ACORDEONUL - Referat Folclor [PDF]

Zitiervorschau

Acordeonul este un instrument muzical manual, constând dintr-un burduf atașat la două rame de formă dreptunghiulară, pe care sunt montate butoane, sau la unele tipuri, clape asemănătoare celor de la pian. O persoană poate cânta la acordeon trăgând (expandând) și împingând (comprimând) burduful, făcând ca aerul să treacă prin conducte metalice, denumite tubușoare. Acest flux de aer face tubușoarele să vibreze, fapt care produce sunete. Acest instrument este uneori considerat ca un one-man-band, deoarece nu are nevoie de nici un instrument de însoţire. Interpretul cântă în mod normal melodia pe butoanele de pe chei sau manualulul de dreapta, iar acompaniamentul, constând din bas și pre-set de butoane coardă, pe manualul de stânga. Acordeon este adesea folosit în muzica populară din Europa, America de Nord şi America de Sud, iar în unele ţări, cum ar fi Brazilia, este de asemenea frecvent utilizat în muzică pop. Unii acţionează în muzica populară, de asemenea, utilizarea instrumentului. În plus, acordeonul este uneori folosit în ambele spectacole de muzică clasică: solo şi orchestră. În 1854, Anthony Faas din Pennsylvania brevetează acordeonul. Cel care cântă la acordeon produce diferite note apăsând butoanele și clapele. Tubușoarele și butoanele care controlează notele joase se află, din perspectiva celui care cântă la acordeon, pe partea stângă a burdufului, iar cele care controlează notele înalte se află pe partea dreaptă. Acordeoane sunt făcute într-un număr mare de configuraţii şi tipuri diferite. Ceea ce poate fi tehnic posibil de a face cu un acordeon ar putea fi imposibil cu o alta: Unele sunt acordeoane bisonorice, ceea ce înseamnă ca produc terenuri diferite, în funcţie de direcţia de mişcare a burdufului. Altele sunt unisonorice şi produc acelaşi teren, indiferent de direcţia de mişcare burdufului. Unele acordeoane folosesc un buton cromatic pentru manualul de dreapta, alţii folosesc un buton diatonic pentru manualul de dreapta sau o tastatură de pian, stil muzical. Unele acordeoane sunt capabile de a cânta în registre diferite. În plus, meşteşugarii diferitelor acordeoane şi tehnicienii pot acorda aceleaşi registre într-o manieră uşor diferită, rezultatul final fiind așadar "personalizarea", ca și cum un tehnician de organe s-ar putea exprima printr-un anumit instrument.

Univ. Transilvania Bv., Fac. de Muz.

1

Autor: Veress Hunor-Dávid, I.PM Brașov, 2012

Principalele două tipuri de acordeon sunt cele cu acțiune simplă și cele cu acțiune dublă. La acordeoanele cu acțiune simplă, fiecare buton produce două sunete, unul când se trage și altul când se împinge burduful. În cazul acordeoanelor cu acțiune dublă, fiecare clapă sau buton produce același sunet și la împingere și la tragere. Cel mai cunoscut tip de acordeon, acordeonul-pian, este un acordeon cu acțiune dublă. Acordeonul-pian are un șir de clape asemănătoare celor întâlnite la pian, în locul butoanelor de pe partea dreaptă.

Componente universale: A. Burduful: Burduful este partea cea mai uşor de recunoscută a instrumentului, iar principalul mijloc de articulare. Similar cu arcul unei vioari, producţia de sunet la un acordeon este direct proporţională cu mişcarea muzicianului. Burduful este situat între manualele de dreapta şi stânga şi este făcut din straturi plisate de pânză şi carton, unite prin fâșii de piele şi metal. Este folosit pentru a crea o presiune şi un vid, pentru a conduce aerul de-a lungul stufului intern şi pentru producerea de suna de vibraţii lor, care se aplică presiunea tot mai mare volum. Atingerea tastaturii nu este expresivă şi nu afectează dinamica: toată expresia este efectuată prin burduf. Unele efecte ale burdufului sunt ilustrate mai jos: 1. Utilizarea burdufului pentru controlul volumului/decolorare 2. Schimbarea repetată de direcţie ("burduful se agită") 3. Mişcarea constantă a burdufului în timp ce se aplică presiune pe intervale 4. Mișcarea constantă a burdufului pentru a produce sunete clare, fără nici o rezonanţă 5. Utilizarea burdufului cu butonul de aer silenţios oferă sunetul de aer în mişcare, care este uneori utilizat în compoziţii contemporane și este specific pentru acest instrument B. Corpul: Organismul acordeonului constă din două cutii de lemn unite de burduf. Aceste cutii de casa camere de stuf, pentru manualele de dreapta, respectiv de stânga. Fiecare parte are grile, în scopul de a facilita transmiterea aerului și în afara instrumentului şi pentru a permite o proiectare amai bună a sunetului. Grila pentru manualul de dreaptă este de obicei mai mare, având de multe ori o formă decorativă. Manualul de dreapta este în mod obișnuit folosit pentru cântarea melodiei, iar manualul de stânga pentru cântarea acompaniamentului. Univ. Transilvania Bv., Fac. de Muz.

2

Autor: Veress Hunor-Dávid, I.PM Brașov, 2012

Dimensiunea şi greutatea unui acordeon variază în funcţie de tipul, aspectul şi gama de cânt. Ele pot fi atât de mici cât pentru a avea doar unul sau două rânduri de Bas şi o singură octavă pe manualul de dreapta. Standardul este însă un acordeon de 120-bas. Cele mari și grele ajung până la 160-bas, liber-bas modele de conversie. C. Mecanismul de ventile Acordeonul este un instrument aerofon. Mecanismul manual al instrumentului fie permite fluxul de aer fie îl dezactivează:

Cel mai vechi nume pentru această categorie de instrumente este de fapt harmonika, din grecescul harmonikos, în sensul armonic, muzical. Astăzi, numele versiunilor native ale acordeonului sunt mai frecvente. Aceste nume sunt o referire la tipul de acordeon patentat de Chiril Demian, care a cuplat la partea de bas polifonice automate. Un instrument asemănător acordeonului numit Handäoline a fost inventat la Berlin în deceniul 3 al secolului XIX. Cyril Demian a brevetat primul acordeon propriu-zis în anul 1829, la Viena. Primele acordeoane aveau zece butoane melodice și două butoane pentru bas. Versiuni ulterioare au adăugat mai multe butoane, permițând muzicienilor să producă o varietate chiar mai mare de note și sunete. Acordeonul-pian a fost dezvoltat în deceniul 6 al sec. XIX. Concertina este un instrument mic, hexagonal, asemănător acordeonului. Este produs în versiuni cu acțiune simplă și cu acțiune dublă. Sir Charles Wheatstone a inventat concertina în 1829. Acesta a fost inspirat de modul în care funcționează sheng-ul, o veche muzicuță chinezească. Acordeonul este un instrument în formă de cutie-muzicala a familiei burduf-driven aerofon fără-de stuf, uneori colocvial referita ca un Squeezebox. O persoană care cântă la acordeon este numit un acordeonist. Univ. Transilvania Bv., Fac. de Muz.

3

Autor: Veress Hunor-Dávid, I.PM Brașov, 2012

- lăutar și acordeonist virtuoz român –

S-a născut la 14 august 1937 în satul Mărgineanu, localitatea Mihăilești, județul Buzău, într-o familie de lăutari (bunicul fiind violonist, tatăl violonist și un unchi de-al acestuia fiind violonist și acordeonist). De la 9 ani Gică Cristea începe să cânte la petreceri, la nunți sau botezuri. Tot atunci părinții, ce-i drept cu efort, reușesc să-i cumpere un acordeon mic cu 24 de bași. În vreme de război, acesta era solicitat să cânte nu numai în satele buzoiene ci și în cele din Prahova, Argeș, Teleorman. Expansiunea acordeoniștilor din perioada interbelică creează o adevărată școală de acordeoniști, instrumentul integrându-se de-a lungul anilor în taraful tradițional și în marile orchestre de muzică populară, având deopotrivă posibilități incontestabile de solistică și acompaniament. Gică Cristea realizează primele înregistrări la Radio în anul 1968 avându-l dirijor pe concert maestrul de atunci Constantin Mirea. În același an este angajat solist profesionist al orchestrei „Slănicul” din Buzău, iar în 1975 se mută împreună cu familia în București unde devine dirijorul Ansamblului și Orchestrei de muzică populară a Trustului IV Construcții din București. În această perioadă continuă colaborările cu Radio România și Casa de discuri „Electrecord” realizând înregistrări sub bagheta lui Ionel Banu și Radu Voinescu. Între 1977 și 1985 înregistrează două LP-uri cu orchestrele Paraschiv Oprea, respectiv Ion Albeșteanu. Gică Cristea s-a dovedit a fi un bun cunoscător al repertoriului de cântece și dansuri din Argeș, Prahova, Giurgiu și Teleorman, conferind pieselor strălucire și dinamism printr-o tehnică aparte și printr-o abordare fericită a registrelor instrumentului. A preluat de asemenea ornamentele specifice instrumentelor de suflat (fluier, caval, cimpoi, clarinet), precum și pe cele vocale, impresionând prin sensibilitate și expresivitate, într-un discurs melodic de mare rafinament. Contemporan cu marii acordeoniști din a doua jumătate a secolului XX-lea (Marcel Budală, Nicolae Florian, Sile Ungureanu, Marcel Todor, Bebe Șerban, Ilie Udilă, Constantin Bordeianu, Vasile Pandelescu, Ion Onoriu, Stelian Apostol, Fărâmiță Lambru etc.), Gică Cristea reușește să-și creeze propriul stil interpretativ printr-o temeinică cunoaștere a melosului autohton, grație unei muzicalități de excepție și a unei tehnici impecabile. Univ. Transilvania Bv., Fac. de Muz.

4

Autor: Veress Hunor-Dávid, I.PM Brașov, 2012