Despre sens [PDF]

Zitiervorschau

IKTRODl:CERE

PAGINILE ACESTEA nu au ambiţia să întreprindă un examen critic al concepţiei lui Algirdas Julien Greimas; ele nu se justifică decît prin dorinţa de a scoate in evidenţă importanţa şi originalitatea unor con­ tribuţii la fundamentarea teoretică a und ştiinţe în curs de instituire ca atare: semiotica literaturii.

Deşi preocupările lingvistice ale lui A. J. Greimas capătă aspecte aparent diversificate, menţionarea în primul rînd a preocupărilor semantice ar reflecta nu numai o realitate cronologică dar şi o dominantă în acti­ vitatea ştiinţifică a autorului. Titlul, aproape simbolic, al volumului pe care l-am t rnd us, Vesprr sens, pare să susţin{, o eventualr, afirmaţie privind inscrien'a sllHliilor �r(,llIa,ielle în im'pllilabila zonă a semanticii. Pentru (;n'illlas �('lIsul ('Sle virt u l ea prol('irii 1 gennatonre de metamor­ foze sub ('ar" IT(:ulloa�lem fapte cultllrale variate: limba, gestul, mitologia, povestir('a, poezia, cuvintele încrucişate, proverbele etc., lumea "simţului comun", Ull semnificant uriaş, loc de manifestare a sensului; această extindere a semnificantului marchează trecerea de la semantică la semiotică2. Pentru menţionarea, în primul rînd, a volumului Semantique struc­ tumle (Paris, Larousse, 1966) pledează şi caracterul lui de program, Întrucît aici se găsesc "anunţate" structura relaţiilor actanţiale, izo(opia discursului, aspecte ale gramaticii "povestirii", adevărate linii de forţă pe care cer­ cetătorul le va păst ra cu perseverenţă în activitatea în 1966, cînd apărea

Seman tiqu e

sa.

structurale, în ciuda numărului mare

de studii În care erau angajaţi specialişti În toate ramurilf.' lingvisticii (Iexicologi, sintacticieni, specialişti în traducerea automată , semanticieni propriu-zis, care-şi propuneau exploatarea diverselor nivele ale limbii), in ciucla rezultatelor, adf.'sea foarte valoroase, folosite pentru definirea 1 CL Clalllie Bremond, "Le modele constitutionnel de A. J. Greimas", Scmictica, V ('1), 1972, pp, 362-382, inclus în voI. Logique du recit, Paris,

Seuil, 1973, pp. 81 -102. 2 A. J. Greimas: "Sur I'histoire evenemcntielle et I'histoire fonda­ mentale", în Ges ch ich t e, Ereignis uHd El'ziillm g, Munchen, "'i1helm Fink Yeriag, 1973, pp. 139 -153,

6

I

DESPRE SENS

tot mai nuanţată a domeniului semanticiil, Greilllas afirma că aceasta nu este decît o rudă săracă a lingvisticii, ultima născută dintre disci­ plinele ei; lipsită de o metodologie proprie, semantica se serveşte de metode împrumutate fie de la retorică, fie de la psihologia introspecţiei (Sema1J.­ tique structurale, p. 6); întrucît aceste metode nil se buc\Jrau de acordul unanim în ceea ce priveşte compatibilitatea lor cu semantica. iar teoriile construite pe baza lor nu păreau a fi încă în mi'i.sur[t să îndrume analizele concrete, Greimas se simţea îndreptăţit să susţină că semantica este o dis­ ciplină "qui se cherche" (p. 7), ceea ce. după părerea noastră, poate, la urma urmei, constitui o calitate, întrucit ea intreţine efervescenţa actî­ vităţii. Operînd o alegere în doctrina unor lingvişti adesea foarte deosebiţi prin concepţiile lor (Hjelmslcv, Tesniere, Jakohson, Brăndal) şi incercind să fructifice date puse la dispoziţie de ,li,cipline nonlin gvistice (antro­ pologie, psihologie, psihanaliză) , Grcimas PUrJIC�le la construirea unei teorii "universale" care să poată sluji la descrierea uric[trui semnificant (p. 16). Lucrarea Semalltique structura le se de zvolttt în planuri succesive de structuri din ce în ce mai întinse: primele analize se opresc asupra cuvîn­ tului: ele sînt Urmate de investigaţii asupra elementelor frazei, după care vin consideraţiile - consecinţă fi rească a demonstraţiei teoretice - asupra unor texte. Semnalînd ca o piedică în calea elabor[trii unei teorii oi>iectiye absenţa, sau mai exact, necesitatea de a inventa Ull limuaj descriptiv care să nu fie limba naturală, Greimas caută o terminologie cu valoare operatorie care acoperă fie concepte noi, fie concepte re

SI SI

Întrucît, pe de altă parte, modelul taxinom ic este con­ stituit din două scheme, chestiunea priorit;lţii logice a ope­ raţiunilor sintac tice l'sil' i n l'["t'n t :l : operaţ ill nile orientate pot începe fil'

prin priilla

fie prin

a

se h e l l l rl : SI

doua �chenlă ;

�) '1

�2 =======

> S2

sa"

sau

'1 => � I 52 ====-=== ) ;::-�

ceea ce dă loc, după cum se vede, la o primă combinatorie de operaţii sin tactice. În cele din urmă, cunoaşterea proprietăţilor relaţionale .ale structurii elementare - care sînt şi acelea ale opera­ ţiunilor sintactice - prescrie că : operaţi a de contradicţie care, negînd, de exemplu, termenul SI' postulează în acelaşi timp termenul SI ' tr eb u i e să fie urmată de o nouă operaţie de presupoziţie, care determină apariţia noului termen 52 pe care-l leagă de termenul SI ' În felul acesta, operaţiunile sintactice sînt nu numai orientate, dar şi organizate în serii logice.

ELEMENTE PENTRU O G RAMATICĂ NARATIVA

1 179

2.4 CARACTERIST I CILE UNEI GRAMATICI FUNDAMENTALE

Caracteristicile pe care le-am explicitat mai sus şi care pot servi ca bază pentru elaborarea unei gramatici funda­ mentale pot fi rezumate astfel : 1 . Gramatica narativă se compune dintr-o morfologie elementară dată de modelul taxinomic şi dintr-o sintaxă fundamentală care operează asupra terme'l'tilor taxinomici inter­ definiţi în prealabil. 2. Sintaxa narativă constă în operaţii efectuate asupra tennenilor susceptibili de a fi investiţi cu valori de con­ ţinut : datorită acestui fapt, ea le transformă şi manipulează conţinuturile, negîndu-Ie şi afirmîndu-Ie, sau, ceea ce este acelaşi lucru, despărţindu-le şi alăturîndu-le. 3 . Operaţiile sintactice, situate în cadrul taxinomic sta­ bilit sînt orientate ; de aceea ele sînt previzibile şi calcu­ labile. 4 . Pe deasupra, aceste operaţii sînt ordo'flate în serii, constituind astfel procese segmentabile în unităţi sintactice operaţionale . Aceste determinări minim ale, condi ţii ale unei gramatici fundamentale, deşi incomplete, permit să se abordeze pro­ blemele privitoare la (;onstruirea unei gramatici narative de suprafaţă. .

3. ELEMENTE PENTRU O GRAMATICĂ NARATIVĂ DE SUPRAFAŢĂ 3. 1. PRO BLEl\I .\ NIVEl-ELOH DE G R AMATICĂ

Dacă am deţine o gramatică fundamentală, am putea imagina nivele de gramatică mai "joase" care, specificînd din ce în ce mai bine categoriile utilizate sau transcriindu-le într-un mod m ai complex, s-ar apropia treptat de gramatică asa cum se manifestă aceasta în limbile naturale. Astfel, simplificînd mult, se poate spune că gramatica fundamentală, care este de ordin conceptual, pentru a putea produce poves­ tiri m anifestate sub formă figurativă (unde actori umani sau personificaţi ar îndeplini sarcini, ar fi supuşi la încercări,

180 /

DESPRE SENS

ar atinge scopuri) , trebuie, mai întîi, să capete, la un nivel semiotic intermediar, o reprezentare antropomorfă, dar non­ figurativă. Acest nivel antropomorf va fi numit gramatică narativă superficială ; precizăm că epi tetul "superficial" nu are nimic peiorativ, el arată doar că este vorba de un nivel semiotic, ale cărui definiţii şi reguli gramaticale sînt suscep­ tibile, cu aj utorul unei ultime transcoclări, să treacă direct în discursurile şi enunţurile lingvistice. Mai Întîi trebuie să definim ce este nivelul gramatical� Dacă spunem că o gramatică poate fi construită la două nivele diferite, aceas t a înseamnă că pot fi construite două metalimbaj c deosehi te În măsură să explice un singur şi acelaşi fenomen lingvistic prezent la un al treilea nivel, În cazul nostru, nivelul manifestări i . Vom spune, de ase­ menea, că cele două metalimbaje sînt echivalente, întrucît ele sînt izotope însă nonizomorfe ; aceasta arată că un anumit segment al unui metalimbaj poate fi transcodat Într-un segment izotop al acestui limbaj , fără ca elementele consti­ tu tive ale celor două segmente să fie formal identice. Categoriile constitutive ale unei astfel de gramatici super­ ficiale, prin caracterul lor antropomorf, se disting, după cum spuneam, de categoriile gramaticii fundamentale cărora le ('ste propriu caracterul lo gic . :>2 ,

1':: H I :\ IT ] { ! f . E NARATIYE

3.2, 1 , înfăptuirea antropomorfă

Dacă, prin u rmare, unul din conceptele de bază ale gra­ maticii fundamentale este conceptul de operaţie sintactică, corespondentul său, la nivel superficial, este înfăptuirea (le faire) sin tactică. Stabilirea echivalenţei între operaţie şi înfăptuire consti­ tuie introducerea dimensiunii antropomorfe în gramatică. ... . Acest fapt poate fi interpretat în diferite feluri : a) Operaţia logică este concepută ca un proces meta­ lingvistic autonom care permite suprimarea subiectului operaţiei (sau folosirea unui operator "oarecare") � înfăp­ tuirea, fie practică, fie mitică, luată ca activitate, implică un �ubiect uma1'} (sau_�cl p�ţin antropomorfizat : .. creionul . -

ELEMENTE

PEKTRU O GRAMATICĂ KARATI \'Ă

/ 181

scrie") . Cu alte cuvinte, înfăptuirea este o operaţie specifi­ cată prin adăugarea unui clasem "uman". b) Cînd se vorbeşte despre înfăptuire, este evident că nu ne gîndim la înfăptuirea "reală" situată la nivelul semio­ ticii lumii naturale, ci la înfăptuirea lingvistică (oricare ar fi l imb aj ul n at ural sau nu, în care se manifestă), la o înfăp­ tuire transcodată în mesaj . în raport cu sistemul semio­ tic de referinţă poate fi vorba fie de o înfăptuire-activitate fie de o înfăptuire-mesaj vorbit ; statutul ei de înfăptuire metasemiotică (întrucît este descrisă) o transformă într-un mesaj-obiect, s ituat în cadrul procesului de comunicare şi implicînd un remite n t şi un destinatar. Înfăptuirea este, aşadar, o operaţie cu dublu carac ter antropomorf : ca activitate, ea presupune un subiect : ca mesaj ea este obiectivată şi implică axa de transmisie între remitent şi des tinatar. ,

3,2.2. Enunţ narativ simplu

Conversiunea - trecerea de la un nivel gramatical la definită ca o echivalenţ ă între operaţiune implicaţiilor conceptului de înfăptuire forma unui ettltfzţ 1zarativ simPlu : un altul - poate fi şi înfăptuire, dînd

EX

=

F(A)

unde înfăptuirea, ca proces de actualizare, este numită funcţie (F,) , iar subiectul î nfăptu irii, ca po tenţialitate a pro cesului, es t e numit actant (A) . Vom spune, deci, că orice operaţie a g ra m a t icii fundamentale poate fi convertită Într-un enunţ narativ a cărui formă canonică minimală este F(A) . Se î n ţelege, totuşi, de la sine că enunţurile nara­ tive sînt enunţuri sintactice, adică independente de conţi­ nutul care poate fi investit în cutare sau cutare înfăptuire, şi că elementele constitu tive ale enunţului, F şi A, sînt izo­ tope : orice restricţie semantică a lui F se va repercuta nea­ părat asupra lui A, şi invers. Actantul este, de exemplu, izotopul funcţiei sale, în acelaşi fel în care numele de agent este izotopul verbului său (ef.

pescar - a pescu'';) .

182 I

DESPRE

SENS 3.2.3. Enunţuri modale şi enunţuri descriptive

Astfel, prin introducerea progresivă ue restricţii seman­ tice determinate, poate fi construită o tipologie de enunţuri narative şi, în acelaşi timp, de adanţi. Dacă, de exemplu, o anumită clasă de funcţii este specificată. prin adăugarea clasemului "a voi", actanţii, izo topi ai acestor funcţii, vor constitui o clasă restrictivii ce se va putea numi clasa actan­ ţilor subiecte. într-adcv;ir, il voi este un clasem antropo­ morf (dar nu ncap:irat figur;tiiv ; d. a ceast ă regulă cere ca . . . ) ce insburcaztl aC ( ;I I J i u l ca subiect, ca operator even­ tual al ÎII [(lp l l l i li i . D i n acel moment, a lttt uri de enunţurile descriptive ( E . J >.) , Sl� poail� co ns ti t u i nn nou tip de enun­ ţ uri narative : {'nun!urile module (E. M . ) . într-adevăr, din punct de vedere lingvistic, a ,'oi este un predicat modal care subordonează enunţuri cl es crip­ tive propriu-zis. De exemplu : -

"

"

( 1) 1 ean vrea ca Pierre să plece (2) Pierre vrea să plece.

Aceste enunţuri lingvistice, de îndată ce sînt transcrise ca enunţuri semantice, se prezintă ca : ( l) F : a. voi/ S : leall ; O(I! : plecare ; il. : Pierre)1 (2) F: a voi/ S : Pierre ; O ( F : plecare ; .\ : Picrre)1

Se ve d e ctt , d i n punct de vedere lingvistic, introducerea clasemului "a ,"oi" este altceva decît o supradeterminare a predicatului ; ea necesită construirea a două enunţuri distincte dintre care primul este un enunţ modal, iar al doilea, un enunţ descriptiv '; enunţul descriptiv, fiind legat printr o relaţie hipotaxică de enunţul modaI, îi serveşte acestuia de Actant-Obiect. Dacă, deocamdată, nu tinem seama de faptul că, în primul exemplu, subiectele s�mantice ale celor două enunţuri sînt deosebi te, iar, Îq al doilea caz, identice, putem interpreta [email protected]ţul .mo.dal � "dorinţă� ·realiNr@�!..-ft··WlUi_ .pmgraJD Gare .este prezent sub formă de enunţ descriptiv şi care, în acelaşi timp, face parte, ca obiect, din enunţul modaI . Aceasta ne îngăduie, de pe acum, să specificăm formal enunţuri modale ca : -

.

ELI!

=

F

: a voiJ S ; OI

..

E LEME �TE PEKTRlJ

o

GRA'IATICĂ NARATIVĂ 1 .183

Este vorba de enunţuri ale unor programe vîrtuale expli­ ci te în cadrul actanţilor-obiect ; actantul-obiect al enunţului modal poate fi oricînd convertit într-un enunţ descriptiv oarecare. Dacă introducem o restricţie suplimentară, postulînd că subiectul semantic al enunţului descriptiv trebuie să fie acelaşi cu cel al enunţului modaI; se poate spune că înfăp­ tuirea sintactică reprezintă transformarea unui program virtual într-un program actualizat. De vreme ce enunţul descriptiv cQnceput ca program rămîne neschimbat, transfOImarea va putea fi interpretată cu substituire a enunţului modal cu funcţia "a voi" printr-un enunţ modal de existenţă care este, după cum . se ştie, o pre­ supoziţie implicită oricărui enunţ descriptiv . ' 3.2 . 4 .

Enunţuri atributive

Constatarea că Obiectul dorinţei, prezent ca Actant­ Obiect, este în realitate un enunţ-program, merită să ne oprim puţin asupra ei. Cîteva exemple în plus vor permite descoperirea unor noi caracteristici ale acestor enunţuri descriptive : (3) Pierre vrea. un măr (4) Pierre vrea să fie bun.

Aceste enunţuri lingvistice pot fi prezentate din punct de vedere semantic astfel : (3) F : a voif S : Pierre ; O(F : achiziţie ; A : Pierre ; O : măr)1 (4) F: a. voifS : Pierre ; O(F : achiziţie ; A: Pierre ; O : bunătate)f

Explicitarea semantică, după cum se vede, aj ută să se descopere, alăturî de enunţurile care au fost menţîonate şi a căror funcţie este de ordinul înfăptuirii, existenţa a două alte tipuri de enunţuri descriptive caracterizate prin funcţiile lor ; acestea sînt cînd de ordinul lui a avea, cînd de ordinul IZf,i a fi. Ca subclase de enunţuri descriptive, le putem numi enunţuri atributive (E A) . La nivelul descrie­ rii semantice aceste două tipuri de enunţuri se deosebesc nu atît prin specificările funcţiilor lor - în ambele cazuri este vorba de o relaţie de atribuire între subiectul şi obiec-

184 / DESPRE SENS

tui semantic -, ci prin natura externă sau internă a obiec­ telor atribuabiIe. în măsura in care se adună funcţiile celor două enunţuri, modai şi descriptiv, pent r u a le interpreta, se poate spune că dorinţa de posesiune instituie obiectul unei posesiuni virtuale ca o valoare ; de exemplu, mărul es te o valoare externă în raport cu subiectul dorinţei, în timp ce bunătatea este o valoare internă a acestui subiect. Această d eo s ebir e se va exprima În termeni sintactici spu­ nî nd că relaţia între subiectul �i obiectul enunţului atri­ butiv este, în primul caz, ltipotaxică, iar, în tr al doilea -

hiponimică. - în rezumat, vom spune aşadar că : a) Introducerea, în gramatica superficială, a modali­ tăţii lui a voi permite construirea de enunţuri modale cu doi actanţi : subiectul şi obiectul. Axa dorinţei care le uneşte îndreptăţeşte, la rîndul ei, interpretarea lor semantică drept un virtual subiect performator şi un obiect instituit ca valoare. b) D acă modalitatea lui a voi dă valoare obiectului, acest obiect, ca actant al enunţului modal, poate fi conver­ tit fie într-un enunţ descriptiv al înfăptuirii (exemplele 1 şi 2) - iar înfăptuirea, ca atare, capătă valoare - fie în enun­ ţuri atributive (exemplele 3 şi 4) - cînd act ualizarea voin­ ţei se exprim ă prin posesiunea de obiecte-valori indicate în enunturile atributive. cf Distincţia a două tipuri - hiPotaxic şi hiPonimic - de atribuire a obiectelor-valori trebuie să fic retinută întrucî t ea oferă un criteriu formal pentru a disting� două ordine de valori - ohiective şi subiective - de o importanţă capi­ tală pentru înţelegerea structurii narative. 3.2.5. Enunţuri modale în funcţie de enunţuri atributive

La lista cu exemple de enunturi narative S�l adăugăm încă două : (5) Pierre v n';L sit ştie (ceva) (o) Picrre vrca sr. poată (ceva)

Chiar şi fără transcriere semantică, se vede imediat că particularitatea acestui tip de enunţuri stă în faptul că un enunţ modal poate avea ca obiect nu un enunţ descriptiv

ELEMENTE PENTRU O G RAMATICĂ NARATIVĂ

/ 185

simplu, ci un alt enunţ modal care funcţionează ca enunţ descriptiv şi este susceptibil, datorită acestui fapt, să capete, la rîndul său, valoare. în legătură cu aceasta se pot face cîteva observaţii : 1 . In stadiul actual al cunoştinţelor noastre, se pare că trebuie să ţinem seama, în vederea construirii unei gramatici superficiale, numai de modalitatea lui a şti şi de cea a lui a putea. 2. Dintre proprietăţile acestor modalităţi vom reţine : a) posibili tatea de a forma enunţuri modale canonice : E l\I ( 5 sau p)

=

F : a şti sau a putea/ S ; O(F : a face ;

0)/

b) posibili tatea de a fi obiecte de enunţuri modale ale lui a voi : E l\I('J)

=

F : a voij S ; O ( F : a �ti sau a putea ; A; 0)1

c) posibilitatea ele E

A

=

a

fi obiecte ele enunţuri atributive :

F : at ributi'l('j S ; O :

Ull a

şti sau

Ull

a puteaI

3.3. U1\IT}.. ŢlLE :c\'ARATIYE 3.3. 1 . Performanţa şi caracterul ei polemic

Pentru a termina instalarea unitătilor elementare ale grama ticii superficiale care sîn t echiv�len te cu cele ale gramaticii fundamentale şi a putea trece la construirea de unităţi mai mari, trebuie să insistăm asupra reprezentării polemice pe care o capătă, la acest nivel superficial, relaţia de contradicţie. Axa .de ş:ontradicţie pe care am numit-o şcJzemă este, se ştie, locur de nega ţie şi de afirmaţie al unor termeni con tradictorii. i Dacă. admi tem că reprezentarea antropomorfă a contradicţiei este de natură polemică, seria siJJ..tagm atică. va trebui să aibă aspectul unei serii de enun:� turi narative ale căror. restrictii semantice vor trebui să-i �onfere un caracter de înfrunt�re şi de luptă. Seria sintag­ inatică corespunde transformării valorilor de conţinut care rezultă, la nivelul gramaticii fundamentale, din operaţiile de negare şi afirmare. Pentru a se constitui, această serie are nevoie de : a) existenţa a două subiecte SI şi S2 (sau a unui Subiect ŞI a unui Anti-Subiect) care corespunde celor două înjăp-

18 6

I

DESPRE SENS.

tuiri contradictorii, relaţia de contradicţie fiind, după cum se ştie, o relaţie neorientată ; b) restricţia semantică a înfăptuirii sintactice prin sta­ bilirea echivalenţei între operaţia de negaţie şi funcţia de dominaţie ; această echivalenţă este rezultatul antagonis­ mului polemic ; c) recunoaşterea principiului de orientare valabil pentru cele două nivele ale gramaticii : unei anumite orientări a operaţiunilor logice îi corespunde alegerea unui anumit subiect negator şi o anumită dominaţie a unuia din subiecte asupra celuilalt ; d) admiterea ideii că procedura dialectică, potrivit căreia negarea unui termen este în au'la!}i timp afirmarea contra­ riului său, este reprezentată, la nivelul sintaxei superficiale, de două enunţuri narative independente ; primul dintre ele, cU funcţie de dominare, corespunde instanţei de negare, iar al doilea, cu funcţie de atribuţie, instanţei de afirmare. În acest fel, seria sintagmatică numită perfM#LaJ:}ţă poate fi reprezentată astfel : REMARCĂ : Acest enunţ narativ care exprimă antro­

pomorf relaţia de contradicţie între doi termeni este, în realitate, sincretismul a două enunţuri lllodale pro­ prii fiecăruia din trc subiecte . EN2

=

F :

do minaţie (SI

-+

52)

REMARCĂ : Enunţul corespunde declanşării operaţiei de negare orientată, unde SI îl neagă pe S2, sau invers ;

negaţia, după cum am văzut, constă în transformarea virtualului în actualizat sau, ceea ce este acelaşi lucru, în substituirea lui E M al lui a voi, prin E M al exis­ tenţei, adică substituirea dorinţei de dominare prin dominare. EN 3 = F : atribuire

REMARCĂ : Ultimul

(SI

�-

O)

enunţ corespunde instanţei de afirmare : aceasta este exprimată antropomorf prin atribuirea unui Obiect-valoare.

ELDIE:\TE PE:-ITRU

o

GRAMATICĂ NARATI\'Ă I

187

3. 3.2, Elementele constitutive ale performanţei

î n această schi ţ ă de gramatică superficială, accentul a fost pus, luînd ca exemplu o singură sintagmă, (a) pe sta­ bi lirea, termen cU termen, a corespondenţelor dintre cele două nivele gr am aticale şi (b) p e scoaterea în evidenţă a categoriilor ant ropomo rfe care se substituie termenilor şi operaţiilor logice Rezultatul este construirea unei unităţi narative particulare, performanţa : prin faptul că alcătu­ ieşte schema operatorie a transformării conţ i nut u rilo r, ea este, probabil, unitatea cea mai caracteristică a sintaxei narative. Pe rfo rm an ţ a definită astfel este o unitate sintactică, o schemă formală apUl să p ri m eas c ă cele mai variate conţi­ n u turi Pe de altă pa rt e, cele două subiecte ale performanţei se pot schi m b a Între de, atît unul cît şi celălal t putînd fi dominant sau dominat ; to t astfd, clasa obiect est e sup usă v ariaţi ei potrivi t diferitelor llloduri În care se face atribui­ rea sintactică. Din punc t ul de vedere al s t a t u tului său sintactic, perfo r manta are forma unei serii de enunturi narative constituite după formula canonică : enunţul na;ativ este o relaţie între actanţi. Această rela ţ ie, numită funcţie, este sus cep tibi lă de a primi anum i te semnificaţii semantice care, datorită izo­ topiei enunţului, sînt transmise actanţilor şi pot chiar hotărî numărul acestora. Dacă functiile si actantii sînt elementele constitutive ale acestei gram � tici 'narativ�, dacă enunţurile narative sînt formele ei sintactice elementare, atunci unităţile narative reprezentate aici prin performanţă sînt serii sintagmatice de enunţuri narative . .

.

­

3,3.3.

Relaţiile constitutive ale performanţei

Problema relaţiilor Între enunţurile care se constituie ca unităţi narative se pune aici în mod inevitabil. Am văzut că performanţa, ca unitate narativă, corespunde schemei taxinomice şi că, datorită acestui fapt, enunţurile care o alcătuiesc sînt echivalente cu operaţiile logice situate În

1 88 I DESPRE SENS

cadrul schemei. Am văzut de asemenea că operaţiile logice care constituie schema sînt orientate. Trebuie să constatăm însă că acestei orientări, care este o regulă a gramaticii fundamentale, îi corespunde, la nivelul gramaticii, superficiale, relaţia de imPlicaţie cu deosebire, totuşi, că, pe cînd orientarea unncaz;"t ordinea enunţurilor : EN\->- EN,,->- FN"

imPlicaţt:a merge în sens in vers :

LNa :J EN2 :J EN1

Această conversiulle care ne permite să definim uni tatea narativă ca o serie de im plicaţii în tre enunţuri are o anumită importanţă practică în cazul analizei narative la nivelul manifestării, unde ea pune bazele regulilor elipsei şi ale catalizei : enunţurile narative implicate logic în cadrul unei performanţe pot fi eliptice în manifestare, însă cunoaşterea ultimei verigi a lanţului de implicaţii (EN3) este suficientă pentru a proceda la o cataliză care restabileşte integral unitatea narativă. 3. 3.4.

ModaIizarea performanţelor

Să ne întoarcem înapoi şi să ne gîndim puţin la proprie­ tăţile enunţurilor modale ; aceasta ne va îngădui să stabilim distincţia între două tipuri posibile de performanţe. Ne amin­ tim că enunţurile modale a căror fUl!.c::ţie e�i instaurează subiectul ca o virtualitate a înfăptuiriI, 'fii timp ce alte două enunţuri modale, caracterizate prin modalităţile lui JJ...§J'i. a putea, determină această înfăptuire eventuală în două fetiri deosebi te : ca o înfăptuire ieşită din ştiinţă sau ca una Care se sprijină exclusiv pe putere . Aceste două manifestări ale înfăptuirii se recunosc apoi in performanţe. De aceea vom distinge performanţele reali­ zate prin a şti - a face (P.) - după cum subiectul performa­ tor va acţiona, la nivelul manifestării, prin �nÎ4: sau îJlşe.J�torie - de performanţele realizate datorită lui aputea - a face (It,,). unde subiectul performator nu utilizează decît energia şi puterea lui proprie, reală sau magică.

l!ft

ELnlENTE PE:-ITRU

o

GRAMATlCĂ }lARATlVĂ

/ 189

3.4. SERIILE PERFOlUIAKŢIALE 3. 4 . 1 .

O sintaxă

a

comunicării

Pînă acum am luat enunţul narativ terminal al perfor­ manţei (ENa) - care, pe plan superficial, este echivalentul afirmaţiei logice din gramatica fundamentală - drept un enunţ atributiv (EA) . Ne putem totuşi întreba dacă o astfel de fonnulare este satisfăcătoare. O asemenea atribuire - sau achiziţie a obiectului de către subiect - pare să se înfăţişeze ca o înfăptuire deli­ berată : subiectul performator, întrucît se consideră ca str­ biect al enunţului descriptiv, îşi atribuie lui însuşi un obiect­ valoare . Dacă asa ' stau lucrurile, atribuirea deliberată nu este decît un caz particular al unei structuri de atribuire mult mai generală, bine cunoscută în lingvistică sub numele de schemă a comunicării sau, şi mai general, ca structură a schimbului ; după cum ştim, ea este reprezentată, în forma ei canonică, ca un enunţ cu trei adanţi - remitentul (R) , destinatarul (D) şi obiectul de comunicare (O) : ET

=

F

:

transfer ( Dl -+ 0 -+ D2 )

Posibilitatea de a utiliza o schemă de mare generalitate constituie un prim avantaj al acestei noi formulări � ea per­ mite, pe dea,..şupra, să deosebim net două nivele sintactice deosebite : �) , nivelul unde este situat operatorul sintactic al afirmaţiei, tradus în gramatica superficială ca subiect performator al atribuirii (în realitate el este un metasubiect şi cauza transferurilor săvîrşite) , şi b) nivelul unde se ope­ rează transferurile. Termenii remitent si ' destinatar nu fac, de fapt, decît să camufleze deosebirea. Al doilea nivel - care este un nivel descriptiv nu opera­ ţional - poate să capete astfel o reprezentare topologică antropomorfizată : actanţii nu mai sînt concepuţi ca nişte operatori, ci ca nişte locuri în care se pot situa obiectele-va­ lori, locuri unde acestea pot fi aduse sau de unde pot fi luate. In acest caz, transferul este susceptibil de a fi inter­ pretat în acelaşi timp ca o privaţiune (la nivel superficial) sau ca o disjuncţie (la nivel fundamental) şi ca o atribuire (la nivel superficial) sau o conj uncţie (la nivel fundamental) . O asemenea interpretare care înlocuieşte enunţurile atri­ butive prin enunţurile translative (ET) pare să dea o repre-

190 I DE SPRE SENS

zentare mai directă a performanţei : consecinţa acesteia (EXa! nu mai este o simplă achiziţie de valoare, ci un .transfer de valoare : dacă obiectul-valoare es te atribuit subiectului domi­ nant, aceasta se datorează faptului că subiectul domina t este, în acelaşi timp, privat de obiectul-valoare ; astfel, cele două operaţiuni logice sînt rezumate Într-un singur enunţ . 3 . 4 . 2 . Sintaxa

topologică a valorilor obiective

o astfel de circulaţie topologică a obiectelor-valori duce la o identitate, la nivel de deixis a transferurilor cu termenii modelului taxinomic, consideraţi, ace� tia din urmă, ca uni­ tăti morfologicc susceptibile ue i nvestitii de continuturi . A:r� văzut mai înainte că investitiile va'lorilor de �ontinut se distrihuie după două scheme c�relate. Vom spune �cum că, la nivel antropomorf, schemele corespund spaţiilor izo­ tope ; acestea sînt locurile unde se desfăşoară performanţele ; fiecare spaţiu este alcătuit din două deixis conjungte ( deoa­ rece corespund aceleaişi axe de contradicţie) , dar noncon­ forme : la nivel fundamental ele echivalează cu termenii contradictorii :

(' !

Pe de altă parte, axele hipo taxice � -)- d1 şi d1 -)- d2 constituie spaţii heterotope (nu izotope) ale căror deixis sînt disjuncte (întrucî t nu aparţin aceloraşi scheme) dar conforme, deoarece sînt legate prin relaţii de presupoziţie. Prin urmare, circulaţia valorilor, interpretată ca o serie de transferuri de obiecte-valori, poate lua două căi : ( 1 ) F(d1 --* o --* (fI)

--*

F(ctl -+ o -+ d2)

form ulă care, în cazul special al basmelor ruseşti ale lui Propp, poate fi interpretată astfel : societatea (dl) pierde o valoare, trădătorul ((4) o răpeşte pe fiica regelui (O) şi o transferă în altă parte pentru a o ascunde (d2) .

ELDJE :'\' TE PE�TR U

(2) }7(d 2

-+

O

-+

(2)

-*

o

GRA�I.\TJCĂ. NARATlYA

i

191

F(d2 -+ O -i>" rid

ceea

ce va însemna fiica re g elu i (O) şi o

că : eroul (d2) o găseşte u ndeva (d2) pe redă părinţilor (dI ) . Astfel, basmul rusesc manifes tă o transmitere circulară a valorilor utilizînd succesiv două subiecte perfonnatoare şi dînd valoare unuia din spaţiile conforme (cel al eroului) în dauna celuilalt (cel al trădătorului) . Se vede totuşi că aici nu este vorba decît de o simplă dedublare a povestirii. în general miturile iniţiale văd în lipsa unui anumit o biect de valoare o situaţie originară, şi dobîndirea valorilor se face pe o singură cale (2) . Faptul este lesne de înţeles : ceea ce pentru o dei xi s (dI) reprezintă achiziţie de valoare, pentru altă deixis (�) este, neapărat şi simultan, privaţiune de valoare, şi invers. Potrivit perspectivei adoptate, o aceeaşi cale a transferului de valori este susceptibilă de două in t er­ pretări : povestirea este, În ac el aşi timp, şi povestire despre victorie şi povestire despre înfrîngere. Ceea ce determină alegerea uneia din cele două interpretări nu ţine de sintaxa narativă, ci de ar ti c ularea axiologică a valorilor de conţinut : din cele do uă spaţii conforme investirea uneia es te dată, iniţial, ca eujorică, iar cea a celuilalt, disforiâL î ntrucî t , deo camdată , nu ne ref eri m decît la valori obi ec­ tive, se poate spune că sintaxa topologică a transferuri lor, prin dublarea căilor de captare a sensului descrise sub formă de operaţiuni logice la nivelul gramaticii fundam entale, organizează naraţiunea ca proces creator de valori . Prin urmare, ea es te aceea care tre b uie să dea sens povestirii şi tot ea constituie armătura principală a acesteia. As tfel, din punct de vedere formal, î n tru cît enunţurile translative sînt enunţuri te rm i nale ale perform anţelor pe care le i m pl i c ă în mod logic, c ă i le sintactice exprimate sub formă de trans­ feru ri constituie, de fapt, serii sintagmatice de performanţe ; adică unităţi sintactice de un rang sn perio r .

3 . 1 . 3 . Instituirea

operatorilor sintactici

o astfel de si n t a xă topologid este, totuşi, pur descrip­ tivă : am insistat asupra ei retrăgînd orice caracter opera­ ţional act an ţilo r enunţurilor translative, pe care, pentru

192 I DESPRE SEKS

a elimina riscul de echivoc, i-am n umi t deixis, nu remitenţi şi destinatari . Am procedat astfel deoarece o sintaxă a ope­ ratorilor trebuie să fie construiUi i n d epend ent de s'intaxa operaţiunilor ; pent ru a j ustifica transferurile de valori tre­ buie, pregătit, un nivel mct asem io t ic. Operatorii sintactici vor fi COllCCPll ţ i ca subiecte dotate cu o deosebită virtualitate de or d in u l lui a face care îi va face susceptibili să d esă vîrşl'asdl o plTa ţia de transfer prevă­ zută. Această virtuali t a l l ' dt' ord i n l l l l ui a face nu este alt­ ceva decît o modali t a t ( · : a ;�/ i :-;a l l II putea ; ea poate fi for­ mulată, aşa elim am V ;lZI I 1 , i l l dOlli"'l fduri deosebi te : fie ca un e nu n ţ modal rt'pr('z ( ' n t î n d rapo r t u l d i n t r e a ;,ti şi a face, sau pe cd t l i l l t !"!' a !J/ltca �i Il Iace propriu subiec tului, fi e ca un enu n ţ a t ri l ) l l t i v semnalî l l d do bîn d irea d e către subiect a unei valori lllO d a le . Dacă sul> i e c t cIe se t ransform{l în op e ra t o ri în ur m a atri­ buirii unei valori mo dale ( atri buire pe care am înlocuit-o prin fu n c ţi a - mai sa t i sfă c ă t oare - de transfer) , at u n ci i ns ti t uirea o pera t orilor se poate f a c e tot după modelul sintaxei topo l ogi c e a t r a n sferurilor, cu deo s ebire a însă c ă lo cul transferului aici nu m a i este situat Ia nivel de deixis, ci la niv el ul actan ţilor subiec t . O pera tor u l as tfel i ns ti t ui t şi c ar a c teri za t prin r ela ţ i a a şti - a face salI a putea - a face, abia m a i tîrziu devinl' a p t S{l săv i rşeas c ă perform anţa pen tru care a fos t creat . Prin UrIn are, po t fi d eo se bi te dou{l s.erii de perfo rm a n ţ e : a) per fo rm a n te le destinate dobîndirii şi transmiterii de v a lor i modalc şi b) per fo rm anţ ele caracteriza te prin dobîn­ direa si tr a nsf erarea valorilor obiective. C el e din prima cate­ gorie instituie s ub i ec tcI e ca operaTori, iar c ele din a doua efectuează, ulterior, oper a ţiile; pri mcI e creează virtuali­ tăţi, celelalte le actualizează . Astfel, alături de un i tinerar t o pologic prevăzut prin transferarea valorilor obiective şi care instituie, după cum am văzut, o primă serie sintagmatică de performanţe, poate fi prevăzută o a doua cale, de acelaşi tip, pentru transfor­ marea valorilor modale. Nu putem ins i s t a aici asupra originii prim ul u i actant­ operator care declanşează itinerariul sintactic : am ajunge să examinăm îndeaproape unitatea narativă particulară numită contract ; care instituie subiectul dorinţei prin dis-

ELEMENTE PENTRU O GRAMAT ICĂ NARATIVĂ '

193

tribuirea modalităţii lui a voi, actualizare probabilă a unui "a face să vrea" emis de remitentul originar. Deocamdată este de ajuns să notăm că subiectul devine apt să îndepli­ nească prima performanţă, marcată prin atribuirea valorii modale a lui a şti sau a putea datorită unui a voi Care îi este propriu. O primă ierarhie a valorilor modale poate fi indicată de pe acum ; ea orientează itinerariul sintactic după cum urmează : a voi

----+

a �ti

-----+

a putell = > a face

şi serveş te ca bază organizării seriei sintagmatice a perfor­ manţelor. Anumite implicaţii ale unei astfel de orientări sînt imediat vizibile : a) subiectul operator devine apt de a săvîrşi performanţe care îi atribuie valoarea obiectivă numai prin dobîndirea valorii modale a lui a putea ; b) de aici rezultă că dobindirea valorii modale a lui a şti are drept consecinţă atribuirea lui a putea - a face (mijlocirea acestuia este indispensabilă pentru a ajunge la actualizarea lui a face) ; c) în schimb, medierea lui a şti nu pare necesară pentru dobîndirea lui a putea - a face. Această ultimă particula­ ritate permite să se distingă două feluri de subiecte : subiec­ tele "savante", a căror aptitudine de a săvîrşi performanţ e provine de l a o iscusinţă dobîndi t ă iniţial, ş i subiectele "Pll­ ternice" prin natura lor . RnIARcĂ : Dobîndirea unei valori modale de către subiectul (sau an ti-subiectul) care se manifestă, de pildă, prin obţinerea unui agent magic sau a unui mesaj-obiect al lui a şti, insti tuie acest subiect ca adjztvant (sau ca opozant) , apt să treacă la performanţa următoare. O asemenea serie sintagmatică, stabilită în afara cadrului formal al enunţurilor translative, adică fără a ţine seama de actanţii implicaţi, permite, de pe acum, să se preciz eze natura relaţiilor Între două tipuri deosebite de performanţe; spunem că o serie de performanţe este orientată, deoarece

194 I DESPRE SENS

performanţa care instituie operatorul sintactic este urmată de performanţa care efectuează opera ţia sin tactică ; în a ce­ laşi timp, performanţa obiectivă implică performanţa mo ­ dală. 3. 4 . 4 . Sintaxa topologică a valorilor modale

Avînd in vedere natura polemid a narativităţii, pentru a stabili o sintaxă narativă esle nevoie de doi operatori sin­ tactici : de fapt, s{t ne amintim că pentru construirea per­ formanţei am prevăzut două subiecte (SI şi S2) . Prin urmare, locul de transfer al valorilor modalc este constituit de axa schimbului între aceste două subiecte ; atribuirea unei valori modale oarecare lui SI presupune că S:! este lipsit în acelaşi timp de valoarea respectivă. în acest caz, pentru transferarea valorilor modale, vor fi prevăzute două căi, după cum este vorba de subiectul "savant" sau de cel "puternic", adică potrivit priorităţii date dobîndirii uneia sau a alteia din cele două modalităţi : a) în primul caz, seria sintagmatică va fi orientată ca : ETI(SI

-+

o : a şti

-+

S2)

_

ET2(S

� �

o: a

putea

-+

S 2)

Ea poate fi interpretată ca dobîndirea de către S2 a unui p�ttea datorită unui a şti obţinut anterior ; şi, în acelaşi timp, ca pierderea, de către SI ' a oricărui a putea din pricina pierderii lui a şti ; b) în al doilea caz, orientarea va fi inversă :

a

ETI(S2 ->- O : a putea

-+

SI)

_

ET2(S2 -}- O

:

a şti

-+

SI

Secvenţa poate fi interpretată ca dobîndirea de că tre SI a unui a şti datorită unui a putea recunoscut ; şi, invers, ca pierderea de către S2 a oricărui a şti ca urmare a pierderii lui a putea. Una din cele două serii este suficientă pentru a consti­ tui, combinîndu-se cu seria transferurilor de valori obiec­ tive, povestirea ca atare. Dacă totuşi am ales ca destinatari ai valorilor modale două subiecte diferi te pentru fiecare din cele două căi (S2 şi SI ) - alegere evident arbitrară , am făcut-o pentru a explica, în acelaşi timp, organizarea deosebită a povestirii duble aşa cum se prezintă ea, de pildă, -

ELUIENTE PENTRU O GR,UL\TJC\ KARATl \',\

I

1 95

sub formă de basm popular rus studiat de Propp. Aici vedem, într-adevăr, mai Întîi subiectul S2' denumit axiologie trâ­ dător, dobîndind valorile modale în dauna lui SI ' 52

=

01

:

a

01

: n.

�ti

-+

°

pulcn.

->

:

a putea

pentm ca apoi să cedeze locul subiectului SI' denumit erou ; eroul îl privează treptat pe trădător de valorile dobîndite anterior, întru cît şi le Însuşeşte el . SI

3.4,5,

=

02

:

a şti

Forma generală a unei gramatici narative

.Pînă acum am trasat liniile principale ale unei s i n t axe narative superficiale, sau, mai curînd, doar ale unei părţi ale acestei sin taxe rderi toare la îllsu�i corpul povestirii. Ceea ce lipses te din al'ea�; Ul schit{l si n l l pu tem indica decî t pe scurt, est � e x a m inarea si ' st�; bilirea uni t,ăt ilor sin tactice carc încadrează povesti rea adid secventa cea ' in i t, i a Ei :oi , finală a unei povestiri manifestate. î n legătură cu ele ar trebui să se explice uni tăţile sin­ tactice care corespund cu ceea ce, la nivelul gramaticii profunde, sînt relaţiile hipotaxîce ale modelului taxino­ mic, adică relaţiile ce se pot stabili în acest model între termenii SI şi 52 pe de o parte, şi între termenii S2 şi SI pe de alta. Declanşarea naraţiunii ar putea fi reprezentată, pri n sta�ilirei.zblll\area

I I

i ------+ l ------�--�--�----Cod I Cod alimentar �---- I-- . I- - -I�-- I I natural

__

Astfel apar limpede două izotopii care revelă existenţa a două codificări diferite ale povestirii . Interpretarea mitului va avea drept scop, în acest stadiu, stabilirea echivalenţei între cele două coduri şi reducerea ansambluluî povestirii la o izo topie unică., Ea îi pune naratorului problema alegerii strategice : care este izotopia jzmdamentală în care trebuie să traducem a doua izotopie, considerată doar aparentă ? Consideraţii de două tipuri pledează în favoarea alegerii codului alimentar : 1 . Transcrierea formală permite să se constate deose­ birea în tre nivelele la care se si tuează con tinu turile de analiza t în cele două izotopii : aceste conţinut � ri se manifestă în mesajul narativ, sub forma canonică a consecinţelor încer­ cărilor, şi, prin urmare, ca obiecte ale căutării; în primul caz, obiectele sînt prezente sub formă de lexeme (apă, foc) , iar, în al doilea caz, sub formă de combinaţii de seme (crud, copt, putred, proaspăt etc.) . Se poate spune că analiza con­ ţinutului la nivel semic este mai profundă decît aceea care se situează la nivelul semnelor : prin urmare, nivelul semic de analiză trebuie reţinut ca fundamental.

226 / DESPRE SENS

2. Economia generală a modelului narativ prevede, în desfăşurarea povestirii, succesiunea a trei tipuri de încercări :

Încercare calificantll.

Încercare principală

"cuibul 5ufletelor"

"cui bul vulturilor"

încercare glorificantă

"răzbunare"

I

I

încercarea principală pare însărcinată cu tratarea con­ ţinutului topic al m itului : ceea ce înseamnă că este foarte probabil ca izotopia ci să manifeste conţinutul la nivel fundamental. însă elem entul hotărîtor al alegerii strategice constă în convergenţa acestor două tipuri de consideraţii. De aceea vom începe explicarea şi integrarea codului pornind din acest punct privilegiat reprezentat de secvenţa care corespunde încercării principale. 4.2. OBIECTUL CĂUTĂRII

Dacă nu ne mai ocupăm de unitatea contractuală care introduce încercarea principală a povestirii, nu ne rămîne de analizat decît secvenţa însăşi, decupată în două segmente printr-o disj uncţie spaţială. Fiecare dintre ele se articulează sub formă de incercări notificînd esecul sau reusita unui . ' anumit mod de alimentaţie : ALIMENTAŢIE

I I'

vegetală (jos)

animal5. (sus)

-----,-----'-�-

eşec

reuşită

eşec

reuşită

I

Dacă admitem că cele patru probe distribuite astfel nu sînt decît manifestări narative ale transfonnărilor structurale, se va spune că cele două eşecuri trebuie să fie considerate

CONTR IBUŢI I LA TEORIA INTERPRETĂRII POVESTIRII MITiCE I 227

nişte negări, iar cele două reuşite ca nişte afirmări ale I l lior anumite moduri alimentare. 1 . Regimul alimentar negat la început este consumarea IlI"anei animale crude ; este negat "întrucît are un caracter I "anibal" : codul, dar şi contextul discursiv, ne învaţă că eroul, aj uns "stăpîn al apei" datorită încercării calificante, este Î l \ realitate o şopîrlă, miniaturizare terestră a crocodilului "i, într-adevăr, cînd se întoarce din expediţie. sub formă de :;,opîrlft se înfăţişează bunicii. Se poate spune că în cani­ {Jalism se află manifestarea narativă a conjuncţiei identită­ lilor şi că moartea şi pu trefacţia care rezultă de aici sînt, de fapt, moartea şi dispariţia sensului. 2 . Regimul alimentar, afirmat după aceea, este consu­ marea hranei animale fierte . Eroul mort devine o hrană uefinită drept hrana animală crudă stricată. Vulturii mîn­ cători de stîrvuri, neconsumînd decî t partea "crudă şi stri­ cată" a eroului (şopîrlele rămase şi fundul "putrezit"), pro­ cedează aşadar la disjuncţia stricat vs proaspăt şi la negarea hranei crude stricate. Această operaţie, care la prima vedere ar putea să pară canibală, în reali tate nu este, căci în lumea inversată de mai înainte, vulturii sînt stăpînii focului. Fără să mai in trăm în amănuntele contextului pe care cei ce l-au citit pe Levi-Strauss le cunosc, şi fără să insistăm prea mult asupra rolului lor de vrăjitori în stare să opereze puri­ ficarea prin foc şi învierea morţilor, se poate spune că vic­ toria vulturilor este victoria consumatorilor hranei fierte şi, prin urmare, afirmarea consurnării hranet: animale fierte stricate. Transformarea care corespunde acestei probe constă în înlocuirea termenului crud cu termenul fiert în cadrul categoriei semice crud vs fiert. 3 . Nu este de prisos să notăm, în acest caz, fenomenul stilistic frecvent de conotaţie redundantă . Astfel, disj uncţia sus vs jos, care corespunde depunerii eroului la poalele mun­ telui, se întîlneşte şi în alte povestiri ale populaţiei Bororo . Membrii acestei comunităţi au fost pe vremuri vulturi, carc, de îndată ce li s-a aflat t aina, s-au aruncat pe un rug aprins. Astfel, printr-o disjuncţie, s-au transformat în păsări (sus) şi în plante (j os) găsite prin cenuşă. Pe de altă parte, preoţii bororo aj ută la căutarea alimentară : "ca vul turi, ei culeg fructele" : eroul-vul tur . trezindu-se jos. regă­ seşte, aşadar, partea vegetală complementară a naturii lui. 1 ;1

228 / DESPRE SENS

4. Regimul alimentar, care este negat pentru a doua oară, este consumarea hranei vegetale crude. Mai precis, nu este vorba de obiectul de consum at (fructele sălbatice) , ci de consumator în calitatea lui de obiect de consumatie ' (pentru vulturi) . Eroul, după cum se ştie, nu are fese, acest ea sînt negate şi ca hrană crudă, şi ca hrană stricată. Para­ digma de substituţie este astfel deschisă la nivelul corpului eroului : partea stricată lipseşte şi nu este încă înlocuită cu partea proaspătă. 5 . Transformarea consumatorului a cărui parte animală crudă şi stricată este înlocuită printr-un adj uvant vegetal, crud şi proaspă t (care se idcn tifică cu această parte nouă a n aturii lui) , precum şi redobindirea posibilităţii de a se hrăni echivalează cu afirmarea consumării hranei veget ale crude proaspete. în rezumat a) disjuncţia sus vs Jos operează distincţia între două axe de consumaţie : animal vs vegetal, b) prima serie de încercări constă în transformarea hranei crude în hrană fiartă, c) a doua serie de încercări acoperă transfor­ m area hranei stricate în hrană proaspătă. 4 . 1 . CO);[ST RU I RE A CO D \ ' LUI

Putem încerca s5. organizăm datele obţinute pma acum pentru a vedea dacă nu cumva ne permit construirea unui cod în măsură să explice ansamblul manifestărilor topice ale mitului. 1 . în primul rînd, vom observa că secvenţa studiată pune problema alimentaţiei sub form a unei relaţii între con­ sumator şi obiectul consumat, iar categoriile pe care le-am postulat pentru a articula conţinutul diferi telor obiecte de consumaţie (crud vs fiert ; proaspăt vs stricat) n-au putut fi stabilite decît afirmînd sau negînd posibilitatea cu tărei sau cutărei relaţii . Dacă aşa stau lucrurile, focul şi apa, în raport cu obiectul de consum, apar în relaţia dintre producător şi obiectul produs : de fapt, focul transformă hrana crudă în hrană fiartă, iar apa, pornind de la hrana proaspătă, produce hrana stricată. Astfel, obiectul de consum se situează Între : Remitent -----

(producător)

> Obiect

De5tinatar

�----­

(Consumator)

COXTRIBl'Ţll LA TEORIA IKTERPRETĂRII PO\"ESTlRII MITICE I 229

Se poate spune că manifestarea narativă în ansamblu situează ori la nivelul conţinuturilor care articulează olJiectele de consum, ori la nivelul categoriilor care efec­ t uează articularea Între remitenti si destinatari. Tinînd seama de aceste constatări, definiţia i �ot �piei generale � discursului, pe care am propus-o în altă parte şi potrivit căreia această izotopic nu Înseamnă repetarea unei singure categorii se­ mantice, ci a unui mănunchi organizat de categorii, pare aplicabilă povestirii mitice : obiectul de consum, adică su­ biectul discursului, este stilistic prezent cînd cu propriul lui conţinut, cînd sub formă de conţinuturi distanţate cu aju­ torul relaţiilor ce pot fi categoric definite. Stabilirea lecturii unice va consta deci în eliminarea acestor deviaţii stilistice. 2. Examinînd mai atent cele două funcţii a) purificarea prin foc şi b) putrezirea (stricarea) prin apă, constatăm că una poate fi numită vitală şi cealaltă mortală, iar distanţa dintre fiert şi stricat reprezintă opoziţia dintre viaţă şi moarte. O nouă conotaţie, mai generală, a categoriilor ali­ mentare, datorită caracterului lor vital şi benefic, sau mortal şi malefic, pare posibilă. î ntr-adevăr �('

dacă fiert=- V, atunci crud = non Y, �i dac[\ stricat = M, atunci proaspăt =- non M.

Pe de altă parte, noua categorie conotativă permite, datorită reduc erii distanţei stilistice dintre producător şi obiectul produs, o distribuire paralelă a termenilor semici acoperiţi de lexemele foc şi apă. Tabloul de mai jos rezumă rezultatele acestei reduceri care duce la construirea unui cod bivalent, dar simetric . Acest cod nu va putea fi con­ siderat ca fiind corect stabilit decît în măsura în care va înlesni explicarea ansamblului conţinuturilor topice mani­ festate. MOARTE

VIAŢĂ

I

v

I

non

M

I

fiert focul vital proaspăt apa vie

I I

I

crud foc mortal stricat apa moartă

I

I

I

non Y M

230

I

DESPRE SENS

4.4. TRANSFORMAREA DI ALECTICĂ

în cadrul astfel stabilit, transformările cuprinse în sec­ venţa studiată sînt susceptibile de a fi subsumate sub forma unui algoritm dialectic. într-adevăr, încercările care se succed constau : ( 1 ) în negarea termenului crud ( non Y) (2) în afirmarea termenului fiel't (V) ( 1) în afirmarea termenului proaspăt (non M) (2) llC/(înd iCrIncnul stricat (M)

Ascrţ iunea dialectică de sinteză va consta în postularea existenţei unei relaţii necesare între fiert şi proaspăt (V + non M , termeni ce aparţin unor categorii de conţinut , iniţial deosebiţi) şi în afinnarea faptului că în conjuncţia lor constă vi aţa, cultura alimentară (sau, dacă transpunem în codul paralel, în conj uncţi a focului din vatră cu ploaie binefăcătoare se află condiţiile " naturale" ale acestei culturi) . Analiza scoate la iveală, în acelaşi timp, manifestă­ rile lexematice ale actorilor ce-şi asumă atît funcţia de producător cît şi pe aceea de consumator : astfel, vulturul­ mîncător de stîrvuri care, în calitatea lui de consumator de hrană crudă stricată, este pasărea morţii, îşi asumă, de îndată ce este situat Într-un înainte mitic, funcţiile produ­ cătorului de foc şi devine astfel o pasăre a vieţii, înfăptuind învierea din morţi. Tot aşa, j aguarul-mîncător-de-hrană­ alcăcrudă si , , broasca testoasă-mîncătoare-de-hrană-stricată tuiesc prin inversiune cuplul cultural desăvîrşit . De aceea nu este de mirare că eroul nostru poartă numele consuma­ torului transfonnat în acela de remitent, numele de Geri­ guiguiatugo, adică j aguar-broască ţestoasă. (Interpretarea j aguar foc şi broască ţestoasă = lemn de foc, constituie o conotaţie paralelă, susceptibilă de a fi clasificată fără referire la statutul lor de consumator) . =

4.5. LICHIDAREA LIPSEI

1 . Am văzut cum comportarea deceptivă a remitentului­ tată a avut drept consecinţă dedublarea atît a Întoarcerii

CONTRIBUŢII LA TEORIA INTERPRETĂRIl POVESTIRII MITICE / 231

('roului cît şi lichidarea lipsei prezent îndu-Ie sub forme ne­ ga tive şi pozi ti ve : Î ntoarcere negativă

Î n toarc ere pozitivă

Dar negativ

Dar po zi tiv

-------'-- C',! -----=-----

De aICI rezultă că primul dar al eroului este dăruirea morţii, nu a vieţii : numai prin mijlocirea noului remîtent - bunica - el îşi va reînnoi darul, de astă dată pozitiv. Se va observa că algoritmul dialectic al darului se găseşte de două ori inversat faţă de acela al căutării : 1 ) pentru faptul că este dar, el este inversat din punct de vedere sintagmatic şi afinn aţia precede negaţia ; 2) iar fiindcă este vorba de un dar negativ, este inversat în ter­ menii lui : el afirmă proprietăţile morţii, nu ale vieţii. El constă aşadar în : ( 1 ) a afirma M (stricat = apa moartă) (2) determinind negarea lui non M (proaspi,t = apa vie) ( 1 ) negarea lui V (fiert = focul vieţii) (2) implicind afirmarea lui non V (crud

=

focul morţii)

Prin urmare, darul negativ stabileşte relaţia necesară Între două conţinuturi afirmate, adîcă Între M + non V ; ceea ce Înseamnă însăşi definiţia morţii şi, implicit, a anti­ culturii. 2. De aceea, se poate presupune că darul pozitiv va avea aceeaşi structură sintagmatică operînd asupra unor conţi­ nuturi diferite, afirmînd viaţa nu moartea. Di stribuirea focului, săvîrşită de bunică, se poate transcrie ca parte con­ stitutivă a algoritm ului . ( 1) se afirmă V (fiert = focul vieţii) (2) negind non V (crud = focul morţii)

Episodul vînătorii deceptive, logic, nu poate fi decît manifestarea celei de a doua părţi a algoritmului, adică : ( 1)

se

afirmă n o n M (pr oaspăt -= apa vie) no n M ( s t ricat = apa moartă)

(2) negind

O astfel de interpretare, deşi foarte plauzibilă, nu pre­ supune totuşi adeziunea naratorului în chip evident. Cel puţin în aparenţă, totul se petrece ca şi cum operaţia vlnă-

232

I

DESPRE SENS

toare ar fi fost pusă la cale pentru a scoate în evidenţă categoria crud vs proaspăt, nu stricat vs proaspăt. Î ntr-adevăr, tatăl, refuzînd să-I glorifice pe erou, nu participă neapărat la binefacerile focului, el rămîne " crud" . Î n mod redundant, cruditatea lui este confinnată de disjuncţia oamenilor faţă de focurile din sat, unde situaţia lor este aceea de mîncători de hrană crudă. La acest nivel, descrierea ridică unele dificultăţi, deoarece codul pe care l-am construit este încă incomplet : n-am stabilit izomorfismul decît între categoriile alimentare care articulează obiectul de consum şi categoriile "naturale" care-i diferenţiază pe producători ; am lăsat de o parte articulaţia ce permite descrierea izomorfă a consum atorilor (care, în raport cu obiectul, prezintă o deviere stilistică asemănătoare cu aceea a producătorilor) . Sîntem, prin urmare, obligaţi să părăsim , deocamdată, analiza începută, pentru a încerca să compleUlm mai întîi cunoştinţele noastre privind acest aspect al codului . '1 . G.

C I TfUH..\ SEX UALĂ

1 . Introducînd categoria viaţă vs moarte, am putut alcătui o grilă cult urală care articulează codul mitului după două dimensiuni diferi te şi care în acelaşi timp, are totuşi un caracter mai general decît cultura alimentară pe care o orga­ nizează . Dacă aşa stau lucrurile, putem încerca să aplicăm această grilă la planul culturii sexuale căutînd să stabilim echiva­ lenţe între valorile culinare şi cele sexuale � ele nu vor fi considerate izomorfe decît dacă pot comporta o distribuţie formal iden tică. Aici este vorba de cultura sexuală, adică de ansamblul reprezentărilor relative la raporturile sexuale (natura acestui ansamblu fiind metalingvistică şi axiologică), nu de structura înrudirii care, logic, îi este anterîo ară. Tabloul de mai jos va pune în evidenţă izomorfismul propus .

CONTRIBUŢII LA TEORIA INTERPRET.A.RII POVESTIRII MITICE / 233

V

non 1\1

1

fiert soţ

proaspăt mamă (bunică)

crud copil de sex masculin stricat �oţie

non V

M

o astfel de distribuţie pare a fi o simplificare grosolană : În principiu, ea ar trebui să fie suficientă pentru a justifica

izomorfismul între cele două dimensiuni culturale ale uni­ versului mitologic şi a face posibilă transcodarea dintr-un sistem în altul. Tabloul, aşa cum se prezintă el, explică un anumit număr de fapte : a) femeia bororo este un fruct stricat ; b) ca mamă ea este cea care hrăneşte şi, deşi îşi păstrează natura vegetalrl, ea constituie termenul complex M + non M (în timp ce bunica - m amă, nemaifiind soţie, corespunde numai termenului M) ; c) comportamentul sexual în cadrul căsătoriei este vital ; este un proces de fierbere care, prin conjuncţia cu hrana stricată, provoacă fermentaţia şi viaţ a ; d) m asculul celibatar şi, mai ales, copilul neiniţiat trebuie puşi de partea hranei crude şi a focului mortal. 2. Violul, datorită acestui mod bivalent, poate fi inter­ pretat ca o încercare ce manifestă o serie de transformări ce po t fi reuni te în tr-un singur algoritm dialectic : ( 1) (2) (1) ( 2)

negarea hranei crude (V) (fiul se substituie soţului) implicind afirmarea hranei crude (non V) şi afirmarea hranei stricate (M) comportînd negarea hranei proaspete (non M) (fe meia este negată ca mamă).

Actul sexual extraconj ugal ar fi deci, expresia conj unc­ ţiei dintre crud şi stricat şi s-ar iden tifica cu aserţiunea dia­ lectică ce instaurează moartea : nu numai că fiul îşi afirmă astfel natura lui anticulturală, dar la fel se Întîmplă şi cu tatăl a cărui calitate de "bucătar" este negată şi care, unin­ du-se de acum încolo cu soţia sa (şi, mai ales, cu noua lui soţie care parcă anume apare) , nu va mai putea decît să r eproducă aserţiunea non V + M. î n urma viol1 llui, cei

234 / DESPRE SENS

doi protagonişti masculi sînt definiţi în acelaşi fel, însă pe cînd fiul, trecînd - deşi pe aWi dimensiune culturală ­ printr-o serie de încercări eroice, se va transforma în con­ trariul aceluîa care a fost la ÎlIceput, tatăl îşi va păstra natura lui de crud şi strica t . 3 . Această extrapolar ( 2 ) s2 - 1 S I

A doua posibili tate constă în disj uncţia a două roluri ce vor fi manifestate sub formă de doi actori deosebit!, tatăl şi preotul. î n acest caz (3) este vorba despre transfor­ marea structurii complexe în structură elementară, adică într-o categorie semică ce-şi manifestă cei doi termeni separat : 52 + 5 1 = > (3) 52

VS

51

Structura elementară, luată la rîndul ei ca model de manifestare, poate da loc unor noi transformări de gradul al doilea . Structura ei complexă negativă se transformă in structură elementară negativă : 52 + S I => ( 1 ) 52 +

SI

=) (4) 52

VS

SI

sau structura complexă pozitivă se poate transforma în struc­ tură elementară pozitivă : 5 2 + 51 =) ( 2 ) 5 2 + 5 1

) (5) s2

=

vs

51

Dacă acum comparăm ansamblul transformărilor posibile efectiv manifestate, ne dăm seama că numai structura ce rezultă din transformarea (5) nu este manifestată sub forma unei variante autonome a secvenţei. Explicaţia acestui fenomen poate fi dublă : a) orî această variantă nu are manifestare, sau, şi mai simplu, ea nu ne este cunoscută deoarece n-a fost înregistrată ; b) ori există raţiuni obiective, interdicţii pe care nu le-am identificat pînă acum, care împiedică această manifestare.

STRUCTURA ACTANŢILOR POVESTIRli

/ 273

4 . PRO BLEMA TRĂDĂTORULUI 4. 1.

TRANSFORMAREA CONŢINUTl'RILOR

Modelul propus pentru rezolvarea problemei remitentului constă în introducerea unei baze generative de actori, nece­ sară pentru a explica situaţia iniţială a povestirii ; în felul acesta se organizează una din structurile esenţiale ale nara­ ţiunii : contractul. Aplicînd aceleaşi metode pentru a explica progresul povestirii, continuarea analizei va pune în evidenţă noi complicaţii ale modelului . Aceste complicaţii sînt absolut fireşti întrucît ele provin de la proprietăţile structurale fundamentale ale povestirii însăşi . De vreme ce recunoaştem caracterul algoritmic al naraţiunii şi înţelegem prin povestire ("recit") un discurs închis avînd o finalitate internă şi în acelaşi timp un punct final, trebuie să admitem că naratorul nu este liber să dispună după bunul său plac de actorii introduşi în faza iniţială : el trebuie să ţină seama de soluţia finală pe care se gîn­ deşte s-o dea. O analiză care caută să reproducă procesul de generare a povestirii în ansamblu trebuie, prin urmare, să descrie transformările ţinînd seama nu numai de situaţia iniţială, ci şi de perspedi va soluţiei finale . Aceasta limitează, în mare măsură, cîmpul de aplicare al metodei pe care încercăm s-o folosim : cunoaşterea prea­ labilă a proprietăţilor naturale ale modului narativ este din ce în ce mai necesară şi nu poate fi obţinută decît prin procedeele interpretative ale descrierii. Cît despre naratori, înainte de a nara ceva, el trebuie să deţină ceea ce putem numi facultatea narativă, adică, de fapt, cunoaşterea impli-. cită a modelului narativ. / Naratorul trebuie să ştie, de pildă, că stabilirea contrac­ tului, adică introducerea remitentului care-l transformă pe erou în destinatar, trebuie să fie urmată de sintagma nara­ tivă protocolară numi tă încercare. Dacă încercarea, aşa cum am căutat să arătăm în altă parte, nu este decît mani­ festarea superficială, situată pe planul antropomorf al transfor­ mării conţinuturilor profunde ale povestirii, naratorul, c a să-i ducă pe actorii introduşi mai înainte către încercare, trebuie să prevadă în ce fel va efectua înfruntarea dintre ci pentru a produce transformarea finală dorită .

274

I

DESPRE SENS

î n secvenţa pe care ne-am propus s-o studiem, lucrurile se petrec în felul următor : remitentul (care este reprezen­ tantul autorităţii sacre (SI) îl trimite pe destinatarul-erou să îndeplinească o misiune în cursul căreia acesta va trebui să treacă printr-o încercare'. I nsă, în acelaşi timp, el trimite un alt destinatar-opozant, cu misiunea de a împiedica izbînda destinatarului-erou. I n felul acesta, remitentul apare - auditorului nu eroului - ca reprezentant al falsului sacru (S2) ; şi se poate spune că scopul încercării, dacă aceasta reuşeşte, este revelarea neadevărului ci, adică transformarea lui SI în 51 . I nsă eroul nu poate obţine acest rezultat cu aj utorul încercării decît atacind opozantul care, de fapt, nu ţine de sacru (conţinu tului său i se poate spune deci S2 bis) dar care se prezintă sub aparenţele nonprofanuilli � bis. Numai suprimînd această falsă aparenţă, negînd caracterul non­ profan al opozant ului, eroul are oarecare şansă să dezvăluie impostura remitentului. De aici deducem că structura trădătorului, la nivelul ­ conţinuturilor investite, " este dublă, şi că dacă încercarea reuşeşte, trădătorul trebuie să apară şi ca ( � ) şi ca (S2 bis) . Să ne amintim că am hotărît să dăm numele de roluri conţinu turilor categoriale predispuse la lexicalizare ; pentru manifestarea trădătorului există două roluri : cel al falsului remitent (�) şi cel al opozantului profan (S2 bis) ; în dis­ cursul narativ aceste roluri pot fi manifestate fie în mod conjugat, într-un singur actor, fie disjunct, în doi actori. 4,2, MA�IFESTAREA TRĂDĂTORULUI

Aceste consideraţii despre încercare şi consecinţele ei ne permit să ne întoarcem la actorii din prima generaţie şi să-i luăm de unde i-am lăsat . î n faţa eroului destinatar, am putut pune, teoretic, cinci actori-remitenţi, repre­ zentanţi ai sacrului (S) şi prin urmare, am putut astfel să întrevedem cinci povestiri diferi te, toate posibile din punct de vedere structural. î ntrucît structura trădătorului com­ portă neapărat rolul (S), iar rolul acesta nu este decît transformarea negativă a rolului (S) care este cel pe care -

STRUCTURA ACTANŢILOR POVESTIRll

I 275

şi-l asumă cel cinci remitenţi-actori - , este evident că aceiaşi actori trebuie să apară şi la sfîrşitul povestirii, ca trădători demascaţi. Singura incertitudine care rămîne este aceea de a şti dacă al doilea rol va fi asumat de către acelaşi actor (SI - SI) sau de către un actor nou, special introdus pentru acest singur rol ( S2 bis) . Aceasta înseamnă că, în teorie, trădătorul poate fi manifestat : fie ca structură complexă (SI + S2 bis) fie ca structură elementară disj unctă (SI vs S2 bis) Acum sîntem în măsură să reluăm primul model şi să-I perfecţionăm prevăzînd pentru fiecare remitent reprezentant al sacrului posibilitatea de a apărea la sfîrşitul povestirii ca un trădător integral, ce-şi asumă ambele roluri (SI + S2 bis) , sau doar sub forma falsului destinatar (SI ) a cărui emanaţie profană va lua atunci forma de actor-opozant (S2 bis) . Iată deci schema de ansamblu în care prima serie de transformări este indicată prin săgeţile duble, iar a doua serie, prin săgeţile simple.

Î SI 12 ;= 8 S2 � SI=)

S·2 bis

S 2 + sl =)

S2

S2 1

2

+

--+

+

3

I S2 + S I 1=) II 4 v

6 1 -+ 1 1 = 8

-- -- ---v - - - -- -- -_.

10

10

S2

+

A

I

vs

A

I

SI

( 8) SI--) S I

8

9

I

S2 bis

.-----.---- .. . .

S2 vs SI--): SI vs

V5

.

vs

..

-- .

S2 bis

-

-.

i

11 8

sl--) sI VS s2 bi s =

------- - -----v -- - - -- - - -

4.3. INTERPRETAREA MODELULUI

Posibilităţile teoretice privind începutul povestirii şi struc­ tura remitentului lăsau să se prevadă dezvoltarea unui singur şi acelaşi basm în cinci variante ; consideraţiile privind sfîr­ şitul povestirii şi structura trădătorului penni t ipoteza unei

276 I

DESPRE S S I' S

noi bifurcaţii precum şi o dublare a fiecărei variante pornind din momentul în care în povestire apare sintagma narativă comportînd încercarea : găsim zece variante posibile, dîn tre care doar trei sînt efectiv realizate sau, cel puţin, cunoscute şi înregistrate (în schemă, ele sînt reprezentate ca nişte căsuţe dreptunghiulare punctate) . Aceasta Înseamnă, pur şi simplu, că, din cele cinci posibiliUtţi de a Începe un basm, naratorii n-au reţinut decît palru, şi că din cele opt posi­ bilităţi de a-l încheia, n-all fost reţinute decît trei . Distanţa care desparte posi bilul de manifestat, chiar dacă admitem existenţa unor variante ncînregistraie, este prea mare : prin urmare, ea cere o explicaţie. 4.3 . 1 . O

nouă regulă de incompatibilitate

Pentru a înlesni lectura schemei, structura de bază (situată, într-o căsuţă punctată, la stînga liniei din mijloc) ,a fost luată ca punct de plecare fundamental, dar, în acelaşi timp, niciodată manifestat : am admis ipoteza că societatea ţărănimii catolice lituaniene nu-şi poate imagina că preot ul poate fi în acelaşi timp şi tatăl eroului . Transformarea ( 1 ) (ale cărei prelungiri se si tuează pe linia de jos) constă în transformarea preotului în paracliser pentru a face poves­ tirea posibilă . Transformarea (2) (ale cărei prelungiri alcă­ tuiesc linia de sus) îl schimbă pe tată în frate mai mare, permiţîndu-î astfel să rămînă preot . î n mod curios, variantele posibile p e linia superioară nu sînt realizate ; sau, dacă situaţia iniţială este admisă, ele eşuează mai tîrziu. Am notat că transformarea (5) , care deosebeşte doi actori (fratele mai mare care-şi trimite fratele mai mic la preot pentru ca acesta să-I înveţe ce este frica) , nu este realizată. Lucrul nu este chiar aşa surprinzător : mai departe, o asemenea povestire s-ar fi confundat neapărat cu situaţia care rezultă din transformarea (3) : faptul că auto­ ritatea profană este încarnată de tată sau de fratele mai mare este prea puţin important : eroul, de îndată ce a ajuns la preot, se desprinde de familia lui, care reprezintă autoritatea profană, iar comportarea lui urmează alte reguli .

STRUCTURA ACTANŢILOR POVESTIRII I

277

î n schimb, eşecul variantei ieşite din transformarea (2) cere să fie j ustificat . Si tuatia lui ini tială există în varianta PZl : fratele mai mare, ca�e în ac �laşi timp este şi tată, se nelinişteşte văzînd lipsa oricărei urme de frică la fratele lui mai tînăr care, pe deasupra, se mai şi laudă într-una cu asta. Teoretic, sînt posibile două soluţii : sau se va iden­ tifica cu opozantul şi va încerca să-I înfricoşeze chiar el pe erou (7) ; sau va trimite în locul său un opozant profan, o sluj nică de la bucătărie, de pildă, ceea ce va face ca urmarea povestirii să se identifice cu basmul de referinţă ( 1 2-8) . Dar, în realitate, nici una din aceste soluţii nu este adoptată, iar varianta se desfăşoară şchiopătînd : apare un nou remitent (Ull german) ; misiunea lui este să trimi tă pe " cineva", noaptea, în clopotniţa bisericii, pentru a-l înfricoşa pe ero u : însă eroul îl omoară pe necunoscut. Soluţia şchioa­ pătă de două ori ; căci dacă actorul-german se comportă, în alegerea locului pentru încercare, ca actorul-paracliser (9) , omorul prin care se termină povestirea o apropie de soluţia (8) . Varianta este interesantă ca exemplu carac­ teristic de naraţi�tne compozită şi ar merita să fie studiată mai îndeaproape ; ea arată de pe acum că: a) corpul poves­ tirii, adică încercarea, nu mai tine nicidecum seama de struc­ tura iniţială şi că, pe deasup�a, b) consecinţa este eşuarea povestirii : trădătorul (germanul ? fratele mai mare ?) nu este demascat. REMARCĂ : Recurgerea la un deceptor în folclorul lituanian germ anul este cînd reprezentantul falsei autorităţi sacre (una din înfăţişările Diavolului) , cînd acela al falsei autorităţi profane - merită şi ea să fie relevată. Ar putea indica una din funcţiile narative ale deceptorului : aceea de a salva, prin natura lui ambiguă, o situaţie narativă grea. -

o ipoteză ar putea j ustifica aceste eşecuri : ansamblul variantelor al căror remitent este preotul - frate mai m are al eroului nu se poate realiza, căci : a) dacă opozan tul ar fi disj unct de preot, variantele ar duce la o soluţie care s-ar confunda cu transformarea (8) ; b) dacă preotul ar fi în acelaşi timp şi opozant, încercarea ar avea drept consecinţă uc�-

278 I DESPRE SENS

derea preotului, soluţie care este incompatibilă cu contextul istoric dat . Această ipoteză poate fi sau nu valabilă ; formulînd-o, dorim să subliniem mai ales faptul că povestirea folclori că, ln măsura în care ea este solid încadrată în contextul său istoric, se poate lovi de incompatibilităţi care împiedică mani­ festarea unor variante teoretic posibile ; şi, ceea ce este mai important, aceste reguli de incompatibilitate pot fi prevăzute atît prin analizarea situaţiei i niţiale, cît şi prin analizarea celei finale. 4 . 3.2.

Eşecul încercării

Linia care pleacă orizontal de la structura de bază şi comportă transformarea (3) corespunde soluţiei adoptate de către basmul nostru de referinţă. Pentru pregătirea încer­ cării, două solu ţii sînt posibile : ori preot ul îşi va asuma el însuşi rolul opozantului ( 1 0) şi va fi omorît (ceea ce, potrivit ipotezei noastre, nu este imaginabil şi nu se va realiza) ; ori va trimite un opozant disj unct (8) . Singura soluţie care duce totuşi la victoria aparentă a eroului şi la eşecul Încer­ cării în sine este următoarea : negarea nonprofanului care se exprimă prin omorîrea opozantului este bine realizată, însă disjuncţia celor două roluri ale trădătorului nu permite revelarea falsului sacru . Pe planul structural al povestirii, aceasta implică dublarea încercării (care, dealtfel, are efectiv loc) . Nonper tinenţa uciderii opozantului dovedeşte că ceea ce am tratat noi la Început ca o variantă autonomă (grupul B), în realitate este o variantă stilistică : preotul trimite eroul în cavoul bisericii ca să caute tabacherea pe care anume a lăsat-o la căpătîiul cadavrului unui bătrîn cu barbă sură. Faptul că opozantul este dej a mort sau că este omorît de erou nu schimbă cu nimic fondul povestirii, atîta vreme cît încercarea este incapabilă să provoace revelarea trădătorului . Se poate totuşi nota, pentru o mai bună cunoaştere a naraţiunii, că ceea ce permite apariţia variaţiilor stilistice şi a unor hapax este nonpertinenţa structurală a sint agmei narative i bătrînul cu barbă sură apare, în alte variante, viu şi chiar stăpîn pe un anumit univers sacru.

STRUCTURA ACTANŢI LOR POVESTlRll I 279 4 . 3 . 3 . Reu şita

în cercării

Aşadar, a treia posibilitate iniţială - care constă în redu­ cerea sacrului şi în lexicalizarea lui sub formă de paracliser ( 1 şi 4) - este aceea care se dovedeşte, în cele din urmă, ca fiind singura într-adevăr rentabilă, întrucît ea permite formarea a două variante diferi te ale povestirii (6 şi 9) . Să remarcăm că, din patru soluţii finale posibile, două sînt eliminate, adi că nonrealizate sau noncunoscut e : este vorba de transformările care implică disjuncţia structurală a tră­ dă torului . Paracliserul, însărcinat să inculce frica de sacru, llU este în măsură să trimită în locul său un opozant - sub­ stitut : din punct de vedere structural, o astfel de transfor­ mare ( 1 1 ) ar duce la soluţia (8) (avută în vedere pentru preot) care determină eşecul încercării. De remarcat este [aptul că naratorul nici măcar nu simte nevoia să adopte această cale atunci cînd îl pune pe paracliser în locul preo­ tului, deşi povestirea este posibilă sub această formă super­ ficială şi se poate desfăşura într-un decor exterior diferit. Cele două încercări efectiv realizate şi cele două povestiri pe care le putem socoti ca reuşite au, la nivelul structurii actantilor, o caracteristică ' comună : trădătorul îsi asumă rînd pe rînd cele două roluri, al falsului remi tent ş i al opo­ zantului. Ele se deosebesc totuşi prin aceea că, în primul eaz (6) , trădătorul-paracliser este în acelaşi timp şi tatăl eroului, în vreme ce, în al doilea caz (9) , nu este. Faţă de această distincţie, cele două încercări şi consecinţele lor se dezvol tă, în manifestarea lor, în mod deosebit :

j

G rup

C

Trădător

Paracl iser·tată

Loc

Atitudînea opo-

zantului

Forma victoriei

I

I

I

Consecinţă

pentru

Tipul

încercării

erou

biserică

agresivitate

omorîre

Este alungat

încercare hotărîtoare

c1opotniţă

pasivitate

rănire

Este alu ngat (cu bani)

încercare calificantă

--

I

D

Paraclisier-non tată

280 I DESPRE SENS

Compararea acestor două povestiri ne lămureşt e o serie de puncte : a) î n măsura în care, aşa cum am propus la început, secvenţ a poate fi considerată ca o povestire autonomă ce comportă propria ei finalitate, scopul povestirii este atins în ambele variante : potrivit previziunilor şi dorinţei implicite a naratorului, cele două povestiri au drept consecinţă finală revelarea falsului sacru şi pedepsirea imposturii . b) Cele două povestiri riimîn totuşi fundamental deo- . sebite : cea de a doua nu serveşte decît la dezvăluirea impos­ turii sacrului, în timp c e prima neagă, în acelaşi timp, . şi autoritatea profană reprezentată de tată. De fapt, ceea ce hotărăşte urmarea povestirii este alt>gerea iniţială a formei sub care se va manifesta remi tentul (structură elementară şi doi actori ; sau structură complexă şi un singur actor) : se vede că cele două căi ale povestirii sînt paralele şi, practic, lineare . î n măsura în care opozantul ( S/ bis) se confundă cu natura tatălui ( S2 bis) (adică cu autoritatea profană în m anifestarea ei puternică) , încercarea este şi ea sancţionată puternic, adică prin omorîrea tatălui. î n al doilea caz, în care opozantul ( S2 bis) nu este decît substitutul atenuat al acestei autori tăţi, sancţiunea ia forma de marcă : opozantul este marcat de o rană care permite mai tîrzîu recunoaşterea falsului sacru. Tot astfel, în primul caz, eroul, eliberat de orice legătură, este alungat într-un alt loc definitiv; în timp ce, în al doilea caz, după ce s-a calificat pentru o eventuală întîlnire cu adevăratul sacru, el este mai întîi trimis la tatăl său, care-i înlesneşte plecarea definitivă dîndu-i bani pentru călătorie. Astfel, prima încercare are un caracter hotărîtor, în timp ce a doua, doar califican t . 4.3.4.

Funcţionalitatea

secvenţei

Consideraţiile de mai sus ne obligă să stabilim o relaţie Între n umărul şi tipul variantelor realizate, pe de o parte şi, numărul şi natura încercărilor caracteristice pentru acest gen de povestiri, pe de altă parte. Ipoteza noastră constă în postulatul că numărul mic de variante c unoscute nu este o întîmplare sau o consecinţă a lipsei de imaginaţie a nara­ torului ; el este condiţionat de nişte proprietăţi structurale

STRUCTURA ACTANŢILOR POVESTIRll ! 281

limitative, caracteristice povestirii . Astfel, încercînd să sim­ plificăm modelul interpretativ al basm ului fantastic propus de Propp, am oferit o primă tipologie a încercărilor ; credem cii, potrivit funcţiei pe care o au in economia generală a povestirii, acestea pot fi : calificante, hotărîtoare sau glorificante. Dacă la această listă adăugăm al patrulea tip, pseudo­ Încercarea, care provoacă dublarea povestirii şi se caracte­ rizează prin eşecul ei aj ungem să nu mai vedem, in total, decît patru probe posibile. Fiecare secvenţă narativă poate să constituie, ea singură, () povestire autonomă şi să aibă propria ei finalitate, însă ( 'il se poate situa şi în cadrul unei povestiri mai vaste pentru a îndeplini aici o funcţie specială. De aceea putem spune C;l, orice secvenţă narativii, În măsura în care comportă o încercare, va fi susceptibilă să primească un fel de a doua semnificaţie, o semnificaţie funcţională determinată de si­ t u aţia secvenţei într-un complex narativ superior. Con­ ,; tatăm cu mirare că acestei tipologii funcţionale a incer­ c:trilor îi corespunde, în basmul pe care-l folosim ca exemplu, ( ) tipologie a opozanţilor şi a locurilor încercării. Nr·

er I' .

1

1

nedeterminată

I

pseudo-înce rcare (pentru dublare)

i

î ncercare

-

2

cineva (fără remitent)

I

I

Loc

cimitir

Grupul de variante

E

-

slujnica de la bucătărie

curtea bisericii

A (şi E)

calificantă

paracliser-non tată

clopotniţa

D

hotărîtoare

paracliser-tată

biserică-altar

glorificantă

reprezen tant al sacrului

lumea cealaltă

-

J

Opozant

I

(şi

-

4

C

--

5

-

E)

282 I DESPRE SENS

Din cele cinci încercări examinate, încercările ( 1 ) şi (5) cer un scurt comentariu : ( 1) Grupul de variante E prezintă fenomenul degradării basmelor - degradare marcată, în cazul nostru, de slăbirea sacrului - şi ridică interesanta problemă metodologică a re­ constituirii lor. Aceasta ni se pare posibilă, însă ar depăşi cadrul articolului nostru : ea nu ar face decît să recunoască, în variantele nedeterminate, unul din cele trei tipuri posibile : (2) , (3) sau (4) . (5) N-am notat proba glorificantă decît ca să n-o uităm : ea se situează la sfîrşitul povestirii, luată în ansamblu, nu la început, şi cere dezvăluirea nu a trădătorului, ci pe aceea a eroului . Vedem, aşadar, că secvenţa considerată în funcţionali­ tatea ei nu poate comporta decît trei ieşiri : prima invită la dublarea încercării pentru a sugera dificultatea ; a doua îl califică pe erou pentru aventura principală ; a treia, în sfîrşi t, semnificînd refuzul total atît al falsului sacru cît şi al falsului profan, exclude eroul şi căutarea de către el a comu­ nităţii, determinată elin punct de vedere social, a celor vii . -4.3.5.

Corelaţia între actori şi încercări

Trebuie să notăm o ultimă corelatie : ea se stabileste Între tipurile de încercări şi soluţiile final e posibile, pe de � parte, şi numărul de actori introdus la începutul povestirii, pe de alta. a) Varianta a cărei încercare es.te hotărîtoare nu com­ portă decît doi actori : fiul-erou şi tatăl, remi tent şi trădător în acelaşi timp. Ea sintetizează povestirea la maximum şi îi conferă o autonomie aproape totală : în raport cu urmarea povestirii, secvenţa nu este nici presupozantă, nici presupusă. b) Varianta a cărei încercare este calificantă comportă trei actori : eroul, ta tăI lui şi paracliserul. Sporirea numărului actorilor determină o deschidere a povestirii : eroul, odată calificat, este socotit capabil să săvîrşească alte isprăvi . Secvenţa este presupozantă, dar n u presupusă . c) Varianta a cărei încercare se termină printr-un eşec cuprinde patru actori : fiul, tatăl, preotul şi sluj nica de la bucătărie. Prin eşecul ei, ea invită la reînceperea povestirii.

STRUCTURA ACTANŢILOR POVESTIRII I 283

Considerată in ea msaşl, secvenţ a este inutilă ; i n principiu, ca este şi presupozantă şi presupusă . Funcţia ei pare să fie prelungirea şi complicarea povestirii : ea permite să se intro­ ducă, în secvenţa următoare, noi actori şi noi încercări ;, dublarea ei semnalează, formal, ca efect de sens, dificultatea intrinsecă a întreprinderii . Această relaţie Între situaţia iniţială şi situaţia finală, între numărul actorilor şi tipul de încercări de care este legată povestirea, pune o altă problemă: aceea a densităţii povestirii .

LIN GVI STICA STRUCTURALĂ SI POETICA 1 ,

1 . SPECIFICUL POEZIEI 1. 1 .

LIN(; V I ST J ( ' .\ STlWCT UR·\LA ŞI POETICA

RELAŢIILE DI NTEE LINGVISTICA structurală şi poetică nu po t fi decît strînse : nu numai identitatea obiectului de studiu, în ambele cazurÎ de natură lingvistică, ci şi felul de a concepe modul lor de existenţă (anume : ca un sistem de relaţii, ca o structură complexă) ne îndreptăţeşte să credem că o aceeaşi metodologie de bază poate servi atît analizei obiectelor lingvistice cît şi celei a obiectelor poetice ; Îar procedeele de descriere ale poeticii trebuie să fie, cel puţin într-o primă fază, aplicarea ŞI prelungirea procedeelor elabora te în ling vis tică. 1.2.

UNIVERSUL SEMAl\'T I C ŞI DOMEl\'ICL LITERAR

Obiectele poetice, deşi îşi au specificul lor, aparţin totuşi domeniului literar, care se desprinde, cu articulaţia lui proprie, din universul semantic ce cuprinde totalitatea sem­ nificaţiilor acoperite de o limbă naturală. Domeniul literar, el însuşi, se distinge de celelalte domenii autonome (religie, drept etc.) prin faptul că nu este caracterizat de existenţa unei zone particulare a substanţei conţinutului . Dimpotrivă, "formele" conţinutului care, la prima vedere, par să defi­ nească acest domeniu (tropi şi genuri) sînt metalingvistice în raport cu limbile naturale şi fac parte din proprietăţile structurale generale ale limbajului . nr.

1,

I

Apărut în " Revue internationale des sciences sociales", voI. XIX, 1967.

LINGVISTICA STRUCTURALĂ ŞI POETICA / 285

Comunicarea lingvistică comportă, în general, o redun­ danţă foarte puternică pe care, din punct de vedere al infor­ maţiei, o putem considera drept un "prilej pierdu t" . Origi­ nalitatea obiectelor "literare" (termenul este cu desăvîrşire impropriu) pare să se poată defini printr-o altă particulari­ tate a comunicării : epuizarea progresivă a informaţiei, co­ rel ativ al desfăşurării discursului . Acest fenomen general est e sis tematizat sub forma închiderii (" clâture") a discursului : aceaşt.� închidere, oprind valul de informaţii, dă o nouă semnificaţie redundanţei, care, în loc să constituie o pier­ dere de inform aţie, dimpotrivă, va pune În valoare con ţinu­ turile selecţionate şi închise ("clâtu[(�s") . Aşadar, prin închi­ dere, discursul se transformă în obiect structural, iar istoria în permanenţă. Se vede că "literatura", scrisă sau orală, nu constituie ; un domeniu semantic, ci un ansamblu de structuri lingvistice l ' utilizate fie ca niste categorii de construcţie, fie ca niste{ ' reguli de funcţion �re, pentru a organiza conţinuturile ce s � manifestă în cadrul secvenţelor discursive închise.

)

1 . 3. CERCETARE LITERARĂ ŞI CERCETARE POETICĂ

Pe cînd cerce tarea aşa-zis literară Î;;i propune descrierea schemelor şi a modelelor structurale ce ţin de forma conţi­ nutului şi care aj ută la organizarea substanţei acestuia, cercetarea poetică operează pornind de la un subansamblu de secvenţe discursive Închise, caracterizate printr-o orga­ nizare paralelă a formei expresiei. Deşi poetica lucrează pe un corpus, din punct de vedere empiric mai restrîns, ea apare totuşi ca o intreprindere mai vastă şi mai complexă : ea trebuie să-şi alcătuiască instrumente metodologice şi tehnologice care să permită nu numai descrierea articula­ ţiilor formale ale celor două planuri, cel al semnificantului şi cel al semnificatului, ci şi explicarea corela ţiei specifice pe care obiectul poetic o stabileşte între aceste două planuri .

286 I

DESPRE SENS

2. COMUNICAREA POETICĂ 2. 1 . UNIT ĂŢI LINGVISTICE ŞI UNITĂŢI POETICE

Mesaj ul poetic se transmite sub formă de discurs articulat într-o limbă naturală oarecare. î n afară de unităţile lingvis­ tice propriu-zise, în care acest discurs poate fi divizat, noi unităţi poetice, dublîndu-le pe cele dintîi, apar atît pe planul expresiei cît şi pe cel al conţinutului . Caracteristicele lor sînt următoarele : a) pot fi recunoscute datorită redundanţei sintagmatice (în cadrul unui tex t închis) sau paradigmatice (aceasta permi ţînd S;i se suprapună mai multe tex te com­ para bile) ; b) nu sînt concomitente nici cu articulaţiile sin­ tactice, nici cu articulaţiile prosodice ale discursului natural, iar prin faptul că depăşesc limitele frastice, ele constituie mari secvenţe discursive ; c) sînt unităţi struc turale, carac­ terizate deci prin existenţa unei relaţii Între cel puţin doi termeni . O astfel de concepţie despre comunicarea poetică (sinteză a definiţiilor stilului date de Bloch şi RiU) nu tratează pro­ blema conţinutului mesaj ului poetic transmis prin aceste unităţi - ceea ce, în stadiul actual, este firesc - ; ea pune totuşi problema semnificaţiei structurilor expresiei care fac parte din acelaşi mesaj , şi, afirmînd natura lingvistică a unităţilor poetice, nu se pronunţă nici asupra dimensiunilor lor, nici asupra articulaţiei lor interne ; ea ridică astfel pro­ blema nivelelor de comunicare poetică şi a tipologiei struc­ turale a uni tăţilor ei. 2.2. UNITĂŢI POETICE : SCHEME SINTAGMATICE

Dacă acceptăm ca punct de plecare interpretarea distri­ buţionalistă (Levin) * potrivit căreia unităţile poetice nu sînt decît proiectări ale schemelor sintagmatice (paiterns) recunoscute pe planul analizei semnelor, putem distinge, atit pe planul expresiei cît şi pe cel al conţinut ului, două nivele ierarhice de comunicare poetică, fiecare caracterizat prin • Samuel E. Levin, Lingvistic Mouton, 1962.

Structures in Poetry,

The

Hague,

LINGVISTICA STRUCTURALĂ ŞI POETICA / 287

prezenţa unor unităţi poetice deosebite prin dimensiunile lor sintagmatice iniţiale : Planul

l[mbajului

I I

! Dimensiuni

I

i

I

Expresie

Conţinut

Sintagma

Scheme fonematice

Scheme gramat icale

Enunţ

Scheme p rosodice

Scheme narative

tn felul acesta, Între schemele expresiei şi cele ale conţi­ nutului, pare să se stabilească un anumit izomorfism ; el devine evident dacă punem în paralelă unităţile de dimensiuni comparabile : schemelor fonematice, alcătuite din anumite distribuţii ale fonemelor ce constituie grupuri sila bice, le corespund, în linii mari, schemele sintactice sau morfologice (" cupIările" lui Levin) ; schemelor prosodice, care utilizează cînd frazele cu modulaţie, cînd accentele grupurilor silabice (cu îmbinarea celor două nivele ale expresiei în cazul sche­ melor proprii poeziei ritmate şi rimate În acelaşi timp) , le corespund schemele narative, care nu ar fi decît aplicarea categoriilor constitutive ale enunţului la secvenţele discursive transfrastice . Este evident că o subîmpărţÎre a nivelelor de­ scrise precum şi o clasificare mai subtilă a schemelor poetice sînt posibile şi chiar previzibile : a tit una cît şi cealaltă se sprijină, într-adevăr, pe principiile bine cunoscute ale analizei lingvistice a constituenţilor imediaţi. 2.3.

ANALIZA SCHEMELOR SINTAGMATICE

tn afara stabilirii listei schemelor poetice, În acest stadiu al analizei, poetica are o dublă sarcină : a) descrierea nivelelor de comunicare poetică, fiecare nivel fiind luat sep arat, şi b) stabilirea corelaţiilor Între fiecare din nivelele poetice şi nivelul lingvistic corespunzător, aşa cum se află el mani-

288 /

DESPRE SENS

festat pe planul semnelor. Distorsiunea comUnIcam pe care o pune în evidenţă această comparaţie - unii văd în ea unul din elementele posibile pentru definirea stilului - este ireversibilă, datorită faptului că aceleaşi scheme capătă de fiecare dată o dublă funcţie : în cadrul limi telor frazei (cornu­ nicare obişnuită) şi în cadrul unor unităţi discursive mai întinse . Analiza va căuta asadar să recunoască aceste dis­ torsiuni şi să stabilească per tinenţa lor. Ea nu trebuie totuşi confundată cu cercetarea corelaţiilor Între diferitele nivele ale com unicării poetice. 2.4.

TRAN SFO R M A R E A R E L AT I I LO R JI IPOTAXICE iN RELAŢII DE ECH I V ALENŢĂ

De îndată ce se stabileşte inventarul schemelor poetice, problema semnificaţiei lor nu mai poate fi evitată. Tot ce se poate spune în această privinţă provine direct din impulsul revoluţionar dat cercetărilor de către definirea limbajului poetic drept proiectare a echivalenţelor pe lanţul sintagmatic (R. Jakobson) . Dacă ţinem seama că majo­ ritatea discursivă a limbajului constă, cel mai adesea, în sta bilirea de relaţii ierarhice, preluînd aceste relaţii hipo­ taxice, comunicarea poetică le transformă în relaţii de echi­ valenţă, adică de fapt în relaţii de conjuncţie şi de disjuncţie. Schemele fonematice şi gramaticale se transformă astfel în matrice poetice, iar schemele prosodice şi narative în modele de "genuri " . Acest dublu statut al unităţilor poetice - care sînt, în acelaşi timp, atît scheme sintagmatice cît şi modele paradigmatice - nu face decît să confirme observaţia lui Levi-Strauss potrivi t căreia orice metaforă se împlineşte În metonimie, şi invers. 2.5.

STRUCTURA P ARADIGMATICĂ A SUBSTANŢEI POET I C E

Acest fapt îşi capă tă întreaga lui semnificaţie dacă se ţine seama că relaţiile astfel transformate sînt metalingvis­ ti ce : ele nu leagă între ele ocurenţele, ci clasele de foneme

LlNG\'I STIC\ STRUCTURALĂ ŞI POETICA

I

289

:-.au de lexeme (morfeme) . De aceea, asemenea transformări de relaţii, cînd afectează două foneme sau două lexeme, pot li luate drept tulburări ale structurii interne a acestor uni tăţi : de neutralizează relaţiile hipo- sau hipertaxice între feme ,,, au seme în cadrul fonemelor sau al lexemelor ; ele dau \'aloare trăsăturilor distinctive care pot fi identice (conj unc­ tive) sau opuse (disjunctive) , Astfel de restructurări ale sub­ stanţei pot fi recunoscute şi înregistrate prin procedeul general de omologare, potrivit căruia A :A' : : B : B ' , şi a cărui " cuplare" (Levin) nu este decît un caz de specie . Relaţiile poetice au aşadar drept funcţie organizarea /}(lradigmatică a substanţei invesWe, atît aceea a conţinutului cît şi aceea a expresiei . Astfel, într-o primă etapă, schemele alcătuite din asonanţe şi aliteraţii sau din asemănări şi apro­ pieri semantice pot fi analizate şi reconstrui te, operînd cu trăsăturile lor pertinente, în matrice femice sau semice făcute din identi tăţi şi opoziţii . Totuşi, redundanţa nu înseamn�l doar repetarea formelor, ci şi aceea a substanţelor, ea con­ stituie o izotopie fundamentală unde se situează, atît în planul conţinutului cît şi în cel al expresiei, comunicarea poetidt . 2 . 6 . IZOTOl'L\ POETICA

Ş I PL..\i\TL DI SCl' I {Sl 'LU

Conceptul de izotopie a comunicaţiei ni se pare indis­ pensabil pentru a Întemeia, pe planul conţinutului, nu numai tropologia, ci şi "canonica" structurilor narative Închise. Se poate aprecia mai Întîi distanţa care desparte aceast�l izotopie (concepută ca un fascicol redundant de ca tegorii semice) de m anifestările discursive particulare, şi defini prin această distanţă statutul structural al tropilor, pentru a alcătui apoi, cu aj u torul unei tipologii a relaţiilor poetice (sinecdoce, metonimii, antifraze etc .) recunoscute În mani­ festarea sintagmatică a discursului, un inventar complet al acestor tropi. Pe de altă parte, tocmai prin determinarea nivelului izotopic al povestirii, Levi-Strauss a putut stabili analiza mitului lui Oedip ; iar cutare sonet de Louise LaM

290 I

DESPRE SE :\ S

poate părea ca fiind constituit dintr-o serie de transformări izotopice ale unui singur enunţ : "Te iubesc" (Ruwet) * . Aceleaşi procedee de descriere pot fi aplicate şi mai uşor la planul expresiei : în felul acesta, pornind de la o izotopie fonetică, articulată În termenii trăsăturilor distincti\'e, nu în foneme, se pot stabili atît structurile de "tonalitate gene­ rală" a obiectelor poetice cît şi o " tropologie" a expresiei . 2.7.

" SC H l l1T H ILE" )1

,,

( 'O D1) !{ IL E

"

POET I C E

Această răst urnare a raporturilor dintre izotopia comu­ nicării poetice (sau "literare") şi planul manifestării discursi" e restabileşte legăturile cu tradiţia antică în ceea ce pri,'eşte poetica (şi re torica) ; în ultima vreme ea a prm'ocat o reÎn­ noire a cercetărilor în acest domeniu. La nivelul relatiilor formale constituti,'c ale uni tătilor poetice, conceptul de scriitură (Barthes) ** ar putea să per­ mi tă clasificarea formelor literare şi poetice cu caracter colectiv, şi să Înlesnească o tipologie a "stilurilor" , La nivelul izotopiei substanţei con ţinu tului, o seri � de cercetări ce converg către acelaşi ţel pun în yaloare unelc categorii ale izotopiei semantice (categoriile : gen/număr, însufleţit/neînsufleţit, material/moral) ce se bazează pe pro­ iectarea relaţiilor morfo-sintactice ale enunţului (acord şi recţiune) . însă aceste cercetări ajung să recunoască astfel existenţa izotopiilor semiologice, rezultate din utilizarea, prin comunicare poetică, a unor coduri într-o mare măsură izomorfe şi traductibile unele în altele (Bachelard, Le\'i­ Strauss) care organizează diferitele ordine senzoriale ; astfel ele conferă statu t structural vechii noţiuni metafizicc de "coresponden ţe". Dezvoltarea - previzibilă - a cercetării podice în aceste două direcţii paralele şi transpunerea aceloraşi concepte pe planul expresiei nu vor face decît să sublinieze şi mai mult natura plurilineară a comunicării discursive . • N. Ru\\'et : Un

Paris,

Scuil,

1972,

sOll llcl de LO/lisc Labe. in "Langag(' , 1l11lsiquc, poesic", pp. 176- 199, publicat mai intii in "Lillguistics", :;

( 196-4 ) , pp. 62 - 83, c u titlul : Un S01l 11et de Loui s e Labe .

A llalyse

strltctul'O/e {[' tllI poeme fra ll(a i.< :

.. R Bari hes : Le digre zero de l' ieriture, Paris, Gonthier,

1954.

u"GnSTIC\ STRUCTURALĂ ŞI

POETICA

I 291

3. COREL\ŢI.\ DINTRE EXPRES I E ŞI CONŢINUT 3, 1 .

REST Rl C'P A ŞI

I M P C S Ă COl\I !J I l'\ ATOR l E I

(,OOC l ' R E�TA

POET ICE

FORMELO]{

Toată lumea este de acord că deosebirea Între literar si poetic nu este numai de ordin cantitativ, şi că JXlezia nu se defineş te, în relaţiile ci cu literatura, pur şi simplu prin adău­ garea unui plan suplimentar al expresiei (chiar dacă acesta posedă o articulaţie paralclii şi uneori izomorfă cu planul conţinutului) : I'0ezia ��zultă, m � i � u�Î?Q,. _clţn �ţ�lzil.!':l.ea i!Jtim5",.�.d.ouă planurl.-:xccst ultIm concept, încă foarte vag, se cerc tradus În termeny lingvisticii structurale. În această interpretare, 4>t:imul element îl constituie îocbiderCi!-,,,cl ure"1 oricărui obiect poetic : universul JXletic închis posedă ouă Inventare'''TimiFate 'd e cat egorii (femice şi semice) şi două structuri (cea a expresiei şi cea a conţi­ nutului) . �umai pornind de la aceste două inventare Închise' poate opera combinatoria poetică pentru a da naştere mani­ festării poetice discursive, situată la nivelul semnelor. Prin urmare, orice discurs poetic este manifestarea a două com­ binatorii paralde restrînse ; de aici decurge o probabili tate, teoretic elevată, ca schemele poe tice ale expresiei şi ale con­ ţinu t u lui să fie în poziţie concomitentă. Coocurenţa formelor a două planuri este unul din elem entele definiţiei limbajului poeti c . _ _

6Jc

3 , 2 . ,\ D 1 ,:(" \

.-\ H. E ,-\ STIH TT I ' R A L Ă

D I j\; T I { E

E :'\: P H E S I E

�] eOl'\'p l'\ l ' T

..\ceastă coocurenţă trebuie, pe deasupra, să fie defini tă sub raportul statutului ei structural . Pentru a-şi păstra caracterul lingvistic, ca nu t re buie să se situeze la nivelul interj ecţiilor, unde fuziunea sensului cu sunetul ar fi totală (Ruwet) ; după cum nu poate nici să-şi apropie toate carac­ teristicile dublei articulări, Întrucît, în acest caz, ar ajunge la arbitrarul semnelor din limbile naturale. Prin urmare, adec"area structurală dintre distribuţiile omologatc ale expresiei şi ale conţinutului se manifestă la nivelul matri­ celor [ernice şi semice (ele însele rezultînd din transformă-

292 I DESPRE SENS

rile schemelor fOllematice şi gramaticale) . c\ceste matrke, obţinu te printr-un joc de identităţi şi opoziţii categorice, sînt, evident, structuri formale care articulează, pe de o parte, substanţa expresiei, şi, pe de alta, pe aceea a conţi­ nutuluî . Coocurenţa formelor expresiei şi ale conţinu tului se transformă, aşadar, în adecvare, cînd matricele femice şi semice, identice în ceea ce priveşte structura lor formală, articulcază simetric substanţa expresiei şi a conţinutului. Adecvarea matricelor (ilustrată din belşug prin analizele de sonete făcu te de J akobson, de Le\'i-Strauss şi de Rmvet) a fost pusă în evidenţii şi în domeniul etimologiei ( Gui raudY' nu numai prin preluarea onomatopeelor în vederea articu­ lării lor lingvistice, dar şi la nivelul structurilor subiacen te care, sub numele de "etimologii populare", redistribuie în noi clase ctimoanele de di,'erse provenienţe. Acelaşi fenomen se întîlneşte, la un alt nivel şi sub o formă mai puţin rafi­ nată, în jocurile de cuvinte şi în calambururi . Tu turor acestor fenomene le este comună reducerea distantei dintre semnificant si semnificat : s-ar zice că lim­ baj ul poetic, deşi tot limba) rămîne, caută să ajungă la "strigătul originar" situîndu-se astfel la j umătatea drumu­ lui între articularea simplă şi dubla articulare lingdstidl. De aici rezultă un "efect de sens", comun diferitelor exemple citate, "efectul de sens" al unui "adevăr redescoperi t", originar sau original, după caz. în această semnificaţie iluzorie a unui "sens profund", ascuns şi inerent planului expresiei, s-ar putea situa, mai ales, problema anagramelor. Din păcate, cercetarea poetică nu este destul de dez\'oltată pentru a putea întrevedea de pe acum rezolvarea problemei (pusă de J akobson) a semnificaţiei formelor poetice : un mod de a o rezolva ar fi să se cOlifere semnificaţia "permanenţă" fenomenului de redundantă, si semnificatia " adevăr" adec' vării dintre conţinut şi exp;esie . Această adecvare, al cărei statut structural este precizat treptat de poetica in trafrastică, trebuie să fie căutată şi la nh'elul transfrastic, unde poetica \'a fi chemată să reîn­ noiască vechea problematică a genurîlor poetice, definite, tradiţional, şi ele, prin adeC\'area "formei cu fondul" . • P. Guiraud : I .arollsse.

Stntelltrcs

Ct)'lIIo1ogiques du

lcxiquc fra urai2.

Paris

LI XenSnC\ STRUCTLTR,\L.:). ŞI 4.

POETlCA

I

293

OBIECTUL POETIC

4. 1 . CO:\TE]{ C Ei\"T.-\. STI U ·C1TH. I LOH. DE CONSTR ÎKGEH.E

Scopul poeticii este dublu : pe de o parte, ea caută să înţeleagă şi să descr�e, în termenii lingvisticii structurale, comunicarea poetică ; pe de alta, ea trebuie să fie în măsură să explice fiinţa structurală a oricărui obiect poetic par­ ticular. Un obiect poetic oarecare (distih, sonet sau epopee) apare ca punct de convergenţă a tuturor nivelelor de comu­ nicaţ ie poetică �i, în acelaşi timp, ca loc de selectare a anu­ mitor unităţi poetice prin excluderea altora. Această ale­ gere pare să fie condiţionată de două feluri de constrîngeri: a) cele care pornesc de la limba naturală folosită şi care, tocmai din pricina aceasta, limitează alegerea conţinuturi­ lor şi a expresiilor posibile ; pot fi desemnate sub forma unei scriituri sociale, impusă aprioric (această scriitură putînd fi negată, dar nu ignorată) ; b) cele care pornesc de la aceeaşi limbă naturală, În vă tată si ' însusită ca idiolect de către indivizi, pot fi considerate ca ţinînd de un stil individual, impus de structura lingvistică a personali tăţii ; ea îşi dato­ rează originalitatea atît acestei structuri cît şi interacţiuni­ lor distorsionante ale celorlalte structuri semiotice, nelin­ gvistice, proprii fiecărui individ. Este limpede că aceste constrîngeri (formulate de Bar­ t hes) constituie un detcrminism foarte slab : convergenţa a două tipuri de structuri diacritice complexe pro,"oacă apariţia unui e,-eniment - o1licct poetic cu caracter pro­ babilitar. Aşadar, analiza obiec tului poe tic presupune, teoretic, cunoasterea scriiturii sociale care-l sustine, precum ' şi descrierea p;'calab�Iă a structurii lingvistice proprii per­ sonalităţii poetului . 111 practică, ee1(' dou;t tipuri de cercc­ tare merg paralel şi se com ple t l'az;t uuul pe celălalt. Cunoaşterea insuficientă a acestor condiţionări, precum şi natura probabilitară a obiectului manifestat, nu permit încă, după cît se pare, punerea corectă a problemei valorii estetice a obiectului poetic, în afară de cazul c ă s-ar încerca să se deducă această valoare fie din alegerea nivelelor sau a unităţilor poetice, fie din corelaţiile simetrice sau asime­ trice recunoscute între nivelele înregistrate.

294

I

DESPRE SE�S ·U .

DESCHIEHE.-\. FORC\I.-\LA )I

C E .-\

S \ · J\ST .-\:\ T I AL.\

În analiza obiectelor particulare, poetica ajunge, în mod inevitabil, să confunde descrierea schemelor si a structurilor lonnale cu aceea a substanţclor care se găsesc investite în ele ; în felul acesta ea se apropie de preocupările semanticii şi ale foneticii. Astfel, rele III ai bune descrieri recente (Pisi­ cile) * ţin atît de cercetările poetice stricta senS1t cît şi de explo­ rările semantice . Deasell1l'ni - dar fără a dovedi aceeaşi price­ pere - şcoli întregi (neocritica franceză, de pildă) se consacră descrierilor semantice alt- 1Iiliversuriior poetice închise . Această alum'care nu este decît extrapolarea concepţiei j akobsoniene despre poezie socoti t[l ca proiectare a echi­ valenţelor în discurs ; considerat ca un întreg închis,..discw:sul . poetic deviD� imediat perceptibil şi uşor de memorat ca o structură '!�r:o:nică" ca un ..obi��t toţal" . Analizele parţiale relevă existenţa unor matrice paradigmatice a căror omolo­ gare nu are decî t un sens şi nu poate avea ca rezultat decît descrierea discursului poetic sub forma unei structuri ierar­ hice : articularea lui formală este - sau va fi curînd ­ previzibilă ; substanţa lingvistică investită constituie uni­ citatea lui. Astfel, poetica, în măsura în care-şi propune sa ' nu explice numai comunicarea poetică, ci şi structura obiectelor poetice, se vede chemată să-şi ex tindă cîmpul investigaţiilor - şi să includă în el descrierea substanţei lingvistice (semantică şi fonetică) aşa cum se manifestă ea în aceste obiec te poetice ; ea are în vedere, în acelaşi timp, şi posibilitatea unei tipologii a conţinuturilor şi a " tonalităţilor muzicale" a unor sisteme închise cum sînt obiectele poetice. � . -;. STm 'CTl'lU AC HO�IC E ) I STIWCT l ' R I D I .-\CRONICE

După cîte ştim, în ultimul timp, au putut fi înregistrate progrese esenţi ale mai ales în domeniul analizei conţinutu­ rilor semantice . Ar fi de dorit ca descrierea planului expre­ siei, părăsind nivelul fonetic cu caracter impresionist, să caute să desprindă structurile fonematice comparabile, întemeiate pe analiza trăsăturilor distinc tive . •

u,;'

A l uzie la analiza st ructurală făcută de H. Jakobson şi C, Levi -Stra­

la poemul Les Chals, de Baudelaire.

I . J � G \'JSTlCA

STRVCTCRALĂ ŞI

POETICA

I 295

Diferite cercetări recen te (cu deosebire cele ale lui Jakob­ �on şi Levi-Strauss) au pus în evidenţă existenţa, în opere închise, la ni\'elul articulării conţinutului, a posibi lităţii unei duble lect uri a unui aceluiaşi obiect poetic (sau "lite­ rar") , În primul caz, obiectul apare ca un s i s tem închis" "

ale cărui articu1ări parţiale se integrează într-o structură paradigm atică . In al doilea caz, obiectul este lizibil ca un "sistem des chi s care, la un moment dat al desfăsurflrii ' lui dis cur s i\' e, m anifes tă o continuitate ce poate fi in ter­ pretată ca o transformare diacronică a conţinutului în măsură să constituie un "înainte" şi un "după" semantic. Acestei posibilităţi, insolită la prima vedere, a unei duble lecturi îi corespunde o dublă schematizare a poemului. Astfel, o nou{( distincţie - de astă dată funcţională - este stabili tă între unităţile poetice cu ajutorul analizei izotopiei, i m plicit ă sau explicită, a obiect ului. Dealtfd, conceptuluî d e izotopie, postulat la ni velu l com unicării, îi corespunde concept ul de taxinom ie, care explicfl obiectul poetic, socotit ca un sistem închis ; iar ru pturile izotopiei po t fi int erpre t a t e c a ni�te transformări lingvistice care operează asupra unor a nsa mbl uri tax inom ice , ",

EUFORIA POETICĂ

S.

5. 1 . CO:\OT.-\'l'L-\

E lTOJ{ \(''\ 20.

1 67

Calificare 134 (sim pli; .

85,

COlll lt,q i c 50, 68, iZ, 83, 84, 1 07-

Context

1 98-200,

82,

Con, 288 89 (paracligmaticfl) . 294- -95 (acron icfl, c1iacro­ -

nicrt) . Subiect 7 8 , 80, 81 . X2, 85. 9 1 . 95,

1 85, 2 47. Substanţă 99 (gcstualrt l . 1 05. 1 1 0 (semantid't). Substitnţie 304--305 (p . 5 4 . 62, 5 2 (semantic) , 5 3 Text

Transe{)daj

,

,

97, 15" , 1 57 (semantic). 1 7 1

( s e m a nt i c) , 174 (semantic) . 245, 2.') 1 - 25� ( m i t ic ) . 284 (seman tic) .

60-- 62 Uzaj 66 (scmantic) 1 2 6

Cni"crsal i i

165,

166.

Valoare 175 (semi e, I ' L U

. . . . . . . . . . . . . . , .

.

.

.

.

.

.

. .

..

.

.

, "

.

-1. POV E ST I R E M I T I C\' S.\ I · l'OY E ST l ln : JU 1T ..I,L\. ) . . . .

.l0C C I.

CtX\' S T /?ÎSG E lil lD II

.

. . . . . . . ,

SC,1 ! l O ] "J C I,'

.

.

.

.

.

.

1 .2 .

SfrllcfllTa d,.III t'lIfarâ a Sflll l l ifiw!i, i .f..,"frurf [ ( UI ." isll

})ldo.,.

1 . 3 , T" l'a!0f!.ia Yl"f!.lIlilor

St UI

I()I ici'

2 , I "-"'" E ST I T ! .\ eO \, T I ;\ I T I · R I I .O I{

2. 1.

Si sf ,-", / / I rdaiiilur sexual,'

.

. . . .

A . .1 [adl"i1l1 s ocia l al nlaţ iifar

. . . .

,

.

.

Sl'-l

.

.

.

.

.

.

uah

.

.

.

.

l SI)

.

.

151 153 155

.

.

.

.

.

.

.

.

,

.

"

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

... .. ...... .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

,\ . .'>· //bsf r //cfu rilc il/f, gtah ;, i sub.'fnrcfllTih

I I . t , m,d, U m a l I C!

151 , .

.

I I . ."aele l u l {,w /lM"ic {I ! t, !a fi il o r sex "alc

. . . . .

.

1 .1 1

157

C. . 1 / 0d" , , 1 w !t,ri!m' il/ dividuul,'

2 . 2 . l l/dividul ;,i saci ' faf( ( l

.

liS

1 2(/ 122 124 1 2(, 12� 1 29

134 1 36 U9 143

1. ST IU - eT l' lC\ l\J O D !-: I X I . l ' 1 CO;\ ST I T I ' T I O:\ ,\ L

1 . 1.

1 1 1'

.

.

conlal,

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

. . .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

. .

.

. . . . . . . .

1 57

157 159 1 60 16,; 1 63 163

334 /

DESPHE SE�S

3. SPHE MA :\" I FE STA H E

3. 1 . l1/tel'aeţiu1/fa sist"'/l lor

s< 1lZialia

.

3.2 . .'ita/ u/ ul c01/ţiI/ I/IU l'ilol' ma l/jju/ale

. . .

.

.

.

. . . . . . . .

.

. . .

. . .

.

.

. . .

.

.

. . . .

. .

.

.

.

. . . . .

.

.

.

164

1 64

167

POV ESTI REA

170

ELEMEN TE PEX TR G" () GRA .1J..l TlCĂ NA JU. TJ LI

1.

NA RAT lV 1 T ATEA

1 . 1 . J 5t01"l'C

.

•

•

• • .

�[

• • •

TEOlU A SEMLOTlC.\ •

. • • • •

• •

• • •

. • • • •

1 .2. Narativitalm ş i 1J/.(l/T ijesluna ci 1 .3. 1.-4.

1 .5. 1 . 6.

.

• •

.

.

. • •

.

... • .

.

..... . . . . lVarativitatra ,� i semiotica . . . . . . . . . . . . . . . . II/stauţel/' "/tI/ci semiolici {{u/n'olt' . . . . . . . . . . . ............. Pml1' lt o semal/lică jUl/del 1ll/.JI/aIă Pentrlt o gmmatică fUlidalll C1/lală .

.

. . .

.

.

. .

.

. .

.

.

.

.

.

.

170

• .

.

. •

•

170

.

. . .

.

.

.

.

.

.

. . . . . .

.

.

. . .

•

.

.

.

.

.

. . .

.

.

.

.

.

. .

.

. . . . . . . . .

1 70 171 1 72 1 73

175

2 . ELEMENTELE Ul\'El G R A l\fATICI l: C.\' DAl\1E.\'TALE . . . .

1 75

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

175

Xa.ra.tivizarea laxillollliei 2.3. OrieHtana opera ţii/OI" si1/lactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.4. Caraetel'isticile I/I/ci gmmatici jlt1/da11l11//alr . . . . . . . . . . . . . .

177

2 . 1 . Suel' 1/1 taxinomic 2.2.

.

3. ELEMENTE SUPRAFATA 3. 1 . 3.2.

PE.\' T R lT

GIU .l\L-\T I C\ -"A HATl\"A

O

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

.

. . . .

.

.

.

179

.

180

.

.

3.4.

Sniile pojormallţiale . . . 3 . 4 . 1 . () sintaxă a comul/ icării .

.

.

. . . . .

.

.

.

. . . . .

.

.

.

.

.

180 181 1 82 183

1 84 1 85

. . . . . .

.

1 '7 9

.

.

3.3. Ullităţile lIamtive 3 . 3 . 1 . Pojorman/a. şi ca.raclfrul ei poltmic . 3 . 3 . 2 . Elementele cOllstilutive ale pf1jo1'1nall/ei . 3 . 3 . 3 . Relaţiile cOl/still/live ale peljonl/all/fi . . . . . . 3 . 3 . 4 . ,� Jodalizal'ra pf1jonna1/ţdu"

179

DE

Pl·oblcma. 1/ i1:dd01' de gm matieă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Eli /tIlţur iz,. lIaraliu 3.2. 1 . Îlljăpttt irra a l /lropomol'jă 3 . 2 . 2 . EIl /lllţ 1Iarativ simplu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.2 . 3. EnunţUl'i modale şi e1l 111l/1I1'i deso'ijlive . . . . . . . . . . . . 3.2.4. EnunţUl'; atributi'lJe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3 . 2 . 5. En/lnţUl'i llIoc/ale ÎI/ jUl/ c/ie de enu1l !UI'i all'ibulivr . . . . . . . . . • . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1 78

.

.

.

. .

.

.

.

. . .

185

.

. . .

. . . . . . . . .

. . .

187 187 188

. .

.

. . .

.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

189 1 89

Cl'PRJNS

;.�.2.

Sintaxa topologiCl; a l'alorilor ubi, cth'('

; . � ..1. ll/ stituirea oprratn}';'/ol' sill/actici

, .

, . . . "

"

,; . 1 . � . Sin/axa topologică a valul'ilor 1I/odale .; . � . 5 .

Forma gellerală a 1I11ei gramalici "araliu ,

cnS ]lIIlJ U Ţ I I

.111 ]'J Cl:'

.

'

"

"

,. .

, .....,.,.

..',.." .....'.,.......,.,.." ..,'... ,." " , ,. . . .',,'.'. . . . . ,.,

.

CmJPO :\ E:-iTELE ST H l ·OTIU T . E ALE M I Tl ' rXJ

. . . . . . .

,

2 . 1 . C ! le trei compO IlI'll/r'

2 .2 . . ·/ nl/alura 2.3 . .1Jesajul

2 . � . C0dlll 2 . '\' 1 .

,

1 90 191 194 1 95

LI 'fEO]U,.J. IXTEH f']UJĂIUI l'() J ' F;S TllIJl

1 . T EO R I A SEl\I A",TJC\ ) 1 M I TOLO(; L \.

)

.

."

I 3350

" . . . . . . . . . . . . '. . . . , . . . . . . . . ." .' . ' " . . . ." ..,......," " " .....,,." ,,....,." ,......,, ,..... ,., .....,. . .

. . . . . . . . . . . . . .

[)'fi'l I iYw

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

.

1/1I�'tăţilO1' H a ratitc ' ,I l

2 . 1 . 2 . Delfmitări

.

. .

.

2 . � . � . Dicfiolla)' ri [Od

.

. .,

n'c(>lIv, /'si1ll/i . . ,

� . � . 3 . COlltexl şi dicţiolW)' , . , ,

.

.

.

.

. . . . . . . . .

, , ,, , . . .

.

. . .

.

.

, .

,

.

.

.,

. .

,'.

. . . . . . . . . . .

,

. . .

,

. "

.

,,

," ,

2 . � . 5 . Cod ,' i 1I'Utll ifutar,'

197 197

198 1 98

198 200 201 202 203 204 206 208 209

3. 1 . }Jl'axisul descriţtiv

209 209 210

) ), c llpajul i" sC(l'e llţ,·

3 . 3 . Tra n scrierea i ll 1tJl ităţi narativ', 3 . � . 'l'rall scrio'w SI (j'cllţelor 3.-:1 . 1 . Sccv'e1t!a in iţială

.

21 1

,....'....'...... ,..,. . ......,

.

3.1.2. Expediţia la cuibul SIt/hlelol' , , , , . , . , . . . , . . , , , . . . . . .> . 1 . 3 . Expedifia la cuibul vulturilor

.Î . 1 . � . ll/toa rcerea eroului 3.4.5. Răzbunarea

.

..,...,,..,,...',, '.. ...................,...' , .....,..." ..,........" , ,,,.....,.....,.,...,....,.,. .

. ,

.

. . . . . . . . . .

3.1.6. Secvenţa finală

.

.

.

3.5. ,htalltii şi relatiile cOlllrartllal,' � . M E S A J UL STRDCTl' lL\T. 4. 1 . Biizotopia naraţiull ii

.

.

.

.

.

Obiectul căutării

"

.

.

221 , ' . ' . . . . . . . , . . . . . , . , , ,

22+

,'....,.....,." ,.,....,., .,'.'..',...,.,.,..,'..'" , , " " ,..,...." " " " ,., .,,. '..,,......,,.,," ,,,., .. " ..,.,..,....',...,..,.

224 226 228 230 230

.

.

.

. .

. . . . . . . .

.,'..,.,... 4,3. Con struirea codului . " " 4.4. Tmnsformarea dialectică , , . 4.5. L ichidarea liPsei ,'......"

�.2.

"

211 212 214 216 218 220

.

"

J36 /

DESPRE

SE:\'S

�.6. Cltltltra semală

.

.

. .

. .

-4.7. Calificare �i dt'scaltjicarc -4.8. Calificar"'l cro1llui -4 . 9 . ClIltum ,,1/aturaIă"

.

. . . . . . . . .

.

. . . . . .

.

. . . . . . . . .

. . .

. . . .

.

.

. .

. . . .

. .

. . . . .

. . . .

. . .

.

. .

. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

.

.

.

.

.

.

.

.

.

. . . .

. .

. . . . . . . .

. . . . . . . .

.

5. ST /< I T T ( ' R A M E S A J l ' U : I

CĂC L:I N E . l

242 244

FRl CJI

RE;\LU