dispusă prin hotărârea de condamnare.

14. Dacă referitor la o infracțiune pentru care persoana fizică a fost deja gra­ țiată condiționat intervine, ulterior acestui moment, amnistia postcondamnatorie: a. revocarea grațierii condiționate a pedepsei este obligatorie în cazul în care condamnatul săvârșește o infracțiune în termenul prevăzut de legea de grațiere, dar după data intrării în vigoare a legii de amnistie;

Cauzele care înlătură consecințele condamnării

81

b. pedepsele complementare care nu au fost grațiate nu se mai execută; c. termenul de reabilitare curge întotdeauna de la data intervenirii amnistiei. 15. Reabilitarea judecătorească acordată persoanei fizice: a. înlătură executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical; b. nu înlătură executarea măsurii de siguranță a internării medicale; c. înlătură pedeapsa complementară a degradării militare, condamnatul redobândind gradul militar deținut la data condamnării; d. înlătură pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi. 16. Sunt adevărate afirmațiile: a. termenele de reabilitare pot fi micșorate de către instanța de judecată în cazuri excepționale; b. termenele de reabilitare sunt diferite, în funcție de pedeapsa aplicată și nu în funcție de pedeapsa prevăzută de norma de incriminare sau de pedeapsa efectiv executată; c. pronunțarea unei condamnări definitive în cursul termenului de reabilitare duce la suspendarea cursului termenului de reabilitare; d. pentru a beneficia de reabilitarea judecătorească, condamnatul trebuie ca în termenul de reabilitare să nu mai fi suferit o condamnare, mai puțin cazul în care, ulterior, a intervenit amnistia sau dezincriminarea infracțiunii pentru care a suferit ultima condamnare. 17. Anularea reabilitării: a. privește ambele forme ale reabilitării, lucru ce reiese din denumirea marginală a textului de lege; b. se referă numai la reabilitarea judecătorească și are numai un caracter obligatoriu; c. nu privește niciodată reabilitarea de drept.

18 Anularea reabilitării judecătorești se face: a. când, după acordarea, ei s-a descoperit că cel reabilitat nu și-a executat cu rea-credință obligațiile civile; b. când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă con­ damnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare; c. când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat nu a avut o conduită bună; d. într-un termen de maxim 5 ani de la data acordării acesteia.

TITLUL II

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ CAPITOLUL I INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANEI 1. Infracțiuni contra vieții 1. Obiectul material al infracțiunii de omor este reprezentat de: a. corpul persoanei; b. acțiunea ucigătoare; c. corpul persoanei în viață; d. un bun mobil sau instrumentul cu ajutorul căruia se comite infracțiunea. 2. Infracțiunea de omor poate fi comisă: a. și printr-o acțiune îndreptată asupra psihicului victimei; b. prin inacțiune, chiar dacă făptuitorul nu avea nici obligația legală nici contractuală de a acționa; c. numai printr-o acțiune; d. indiferent de timp și loc. 3. Infracțiunea de omor se poate comite: a. și în formă continuată; b. numai cu intenție, indiferent de forma sa, chiar și cea supravenită; c. numai asupra unei persoane în viață; d. cu toate formele intenției, chiar și cea depășită.

4. Forma de vinovăție în cazul infracțiunii de omor: a. nu este niciodată culpa, în niciuna dintre modalitățile sale; b. este prevăzută în norma de incriminare; c. contribuie la stabilirea în concret a periculozității faptei și a făptuitorului, fiind numai intenția; d. nu se poate stabili și în funcție de locul comiterii infracțiuni.

5. în cazul infracțiunii de omor, participația este posibilă: a. în forma instigării insiduoase; b. numai în forma instigării și a complicității materiale concomitente; c. numai în forma complicității și coautorului; d. în toate formele sale, inclusiv cea improprie.

Infracțiuni eontra persoanei

83

6. Infracțiunea de omor: a. este întotdeauna imprescriptibilă; b. devine prescriptibilă, atunci când a rămas în forma tentativei perfecte; c. devine prescriptibilă, când a fost comisă în una din formele secundare de parti­ cipate; d. este o infracțiune simplă.

7. Omorul comis prin aducerea victimei, de către făptuitor, în stare de nepu­ tință de a se apăra, constituie: a. omor calificat; b. omor simplu; c. omor prin cruzimi; d. omor cu premeditare. 8. Nu se reține tentativa la infracțiunea de omor: a. când autorul, din eroare a acționat împotriva altei persoane și aceasta decedează; b. atunci când făptuitorul încearcă să ucidă în aceeași împrejurare trei persoane și nu moare niciuna; c. când infracțiunea nu s-a consumat, datorită folosirii unor mijloace defecte. 9. Eroarea cu privire la persoana împotriva căreia este îndreptată acțiunea ucigătoare: a. înlătură răspunderea penală a autorului; b. diminuează răspunderea penală a autorului; c. nu prezintă relevanță în ceea ce privește răspunderea penală a autorului; d. înlătură caracterul penal al faptei.

10. în cazul infracțiunii de omor, există raport de cauzalitate între activitatea făptuitorului și moartea victimei: a. dacă se stabilește că fără activitatea făptuitorului moartea nu s-ar fi produs; b. dacă la activitatea făptuitorului s-au adăugat exclusiv factori preexistenți sau concomitenți; c. chiar dacă la activitatea făptuitorului s-au adăugat factori posteriori. 11. Infracțiunea de omor: a. devine prescriptibilă când se comite de un minor, deoarece minoritatea este o stare generală obligatorie de atenuare; b. se consumă în momentul comiterii acțiunii incriminate; c. se consumă în momentul producerii urmării imediate, adică al instalării morții persoanei, indiferent de perioada de timp care trece de la data comiterii elementului material și cea a instalării morții cerebrale a victimei; d. poate cunoaște toate formele tentativei, inclusiv cea absurdă.

84

Drept penal. Partea specială

12. în cazul infracțiunii de omor: a. vor imprima acțiunii un caracter ucigător regiunea anatomică vizată de către făp­ tuitor și nu cea efectiv lezată în concret, precum și mijloacele alese de autor pentru exe­ cutarea acțiunii și intensitatea loviturii; b. pentru stabilirea formei și a modalității vinovăției interesează și numărul de făp­ tuitori; c. legătura de cauzalitate rezultă ex re; d. este de neconceput în lipsa obiectului material, deoarece urmarea imediată constă în decesul victimei.

13. La infracțiunea de omor: a. actele pregătitoare simt posibile și se pedepsesc, fiind asimilate tentativei; b. actele pregătitoare sunt posibile în toate formele sale; c. tentativa este posibilă și se pedepsește întotdeauna; d. datorită gravității ei, nu poate fi absorbită de nici o altă infracțiune. 14. Fapta aceluia care a aplicat victimei o lovitură puternică cu o sabie, în zona capului, provocându-i o leziune gravă în urma căreia victima a decedat după 3 zile, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii: a. de omor; b. de ucidere din culpă; c. de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte; d. omor calificat.

15. Aruncarea cu putere, de la mică distanță, a unei pietre de pavaj stradal spre capul unei persoane și rănirea acesteia, la cap, cu urmarea unor leziuni ce necesită 15 de zile de îngrijiri medicale reprezintă: a. tentativă la infracțiunea de omor; b. vătămare corporală; c. loviri sau alte violențe; d. o infracțiune care antrenează aplicarea obligatorie și a unei pedepse complemen­ tare, imprescriptibilă. 16. Se poate reține infracțiunea de omor calificat: a. în varianta omorului săvârșit din interes material, atunci când făptuitorul urmă­ rește dobândirea unei succesiuni în raport cu victima; b. când făptuitorul urmărește dobândirea unei recunoașteri morale în raport cu victima; c. când făptuitorul urmărește sustragerea unei sume de bani din posesia victimei; d. în cazul omorului comis de către o persoană care a comis anterior infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau o ucidere din culpă în formă agravată. 17. Infracțiunea de omor calificat: a. poate fi o infracțiune complexă; b. poate fi o infracțiune progresivă;

Infracțiuni contra persoanei

85

c. nu poate da naștere în același timp și recidivei postcondamnatorii și recidivei postexecutorii; d. reținerea sa poate fi împiedicată de obținerea anterioară a reabilitării pentru o tentativă de omor. 18. Agravanta premeditării, în cazul omorului săvârșit cu premeditare: a. este o circumstanță reală; b. este o circumstanță personală; c. se răsfrânge asupra tuturor participanților, chiar dacă numai unii au premeditat omorul; d. poate da naștere unei infracțiuni simple sau complexe. 19. Constituie omor calificat, prevăzut de art. 189 C. pen.: a. omorul comis în public; b. omorul asupra unui magistrat, polițist ori militar; c. omorul asupra unei femei gravide; d. omorul săvârșit de o persoană care a mai comis un omor.

20. Constituie infracțiunea de omor calificat comis din interes material: a. omorul comis de debirentier asupra credirentierului în scopul încetării obligației de plată a rentei; b. omorul comis asupra unei persoane pentru a o deposeda pe aceasta de un portofel în care știe ca se află o sumă de bani; c. omorul comis de legatarul universal asupra unicului moștenitor în scop de răz­ bunare; d. uciderea soțului de către soție, pentru ca aceasta să intre în posesia asigurării de viață a soțului. 21. Omorul este calificat dacă este comis: a. asupra soțului, dar numai dacă aceștia locuiesc împreună; b. asupra unei femei gravide, indiferent dacă această stare era vizibilă sau nu, dar ea este cunoscută de către făptuitor; c. pentru a ascunde comiterea unei piraterii; d. prin aplicarea unei puternice lovituri cu un pumnal în zona inimii victimei.

22. Omorul comis pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni, se poate comite: a. cu oricare dintre formele intenției; b. spontan sau cu premeditare; c. numai cu intenție directă; d. trebuie să aibă în antecedență (în forma ascunderii) numai infracțiuni comise cu violență.

86

Drept penal. Partea specială

23. Omorul calificat: a. implică existența unui interval de timp între luarea hotărârii de a comite infrac­ țiunea și săvârșirea acesteia, chiar dacă făptuitorul nu a chibzuit asupra faptei și nu a pregătit-o; b. se poate reține, indiferent dacă făptuitorul a obținut sau nu satisfacerea interesului urmărit; c. se poate reține și când mobilul omorului a fost gelozia, dacă în urma infracțiunii făptuitorul realizează un avantaj material; d. din interes material, nu se poate reține dacă interesul material urmărit este legitim. 24. Constituie infracțiunea de omor calificat, omorul comis în una din urmă­ toarele împrejurări: a. în timpul nopții sau în loc public; b. de către o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică sau paralizantă; c. prin cruzimi sau asupra unei femei gravide; d. de două sau mai multe persoane împreună. 25. Dacă făptuitorul a ucis, în aceeași împrejurare, cu intenție două persoane, se reține: a. săvârșirea a două infracțiuni de omor simplu, aflate în concurs real sau ideal; b. săvârșirea unei singure infracțiuni de omor; c. săvârșirea imei unice infracțiuni de omor calificat, ca infracțiune complexă; d. omor calificat, indiferent că victimele au fost ucise printr-o acțiune unică, cât și prin acțiuni succesive.

26. Uciderea unei persoane prin aplicarea a 80 de lovituri cu cuțitul în zone vitale, dar și nevitale reprezintă: a. omor simplu; b. omor calificat; c. o infracțiune la care este posibilă reținerea cauzei de impunitate a împiedicării producerii rezultatului. 27. La infracțiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii: a. nu se poate reține împiedicarea producerii rezultatului; b. urmarea imediată constă în decesul persoanei sau în încercarea acesteia de a se sinucide; c. legătura de cauzalitate rezultă ex re; d. se reține, chiar dacă făptuitorul a comis determinarea prin ușoare constrângeri morale.

28. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii este mai gravă, atunci când fapta s-a comis față de: a. un minor; b. soț sau rudă apropiată;

Infracțiuni contra persoanei

87

c. o persoană ce nu putea fi stăpână pe acțiunile sale sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa; d. când sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc sau când făptuitorul a profitat de starea de neputință a victimei de a se apăra. 29. La infracțiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii: a. tentativa este posibilă și se pedepsește; b. tentativa nu este posibilă; c. tentativa este posibilă și nu se pedepsește; d. forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă.

30. La infracțiunea de ucidere din culpă, este posibilă: a. numai participația proprie; b. participația proprie sau improprie, după caz; c. numai participația improprie; d. prescripția răspunderii penale.

31. Dacă prin uciderea prin culpă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane: a. limitele speciale ale pedepsei prevăzute de alin. 1 și 2 se majorează cu cel mult o treime; b. limitele speciale ale pedepsei prevăzute de alin. 1 și 2 se pot majora cu cel puțin jumătate; c. limitele speciale ale pedepsei prevăzute de alin. 1 și 2 se majorează cu cel mult jumătate; d. se va reține o singură infracțiune de ucidere din culpă în variantă agravată, ca infracțiune simplă. 32. La infracțiunea de ucidere din culpă nu este posibil a se reține niciodată: a. coautoratul sau tentativa, în niciuna dintre formele sale; b. comiterea sa în formă progresivă; c. săvârșirea acesteia în formă continuată; d. un concurs de infracțiuni, dacă victimele decedează în urma aceluiași accident rutier, în aceeași împrejurare. 33. Uciderea din culpă este o infracțiune: a. comisivă, care se poate săvârși doar prin acțiune; b. comisivă, care se poate săvârși atât prin acțiune, cât și prin inacțiune; c. de pericol; d. simplă, complexă sau progresivă. 34. Uciderea din culpă se reține în variantă agravată: a. când fapta a fost comisă de două sau mai multe persoane împreună; b. când prin fapta comisă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane; c. când fapta a fost comisă de către o persoană care a mai săvârșit un omor; d. dacă este săvârșită în public.

88

Drept penal. Partea specială

35. Omorul calificat și uciderea din culpă: a. pot fi infracțiuni complexe; b. în cazul pluralității de subiecți pasivi, va lua naștere o pluralitate de infracțiuni; c. în cazul acestora, forma de vinovăție cu care se comit este expres prevăzută de lege; d. nu au subiecți circumstantiati. 3 3 3 36. Infracțiunea de ucidere din culpă: a. fiind o infracțiune contra vieții persoanei, aceasta este imprescriptibilă; b. fiind o infracțiune contra vieții persoanei, în cazul acesteia nu se poate dispune o condamnare cu suspendare sub supraveghere sau o eventuală liberare condiționată; c. nu poate cunoaște niciodată niciuna dintre formele atipice ale tentativei întrerupte. 37. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. infracțiunile comise cu intenție indirectă, care au avut ca urmare moartea unei persoane sunt imprescriptibile; b. numai infracțiunile comise cu intenție directă care au avut ca urmare moartea unei persoane simt imprescriptibile; c. infracțiunile comise din culpă, care au avut ca urmare moartea unei persoane sunt imprescriptibile; d. infracțiunile comise cu praeterintenție, care avut ca urmare moartea unei persoane sunt imprescriptibile. 38. In cazul infracțiunilor contra vieții persoanei: a. acestea se pot săvârși cu orice formă de vinovăție; b. forma de vinovăție este de natură a schimba încadrarea juridică a faptei; c. subiectul pasiv nu poate fi niciodată o persoană juridică; d. modalitatea formei de vinovăție schimbă încadrarea juridică a faptei.

2. Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății 1. în cazul infracțiunii de lovire sau alte violente: a. trebuie să se producă o lezare fizică ce necesită minim o zi de îngrijiri medicale; b. trebuie ca numărul maxim de zile de îngrijiri medicale să nu îl depășească pe cel al concediului medical sau al recuperării medicale; c. trebuie ca numărul maxim de zile de îngrijiri medicale să nu depășească 90 de zile; d. poate fi o infracțiune simplă sau progresivă.

2. Infracțiunea de lovire sau alte violențe: a. se consumă în momentul apariției efectelor dureroase sau vătămătoare; b. are întotdeauna obiect material; c. se consumă în momentul atingerii violente a corpului victimei; d. se sancționează și în forma tentativei.

Infracțiuni contra persoanei

89

3. Actele de violență intenționate care au pricinuit victimei o vătămare ce necesită pentru vindecare 20 de zile de îngrijiri medicale, constituie infracțiunea de: a. vătămare corporală; b. lovire sau alte violențe, alin. (2) C. pen.; c. lovire sau alte violențe, alin. (1) C. pen.; d. o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea preala­ bilă a persoanei vătămate. 4. în cazul în care pentru vindecare sunt necesare între 88 și 92 de zile de îngrijiri medicale se va reține comiterea infracțiunii: a. de loviri sau alte violențe (art. 193 C. pen.); b. de vătămare corporală (art. 194 C. pen.); c. o infracțiune pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală; d. numai cu praeterintenție. 5. Infracțiunea de lovire sau alte violențe: a. se comite cu orice formă de vinovăție, deoarece legea nu prevede nimic în acest sens; b. poate da naștere unui concurs ideal omogen de infracțiuni, comis cu forme de vinovăție diferite; c. este întotdeauna absorbită de infracțiunea de șantaj; d. poate avea ca punct de plecare al prescripției răspunderii penale și momentul epuizării, dar și momentul consumării sale. 6. Infracțiunea de lovire sau alte violențe este mai gravă atunci când: a. este comisă asupra unei rude apropriate sau a soțului; b. este comisă asupra unui membru de familie; c. are ca urmare o zi de îngrijiri medicale; d. are ca urmare producerea unei infirmității fizice permanente.

7. Se reține infracțiunea de loviri sau alte violențe, prevăzută și pedepsită de art. 193 C. pen.: a. lovirea unei persoane (îmbrâncirea); b. orice acte de violență asupra unei persoane, numai dacă au produs o minimă suferință fizică; c. orice acte de violență, dacă au produs suferințe fizice și\sau psihice; d. dacă se comite de către un profesor asupra studentului său, în pauză la uni­ versitate. 8. Lovirea sau alte violențe, comise din culpă, ce au produs o vătămare ce necesită 10 zile de îngrijiri medicale, constituie infracțiunea de: a. vătămare corporală din culpă; b. lovirea sau alte violențe;

90

Drept penal. Partea specială

c. nu constituie infracțiune; d. o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea preala­ bilă a persoanei vătămate.

9. Lovirea intenționată de către făptuitor, cu aceeași ocazie, a două persoane constituie: a. o infracțiune de lovire sau alte violențe, în formă agravată; b. două infracțiuni de lovire sau alte violențe, aflate în concurs real sau ideal; c. o infracțiune de lovire sau alte violențe în formă continuată; d. o circumstanță agravantă legală cu caracter general. 10. în cazul infracțiunii de loviri sau alte violențe: a. tentativa nu este posibilă; b. tentativa este posibilă, însă nu este incriminată; c. tentativa este posibilă și este incriminată; d. se poate reține o infracțiune simplă, simplă colectivă și progresivă. 11. în cazul infracțiunii prevăzute în art. 193 C. pen.: a. pentru existența acesteia nu este necesar ca autorul să fi comis fapta dintr-un anume mobil sau într-un anumit scop; b. participația penală este posibilă în toate formele sale, inclusiv cea improprie; c. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai în cazul formei tip a infracțiunii; d. nu se poate schimba încadrarea juridică a faptei în funcție de calitatea subiecților infracțiunii.

12. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. infracțiunea de loviri sau alte violențe este absorbită natural în cea de omor și absorbită juridic în cea de ultraj; b. consimțământul victimei în cazul infracțiunii de loviri sau alte violențe nu este valabil, neoperând ca o cauză justificativă; c. infracțiunea de loviri sau alte violențe se poate comite și printr-o inacțiune; d. infracțiunea de loviri sau alte violențe nu se mai reține în cazul devierii acțiunii făptuitorului la o altă persoană.

13. Poate reprezenta infracțiunea de vătămare corporală, fapta prin care s-a pricinuit: a. pierderea unei proteze; b. pierderea cunoștinței; c. avortul; d. punerea în primejdie a vieții persoanei, indiferent de forma de vinovăție cu care se comite fapta. 14. Infracțiunea de vătămare corporală se poate comite: a. cu oricare dintre formele intenției, chiar și cea depășită sau cu intenție repentină; b. dacă victima și-a pierdut degetul mic de la mâna strângă;

Infracțiuni contra persoanei

91

c. numai cu praeterintenție; d. numai printr-o acțiune. 15. Consecințele prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiunea de vătămare corporală sunt: a. vătămarea integrității corporale sau a sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale cel mult de 90 de zile; b. sluțirea, chiar și temporară; c. sluțirea cu caracter permanent și care nu poate fi înlăturată pe care naturală; d. vătămarea integrității corporale sau a sănătății, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de 90 de zile și recuperare medicală de 100 de zile.

16. Infracțiunea de vătămare corporală se reține dacă s-a produs una din următoarele consecințe: a. punerea în primejdie a vieții unei persoane, dar numai cu intenție depășită; b. avortul sau o infirmitate temporară fizică sau psihică; c. slăbirea văzului pe o perioadă de 60 de zile; d. pierderea unui simț sau organ ori încetarea temporară a funcționarii acestora. 17. Infracțiunea de vătămare corporală: a. poate fi condiționată de numărul de zile de îngrijiri medicale sau de o anumită urmare imediată prevăzută de lege; b. se comite cu toate formele de vinovăție; c. în varianta avortului, se poate comite și cu intenție indirectă; d. nu se poate comite niciodată din culpă. 18. X îl taie pe față pe Y în formă de Z. Y se vindecă în 19 zile. Precizați care este încadrarea juridică a faptei comisă de către X: a. infracțiunea de loviri sau alte violențe, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale; b. infracțiunea de vătămare corporală, raportat la urmarea imediată a faptei; c. tentativă de omor, raportat la instrumentul folosit (cuțitul); d. o infracțiune pențru care termenul de prescripție al răspunderii penale este de 8 ani. 19. Sunt false următoarele afirmații: a. diferența dintre loviri sau alte violențe și vătămarea corporală subzistă și sub aspectul numărului de zile de recuperare medicală; b. infracțiunea de loviri sau alte violențe și vătămarea corporală se pot comite și prin acțiune și prin inacțiune; c. vătămarea corporală absoarbe natural infracțiunea de loviri sau alte violențe, dar se pot reține în concurs ideal; d. infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămarea corporală și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu se pot reține în concurs ideal, deoarece cea din urmă le absoarbe pe primele în mod natural.

92

Drept penal. Partea specială

20. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte implică din partea făptuitorului: a. intenție directă pentru comiterea lovirii sau vătămării și intenție indirectă față de producerea morții victimei; b. intenție pentru comiterea lovirii sau a vătămării, chiar dacă față de rezultatul produs (moartea) făptuitorului nu i se poate impune vreo culpă; c. intenție directă pentru comiterea lovirii sau a vătămării și culpa, indiferent de formele sale față d,e rezultatul produs (moartea); d. existența responsabilității la momentul consumării faptei nu și la cel al epuizării acesteia. 21. Forma de vinovăție în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte: a. poate fi culpa; b. este numai praeterintenția; c. poate fi și intenția indirectă cu caracter spontan; d. o face pe aceasta o infracțiune imprescriptibilă.

22. La infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte: a. obiectul material lipsește; b. urmarea imediată constă în decesul victimei; c. legătura de cauzalitate rezultă ex re; d. putem identifica și un moment al epuizării. 23. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte: a. este o infracțiune contra vieții persoanei; b. se reține în variantă agravată în.caz de pluralitate de subiecți pasivi; c. nu poate atrage reținerea unei recidive, datorită formei de vinovăție cu care se comite; d. nu se poate comite în niciun caz în formă continuată.

24. A îl împinge pe B în urma unei discuții mai aprinse. B cade și se lovește cu capul de marginea unei clădiri. Acesta se ridică acuzând ușoare dureri în zona capului și merge acasă. După 2 zile se internează acuzând dureri de cap și amețeli, iar după 10 zile de spitalizare acesta decedează. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. în speță este vorba despre o infracțiune din culpă; b. se poate reține o infracțiune de omor; c. este vorba despre o infracțiune progresivă, comisă cu praeterintenție; d. termenul de prescripție al răspunderii penale curge de la data consumării infracțiunii. 25. Fapta conducătorului auto care, din culpă, provoacă o vătămare corporală unei persoane, pentru vindecarea căreia sunt necesare 10 zile de îngrijiri medicale: a. constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale;

Infracțiuni contra persoanei

93

b. nu constituite infracțiunea de vătămare corporală din culpă; c. constituie infracțiunea de vătămare corporală; d. fapta nu este infracțiune. 26. Dacă s-a provocat vătămarea corporală din culpă a mai multor persoane: a. limitele speciale se majorează cu jumătate; b. se va reține o singură infracțiune de vătămare corporală din culpă în variantă agravată; c. se reține un concurs de infracțiuni de vătămare corporală din culpă (atâtea infrac­ țiuni câte persoane au fost vătămate); d. va exista o singură infracțiune complexă.

27. Ce are în comun infracțiunea de loviri sau alte violențe cu vătămarea corporală din culpă: a. au aceeași modalitate de punere în mișcare a acțiunii penale, indiferent de forma tip sau agravantă a infracțiunilor; b. este posibilă participația în toate formele sale; c. calitatea circumstanțială a subiecților activi nemijlociți; d. ambele se pot comite și în formă continuă sau continuată.

28. Subiectul activ al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului poate fi: a. orice persoană fizică responsabilă penal; b. numai persoana căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare; c. oricare dintre părinții minorului, indiferent dacă locuiesc sau nu împreună; d. doar părintele minorului. 29. Urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului constă în: a. punerea în primejdie a sănătății minorului; b. punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului; c. punerea în primejdie a vieții minorului; d. transmiterea unei stări anxioase sau depresive asupra minorului.

30. Aplicarea de lovituri minorului de către unul din părinți, faptă ce a avut ca efect pierderea unui organ, poate constitui: a. infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului în concurs cu cea de vătămare corporală; b. doar infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului; c. infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului în concurs cu cea de violență în familie; d. o infracțiune continuată. 31. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului: a. nu poate cunoaște forma simplă a infracțiunii, ci este necesară o atitudine de con­ tinuitate;

94

Drept penal. Partea specială

b. se consumă în momentul creării stării de pericol pentru dezvoltarea fizică, inte­ lectuală sau morală a minorului; c. se consumă doar în momentul producerii unei vătămări fizice sau psihice efective minorului; d. atrage reținerea unei singure infracțiuni complexe agravante în caz de pluralitate de subiecți pasivi.

32. în cazul infracțiunii de încăierare, nu se pedepsește persoana care: a. a participat la încăierare pentru a apăra pe altul; b. a participat la încăierare pentru a realiza un interes legitim; c. a participat la încăierare împotriva voinței sale sau care a încercat să-i despartă pe alții. 33. Dacă în cursul săvârșirii infracțiunii de încăierare s-a cauzat o vătămare corporală a uneia sau mai multor persoane și nu se cunoaște care dintre partici­ pant a realizat-o: a. se va aplica tuturor, cu excepția victimei, pedeapsa prevăzută în art. 194 alin. 1 C. pen.; b. se va aplica tuturor, cu excepția victimei, pedeapsa prevăzută în art. 194 alin. 1 C. pen. al cărei maxim se majorează cu un an; c. se va aplica tuturor, cu excepția victimei, pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani. 34. Tentativa se pedepsește: a. în cazul tuturor infracțiunilor contra vieții comise cu intenție; b. în cazul infracțiunii de vătămare corporală comisă cu intenție directă; c. în cazul infracțiunii de vătămare corporală comisă cu intenție indirectă; d. și în cazul infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului. 35. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracțiuni: a. vătămarea corporală din culpă, dar numai în forma de bază; b. vătămarea corporală în forma de bază; c. lovirea sau alte violențe în ambele forme ale sale și vătămarea corporală din culpă.

3. Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie 1. Constituie infracțiunea de violență în familie: a. omorul comis asupra concubinului sau logodnicului; b. omorul comis asupra unei rude în linie dreaptă; c. omorul comis de fratele firesc al adoptatului asupra acestuia din urmă; d. omorul comis asupra unei rude de gradul IV în linie colaterală.

Infracțiuni contra persoanei

,95

2. Infracțiunea de lovire, dacă subiectul pasiv este un membru de familie cu făptuitorul, se pedepsește: a. numai cu închisoarea; b. cu închisoare sau cu amendă; c. numai cu amendă. 3. Uciderea fratelui mamei, reprezintă: a. omor; b. omor calificat; c. violență în familie; d. o infracțiune imprescriptibilă.

4. Omorul comis asupra soțului sau unei rude apropiate: a. nu se poate reține în cazul în care victima este fiul fratelui tatălui făptuitorului; b. nu se poate reține în cazul în care victima este soția fratelui tatălui făptuitorului; c. nu se poate reține în cazul în care făptuitorul era despărțit în fapt de soția sa (victima) care locuia în altă localitate. 5. Omorul săvârșit asupra fratelui soției reprezintă: a. omor calificat, comis asupra unui membru de familie; b. omor simplu; c. violență în familie. 6. Sunt adevărate afirmațiile: a. omorul asupra soțului se mai numește uxoricid; b. omorul asupra părinților sau fratelui/surorii se mai numește paricid sau fratricid; c. subiect pasiv al infracțiunii de violență în familie nu poate fi fiica făptuitorului, dacă este adoptată; d. nu se poate reține violența în familie dacă făptuitorul bate victima, fratele său biologic, dar care este adoptat de altă familie și făptuitorul cunoștea acest lucru.

7. Uciderea copilului nou-născut, cu intenție directă, comis imediat după naștere, de către mama aflată într-o stare de tulburare nepricinuită de către actul nașterii, constituie: a. omor calificat, asupra unei persoane aflată în neputință de a se apăra; b. omor simplu; c. pruncucidere; d. violență în familie. 8. Infracțiunea de ucidere a noului născut (art. 200 C. pen.): a. reprezintă suprimarea vieții unui nou-născut comisă de un părinte; b. se săvârșește imediat după naștere; c. niciodată nu poate fi comisă și în coautorat; d. este imprescriptibilă.

96

Drept penal. Partea specială

9. Constituie infracțiunea de pruncucidere, omorul comis de: a. mamă, cu premeditare; b. mamă, aflată într-o stare de tulburare psihică pricinuită sau nepricinuită de actul nașterii; c. și tatăl copilului nou-născut; d. mamă aflată într-o stare de tulburare psihică pricinuită obligatoriu de naștere. 10. Pentru a se reține infracțiunea de ucidere a copilului nou-născut de către mamă, sunt necesare următoarele condiții: a. o calificare a subiectului activ și pasiv; b. un termen de maxim 48 de ore de la naștere; c. fapta să fie comisă numai cu intenție indirectă; d. fapta se poate comite cu orice formă de vinovăție.

11. Subiectul pasiv al infracțiunii de pruncucidere: a. este copilul nou-născut, cu condiția de a fi viabil; b. este copilul nou-născut, cu condiția să fie viu; c. dacă este plural, va da naștere unui concurs de infracțiuni real sau ideal. 12. Prin infracțiunea de pruncucidere se înțelege uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere de către mama aflată: a. într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naștere; b. în stare de beție involuntară și completă; c. într-o stare de tulburare psihică gravă pricinuită de naștere; d. într-o stare de tulburare psihică gravă chiar și nepricinuită de naștere. 13. Participanții la săvârșirea infracțiunii de pruncucidere pot răspunde, în calitate de instigatori sau complici pentru săvârșirea infracțiunii de: a. omor simplu sau calificat; b. pruncucidere; c. violență în familie.

14. Dacă mama, imediat după naștere, în timpul somnului, se rostogolește peste copilul nou-născut, sufocându-1, se va reține infracțiunea de: a. violență în familie; b. ucidere din culpă, în varianta calificată; c. pruncucidere; d. ucidere din culpă, în varianta simplă. 15. La infracțiunea de pruncucidere: a. tentativa este posibilă, dar nu se pedepsește; b. tentativa este posibilă și se pedepsește; c. tentativa nu este posibilă, datorită stării subiectului activ nemijlocit; d. consumarea infracțiunii trebuie să aibă loc în interiorul celor 24 de ore de la naștere.

Infracțiuni contra persoanei

91

16. Infracțiunea de pruncucidere: a. necesită ca elementul material al infracțiunii să se comită numai după ce copilul a fost scos sau expulzat integral din corpul mamei; b. nu poate fi comisă de către mama surogat; c. poate fi comisă și de către mama biologică a nou-născutului dacă acesta este născut de o mamă purtătoare; d. forma de vinovăție a subiectului activ nemijlocit este numai intenția spontană, repentină. 17. împăcarea poate înlătura răspunderea penală în cazul infracțiunii de: a. violență în familie; b. în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, atunci când acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu; c. în cazul infracțiunii de vătămare corporală în forma de bază.

4. Infracțiuni contra libertății persoanei 1. Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal este o infracțiune: a. simplă; b. continuă permanentă sau succesivă; c. ce se poate comite și în mod continuat; d. comisivă sau omisivă. 2. Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal: a. nu poate avea obiect material; b. poate fi imprescriptibilă; c. nu poate fi absorbită de infracțiunea de viol; d. nu este susceptibilă de împiedicare a producerii rezultatului, ci numai de desistare. 3. Vinovăția făptuitorului, în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, nu este înlăturată: a. când făptuitorul acționează cu intenție indirectă; b. când făptuitorul comite fapta cu consimțământul victimei; c. când făptuitorul comite fapta din culpă; d. atunci când făptuitorul se afla într-o stare de intoxicație accidentală incompletă. 4. Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se va reține în variantă calificată: a. dacă este comisă prin simularea de calități oficiale sau prin răpire; b. dacă făptuitorul este înarmat; c. dacă este comisă de trei sau mai multe persoane împreună; d. prin simulare de calități mincinoase.

98

Drept penal. Partea specială

5. Lipsirea de libertate în mod ilegal se va reține în variantă agravată atunci când fapta este comisă: a. în scopul de a obliga victima la practicarea prostituției; b. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită; c. asupra unui minor; d. prin răpire în timpul nopții.

6. Lipsirea de libertate în mod ilegal se reține în variantă agravată atunci când fapta este comisă: a. asupra a două sau mai multor persoane; b. în timpul unei calamități și profitând de această stare; c. prin producerea sau procurarea mijloacelor, instrumentelor sau luarea de măsuri în scopul lipsirii de libertate a unui minor; d. cu intenție depășită, având ca urmare moartea victimei. 7. Tentativa la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal: a. nu este incriminată; b. este posibilă, dar nu se pedepsește; c. este posibilă și se pedepsește, dau numai în cazul faptei comise cu intenție; d. este posibilă în toate formele sale 8. Tentativa la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se pedepsește dacă: a. victima este minoră; b. fapta a avut ca urmare moartea victimei; c. fapta este săvârșită prin răpire; d. fapta a avut ca urmare sinuciderea victimei. 9. Precizați care este circumstanța agravantă comună a infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal și a celei de violare de domiciliu: a. comiterea infracțiunii pe timpul nopții; b. comiterea infracțiunii de către o persoană înarmată; c. comiterea infracțiunii de către două sau mai multe persoane împreună; d. pluralitatea de subiecți pasivi.

10. Precizați elementele comune ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal și infracțiunea de violare de domiciliu: a. ambele sunt infracțiuni de pericol; b. ambele se pot săvârși și prin inacțiune; c. pentru ambele infracțiuni este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru a se pune în mișcare acțiunea penală.

11. Infracțiunea de lipsire de liberate în mod ilegal: a. poate fi imprescriptibilă; b. prescripția răspunderii penale poate să nu curgă nici de la momentul consumării, nici de la cel al epuizării, ci de la o altă dată ulterioară acestor momente;

Infracțiuni contra persoanei

99

c. nu poate da naștere unui concurs ideal omogen de infracțiuni comis cu forme diferite de vinovăție; d. poate fi o infracțiune progresivă. 12. Amenințarea: a. este lipsită de obiect material; b. nu se poate comite în coautorat; c. se comite cu orice formă a intenției, inclusiv cea depășită; d. poate cunoaște și un moment al epuizării.

13. în cazul infracțiunii de amenințare: a. pluralitatea de subiecți pasivi, atrage reținerea uni concurs real sau ideal de infracțiuni; b. subiectul pasiv nu poate fi o persoană iresponsabilă; c. are ca obiect numai comiterea unei infracțiuni de o anumită gravitate pentru subiectul pasiv; d. se consumă în momentul producerii efective a unei stări de temere subiectului pasiv. 14. Prin comiterea infracțiunii de șantaj se pot încălca: a. relațiile sociale referitoare la patrimoniul unei persoane fizice; b. numai libertatea psihică a unei persoane; c. libertatea fizică sau psihică a unei persoane; d. relațiile sociale privitoare a viața subiectului pasiv.

15. în cazul infracțiunii de șantaj, folosul urmărit de făptuitor: a. trebuie să fie injust; b. poate să fie de natură patrimonială sau nepatrimonială; c. trebuie să fie pentru sine sau pentru altul; d. nu poate fi unul just.

16. Șantajul, ca infracțiune complexă, absoarbe în conținutul său infracțiunile de: a. vătămare corporală, dar numai în varianta tip; b. lovirea sau alte violențe, dar numai în varianta tip; c. amenințarea; d. furt. 17. Infracțiunea de șantaj: a. este absorbită în lipsirea de libertate în mod ilegal, atunci când în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice alt avantaj patrimonial; b. poate fi reținută numai atunci când victima acceptă solicitarea făptuitorului; c. poate fi reținută indiferent dacă victima acceptă sau nu solicitarea făptuitorului; d. se comite numai cu intenție directă, calificată prin scop.

100

Drept penal. Partea specială

18. La infracțiunea de șantaj: a. tentativa este posibilă, dar nu este sancționată; b. tentativa nu este posibilă, de aceea nu se pedepsește; c. poate avea ca obiect și o faptă pur imaginară, dar compromițătoare pentru subi­ ectul pasiv; d. diferența acesteia în raport de infracțiunea de tâlhărie subzistă sub aspectul naturii folosului urmărit. 19. Precizați elementele comune ale infracțiunii de amenințare și șantaj: a. ambele se comit numai cu intenție directă; b. ambele sunt infracțiuni de pericol; c. în cazul ambelor infracțiuni, subiecții sunt necalificați; d. în cazul ambelor infracțiuni se pot identifica două momente: cel al consumării și cel al epuizării.

20. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor de: a. lipsire de libertate în mod ilegal, forma tip; b. amenințare și loviri sau alte violențe; c. șantaj și hărțuire; d. vătămarea corporală din culpă și vătămarea corporală în forma tip.

5. Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale 1. La infracțiunea de viol: a. subiectul activ nemijlocit nu poate fi decât bărbatul și subiectul pasiv nu poate fi decât femeia; b. subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică, indiferent de sex; c. participația penală este posibilă în toate formele sale; d. pluralitatea de subiecți pasivi va da naștere unei singure infracțiuni complexe, în variantă agravată.

2. Constrângerea la infracțiunea de viol: a. poate să fie concomitentă cu comiterea elementului material; b. poate să fie posterioară actului sau raportului sexual; c. poate să nu existe de la începutul comiterii faptei, dar să apară în timpul desfă­ șurării lui; d. nu poate să fie făcută de către o altă persoană decât cea care realizează raportul sau actul sexual. 3. Forma de vinovăție cu care se comite infracțiunea de viol: a. este numai intenția directă; b. poate fi și intenția depășită; c. este intenția în toate formele sale, inclusiv cea depășită; d. subzistă chiar și în caz de consimțământ tacit al victimei.

Infracțiuni contra persoanei

101

4. Fapta tatălui de a-și obliga fiica în vârstă de 12 ani să întrețină raporturi sexuale cu el: a. reprezintă infracțiunea de viol, în varianta agravată; b. reprezintă infracțiunea de act sexual cu un minor; c. constituie infracțiunea viol în concurs cu infracțiunea de incest; d. va face ca termenul de prescripție al răspunderii penale să curgă de la un alt moment decât cel al comiterii infracțiunii. 5. In cazul infracțiunii de viol: a. se absoarbe infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal; b. elementul material constă numai într-un raport sexual realizat prin constrângere; c. aceasta absoarbe infracțiunea de incest, devenind o infracțiune complexă; d. nu se poate identifica și un moment al epuizării. 6. S-a constatat că X, după ce a luat hotărârea de a avea raport sexual cu numita Y, a încercat, fără să folosească constrângerea, să aibă un astfel de raport, însă, față de riposta violentă a victimei, dându-și seama de opunerea acesteia, a abandonat hotărârea luată. Astfel: a. fapta constituie infracțiune, deoarece îndeplinește toate condițiile prevăzute în art. 15 alin. 1 C. pen.; b. fapta nu constituie infracțiunea de viol; c. fapta constituie tentativă pedepsibilă la infracțiunea de viol; d. fapta va putea constitui infracțiunea de corupere sexuală a minorilor în cazul în care victima nu a împlinit 14 ani.

7. Violul urmat de căsătoria dintre autor și victimă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare: a. înlătură răspunderea penală a autorului; b. nu se pedepsește, în ceea ce-1 privește pe autor, însă eventualii participant răs­ pund penal; c. nu are nicio relevanță juridică. 8. X întreține prin constrângere un raport sexual cu Y. Victima Y, fiind însăr­ cinată în luna a treia, din cauza agresiunilor fizice suferite, pierde sarcina. Care este încadrarea juridică a faptei comisă de către X? a. infracțiunea de viol în concurs cu infracțiunea de vătămare corporală; b. infracțiunea de viol în variantă agravantă; c. infracțiunea de viol în formă tip comisă cu praeterintenție; d. o infracțiune comisă cu praeterintenție pentru care instanța va aplica în mod obli­ gatoriu și o pedeapsă complementară, care nu se prescrie niciodată. 9. Precizați elementele comune ale infracțiunii de viol și ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal: a. ambele se pot săvârși cu intenție, în ambele forme ale sale; b. ambele au ca circumstanță agravantă comună, comiterea acestora asupra unui minor;

102

Drept penal. Partea specială

c. ambele au ca circumstanță agravantă comună, săvârșirea faptei în participație penală concomitentă; d. ambele au o circumstanță agravantă comună comisă cu intenție depășită și trans­ formă infracțiunile în categoria celor imprescriptibile. 10. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. infracțiunea de viol și infracțiunea de șantaj pot absorbi infracțiunea de ame­ nințare și loviri sau alte violențe în forma tip; b. niciodată infracțiunea de viol nu absoarbe infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, ci se rețin în concurs; c. pluralitatea de victime la infracțiunea de șantaj și viol nu va da naștere unui concurs de infracțiuni; d. violul este întotdeauna o infracțiune de rezultat și poate îmbrăca forma infracțiunii progresive, pe când șantajul poate fi atât o infracțiune de pericol, cât și una de rezultat. 11. Violul este mai grav dacă: a. se săvârșește de două sau mai multe persoane; b. victima este membru al familiei; c. când făptuitorul se află în îngrijirea victimei; d. când devine imprescriptibil. 12. Violul este în variantă agravată: a. când făptuitorul profită de imposibilitatea victimei de a se apăra; b. când victima se află în îngrijirea făptuitorului; c. victima nu a împlinit vârsta de 16 ani; d. când violul se comite în mod continuat. 13. Actul sexual cu o persoană de sex feminin având vârsta între 15 și 18 ani, realizat prin constrângere morală de către medicul curant, folosindu-se de calitatea sa, constituie: a. act sexual cu un minor; b. viol, în variantă calificată; c. coruperea sexuală a minorilor; d. agresiunea sexuală.

14. Infracțiunea de viol este mai gravă, atunci când: a. a fost comisă de unchi asupra nepoatei sale care locuiește cu făptuitorul; b. s-a cauzat victimei o vătămare corporală; c. s-a comis de soț asupra soției sau de soție asupra soțului; d. după comiterea violului, victima a fost lipsită de libertate 4 ore. 15. Sunt adevărate afirmațiile: a. se poate reține coautoratul la viol în agravanta comiterii faptei de două sau mai multe persoane împreună și în același timp și agravanta de la art. 77 lit. a); b. în cazul în care o persoană determină pe o alta să comită un viol și apoi imo­ bilizează victima ca autorul instigat să comită violul, se va reține instigare la viol și nu complicitate concomitentă, deoarece instigarea este principală în raport cu complicitatea;

Infracțiuni contra persoanei

103

c. violul poate fi comis și de către o persoană de sex masculin care, din cauza unei probleme de sănătate, nu mai poate îndeplini funcția erectilă; d. nu se va reține niciodată o infracțiune de viol, atunci când făptuitorul a întreținut un raport sexual cu victima decedată, dar despre care făptuitorul credea că doarme. 16. Fapta aceluia care prin promisiune de căsătorie determină o persoană de sex feminin în vârstă de 14 ani și 6 luni de a avea cu el raport sexual constituie: a. o faptă care nu este prevăzută de legea penală; b. infracțiunea de act sexual cu un minor, în forma tip; c. viol, în formă calificată; d. o infracțiune pentru care prescripția răspunderii penale nu va curge nici de la consumarea faptei și nici de la epuizarea acesteia, ci de la un alt moment prevăzut expres delege.

17. Subiect pasiv al infracțiunii de act sexual cu un minor poate fi: a. o persoană de același sex cu făptuitorul; b. numai o persoană de sex diferit față de făptuitor; c. un minor cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani; d. un minor în vârstă de 8 ani, care și-a dat consimțământul la acel act sexual. 18. Minorul cu vârsta între 15 și 18 ani: a. este întotdeauna subiect pasiv al infracțiunii de act sexual cu un minor; b. nu este întotdeauna subiect pasiv al infracțiunii de act sexual cu un minor; c. poate fi subiect activ al infracțiunii de act sexual cu un minor; d. nu poate fi autor al unei infracțiuni de viol în formă agravată.

19. Raportul sexual cu o minoră mai mare de 15 ani constituie infracțiune dacă făptuitorul are, la data săvârșirii faptei, calitatea de: a. tutore, chiar dacă victima nu-i cunoștea această calitate; b. profesor sau educator, chiar dacă victima nu-i cunoștea această calitate; c. medic curant, iar acesta se folosește de această calitate pentru a săvârși fapta; d. procuror sau judecător. f 20. Actul sexual cu un minor se va reține în variantă agravată dacă: a. victima nu a împlinit vârsta de 15 ani; b. victima are vârsta între 15 și 18 ani, iar fapta a fost săvârșită de tutore sau curator; c. victima nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar actul sexual a fost determinat de oferirea de bani de către făptuitor; d. victima are vârsta între 15 și 18 ani, iar fapta a fost comisă de profesor sau educator. 21. Actele cu caracter obscen comise asupra unui minor, pot constitui infrac­ țiunea de: a. tentativă la infracțiunea de act sexual cu un minor; b. hărțuire sexuală; c. corupție sexuală a minorilor în formă consumată; d. agresiune sexuală.

104

Drept penal. Partea specială

22. Actele cu caracter obscen comise în public asupra unui minor, poate constitui: a. infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri; b. infracțiunea de coruperea sexuală a minorilor; c. concurs de infracțiuni între coruperea sexuală a minorilor și ultraj contra bunelor moravuri; d. un concurs ideal eterogen de infracțiuni, ca formă a pluralității de infracțiuni. 23. Ademenirea unei persoane în vederea comiterii de acte sexuale cu un minor de sex diferit sau de același sex, constituie infracțiunea de: a. coruperea sexuală a minorilor; b. complicitate la viol; c. instigare la comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor; d. o infracțiune pentru care operează întotdeauna principiul oficialității procesului penal. 24. Elementul material la infracțiunea de hărțuire sexuală se comite prin: a. lovire sau amenințare; b. constrângere de orice natură; c. mai multe fapte ale subiectului activ nemijlocit; d. viu grai sau în scris.

25. Poate avea calitate de subiect activ al infracțiunii de hărțuire sexuală: a. orice persoană fizică ce poate răspunde penal; b. numai o persoană care lucrează în aceeași unitate cu victima infracțiunii; c. o persoană care abuzează de autoritatea sau influența pe care i-o conferă funcția sau un coleg al victimei; d. profesorul universitar asupra unui student al său.

6. Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private 1. Infracțiunea de violare de domiciliu: a. are atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv necalifîcați; b. este susceptibilă de aplicare a amenzii penale în toate formele sale de comitere (modalitatea faptică a elementului material, forma tip și cea agravată); c. este o infracțiune de pericol concret; d. dacă în aceeași împrejurare elementul material se comite în toate formele sale, se afectează unitatea de infracțiune. 2. La infracțiunea de violare de domiciliu: a. obiectul material lipsește; b. tentativa se pedepsește; c. de regulă participația este posibilă în toate formele sale; d. forma de vinovăție este numai intenția directă.

Infracțiuni contra persoanei

105

3. La infracțiunea de violare de domiciliu: a. expresia „calități mincinoase” nu absoarbe (include) și pe aceea de „calități oficiale”; b. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, chiar și în varianta agravată a infracțiunii; c. se reține ca agravantă și comiterea faptei de către o persoană mascată; d. putem identifica și un moment al epuizării.

4. în cazul infracțiunii de violare de domiciliu: a. aceasta se consumă chiar dacă făptuitorul a pătruns numai în curtea casei în care dorea inițial să intre; b. se va reține o circumstanță agravantă specială dacă infracțiunea se comite de către trei persoane împreună; c. se consideră consumată chiar dacă pătrunderea s-a făcut numai cu jumătate din corpul autorului; d. elementul material este alternativ. 5. La infracțiunea de violare de domiciliu: a. subiectul activ nu poate fi proprietarul imobilului; b. subiectul activ poate fi chiar și proprietarul imobilului în care se pătrunde; c. se consideră consumată și atunci când se pătrunde în curtea victimei, care nu era împrejmuită; d. se consideră consumată și atunci când se pătrunde fără drept în rezerva din spital a victimei. 6. Violarea de domiciliu va fi reținută în variantă agravată atunci când este săvârșită: a. și în timpul unei calamități; b. prin folosire de calități mincinoase; c. prin simulare de calități mincinoase; d. în zorii zilei. 7. Infracțiunea de violare de domiciliu este mai gravă: a. dacă se comite de o persoană înarmată, indiferent dacă arma este sau nu la vedere; b. dacă se comite în timpul nopții sau în amurg; c. dacă făptuitorul se folosește exclusiv de folosirea unor calități oficiale; d. dacă se comite în timpul unei eclipse totale de soare la ora 12 ziua.

8. La infracțiunea de violare de domiciliu: a. expresia „calități mincinoase” poate absorbi (include) și pe aceea de „calități oficiale”; b. se poate reține numai desistarea nu și împiedicarea producerii rezultatului; c. se va reține ca infracțiune consumată și pătrunderea fără drept într-o locuință ce se află în construcție ridicată la roșu; d. actele pregătitoare și tentativa sunt posibile și sunt sancționate.

106

Drept penal. Partea specială

9. Fapta celor 3 inculpați care, pentru a pătrunde în casa victimei au sărit gardul în curtea acesteia, fiind surprinși de poliție în momentul în care se pregăteau să intre în casă, reprezintă: a. tentativă întreruptă la infracțiunea de violare de domiciliu, varianta tip; b. tentativă întreruptă la infracțiunea de violare de domiciliu, varianta agravată; c. infracțiunea de violare de domiciliu în formă consumată, varianta tip; d. infracțiunea de violare de domiciliu în formă consumată, varianta agravată.

10. Numitul X, aflând ca într-un bloc de locuințe este o garsonieră liberă, nelocuită, s-a mutat în garsoniera respectivă (care, într-adevăr era nelocuită), titularul acesteia fiind internat în spital. După o lună, adevăratul proprietar s-a reîntors din spital și a găsit garsoniera sa ocupată abuziv, astfel că a cerut în mod ferm numitului X să părăsească locuința, dar acesta a refuzat categoric. în raport de cele întâmplate: a. fapta nu constituie infracțiune, ci este vorba despre un litigiu civil; b. fapta constituie infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin. (1) teza a II- a C. pen. (refuzul de a părăsi); c. fapta constituie infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 alin. (1) teza a I- a C. pen. (pătrunderea fără drept); d. fapta constituie infracțiunea de tulburare de posesie, în forma ocupării pe nedrept a unui imobil.

11. Infracțiunea de divulgarea secretului profesional poate fi comisă: a. de către orice persoană care răspunde penal; b. de persoana care, întâmplător, face serviciu altei persoane; c. de persoana care divulgă date ce i-au fost încredințate, exercitând legal o profesie sau funcție; d. și din culpă simplă.

12. în cazul infracțiunii de divulgarea secretului profesional: a. participația este posibilă sub forma coautoratului, instigării și a complicității; b. participația este posibilă numai sub forma instigării și a complicității anterioare; c. pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei pluralități de infracțiuni; d. ca și în cazul infracțiunii de pruncucidere nu se poate reține coautoratul.

13. La infracțiunea de divulgarea secretului profesional: . a. subiectul pasiv este circumstanțial de text; b. legătura de cauzalitate trebuie dovedită; c. forma de vinovăție este intenția în toate formele sale; d. actele preparatorii și tentativa sunt posibile, dar nu se sancționează.

Infracțiuni contra persoanei

107

14. Sunt lipsite de obiect material, următoarele infracțiuni: a. violarea de domiciliu și amenințarea; b. supunerea la muncă forțată sau obligatorie; c. lipsirea de libertate în mod ilegal și șantajul. 15. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracțiuni: a. violare de domiciliu și amenințare; b. șantaj, în forma de bază; c. divulgarea secretului profesional și loviri sau alte violențe.

CAPITOLUL II INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI 1. Furtul 1. Obiect material al infracțiunii de furt poate fi: a. un înscris, chiar dacă nu are valoare patrimonială; b. orice energie, care are valoare economică; c. un vehicul; d. părți naturale ale corpului uman. 2. Pot constitui obiect material al infracțiunii de furt: a. bunurile abandonate de posesorul lor (res derelictae); b. bunurile găsite; c. imobilele prin destinație; d. lucrurile ce nu aparțin cuiva (res nullius).

3. Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de furt poate fi: a. proprietarul bunului b. posesorul sau detentorul bunului c. o persoană fizică sau juridică d. niciodată unul plural. 4. Furtul săvârșit într-un taxi constituie: a. furt simplu, prevăzut de art. 228. C. pen.; b. furt calificat, prevăzut de art. 229 lit. a) C. pen.; c. o infracțiune simplă, pentru care se poate aplica amenda penală și care poate constitui al doilea termen al unei recidive postcondamnatorii sau postexecutorii.

5. Fapta constând în însușirea unui bun pe are făptuitorul îl sustrage din mâna victimei, fără ca victima să opună rezistență, constituie infracțiunea de: a. tâlhărie în formă simplă; b. furt simplu; c. furt calificat; d. o infracțiune pentru care poate interveni împăcarea părților. 6. Infracțiunea de furt poate fi săvârșită: a. numai de către o persoană care nu este proprietarul bunului sustras; b. și de proprietar, când bunul se afla la un posesor de rea-credință; c. și de proprietarul bunului, dar numai când, în momentul comiterii faptei, acel bun se găsea în posesia legitimă a altei persoane fizice sau juridice; d. și cu intenție depășită.

Infracțiuni contra patrimoniului

109

7. Fapta aceluia care sustrage din apartamentul victimei, de la care are cheile, cu aceeași ocazie, mai multe bunuri pentru transportul cărora face mai multe drumuri între apartamentul victimei și autoturismul său, reprezintă: a. o singură infracțiune de furt, în formă simplă; b. o infracțiune de furt în formă continuată; c. o infracțiune de furt în formă continuă; d. o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune întotdeauna în mișcare din oficiu. 8. Infracțiunea de furt se consumă în momentul: a. deposedării victimei de bun; b. imposedării autorului cu acel bun, indiferent de perioada de timp cât a durat pose­ darea bunului; c. și în momentul scoaterii bunului din sfera de posesie a subiectului pasiv.

9. Fapta inculpatului care, după ce a escaladat gardul pătrunzând fără drept în curtea unei întreprinderi, a intrat în garajul acesteia de unde a luat două roți de rezervă pe care le-a dus lângă gardul întreprinderii și, în timp ce încerca să le scoată din unitate, a fost surprins de un muncitor constituie: a. o infracțiune consumată de furt calificat; b. tentativă la infracțiunea de furt calificat; c. tentativă la infracțiunea de furt calificat în concurs cu infracțiunea de violare a sediului profesional în formă consumată; d. o singură infracțiune complexă. 10. Furtul săvârșit prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de: a. furt calificat, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu; b. tâlhărie, în forma simplă; c. tâlhărie, în forma calificată; d. o unică infracțiune complexă, ce lezează două valori sociale de natură diferită. 11. Dacă la comiterea furtului, autorul a fost ajutat nemijlocit de alte persoane, care însă nu au știut că se comite o infracțiune, încadrarea juridică va fi: a. furt simplu; b. furt calificat, săvârșit de două sau mai multe persoane împreună; c. furt simplu, cu reținerea unei circumstanțe agravante judiciare; d. o participate improprie. 12. Nu reprezintă infracțiunea de furt calificat: a. luarea unui bun mobil din posesia altuia prin amenințarea cu o armă; b. sustragerea unor bunuri în timpul nopții; c. flirtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun; d. sustragerea unor bunuri în timpul unei calamități.

110

Drept penal. Partea specială

13. Constituie furt calificat, conform art. 229 C. pen.: a. furtul comis într-un mijloc de transport; b. furtul unui act are servește la dovedirea stării civile, legitimare sau identificare; c. furtul unui vehicul în zorii zilei, cu scopul de a-1 folosi pe nedrept; d. sustragerea unui bun de la o persoană aflată în imposibilitate de a se apăra.

14. Este calificat furtul dacă: a. este comis într-un loc public, dar numai dacă se afla de față mai mult de două persoane; b. este comis dintr-o casă sau dintr-un sediu al unei firme; c. este comis prin ruperea unui sigiliu pentru a lua bunul; d. este comis de o persoană care avea capul acoperit cu o glugă și era în amurg.

15. Inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de furt calificat consumat. Instanța a reținut că cei trei inculpați au sustras țiței și au fost surprinși la locul faptei după ce au umplut două bidoane de motorină, conținând 50 de litri de motorină, urmând să mai umple alte trei asemenea bidoane. Astfel: a. fapta inculpaților constituie o tentativă întreruptă la infracțiunea de furt; b. fapta inculpaților constituie o infracțiune de furt calificat în formă consumată; c. acțiunea penală se va pune în mișcare din oficiu și o eventuală împăcare a părților nu are nicio relevanță juridică; d. în cazul în care se restituie bunul sustras, aceștia vor putea beneficia de o cir­ cumstanță atenuantă legală. 16. Luarea unui vehicul din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, cu scopul de a-1 folosi pe nedrept: a. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt în scop de folosință; b. constituie furt simplu; c. constituie furt calificat; d. va antrena răspunderea penală ca și pentru situația în care vehiculul s-ar fi sustras cu scopul vinderii lui în străinătate. 17. Se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate: a. furtul între soți, indiferent dacă locuiesc sau nu împreună; b. furtul comis de tutore în paguba minorului; c. furtul comis de găzduitor în paguba celui pe care îl găzduiește; d. furtul săvârșit de un minor în paguba vecinului său. 18. Sunt aplicabile dispozițiile art. 231 C. pen., pedepsirea unor furturi la plân­ gerea prealabilă, în cazul în care subiectul activ este: a. fie găzduitorul, fie găzduitul, care fură unul în paguba celuilalt; b. găzduitul care sustrage bunuri de la persoana care îl găzduiește; c. militarul în termen, care sustrage bunuri din dormitorul comun; d. furtul săvârșit între logodnici.

Infracțiuni contra patrimoniului

111

19. Sunt adevărate afirmațiile: a. la infracțiunile de fort nu este posibilă în niciun caz împiedicarea producerii rezul­ tatului; b. forturile se comit numai cu intenție directă, datorită scopului lor prevăzut expres delege; c. forturile sunt întotdeauna prescriptibile; d. forturile se pot comite numai în formă simplă și continuată.

20. Sunt false afirmațiile: a. infracțiunea de furt simplu se poate prelungi în timp; b. pluralitatea de subiecți pasivi va da naștere întotdeauna unei pluralități de infrac­ țiuni, deoarece se lezează mai multe patrimonii; c. dacă se sustrage un vehicul pentru a fi folosit pe nedrept, faptă urmată ulterior de sustragerea unui obiect din mașină, se va reține un concurs real de infracțiuni; d. când se sustrage un obiect dintr-o locuință, se va absorbi întotdeauna și infrac­ țiunea de violare de domiciliu.

2. Tâlhăria și pirateria 1. Fapta aceluia care, prin amenințare cu un cuțit, îi cere victimei o sumă de bani, pe care aceasta i-o dă de îndată, reprezintă infracțiunea de: a. amenințare în concurs cu cea de furt; b. șantaj; c. tâlhărie în formă simplă; d. tâlhărie calificată. 2. Există infracțiunea de tâlhărie, în cazul în care: a. fortul este urmat de întrebuințarea de amenințări pentru păstrarea bunului furat; b. furtul este săvârșit prin întrebuințarea unor mijloace frauduloase; c. fortul este săvârșit asupra unei persoane care se afla în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra; d. fortul săvârșit prin întrebuințare de insulte sau calomnii. 3. Tâlhăria: a. este întotdeauna o infracțiune complexă; b. este o infracțiune de rezultat; c. se poate comite cu orice formă a vinovăției, inclusiv cea depășită; d. nu se poate comite în formă continuată. /

4. Elementul material al infracțiunii de tâlhărie: a. constă într-un bun mobil; b. este același ca la infracțiunea de furt, la care se adaugă folosirea violenței fizice sau psihice; c. degradarea unui bun mobil prin folosirea violenței fizice sau psihice; d. poate consta fie într-o singură atitudine, fie în mai multe fapte ale autorului.

112

Drept penal. Partea specială

5. Pentru a se reține infracțiunea de tâlhărie: a. ambele componente ale elementului material trebuie să se comită asupra aceluiași subiect pasiv; b. nu este obligatoriu ca ambele componente ale elementului material să se comită asupra aceluiași subiect pasiv; c. subiectul pasiv nu poate fi o persoană juridică; d. trebuie ca fapta să se comită numai cu intenție directă. 6. Un grup de indivizi au atacat și violentat un alt grup de persoane pe care le-au jefuit de bunurile pe care le posedau. Prima instanță a condamnat pe fiecare dintre coinculpați pentru comiterea atâtor infracțiuni de tâlhărie câte părți vătă­ mate au fost, făcând aplicarea dispozițiilor legale referitoare la concursul de infrac­ țiuni. Instanța superioară a reținut în sarcina acestora o singură infracțiune de tâlhărie, cu motivarea că, infracțiunea de tâlhărie este îndreptată împotriva patri­ moniului și nu contra persoanei. Astfel: a. inculpații au comis o singură infracțiune complexă în varianta agravată; b. inculpații cu comis atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi sunt; c. va rămâne la latitudinea instanței reținerea unității sau pluralității de infracțiuni; d. inculpații au comis o infracțiune de tâlhărie în formă continuată. 7. Tâlhăria are ca formă de vinovăție praeterintenția, în cazul în care: a. a avut ca urmare moartea victimei; b. a avut vreuna dintre urmările arătate în art. 193 alin. 1 sau 2 C. pen.; c. a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei; d. este progresivă. 8. Tâlhăria se va reține în varianta agravată atunci când: a. a avut vreuna din urmările arătate în art. 193 sau 194 C. pen.; b. a fost săvârșită prin efracție; c. a fost săvârșită într-un mijloc de transport; d. a avut ca urmare luarea unui bun important al victimei.

9. Infracțiunea de tâlhărie este calificată atunci când: a. s-a comis prin simulare de calități oficiale sau calități mincinoase; b. a avut ca urmare moartea victimei; c. se comis dintr-o locuință sau dependință a acesteia; d. s-a comis asupra unui mijloc de transport. 10. In cazul infracțiunii de tâlhărie calificată: a. se absorb două infracțiuni, aceea de furt și de amenințare; b. furtul nu absoarbe vătămarea corporală; c. se reține un concurs de infracțiuni dintre aceasta și violarea de domiciliu; d. se poate comite numai cu intenție directă sau praeterintenție.

Infracțiuni contra patrimoniului

113

11. în cazul infracțiunii de tâlhărie: a. pot exista două obiecte materiale; b. se deosebește de infracțiunea de șantaj și după criteriul cronologic al obținerii folosului material; c. nu se poate reține niciodată o singură infracțiune în cazul în care există un subiect pasiv plural; d. nu se poate reține în concurs ideal eterogen cu o altă infracțiune complexă. 12. Infracțiunea de piraterie se poate comite: a. prin jefuire, prin acte de violență, de către echipajul unei nave, a bunurilor care se găsesc pe aceea navă; b. în spațiul aerian al României sau în marea teritorială a României; c. în marea liberă.

13. Infracțiunea de piraterie se poate comite: a. pe o navă sau pe o aeronavă; b. între aeronave și nave; c. în apele maritime interioare; d. cu intenție directă, indirectă sau intenție depășită.

3. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii 1. însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, reprezintă: a. furt sau furt calificat după caz; b. însușirea bunului găsit; c. abuz de încredere; d. o infracțiune simplă, în cazul căreia retragerea plângerii înlătură răspunderea penală. 2. Infracțiunea de abuz de încredere există în cazul în care făptuitorul își însușește: a. un bun mobil încredințat, de victimă, pentru transport; b. și un bun imobil, prin natura lui; c. o sumă de bani care îi fusese dată, de victimă, cu titlu de împrumut; d. o sumă de bani înmânată, în vederea depunerii la bancă pe numele victimei.

3. Fapta inculpatului care primește de la partea vătămată un obiect spre păstrare și la împlinirea termenului convenit refuză restituirea bunului, afirmând în mod mincinos că nu l-a primit reprezintă: a. infracțiunea de înșelăciune; b. infracțiunea de furt prin omisiune; c. infracțiunea de abuz de încredere, pentru care acțiunea penală se pune întotdeauna în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; d. gestiune frauduloasă.

114

Drept penal. Partea specială

4. Reprezintă infracțiunea de abuz de încredere: a. refuzul de a restitui un telefon mobil dat inculpatului pentru a da un telefon; b. refuzul de a restitui o mașină lăsată de un prieten al făptuitorului în garajul acestuia pe o perioadă determinată; c. refuzul de a achita întreținerea la bloc; d. refuzul de a restitui la magazin un bun luat pentru a-1 proba în cabina de probă. 5. Nu poate fi obiect material al infracțiunii de abuz de încredere: a. un bun mobil corporal sau o sumă de bani; b. un bun imobil prin destinație sau imobil prin natura lui; c. un bun consumtibil dat pentru a putea dispune de el; d. bunul mobil transmis în detenția făptuitorului. 6. Latura subiectivă la infracțiunea de abuz de încredere este formată din: a. intenție, sub toate formele sale; b. intenție depășită; c. existența unui anume scop; d. posibilitatea de prelungire în timp a elementului material.

7. Sunt adevărate afirmațiile: a. abuzul de încredere poate fi o infracțiune continuă sau continuată, în funcție de modalitatea de comitere în concret a elementului material; b. are ca termen de prescripție al răspunderii penale, același termen ca și la infrac­ țiunea de furt simplu; c. ca și în cazul infracțiunii de furt, subiectul activ la abuz de încredere poate fi chiar și proprietarul bunului; d. infracțiunea este mai gravă când a produs consecințe deosebit de grave. 8. Sunt false afirmațiile: a. obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere nu poate avea o origine ilicită; b. urmarea imediată a infracțiunii de abuz de încredere poate să constea în produ­ cerea unei uzuri bunului mobil deținut; c. în cazul infracțiunii de abuz de încredere se pot reține ambele cauze generale de nepedepsire: desistarea și împiedicarea producerii rezultatului; d. în cazul infracțiunii de abuz de încredere detenția bunului mobil trebuie obliga­ toriu să fie încredințată cu un anume scop.

9. Obiectul material al infracțiunii de gestiune frauduloasă, îl poate constitui: a. numai bunurile mobile; b. și bunurile imobile; c. niciodată o sumă de bani; d. o universalitate de bunuri mobile și/sau imobile.

Infracțiuni contra patrimoniului

115

10. Subiect activ nemijlocit al infracțiunii de gestiune frauduloasă poate fi: a. persoana care are în conservare bunurile; b. persoana care are numai în administrare bunurile; c. și persoana care are în folosință bunurile; d. numai un gestionar sau un administrator la o persoană juridică. 11. Autor al infracțiunii de gestiune frauduloasă poate fi: a. orice persoană al cărei patrimoniu este prejudiciat; b. persoana căreia i s-au încredințat bunuri spre conservare sau administrare; c. orice persoană fizică ce îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale; d. și o persoană juridică.

12. în cazul infracțiunii de gestiune frauduloasă: a. subiectul activ este dublu calificat și anume funcționar și gestionar; b. este suficient ca subiectul activ să fie numai gestionar; c. nu este condiționată de producerea unui anume rezultat; d. subiectul activ la gestiune frauduloasă poate fi și părintele care administrează bunurile copiilor săi minori sau majori. 13. Gestiunea frauduloasă este mai gravă atunci când: a. este comisă de administrator; b. este comisă în scopul de a dobândi un folos patrimonial; c. a produs consecințe deosebit de grave; d. este comisă de către lichidatorul averii creditorului sau de către un reprezentant al acestuia.

14. Există gestiune frauduloasă în variantă agravată atunci când: a. pagubele simt pricinuite cu rea-credință, deci atunci când fapta este comisă cu intenție directă; b. fapta este săvârșită cu ocazia administrării bunurilor; c. fapta este comisă de administratorul judiciar; d. fapta este săvârșită cu ocazia conservării bunurilor. 15. La infracțiunea de gestiune frauduloasă, sunt adevărate afirmațiile: a. ca și în cazul infracțiunii de abuz de încredere, la gestiunea frauduloasă proprie­ tarul bunurilor nu poate fi subiect activ al infracțiunii; b. tentativa este posibilă și se pedepsește; c. tentativa, deși posibilă, nu este incriminată; Q d. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate numai în cazul formei tip, nu și în cazul agravantelor. 16. Tutorele care a sustras o parte din pensia de urmaș cuvenită minorilor aflați sub tutela sa, se face vinovat de comiterea infracțiunii de: a. gestiune frauduloasă; b. abuz de încredere; c. furt; d. furt calificat, deoarece victima este un minor.

116

Drept penal. Partea specială 17. însușirea pe nedrept a unui bun mobil al altuia ajuns din eroare în posesia

făptuitorului, constituie: a. abuz de încredere; b. însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor; c. furt prin inacțiune; d. o infracțiune pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală. 18. Fapta aceluia care, cumpărând un autoturism, I-a înstrăinat, deși prin con­ tractul de vânzare-cumpărare se stipulase ca la plata integrală a prețului, cumpă­ rătorul poate dispune de acel bun, constituie infracțiunea de: a. abuz de încredere; b. înșelăciune; c. furt. 19. Un bun mobil găsit, trebuie predat autorităților sau celui care l-a pierdut, în termen de maxim: a. 10 zile, calculate din momentul în care bunul a fost găsit; b. 10 zile calendaristice; c. 10 zile lucrătoare.

20. Sunt adevărate afirmațiile: a. însușirea unui bun mobil al altuia, uitat într-un loc nu constituie infracțiunea de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor; b. fapta șoferului de taxi care își însușește un bun mobil uitat în mașină reprezintă infracțiunea de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor; c. cel ce ia o poșetă lăsată temporar nesupravegheată, comite infracțiunea de furt; d. persoana care ia de pe câmp un animal ce păștea, comite infracțiunea de însușirea bunului găsit. 21. La infracțiunea de înșelăciune, urmarea imediată constă: a. într-o stare de pericol cu privire la patrimoniul victimei; b. într-o pagubă ce se produce în patrimoniul victimei; c. în obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust; d. într-o acțiune sau inacțiune. 22. La infracțiunea de înșelăciune: a. obiectul material poate fi un bun mobil sau imobil; b. elementul material constă întotdeauna într-o acțiune; c. latura subiectivă a infracțiunii include scopul de a obține pentru altul un folos material injust; d. se reține în variantă agravată dacă se comite prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase.

Infracțiuni contra patrimoniului

117

23. Infracțiunea de înșelăciune: a. are ca formă de vinovăție numai intenția directă; b. nu exclude comiterea sa cu intenție depășită în varianta agravată; c. este mai gravă atunci când a produs consecințe deosebit de grave; d. absoarbe uzul de fals. 24. La infracțiunea de înșelăciune: a. pentru consumare, aceasta nu este condiționată de producerea unei anumite urmări imediate; b. tentativa este posibilă și este incriminată; c. are o agravantă comună cu violarea de domiciliu; d. nu se poate reține ca circumstanță atenuantă legală, acoperirea integrală a preju­ diciului material cauzat prin infracțiune.

4. Distrugerea și tulburarea de posesie 1. Pentru a se reține infracțiunea de distrugere: a. bunul distrus nu trebuie să fie al făptuitorului; b. bunul distrus poate fi chiar proprietatea făptuitorului; c. elementul material nu se poate comite și printr-o inacțiune; d. este necesar ca fapta să se comită cu intenție, în oricare dintre formele sale. 2. Infracțiunea de distrugere a bunului propriu se poate comite și prin: a. împiedicarea luării măsurilor de conservare a unui bun extrem de valoros; b. incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc și dacă rezultă pericol public; c. distrugerea unui bun care are o deosebită valoare pentru făptuitor; d. neluarea măsurilor de conservare a unui bun mobil sau imobil.

3. Infracțiunea de distrugere a bunului propriu se poate comite: a. prin împiedicarea luării măsurilor de conservare a unui bun care face parte din patrimoniul cultural; b. prin poluare fonică; c. în forma distrugerii unui bun care nu are o deosebită valoare științifică, dar are o valoare mare patrimonială; d. și în formă continuată. 4. Infracțiunea de distrugere: a. este o infracțiune de pericol concret; b. se poate săvârși prin acțiune sau inacțiune; c. este o infracțiune de rezultat; d. nu se pedepsește dacă rămâne în stadiul de tentativă.

118

Drept penal. Partea specială

5. Urmarea imediată a infracțiunii de distrugere poate consta în: a. crearea unei stări de pericol prin împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui bun; b. distrugerea, ori aducerea în stare de neîntrebuințare în totalitate sau în parte a unui bun aflat în patrimoniul public ori privat; c. degradarea, dar numai a unui bun imobil; d. o tulburare însemnată a activității unei persoane fizice sau juridice. 6. în cazul infracțiunii de distrugere:

a. elementul material este alternativ, format numai din acțiuni; b. fapta nu se poate comite în nicio situație din culpă sau cu intenție depășită; c. coautoratul este posibil în toate modalitățile faptice de comitere a elementului material; d. obiectul material îl poate reprezenta un bun mobil sau imobil. 7. Există infracțiunea de distrugere calificată: a. când fapta a produs consecințe deosebit de grave; b. când fapta a avut ca urmare un dezastru; c. când se comite prin incendiere, explozie, sau prin orice mijloc și dacă prezintă pericol public; d. când are loc și moartea a cel puțin o persoană.

8. Infracțiunea de distrugere calificată: a. se comite numai cu intenție depășită; b. fiind o infracțiune complexă este susceptibilă de tentativă, dar se va aplica pe­ deapsa pentru fapta consumată; c. se reține și atunci când fapta are ca urmare moartea unei persoane și vătămarea corporală a alteia; d. subiectul activ nemijlocit nu poate fi proprietarul bunurilor distruse. 9. Infracțiunea de distrugere calificată: a. poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă; b. poate intra în concurs ideal cu omorul calificat sau cu vătămarea corporală; c. se poate comite în formă continuată; d. este susceptibilă de desistare, dar nu și de împiedicarea producerii rezultatului.

10. în cazul infracțiunilor de distrugere: a. forma de vinovăție este de natură a schimba încadrarea juridică a faptei; b. acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, cu excepția situației când bunul aparține făptuitorului; c. pluralitatea de subiecți pasivi va da naștere unei pluralități de infracțiuni; d. sunt mai grave atunci când se comit pe timp de noapte.

Infracțiuni contra patrimoniului

119

11. Tentativa la infracțiunea de distrugere din culpă: a. este posibilă, dar nu se pedepsește; b. este incriminată; c. nu este în niciun caz posibilă; d. se sancționează ca și fapta consumată. 12. Ocuparea în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, constituie: a. un litigiu civil, deoarece fapta nu este tipică; b. tulburare de posesie, în forma tip; c. tulburare de posesie, în forma agravată; d. violare de domiciliu. 13. La infracțiunea de tulburare de posesie: a. elementul material este reprezentat de acțiunea de pătrundere fără drept într-un imobil; b. tentativa este posibilă, dar nu este incriminată; c. consumarea are loc instantaneu, la momentul intrării făptuitorului în imobil; d. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. 14. Obiectul material al infracțiunii de tulburare de posesie poate să fie: a. un imobil, deoarece numai acesta poate fi ocupat; b. un bun mobil sau imobil; c. ocuparea fără drept a unui imobil aflat în posesia altuia; d. corpul unei persoane fizice. 15. Se va reține infracțiunea de tulburare de posesie: a. atunci când făptuitorul refuză în mod categoric să iasă din casa victimei; b. atunci când făptuitorul pătrunde fără drept^/în curtea altei persoane, staționând acolo preț de o oră și jumătate; c. și atunci când ocuparea, prin desființarea semnelor de hotar, vizează un teren extravilan; d. și atunci când făptuitorul intră și ocupă prin viclenie mașina victimei și doarme în interior timp de 5 ore. 16. Infracțiunea de tulburare de posesie este tipică atunci când: a. se comite prin violență sau amenințare; b. se comite de două sau mai multe persoane împreună; c. se comite prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia; d. se comite chiar de către proprietarul imobilului, care nu se afla în posesia legitimă a altei persoane.

CAPITOLUL III INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA Șl FRONTIERA DE STAT 1. în cazul infracțiunii de ultraj, sunt adevărate următoarele afirmații: a. faptele prevăzute în alin. (l)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, al cărei maxim se majorează cu jumătate; b. faptele prevăzute în alin. (l)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate; c. faptele prevăzute în alin. (l)-(3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu o treime. 2. Se va reține infracțiunea de ultraj: a. atunci când subiectul pasiv este un avocat sau executor judecătoresc în exercitarea atribuțiilor de serviciu; b. atunci când subiectul pasiv este un polițist, care nu se află în exercitarea atribu­ țiilor de serviciu, dar infracțiunea este comisă în legătură cu o asemenea faptă; c. atunci când victima infracțiunii este un profesor universitar în timpul serviciului; d. dacă fapta se comite numai cu intenție directă. 3. Infracțiunea de ultraj: a. se reține într-o variantă agravantă specială atunci când sunt mai multe persoane ultragiate; b. se reține și atunci când se comit acțiuni de violență împotriva unui polițist ieșit la pensie, dar pentru fapte îndeplinite în legătură cu exercitarea atribuțiilor sale de serviciu; c. se poate reține și atunci când funcționarul aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu își depășește aceste atribuțiuni; d. nu se poate comite niciodată din culpă. 4. Infracțiunea de ultraj: a. este, ca și infracțiunea de tâlhărie, întotdeauna o infracțiune complexă; b. nu poate fi săvârșită în formă continuată; c. uneori se poate comite și cu intenție depășită; d. nu poate absorbi infracțiunea de viol.

Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat

121

5. Diferența dintre infracțiunea de ultraj și infracțiunea de ultraj judiciar subzistă sub aspectul: a. calității subiectului activ; b. calității subiectului pasiv; c. elementului material; d. obiectului juridic generic. 6. X, soția lui Y polițist, merge la locul de muncă al soțului, intră în sediu și apoi în biroul acestuia și îi aplică o serie de lovituri peste față pe motivul că acesta i-ar fi fost infidel. Astfel: a. X va răspunde numai pentru infracțiunea de violență în familie, deoarece lovirile nu au legătură cu atribuțiile de serviciu ale soțului; b. X va răspunde numai pentru infracțiunea de ultraj, deoarece acesta se afla în exercițiul atribuțiilor de serviciu; c. X va răspunde pentru un concurs ideal eterogen de infracțiuni; d. acțiunea penală se va pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a soțului.

7. Precizați care dintre următoarele infracțiuni absorb infracțiunea de ame­ nințare: a. infracțiunea de înșelăciune și violare de domiciliu; b. infracțiunea de șantaj și ultraj; c. infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și viol; d. infracțiunea de ultraj și ultraj judiciar. 8. Sunt adevărate afirmațiile: a. ultrajul poate fi o infracțiune prescriptibilă sau imprescriptibilă; b. sub aspectul unității de infracțiune, ultrajul se poate comite ca: infracțiune simplă, simplă colectivă, continuă, continuată, complexă și progresivă; c. nu reprezintă o infracțiune de ultraj violarea, în scop de răzbunare, a fiicei poli­ țistului care a luat carnetul făptuitorului; d. ultrajul nu poate intra în concurs ideal cu o altă infracțiune complexă, deoarece aceasta din urmă este absorbită de ultraj.

9. Folosirea fără drept a unei calități oficiale, însoțită sau urmată de îndepli­ nirea vreunui act legat de acea calitate, reprezintă: a. ultraj; b. înșelăciune; c. uzurpare de calități oficiale. 10. Infracțiunea de sustragerea sau distrugerea de înscrisuri se pedepsește: a. numai când este comisă cu intenție, indiferent de formele sale; b. numai când este comisă cu intenție directă; c. și când este comisă din culpă. 11. Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, este mai gravă dacă este comisă: a. de un funcționar public cu atribuții de control; b. de un funcționar public cu atribuții de conducere; c. de un funcționar public în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

CAPITOLUL IV

INFRACȚIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI 1. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. având în vedere că obiectul nedenunțării îl reprezintă infracțiunile contra vieții, aceasta devine o infracțiune imprescriptibilă; b. nedenunțarea se comite numai cu intenție; c. nedenunțarea este o infracțiune omisivă improprie; d. dacă la comiterea faptei, ce formează obiectul nedenunțării, au participat mai multe persoane, acestea nu au obligația de denunțare. 2. în cazul infracțiunii de nedenunțare: a. nu este posibil nici coautoratul nici tentativa; b. are ca obiect nedenunțarea numai a infracțiunilor care au avut ca urmare moartea unei persoane; c. nedenunțarea comisă de concubin se pedepsește; d. instigatorul și complicele la nedenunțare sunt asimilați autoratului la această infracțiune. 3. Infracțiunea de nedenunțare: a. comisă de soț nu se pedepsește; b. nedenunțarea comisă de verișorul primar nu constituie infracțiune; c. nedenunțarea comisă de un membru de familie, va antrena reținerea unei cir­ cumstanțe atenuante speciale; d. poate intra în concurs real eterogen cu infracțiunea de mărturie mincinoasă sau influențarea declarațiilor, referitoare la același făptuitor și la aceeași faptă. 4. Fapta funcționarului public care, luând cunoștință de săvârșirea unei in­ fracțiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile nu sesi­ zează de îndată organul de urmărire penală, constituie infracțiunea de: a. nedenunțare, prevăzută în art. 266 C. pen.; b. nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale, prevăzută în art. 410 C. pen.; c. omisiunea sesizării, prevăzută în art. 267 C. pen.; d. obstructionarea justiției, prevăzută în art. 271 C. pen.

5. Inducerea în eroare a organelor judiciare se poate realiza prin: a. învinuire mincinoasă făcută prin denunț sau plângere; b. ticluirea de probe mincinoase în vederea apărării; c. producerea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte.

Infracțiuni contra înfăptuiriijustiției

123

6. Sunt adevărate afirmațiile: a. fapta de a ticlui probe nereale în sprijinul unei învinuiri nedrepte reprezintă infrac­ țiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în forma asimilată; b. fapta de a produce probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte reprezintă infracțiunea de mărturie mincinoasă; c. nedenunțarea și omisiunea sesizării se comit numai printr-o inacțiune; d. inducerea în eroare a organelor judiciare are o cauză de nepedepsire identică cu cea de la mărturie mincinoasă.

7. Nu reprezintă infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare: a. sesizarea organului competent cu o infracțiune, care la acea data era prescrisă; b. fapta aceluia care a sesizat directorul unei societăți comerciale, la care lucra partea vătămată, în legătură cu unele sustrageri de materiale de construcții, pe care aceasta le-ar fi comis în cursul lunii anterioare la locul de muncă; c. fapta aceluia care în momentul sesizării organelor judiciare avea certitudinea că persoana acuzată nu era autorul infracțiunii ce formează obiectul sesizării. 8. Ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul comiterii infracțiunii, constituie: a. tăinuire; b. complicitate morală; c. favorizarea făptuitorului; d. o infracțiune ce poate antrena aplicarea unei pedepse ce nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă de autor. 9. Fapta constând în distrugerea unor procese-verbale de constatare a unui accident rutier și a probelor biologice recoltate pentru analiză, întrunește elemen­ tele constitutive ale infracțiunii de: fr" a. favorizarea făptuitorului; b. tăinuire; c. sustragere sau distrugerea de înscrisuri; d. sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri.

10. Elementul material al infracțiunii de tăinuire poate consta în: a. transformarea unui bun, cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală; b. sustragerea unui bun, cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevă­ zută de legea penală; c. pretinderea unui bun, cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevă­ zută de legea penală; d. înlesnirea valorificării unui bun, cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală.

124

Drept penal. Partea specială

11. în cazul tăinuirii: a. pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor; b. pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât aceea care s-a aplicat autorului faptei din care provine bunul; c. pedeapsa aplicată tăinuitorului se reduce dacă pentru autorul faptei din care provine bunul s-au reținut circumstanțe atenuante; d. pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit. 12. în cazul infracțiunii de tăinuire, înțelegerea între tăinuitor și autorul faptei din care provine bunul este: a. numai posterioare infracțiunii principale; b. concomitentă infracțiunii principale; c. anterioară infracțiunii principale; d. expresă sau tacită, anterioară sau concomitentă infracțiunii principale. 13. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. forma de vinovăție cu care se poate comite tăinuirea poate fi intenția directă sau indirectă; b. infracțiunea din care provine bunul tăinuit poate fi de orice natură, chiar și una de corupție sau contra patrimoniului; c. tăinuirea comisă de un membru de familie se sancționează cu o pedeapsă redusă la jumătate; d. nu se pedepsește tăinuirea comisă de cumnatul autorului faptei penale de la care provine bunul. 14. Nu se pedepsește niciodată tăinuirea comisă de: a. soț, indiferent dacă aceștia locuiesc sau nu împreună; b. fratele autorului faptei din care provine bunul; c. socrii celui care a comis fapta din care provine bunul; d. nașii sau finii celui care a comis fapta din care provine bunul.

15. înlesnirea valorificării unui bun, cunoscând că bunul provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material constituie: a. favorizarea făptuitorului; b. tăinuire, în formă calificată, datorită scopului urmărit; c. complicitate; d. tăinuire în formă simplă. 16. Fapta inculpatului de a se înțelege cu autorul unui furt, după săvârșirea de către acesta a infracțiunii, de a-1 ajuta să vândă bunurile sustrase și de a împărți prețul obținut constituie: a. complicitate materială la infracțiunea de furt; b. infracțiunea de tăinuire; c. infracțiunea de favorizarea infractorului.

Infracțiuni contra înfăptuirii justiției

125

17. într-o seară inculpații X și Y au sustras păsări din domiciliul unei persoane, pe care imediat după aceea le-au dus în locuința inculpatei Z, căreia cu acest prilej i-au spus că sunt furate, iar aceasta le-a dat pentru ele sume modice de bani. Inculpații X și Y i-au spus inculpatei Z că în viitor vor sustrage și alte păsări, pe care i le vor vinde acesteia, lucru care, de altfel, s-a întâmplat încă de 3 ori. în raport de normele de incriminare, inculpata va răspunde penal pentru: a. o infracțiune de tăinuire, săvârșită în mod continuat; b. complicitate la infracțiunea de furt, comisă în mod continuat; c. o infracțiune de tăinuire și complicitate de furt, comisă în formă continuată; d. un concurs real eterogen de infracțiuni, fără conexitate. 18. Elementele comune ale infracțiunii de favorizarea făptuitorului și tăinuire sunt: a. acestea pot fi comise și concomitent cu infracțiunile la care se referă; b. nu se pedepsesc atunci când sunt comise de un membru de familie, având aceeași cauză specială de nepedepsire; c. pedeapsa aplicată în cazul acestor două infracțiuni poate fi mai mare decât pedeapsa aplicată autorului faptei din care provine bunul sau pedeapsa prevăzută de lege, raportat la infracțiunea la care se referă; d. amândouă se prescriu în termen de 5 ani.

19. Precizați la care dintre următoarele infracțiuni fapta săvârșită de un mem­ bru de familie nu se pedepsește: a. la infracțiunea de nedenunțare și de favorizarea făptuitorului; b. la infracțiunea de tăinuire și loviri sau alte violențe; c. la infracțiunea de favorizarea făptuitorului și mărturia mincinoasă. 20. Infracțiunea de mărturie mincinoasă, poate fi comisă într-o cauză: a. numai civilă sau penală în care se ascultă martori; b. disciplinară, în care se ascultă martori; c. orice altă cauză în care se ascultă martori.

21. Infracțiunea de mărturie mincinoasă: a. este o infracțiune de pericol abstract; b. este o infracțiune de pericol concret; c. este o infracțiune de rezultat, pedepsindu-se doar dacă pe baza ei s-a pronunțat o soluție de către organul judiciar; d. devine imprescriptibilă dacă mărturia mincinoasă se referă la o infracțiune imprescriptibilă.

22. Martorul care, în fața instanței, face cu intenție afirmații mincinoase pri­ vitor la împrejurări esențiale asupra cărora a fost întrebat nu se pedepsește pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă dacă își retrage mărturia: a. într-o cauză penală, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului; b. într-o cauză penală, chiar și după arestarea inculpatului, dar înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive;

126

Drept penal. Partea specială c. în cauzele civile, mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre definitivă; d. în alte cauze, mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre.

23. La infracțiunea de mărturie mincinoasă, subiectul activ poate fi: a. orice persoană care face afirmații mincinoase în fața instanței de judecată; b. martorul, ascultat într-o cauză penală sau civilă; c. orice persoană, care face declarații ce nu corespund adevărului în fața organului judiciar; d. expertul chemat să realizeze o expertiză într-o cauză civilă.

24. Infracțiunea de mărturie mincinoasă: a. se poate reține în orice procedură în care se ascută martori; b. are întotdeauna un subiect activ nemijlocit calificat; c. nu se poate comite și printr-o inacțiune; d. nu poate avea un obiect juridic complex. 25. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. niciodată nu se poate reține coautoratul la infracțiunea de mărturie mincinoasă; b. mărturia mincinoasă se deosebește de falsul în declarații prin raportare la calitatea subiectului pasiv; c. se va reține în variantă atenuantă atunci când făptuitorul își retrage mărturia min­ cinoasă înainte de arestarea inculpatului; d. persoana incriminată nu poate comite în propria cauză o mărturie mincinoasă.

26. Lovirea sau orice alte acte de suferințe fizice exercitate de un polițist, care nu se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu, constituie infracțiunea de: a. purtare abuzivă, în varianta agravată; b. lovirea sau alte violențe, chiar și în forma tip; c. cercetare abuzivă; d. o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea preala­ bilă a persoanei vătămate. 27. Supunerea unei persoane la executarea unei măsuri de siguranță sau edu­ cative, în alt mod decât cel prevăzut de dispozițiile legale, constituie: a. supunerea la rele tratamente; b. represiune nedreaptă; c. cercetare abuzivă; d. tortura.

28. X, procuror, în cadrul unei anchete îi aplică lui Y, persoană cercetată pentru infracțiunea de omor, mai multe lovituri în zona ficatului, pe o perioadă îndelungată, acesta fiind în arest preventiv, în scopul de a obține de la această persoană informații de natură a-i dovedi vinovăția. Astfel, X va răspunde pentru: a. infracțiunea de purtare abuzivă; b. infracțiunea de supunere la rele tratamente; c. infracțiunea de tortură; d. infracțiunea de cercetare abuzivă.

Infracțiuni contra înfăptuirii justiției

127

29. Sunt adevărate următoarele afirmații: a. subiectul activ la infracțiunea de tortură este dublu calificat; b. infracțiunea de tortură se poate comite numai cu intenție în ambele forme ale sale; c. infracțiunea de tortură nu absoarbe și infracțiunea de lovituri sau vătămări cauza­ toare de moarte, acestea reținându-se în concurs; d. poate avea un mobil identic cu cel al infracțiunii de abuz în serviciu.

30. Infracțiunea de tortură: a. nu se poate comite cu intenție depășită, deoarece aceasta este condiționată de un anume scop; b. este întotdeauna o infracțiune complexă; c. este o infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul; d. poate fi prescriptibilă sau imprescriptibilă. 31. Infracțiunea de tortură este mai gravă atunci când: a. a produs una din urmările prevăzute de art. 193 C. pen.; b. a produs una dintre urmările prevăzute de art. 194 C. pen.; c. a avut ca urmare moartea victimei; d. se comite de două sau mai multe persoane împreună. 32. Subiect activ ai infracțiunii de represiune nedreaptă poate fi: a. un judecător; b. un procuror; c. persoana vătămată, dacă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară plângerea prealabilă a acesteia. 33. Fapta de a condamna o persoană știind că este nevinovată, constituie: a. abuz în serviciu, în formă calificată; j b. supunerea la rele tratamente; c. represiunea nedreaptă, în formă calificată; d. întotdeauna o infracțiune complexă.

34. Infracțiunea de evadare: a. este mai gravă atunci când se comite de două sau mai multe persoane împreună; b. se consumă în momentul în care persoana deținută reușește să iasă din curtea penitenciarului chiar și cu un singur picior, fiind surprinsă în acel moment de un gardian; c. poate da naștere unei pluralități intermediare de infracțiuni sau a oricărei forme de recidivă.

35. Infracțiunea de evadare: a. nu poate constitui cel de-al doilea termen al unei recidive postexecutorii; b. nu poate da naștere unui concurs de infracțiuni; c. poate da naștere la toate cele trei forme ale pluralității de infracțiuni, inclusiv concursului ideal de infracțiuni; d. poate fi comisă în coautorat.

128

Drept penal. Partea specială 36. Infracțiunea de evadare, varianta agravantă se reține dacă: a. fapta este comisă prin folosirea de violențe; b. fapta este săvârșită în timpul nopții; c. fapta este săvârșită de două sau mai multe persoane împreună; d. fapta este comisă de către o persoană înarmată.

37. Sunt adevărate afirmațiile: a. nu pot fi autori la infracțiunea de evadare minorii care pleacă în mod nepermis dintr-un centru de reeducare sau cei care părăsesc tot în același mod instituția în care execută măsura de siguranță a internării medicale; b. este autor al infracțiunii de evadare și cel care părăsește în mod nepermis arestul preventiv; c. nu se poate reține complicitatea la evadare, căci aceasta este o infracțiune distinctă; d. evadarea se reține în concurs cu infracțiunile de loviri sau ale violențe, vătămarea corporală sau amenințarea. 38. Pedeapsa pentru infracțiunea de evadare: a. poate fi suspendată sub supraveghere; b. nu poate fi mai mare decât pedeapsa aplicată pentru infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea din care făptuitorul evadează; c. se contopește cu restul de pedeapsă rămas neexecutat; d. se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsa ce se execută.

39. Constituie infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești: a. împiedicarea unei persoane de a folosi un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești; b. sustragerea de la executarea măsurilor de siguranță constând în obligarea la trata­ ment medical sau internarea medicală; c. împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătorești prin notificarea către organul de executare a refuzului de a executa; d. refuzul de a executa o pedeapsă complementară.

130

CAPITOLUL V

INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE Șl DE SERVICIU 1. Infracțiuni de corupție 1. Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de luare de mită trebuie să fie: a. un funcționar cu atribuții de conducere sau de control; b. un funcționar public; c. un funcționar public, care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat; d. numai o persoană fizică, nu și una juridică. 2. Fapta persoanei care primește bani sau orice alte foloase ulterior îndeplinirii actului pe care era obligat să-1 efectueze în temeiul funcției sale, însă ca urmare a unei înțelegeri anterioare, referitoare la primirea acestora, constituie: a. infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece nu a existat o înțelegere prealabilă între subiecți; b. infracțiunea de luare de mită, în formă atenuată; c. infracțiunea de luare de mită; d. o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ci de cea contravențională. 3. Elementul material al infracțiunii de luare de mită poate consta în: a. acceptarea tacită de foloase; b. primirea de bani sau alte foloase cu titlu de împrumut; c. nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase care nu i se cuvin; d. comiterea uni act legal.

4. Dacă funcționarul corupt, în scopul de a satisface solicitarea mituitorului nu îndeplinește un act privitor la îndatoririle lui de serviciu, iar această neîndeplinire constituie prin ea însăși o infracțiune: a. luarea de mită va intra în concurs cu respectiva infracțiune; b. luarea de mită absoarbe respectiva infracțiune, devenind o infracțiune complexă; c. luarea de mită se reține în variantă agravată. 5. Inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, reținându-se că îndeplinea funcția de șef al serviciului personal, calitate în care a pretins și primit o sumă de bani pentru a ajuta o persoană să se angajeze. Totuși, inculpata a susținut că fapta reținută nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, deoarece nu avea atribuții de angajare a personalului, aceasta efectuându-se de directorul unității. Având în vedere că, potrivit fișei pos­ tului, între obligațiile ce reveneau inculpatei, în calitate de șef al serviciului per­ sonal, era și aceea de a face parte din comisia de examinare, în speță: a. se impune achitarea inculpatei, deoarece directorul avea ultimul cuvânt;

Drept penal. Partea specială

b. a fost săvârșită infracțiunea de luare de mită, deoarece inculpata, în calitatea sa de membru în comisia de examinare, putea influența rezultatul examinării; c. a fost săvârșită infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece inculpata și-a încălcat atribuțiile de serviciu; d. se va reține un concurs de infracțiuni dintre luare de mită și abuz în serviciu.

6. Infracțiunea de luare de mită: a. nu se poate comite în coautorat, deoarece subiectul activ nemijlocit este circumstanțiat; b. se poate comite și în formă continuată; c. cunoaște și o cauză specială de neimputabilitate; d. se comite numai cu intenție directă. 7. La infracțiunea de luare de mită: a. tentativa, deși posibilă nu este incriminată; b. tentativa nu este posibilă, fiind o infracțiune cu consumare anticipată; c. tentativa se pedepsește între limitele prevăzute de lege pentru fapta consumată, reduse la jumătate; d. nu identificăm un obiect material. 8. In cazul infracțiunii de luare de mită: a. se confiscă numai bunurile efectiv primite, sau echivalentul acestora; b. subiect activ nu poate fi în niciun caz avocatul; c. aceasta este o infracțiune de rezultat, obiectul material fiind reprezentat de bani, bunuri sau alte foloase; d. se aplică obligatoriu și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

9. în cazul infracțiunii de luare de mită: a. aceasta nu este condiționată de vreo atitudine a persoanei de la care se solicită mita; b. subiect activ nemijlocit nu poate fi în niciun caz o persoană juridică; c. nu are un element material similar cu cel al infracțiunii de trafic de influență; d. nu se reține în modalitatea acceptării promisiunii de foloase în mod indirect pentru a altă persoană. 10. Infracțiunea de dare de mită: a. este condiționată pentru consumarea sa de existența infracțiunii de luare de mită; b. se poate comite numai înainte sau în timpul îndeplinirii actului de către funcțio­ narul corupt; c. cunoaște o cauză specială de neimputabilitate și una de nepedepsire; d. se comite numai cu intenție directă.

11. în cazul infracțiunii de dare de mită: a. nu se confiscă bunurile promise; b. când mita se dă mai multor persoane, se va reține un concurs real sau ideal de infracțiuni;

Infracțiuni de corupție și de serviciu

131

c. când mita se dă mai multor persoane, se va putea reține o infracțiune unică, în anumite situații; d. nu se poate comite în formă continuată.

12. Infracțiunea de trafic de influență: a. are un subiect activ necircumstanțiat; b. se poate comite și printr-o inacțiune, respectiv prin nerespingerea unei promisiuni; c. poate avea ca urmare imediată o pagubă patrimonială; d. se poate reține în concurs cu infracțiunea de luare și dare de mită. 13. Fapta inculpatului care pretextând că îl va recompensa pe un funcționar, după ce acesta a efectuat un act în cadrul atribuțiunilor sale de serviciu a cerut reclamantului un bun pe care și l-a însușit, reprezintă infracțiunea de: a. trafic de influență; b. abuz în serviciu; c. luare de mită. 14. Latura obiectivă în cazul infracțiunii de trafic de influență, implică deter­ minarea funcționarului: a. să facă un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu; b. să nu facă un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu; c. să facă un act ce nu intră în atribuțiunile sale de serviciu. 15. Subiect activ nemijlocit al infracțiunii de trafic de influență: a. poate fi numai un funcționar care are influență asupra altuia; b. poate fi orice persoană care lasă să se creadă că are o influență asupra unui funcționar; c. poate fi și un funcționar public cu atribuții de conducere; d. nu poate fi soțul funcționarului pe^lângă care se intervine.

16. Elementul material al infracțiunii de trafic de influență, se poate realiza prin: a. primirea de bani și/sau alte foloase; b. pretinderea de bani sau alte foloase; c. acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, dar numai când acestea sunt destinate făptuitorului. 17. Dispozițiile art. 289-292 C. pen., referitoare la funcționarii publici, se aplică și celorlalți funcționari, cu precizarea că în acest caz: a. limitele speciale ale pedepsei se reduc cu 1/2; b. limitele speciale ale pedepsei se pot reduce cu 1/4; c. limitele speciale ale pedepsei se reduc cu 1/3; d. limitele speciale ale pedepsei se pot reduce cu minim 1/3.

132

Drept penal. Partea specială

18. Precizați la care dintre următoarele infracțiuni subzistă o cauză specială de nepedepsire: a. la infracțiunile de luare și dare de mită; b. la infracțiunile de dare de mită și mărturie mincinoasă; c. la infracțiunile de mărturie mincinoasă și fals în declarații.

2. Infracțiuni de serviciu 1. Pot constitui obiect material al infracțiunii de delapidare: a. banii sau alte valori; b. plusurile create în gestiune; c. numai bunurile mobile, corporale. 2. Poate fi subiect activ nemijlocit al infracțiunii de delapidare: a. directorul și contabilul șef; b. un funcționar cu atribuții de administrare sau gestiune; c. doar un funcționar public; d. orice persoană fizică ce îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.

3. în cazul infracțiunii de delapidare: a. subiect activ nemijlocit poate fi un funcționar public sau funcționar, care este însărcinat cu gestiunea sau administrarea bunurilor unei persoane juridice de drept public sau privat; b. subiect pasiv al infracțiunii de delapidare poate fi o persoana juridică de drept privat sau o persoană juridică de drept public; c. subiectul pasiv nu poate fi o persoană fizică; d. elementul material poate consta în distrugerea unor valori pe care le făptuitorul le administrează sau gestionează. 4. Precizați la care dintre următoarele infracțiuni subiectul activ nemijlocit este dublu calificat: a. gestiune frauduloasă și luare de mită; b. delapidare și uciderea copilului nou-născut de către mamă; c. tortura și abuzul în serviciu; d. înalta trădare și falsul intelectual. 5. Elementul material în cazul infracțiunii de delapidare se poate realiza prin: a. însușirea de bani ori traficarea de valori; b. folosirea de valori sau alte bunuri; c. distrugerea, traficarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate; d. primirea, traficarea, folosirea bunurilor gestionate sau administrate.

Infracțiuni de corupție și de serviciu

'

133

6. Fapta administratorului asociației de proprietari de însușire, folosire sau traficare în interesul său sau pentru altul de bani, valori sau alte bunuri pe care le administrează constituie infracțiunea de: a. furt, în formă continuată; b. abuz de încredere; c. delapidare. 7. Fapta profesorului care, în timpul cursului, adresează unui student injurii, va răspunde penal pentru infracțiunea de: a. purtare abuzivă, în forma de bază; b. abuz în serviciu; c. fapta nu este prevăzută de legea penală; d. uzurparea funcției

8. Infracțiunea de purtare abuzivă: a. este întotdeauna o infracțiune complexă; b. poate absorbi și infracțiunea de vătămare corporală; c. pentru forma tip, subzistă principiul oficialității procesului penal; d. se poate comite și în mod continuat. 9. în cazul infracțiunii de purtare abuzivă: a. pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei singure infracțiuni în formă calificată; b. pluralitatea de subiecți pasivi secundari dă naștere unei pluralități de infracțiuni; c. nu este absorbită de infracțiunea de tortură; d. poate fi comisă și cu intenție depășită. 10. în cazul infracțiunii de purtare abuzivă: a. participația penală este posibilă în toate formele sale; b. subiectul activ nemijlocit poate fi funcționarul sau orice alt salariat aflat în exer­ cițiul atribuțiilor de serviciu; c. se absoarbe infracțiunea de loviri sau alte acte violente și în acest caz este necesară plângerea prealabilă a persoanei fizice vătămate; d. aceasta nu este absorbită de infracțiunea de cercetare abuzivă. 11. Sunt adevărate afirmațiile: a. când fapta se comite prin gesturi jignitoare, nu se poate reține infracțiunea de purtare abuzivă; b. dacă făptuitorul nu se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ci este în con­ cediu, dar lovește o persoană cu care a avut o altercație în timpul programului său de lucru, fapta va fi reținută tot ca purtare abuzivă; c. se va reține un concurs ideal eterogen format din două infracțiuni complexe, atunci când purtarea abuzivă se comite printr-o acțiune de lovire de către o persoană ce

134

Drept penal. Partea specială

se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu asupra unui coleg de serviciu cu autorul, care este și acesta un funcționar public cu autoritate de stat și care se afla în exercitarea atri­ buțiilor sale de serviciu; d. purtarea abuzivă se poate comite și de către o persoană juridică, în toate formele de participație. 12. Sunt false afirmațiile: a. urmarea imediată, în cazul infracțiunii de abuz în serviciu poate consta într-o tulburare însemnată a bunului mers al unui organ de stat; b. în cazul infracțiunii de abuz în serviciu tentativa este posibilă și este incriminată, datorită caracterului său complex; c. purtarea abuzivă se poate comite în formă continuată; d. purtarea abuzivă nu este condiționată de vreun mobil sau scop. 13. în cazul infracțiunii de abuz în serviciu: a. putem identifica un obiect juridic complex; b. se incriminează în forma asimilată acele fapte de discriminare; c. aceasta nu se va reține în cazul profesorului care refuză în mod nejustificat să treacă în catalog nota de la examen a unui student. 14. în cazul infracțiunii de abuz în serviciu: a. aceasta se va reține în concurs ideal cu luarea de mită, în cazul medicului care primește o sumă de bani pentru o intervenție chirurgicală; b. se va interzice dreptul profesorului de a mai preda, ca pedeapsă complementară, în cazul în care acesta refuză să primească la examen un student pe motiv că este homosexual și că acest lucru este în antiteză cu morala pe care o cere viitoarea funcție pentru care studentul se pregătește; c. se va reține un concurs de infracțiuni dacă funcționarul public, prin atitudinea sa, lezează interesele legale a cel puțin două persoane.

15. Când infracțiunea de neglijență în serviciu este comisă de un funcționar care nu are calitatea de funcționar public: a. limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime; b. limitele speciale ale pedepsei se pot reduce cu cel mult o treime; c. suntem în prezența unei cauze speciale obligatorii de atenuare a pedepsei; d. legea penală nu prevede nimic în acest sens. 16. în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu: a. nu se poate comite niciodată în formă continuată; b. forma de vinovăție cu care se comite fapta este expres prevăzută de lege; c. nu se poate comite printr-o acțiune, ci numai prin inacțiune; d. este o infracțiune de pericol concret.

Infracțiuni de corupție și de serviciu

135

YJ. Infracțiunea de deturnare de fonduri: a. există, indiferent dacă s-a produs ori nu o pagubă unei instituții de stat; b. există, numai dacă s-a produs o perturbare a activității economico-fînanciare a unei instituții de stat; c. există numai dacă s-a produs o perturbare a activității economico-fînanciare sau dacă s-a produs o pagubă unei instituții de stat.

18. Tentativa nu se pedepsește: a. la toate infracțiunile de serviciu care sunt susceptibile de element material alternativ; b. la inducerea în eroare a organelor judiciare; c. la mărturie mincinoasă. 19. Poate să constituie infracțiune de rezultat: a. purtarea abuzivă în forma de bază; b. abuzul în serviciu și neglijența în serviciu; c. violarea secretului corespondenței.

CAPITOLUL VI INFRACȚIUNI DE FALS 1. Infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale poate fi săvârșită: a. de către orice persoană fizică responsabilă penal sau de către o persoană juridică; b. numai de către un funcționar public; c. și de către un funcționar, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu; d. numai de către un funcționar, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

2. Elementul material al infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale: a. constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii acestuia, prin con­ semnarea unor fapte sau împrejurări neadevărate ori neconsemnarea unor date sau împrejurări; b. poate consta în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod; c. se reține și atunci când se folosește un înscris oficial în vederea producerii de con­ secințe juridice; d. se poate comite și în formă continuată. 3. Pentru existența infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale: a. este necesar ca subiectul activ să fie un funcționar; b. este necesar ca înscrisul falsificat să fi produs consecințe juridice; c. nu este necesar ca înscrisul să fie folosit; d. trebuie ca înscrisul să fie de natură a produce consecințe juridice.

4. Acțiunea de întocmire a unei „copii” a unui act oficial inexistent: a. poate reprezenta infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale; b. poate reprezenta infracțiunea de fals intelectual; c. nu poate reprezenta o infracțiune; d. este o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. 5. Falsificarea unei diplome de licență, urmată de folosirea acesteia cu prilejul înscrierii la un concurs național, va antrena răspunderea penală a făptuitorului pentru: a. singură infracțiune de fals în formă continuată; b. un concurs real eterogen de infracțiuni; c. o infracțiune de fals material în înscrisuri oficiale. 6. La infracțiunea de fals intelectual: a. nu este posibil coautoratul; b. elementul material nu se poate realiza prin omisiune; c. tentativa este posibilă și se pedepsește; d. se aseamănă cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prin aceea că aceasta din urmă se poate comite și ea de către un funcționar public în exercitarea atri­ buțiilor de serviciu.

Infracțiuni de fals’137

138

7. în cazul infracțiunii de fals intelectual: a. alterarea privește materialitatea înscrisului; b. alterarea privește conținutul actului; c. alterarea poate fi și ulterioară întocmirii actului; d. se pot preciza mai multe împrejurări neadevărate în conținutul aceluiași act, fără ca acest lucru să afecteze unitatea de infracțiune.

c. se reține și atunci când se contraface un înscris emis de o unitate bancară din mediul privat, nu și atunci când se alterează un înscris emis de Banca Națională a României; d. există întotdeauna un obiect material.

8. Infracțiunea de fals intelectual: a. poate avea ca subiect activ nemijlocit numai o persoană cu studii superioare; b. se referă numai la falsificarea actelor de studii; c. se săvârșește numai cu prilejul întocmirii actului oficial; d. impune aplicarea unei pedepse complementare, constând în interzicerea dreptului persoanei de a mai ocupa funcția pe care o avea făptuitorul în momentul comiterii infracțiunii. 9. Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals intelectual poate fi: a. brice funcționar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu; b. numai un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu; c. un funcționar cu atribuții de control; d. și unul plural, caz în care se poate reține o circumstanță agravantă legală cu caracter general.

10. Infracțiunea de fals intelectual, sub aspectul elementului material se poate săvârși prin: a. acțiuni sau inacțiuni; b. falsificarea înscrisului oficial numai cu prilejul întocmirii acestuia; c. alterarea înscrisului în orice mod; , d. falsificarea semnăturii funcționarului care trebuia să întocmească actul. 11. Falsul intelectual săvârșit prin omisiunea de a insera într-un înscris oficial unele date sau împrejurări se poate săvârși sub aspectul subiectiv: a. atât cu intenție directă cât și indirectă; b. niciodată din culpă; c. numai cu intenție directă, fiind prevăzută în mod expres de textul de lege. 12. Falsul material în înscrisuri sub semnătură privată: a. se poate comite și în formă continuată; b. are ca rezultat numai crearea unei stări de pericol; c. poate avea ca urmare atât crearea unei stări de pericol cât și o vătămare a inte­ reselor unei persoane; d. se reține ori de câte ori se falsifică un testament.

13. La infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată: a. tentativa este posibilă numai în forma întreruptă și se pedepsește; b. tentativa este posibilă, dar nu se pedepsește;

Drept penal. Partea specială

14. Sunt adevărate afirmațiile: a. din punct de vedere obiectiv, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se poate săvârși prin contrafacerea sau alterarea scrierii ori a subscrierii; b. infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe înșelăciunea, deoarece prima are un element material cumulativ, fiind format și din folosirea lui sau încredințarea actului altei persoane spre folosire; c. infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă în momentul finalizării activității de falsificare a actului și prezentarea acestuia unui prieten pentru a se lăuda cu fapta sa; d. infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată poate viza și un ordin de plată sau un contract de asistență juridică, precum și împuternicirea avocațială. 15. Pentru existența infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată: a. este suficient să se realizeze contrafacerea scrierii sau alterarea înscrisului; b. este obligatoriu ca falsificarea înscrisului să fie urmată de folosirea acestuia; c. trebuie să producă o anumită consecință juridică; d. este necesar ca actul să nu fie autentificat la notar. 16. Falsificatorul unui înscris sub semnătură privată, dacă îl încredințează altei persoane spre folosire, va răspunde: a. pentru un concurs de infracțiuni; b. pentru instigare la infracțiunea de uz de fals; c. numai pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

17. Folosirea unui înscris sub semnătură privată de către cel care a falsificat un asemenea înscris constituie: a. un concurs real eterogen de infracțiuni; b. o infracțiune de uz de fals; c. numai o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată; d. o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea preala­ bilă a persoanei vătămate. 18. Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat de către o persoană, alta decât falsificatorul acelui înscris, constituie: a. o infracțiune de uz de fals; b. o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată; c. complicitate la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Infracțiuni de fals

139

19. Obiectul material al infracțiunii de uz de fals poate fi: a. doar un înscris oficial; b. doar un înscris sub semnătură privată; c. un înscris oficial sau un înscris sub semnătură privată, care a fost alterat și nu contrafăcut. 20. în cazul infracțiunii de uz de fals: a. pedeapsa prevăzută de lege este mai mică, dacă înscrisul falsificat și folosit este sub semnătură privată; b. pedeapsa prevăzută de lege este mai mare dacă înscrisul falsificat folosit este oficial; c. pedeapsa prevăzută de lege este aceeași, indiferent dacă înscrisul este oficial ori sub semnătură privată.

21. Infracțiunea de fals în declarații se consideră a fi consumată când: a. declararea necorespunzătoare a adevărului se face în fața unui organ de stat; b. este necesar ca declararea necorespunzătoare a adevărului să se facă în vederea producerii unei consecințe juridice; c. este necesar ca, potrivit legii, declarația necorespunzătoare adevărului să fi produs consecințe juridice. 22. Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de fals în declarații: a. poate fi martorul, expertul sau interpretul; b. este persoana care face în public declarații necorespunzătoare adevărului; c. poate fi orice persoană, capabilă să facă declarații producătoare de consecințe juridice