Curs Spiritualitate Ortodoxa [PDF]

Zitiervorschau

Lupta împotriva patimii desfrânării •

Cumpătarea la mâncare, băutură şi somn.

•

Paza simţurilor, în special al văzului şi gândului.

•

Supravegherea comportamentului, ţinutei, cuvântului şi gesturilor noastre.

•

Fuga de ispită şi evitarea ocaziilor care ar putea declanşa patima

desfrânării. •

Înfrânarea şi postul trupesc care vestejesc poftele şi ofilesc patimile.

•

Rugăciunea smerită şi stăruitoare de cerere a ajutorului lui Dumnezeu.

•

Citirea deasă a Sfintei Scripturi, care ne oferă numeroase modele de luptă

împotriva patimilor (inclusiv a desfrânării). •

Osteneala şi lucrul mâinilor prin care trupul nu este lăsat să lincezească.

•

Alungarea imaginilor şi a amintirilor primejdioase.

•

Evitarea conversaţiilor prea familiare şi îndelungate cu personae de

celălalt sex. Spiritualitatea ortodoxă ne recomandă ca în fiecare femeie să vedem nu o potenţială ispită, ci o soră întru Domnul, o posibilă cuvoasă şi mărturisitoare creştină, care ar putea împodobi calendarul. •

Spovedanie deasă la un duhovnic încercat, bun cunoscător al sufletului

uman. •

Meditarea la sfârşitul vieţii şi judecata de apoi, când vom da socoteală

pentru faptele, cuvintele şi gândurile noastre. •

Meditarea la adâncurile înţelesuri ale Sf. Taine a Cununiei şi îmbrăţişarea

vieţii de familie.

1

Familia – Biserica de acasă Fiinţă umană poartă în adâncul sufletului său, o vocaţie social, comunitară este o fiinţă dialogică (familială). Ea nu se simte niciodată deplin împlinită în singurătate, decât pentru înalte raţiuni duhovniceşti, cum este monahismul. La modul general pt. ea singurătatea este o suferinţă, poate chiar cea mai mare. Omul este o fiinţă complementară şi simte permanent în adâncul sufletului său nevoia de a-şi înpărtăşi bucuriile şi necazurile sale, unei fiinţe apropiate care să rezoneze la trăirile sale, o persoană căreia să-i împărtăşească împlinirile sale, cu speranţa că alături de aceasta, ele se vor înmulţi şi curăţi, dar şi necazurile şi neîmplinirile sale, nu pt. a-l împovăra, ci cu nădejdea că alături de o astfel de fiinţă suferinţele sale se vor uşura şi alina. O problemă pe care o pune tot ma frecvent psihologia contemporană este cea referitoare la factorii sau criteriile după care trebuie ales viitorul(a) pertener(a) de viaţă. Dacă în vechime binecuvântarea părinţilor avea un rol hotărâtor, azi celor mai mulţi dintre tineri l-i se pare un locru depăşit. De cele mai multe ori ei aleg doar după propriul plac şi nu totdeauna criteriile de alegere sunt cele mai potrivite. Un criteriu pe care îl folosesc adeseori tinerii în alegerea lor îl constitue frumuseţea şi atracţia fizică, însă credinţa şi spiritualitatea noastă ortodoxă ne recomandă să căutăm totdeauna la persoana aleasă sau sufletul pereche, nu atât frumuseţea exterioară şî trecătoare, ci frumuseţea şi nobleţea sufletului. Un alt criteriu îl constitue averea, însă Sfântul Ioan Gură de Aur spune că familia şi casnicia nu sunt afeceri sau negoţ, ci comuniune de suflete. De asemenea acelaşi Sfânt Părinte ne recomandă să-l rugăm stăruitor pe Dumnezeu să ne lumineze mintea prin alegerea făcută iar calea cea mai potriuvită o constitue rugăciunea. (Sf. IGA: Să punem pe Hristos să aleagă în locul nostru).

2

În alegerea partenerului de viaţă, funcţionează în principiu 2 legi psihologice: •

Similaritatea (întipărirea);

•

Complementaritatea. Cei care îşi aleg sufletul pereche în baza principiului similarităţii, caută personae

care să le semene întru-totul, în timp ce persoanele alese în mod complementar, completează prin trasăturile lor, personalitatea partenerului. În alegerea jumătăţii funcţionează deasemenea principiul cristalizării intuiţie sau cristalizării amăgire. Persoanele unite în baza primului principiu, pe măsura convieţuirii ajung să descopere la partenerul lor tot mai multe şi înalte calităţi, iar aceasta face legătura lor mai trainică şi mai frumoasă. Cei ce au suferit o cristalizare amăgire, ajung să constate la cealaltă persoană mai multe defecte care conduce la conflicte şi chiar separaţie. În viaţa unei iubiri, psihologia identifică 3 etape: •

Etapa stimulilor sau a atracţiei interpersonale;

•

Etapa valorilor, în care cei doi parteneri îşi împrumtă reciproc credinţele,

convingerile, dorinţele; •

Etapa rolulilor, în care cele 2 persoane încep să-şi construiască un

univers comun în care intergrează valori reciproce şi elimină defectele pe care le-a constatat unul la celălalt. Izvoarele psihologice vorbesc despre o aşa zisă piramidă a credinţelor fundamentale ale omului, pornind de la unele pur filozofice, ajungând la altele superioare. Aceste izvoare consider că la modul general, femeia are nevoie din partea bărbatului să se simtă ocrotită atât ea căt şi copiii cu care Dumnezeu le binecuvintează familia. In mod paradoxal, bărbatul simte din partea femeii nevoia de a fi permanent asistat şi încurajat în momentele şi realizările vieţii sale.

3

Spiritualitatea ortodoxă dezvoltă cea mai înaltă şi frumoasă învăţătură posibilă despre vocaţia şi rolul care îl au cei 2 soţi unul în viaţa celuilalt şi în cadrul familiei. Ea ne învaţă, pt. un soţ drepmăritor, mireasa sau soţia reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu i-o poate oferi bărbatului în dificila lucrare de dobândire a mântuirii pt. ca aceasta să-i înpodobească sufletul cu învăţăturile, puterea, voinţa, consegvenţa, hotărârea. La rândul ei, femeia, primeşte de la Dumnezeu cel mai înalt dar în persoana soţului ei, pt. ca şi ea să-i înpodobească existenţa princalităţile legate mai ales de feminitatea ei. Rolul căsătoriei sau al familiei creştine, potrivit Sf. Apostol Pavel întrecerea reciprocă în fapte bune şi dobândirea mântuirii. Fiecare cei 2 soţi trebuie să lupte pt. a-şi dobândi şi să contribuie la dobândirea mântuirii casei sale, adică a soţiei şi a copiilor şi în măşura în care este posibil, să influenţeze prin exemplul personal la mântuirea altora. Sf. Ioan Gură de Aur, ca un adevărat rapsod al frumuseţii familiei creştine, recomandă căsătoria de timpuriu, înainte de ieşirea tinerilor în lime şi cultivarea în cadrul familiei lor a virtuţilor creştine, astfel încât familia să devină o mică Eclesia, o mică Biserică sau Biserica de acasă, cum o nmea Sf. Părinte. Ea trebiei să fie un altar de jertfă a egoismului, un mediu al virtuţii şi rugăciunii încă din lumea şi viaţa precedentă. Pt. credinţa ortodoxă, copii sau pruncii cu care Dumnezeu binecuvintează familia, sunt consideraţi adevărate binecuvântări cereşti şi daruri dumnezeieşti. Acelaşi Sf. Ioan Gură de Aur, socoteşte venirea unui copil într-o familie a fi cea mai mare mângâiere pe care Dumnezeu a oferit-o neamului omenesc după căderea în păcat şi consider a fi toiag bătrâneţilor noastre, grele şi încercate tocmai datorită ostenelilor părinţilor pe altarul familiei. În credinţa creştină copii sunt consideraţi combinaţia fundamentală.

Patima iubirii de arginţi şi lupta împotriva ei Statisticile marilor financişti contemporani vorbesc de o gravă identitate, în sensul că în timp ce 15% din populaţia planetei posedă 85% dintre resursele acesteia, restul de 85% dintre locuitorii planetei impart doar 15% din bogăţiile ei.

4

Un raport de ultimă oră arată că in lume există peste 2,8 miliarde de locuitori care trăiesc dintr-un $ pe zi, că 70 % din populaţia Terrei nu dispune de telefon şi peste 50% de lumină electrică. Creştinismul nu este un sistem economic, şi cu atât mai puţin unul de piaţă, dar cu toate acestea, atât în învăţătura Mântuitorului cât şi a Sf. Părinţi înţelegem numeroase referinţe la bogăţie şi sărăcie, la ciocoii mai vechi sau mai noi. Mântuitorul Hristos spre exemplu, S-a pronunţat împotriva bogaţilor fie în unele ziceri ocazionale (vaiurile), fie în unele parabole (samarineanul milistiv, bogatul nemilistiv şi săracul Lazăr, nebunului căruia ia rodit ţarina, înfricşata judecată). Creştinismul prin cuvintele inspirate ale Sf. Scripturi şi ale Sf. Părinţi, ne învaţă că nu putem să slujim în viaţa aceasta la 2 domni, Dumnezeu şi mamona, iar în dialectal caldeic al limbii aramaice, mamona înseamnă avere sau câştig. Dacă acestea două nu se exclude în plan theoretic, sunt aproape imposibil de identificat împreună în plan real. Spiritualitatea ortodoxă foloseste pentru această patimă mai mulţi termini: arghilofolia sau iubirea de arginţi, filarghiria sau zgârcenia, şi pleonesia sau lăcomia, dorinţa de a acumula cât mai multe averi. Spiritualitatea ortodoxă ne învată că lumea pe care a creat-o Dumnezeu şi tot ceea ce există pe ea, sunt opera ale iubirii şi bunătăţii Părintelui Ceresc. El este Adevăratul proprietar al acestora, având asupra lor dreptul absolut de posesie. Omul are dreptulrelativ de folosinţă sau de uzufruct, adică este chivernisitorul sau administratorul bunurilor pe care Dumnezeu i le-a oferit.

Sf. Ioan Gură de Aur

socoteşte că înainte de căderea în păcat, nu existau cuvintele al meu sau al tău pe care el le consideră un furt (raft) sau Sf. Vasile cel Mare, supranumit ambasadorul săracilor, consider că acela care are lucruri prisositoare dar nu oferă şi altuia, este un borfaş. Învăţătura ascetică ortodoxă, consider că una dintre cele mai înalte calităţi ale lui Dumnezeu, o constitue filantropia, o formă a manifestării iubirii faţă de lumea şi creatura Sa. Ori, omul îşi demonstrează calitatea sa de a fi fost după chipul lui Dumnezeu şi îl pun pe Acesta în lucrare prin lecţia creştină a iubirii şi a milosteniei, sau cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: omul se aseamănă lui Dumnezeu atunci când devine milostiv.

5

Un lucru asupra căruia percepţia este foarte variată, îl consisderă noţiunile de strict necesar şi de prisos. S-a constatatcă de multe ori ceea ce este prea puţin pentru unii, înseamnă foarte mult pentru pentru alţii şi ar putea hrăni popoare, pentru că aceste două noţiuni sunt foarte elastice. Spiritualitatea creştină, observă că această patimă produce asupra sufletului uman numeroase efecte negativeea fiind o adevărată formă de idolatrie, pentru că adeseori dumnezeul omului contemporan îl constitue banul, iar releţia sa o reprezintă plăcerea. Bogaţii şi lacomii se caracterizează prin egoism şi rapacitate (dorinţă de a acumula), patima lor fiind izvorul multor nedreptăţi, umilinţe la adresa aproapelui. De fapt, în această patimă putem observa cum sub masca posesorului se ascunde de fatp posedatul, robul banilor. O vorbă duhovnicească frumoasă spune că nu este al tău cu adevărat, decât ceea ce poţi oferi. Lacomilor le lipseşte experienţa milosteniei. Sf. Părinţi ne recomandă şi mijloacele cele mai importante de luptă împotriva acestei patimi. Ei ne învaţă că bogăţia în sine nu este rea şi de osândit, după cum nici sărăcia nu-l mântuieşte pe om. Important este că atât una cât şi cealaltă să devinâ prin milostenie sau prin smerenie, căi către mântuire. Dintre mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva acestei patimi sunt: •

Filozofia vieţii, adică să înţelegem că toate sunt umbră şi vis, şi că în

momentul în care vom părăsi viaţa aceasta, indiferent câte bogăţii vom fi adunat, nu vom lua cu noi decât faptele buneşi faplete rele. •

Munca şi economisirea, sau cum spum Sf. Părinţi, ora et labora – roagă-

te şi munceşte. •

Descoperirea lui Hristos ca pelerine în sufletul celui sărac. Credinţă

noastră ne învaţă că îl putem descoperi pe Hristos în împrejurările concrete ale vieţii, în mâna întinsă a săracului, printer lacrimile şi suspinele sale de nevoinţă şi neputinţă. Sf. Ioan Scărarul: Hristos spune: crezi că nu mă pot hrăni şi singur?

6

•

Milostenia creştină – cel mai bun remediu. Pentru credinţa noastră,

milostenia nu este o recomandare, ci o datorie, sau cum spun Sf. Părinţi: o meserie ce trebuie învătată. Spirutualitatea ortodoxă vorbeşte despre 7 fapte ale limei trupeşti: •

a hrăni pe cel flămând;

•

a-i potoli setea;

•

a-l îmbrăca;

•

a-l cerceta în necaz şi boală;

•

a găzdui pe străin şi călător;

•

a-i îngropa creştineşte.

Şi de 7 fapte ale milei sufleteşti: •

întoarcerea celor rătăciţi;

•

învăţarea celor neştiutori;

•

sfătuirea;

•

rugăciunea;

•

mângăierea celor întristaţi;

•

nerăzbunarea răului;

•

iertarea greşelilor.

Sf. Părinţi ne învaţă că nu contează faptul datului, ci felul lui, adică să dăm cu bucurie, cu îndestulare, pe măsura posibilităţilor noastre, cu discreţie sau într-ascuns, pentru că milostenia este un împrumut dat Cerului. Tot ei ne învaţă că există şi bogaţi săraci, dar şi săraci bogaţi, şi că cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută. 7

Nicolae Stainhard: Dăruind vei dobândi! Niciodată nu suntem chiar atât de săraci ca să nu putem ajuta pe cineva mai sărac ca noi, pentru că prin lecţia milosteniei învăţăm că puţinul de azi, modestul de ieri, dau totuşi necesarul de mâine dacă ştim să ne punem încrederea în Dumnezeu.

Tristeţea şi lupta împotriva ei Organizaţia mondilă a sănătăţii consideră că în anul 2010 depresia se află pe locul al doilea din lume ca răspândire şi că în anul 2020 are toate şansele să devină prima boală pe planetă, depăşind bolile cardio-vasculare şi suferinţa ontologică în sensul că 1 din 4 locuitori ai planetei va face pe parcursul vieţii sale un episod depresiv major. Pentru acest fapt ea este considerată dejaregina fecţiunilor psihice sau boala sc. XXI, după un frământat veac al XX-lea a cărui boală general a fost stresul. 80% dintre vizitele şi consultaţiile la un medic generalist ascund de fapt sub aparenţa unor afecţiuni sau suferinţe variate, digestive, cardio-vasculare, renale, cerebrale, sexuale, o formă mascată de depresie. Mai mult decât atât, de foarte multe ori depresia se poate ascunde în dosul celor mai optimiste şi joviale temperamente sau a celui mai larg şî sincer zâmbet. (Mollier). Din anul 1945 şi până în present, rata creşterii depresiei este între 200-700% cu o creştere anuală de peste 8 procente. Rata creşterii vânzărilor de medicamente antidepresive din anul 2000 încoace, a crescut anual cu 40%. Astăzi se vorbeşte despre o întindere a depresiei în sensul că ea afectează tot mai mult segmentul tânăr, astfel încât în timp ce adolescenţii din Elveţia se situează pe primul loc la tentative sinucidale, statistic tinerii din România sunt cei mai depresivi. În literatura de specialitate actual se vorbeşte despre unele forme foarte ciudate cum ar fi depresia de weekend sau holiday, sau depresia de non-shoping sau despre depresia existenţială, nouăgenă, care apare ca din senin şi fără niciun fel de cauză reală. Denumirea medicală pentru starea de tristeţe, este cea de depresie, care vine de la

8

cuvântul latin depresio,-onis = coborâre, cădere, scufundare şi descrie foarte bine stările contradictorii pe care le trăieşte persoana încercată de această patimă. Organizaţia mondilă a sănătăţii identifică în diagnosticarea depresiei o aşa numită triadă negativă sau 3 sintome generale, după care ne putem da seama de apariţia unui episode depresiv: •

Evaluarea autodepreciativă la adresa propriei persoane, omul înfrânt

considerându-se inutil, lipsit de valuare, incapabil şi fără şanse, un înfrânt. •

O viziune sensibilă asupra lumii care este socotită un obstacol în calea

fericirii personale. •

O viziune fatalistă şi sumbră asupra viitorului care este perceput în

culori întunecoase, lipsit de speranţă. La acestea se adaugă alte semen adiţionale din care recunoaştem gravitatea bolii: •

reducerea concentraţiei şi a atenţiei;

•

pierderea interesului şi a bucuriei;

•

atonia(slăbiciune fizică) şi ahedonia;

•

idei de vinovăţie şi inutilitate;

•

idei de autovătămare şi sinucidere;

•

tulburări de somn şi digestive, sexuale.

Dacă cele 3 sintome generalepersistă mai mult de 3 săptămâni, este cazul solicitării unui ajutor de specialitate (psihiatru sau duhovnic). Statisticile medicale consideră că depresia este de 3 ori mai răspândită la femei decât la bărbaţi, însă rata de succes în suicid datorat depresiei este mult mai mare la bărbat. Lupta împotriva duhului tristeţii

9

Sf. Părinţi ne recomandă în lupta noastră împotriva acestui duh viclean următoarele remedii duhovniceşti: •

Cunoaşterea efectelor nefaste ale acesteia.

•

Nevoia de ajutor (HELP).

•

Descoperirea frumuseţilor şi culmilor vieţii umane.

•

Filozofia vieţii sau justa înţelegere asupra bucuriilor şi necazurilor vieţii.

(compararea cu alţii, mergerea într-un spital) – extra! •

Bucuria de a fi creştin.

•

Credinţa statornică în ajutorul şi purtatea de grijă a lui Dumnezeu.

•

Optimismul creştin.

•

Spovedania, exteriorizarea sau descoperirea gândurilor.

•

Rugăciunea personală şi comunitară, cultul bisericesc. Sf. Ioan Scărarul

numeşte rugăciunea serure împotriva deznădejdii. •

Lecturi duhovniceşti din Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi.

•

Frecventarea şi solicitarea sfatului de la Părinţi care au darul liniştirii

duhurilor. Fericitul Augustin, întâlnindu-se cu un prieten greu încercat care îşi pierduse toată agoniseala şi familia i-a zis: Roagă-te şi mergi mai departe, la capătul drumului se află Hristos.

Mânia Sfinţii Părinţi ai spiritualităţii răsăritene consider că dintre toate păcatele şi patimile, mânia îl apropie cel mai mult de animalitate prin iraţionalitatea ei. Spiritualitatea ortodoxă vorbeşte şi despre o mânie a lui Dumnezeu în sensul pedepsei pentru păcatele

10

pe care omul le săvârşeşte, însă ceea ce o caracterizează este pe de o parte dreptatea, iar pe de alta îndelunga-răbdare şi bunătatea. Mânia omenească despre care vorbeşte ascetica ortodoxă poate fi bună sau mântuitoare atunci când luptă împotriva păcatelor, însă este păcătoasă şi vrednică de osândă atunci când este îndreptată asupra altor lucruri şi personane. Mânia poate fi exprimată în afară prin gesture sau cuvinte, sau poate exista în sufletul omului şi atunci acesta se aseamănă unei mări sau unui ocean în frământare sau furtună. Lupta împotriva acestei patimi este una dificilă şi presupune în primul rând eliminarea sau suprimarea pornirilor furioase a acceselor de mânie. Aceasta înseamnă că (1)în momentul în care suntem tulburaţi de acest duh viclean să avităm să spunem ceva sau săreacţionăm instinctive. Cea de-a doua etapă a luptei împotriva acestei patimi este (2)temperarea acceselor lăuntrice de furie prin supravegherea gândurilor şi a trăirilor noastre lăuntrice şi prin conducerea lor într-o direcţie pozitivă. Un alt lucru foarte eficient în controlul acestei patimi îl constitue (3)ceea de Sf. Părinţi numesc tresvie sau nepsis, adică discernerea asupra tuturor mişcărilor trupeşti şi spirituale, şi conducerea acestora către o finalitate duhovnicească. Deasemenea atunci când mania noastră izbigneşte dintr-o fustrare sau nedreptate pe care ne-a pricinuit-o aproapele, (4)Sf. Părinţi ne recomandă să nu încercăm să ne facem singuri dreptate, ci să ne rugăm lui Dumnezeu şi să-I lasăm Lui judecata şi evaluarea, răsplata sau osânda. Spre deosebire de judecata noastră care este una parţială şi contextuală, Dumnezeu cunuaşte mai bine ca oricine sufletul omului şi chiar atunci când întărzie pedeapsa nedreptăţilor evidente, arată dragoste şi speranţă de întoarcere a celui păcătos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune chiar că un bun creştin nu are niciodată duşmani, chiar dacă nu toţi îl iubesc pe el, el îl priveşte pe toţi cu dragoste şi iertare. Singurul duşman al unui bun creştin este de fapt vrăşmaşul lui Hristos Dumnezeu, diavolul. Pe cei care ne vor, sau ne fac răul treb să-I privim spune Sf. Ioan, ca pe nişte doctori trimişi de Dumnezeu în viaţa noastră pentru a ne vindeva de acestă patimă. Prin intermediul acestor

11

oameni, avem şansa să ne descoperim patimile necunoscute ale noastre sau să le vindecăm pe cele bine tăinuite sau scoase astfel la iveală. Până însă să reuşim acest lucru de mare folos în lupta noastră împotriva patimii mâniei este dobândirea convingerii şi îngăduinţa faţa de cel ce ne-a făcut rău, ca faţă de un om bolnav. Fiecare dintre noi avem boli nevăzute sau tainice, iar pe un astfel de om să-l consideri bolnav de boala care se numeşte a nu mă putea iubi pe mine. Poate că şi noi dacă am ieşi în întâmpinarea lui şi am face mai multe pentru el, l-am ajuta să se elibereze de această boală. Mijlocul cel mai efficient de luptă împotriva mâniei este virtutea opusă, blândeţea. Sf. Ioan Scărărul spune că sufletul omului bland este tronul dumnezeirii, în timp ce sufletul mincinosului este sălaşul demonilor. Pe treptele cele mai înalte ale vieţuirii creştine, lupta împotriva mâniei înseamnă a nu ne supăra nici pentru cause drepte nici pentru cause nedrepte, a le acoperi pe toate cu bunătate şi blândeţe, sau cum spun Părinţii patericului să primim la fel ocara ca şi cinstea. Îndemnul creştin de a ierta de 70 de ori câte 7 celor care ne greşesc, nu înseamnă ca în limbajul mathematic de 490 ori, ci în limbajul duhovnicesc, care înseamnă să iertăm la infinit, adică să nu ne poată greşi ceilalţi, atât cât avem noi puterea să iertăm.

Trândăvia (akedia) Instinctul de repaos, nevoia de odihnă şi relaxare, sunt înscrise în firea omuluica afecte neprihănite şi nevinovate. Însă exagerarea acestora, introduce foarte uşor patima trândăviei. Omul contemporan caută confortul, civilizaţia, relaxarea, hobby-ul, s-a născut şi o disciplină ergonomia care îl învaţă cum să ajungă mai simplu şi mai repede la rezultatele dorite cu un consum minin de energie.Toate acestea însă trădează adeseori prezenţa patimii trândăviei (lacebunita).Şi s-ar părea că dintre toate activităţile umane

12

unele mai solicitante decât altele cel mai mult ne oboseşte statul degeaba/ trândăvia. Motivaţia este cel mai important lucru într-o activitate. Duhul akediei pe care l-a denunţat în scrierile sale Evagrie Ponticul (duhul amiezii) este o patimă foarte vicleană şi se ascunde uneori sub forma virtuţilor contrare(dorinţa de alternare a activităţilor, dorinţa de mutare , de schimbare, dreptul la odihnă, iluzia agendei supraîncărcate sau a lipsei de timp fizic.). Toate acestea însă trădează golul sufletesc al omului, platitudinea vieţii sale şi lipsa de procupare în a-şi fructifica eficient fiecare clipă a vieţii sale. Trândăvia este expresie a patimii flaftiei (iubirea păcătoasă de noi înşine) şi de cele mai multe ori este provocată de alte patimi, precum lăcomia, desfrânarea, tristeţea sau mândria. Atunci când se manifestă în plan spiritual ea îmbracă forma nepăsării faţă de nevoinţele ascetice, care sunt socotite a fi surse ale disconfortului, prin eliminarea pravilei şi prin reducerea până la absenţă a rugăciunii. În lupta împotriva acestui duh Sf. Părinţi ne recomandă principiul „ora et labora”, ceea ce înseamnă implicarea noastră spirituală dar şi trupească în rugăciune prin închinăciuni şi metanii, dar şi în celelalte activităţi. În credinţa ortodoxă munca este o poruncă dumnezeiască un izvor de sănătate şi un mijloc eficient de luptă împotriva păcatelor şi a patimilor. În acest sens Sf. Ap. Pavel ne recomandă să răscumpărăm timpul, adică să încercăm să dăm fiecărui moment al vieţii prezente o semnificaţie şi un cont duhovnicesc pentru care să fim vrednic de răsplată din partea lui Dumnezeu. Foarte util ne este sa ne alcătuim un universde aşteptare, adică să nu trăim la voia întâmplării ci să încercăm să elaborăm proiecte pentru viitorul apropiat, dar şi pentru cel îndepărtat şi să încercăm şi să le împlinim cu maximă consecvenţă. De asemenea, este f.util ca la anumite intervale de timp să ne evaluăm material şi spiritual văzând în ce măsură ne-am apropiat/ îndepărtat de obiceiurile propuse. Viaţa creştină este o permanentă luptă împotriva răului, un adevărat război nevăzut, iar creştinul este un adevărat ostaş care nu are decât arareori odihnă în această

13

luptă tainică împotriva duhurilor răutăţii, ceea ce înseamnă că dorinţa sa de îmbunătăţire duhovnicească înseamnă în acelaşi timp o lovitură grea dată trândăviei.

Slava deşartă şi mândria Acestea sunt categorisite ca fiind păcate mai rafinate, specifice de obicei celor mai sporiţi duhivniceşte- „patimi spirituale sau de catifea.” Sfinţii Părinţi le tratează adeseori destinctiv, considerând că ele alcătuiesc o jurcă întinsă cu trei coarne: părerea de sine; slava deşartă şi mândria. În firea omului există un sentiment de respect, de preţuire de sine, iar acest fapt este legitim din mai multe considerente. În primul rând datorită vocaţiei speciale a omului care a fost creat în mod special de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Pe de altă parte Sfântul Vasile cel Mare spune că dintre vieţuitoarele existente, doar omul se deosebeşte de celelalte prin însăşi poziţia sau ţinuta sa verticală, ca unul care e îndreptat spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi că denumirea de om in lb. greacă αντροπος părovine de la prepoziţia „ αν”- în sus şi τροπος- loc, poziţie, adică omul este o creatură, o fiinţă care e îndreptat prin însăşi constituţia sa fizică spre Dumnezeu, aflându-se întrun urcuş neîncetat, într-o epectază catre Părintele său ceresc. Omul a fost definit ca „inel de legătură între lumea materială şi cea spirituală” În acelaşi timp omul are datoria să se preţuiască pe sine şi calitatea sa de preot şi de rege a lumii pe care Dumnezeu a creat-o din infinita Sa bunătate şi i-a oferit-o omuluica pe un mediu al desăvârşirii sale, ca o scară către Împărăţia cerurilor. Chiar şi numai pe aceste considerente omul trebuie să-şi conştientizeze rolul săuîn lume şi vocaţia sa spirituală, ceea ce echivalează cu sentimentul propriei valori (nu există o persoană care nu are daruri, ci nu le conştientizează sau nu le pune în lucrare). Atunci, însă, când omul interpretează păcătos şi pătimaş demnitatea sa, considerând calităţile sale a-i aparţine în mod exclusiv, adică atunci când se mândreşte cu aceste daruri şi ajunge să-l dispeţuiască pe aproapele său, sentimentul acesta capătăun aspect patologic transformându-se în patima slavei deşarte şi a mândriei.

14

Spiritualitatea ortodoxă distinge o mândrie datorată darurilor materiale sau naturale: frumuseţea reală/ închipuită, puterea chibzuinţei, duhul iubirii de stăpânire ş.a. Alţii se pot mândri cu darurile lor intelectuale, native: inteligenţa, memoria, imaginaţia sau daruri dobândite prin osteneală: învăţătura înaltă, o bună stăpânire a limbii străine, talentul de a vorbi/ a scrie ori ambiţii în domeniul economic, intelctual, profesional şi chiar spiritual. Aceiaşi Sf. Părinţi identifică o mândrie în raport cu Dumnezeu care poate avea forma revoltei direct împotriva Lui, aşa cum au făcut îngerii răi sau se poate manifesta prin tăgăduirea ajutorului dumnezeiesc şi îngâmfare. În raport cu semenii, patima slavei deşarte se manifestă prin nevoia bolnavă a celui stăpânit de ea de a se compara cu alţii, cmparaţie în urma căreia el se înşeală pe sine şi-l desconsderă pe aproapele său. Alt forme ale slavei deşarte: criticismul, grandomania, autosuficienţa, aroganţa, perfectismul, populismul. Această patimă este cea mai înfierată de către Sfinţii Părinţi. Sfinţii Părinţi vorbesc de o mândrie mirenească, legată mai ales, de darurile naturale/ materiale şi una călugărească legată de calităţile duhovniceşti şi spirituale, precum şi de o mândrie a începătorilor şi alta a celor sporiţi duhovniceşte. Învăţătura ortodoxă acordă o mare valuare şi preţuire fiecărei persoane umane spunând că nu există om care să fie lipsit deplin de daruri. Fiecare dintre noi primim prin Sf. Taină a Mirungerii, în mod deplin şi neîmpărţit harul dumnezeiesc sfinţitor şi desăvârşitor şi multitudinea de daruri în care acesta rodeşte, fiind toate depozitate în chip potenţial în chipul lui Dumnezeu din adâncul de taină al sufletului nostru. Atunci când într+un dialog sau convorbire cu o persoană auzim repetându-se în mod ostentativ pronumele personal „eu” este un indiciu f. clar asupra faptului că în sufletul acele persoane patima mândriei se simte ca la ea acasă. Conduita adevărat creştină presupune acoperirea darurilor sale cu frumosul veşmânt al smeritei cugetări, singura virtute despre care Sfântul Ioan Scărarul spune că: nu poate fi umilită sau ruşinată de diavoli. Un bun creştin nu caută niciodată să epateze pşrin darurile sale, ci dimpotrivă le valorifică în mod smerit, spre slava Dăruitorului şi spre folosul duhovnicesc general.

15

Smerenia nu este egală cu depersonalizarea. Creştinul trebuie să se bucure dacă nu îi sunt recunoscute calităţile aici pe pământ, căci îi vor fi răsplătitie în viaţa cealaltă. Dintre mijloacele de luptă cele mai eficiente împotriva acestui duh viclean, Părinţii cei duhovniceşti ne recomandă în principal următoarele: 1.

A face filosofia vieţii; a înţelege că toate bunurile materiale, ba chiar şi

demnităţile, titlurile, onorurile nu ne însţesc în lumea cealaltă pentru că înaintea morţii bogatul şi săracul, împăratul sau ostaşul sunt aceiaşi. 2.

Lupta împotriva patimei filaftiei.

3.

Cunoaşterea intimă de sine, în sensul conştientizării slăbiciunilor şi

imperfecţiunilor personale. 4.

Recunoaşterea ajutorului lui Dumnezeu fără de care nu putem face nimic

în viaţă 5.

Conştientizarea nimicniciei vieţii, a modului umili la existenţă şi plecăm

smeriţi din viaţă. 6.

Cugetarea la urmările nefaste ale acestei patimi: pierderea comuniunii cu

semenii şi părăsirea harului; 7.

Fuga de lux, de pompă sau de laudă;

8.

Bunăvoinţa şi preţuirea faţă de semenii noştri prin evitarea poliloghiei, a

clevetirii, judecării sau bârfei 9.

Meditarea la pilda desăvârşită de smerenie a Mântuitorului Hristos :

„Învăţaţi de la Mine...” Mândrul nu e liniştit atunci când nu-i sunt recunoscute valorile. 10.

Rugăciunea stăruitoare către Dumnezeu şi pocăinţa sinceră pentru

slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre morale;

16

11.

Dobândirea virtuţii smeritei cugetărişi nu doar în cele exterioare: ţinută,

comportament, îmbrăcăminte, ci în viaţa duhovnicească sau lăuntrică.

Răbdarea necazurilor cu nădejdea Cuviosul Paisie Aghiositul spunea că paşaportul spre rai are neapărată nevoie de viza încercărilor sau a pătimirilor. Experienţa duhovnicească demonstrează aşadar, că drumul sau calea mântuirii este una strâmtă şi cu lacrimi, pătimirile, încercările, bolile sau suferinţele făcând parte, în mod obligatoriu, din condiţia umană. Realitatea demonstrează că nu există în viaţă prezentă, persoane care să fi avut parte de la naştere la moarte, doar de necazuri şi încercări, după cum nu există nici persoane de când s-au născut până au murit să nu fi gustat din cupa suferinţelor. Pe undeva în viaţa omului, bucuriile şi necazurile se împletesc astfel încât încercările prezente, dacă sunt întelese şi suportate în chip duhovnicesc, devin izvoare de bucurie după cum şi reuşitele actuale, dacă nu sunt primite cu recunoştiinţă faţă de Dumnezeu se pot transforma în încercări şi suferinţe. Un înţelept contemporan spunea că există atâta durere în lume, încât aproape toate cărţile scrise ar trebui să fie despre suferinţă şi răbdarea ei. Suferinţa aşadar este parte constitutivă a existenţei umane, având drept cauză păcatele personale. Sfântul Chiril al Ierusalimului spunea că fiecare dintre noi ne alegem personal suferinţa în momentul în care săvârşim păcatul. Aceasta înseamnă că la păcate mici, trebuie să ne aşteptăm la pedepse mici, iar la păcate grele trebuie să ne aşteptăm la dureri înspăimântătoare. Extra: Când nu te doare ceva, înseamnă că Dumnezeu nu te-a uitat! Shiller: Sufletele mari rabdă în tăcere! Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că încercările sau suferinţa din această viaţă sunt un fel de foc curăţitor prin care ne spălăm păcatele, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte încercările toiagul judecătorului: Bucură-te pentru necazurile acestea mici şi trecătoare pentru că prin ele te-ai izbăvit de cele viitoare şi veşnice.

17

Spiritualitatea ortodoxă ne învaţă că, cel mai adesea, necazurile umane au drept cauză neorânduiala vieţii şi păcatele personale, acestea (suferinţele) sunt direct proporţionale cu păcatele sau virtuţile fiecăruia, astfel încât cei mai încercaţi sunt cei mai păcătoşi, iar pe de altă parte cei mai sporiţi duhovniceşte. Sfântul Isaac Sirul consideră că încercările sunt neapărat trebuitoare omului indifferent de starea sa duhovnicească şi că acela care fuge de necazuri, fuge de virtute. La cei sfinţi, însă spune Sfântul Părinte, necazurile răsar la tot pasul şi sunt mult mai înfricoşătoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că pe Dumnezeu îl putem cunoaşte pe trei căi: •

prin creaţie sau lumea pe care a zidit-o;

•

prin pronie sau purtarea ta de grijă, prin darurile pe care ni

le oferă; •

prin judecată sau încercările pe care le trimite celor care nu

L-au descoperit pozitiv prin una din cele două căi. Necazurile, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, constituie o cale dureroasă prin care conştientizăm existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, şi ele se înfing ca nişte cuie în propria noastră fiinţă. Încercările şi suferinţele constituie mijlocul cel mai eficient prin care ne probăm dragostea faţă de Dumnezeu, o formă a certării iconomice a lui Dumnezeu, a doua formă de asceză, datorată lipsei celei dintâi (postul la timp). În legătură cu scopul acestor pătimiri fără de voie, Părinţii duhovniceşti ne învaţă că în funcţie de aşezarea noastră duhovnicească, ele au ca scop iniţial curăţirea de păcate, iar apoi întărirea pe calea virtuţii şi răsplata din partea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte limitele încercărilor, e bine să ştim că Dumnezeu nu ne încearcă peste puterile noastre de suportare, încercările de care avem parte în această viaţă sunt în limitele firii. Pe măsură ce omul le primeşte ca venind de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, se lărgeşte şi capacitatea de a le accepta şi suporta.

18

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre un folos al încercărilor prin care omul îşi vede propriile slăbiciuni, se smereşte, îşi conştientizează neputinţele sale şi ajutorul lui Dumnezeu , se exersează în răbdare şi se curăţeşte de întinăciune. Fiecărei încercări sau suferinţă omul trebuie să-i găsească un sens, să se întrebe de ce a venit asupra lui, care este cauza, ce vor să-i arate şi care este calea uşurării lor, din punct de vedere sufletesc măcar. Aceasta înseamnă pentru Sfinţii Părinţi a face filozofia bolii. Ascetica ortodoxă hotărăşte răbdarea necazurilor a fi o virtute importantă în drumul spre desăvârşire, după cuvintele Mântuitorului în lume necazuri veţi întâlni dar Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Chiar şi denumirea de pacient vine din latinescul patientia, care înseamnă răbdare. Boala este un canon pe care omul trebuie să-l respecte, primindu-l cu speranţă în ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul (Filocalia 10, Despre suferinţă) recomandându-ne să primim suferinţele cu nădejde şi cu răbdare, spune că răbdarea înjumătăţeşte durerea. Dimpotrivă dacă în suferinţă cârtim, clevetim sau ne împotrivim voii lui Dumnezeu, nu facem decât singuri să ne îngreunăm povara. Viaţa omului duhovnicesc (Părintele Stăniloae) se desfăşoară de pe dealul bucuriilor în văile necazurilor, însă pe toate, adevăratul creştin le primeşte cu un surâs duhovnicesc. Bucuriile prin credinţă devin mai înalte şi mai curate, după cum şi necazurile prin răbdare sunt mai suportabile pentru că el a dobândit în faţa acestora, tăria stâncii în faţa valurilor vieţii. Prin urmare, calea primirii tuturor încercărilor din viaţă nu o constituie deznădejdea spre osândă, ci pocăinţa şi răbdarea spre mântuirea sufletului. În toate suferinţele noastre este bine să încercăm să ne comparăm cu alţii, cu unii cărora le merge mai bine, mai împliniţi spiritual pentru a dori să progresăm, apoi în încercările noastre să ne comparăm şi cu alţii mult mai încercaţi ca noi, şi înţelegându-le suferinţa vom ajunge să purtăm încercările personale cu mai multă nădejde şi răbdare.

Frica de Dumnezeu şi gândul la moarte în spiritualitatea filocalică

19

Părinţii duhovniceşti vorbesc mai întâi de o frică sau de o teamă de lume. Este acea angoasă sau spaimă izvorâtă din teama pătimaşului de a nu îşi putea împlini dorinţele sale cu privire la lume şi lucrurile ei. Sfântul Maxim insistă asupra caracterului pătimaş al acestei frici. Păcatul constă în îndumnezeirea lumii şi în consecinţă, în satisfacerea iraţională a dorinţelor omului. Omului pătimaş lumea nu i se descoperă în raţiunile ei, şi nu este o cale de înaintare spre Dumnezeu. Pentru că nu-i înţelege raţionalitatea omul pătimaş se alege cu o îndoită teamă: de obiectul căutat şi de negăsirea lui sau de înşelarea aşteptărilor sale cu privire la acel lucru. În schimb omul duhovnicesc a depăşit logică primită, iar contemplarea raţiunilor creaţiei devine cale de apropiere şi de înaintare în viaţa virtuoasă. Pentru omul duhovnicesc frica de lume este înlocuită de consumarea euharistică a creaţiei. şi de frica lucidă de a nu fi ajutat să-şi împlinească toate potenţele ei imprimate de Dumnezeu prin creaţie. Omul nu se mai scufundă în lume, nu se mai pierde în ea, ci se înalţă împreună cu ea spre Dumnezeu într-o liturghie cosmică. Spre deosebire de spaima provocată de lume, frica de Dumnzeu este o forţă spirituală pozitivă, izvorâtă din căinţa sinceră. În ceea ce priveşte temerea de Dumnezeu, Părinţii asceţi consideră că este rodul credinţei şi primul dar pe care îl dobândeşte credinciosul, prima poruncă, sau începutul virtuţii.Sfântul Petru Damaschinul spune că dacă A« cineva ar trăi în cer, dar nu ar avea în suflet această temere, nu-i va folosi la nimic vederea celor spirituală. Sfântul Isaac Sirul îndeamnă : A« Înţelepţeşte-te şi pune în călătoria ta drept temelie frică de Dumnzeu, şi în puţine zile te vei aşeza la poartă Împărăţiei A»/ Sfinţii Părinţi ai Filocaliei vorbesc despre trei feluri de temeri sau trei temeri 1.una izvorâtă din mânie 2. alta a începătorilor 3. a desavarsitilor Cea dintâi se manifestă ca o tulburare, un cutremur şi un zbucium iraţional însoţind patima mâniei. Celelalte două forme de temere de Dumnzeu au legătură directă cu viaţa duhovnicească. Frica începătoare este numită a păcatelor. Ea echivalează cu o

20

conştientizare a propriei vieţi duhovniceşti, a rătăcirilor şi a căderilor proprii. Ea se naşte prin aşteptarea pedepsei pentru greşeli. Frică celor desăvârşiţi izvorăşte din dorinţa omului care îl cunoaşte pe Dumnezeu a nu pierde iubirea Lui. Aceasta este specifică drepţilor, ea nu mai fiind teama robului faţă de stăpân, frica de pedepse pentru păcat, ci este dragostea şi grija fiului de a nu mai provoca tristeţe şi supărare Tatălui Iubitor. Ea este trăirea măreţiei covârşitoare şi a iubirii infinite faţă de Dumnezeu. Cel ce dobândeşte această frică se afla în imediata apropiere de Dumnezeu Însuşi. Frica de Dumnzeu înlătură frică de lume, şi cu cât lepădarea de lume este mai mare, cu atât dragostea în cele iubitoare este mai mare. Frica de Dumnezeu cea curată şi mântuitoare se dobândeşte prin cercetarea sufletească, prin pocăinţa neîncetată, prin amintirea morţii şi amintirea chinurilor ei. În ceea ce priveşte moartea omului, ea este înţeleasă ca o stavilă în faţă păcatului. Moartea este punctul culminant, legea firii imposibil de evitat. Viaţa pământească pentru că are un început are şi un sfârşit al ei, dar pentru omul credincios adevărata viaţă începe la sfârşitul celei pământeşti. În acest sens timpul vieţii pământeşti este un timp al desăvârşirii. Ea devine antici părea vieţii veşnice, iar moartea se transformă astfel într-un factor pozitiv dătător de viaţă. Realitatea morţii este anticipată în această lume prin experienţa necazurilor sau a suferinţelor şi de aceea atitudinea în faţă ei trebuie să fie una ascetică, duhovnicească. Pentru părinţii filocalici, gândul la moarte , la frica gheenei şi la dragostea împărăţiei sunt absolut necesare progresului duhovnicesc. Cel ce îşi aduce aminte de moarte, este moarte în fiecare zi păcatului, în timp ce negândirea la moarte devine cauza tuturor căderilor noastre, făcându-ne groapă răutăţilor. Aşadar gândirea la moarte naşte plânsul , îndeamnă la înfrânare de la toate , fiind stăruitoare la rugăciune şi păzitoarea inimii. Sfântul Antonie cel Mare consideră că cel mai mare dintre roadele acesteia este dobândirea nemuririi. Moartea de o va avea omul în minte, nemurire îi este, iar neavandu-o în minte, moarte îi este. Sfântul Isaac Sirul recomanda : A« Fii ca un mort în viaţă ta ca să vietuiesti după moarte A». Sfantrul Ioan Scărarul face o distincţie între frică şi temerea de moarte. În timp ce frică de moarte este o însuşire firească intrată în frică omului prin păcatul delor dintâi. Temerea de Moarte este semnul păcatelor nepocaite. Dar această frică firească se

21

deosebeşte de cea potrivnica . Efectul ei nu este angoasă sau tristeţea, ci pocăinţa , nădejdea şi mângâierea dumnezeiască. Sfântul Maxim la rândul sau vorbeşte despre o temere curată şi una necurată. Prin urmare , gândul la moarte şi pedepsele pe care le vor primi cei păcătoşi trebuie să fie un îndemn spre pocăinţa neîncetată şi să însoţească toate faptele noastre. Prin această lucrare duhovnicească rolul vieţuirii omului devine un mormânt înainte de mormânt, el moare lumii şi moare sieşi şi transformă viaţă moartă pe care o trăieşte într-o moarte vie. Această cugetare la moarte va fi pentru noi o autocunoaştere, o vedere duhovnicească a lăuntrului nostru pătimaş sau virtuos iar acolo unde există dorinţa sinceră de desăvârşire ne aduce o hotărâre reală şi irezistibilă de îndreptare a vieţii.

Taina pocăinţei sau botezul lacrimilor Experienţa umană demonstrează existenţa păcatului şi a căderii ca una dintre cele mai dramatice ale vieţii. Nu există în lumea aceasta om fără de păcat şi prin urmare nu poate exista mântuire fără pocăinţă. Mărturisirea sau spovedanie fie ca Sfântă Taină a Bisericii, fie ca destăinuire a gândurilor se întemeiază pe această realitate dramatică, căderea şi nevoia de ridicare. Sf Ioan Evanghelistul socoteşte că A« Acela care spune că nu are păcat, pe el însuşi se înşeală şi adevărul nu este la el A», iar într-o frumoasă rugăciune spunem despre Dumnezeu că numai El este fără de păcat. Viaţa omului se desfăşoară între aceste două limite, căderea şi ridicarea, păcatul şi pocăinţa. În cuvintele duhovniceşti ale Sfântului Petru Damaschin întâlnim următoarea zicere : A« Ai căzut, ridica-te, ai căzut iarăşi, ridica-te iarăşi, şi din nou ai căzut, ridica-te din nou dar niciodată să nu îţi pierzi încrederea în doctorul şi tămăduitorul sufletelui tău A». Sfânta Scriptură ne spune că mântuirea stă într-un …………..,iar părinţii cei duhovniceşti de odinioară spuneau că acela care vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne da următorul sfat “Ascultă cuvântul părinţilor tăi şi vei trăi în odihnă” iar Sfântul Ioan Scărarul spune ca la judecata de apoi 22

nu vom fi învinuiţi pentru că nu am săvârşit minuni , că nu am înviat pe cineva din morţi sau că nu am avut darul teologiei, dar vom da negreşit socoteală că nu ne-am plâns păcatele noastre. Prin urmare experienta eliberarii de povara pacatelor personale este una fundamentala pentru mantuire, si capabila sa alunge din sufletul omului framantarea si tristetea, zbuciumul si deznadejdea. In calea sa spre mantuire , sufletul are de invins trei ispite sau capcane dracesti : mandria , neincrederea si rusinea. In acelasi timp omul are nevoie de un duhovnic din mai multe motive : niciodata nu ne cunoastem deplin pe noi insine, ci avem nevoie de un director de constiinta, de un parinte duhovnicesc capabil sa ne ajute sa ne autodescoperim. Judecata noastra la adresa propriei persoane este totdeauna supusa subiectivitatii pentru ca noi ne privim cu foarte multa blandete din interior, iar pentru a fi inlaturat pacatul terbuie mai intai cunoscut si demasca in mod obiectiv. Pe de alta parte pacatul si patimile intuneca mintea si sufletul omului pana la abolirea discernamantului, astfel incat de multe ori patimasii ajungi sa considere caderile lor un lucru apropae obisnuit si nu chiar atat de rau. Nu in ultimul rand drumul spre mantuire este unul dificil si anevoie de parcus, iar omul nu-i cunoaste pe de-o parte nici ispitele sau obstacolele iar pe de alta parte nici locurile de odihna. Teologia vorbeşte despre etape generale ale mărturisirii anume : -conştientizarea păcatului -mărturisirea propriu -dezlegarea -împlinirea canonului Agapie Criteanul, autorul Mântuirea Păcătoşilor, vorbeşte despre un decalog spovedaniei mântuitoare adică despre zece însuşiri ale unei spovedanii adevărate : 1.

Să fie simplă şi scurtă

2.

Să fie smerită

23

3.

Să fie adevarată

4.

Să fie grabnică

5.

Să fie lamurită

6.

Să fie făcută cu ruşine

7.

Să fie intreagă

8.

Să fie tainică

9.

Să fie tângâietoare sau cu lacrimi

10.

10.Sa fie hotaratoare sau gata in a implini canonul În viaţa creştină o importanţă capitală o are parinele duhovnicesc sau duhovnicul

nostru. Sfântul Ioan spun este este foarte greu îţi un dascăl încercat neamgatior odată aflat acesta, trebuie primi noastrea pe omul lui Dumnzeu trimis. Dintre calităţile unui duhovnic iscusit , Sfinţii Părinţi fac referire la cunoştinţele, religioase teologice, la ortodoxia credinţei , sfinţenia vieţii . Alături de acestea el trebuie de-a dovadă de dragoste, de răbdare, blândeţe discernământ. Lucrările de Spiritualitate

vorbesc despre nişte datorii pe care părintele

duhovnicesc le are faţă de ucenicii : 1.să -i primească 2.Să-i asculte cu răbdare, bunătate blândeţe 3.Să se roage pentru ei 4.Să le de-a canonul potrivit funcţie de sex, activitate, sănătate În acelaşi timp fii duhovniceşti au următoarele datorii faţă de duhovnicii lor : 1.

sa isi caute un parinte duhovnicesc

2.

sa il pastreze

3.

sa ii ramana fidel

4.

sa il asculte

5.

sa il iubeasca si sa il respecte

6.

sa se roage pentru mantuirea lui

24

Taina Sfintei Spovedanii trebuie transformându-se

să se permanentizeze creştinului

într-o pocăinţă neîncetată pentru păcatele. Sfântul Ioan Scărarul

spunea a găsit adâncul plânsului mângâiere.

25