Debarcarea Din Normandia [PDF]

Zitiervorschau

Debarcarea din Normandia Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Principalele forte implicate au fost din Canada, Regatul Unit și Statele Unite, după primul val de invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței Libere și Poloniei, inpotriva Germaniei Naziste .

Cauza După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roșie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declarație comună cu Stalin, președintele SUA Franklin D. Roosevelt și premierul britanicWinston Churchill au anunțat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce privește nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Insa lipsa resurselor necesare au amanat operatiunea pana in 1944.

Preparativele Dupa ce s-a ales ideea Americanilor, sa atace plajele Atlanticului din principalele baze aliate din Regatul Unit, procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 . Locul ales pentru debarcare a fost ales sa fie coasta Normandiei, cealalta optiune fiind Pas de Calais care era in schimb mai bine aparat. În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene și una poloneză sub comandă britanică și 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldați. La acțiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord și din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operațiunii fusese constituită o forță aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareșalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul parașutiștilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni. Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă orașele Caen și Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci.

Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană și să elibereze Bretania și porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prinLe Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliații să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud și Sena la nord-est. Pentru a asigura victoria Aliații au pus la punct ample acțiuni de diversiune : „Operațiunea Bodyguard”, „Operațiunea Fortitude”si ”Operațiunea Skye”. Rolul acestor operatiuni au fost sa-I convinga pe germane ca fortele aliate vor ataca Pas de Calais si astfel sa blocheze forțele germane departe de Normandia.

Debarcarea Debarcarea pe plaje, numita si Ziua Z, a avut cele mai mari pierderi in randul Aliatilor datorita sistemelor de aparare germane : tunuri grele de 155 mm, tunuri de 75 mm, numeroase cuiburi de mitralieră, cazemate, diferite fortificații din beton și a unei faleze foarte abrupte . Plaja Sword a fost atacata prima la ora 7:30 in ziua de 6 iunie 1944, urmand plaja Juno,plaja Gold, plaja Utah si plaja Omaha,unde, fiind cea mai puternic fortificat, s-a petrecut si cea mai sangeroasa debarcare a Zilei Z, pe plaja Omaha au căzut la datorie peste 2.400 de soldați aliați. Dupa capturarea plajelor aliati au petrecut o luna, pana pe 6 iunie, pentru a-si aduce proviziile necesare continuarii luptei : britanicii au debarcat 314.547 soldați, 54.000 de vehicule și 102.000 de tone de provizii, în vreme ce americanii au debarcat 314.504 oameni, 41.000 de vehicule și 116.000 de tone de provizii. Planurile atacului aliat prevedeau cucerirea orașelor Carentan, Saint-Lô, Caen și Bayeux încă din prima zi și formarea unui front comun al plajelor (cu excepția Utah și Sword), aflat la aproximativ 16 kilometri de zonele de debarcare. Cu toate acestea, trebuie spus că pierderile primei zile nu au fost atât de grele pe cât se așteptaseră planificatorii aliați (cam 10.000 de soldați, de două ori mai puțin față de estimarea lui Churchill), iar toate contraatacurile germane fuseseră respinse.

Caen Apreciind că ocuparea Caenului este „crucială” pentru victorie, Montgomery a declanșat o serie de atacuri de uzură pentru cucerirea localității. Primul atac a fost Operațiunea Perch (Oiștea), prin care s-a încercat darea peste cap a flancului german la Villers-Bocage, care a fost încheiată cu bătălia de la Villers-Bocage, pierdută de aliați. După o amânare cauzată de dificultățile de aprovizionare generate de vremea nefavorabilă (17 – 23 iunie), aliații au respins contraatacul german (de organizarea căruia, serviciile de spionaj aliate aflaseră prin decriptarea prin programul Ultra a mesajelor transmise de germani). Caenul a fost bombardat puternic și luat cu asalt între 7 – 9 iulie. Între 18 - 21 iulie, o nouă ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus

la eliminarea ultimelor focare de rezistență din Caen și din împrejurimi. Luptele au continuat între 25 – 28 iulie pentru extinderea zonei controlate de aliați, lupte la care au participat în principal trupele canadiene.

Punga de la Falaise La începutul lunii august, dându-și seama că aliații nu vor efectua mult așteptata debarcare lângă Calais, germanii au adus în regiune tot mai multe rezerve. Cum forțele germane fuseseră încercuite în sud, înaltul comandament nazist a încercat să le despresoare folosindu-se de atacul forțelor germane din regiunea Calaisului, ceea ce ar fi permis o retragere generală și organizată spre Sena. Planurile generalilor germani au fost anulate de Hitler, care a cerut organizarea unui atac la Mortain, în partea de vest a pungii în care se aflau forțele germane încercuite. Atacul german declanșat pe 7 august a fost respins de aliați, care beneficiaseră din nou de informații obținute prin sistemul Ultra. Planul aliat original prevedea o încercuire largă pe valea râului Loara. Generalul Bradley și-a dat seama însă că foarte multe unități germane sunt incapabile să execute manevre ample, comandantul american cerând și primind permisiunea de a executa o „mișcare-cârlig” scurtă pentru încercuirea mai strânsă a germanilor. Pentru executarea acestui atac a fost desemnat generalul Patton, ale cărui trupe au înaintat aproape fără opoziție prin Normandia, prin Le Mans, după care au continuat spre nord, spre Alençon. Germanii au fost încercuiți într-o pungă lângă Chambois. Rezistența puternică a germanilor și plecarea unei părți a americanilor spre Mantens, pe Sena, au făcut ca încercuirea să fie încheiată doar pe 21 august. În pungă au rămas 50.000 de soldați germani. Dacă generalul Patton nu ar fi părăsit încercuirea pentru a acționa la Mantens, în pungă ar fi fost prinși mult mai mulți germani. În schimb, americanii au împiedicat inamicul să stabilească o linie defensivă puternică pe Sena, ceea ce le-a permis canadienilor și britanicilor să-și atingă obiectivele stabilite de Mongomery mai rapid și mai ușor decât se prevăzuse. La scurtă vreme a urmat eliberarea Parisului. Rezistența Franceză din Paris s-a ridicat împotriva ocupantului pe 19 august, iar Divizia a 2-a blindată franceză și Divizia a 4-a de infanterie americană au forțat înaintarea spre capitala Franței. Generalul Philippe Leclerc a primit capitularea germanilor din regiunea pariziană pe 25 august, consfințind eliberarea Parisului.

Sfârșitul campaniei Istoricii dau mai multe date pentru încheierea campaniei din Normandia: ziua de 24 iulie 1944, în care a fost declanșată Operațiunea Cobra pe frontul american, 19 august, când armatele aliate au atins aliniamentul Senei, sau 25 august, data eliberării Parisului. Planurile originale ale Operțiunii Overlord anticipaseră o campanie de 90 de zile, având ca obiectiv atingerea aliniamentului Senei. Acest obiectiv a fost atins mai rapid decât s-a planificat. Americanii au

reușit să termine acțiunile pe frontul repartizat lor mult mai rapid, prin executarea cu succes a Operațiunii Cobra. Istoricii americani denumesc luptele începute pe 25 iulie „Campania din nordul Franței” și includ în această campanie și luptele pentru închiderea pungii de la Falaise, pe care britanicii, canadienii și polonezii le consideră parte a Bătăliei pentru Normandia. Cartierul General al Forțelor Expediționare Aliate (SHAEF) din Londra și guvernele aliate au fost foarte nemulțumite de încetineala cu care s-a desfășurat înaintarea în fazele de început ale campaniei. Lipsa unor progrese rapide a fost pusă pe seama naturii terenului în cadrul căruia se desfășura atacul în sectoarele american și britanic (bocage – mici ferme despărțite de maluri înalte de pământ, pe care erau plantați arbuști). În ciuda oricăror critici, Montgomery a rămas credincios strategiei sale de luptă de uzură, atingând obiectivele programate la sfârșitul celor 90 de zile de campanie. Victoria din campania din Normandia a fost urmată de o urmărire a trupelor germane în retragere spre frontierele franceze. Germanii au fost obligați să întărească frontul de vest cu resurse luate de pe cel de răsărit sau de pe cel din Italia.

Evaluarea batalie Bătălia Atlanticului și ocuparea Franței și a altor țări vest-europene au abătut o parte a resurselor și a atenției germanilor de la frontul de răsărit. În felul acesta, sovieticii au fost ajutați chiar și în mod indirect. De exemplu, Hitler a hotărât întreruperea operațiunii ofensive de la Kursk pentru a se concentra pe salvarea lui Mussolini. Mii de avioane ale Luftwaffe au fost transferate din est în Germania, pentru a face față bombardamentelor aliate. Din acest motiv, sovieticii au câștigat cu mai mare ușurință supremația aeriană în est. Germanii au așteptat îndelung invazia aliată din vest, asigurând efective armate însemante și folosind o bună parte a efortului de război (oameni și materiale) pentru fortificarea și apărarea a sute de kilometri de plaje. Prin Directiva 51 din noiembrie 1943, Hitler decidea ca toate rutele de acces dinspre coasta Atlanticului spre Germania să fie fortificate și apărate, chiar cu costul slăbirii frontului de est. În plus, Hitler dorea cu tot dinadinsul să păstreze rampele de lansare aArmelor „V” din Belgia și din nordul Franței. Hitler și-a menținut strategia „vestul mai întâi” și după debarcările din Normandia. Au fost făcute numeroase eforturi pentru stăvilirea dezvoltării zonelor deja cucerite de Aliați în Normandia. Odată cu creșterea intensității luptelor din Franța, Germania a trebuit să facă față anihilării întregului Grup de Armate Centru de pe frontul de răsărit. În ciuda acestui eșec, Hitler a hotărât redistribuirea unor forțe din răsărit pe frontul de vest, practică care a ajuns la apogeu în timpul Ofensivei din Ardeni. După aprecierile unor comentatori și istorici militari, dominația sovietică asupra Europei Răsăritene s-ar fi putut extinde și asupra nordului și vestului continentului dacă nu ar fi avut loc debarcarea din Normandia. Această presupunere se bazează atât pe declarația lui Stalin, conform

căreia puterea învingătoare introduce sistemul său politic până la limitele atinse de propria armată, cât și evoluției evenimentelor postbelice din Europa și Asia. Practic, germanii au menținut un important dispozitiv militar in vest în absența acțiunilor militare ofensive occidentale.

Pierderi Omenesti Fortele Aliate au avut 1.452.000 de efective si au suferit urmatoarele pierderi: Statele Unite: 29.000 morți. 106.000 răniți și dispăruți: Regatul Unit: 11.000 morți. 54.000 răniți și dispăruți; Canada: 5.000 morți; 13.000 răniți și dispăruți; Franța: 12.200 civili morți și dispăruți.

Fortele germane au avut380.000 de efective si au suferit urmatoarele pierderi:23.019 morți;67.060 răniți;198.616 dispăruți și răniți .