Sens si adevar [PDF]

Zitiervorschau

Sens •

SI ,

adevăr

e C8rt_ Universitară

© Editura Cartea Universitară, 2003

Redactor: Adrian Constantinescu

This book is sold subject to the condition that it shall not, by way of trade, be lent, re-sold, hired out, or otherwise disp osed of without the

publisher's consent, in any form of binding Of cover other than that in which it is published.

Printed in Romania

ISBN 973-7956-02-8 ISBN 973-7956-08-7

(voI. 1 )

CUPRINS

. .. .. ... .. ;..... ...... .... .... ..... .........

Studiu introductiv (1) . . . ..

.

....

.

.

..

L. WITTGENSTEIN Limbaj şi înţeles........... . . ...... ........... ........ ............. ... ....... .

.

7 38

Gll.BERTRYLE

Elucidarea filosofică.....

.............................. .....................

93

BERTRAND RUSSELL

Cunoaşterea prin experienţă nemijlocită şi cunoaşterea prin descriere... . ......... ... ............ ...... ... ..

.

ALONZO CHURCH

104

Propoziţiuni şi propoziţii........ ......... ... ... ... ............ ......

123

W.V. QUINE Traducere şi înţeles (1)

139

...

.. ..

. . . ..

..

....

.. .

.....

.

... ........ . . ..

. '" .... ...

Studiu introductiv (1)

Datorăm lui Frege ideea că sensul global al unei co ns trucţii , în speţă al propoziţiei, este funcţie de sensurile co nstit uenţil or el, ceea ce se numeşte p r in ci p i ul "c o m p o zi ţio nal it ăţi i " sensului. Tarski şi Carnap dezvoltă formal şi sistematic aftrmaţia lui Frege că referentul (Bedeutung) unei pro po ziţii este valoarea ei de ade văr şi că semnificaţia ei (Sinn) este "g ând ul" (semnificaţia priveşte obiectul numit , iar sensul, ideea asupra o bie ctul ui) . Frege explicitează cele două aspe cte ale semnificaţiei, ca sens şi ca referinţă, astfel: "Luceafărul de dimineaţă" şi "Lu cea făru l de seară" au sensuri diferite; nu avem termeni po triviţi pentru a reda ideea de sens, care se suprapune fie celei de in tensiune, fie celei de semnificaţie. Oricum, sensul ex p r esiei "Luceafărul de dimineaţă" este de "corp ceresc ce poate fi zărit de pe Pământ d iminea ţa ", iar cel al ex p res iei ,,Luceararul de seară" este acela de " corp ceresc ce poate fi zărit seara". Deşi deosebite ca sens, cele d ouă exp resii au a ceea ş i referinţă: ambele se referă la planeta Venus. Frege a stabilit d ist i n cţia sens/referinţă în încercarea de a explica de ce "Luceafănd de dimin eaţă este Luceafărul de seară" este o propoziţie informativă, iar ,,Luceaf'arul de dimineată este Luceafarul de dimineată" nu este astfel. Reprezentar �a co nceptuală pe care o avem de �pre o anumită reali­ tate este prac tic sensul pe care îl dăm, în gândire, realităţii respective sau, într-o formulare oarecum neanalitică, "modul în care denotăm" (Frege) realitatea în discuţie. Pentru a putea denota (denumi) un obiect real, trebuie să avem o reprezentare co nce ptuală a acelui obiect real, să-I prefacem în obiect al cunoaşterii , să-i dăm un sens. Davidson ad op tă teza că sensul are o natură compo zi ţ io nală, adică sensul oricărei propoziţii e determinat de existenţa unui număr finit de termeni semantici primitivi, ordonaţi

8

Studiu introductiv (J)

într-un număr finit de configuraţii p ropoziţionale . Sensul unei c on strucţii poate fi un obstaco l în calea întrebuinţării con strucţiei cu funcţie referenţială; un agent nu utilizează întotdeauna un sem n cu intenţia de a se r efe ri la un ob iect anume, ci poate folosi semnul doar cu intenţia de a "evoca" un concept anume (cazul semnului care "se întâmplă" să nu aibă referinţă într-o anumită situaţie de comunicare). Sunt situaţii în care agentul nu intenţionează să se

refere la un obiect; deoarece ştie că semnul respectiv nu poate avea (de exemplu, cerc pătrat). Cuvântul îşi et al ează sensul în

re ferinţă

utilizarea sa concretă în procesul comunicării, adică elementele nucleice ale semn ificaţi ei, alături de o parte din cele periferice, şi c âteodată chiar cu elemente conjuncturale. Church a conturat impresia că denotatul este funcţie de sens, observaţie întemeiată dacă păst răm distinct obiectul epistemic de cel real, şi aşa trebuie procedat, dar prin denotat nu trebuie să înţelegem obiectul real, ci

pe cel epistemic. Incidenţa strategiilor inferenţiale şi a operaţiil or

subiacente asupra sensului textual este impor tantă şi masivă, dată fiind incompletitudinea funciară a stru cturilor macrosintactice, încât aceste ope r aţi i specifice contextualului se pot regăsi şi în limitele cotextualului, oricând interpretarea unor secvenţe verbale intraenunţiale sau interenunţiale necesită re cu rsu l la informaţii extra te x tuale , enuntiative sau situationale. In sem antic a formală a logicii modale, ,, �nsul" unui te�en t este adesea socotit a fi funcţia, posibil parţială, care atribu ie fiecărei lumi posibile H referentul lui t în H. Pentru un designa tor ri gi d , o asemenea " funcţie e ste co nstantă ; această noţi une de "sens se l eagă de aceea de "acordare de înţeles" şi nu de aceea de stabilire a referinţei. Potrivit acestei utilizări a "sensului", ex p resia "un m etru " are o funcţie constantă drept sens al său, deşi r e ferinţa ei este fixată prin " lun gim e a lui B", care nu are o funcţie constantă drept sens al ei. Un text are sens o dată ce constituie o continuitate de sensuri activate de către expresiile textului respe ctiv , şi nu are sens când receptorii săi nu pot descoperi în el o astfel de continuitate. Pe fondul distincţiei dintre sens şi semnificaţie, Frege ridică probl em a obiectivităţii sensului: "Semnului îi corespun de un sens detenninat, iar acestui a, la rândul său, o semnificaţie determinată: trebuie să distingem reprezentarea legată de un semn de sensul şi semnificaţia �

Sens şi adevăr

9

sa. Dacă semnificaţia unui semn este un obiect perceptibil senzorial, atunci reprezentarea mea despre el este o imagine interioară; repreze ntarea este subiectivă: ea nu este aceeaşi pentru oameni diferiţi ... reprezentarea se distinge în mod esenţial de sensul unui semn, sens care este comun mai multor indivizi si nu es te o parte sau modalitate a sufletului individual" (Se�s şi semnificaţie, pp. 56-58). Definiţiile idea�ionale ale sensului vizează ideea, conceptul, noţiunea semnificată, întrucât sensul cuvântului (după Heger, Ducha?ek ş.a.) repre zintă reflectarea însuşirilor generale şi esenţiale ale unei categorii de obiecte, fenomene etc. Rel aţia dintre rioţiune şi sen s este corect

interpretabilă prin intersecţia a două sfere (care nu este suprapunere sau incluzi une). Coerenţa se referă la anumite propri etă ţi semantice deţinute de o suită de propozitii, care fac ca propoz i ţiile care îi aparţin să alcătuiască, din punct de vedere al sensul ui , un tot unitar. Independ ent de "sensul global" al unui textl. coerenţa acestuia este o relaţie între sensurile propoziţiilor sale. In filosofia lim b ajului , semantica repr ezintă încercarea de a găsi definiţii ale adevărului pentru limbi naturale. Sema ntica intenţională, construită de Grice, încearcă să explice înţelesul vorbitorului ca pe o formă de acţiune int enţ i on ală; scopul semanticii intenţionale este explicaţia semanticii în termeni pur psihologiei, mai exact cu ajutorul intenţiilor şi al cre dinţelo r. In toate situaţiile importante de comunicare, o persoană care rosteşte un enunţ intenţionează indu cerea unei credinţe, p, unei altei persoane, vorbitorul sperând ca interlocutorul său să creadă că p tocmai fiindcă îi recun oa şte intenţia de comunicare. De pildă, rostesc ,,Azi e joi" în intenţia şi aşteptându-mă să induc că este joi celor care mă ascultă, şi care îşi dau seama că spunându-Ie ,,Azi e joi" sunt subiectul unui act intenţional de comunicare având o le gătură standard cu o anumită credinţă despre ziua în care are loc discuţia. Adepţii empirismului logic susţin că o propozi ţie are sens doar dacă permite o v erificare a ceea ce afirmă, altfel spus, dacă are conţinut empiric, reactualizându-se în acest mod distincţia kantiană analitic-sintetic. Propoziţia e declarată sintetică atunci când se descoperă că instlinţa care decide adevărul sau falsul unei propoziţii este un fapt. Insă dacă nici o instanţă empirică nu

10

Studiu introductiv (1)

co nfirmă o aserţiune expri m at ă printr-o p r op oziţie şi �otuşi aserţiunea este adevărată, propo zi ţia e declarată analitică. Intr-o definiţie al ternativă, analitic adevărată este acea propoziţie al căr�i adevăr decurge din sensul ei şi nu din confruntarea cu faptele. In lo gic a formală, p ropo ziţia a n alitică e s te necesar adevărată, adică ade văr ată independent de lumile posibi le s au de un moment temporal anume; întrucât predicatul este impl ica t co ncep tual de su biec t, propoziţia analitică este adevărată în toate lumile p osi bile , opunându-se propoziţiilor sintetice, al căror adevăr depinde de situaţia de comunicare; de pildă, deosebirea dintre "Câinele este un animal" şi "Câinele este alb", prima fiind adevă rată dincolo de orice circumstanţe . Descrierea propoziţiilor analitice a lui Locke reprezenta, pentru vre mea sa, tot ceea ce ar fi trebuit să constituie o expune re succintă a analiticităţii. Locke distinge două ge nuri de propoziţii analitice, propoziţii de identitate în care "afirmăm însuşi termenul spus" ("Trandafirii sunt trandafiri", de pi ldă) şi propoziţii predic ati ve în care "o parte a u nei ide i complexe este pr edic ată despre numele întregului " (spre exemplu, "Tr and afirii sunt flori"). Locke numeşte astfel de propoziţii ,,neserioase", deoarece un vo r bito r care face uz de ele "se joacă cu cuvinte le"; prin co ntrast , o p r opo ziţie sintetică, cum ar fi o teoremă matematică, enunţă "un adevăr real şi transportă o cuno aşte r e re ală i ns tr uctivă" . Co respunzăt o r , Locke dis tinge d o uă tipu r i de "consecinţe nece sare ", implicaţii analitice în care validitate a de pinde de co nţinerea literală a co ncluziei în premise, şi implicaţii sin tetice , unde nu se petrece ace laşi lucru. Fie că o pr opoziţie sintetică este adevărată , fie că este falsă, e întotdeauna l ogic posibil ca să fi fost t o cmai cazul contrar, întrucât, ţinând cont că adevărul său nu este garantat de limb aj , ea trebuie să fie cel puţin semnificativă pentru a scoate în relief o p u su L Ca opu s ă necesarului, o pr opozi ţie sintetică se spune că este condiţionată, înţelegându-se prin aceasta că ade vărul sau fa lsitate a sa depinde de modul de existenţă a lumii. Propoziţiilţ de la sine evidente sunt acele propoziţii evidente prin ele însele sau cunoscute independent de oricare alte propo ziţii sau evidenţe (a înţelege o asemenea p r opo ziţie înseamnă să fii pe deplin întemeiat să o crezi sau să o cunoşti). Astfel de pr opo z iţii ar pute a include, mai întâi, unele adevăruri necesare ale log icii (de

Sens si adevăr ,

11

pildă , leg il e noncontra dicţie i şi ident i l:ăţii ) . Apoi , ar putea include propoz iţi ile analitic adevărate, precum "Celibatarii sunt necăsătoriţi ", şi unele propozi ţii c ontingente , cum ar fi "Eu exist " sau ,,Mi se înfăţişează ceva verde"; toate aceste exemple au un statut controversat, întrucât di stincţia analitic/sintetic nu se poate tra sa st rict, re spec ti v , fiindcă propo zi ţiile respective pot fi întemeiate în rela ţie cu experienţa, dar nu şi în relaţie cu alte propoziţii (Butchvanov, Audi) . Semnificaţia este ca pacitatea unei expresii lingvistice (sau a unui semn) d e a transmite cunoştinţe (adică semnificaţie virtuaLă), pe când sensul este reprezentat de cunoştinţele efectiv transmise prin expresiile care apar ulterior într-un text. Trebuie distinsă semnificaţia ca referin ţă de semnificaţia ca sens: este presupusă referinţa atunci când spun "M-am referit la Ilie Năstase", dar e vorba de sens când spun "Propoziţia în germană Es regnet înseamnă Plouă". Fără a fi străin de conţinu tul dat prin limbă (semnificaţii) şi de cel caracteristic planului universal al vorbirii (designaţii), sensul este un conţinut nou, d e n iv el superio r şi de o complexitate indubitabil sporită , producând u- s e prin "reorientarea conţ i nutului deja exprimat , spre o e xprim are determinată", iar justificarea sa înseamnă "a arăta că semnificatului acestui macrosenm îi cores punde în text o e xpre sie specifi că ", motiv pentru care lingvistica te xtul ui este"o lingvistică a sensului" ce "leg iti mea ză acceptarea autonomiei planului textual" (Coşeriu). Stoicii deosebeau între semnificant (cuvânt), semnificat (obiect) şi lucru: senmiflcantul este sunetul îns u şi (de pildă, "Dion"), semnificatul este fa ptul indic at prin acest sunet, iar lucrul este ceea ce există (,,Dion" însuşi). Prin urmare, distingem două cOIporale (sunetul şi lucrul) şi ceva ne corporal, adică "faptul semnificat", sing urul care po ate fi adevărat sau fals, el fiind "sensul" expresiei ( Freg e) . O problemă înrudită este cea a numelor " "vide (un nume vid este unul fără referent, de pildă ,,zorro"). Numele vide intervin în multe propoziţii pe deplin Înzestrate cu semnificaţie (altele decât cele existenţiale), de pildă: ,,zorro are o atitudine vindicativă". O asemenea propoziţ ie nu poate avea înţeles, potrivit unei concepţii care nu oferă vreo semnificaţie unui nume ce nu desemnează.

12

Studiu introductiv (1)

Logica tennenilor este în p rincip al o teorie a predicaţiei, iar semantica ei corespunzătoare este o teorie a semnificării pentru elementele antrenate în predica ţi e, pentru constituenţii ultimi ai acesteia, adică pentru termenii categorematici şi sincategorematici; primii au un înţeles lingvistic (eidetic) independent de contextele predicaţionale în ·care apar, ultimii au doar înţeles operaţional, întrucât singurul lor sens este să fie particule de legătură, ajutătoare, în construcţia expresiilor mai complexe. Semnificaţia depăşeşte cadrul semnului lingvistic, este un ansamblu de variabile semantice (delimitate în raport cu constanta semantică care este sensul), realizabil numai în discurs, cu aj}ltorul enunţării, fiind caracteristică unităţilor superioare sintagmei. In schimb, sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) existente şi independent de enunţ. Studiile consacrate problematicii modalităţilor, la graniţa logicii cu lingvistica şi pragmatica discursului, reflectă două poziţii: una care, pornind dinspre logică, a încercat să reliefeze acea zonă, limitată, din limbă, unde condiţiile severe ale logicii fonnale sunt satisfăcute de fapte verbale, şi o altă direcţie care, pornind dinspre lingvistică, tinde să preia, raţional şi ponderat, sugestii convenabile din logică, spre a le folosi în descrierea şi explicarea modului enunţial­ discursiv de funcţionare a limbajului natural. Teoriilor semantice li se impune o constrângere, compoziţionalitatea, care reprezintă cerinţa ca proprietăţile semantice ale expresiilor complexe (fraze, propoziţii) să fie funcţie a proprietăţilor semantice ale elementelor care compun aceste complexe. Semnificaţia unei propoziţii constă nu doar în fap tu l că ea reprezintă o situaţie care ar face-o adevărată, confonnă cu ori altfel, ci şi în aserţiunea că situaţiile se realizează, că se cere ca situaţia să fie transpusă în practică sau altceva: a fi o aserţiune sau o cerere face parte din semnificaţia unei propoziţii; semnificaţia unei propoziţii înseamnă mai mult decât proprietatea ei de a reprezenta o situaţie anume. Nucleul semnificaţiei unei propoziţii nu este, strict vorbind, proprietatea lui de a reprezenta o situaţie c(ţfe ar face-o adevărată, ci, mai curând, proprietatea ei de a reprezenta o situaţie care ar face-o sau adevărată, sau conformă cu, sau altfel; semnificaţia ei este în principal condiţia ei de adevăr sau o altă condiţie analoagă, iar aceste condiţii trebuie explicate în tenneni de structură şi referinţă. Concepând semnificaţia ca relaţie

Sens şi adevăr

13

între semn şi obiect se ajunge la ideea că orice cuvânt este un simplu semn al obiectului, el nu semnifică un gând, o noţiune. Wittgenstein crede că un cuvânt izolat poate semnifica orice şi numai în context, prin întrebuinţare deci, capătă o semnificaţie, pe când Camap, urmându-l parţial pe Frege (care spunea că orice nume are o semnificaţie şi un sens), se exprimă neechivoc: ,,Intensiunea expresiei individuale este conceptul individual pe care-l exprimă", rezultând că numele proprii au un sens ca şi numele comune. Pentru teoreticienii contemporani (Guiraud, Mauro), semnificaţia este concepută drept ceea ce ne comunică un semn, fiind identificată cu sememul, format dintr-un fascicul de caracteristici semantice (seme) şi compunând o entitate cu stabilitate şi poziţie certe în sistemul limbii. Semnificaţia (sememul) se constituie se constituie ca element al limbii pe baza conceptului, element al cunoaşterii ce întruneşte forma generalizată şi abstractă a cunoş tinţelor despre obiecte (clase de obiecte) Spunem despre cuvinte că sunt folosite când vorbim despre realitatea extralingvistică, de pildă cuvântul Bucureşti este utilizat în propoziţia "Bucureşti este un oraş intens circulat"; cuvintele sunt apoi menţionate când ele însele intră în discuţie: cuvântul Bucureşti este menţionat În propoziţia "Bucure ş ti are nouă litere", care se referă la cuvânt si nu la oras. Prin conventie, folosim ghilimelele pentru a crea n �me de cuvinte, expresii sa� propoziţii; în lingvistică, şi "italicizarea" sau sublinierea sunt folosite pentru a crea nume de particule lingvistice. Spre exemplu, propoziţia "Plouă" se referă la starea vremii, pe când propoziţia ,,Plouă este un enunţ declarativ" nu se referă la starea vremii, ci la propoziţia "scrisă italic". Semnificaţia cog nitivă este tipul de semnificaţie care permite anumitor propoziţii declarative să fie adevărate sau false, fiind relevantă deci pentru valoarea de adevăr a propoziţiei. Acest tip de înţeles se unnăreşte în maxima ,,Problemele de semnificaţie vin înaintea celor de adevăr"; trebuie să cunoaştem sensul cognitiv al propoziţiei înainte de a pune problema valorii ei de adevăr. După Occam, cuvintele semnifică acelaşi lucru ca şi conceptele doar că primele o fac convenţional, iar ultimele o fac natural, fiind preferabil ca logica să se ocupe cu semnele convenţionale; relaţia semnelor lingvistice cu conceptele Îşi pierde .

,

14

Studiu introductiv

(1)

pr i n unnare importanţa, fiind asimil a tă asocierii psihologice, ori, cel mul t , unei semnificări s ec undare. I ată cum redă B oehner concep ţia lui Occam din Summa Totius Logicae: "Un astfel de termen artificial ( vorbi t) este a sociat cu tennenul mental prin impositio, şi în virtutea acestei asocieri se spu ne că un cuvânt are semnificaţie secundară, întrucât reprezintă sau trezeşte în mintea noa stră co nceptul asociat. Semnificaţia sa primă, totuşi, este ac ela şi obiect care este semni fica t de semnu l mental" (Medieval Logic, p. 39). Pentru Occam, semnificatio (ca se mnifica ţie de bază) a unui cuvânt nu e nici universul ontic, nici cel noetic, ci indivizii r eali, cărora le este nume comun respectivul cuvânt: "Termenii catcgorematici au o anume significatio definită, de exemplu ac es t nume om semnifică pe toţi oameni i , iar acest nume animal pe toate animalele". Pentru Putnam, a indica s emnificaţia unui termen natural cum ar fi "apă" înseamnă a da seamă de modul în care se poate d etermi na definitiv extensiunea lui; o e xplica ţie a semnificaţiei termenului "apă" ne s pu ne ce condiţii trebuie satisIacuce de un lichid pentru a trece drept apă. Un asp ect al semnificaţiei îl constituie le gă tura cu alte no ţiu ni semantice, cele

de referinţă şi adevăr. Teoreticieni precum Davidson au fost im pr e s iona ţi de succesul teoriei modelelor în i nterpreta r ea limbajelor formale; stabilind un raport de egalit ate între semnificaţie şi condiţiile de adevăr, ei speră să arate în ce mod recunoaşterea semni ficaţi ei propo z i ţiilo r comp l ex e gramatical poate fi redu să la reguli. Prin condiţii de adevăr se înţelege propri e tatea unei prop ozi ţii în virtutea c ăre ia pr opo ziţia este adevărată dacă se obtine o anumită situatie în lume si nu este adevărată dacă acea situaţie nu se obţine. 'Ade vărul ( f�lsu l) unei propoziţii, orr al relaţiei dintre două propoziţii , bazat exclusiv pe sens, şi n u pe o co n fruntare a aserţiuni} cu starea reală a un i v er su l ui, se numeşte adevăr analitic. In limbaj ul o b i şnuit, "concepţia semantică a adevărului îşi p ierde greutatea de îndată ce ne hotărâm să privim adevărul ca aprop iat mai curând enunţurilor, decât fra�el or" (B ar-Hill e1) . Rel aţiil e semantice leagă", în gene ral, p ar ticulele lingvistice de realitatea extralingvistică. In teoria sem antică se încearcă în ţe l eg erea adevămlui confonn schemei: "p" dacă p. O in s tanţi ere

Sens si adevăr !

15

ar putea fi: "Plouă" este adevărată dacă plouă; ceea ce pare banal, dar intră evident în conceptul nostru de adevăr. Iată o versiune mai complexă : o propoziţie de forma "a este p" (u nde a numeşte un individual şi p este o descripţie sau un predicat) este adevărată dacă individualul indicat de a satisface predicatul P. Despre a spunem că satisface P numai în cazul în care P se aplică lui a. Pornind de la distincţia (postulată de sintaxa gen erati v­ transformaţională în stadiul său incipient) dintre struc tura de suprafaţă a enunţului şi structura sa de adâncime, semantica de tip transformaţional asociază s tructu ri i de adâncime (ca depozitar al r el a t ii l or gramati cal e esenţiale pentru interpretarea frazei ) conceptul de formă logică, fundamentat de Frege şi Russell, ca o categorie a logicii filosofice. Din perspectiva unui limbaj formal, construit conform unor reguli logico-semantice riguroase, forma logică este coincidentă cu c ondiţi ile de adevăr ale unei expresii bine alcătuite. Forma logică constituie o caracterizare a sensului în termeni de implicaţii logice sau de inferenţe valide, condiţii necesare şi suficiente pentru adevărul unei expresii complexe. Dacă o propoziţie este sintetică, adevărul sau falsitatea sa pot fi constatate numai aposteriori, adică printr-o examinare a împrejurărilor reale, dincolo de orice studiu asupra înţelesului posibil al propoziţiei însăşi. Dacă o propoziţie analitică este adevărată, ea este, date fiind legile limba ju l ui , în mod necesar astfel; o propoziţie care este analitic falsă, de pildă, "tJu orice efect are o cauză", este denumită curent contradicţie. Insă nu toate enunţurile pot fi adevărate în ac elaşi fel. "Adevărurile de raţionament sunt necesare şi opusul lor este imposibil, iar cele de fapt sunt contingente şi opusul lor este posibil . Când un adevăr este necesar, îi putem găsi temeiul prin analiză, rezolvându-l în idei şi adevăruri mai simple, până ajungem la cele primitive" (Leibniz). După N eurath, coerenţa unui sistem constă în consistenţa lui. "ştiinţa, ca un sistem de enunţuri, este întotdeauna obiect de discuţie. Enunţurile su nt comparate cu alte enunţuri, nu cu «trăiri», nici cu o «lume» sau cu altceva. Toate aceste reduplicări lipsite de sens trebu ie res pins e . Orice enunţ nou este confruntat cu totali tatea enunţurilor e xisten te şi puse deja în acord unele cu altele. Un enunţ se numeşt e corec t atunci când poate fi integrat. Ceea ce nu poate

16

Studiu introductiv (1)

fi integr a t este respins ca fIind inc orect. În l o c de a resping e noul e nunţ se po ate de asemenea, lucru la care în general ne decidem cu greu, transforma întregul sistem de enunţuri de până acum, până când noul enunţ va putea fi int egrat". O c o ndiţie cel puţin necesară pentru ca un enunţ s ă poată fi integra t într-un sistem de enunţuri este aceea ca rezultatul să fie nec on tradi ctoriu (consis t en t), de opotrivă condiţie suficientă pentru Neurath: ,,Dacă ni se prezintă o nouă prop oziţi e, o vom compara cu sistem ul pe care-l de ţinem, controlând f'!ptul dacă noua propoziţie este sau nu în contradi c ţi e cu sistemul. In cazul în care noua pro poziţie este în contradicţie cu sistemul resp ec ti v, p utem elimina această pro po ziţi e ca inutilizabilă (