Curs Literatura Educatori Def (FD) [PDF]

Zitiervorschau

CURS LITERATURA DEFINITIVAT EDUCATORI 2021 PROGRAMA CURS 1. CREATIA POPULARA a) Genul liric – lirica populara - Colinde - Proverbe, zicatori, ghicitori - Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori) b) Genul epic - Basmul: Greuceanu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, Praslea cel voinic si merele de aur 2. CREATIA CULTA a) Genul epic - Fabula: Jean de La Fontaine – Greierele si furnica. Grigore Alexandrescu – Oglindele - Legenda: Calin Gruia – Povestea florii-soarelui, Eugen Jianu – Legenda ghiocelului/ Legenda buburuzei - Basmul: Mihai Eminescu – Fat-Frumos din lacrima; Ion Creanga – Povestea lui HarapAlb; Basmul modern: Carlo Collodi – Pinocchio; Lyman Frank Baum – Vrajitorul din Oz.; Joseph Jacobs – Jack si vrejul de fasole - Povesti: Ion Creanga - Fata babei si fata mosneagului / Punguta cu doi bani; Ioan Slavici – Doi feti cu stea in frunte; Hans Christian Andersen – Ratusca cea urata; Fratii Grimm – Alba ca Zapada; Charles Perrault – Scufita Rosie - Povestirea: Emil Garleanu – Gandacelul; Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe/ Capra cu trei iezi; Octav Pancu Iasi – Iedul cu trei capre; Barbu Stefanescu-Delavrancea – Bunicul/ Bunica; Mihail Sadoveanu – Dumbrava minunata; Eric Carle – Vrei sa fii prietenul meu?, Omida mancacioasa; Sigrid Laube - Balul florilor; David Mckee – Elefantul Elmer; Ion Creanga – Mos Ion Roata si Unirea; Dumitru Almas – Povestiri istorice - Schite: I.L.Caragiale – D-l. Goe…/ Vizita… - Romanul pentru copii si despre copii: Ion Creanga – Amintiri din copilarie; Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer/ Aventurile lui Huckleberry Finn; Antoine de Saint-Exupéry – Micul print

b) Genul liric - Poezia despre copilarie: George Cosbuc – Iarna pe ulita, La oglinda/ La Pasti; Elena Farago – Sfatul degetelor - Poezia despre natura si vietuitoare: Mihai Eminescu – Revedere, Somnoroase pasarele; Vasile Alecsandri – Pasteluri; Tudor Arghezi – Zdreanta/ Talharul pedepsit; George Toparceanu – Balada unui greier mic/ Gospodina; Elena Farago – Catelusul schiop/ Gandacelul

1

Genuri literare Genul epic Definitie - Opera epica este opera literara in care autorul isi exprima sentimentele, gandurile si ideile in mod indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor. Caracteristicile operelor epice    

Autorul isi exprima indirect ideile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Are o actiune ce poate fi prezentata pe momentele subiectului literar si anume: expozitie, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamantul. Are personaje care savarsesc actiunea. Personajele sunt fictive, insa pot parea de multe ori reale si sunt rodul imaginatiei autorului. Este prezent autorul. Se poate observa prezenta naratorului prin folosirea verbelor la persoana a III-a (narator obiectiv) si persoana I (narator subiectiv).



Modul de expunere specific genului epic este naratiunea, folosita in relatarea faptelor ori evenimentelor in ordine cronologica. Naratiunea este completata si de descriere si dialog, iar uneori si de monologul interior, atunci cand sunt povestiri de tip jurnal la persoana I. Rolurile modurilor de expunere intr-un text epic



Naratiunea are rolul de a dezvolta firul epic, mai exact de a relata ori prezenta intamplarile. Descrierea este folosita in expozitie in prezentarea cadrului si descrierea atmosferei, locul si timpul actiunii.

 



Dialogul are rolul de a caracteriza indirect, cu ajutorul limbajului, personajele. Dialogul asigura un dinamism aparte povestirii, prin schimbul de replici dintre personaje. Monologul interior este o modalitate specifica prozei, atunci cand un personaj analizeaza propriile stari sufletesti. Vorbirea personajului cu sine insusi.

Speciile genului epic in proza : Anecdota; Autobiografie; Basm; Biografie; Jurnal; Memorii; Mit; Nuvela; Parabola; Povestire; Roman; Schita. Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare si culte, in proza ori versuri, acolo unde ideile autorului sunt exprimate in mod indirect prin intermediul actiunii si al personajelor implicate in derularea evenimentelor ce sunt plasate intr-un anumit timp si spatiu. Modul de expunere predominant al genului epic este naratiunea. Genul liric Genul liric cuprinde operele literare unde autorul isi exprima ideile, gandurile si sentimentele prin intermediul eului liric. In acest gen domina viziunea si transfigurarea artistica, iar autorul apeleaza la tehnici aluzive si asociative pentru a-si crea un univers de mare forta de sugestie ce i se adreseaza sensibilitatii cititorului. Este genul literar al discursului subiectiv care exprima sentimentele cu ajutorul figurilor de stil si simbolurilor. Discursul genului liric este la persoana I, dar este folosita si persoana a II-a. Opera lirica poate fi culta, cu autor cunoscut, ori populara, cu caracter anonim, colectiv sau oral. Definitie - Genul liric este opera literara in care autorul isi exprima gandurile si sentimentele in mod direct cu ajutorul a numeroase procedee artistice precum figuri de stil ori simboluri artistice.

2

Opera lirica - Este o creatie literara in care autorul isi exprima gandurile, sentimentele si emotiile in mod direct, folosind un limbaj expresiv. Lirismul - Este un registru artistic, o tonalitate, care pune accent pe expresia poetica a sentimentelor personale si implicit a pasiunii. Trasaturi  Vocea autorului – se numeste si eu liric si este acea modalitatea prin care autorul isi exprima trairile. Eul liric poate fi subiectiv, atunci cand in text apar marcile subiectivitatii eului precum adjective pronominale ori verbe si pronume la persoana I, ori obiectiv, atunci cand in text nu apar aceste marci, ci forme pronominale si verbe la persoana a III-a.  Accentul – va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, starilor sufletesti si trairilor si este caracterizat de stari precum: dragoste, dor, melancolie, tristete, extaz, teama, admiratie, etc.  In textul liric este remarcata si varietatea figurilor de stil si a imaginilor artistice precum metafore, hiperbole, enumeratii, comparatii, hiperbole, epitete, imagini olfactive, auditive, etc. 

Creatia lirica – este o confesiune permanenta a eului liric, o dezvaluire a sensibilitatii si sentimentelor intime ale acestuia.

Lirismul este o tonalitate care pune accentul pe expresia poetica a sentimentelor personale, a pasiunii. Cuvantul ―liric‖ isi are originea in cuvantul ―lira‖, instrument muzical cu coarde, care era considerat atributul lui Apollo, inventatorul sau legendar, dar si al lui Orfeu sau Erato, muza antica a poeziei lirice si erotice. Specii ale genului liric: Elegia; Epigrama; Epistola; Oda; Pastelul; Meditatia; Satira; Pamfletul; Sonetul; Rondelul; Gazelul; Glosa; Romanta; Imnul; Doina; Idila; Haiku. Genul dramatic Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru. Operele dramatice au la baza o limitare in timp si spatiu a actiunii reprezentate, iar personajele textului dramatic comunica prin intermediul dialogului si monologului, autorul fiind prezent doar in indicatiile regizorale. Genul dramatic are trasaturi care il diferentiaza clar de alte genuri, cum ar fi modurile de expunere specifice textelor dramatice. Indicatiile scenice apar doar intre paranteze ori la subsolul paginilor si se refera la actiunea personajelor, la mimica, decor ori la gesturi. Caracteristici     

Actiunea este declansata de conflictul dramatic care consta in confruntarea a doua personaje, situatii ori idei.

Structura este specifica prin: scene, acte sau tablouri.

Replicile sunt precedate de numele personajului care le rosteste; Autorul isi face simtita prezenta doar prin indicatii scenice: Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau monologul.

Model de argumentare – genul epic Genul epic cuprinde operele literare in care ideile, gandurile, semntimentele si opiniile autorului sunt transmise in mod INDIRECT, prin intermediul naratorului, actiunii si al personajelor. Consider ca opera / fragmentul citat din opera „..........‖ (titlul) scrisa de .......... (autorul) apartine genului epic, deoarece prezinta toate particularitatile acestuia. 3

In primul rand, se remarca existenta unui fir narativ: .......... (se rezuma textul). In plus, actiunea se desfasoara intr-o ordine logica si cronologica, urmand momentele subiectului. O alta trasarura care incadreaza opera / fragmentul in genul epic este prezenta unui narator .......... (obiectiv, omniscient, omniprezent, detasat, care relateaza la persoana a III-a / subiectiv, care este si personaj, relatarea facandu-se la persoana I. In textul dat, la derularea intamplarilor paricipa personaje, precum: .......... (exemplificari din text). In al doilea rand, modul de expunere predominant este naratiunea, cu rol in inlantuirea faptelor: .......... (citat un scurt fragment de naratiune). Naratiunea se imbina cu descrierea, care contribuie la portretizarea personajului principal / la infatisarea locului: „..........‖ (se extrag din text citate semnificative pentru portretizarea personajului sau pentru infatisarea locului) sau/si cu dialogul care reda vorbirea personajelor, reprezentand, astfel, un mijloc de caracterizare indirecta. Mai mult decat atat, coordonatele temporale sau/si cele spatiale sunt prezente in text, ele oferind verosimilitate*: .......... (exemple, intre ghilimele, de indici de timp si exemple, intre ghilimele, de indici de spatiu). In concluzie, argumentele prezentate mai sus justifica incadrarea acestui text in genul epic. Demonstratie – gen liric In opinia mea / Din punctul meu de vedere, opera literara ….( titlul ) de… ( autorul) apartine genului liric, intrucat / deoarece / fiindca autorul isi exprima gandurile, ideile si sentimentele in mod direct prin intermediul eului liric si al mijloaclor de expresivitate artisitca. Un prim argument este / Pe de o parte / In primul rand, autorul isi exprima in mod direct sentimentele de …. ( tristete, melancolie, nostalgie, bucurie, fericire , dragoste , iubire , admiratie ) generate de … ( trecerea ireversibila a timpului, frumusetea naturii, o dragoste trecuta etc. ) , prin intermediul eului liric , care se tradeaza in text prin marci specifice : forme verbale si pronominale de persoana I ( exemple din text ) , interogatii retorice ( exemple ), enunturi exclamative ( exemle ) , interjectii ( exemple ) , linii de pauza . Tema poeziei este ….. , iar titlul- un element sugestiv si concentratse afla in perfecta concordanta cu mesajul poeziei , fiind alcatuit din … ( partile de vorbire respective ). Al doilea argument este / Pe de alta parte / In al doilea rand, limbajul se caracterizeaza prin expresivitate dobandita prin utilizarea figurilor de stil, dintre care se remarca epitetele ( exemple ) , comparatiile ( exemple ) etc.Acestea compun sugestive imagini artistice vizuale (exemple ) , olfactive ( exemple ), care emotioneaza cititorul. In plus , modalitatea principala de expunere este descrierea , care se imbina armonios in tesatura lirica cu monologul. (ATENTIE ! In unele opera modul principal de expunere poate fi MONOLOGUL LIRIC. ) Din punct de vedere prozodic, poezia este alcatuita din ……. strofe de tip …..… (monovers / distih / tertina / catren ) cu rima …….. ( imperecheata / imbratisata / incrucisata / monorima ) , ritm…….… ( trohaic / iambic ) si masura versurilor de …….. silabe. In concluzie , coloborand cele demonstrate putem afirma ca opera literara …. de …. este o creatie lirica . Demonstratie- genul dramatic In opinia mea, opera ………….…………(titlul), de ……………………..(numele autorului), apartine genului dramatic, in care autorul se exprima in mod indirect, prin intermediul personajelor, care sunt antrenate in derularea unor evenimente, intr-un anumit

4

timp si spatiu, creatia literara avand ca mod de expunere dominant dialogul si fiind destinata reprezentarii scenice. In primul rand, precizarea „actul......‖, „scena........‖ arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. De asemenea, inaintea fiecarei replici este indicat numele personajului care o rosteste……………………………………………………(citat in care se transmite o astfel de replica) si se remarca prezenta didascaliilor (a indicatiilor scenice), ca modalitati de interventie directa a autorului …………………………………...……..(doua exemple). In al doilea rand, modul de expunere specific este dialogul, iar prezenta acestuia impune prezenta elementelor de oralitate a stilului …………………… ……………………….... (prezentarea a trei-patru elemente de oralitate, cu citate pentru fiecare- interogatii, exclamatii, interjectii, verbe la imperativ, cuvinte in vocativ). In plus, se remarca prezenta personajelor ……………………………………… (care sunt personajele) si a unui conflict dramatic intre …………………………………….(ce forte sunt antrenate in conflict si cum evolueaza, pe scurt, acestea). In concluzie, trasaturile mai sus prezentate justifica incadrarea textului suport in genul dramatic. Analiza operelor literare Opera literara este forma pe care o ia mesajul transmis, in mod direct sau indirect, de catre creator catre potentialul receptor/cititor, concretizarea comunicarii si a autocomunicarii autorului sau, altfel spus, o „lucrare literara originala, cu valoare estetica, ce creeaza un univers imaginar propriu si coerent, valorificand intr-un grad inalt potentele limbajului artistic‖ (Anghelescu et al. 1994: 170). Opera literara se caracterizeaza prin caracterul sau informativ si formativ, prin expresivitate, conotativitate, caracter deschis si simbolic, ambiguitate, toate acestea6 conferind, de fapt, unicitate fiecarei creatii de acest tip. O opera literara poate fi prezentata/analizata prin raportare la doua coordonate esentiale:  continutul – in asociere cu genurile si speciile literare – tema, motive, subiect, personaje etc.; forma (versuri, proza, succesiune de replici in versuri/proza) Limbajul poetic este mijlocul prin care se transmite mesajul poetic, prin care se transfigureaza realitatea obiectiva, a lumii, si cea subiectiva, a creatorului, intr-o realitate unica, estetica. Limbajul poetic se caracterizeaza prin: preponderenta conotativului (vs. limbajul stiintific, caracterizat prin denotativitate), cu precizarea ca sensul conotativ este identificabil implicit, intr-un anumit context, in asociere cu semnificatiile particulare ale celorlalte elemente ale respectivului context; ambiguitate (generata si de abateri de la limbajul neutru, de deviatii cu rol stilistic ); originalitate; functie de sugestie; structura muzicala; deschidere; opacitate; alogicitate etc. Imaginea poetica – concretizare a reflectarii lumii reale sau imaginare in forme verbale semnificative; imaginea poetica este un instrument al cunoasterii sau, dupa Sartre, puterea magica de a evoca ceva absent (cf. Parfene 1998: 19); Tema reprezinta continutul abstract al unei opere literare, ea trimite ca notiune catre sfera ideala careia ii poate fi subsumata opera (Kayser, 1979) – vezi, de exemplu, teme precum: natura, iubirea, copilaria, istoria, geniul, cunoasterea, destinul etc.

5

Motivul reprezinta un element avand caracter de generalitate, o situatie tipica – reprezentativa pentru o situatie concreta – avand caracter repetitiv (Kayser, 1979); motivul este cel care concura la realizarea temei unei opere literare si poate fi concretizat intr-un personaj, o situatie, un numar, o maxima, un obiect etc., care se repeta in diferite momente ale unei opere literare sau in cadrul unui ansamblu de creatii literare ale aceluiasi scriitor sau ale unor scriitori diferiti (de exemplu, motivele creatiei eminesciene: luna, codrul, teiul, lacul, visul etc., motivul ruinei in creatiile romantice etc.). Motivele pot fi incadrate intr-un sistem de opozitii in functie de anumite caracteristici:  motiv explicit (concretizat intr-un element verbal – motivul mioarei nazdravane din Miorita) vs. motiv implicit (sugerat de anumite imagini poetice – motivul alegoriei moarte-nunta);  motiv central sau laitmotiv (care se repeta insistent intr-o opera literara – motivul alegoriei moarte-nunta) vs. motiv secundar (cu valoare simbolica, fara a fi repetat in mod deosebit– motivul maicutei batrane). Subiectul este reprezentat de succesiunea de episoade/evenimente prezentate (narate sau reflectate in replicile personajelor) intr-o opera literara epica sau dramatica, evenimente avand ca nucleu generator un conflict (interior si/sau exterior) in care sunt implicate personaje; intr-o alta formulare – dupa Kayser, 1979 – subiectul este intotdeauna asociat anumitor personaje, unei anumite derulari de evenimente, implicand o serie de repere spatiotemporale obiective si/sau subiective (vezi spatiul obiectiv, respectiv subiectiv, timpul obiectiv, respectiv subiectiv la care sunt raportate evenimentele). Succesiunea evenimentelor prezentate intr-o opera epica sau dramatica se caracterizeaza, in principiu (cu exceptia subiectului simplu, liniar), printr-o anumita gradatie care se concretizeaza in asanumitele momente ale subiectului:  expozitiunea – prezinta situatia initiala – locul, timpul desfasurarii actiunii si o parte dintre personaje;  intriga – reprezinta elementul care declanseaza conflictul;  desfasurarea actiunii – cuprinde intamplarile propriu-zise;  punctul culminant – constituie momentul de maxima tensiune al actiunii;  deznodamantul – prezinta situatia finala, rezolvarea conflictului. Un personaj poate fi caracterizat in mod direct – de catre narator, de catre alte personaje, respectiv de catre personaj insusi (autocaracterizare) sau in mod indirect – prin limbaj, prin fapte, comportament; prin ceea ce gandeste si simte; prin mediul in care este plasat personajul respectiv in contextul operei literare etc. Figurile de stil sunt structuri alcatuite din elemente apartinand sistemului limbii, insa valorificate nu cu sensul lor propriu, initial, ci „figurativ‖ (fie ca sens al componentelor sintagmei, fie ca asociere inedita a acestora, cu valoare stilistica), cu precizarea ca aceasta caracteristica exista si este identificabila/reperabila in contexte doar prin prisma ambilor poli ai actului comunicativ de tip literar: creatorul si cititorul Alegoria este figura de stil care consta in exprimarea unei notiuni abstracte prin intermediul unor elemente concrete, concretizate intr-un cumul de alte figuri de stil (metafore, comparatii, personificari etc.). Antiteza este figura de stil realizata prin punerea in opozitie a doua elemente concrete sau abstracte (fapte, personaje, obiecte, idei etc.) sau a doua aspecte ale unuia si aceluiasi element (dedublat). Comparatia este figura de stil care consta in alaturarea a doi termeni (personaje, idei, obiecte, situatii etc.) prin prisma unui anumit grad de similaritate intre acestia (pe baza unor trasaturi comune), cu scopul de a reliefa unul dintre termeni. „Din alb iatac de foisor / Iesi Zamfira-n pas istet, / Frumoasa ca un gand razlet‖ (G. Cosbuc). 6

Enumeratia este figura de stil realizata prin prezentarea succesiva a unor elemente apartinand aceleiasi clase, relative la aceeasi tema, avand rolul de a atrage atentia asupra ideilor, situatiilor ilustrate sau asupra aspectelor descrise. Epitetul reprezinta figura de stil care atribuie o insusire neobisnuita unui lucru, fenomen al naturii, unei fiinte, actiuni etc., punand elementul respectiv intr-o lumina noua. Hiperbola este figura de stil care consta in exagerarea (in sensul de marire sau micsorare) a trasaturilor unui element, pentru a genera un mai mare impact asupra receptorului/cititorului. ) Inversiunea este figura de stil care consta in schimbarea topicii in cadrul unui mesaj, pentru a evidentia anumite aspecte ale acestuia; aceasta figura de stil se bazeaza, asadar, „pe un aranjament inversat de cuvinte in raport cu ordinea in care se succed ideile in analiza gandirii‖ (Fontanier 1977: 235) Metafora este o comparatie prescurtata, implicita, o comparatie din care lipseste elementul de relatie. : („iubirea, bibelou de portelan‖ „Gandirea mea e toamna ca gandul unui mort.‖) Elementele de prozodie 1. Masura reprezinta numarul silabelor dintr-un vers. Intr-un text, masura versurilor poate fi: - constanta: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e rau si ce e bine / Tu tentreaba si socoate; / Nu spera si nu ai teama, / Ce e val, ca valul trece; / De tendeamna, de te cheama, / Tu ramai la toate rece‖ (M. Eminescu, Glossa) – masura de 8 silabe; - variabila: „Toamna, fata deocheata – / Biata fata!... / Deocheata, dar frumoasa / Si cocheta, / Mi-a intrat odata-n casa, / Indiscreta, / Sa ma-ntrebe ce mai fac... / Ce problema viitoare / Ma mai doare...‖ (I. Minulescu, Isprava toamnei) – masura de 4-7-8 silabe. 2. Rima este figura prozodica ce consta in potrivirea sunetelor din finalul versurilor, incepand cu vocala accentuata. In functie de asocierile care se stabilesc intr-o succesiune de versuri, se realizeaza distinctia intre: - rima imperecheata, de tipul aabb: „Parul tau e mai decolorat de soare, / regina mea de negru si de sare. / Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat / ca o umbra, ca un sarpe dezarmat. / Trec fantomeale verii in declin, / corabiile sufletului meu marin.‖ (N. Stanescu, Viata mea se ilumineaza); - rima incrucisata, de tipul abab: „Da-mi paradoxul frumusetii tale, / Da-mi proorocirea viselor rebele, / Da-mi resemnarea strofelor banale / Si controversa versurilor mele.‖ (I. Minulescu, Romanta policroma); - rima imbratisata, de tipul abba: „In prima noapte luna plina / N-a inspirat mai multi artisti / Ca ochii tai nespus de tristi / Muiati in lacrimi si-n lumina...‖ (I. Minulescu, Cantec); - monorima, de tipul aaa: „si te-as framanta-n inele / si te-as da inimii mele / sa se stampere de jele‖ (Mai badita, floare dulce); Modurile de expunere sunt forme de punere in text a mesajului literar. In functie si de tipul de mesaj si de subsumarea acestuia la un gen literar, la o anumita specie literara – conditionate de modalitatea directa sau indirecta pe care a ales-o creatorul pentru a-si transmite gandurile, trairile etc., sunt valorificate (cel mai frecvent, in asociere):  naratiunea – povestirea, relatarea intamplarilor; naratiunea poate fi realizata la persoana a treia (cel mai frecvent), la persoana intai (de exemplu, in scrierile autobiografice) sau la persoana a doua (mai rar );  dialogul – concretizat in succesiunea replicilor personajelor, cu rol in caracterizarea acestora si in conturarea reperelor actiunii;  monologul – exteriorizarea gandurilor, ideilor, sentimentelor unui personaj de catre el insusi; descrierea – prezentarea caracteristicilor/aspectelor unui tablou, personaj, ale unei situatii/aspect al realitatii etc. 7

1. CREATIA POPULARA a) Genul liric – lirica populara - Colinde - Proverbe, zicatori, ghicitori - Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori) b) Genul epic - Basmul: Greuceanu, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, Praslea cel voinic si merele de aur a) Genul liric – lirica populara Colinde Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun cuprinde si colinde inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de stea si Florile dalbe. Colinda este o specie folclorica de poezie cantata, uneori recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea apartine celor trei genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si timpurilor actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde elemente crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore ritualice. Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in colinda in doua planuri, alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in introducere si incheiere la formule stereotipe aducand in prim-plan personaje fabuloase. Sculati, sculati, boieri mari, Florile dalbe, Sculati voi Romani plugari, Florile dalbe, Ca va vin colindatori, Florile dalbe, Noaptea pe la cantatori, Florile dalbe, Si v-aduc un Dumnezeu, Florile dalbe, Sa va mantuie de rau, Florile dalbe. Un Dumnezeu nou nascut, Florile dalbe, Cu flori de crin in vascut, Florile dalbe. Proverbe, zicatori, ghicitori Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si ghicitori. Ele constau in mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala concentrata. Proverbul (numit si „paremie‖, „pilda‖, „vorba aluia‖, „vorbe din batrani‖) are o expresie impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate si intelepciune. Mici opere literare incadrate in orizontul vietii umane, ele descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva, proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele reflecta lumea, 8

lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o semnificatie mai larga, o insusire sau un raport necesar intre obiectele lumii. Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata‖, „Ce tie nu-ti place altuia nu-i face‖, „Cum iti asterni asa dormi‖, „Treci raul pana nu vine unda‖, „Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci‖ s.a. Folclorul copiilor (cantece formula, recitative, numaratori) Folclorul copiilor reprezinta o parte componenta a literaturii nationale si constituie un gen literar de sine statator. Prin cantec si joc copilul ia contact cu mediul inconjurator, straduindu-se sa-l cunoasca. Creatiile din folclorul copiilor insotesc jocurile, dorintele, bucuriile, supararile, impresiile acestora. Aceste creatii au multiple functii: psihica, educativ-formativa si distractiva. Ele sunt creatii in proza sau in versuri, epice si lirice si nu au o forma fixa. Aceste creatii au trasaturile specifice creatiei populare: -au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul; -au caracter oral fiind transmise pe cale orala; -au caracter colectiv intrucat sunt creatii ale mai multor persoane care au contribuit intimplator la imbogatirea lor pana la forma actuala; -au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj si expresii caracteristice graiului popular -caracter sincretic, adica implica simultan diferite forme de arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans. Aceste creatii au trasaturi specifice: -au o nota de naivitate fireasca, optimism si vioiciune -se caracterizeaza prin simplitate, muzicalitate si plasticitate -sunt atractive, placute intrucat copiii prefera rimele nastrusnice, numaratorile sugubete , tot felul de poezii naive, jocuri hazli. In continutul lor regasim imagini din lumea animala si florala si din viata sociala si de familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoara copilul sau o lume imaginara, specifica copilariei.Versurile sunt uneori cantate sau scandate de copii. b) Genul epic Basmul popular poate fi definit drept o creatie epica narativa populara, in care intamplarile adevarate se impletesc cu cele fantastice, personajele pot fi reale sau cu puteri supranaturale, iar binele invinge intotdeauna. Trasaturile basmului popular sunt urmatoarele:  cifrele si obiectele magice exista la tot pasul;  se observa caracterul anonim, oral si colectiv al basmului;  sunt prezente intamplari reale, dar si fantastice;  se confrunta permanent binele si raul, iar binele iese invingator;  nu exista determinare spatiala si temporala;  apar formulele tipice;  exista motive narative specifice basmului popular. Subiectul lui exprima o viziune straveche asupra lumii, atunci cand personaje fantastice pozitive aflate in slujba Binelui se confrunta cu fortele Raului, pe care le infrang cu ajutorul unor fiinte sau obiecte cu insusiri supranaturale. In naratiunea fantastica Fat-Frumos si Zmeul Zmeilor isi disputa iubirea Ilenei Cosanzene. Daca in debutul confruntarii dintre cele doua forte morale antagonice Zmeul pare invingator, pe masura ce depaseste obstacolele din cale, nehotaratul si prea tanarul Fat-Frumos capata experienta, intelepciune.

9

Din punctul de vedere al continutului, basmul se caracterizeaza prin fantasticul de esenta miraculoasa si prin stereotipii constand in formule initiale, mediane, finale. In functie de subiect, basmul popular se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic (relateaza intamplari si personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonisti animale). In basmul popular perspectiva narativa apartine rapsodului care comunica direct cu auditoriul sau prin intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii directe. Modelul structural al basmului cuprinde o situatie initiala de echilibru, un eveniment sau o secventa de evenimente care deregleaza acest echilibru, actiunea reparatorie marcata printr-o aventura eroica urmata de refacerea echilibrului si rasplatirea eroului. De obicei actiunea basmului are o desfasurare biografica, prezentand eroul de la nastere pana la punctul culminant al existentei: casatoria si investirea ca imparat. Finalul basmului este intotdeauna fericit, celebrand infrangerea fortelor Raului si implinirea sufleteasca si materiala a personajelor, reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opozitii morale. Actiunea basmului este proiectata intr-un timp ireal, fabulos, iar spatiul derularii faptelor este dincolo de orizontul vietii omenesti. Personajele basmului sunt tipice (parintii – imparatul, imparateasa, baba, mosul, copiii – mezinul, copilul sarac, viteazul, fata cea cuminte si harnica) sau cu roluri bine definite (raufacatorul, adjuvantul, persoana cautata, eroul). Ajutoarele desemneaza personaje nazdravane care se afla la dispozitia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intalnite intamplator, ce ofera obiecte cu insusiri magice protagonistului pentru a-si infrange dusmanii. In basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comporta ca oamenii, umanizarea lor fiind conventionala iar obiectele si numerele au valoare simbolica. De exemplu, podul semnifica trecerea in lumea cealalta, de la un model de existenta la altul, de la imaturitate la maturitate. Pestera este un loc al renasterii si al regenerarii. Coborarea in infern permite eroului sa experimenteze moartea initiatica si reluarea vietii. Cele mai cunoscute teme ale basmului sunt: gemenii ucisi de mama vitrega, parintii fara copii, dorinta neimplinita, dragostea pentru o fiinta nepotrivita s.a. Dintre motivele des intalnite enumeram: calatoria, probele initiatice, catastrofa naturala, metamorfoza s.a. Intre marile colectii de basme ale lumii se numara Panchantantra, Sindipa, 1001 de nopti, Gesta Romanorum (secolul XII), Povestile lui Charles Perrault (1695), cele ale fratilor Grimm (1812-1815) s.a. Dintre cele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne si Thompson, in naratiunile fantastice romanesti au fost identificate 270, si anume 140 tipuri comune altor popoare si 130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta impotriva unui asupritor (zmeu, diavol, balaur, imparat lacom, boier carcotas), impunerea de catre bogat ca saracul sa implineasca sarcini primejdioase pentru a-i lua un bun de pret (copii, sotie), sotia nedreptatita, fata oropsita, modestia rasplatita. Basmele romanesti au fost antologate si publicate incepand cu 1845, Petre Ispirescu (1830-1887) fiind primul mare culegator autohton de basme din jurul Bucurestilor auzite „in familie, de la parinti si de la rude apropiate‖ si a carui activitate a fost elogiata de B. P. Hasdeu si de Vasile Alecsandri. In volumul Legende sau basmele adunate din gura poporului din anul 1882 el a strans 36 de titluri originale dintre care cel mai cunoscut este Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Acest basm a fost considerat un „basm legenda‖ (Silviu Angelescu), un „mit disimulat‖ (N. Constantinescu), „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanitatii‖ (C. Noica). Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu o raspandire mondiala, in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui in cele din urma ". 10

(Dictionar de termeni literari, Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creatie literara cu o geneza speciala, o oglindire in orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult romanul, fiind mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci si fiinte himerice, animale ". Greuceanu Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 si publicat in 1882 in volumul Legende sau basmele romanilor. Tema este comuna basmelor populare, adica lupta dintre bine si rau din care iese invingator intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc, caracteristici esentiale ale optimismului uman. Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se intampla in alte basme. Se precizeaza doar ca „Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu". Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care „isi lua inima in dinti", incumetandu-se sa-si ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele si Luna din captivitatea zmeilor, „acesti impielitati vrasmasi ai omenirii". Subiectul acestei opere literare este simplu si reprezinta o impletire de fapte si situatii reale cu altele fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt situatiile supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de poveste in care domina realul. Formula introductiva de la inceput „A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat si intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele si Luna. Dadu de stire ca, viteazul care le va aduce, va primi pe fata lui de sotie si jumatate din imparatie, iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Desi imparatul se dovedeste drept si ferm in hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: „-Fie, marite imparate, chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea fata de oameni, care, fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) si fara luna (simbol al linistii, al pacii si al poeziei) nu puteau trai. Insotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu virtuti supranaturale. Un sfat de trei zile si trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi porunci „sa arda cusnita ziua si noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit infipt in pamant si cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre soarta celuilalt. Intors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar Soarele si Luna au revenit pe cer. In acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel si apoi in musca, afla de la zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram al interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele si Luna in captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-i invinse pe zmeul cel mic si pe fratele acestuia, el se lua la lupta cu tatal zmeilor, „un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu: ,,Vino sa ne batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori in lupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul si se luara la bataie: „in sabii se batura ce se batura si se rupsera sabiile; in suliti se lovira ce se lovira si se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau unul pe altul de se cutremura pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce si acesta se inzdraveni, il vari pe zmeu pana la gat in pamant si, dupa ce 11

afla unde se gasesc Soarele si Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide „cula", eliberand Soarele si Luna. Gestul eroului capata dimensiuni titanice: „Lua in mana dreapta soarele si in cea stanga luna, le arunca pe cer si se bucura cu bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate: „Oamenii, cand vazura iarasi soarele si luna pe cer, se veselira si laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a izbandit impotriva impielitatilor vrajmasi ai omenirii". Tinerete fara batranete si viata fara de moarte Basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, in copilarie, de catre tatal sau si a fost publicat pentru prima oara in ziarul „Taranul roman‖ (1862), sub titlul Povestea lui Fat-Frumos, sau tinerete fara batranete, semnat P.I. Cu titlul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, basmul apare, mai intai, in Legende si basmele romanilor, ghicitori si proverburi, adunate din gura poporului, scrise si date la lumina de Un culegator-tipograf (1872). B.P. Hasdeu afirma in prefata ca acest volum este „o pretioasa comoara pentru scrutatorul mitologiei nationale si chiar pentru un istoric‖. In forma definitiva, basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte este integrat in volumul Legende sau Basmele romanilor, adunate din gura poporului de P. Ispirescu, culegator-tipograf (1882), cu o introducere entuziasta a lui Vasile Alecsandri, care-l felicita pe Ispirescu pentru ca a adunat „intr-un sirag multime de pietre scumpe din averea nationala, un sirag care nu mai este amenintat de a se pierde. [...] Ai indeplinit o sacra datorie catre Patrie!‖. Basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte se incadreaza in genul epic, iar ca specie literara este un basm popular, cules si publicat de Petre Ispirescu. Impletirea elementelor reale cu cele fabuloase creeaza fantasticul, ca specific ancestral (stravechi) al basmelor, insa, in aceasta creatie populara se manifesta idei filozofice din mitologia romaneasca, referitoare la conditia omului in univers, la viziunea despre viata si moarte. Basmul imbina supranaturalul popular (fabulosul) cu profunde conceptii filozofice si mitologice, de unde reiese si originalitatea unica a acestei creatii. Semnificatia titlului „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte‖ releva sensuri pline de substanta ideatica, dubla negatie („fara‖) reliefand fermitatea dorintei omului de a atinge idealuri superioare, anuland, astfel, adevarul universal-valabil ca nu exista nici batranetea fara tinerete si nici moartea fara de viata (adica nu poti fi batran daca n-ai fost mai intai tanar si nu poti muri daca n-ai fost viu). Subtilitatile semnificatiei titlului se regasesc si in cuvintele cu care il intampina zana, cu mila, in tinutul vremii uitate - „Bine ai venit, FatFrumos‖ - si cele pe care i le spune Moartea, dandu-i o palma - „Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam‖. Tema este atipica, lupta nu se mai da intre fortele binelui si cele malefice, ci releva dreptul nativ al omului la fericire si refuzul de a accepta o viata banala, marginita intre limitele umanului. Se pare ca motivul mitologic al copilului care nu accepta sa se nasca nu se regaseste in folclorul altor popoare. Constructia subiectului si semnificatiile basmului. Tinerete fara batranete si viata fara de moarte este un basm popular, cules si publicat de Petre Ispirescu. Autorul anonim este un narator omniscient. Naratiunea la persoana a III-a imbina supranaturalul cu planul real, armonizand eroii fabulosi cu ideile filozofice si mitologice. Actiunea acestui basm nu are la baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, ci acela dintre ideal si limita umana, iar deznodamantul consta in triumful legilor universal-valabile care guverneaza conditia de muritor a omului. Subiectul este asemanator basmelor in ceea ce priveste eroii si motivele populare, incipitul fiind reprezentat de formula initiala tipica: „A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, 12

nu s-ar mai povesti‖. Neobisnuita este continuarea cu elementele supranaturale ce prezinta relatii imposibile intre elementele universului, ceea ce ar sugera faptul ca aceste intamplari nu s-au petrecut nicicand si sunt de neconceput: „de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si sarunca in slava cerului de ne aducea povesti. [...] Mai mincinos cine nu crede‖. Aceasta formula de inceput are menirea de a proiecta evenimentele narate intr-un timp fabulos, intr-o ordine stranie, rasturnata a lumii si intr-un spatiu miraculos. Motivul imparatului fara urmas.Basmul incepe cu motivul imparatului fara urmas, intalnit adesea in aceste creatii. Un imparat si o imparateasa isi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci si filozofi, pentru ca nu-si puteau indeplini dorinta. Afland despre un unchias priceput, ei s-au dus sa-i ceara sfatul. Vrajitorul le da leacurile, dar ii avertizeaza ca aceasta dorinta le va aduce intristare, ca vor avea un singur copil, de care insa nu vor avea parte. Copilul este nazdravan inca inainte de a se naste, plangand si refuzand sa vina pe lume, desi imparatul ii fagaduia „toate bunurile din lume‖. Cand ii promite Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, copilul tace brusc si se naste, spre bucuria tuturor, iar petrecerea in imparatie a tinut o saptamana intreaga. Copilul este istet si curajos, invata intr-o luna cat altii intr-un an, astfel ca „imparatul murea si invia de bucurie‖, iar imparatia era mandra ca o sa aiba un conducator intelept ca Solomon. Motivul dorintei imposibile.Cand baiatul implinea cincisprezece ani, i-a cerut tatalui sa-si respecte promisiunea, dar imparatul recunoaste ca n-are de unde sa-i dea Tinerete fara batranete si viata fara de moarte si ca fagaduiala avusese drept scop impacarea fatului. Tanarul este hotarat sa plece in cautarea idealului pentru care se nascuse pe acest pamant si toate rugaciunile si lacrimile parintilor sau ale curtenilor de a-l convinge sa renunte la acest scop suprem au fost in zadar. Se manifesta in aceasta secventa a basmului motivul dorintei imposibile. Motivul probelor depasite. Intamplarile urmatoare compun motivul probelor depasite, fiind intalnit in majoritatea basmelor, cu scopul de a scoate in relief insusirile exceptionale ale eroului, fie pentru a-si gasi sotia potrivita, fie pentru a face ca adevarul sa triumfe etc. Fat-Frumos isi alege din grajdurile imparatesti calul cel mai „rapciugos si bubos si slab‖, pe care il hraneste cu mana sa, dandu-i orz fiert in lapte. Sfatuit de cal, voinicul cere tatalui „palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau‖, ceea ce simbolizeaza intoarcerea la valorile traditionale, ca experienta spirituala necesara in aceasta calatorie. Toate pregatirile fiind terminate, calul se scutura si „toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase masa, un cal gras, trupes si cu patru aripi‖. A treia zi de dimineata pornesc in calatorie insotiti de care cu merinde, bani si vreo doua sute de ostasi, dupa cum poruncise imparatul. Dupa ce ies din imparatia tatalui, voinicul imparte toata avutia soldatilor, apoi o iau spre rasarit si, dupa trei zile si trei nopti, ajung intr-o campie plina cu schelete umane. Calul il avertizeaza ca intrasera pe mosia unei Gheonoaie, care era atat de rea, incat omora pe oricine cuteza sa calce pe pamanturile ei, de aceea trebuia ca Fat-Frumos sa aiba arcul si sageata pregatite, iar palosul si sulita la indemana. Aceasta este prima proba pe care voinicul va trebui sa o depaseasca. Cand se iveste Gheonoaia, calul zboara deasupra ei si Fat-Frumos ii sageteaza un picior, iar cand era gata sa-l loveasca si pe celalalt ea il roaga sa nu mai traga si-l invita la masa. Generos, Fat-Frumos ii inapoiaza piciorul si acesta se lipeste imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia ii ofera de sotie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca niste zane‖, dar voinicul refuza, urmarindu-si implinirea idealului pentru care se nascuse.

13

Dupa ce au mers „cale lunga si mai lunga‖ (formula mediana), au ajuns pe mosia Scorpiei, care era sora cu Gheonoaia, dar fiind atat de rele nu puteau convietui. Ele devenisera „lighioi‖ pentru ca le ajunsese blestemul parintilor, pe care nu-i ascultasera. Scorpia avea trei capete si se repede „cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari‖ asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul si sageata ii zboara un cap. Cand sa-i sageteze si al doilea cap, Scorpia se roaga de Fat-Frumos sa o ierte si-l ospateaza cu bucate alese, apoi isi recapata capul, care se lipeste imediat la locul sau. Aceasta este a doua proba pe care voinicul reuseste sa o treaca si sa iasa inca o data invingator. Fat-Frumos pleaca mai departe, pana ce ajunge intr-un camp plin de flori cu „un miros dulce‖, unde un vanticel adia usor, dar calul il previne ca aici vor avea parte de o primejdie si mai mare. Ei se afla foarte aproape de palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, inconjurat de o padure deasa, unde traiau o multime de fiare salbatice fioroase, care „ziua si noaptea pazesc cu neadormire‖. Pentru ca prin padure era imposibil sa poata trece, s-au hotarat sa zboare pe deasupra padurii, asteptand momentul cand lighioanele primeau mancare in curtea palatului, care stralucea atat de puternic, incat „la soare te puteai uita, dar la dansul ba‖. Tocmai cand sa coboare, atinse cu piciorul varful unui copac si toate dobitoacele incep sa urle infricosator. Doamna care da „de mancare puilor ei‖ ii salveaza oprind dobitoacele si trimitandu-le la locul lor, aceasta fiind a treia proba si ultima pe care o depaseste Fat-Frumos. Motivul dorintei implinite. Motivul dorintei implinite incepe cu primirea entuziasta pe care le-o face „doamna palatului‖, o zana inalta, „suptirica si dragalasa si frumoasa nevoie mare!‖, pentru ca „nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa‖. Ea il priveste‖cu mila‖ pe voinic, ii ureaza: „Bine ai venit, Fat-Frumos!‖ si confirma faptul ca acolo se gasea Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Stapana mai avea doua surori mai mari, ii face cunostinta cu ele si cu animalele fioroase din padure, ca ei sa se poata plimba in voie peste tot. Cu timpul, s-au imprietenit, iar Fat-Frumos s-a insurat cu fata cea mica. El putea sa se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai in Valea Plangerii sa nu mearga, „caci nu va fi bine de el‖. Fat-Frumos a petrecut la palat „vreme uitata‖, ramasese „tot asa de tanar‖ ca atunci cand venise, traia fericit cu sotia si cumnatele sale, bucurandu-se din plin de viata. Motivul dorului de parinti. Intr-o zi, mergand la vanatoare si alergand dupa un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu sageata, Fat-Frumos nu baga de seama si trece in Valea Plangerii. Deodata „il apuca un dor de tata-sau si de muma-sa‖, isi aduce aminte de lumea din care venise si il cuprinde o nespusa tristete. Revenirea memoriei si a dorului de parinti sugereaza reumanizarea eroului si redobandirea conditiei de om muritor. In aceasta secventa narativa se manifesta motivul dorului de parinti, asa ca Fat-Frumos se hotaraste sa mearga sa-si vada parintii, apoi sa se intoarca la palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. In zadar sotia ii spune ca trecusera sute de ani si ca parintii nu mai traiau de mult, ca va pieri si el daca va pleca, dar toate rugamintile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casa. Motivul reintoarcerii la conditia umana. Motivul reintoarcerii la conditia umana este si ultimul ce se distinge in acest basm popular. Calul se invoieste in cele din urma sa-l duca inapoi pe Fat-Frumos, dar numai pana la curtea imparateasca, de unde el se va intoarce imediat la palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, fara sa-l mai astepte. Meleagurile si oamenii sunt de nerecunoscut, in locul unde fusesera mosiile Scorpiei si ale Gheonoaiei se ridicau orase, iar locuitorii radeau cand Fat-Frumos ii intreba de ele, ceea ce semnifica scurgerea ireversibila a timpului. Lui i se parea ca trecusera numai cateva zile de cand trecuse pe aici spre Tinerete fara batranete si viata fara de moarte si, pe masura ce mergea, barba ii crescuse pana la brau, parul ii albise, iar picioarele ii tremurau.

14

Calul il lasa la „palaturile in care se nascuse‖ si pleaca degraba inapoi, spre palatul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Urarea si promisiunea facute calului impresioneaza puternic, putand sugera ideea ca abia dupa moarte omul poate intra in vesnicie: „Du-te, sanatos, ca eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand‖. Critica literara descifreaza aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu in alte mitologii) a calului, sugerand ca acesta ar putea fi calauza sufletului stapanului sau, dupa ce acesta va muri. Vazand ruinele palatului, peste care crescusera buruienile, Fat-Frumos lacrimeaza amintindu-si de copilaria petrecuta cu parintii. Barba ii crescuse pana la genunchi, pleoapele ii cazusera, incat trebui sa le ridice cu degetele ca sa vada ce se afla intr-o „chichita‖ (ladita din lemn), de unde „Moartea lui‖ se ridica si-i trage o palma, spunandu-i cu „glas slabanogit‖: „Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam‖. Fat-Frumos cade mort si se preface in tarana. Accentuarea ideii ca Moartea era a lui reliefeaza conceptia ca fiecare om are o singura moarte: „O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort, si indata se si facu tarana‖. In basmul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, conflictul nu se manifesta intre foitele binelui si ale raului, intre adevar si minciuna, ci exista numai lupta omului cu sine insusi pentru a-si implini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formula finala acea zicere devenita celebra, „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti si or mai trai si astazi de n-or fi murit‖, deoarece protagonistul simbolizeaza motivul reintoarcerii la conditia umana de muritor. Basmul se termina cu o formula finala tipica: „Iar eu incalecai p-o sea si va spusei dumneavoastra asa‖. Personajele basmului.Personajele sunt, ca in orice basm, pozitive si negative, omenesti si fabuloase, principale, secundare si episodice. George Calinescu definea eroii de basm ca pe niste „fiinte himerice, animale [...], fiinte neomenesti‖ care au „psihologia si sociologia lor misterioasa‖. Fat-Frumos este personajul principal din basmul Tinerete fara batranete si viata rara de moarte, iar numele-generic de erou al basmelor populare romanesti ilustreaza ideea ca protagonistul intruchipeaza modelul de cinste, dreptate si adevar, constituind imaginea fortelor binelui. Fat-Frumos vine pe lume prin magie, imparatul rezolvand astfel neputinta de a avea copii, dar plata pentru implinirea dorintei este la fel de mare, pentru ca nu se bucura de fiul sau decat cativa ani, apoi il pierde pentru totdeauna, din vina sa, deoarece nu-si putuse tine promisiunea de a-i oferi Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Revenirea lui FatFrumos in lumea pamanteana se face tot printr-un ceremonial magic, intrucat vanatoarea este considerata in mitologie un ritual. Fat-Frumos este caracterizat in mod direct de catre narator: „De ce crestea copilul, daceea se facea mai istet si mai indraznet‖, inzestrat cu o inteligenta iesita din comun, el invata intr-o luna cat altii intr-un an si se prevestea ca va fi un imparat intelept ca Solomon. Fat-Frumos dovedeste tarie de caracter in implinirea propriilor idealuri, simbolizand modelul uman care isi cunoaste menirea in aceasta lume: Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Omul se naste cu aspiratia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerita, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-si dobandi astfel starea de beatitudine. Curajos, ii sageteaza Gheonoaiei un picior si Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindeca si ramane sa ospateze impreuna cu fiecare dintre ele. Voinicul traieste intr-o aparenta fericire in Paradis, deoarece aceasta este provocata de amnezie si de incremenirea timpului, de aceea exista si dilema daca nu cumva, de fapt, FatFrumos si-a ratat viata reala. Revenindu-i memoria (anamneza), flacaul se topeste „de-a-n picioarele de dorul parintilor‖ si se intoarce la conditia de om muritor, care, de altfel, nu poate intra in vesnicie decat prin moarte. 15

Sustinand si dezvoltand aceasta idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiratia omului catre vesnicie, in basmul lui Ispirescu, trebuie vazuta ca aspiratie catre perfectiune, catre purificarea individului fie si numai in sens moral, iar neputinta pastrarii ei, dupa ce a fost obtinuta, nu este marturia unui esec, ci acceptarea destinului, a conditiei umane, o data ce aceasta purificare simbolica a fost realizata‖. Limbajul artistic se remarca prin cateva sabloane si particularitati stilistice: formulele tipice basmului: initiala: „A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti‖; mediana: „Merse Fat-Frumos, merse si iar merse, cale lunga si mai lunga‖; „se dusera, se dusera si iara se mai dusera‖; finala: „Iar eu incalecai p-o sea si va spusei dumneavoastra asa‖.Cifra magica trei: trei zile, trei probe, trei zane pe taramul Tinerete fara batranete si viata fara de moarte; cuvinte si expresii populare, care dau stilului oralitate: „imbli‖, „dete‖, „merinde‖, „puse la cale‖, „isi lua ziua buna‖, „sunt multe foarte‖. „Multe veacuri povestile poporului roman au circulat doar prin viu grai, nestanjenite, intre Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania, contribuind la pastrarea unitatii de limba si la unificarea acelorasi nazuinte spre mai bine ale maselor populare.‖ (Corneliu Barbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu - Proza populara) Praslea cel voinic si merele de aur Publicat in anul 1862, in doua reviste bucurestene cu orientari politice divergente, „Taranul roman‖ si „Unirea‖, basmul a fos intitulat mai intai Cele trei mere de aur. Actiunea lui se deruleaza in jurul a doua motive: cel al initierii in viata adulta a feciorului unuí crai si cel al tradarii de frate. Subiectul basmului. Actiunea se petrece intr-un loc si timp nedeterminat si este declansata de supararea imparatului caruia i se fura merele de aur, exact in timpul coacerii. El vesteste o rasplata substantiala pentru cei care ii vor aduce merele si il vor prinde pe hot. Intre vitejii care isi incearca norocul se afla si cei doi feciori mai mari ai imparatului. Toti adorm in mod misterios chiar in noaptea cand merele se coc si cand un hot le fura. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Praslea, reuseste sa aduca tatalui merele de aur. Dupa ce afla secretul vrajii care ii impiedica pe ceilalti viteji sa vegheze toata noaptea, el isi confectioneaza tepuse care sa nu-l lasa sa adoarma. Plecat in urmarirea hotului impreuna cu fratii sau, el ajunge pe celalalt taram unde se lupta cu zmeii, elibereaza trei fete surori si le transforma palatele in mere de arama, argint si aur. Dupa aceste ispravi care ii probeaza vitejia si intelepciunea, Praslea este tradat si parasit pe taramul zmeilor de fratii sai, invidiosi. Revenit printre oameni cu ajutorul unui zgriptor caruia ii salveaza copiii, el afla ca fratii s-au casatorit cu fetele salvate de pe taramul zmeilor si ca cea mai mica dintre ele refuza a-si alege de barbat vreun pretendent. Pentru a amana casatoria nedorita, tanara femeie cerea sa i se aduca trei obiecte cu valoare simbolica: o furca cu caierul si fusul cu totul de aur, o closca cu puii de aur, un mar de aur. Praslea ofera fetei obiectele solicitate si face astfel posibila recunoasterea sa. Fratii sunt pedepsiti, iar el se casatoreste cu fata care l-a asteptat cu fidelitate. Din punctul de vedere al constructiei literare naratiunea lui Petre Ispirescu impleteste doua conflicte: prinderea si pedepsirea hotului din gradina cu mere de aur a imparatului si pedepsirea fratilor tradatori. Daca pe zmei ii omoara Praslea, pe fratii tradatori ii pedepseste Dumnezeu, ei devenind victimele justitiei divine nedepasind proba sagetilor inaltate in cer, ce se infig in capetele adevaratilor vinovati. Protagonistul. Praslea este un erou justitiar, care pe parcursul naratiunii se transforma dintr-un fecior nevarstnic intr-un om matur, capabil a intemeia o noua familie si a conduce o imparatie. Seria probelor pe care le traverseaza protagonistul pentru a ajunge la varsta barbatiei este deschisa de mitul marului Afroditei. El este exemplificat in probele depasite mai intai in gradina tatalui, apoi pe taramul zmeilor si, in cele din urma, printre 16

oameni, cand revine printre ai sai. Eroul infrunta cu istetime si curaj diversele intrupari ale raului: hoti, fiinte fantastice, frati tradatori si invidiosi. El traverseaza doua serii de initieri: cea de fiu respectuos si loial familiei sale si apoi pe aceea de barbat plecat in cautarea sotiei ideale. Pe taramul celalalt el infrunta zmeii si se salveaza datorita calitatilor morale deosebite: generozitate si curaj. Motive si simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apeleaza la mai multe mituri, devenite motive literare, precum: marul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasa decat Atena si Hera, mitul nuptial al castigarii sotiei dorite si de alti barbati, mitul celor trei varste ale umanitatii (de arama, de argint, aur), mitul fratelui tradator (al lui Cain si Abel), mitul femeii virtuoase si al petitorilor ei (dupa modelul sotiei lui Ulise, Penelopa), mitul pasarii salvatoare (vultur, corb, zgriptor). El valorifica simboluri ritualice ce desemneaza atributiile femeii in familie si in gospodarie: fusul, furca si closca cu puii de aur. Realizari artistice. In afara naratiunii fantastice constand in serii de probe pe care protagonitul le depaseste cu succes, proza lui Petre Ispirescu insereaza dialoguri revelatoare pentru conditia morala a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scena personajele si se declanseaza noi secvente narative. Dialogurile fiilor de imparat cu tatal lor, ori al lui Praslea cu fetele de imparat au valoare dramatica. Iata dialogul prin intermediul caruia este adus in prim-plan protagonistul naratiunii: „Timpul veni, merele incepura a se pargui; atunci fiul sau cel mijlociu pazi si el; dara pati ca si frate-sau cel mare. Tata-sau, deznadajduit, pusese in gand sa-l taie; dar fiul sau cel mic, Praslea, veni cu rugaciune catre tata-sau, si-i zise: – Tata, atatia ani l-ai tinut, ai suferit atatea necazuri dupa urma acestui pom. Mai lasa-l, rogute, si anul acesta, sa-mi incerc si eu norocul. – Fugi d-aci, nesocotitule, zise imparatul. Fratii tai mai mari, atati si atati oameni voinici si deprinsi cu nevoile n-au putut face nimic, si tocmai tu, un mucos ca tine sa izbuteasca? N-auzi tu ce prapastii spun fratii tai? Aici trebuie sa fie ceva vraji. – Eu nu ma incumet, zise Praslea, a prinde pe hoti, ci zic ca o incercare de voi face si eu, nu poate sa-ti aduca nici un rau. Imparatul se indupleca si mai lasa pomul netaiat inca un an‖ . O alta trasatura stilistica proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmata, folosita pentru a conferi mai multa expresivitate unor situatii epice, in esenta conventionale: „Si se luptara/ si se luptara,/ zi de vara/ pana seara‖, „o bucata de batoc,/ s-un picior de iepure schiop‖.

17

2. CREATIA CULTA a) Genul epic Fabula Este o specie a genului epic, in versuri(mai rar in proza), in care sunt criticate trasaturi negative de caracter si defecte omenesti puse pe seama umor animale, urmarind indreptarea comportamentului uman. In literatura universala au scris fabule: Esop, La Fontaine, Kralov. Fabula a fost cultivata in literatura romana de catre: 1. Grigore Alexandrescu 2. Alecu Donici 3. George Toparceanu 4. Tudor Arghezi 5. Aurel Barang Grigore Alexandrescu apartine generatiei de scriitori de la 1848 si a scris fabule valoroase cum ar fi: „Boul si vitelul‖, „Cainele si catelul‖, „Lupul moralist‖, „Toporul si padurea‖. Trasaturi ale fabulei este o creatie epica deoarece are narator, actiune si personaje textul fabulei este alcatuit din 2 parti: 1. poveste alegorica 2. morala: - explicita (formulata de catre autor) - implicita (desprinsa de catre autor) actiunea oricarei fabule este scurta , concentrata, rezumandu-se la un singur aspect din viata personajelor cadrul spatio-temporal al unei fabule este vag conturat, intentia autorului fiind de a da un caracter de generalitate faptelor prezente universul uman este inlocuit cu universul necuvantatoarelor, de obicei animale pe baza unei succesiune de personificari care se numeste alegorie Alegoria este o figura de stil care consta in inlocuirea unei realitati abstracte cu o imagine concreta pe baza unor asemanari existente intre acestea. Ea se realizeaza printr-o succesiune de epitete, personificari, metafore, comparatii. in fabule sunt criticate: lacomia, lenea, minciuna, ingamfarea, aroganta, prostia, credulitatea/naivitatea, demagogia, parvenitism (imbogatirea rapida prin mijloace necinstite, depasirea conditiei materiale pe cai josnice), fatarnicia / ipocrizia. numarul de personaje din fabula este intotdeauna foarte mic, acestea fiind alese in stransa legatura cu tipurile umane pe care le reprezinta: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic, lupul – omul fatarnic, vulpea – omul viclean, catelul – omul naiv personajele unor fabule sunt prezentate in antiteza, acest fapt fiind evident chiar din titlu modurile de expunere folosite in fabule sunt: naratiune, dialog, monologul adresat si descrierile (foarte rar) ocupa un spatiu redus oferind scurte informatii ce ajuta la caracterizarea personajelor atitudinea naratorului fata de personajele infatisate este diferita, ironica, sarcastica la adresa celor aflate pe o treapta sociala superioara si compatimitoare, ingaduitoare la adresa celor aflate in inferioritate fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizandu-se, pe un ton glumet, amuzant, o critica virulenta la adresa societatii omenesti. 18

Jean de La Fontaine – Greierele si furnica. Greierasul din fabula "Greierele si furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al lenesului, al omului neprevazator, cunoscut pretutindeni, iar partenera sa din fabula, furnica, reprezentanta celor harnici, care isi vad de treaba, pregatindu-se prin munca pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indragit, fiind accesibil - desigur, la niveluri diferite de intelegere - atat copiilor, cat si adultilor. Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor, facandu-le prin talentul scriitorului sa ia caracteristici omenesti, naravuri, deprinderi, mentalitati, care ajung astfel satirizate, dandu-ne posibilitatea sa ne vedem mai bine pe noi insine, cu defectele noastre. De obicei, in cadrul fabulei interactioneaza doua personaje, unul superior si altul inferior, cel putin aparent, aceasta situatie ducand la posibilitatea de a elibera o morala la finalul ei, o solutie neasteptata, plina de intelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea si corbul‖, cand a determinat-o pe vulpe sa scape din gura o bucata de cas, atatandu-i orgoliul de a demonstra ca are glas frumos. Poet, dramaturg, romancier si membru al Academiei Franceze, La Fontaine s-a nascut in Franta, intr-o familie de burghezi si este considerat cel mai cunoscut fabulist al lumii. ―Greierele si furnica‖ si este un text epic scris in versuri, in care sunt scoase in evidenta anumite forme de comportament sau trasaturi morale negative. Titlul textului ne introduce, dupa cum insasi definitia o spune, intr-o lume a animalelor in care, vom vedea pe parcurs, sunt satirizate anumite defecte umane cu scopul de a le indrepta. La fel ca orice fabula, textul propus este alcatuit din doua parti: intamplarea propriuzisa si morala. Inamplarea propriu-zisa cuprinde actiunea textului.Personajele principale sunt: greierele – simbol al artei, poet si cantaret, simbol al unei vieti senine, lipsite de griji si furnica – simbol al economiei si prudentei, dar si iubitoare de cantec si poezie. Actiunea acestei poezii epice este relativ simpla. In incipitul textului, il vedem pe greiere care, realizand ca vine iarna si el nu are nicio provizie stransa, apeleaza la furnica in speranta ca aceasta il va ajuta cu provizii. Textul ne-o prezinta pe furnica, o adevarata gospodina harnica si strangatoare, al carei musuroi „sta cladit cu tot ce-ai fi ravnit‖. Greiere implora mila furnicii care, dupa parerea lui, nu cere mult de la aceasta, doar „niscai boabe demprumut, pana pe la martisor. Vreau sa rabd dar nu sa mor‖. Este ilustrat astfel, portretul omului atat de des intalnit in zilele noastre, care ajunge pe ultima suta de metri fiind, uneori, prea tarziu pentru a mai face ceva si a-si schimba conditia sociala, multumindu-se cu mila celor din jur si complacandu-se intr-un trai mai putin decat umil. In disperarea sa, greierele o caracterizeaza pe furnica fiind „zgarcita, bat-o vina‖, aceasta mustrandu-l pe greiere pentru lenea de care da dovada si pentru nepasarea pe care a manifestat-o pana acum. Cu multa sinceritate, greierele recunoaste ca „asta vara am cantat/nopti cu nopti si zi cu zi‖ , moment in care furnica, satula probabil de aceasta situatie, ii spune „Ai cantat?Imi pare bine!/Acum joaca daca-ti vine‖ si ii inchide usa in nas. Finalul textului, constituie ultima parte a fabulei – morala. Asadar, putem spune ca morala este aceea ca oamenii care nu isi planifica viata si dau dovada de nepasare, o vad doar ca pe o distractie, fara a se pregati pentru vremurile vitrege ce ii pot astepta. Unii muncesc din greu pentru a-si asigura existenta ( furnica), pe cand altii huzuresc( greierele) si traiesc de azi pe maine fara a pune ceva la adapost.

19

Putem afirma ca prin aceasta fabula, Jean de la Fontaine, doreste sa atraga atentia asupra acestui gen de comportament, fabula fiind foarte potrivita pentru a fi studiata impreuna cu prescolarii, deoarece un comportament adecvat trebuie format, cizelat si insusit inca de la o varsta cat mai frageda. O alta caracteristica a fabulei, dupa cum s-a observant prin prezentarea actiunii, o reprezinta personajele care provin din lumea vituitoarelor si care prezinta caracteristici preluate din viata oamenilor: ignoranta, lene, nepasare, indiferenta etc. Sunt lesne de remarcat trasaturile personajelor. Astfel, observam ca greierele intruchipeaza tipul de caracter lenes si indiferent fata de viitorul care se arata a fi sumbru datorita actiunilor sale, dar care se complace in aceasta situatie, si furnica, ce intruneste toate caracteristicile unei persoane muncitoare, harnice, dedicate construrii unui trai mai bun, dar care refuza sa ii mai ajute pe cei din jur care nu prezinta altceva decat indiferenta fata de propria lor viata. Prin argumentele aduse, putem afirma cu tarie ca textul in versuri ―Greierele si furnica‖, apartine speciei epice, fabula. Grigore Alexandrescu – Oglindele Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai pasoptismului, este retinut de istoria literaturii romane prin creatii artistice memorabile: meditatii socialfilozofice, poezii patriotice, epistole, satire, elegii si proza romantica. Simpatizant al Revolutiei de la 1848, participant la lupta pentru Unirea Principatelor (1859) el este un scriitor romantic, ramas in constiinta posteritatii mai ales prin fabulele sale, intre care se inscrie Oglindele, publicata in ultimul volum antum al lui Grigore Alexandrescu, intitulat Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule (1863). Tema fabulei Oglindele ilustreaza satirizarea defectelor caracteriale ale oamenilor, folosind motivul oglinzii, ca reflectare a constiintei de sine. Alegoria,ca procedeu artistic, foloseste drept masca, sub care se ascund metehnele societatii, un obiect, oglinda,spre deosebire de alte fabule in care animalele sau plantele camufleaza ideile sau principiile etice ridiculizate. Expunerea.Principalul mod de expunere este naratiunea la persoana a III-a, de unde reiese obiectivitatea naratorului, care observa si transmite impartial aspectele sociale si morale incriminate. Structura si compozitia textului poetic Compozitional, fabula Oglindele este alcatuita din doua parti narative si o morali, personajele fiind reprezentate, pe de o parte de oameni obisnuiti; „locuitorii tarii‖, si de dregatori, pe de alta parte. Prima secventa narativa incepe prin invocarea, la persoana I, a sursei culturale, „o carte‖, privind subiectul naratiunii la care urmeaza sa se refere fabulistul, care constituie si incipitul poeziei: „Am citit altadata, nu mai stiu in ce carte‖. Naratorul simte nevoia sa se raporteze la cultura cu intentia de a fi mai convingator in evidentierea ipocriziei, insusire a naturii umane care isi ascunde adevarata fata si constiinta de sine sub pretextul absentei totale a oglinzilor. Fabulistul creeaza o atmosfera de basm si nu concretizeaza tara fara oglinzi, deoarece ea poate fi oriunde in lume, perfidia si minciuna fiind proprii omenirii, caracterul de generalitate cuprinzand oricare societate din, orice loc si orice timp: „intr-o tara mare, de aici nu departe‖. Intr-o astfel de lume, oamenii nu sunt sinceri, nu-si recunosc defectele sau adevarata fire, dar pentru acest comportament fatarnic nu sunt ei de vina, ci criteriile impuse de

20

conducatori, care interzisesera oglinzile: „Oglinzi ca sa se vaza nu se afla in tara, / Si era poprit lucru sa s-aduca d-afara‖. Din aceasta cauza, reflectarea propriilor trasaturi caracteriale este artificiala, imaginea structurii interioare fiind contrafacuta prin perceptia celorlalti, in functie de interesul fiecaruia: „Asa fiestecine / Socotea despre sine / Ceea ce auzea‖. In tara fara oglinzi nu exista nici un fel de posibilitate de a afla adevarul despre sine ori despre lume, omul fiind silit sa traiasca in minciuna si in duplicitate, intrucat „chiar undele garlei ce curgea prin cetate / Era atat de negre s-atat de-ntunecate, / Incat nu putea omul nici umbra a-si vedea‖. A doua secventa narativa incepe prin relatarea unei intamplari care poate schimba mentalitatea oamenilor din tara nu prea indepartata: o corabie plina cu oglinzi este prinsa de,o furtuna puternica, se sfarama de tarmuri, iar marfa este impinsa pe uscat. Poetul interpreteaza furtuna cumplita ca fiind „norocita‖, deoarece ea aduce „prefaceri‖ si folos obstei, chiar daca tragedia scufundarii a provocat pagube materiale si pierderi de vieti omenesti: „Si pentru-al obstei bine, o paguba oricare / Nu mi se pare mare‖. O unda de ironie strecoara poetul atunci cand se refera la alta trasatura a omului, egoismul, definit printr-o mentalitate, general-valabila: orice nenorocire care nu implica si propria persoana poate fi, in cele din urma, benefica („Mai vartos cand aceasta nu s-atinge de mine.‖). Locuitorii tarii, care se aflau intamplator pe tarmurile marii, aduna cu interes oglinzile si, uimiti de aceste obiecte, isi privesc imaginea adevarata pentru prima oara in viata lor, unii fiind dezamagiti de reprezentarea vizuala: „Vazura adevarul, multi insa cu-ntristare‖. Vigilenta demnitarilor este prompta, iar porunca de a se sparge toate oglinzile este pusa in aplicare de indata: „A se sparge cu pietre s-a se desfiinta / Oglindele acelea oriunde sar afla‖. Cei mai multi, obedientii si lasii, au indeplinit imediat, ordinul conducatorilor, dar oamenii sinceri si iubitori de adevar au ascuns oglinzile, din nevoia interioara a cunoasterii de sine si din dorinta reflectarii cu fidelitate a imaginii omenirii: „dar ascunsera multe / Acei care porunca nu vrura s-o asculte‖. Morala fabulei este exprimata in ultimele doua versuri si ilustreaza pilda ca locuitorii insetati de adevar, interesati de cunoasterea propriei personalitati sunt „oamenii frumosi‖, sugerandu-se, astfel, frumusetea sufleteasca si caracteriala a celor care iubesc sinceritatea si franchetea. Ultimul vers al moralei si al poeziei are rol conclusiv si sugereaza faptul ca persoanele temerare promoveaza imaginea fidela a omenirii prin oglinda ce reflecta, cu obiectivitate, lumina adevarului in constiinta omului: „Arat cate-o oglinda acelor uraciosi‖. In fabula Oglindele, Grigore Alexandrescu reliefeaza doua tipuri de personaje: oamenii obisnuiti si oficialitatile statale. Intre locuitorii de rand se disting doua categorii: cei mai multi, obedienti, lipsiti de personalitate si care urmeaza intocmai regulile meschine impuse de autoritati spargand oglinzile si ceilalti, stapaniti de setea pentru adevar si autocunoastere. „Dregatorii‖ tarii aflate „nu departe‖ nu au interes ca oamenii sa cunoasca adevarul despre ei insisi, sa-si autoevalueze capacitatile si sa devina astfel constienti de propria valoare, de aceea prefera sa tina cetatenii in nestiinta ca sa poata fi docili, dependenti si usor de manevrat. Limbajul artistic este specific operelor epice, caracterizandu-se prin oralitate si stil colocviul, avand ca principale mijloace poetice cuvintele si expresiile populare: „poprit‖, „oglinde‖, „obste‖, „vartos‖. Acordul predicatului cu subiectul este de factura populara si evidentiaza suplimentar oralitatea stilului, prin punerea verbelor la singular, desi subiectul este la plural: „Cati […] se 21

socotea slutiti‖, „era mai pociti‖, „Oglinzi […] nu se afla in tara‖, „undele garlei […] era atat de negre si-atat de-ntunecate‖. Tot in sprijinul oralitatii este si adresarea directa a poetului catre cititor, precum si verbul caracteristic „a vorbi‖: „Trecand pe langa tara de care va vorbesc‖. Atmosfera de basm este subliniata de verbele la perfect simplu: „alergara‖, „adunara‖, „se privira‖, „vazura‖. Figurile de stil.Ca in orice creatie epica, figurile de stil nu sunt numeroase, insa fabulistul Grigore Alexandrescu, fiind un romantic autentic, nu ignora totusi podoabele stilistice. Epitetele sunt cele mai numeroase: „tara mare‖, „placuta frumusete‖, „[undele] negre si-ntunecate‖, „furtuna cumplita‖, „furtuna norocita‖, „unda neimblanzita‖ (epitet personificator). Prozodia nu este riguros realizata, rima imperecheata alternand cu cea imbratisata, iar versurile inegale variind intre 6 si 14 silabe. Fabula Oglindele este o poezie epica intrucat principalul mod de expunere este naratiunea, iar personajele se evidentiaza prin trasaturi morale ascunse sub masca oglinzilor, ce constituie principalul motiv poetic al alegoriei, figura de stil specifica fabulei, folosita cu scopul de a satiriza defecte ale societatii umane. Fabulele lui Grigore Alexandrescu urmeaza modelele europene de succes, dar satira lui respecta specificul national, in aceste creatii artistice fiind ridiculizate aspecte legate de actualitatea politica a vremii, de raporturile sociale tipice, bazate de obicei pe contradictia dintre demagogul, parvenitul, conducatorul abuziv pe de o parte, si omul marunt si naiv, dar de buna credinta, pe de alta parte. Referindu-se la valoarea fabulelor lui Grigore Alexandrescu in literatura romana, Paul Cornea afirma: „Tehnica fabulistica este excelenta: pertinenta dialogului, vioiciunea inscenarii, caracterizarea sugestiva a personajelor, siretenia onctuoasa a povestitorului, libertatea schemei metrice – totul dovedeste concordanta dintre cerintele genului si talentul scriitorului‖. Legenda Legenda este o naratiunea de mai mica intindere care descifreaza cauzele unor fenomene sau care evoca sentimente si personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea contine viziuni populare, naive, asupra lumii siinsista asupra aspectelor tragice ale conditiei umane. Originea si insusirile fizice ale unor plante si animale, actiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele etiologice.Viata personajelor biblice, descrierea unor sarbatori, practici si obiceiuri crestine sunt subiecte pentru legendele religioase. Cele istorice contin adevaruri bazate pe amanunte reale sau fictive despre evenimente si oameni consemnate in documente. Povestitul/Nararea legendei ca proces complex de comunicare se manifesta in interiorul mediilor de povestit. Mediul de povestit asigura conditiile necesare ca transmitere si receptare a mesajelor narative, prin instituirea unor comportamente de rol adecvate fiecarei situatii de povestit. Mediul de povestit se constituie mai frecvent in cadrul unei microunitati sociale stabile, de un anumit grad de coeziune si durabilitate (familia, gradinita), grupuri sociale cu structura proprie si cu existenta relativ permanenta. Legenda poate fi performata intr-o diversitate de medii de povestit fara diferentieri de varsta si gen. Exista o interdependenta intre functie, situatia de povestit si mediul de povestit.

22

Functiile legendei: 1. Functia cognitiva (de a transmite o serie de cunostinte si informatii) Legenda explica un fapt real sau considerat a fi real printr-un simbol narativ care include, de obicei, si motive fabuloase sau supranaturale. 2.Functia formativa si integrativa Formativa - din perspectiva actiunii modelatoare a performarii legendelor asupra personalitatii copilului. Integrativa - prin mediul de povestit la care participa, copilul ia contact direct cu universul mental al grupului social, el ajunge sa cunoasca mentalitatea si filosofia de viata a acestuia, sa-si insuseasca normele traditionale de comportament, sa se familiarizeze cu sistemul de valori estetice, etice, traditionale al comunitatii din care face parte. 3. Functia educativa si de initiere Prin forta exemplificatoare a mesajului legendei, copilul deprinde o serie de precepte, de norme comportamentale referitoare la ceea ce este bine si ceea este rau conform sistemului de valori al comunitatii din care acesta face parte. Strategiile argumentative specifice legendei dezvolta un tip de naratiune de dimensiuni mai reduse decat ale basmului. Dimensiunea este unul dintre criteriile diferentiatoare, dar nu unul decisiv. O alta marca diferentiatoare este claritatea. Spre deosebire de basm (in cazul caruia poate fi semnalata existenta unui lexic poetic bogat), in legenda limbajul este apropiat de cel cotidian. Naratiunea de tip legenda nu este niciodata ritmata prin duplicarea sau triplicarea unor situatii epice, asa cum se intampla in basm. Ritmului lent al povestirii de tip basm ii corespunde in legenda un rimt mai rapid al apropierii de deznodamant. Desi intr-o masura mai mica decat basmul, legenda pune in evidenta un anumit grad de formalizare ce marcheaza conventia estetica. In debutul textelor de legenda apare mai frecvent expresia verbala impersonala „se zice ca‖, sub toate ipostazele sale: „se spune‖, „se povesteste ca‖, „cica‖. Formulele initiale ale legendei intra in corelatie logica cu formulele finale care apar mai rar insa, reductibile la forma: „cum am auzit-o, am povestit-o‖, „ce-am auzit, spun‖. Legenda se situeaza mai aproape de sfera realului vietii inconjuratoare, careia ii cauta o explicatie sau, mai precis, o semnificatie. Consecinta acestui fapt este o deformare a realului, proces specific oricarei constructii epice integrabile in categoria legendei. Tipologie: Cercetatoarea Tony Brill a stabilit (in studiul introductiv al colectiei Legendele romanilor, Editura „Grai si Suflet - Cultura Nationala‖, Bucuresti, 1994) urmatoarea tipologie: a. Legendele etiologice cuprind acele texte care se ocupa de crearea si organizarea lumii. In ansamblul lor, nu se dezvaluie numai originea a tot ce exista pe pamant, fiinte si lucruri, ci si cauzele initiale ale particularitatilor organice ale acestora, ale trasaturilor ce nu tin de structura lor si ale denumirii a tot ce exista in lumea inconjuratoare. b. Legendele mitologice cuprind aparitiile, existentele si lucrurile suparnaturale, infatisand o lume de fantasme. c. Legendele religioase infatiseaza figurile biblice, sfintii si sarbatorirea lor, obiceiuri si sarbatori legate de alte zile precise ca si sarbatorirea unora dintre zilele saptamanii. d. Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, asa cum au fost preluate de la inaintasi, bazate pe amintiri sau pe inchipuirea faptelor descrise.

23

Calin Gruia – Povestea florii-soarelui Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru scolari si prescolari. Legendele pasarilor si plantelor isi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creatia populara: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Calin Gruia, Alexandru Mitru etc. Acestia dau viata si prospetime unor adevaruri stiintifice, adevaruri transfigurate prin modalitati artistice originale, bogate in resurse morale. Semnificativa e legenda Povestea florii – soarelui, de Calin Gruia, cu o structura complexa, asemanatoare basmului,in care sunt folosite modalitati artistice variate pentru a explica originea si trasaturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigureaza, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei lui Stefan-Voda‖, al omului afectat de lupta fortelor opuse. Tesatura metaforica si hiperbolica a motivelor muteniei, blestemului, predestinarii, Soarelui si Lunei, din perspective reala si supranaturala, reprezinta un pretext pentru a nuanta, in reverberatii lirice si dramatice, trasaturi general – umane opuse: bine – rau, viata – moarte, bunatate – rautate, lumina –intuneric. Compozitia. Povestea florii-soarelui de Calin Gruia, este organizata in episoade narative, intretaiate de pasaje descriptive. Actiunea e structurata pe doua planuri ce se intrepatrund: planul concret si cel transfigurat, care pastreaza datele existentiale. Evenimentele sunt circumstantiale in ―spatiul acestui pamant‖, folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui Stefan cel Mare‖). Naratiunea legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducand in prim plan imaginea ―fetei lui Stefan – Voda‖. Fata, desi este de o frumusete unica, e muta, fapt ce provoaca o tristete coplesitoare voievodului. Acesta cauta leac, sfatuindu-se cu carturarii si vracii cei mai vestiti ai timpului, dar fara rezultat. Intr-un tarziu, o batrana aude de necazul domnului si se prezinta in fata acestuia cu gand sa-l ajute. De la episodul venirii batranei la domnul intristat, intriga se nuanteaza. Batrana il povatuieste pe Stefan sa cheme Soarele la un ospat, unde odrasla sa ―avea sa prinda grai, daca il va saruta pe alesul invitat‖. Acest moment determina imprevizibilul intamplarilor si al episoadelor. Sfatul batranei parea, pentru moment, ca aduce o raza de speranta in sufletul voievodului. Dar Piaza-Rea, personaj malefic, forta a raului, simbol al intrigii si vicleniei, prin vorbe mestesugite incurca si zadarniceste dezlegarea fetei de ―blestem‖, anuntand Luna de ―necredinta Soarelui‖ Reactiile Lunii – zana rea – sunt surprinse in imagini intunecoase, exprimate in stil direct si indirect, cu tonalitate de ura – bocet si imprecatie. Ea isi blestema conditia de zana, si nu cea de femeie, ce i-ar fi adus mai multa fericire. Jura ca se va razbuna pe voda. Insusirile supranaturale si contrastante ale personajelor dau pregnanta mesajului, in gradarea episoadelor, incepand cu ―noaptea ospatului‖. Astfel, ―Luna s-a ascuns sub spranceana codrului ca s-o zdrobeasca pe fata‖, iar ―Soarele, un Fat-Frumos de lumina, petrecea cu Voda si cu toti curtenii‖. Punctul culminant al naratiunii se realizeaza prin suprapunerea planurilor si a fortelor conflictuale: ―Cand la sfarsit, veni la ospat si fata Domnului, ea cade in genunchi in fata Soarelui si-I cere o gura de mantuire‖, dar ―Luna furioasa s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de blestem, si i-a topit chipul in floarea galbena. Voda si mesenii plang pentru povestea trista a fetei‖. Deznodamantul legendei e infatisat prin impletirea planului fantastic cu cel real. Astfel, ―Soarele furios face vant Lunei, iar pe copila o ia in palma si-o sadeste in gradina‖, ca s-o aiba aproape si ca sa se mai mangaie tatal ei.

24

Basmul Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna. Basmul cult - este o creatie ampla a genului epic, cu o naratiune liniara, personaje purtatoare de valori simbolice, actiuni care implica fabulosul si supusa unor actiuni conventionale, care prezinta drumul initiatic al eroului. Particularitatile basmului cult : - clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, mediane, finale); - motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului; - specificul reperelor: • temporale (timpul fabulos, mitic); • spatiale (taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general; - stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea; - cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12); - obiecte miraculoase; - intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist; - conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile; - personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj; - existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in: a) o situatie initiala de echilibru; b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial; c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor; d) actiunea reparatorie (trecerea probelor); e) refacerea echilibrului si raplata eroului. Mihai Eminescu – Fat-Frumos din lacrima

Fat-Frumos din lacrima, de Mihai Eminescu, este un basm cult, avand ca sursa de inspiratie basmul popular romanesc. A fost publicat in 1870 in revista „Convorbiri literare‖, apoi in volumul postum Versuri si proza din 1890, editie ingrijita de V.G. Mortun. Aparitia, in 1870, a basmului Fat-Frumos din lacrima, pe care Mihai Eminescu il subintituleaza Poveste, inaugureaza in literatura romana o noua specie literara, basmul cult sau basmul de autor. Titlul basmului trimite la originea miraculoasa a eroului, nascut dintr-o lacrima a Maicii Domnului, induiosata de suferinta tinerei imparatese care nu putea avea urmasi. Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare, FatFrumos din lacrima fiind insa un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Mihai Eminescu, perspectiva narativa fiind aceea de narator omniscient. Naratiunea la persoana a III-a imbina fabulosul cu realul, personajele avand puteri supranaturale cu eroi de basm: imparati si imparatese, feti-frumosi si fiice de erai, MumaPadurilor sau zmei infricosatori. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente.

25

Actiunea are la baza conflictul dintre fortele binelui si ale raului, iar deznodamantul consta totdeauna in triumful valorilor pozitive asupra celor negative, in acest basm iubirea invinge toate piedicile. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Incipitul il constituie o idee filozofica si anume ca in vremea veche oamenii erau numai „in germenii viitorului‖, iar Dumnezeu calatorea pe pamant, calcand „cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului‖. Actiunea basmului se petrece intr-un timp fabulos si un spatiu nesfarsit, in acest cadru spatio-temporal mitic derulandu-se intamplarile reale si fabuloase la care participa personajele cu puteri supranaturale. Asadar, relatiile temporale si spatiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic si a spatiului imaginar nesfarsit. Expozitiunea explica titlul. In vremuri de demult, pe cand Dumnezeu mai umbla pe pamant, traia un imparat posomorat „ca miaza-noapte‖ si o imparateasa vesela „ca miezul luminos al zilei‖, dar erau suparati ca nu aveau si ei copii. Imparatul purta razboaie cu imparatia vecina, dar ii slabisera puterile si „se simtea murind‖, fiind mai trist ca niciodata ca nu va avea urmas caruia sa-i lase mostenire ura lui. Tanara si frumoasa imparateasa a ingenuncheat intr-o dimineata la icoana „Maicii durerilor‖ care s-a induplecat la rugaciunile ei si „o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu‖. Imparateasa a sorbit lacrima Maicii Domnului, iar peste noua luni a nascut un baiat frumos si alb, caruia i-a pus numele Fat-Frumos din lacrima. Bucuria a fost atat de mare, incat chiar imparatul a zambit pentru prima oara in viata, ba chiar „soarele surase‖ in insangerata imparatie. Intriga.Flacaul crestea ca Fat-Frumos din basmele populare, „intr-o luna cat altii intrun an‖ si, cand s-a simtit destul de mare s-a hotarat sa se bata el singur cu ostile imparatului cu care se dusmanea tatal sau. El s-a imbracat in straie de pastor, si „a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic‖. In acest episod narativ se include o pauza descriptiva prin care naratorul intrerupe firul povestirii si descrie natura umanizata (personificata) care se minuneaza de frumusetea doinelor cantate de Fat-Frumos; „Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-lasculte, izvoarele isi tulburau adancul […] ca sa-lauda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor‖. Aruncandu-si buzduganul inainte cale de o zi, Fat-Frumos din lacrima ajunge a treia zi la imparatia vecina, unde este intampinat cu urari de bine si cu bucurie de imparat – „frumos ca luna unei nopti de vara‖- si de boierii imbracati in haine aurite. Gazda refuza sa se bata cu el si-i propune sa lege „fratie de cruce pe cat om fi si-om trai‖, Fat-Frumos marturiseste ca el nu se teme de nimeni pe lume, in afara de Dumnezeu, dar imparatul recunoaste ca in afara de Dumnezeu se teme de Mama-padurilor, „o baba batrana si urata‖ care ii naruia imparatia. El trebuia sa-i dea ca bir „tot al zecilea din copiii supusilor mei‖, iar astazi urma sa vina sa-si ia plata. Pe la miezul noptii, cand Mama-padurilor a venit urland infricosator, FatFrumos a trantit-o cu toata puterea si a legat-o cu sapte lanturi de fier intr-o piua de piatra, dar baba a luat-o la fuga, „cu piua cu tot‖, peste dealuri, taindu-si cale prin paduri, pana s-a facut nevazuta in noapte. Desfasurarea actiunii incepe episodul in care Fat-Frumos pleaca pe urmele Mameipadurilor, mergand „pe dara trasa de piua‖ pana ce ajunge la o casa frumoasa si alba care stralucea in mijlocul unei gradini cu flori. Pe prispa, torcea o fata frumoasa, care-ii ureaza bun venit lui Fat-Frumos si ii spune ca gandurile ei „torceau un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine‖. Fat-Frumos se indragosteste de ea, desi afla ca este fiica Mamei-padurilor. Fata-i propune sa fuga impreuna, pentru ca daca afla mama ei l-ar omori „si dac-ai muri tu, eu as nebuni ori as muri si eu‖. Fata-i spune ca muma-sa se zbuciuma inca in piua in care o incuiase 26

el, incercand sa roada cu dintii lanturile. Impreuna cu voinicul, fata schimba intre ele butiile aflate langa prispa – una plina cu apa si alta cu putere, iar cand mama ei va vrea sa bea putere, ea sa ia numai apa, iar el putere. Cand scapa din piua, are loc o lupta crancena, baba bea apa, iar Fat-Frumos bea putere si, „cu brate de fier, o smuci pe baba de mijloc si-o baga-n pamant pana-n gat‖, apoi o izbi cu buzduganul in cap „si-i risipi creierii‖. Lupta si atmosfera sunt fabuloase: intreaga natura s-a zguduit, fata a lesinat, dar Fat-Frumos a adus-o la viata doinind din fluier si culcand-o pe ierburile proaspete si pe florile inviorate de soarele ce rasarise stralucitor, ca semn al iubirii ce invinsese toate piedicile. Voinicul se duce cu mireasa la fratele de cruce, imparatul cel tanar, care ii spune, cu lacrimi in ochi, ca este indragostit pe viata de fata Genarului, „om mandru si salbatic ce isi petrece-viata vanand prin paduri batrane‖. Atunci, Fat-Frumos, ca un adevarat frate de cruce, isi ia cai ageri „cu suflet de vant‖ si porneste la drum ca s-o rapeasca pe fata Genarului si s-o aduca tanarului imparat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasa plangand cu lacrimi amare de dorul lui. Ajuns la portile maretului castel al Genarului, o fata oachesa ii deschide portile si-i marturiseste ca asta-noapte o stea ii vestise ca va veni Fat-Frumos, din partea imparatului care o iubea. Un motan veghea fata si-l anunta pe Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: „cand urla dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar cand urla din cate septe, s-auzea cale de septe zile‖. FatFrumos ia fata si incearca sa fuga impreuna, dar Genarul avea un cal nazdravan cu doua inimi si ii prinde imediat pe fugari. Puterea Genarului nu statea „in duhurile intunericului, ci in Dumnezeu‖, asadar Fat-Frumos nu se putea lupta cu acesta, pentru ca nu se puteau infrunta doua forte ale binelui. Dupa o alta incercare nereusita, Fat-Frumos este ars de fulgere si prefacut in cenusa, care se facuse un izvor limpede „ce curgea pe un nisip de diamant‖. Pe vremea aceea, Dumnezeu si Sfantul Petre umblau pe pamant si picioarele lor infierbantate de nisipul pustiului calcara in apa racoroasa a izvorului. Sf. Petre, ascultand „doina izvorului plangator‖, il roaga sa faca acest izvor ce fusese mai inainte. Rostind „Amin!‖, Domnul a ridicat „mana sa cea sfanta‖, iar Fat-Frumos s-a trezit, a vazut „chipul cel luminat al Domnului‖ si a inteles minunea invierii sale. In aceasta secventa narativa se include o pauza descriptiva prin care naratorul intrerupe firul povestirii si descrie natura si atmosfera de basm, pe unde mergea Dumnezeu. Intorcandu-se la castelul Genarului, fata il preface intr-o „floare rosie‖ in glastra, ca el sa poata auzi taina despre locul de unde acesta isi luase calul nazdravan, metamorfozarea fiind una dintre trasaturile fabuloase ale personajelor de basm. Genarul povesteste ca aproape de mare sade o baba care are sapte iepe, iar cel care se incumete sa le pazeasca timp de un an, care acolo tinea numai trei zile, primea drept rasplata, un manz. Pe cel care nu reusea, il omora si-i aseza capul intr-un par. Totusi, vicleana baba scotea inimile din toti caii si le punea intr-unui singur, astfel incat cel ce-i pazea iepele alegea aproape mereu un cal fara inima, care era chiar mai neputincios decat unul obisnuit. Fat-Frumos se angajeaza sa pazeasca iepele si este sfatuit de tanara care o servea pe baba ce sa faca pentru a izbuti. Cand Fat-Frumos isi cere rasplata, baba scrasneste din dinti „ca apucata‖, pentru ca flacaul alesese calul cel mai slab, in care ea pusese inimile din toti ceilalti cai. Luand-o pe fata cu el si urmariti de baba, cei doi arunca in spate o perie, o cute si o naframa, apoi Fat-Frumos o izbeste cu buzduganul si scapa astfel definitiv de MumaPadurilor. Calul cu sapte inimi il sfatuieste pe Fat-Frumos sa se opreasca pentru odihna, deoarece treceau pe meleaguri in care erau ingropate schelete; iar fata moare trecand „in imparatia umbrelor, de unde venise pe pamant, momita de vrajile babei‖. In acest episod narativ se include o pauza descriptiva prin care naratorul intrerupe firul povestirii si descrie natura inspaimantatoare a meleagurilor de pe alt taram. 27

Ajuns la castelul Genarului, care era plecat la vanatoare pentru sapte zile, a luat fata pe cal si zburau atat de iute, incat calul Genarului, care avea numai doua inimi, nu se putea masura cu acela al lui Fat-Frumos, care avea sapte inimi. Genarul promite calului lui FatFrumos ca, daca-si arunca stapanul in nori, il va hrani cu miez de nuca si-l va adapa cu lapte dulce. In schimb, Fat-Frumos promite calului Genarului ca il va adapa cu para de foc si-l va hrani cu jaratic. Atunci, calul il arunca pe Genar in inaltul cerului, pana in nori, care „inmarmurira si se facura un palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul‖; erau ochii Genarului, care fusese „exilat in imparatia aerului‖. Punctul culminant.Scapati de Genar, fata si Fat-Frumos ajung la cetatea imparatului tanar, care credea ca voinicul murise, de aceea vestea intoarcerii a adus mare bucurie in toata imparatia. Ileana, care se inchisese intr-o gradina cu ziduri de fier si plansese „intr-o scalda de aur […] lacrimi curate ca diamantul‖ pana orbise, se arunca de gatul lui Fat-Frumos, iar el ii spala fata in baia de lacrimi. Peste noapte, fata viseaza ca Maica Domnului „desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte‖ astfel ca a doua zi tanara imparateasa isi recapata vederea. Actiunea basmului ilustreaza, asadar, conflictul dintre fortele binelui si ale raului, iar deznodamantul consta totdeauna in triumful valorilor pozitive asupra celor negative. Fat-Frumos il cununa pe imparat cu fata Genarului, iar in ziua , urmatoare are loc nunta lui cu Ileana si intreaga natura vibreaza emotional pentru unirea celor doi, descrierea peisajului constituind o pauza descriptiva ce intrerupe pentru scurt timp firul narativ. Nunta a fost cea mai frumoasa de pe fata pamantului, Fat-Frumos si Ileana au trait ani multi si fericiti, basmul incheindu-se cu o formula finala tipica pentru basm, din care reiese, de altfel, si finalul fericit si deschis: „iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi „poate c-or fi traind si astazi‖. Particularitati ale limbajului artistic Mihai Eminescu pastreaza din basmul popular numai filonul epic si elementul fabulos, dar spre deosebire de creatia folclorica scriitorul foloseste tehnica detaliului pentru conturarea romantica a portretelor, pauza descriptiva pentru creionarea peisajelor, precum si pentru descrierea palatelor si castelelor imparatesti. Personajele basmului eminescian sunt descrise cu detalii sugestive pentru ilustrarea trasaturilor, creand portrete literare prin folosirea mijloacelor stilistice specifice limbajului sau artistic. O atentie deosebita acorda Eminescu crearii personajelor feminine. Astfel, portretul imparatesei este unul romantic, asemanator cu al altor personaje feminine din creatia sa, scriitorul zabovind asupra trasaturilor fizice, pe care le descrie detaliat si care au semnificatii in starile sufletesti ale eroinei: „Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sanii ei albi si rotunzi – si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie‖. Natura este personificata, in totala armonie cu sentimentele si trairile eroilor, participand la emotiile acestora, fiind ea insasi un personaj fabulos: „Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cantecele, apele-si ridicau valurile mai sus ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adancul ca sa-si azvarle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata canta ca dansul cand vor sopti vailor si florilor‖. Limbajul basmului este asadar artistic, in maniera specific eminesciana, cu metafore si epitete surprinzatoare, „Serpii rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor‖, „aurul noptii‖; comparatii, „Florile triste si turburi se nalbira ca margaritarul cel stralucit‖, „Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adanc al cerului‖, „lacrimi curate ca diamantul‖. De remarcat si in acest basm prezenta astrului tutelar eminescian, luna, care observa si participa la toate intamplarile, ocrotind iubirea, precum si mitul oniric, „visa in vis ca Maica Domnului

28

desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii…‖ care sugereaza starea spirituala superioara a iubirii. Nicolae Iorga este cel care scrie in 1890 o prima apreciere critica privind basmul eminescian, afirmand ca: „E un juvaer povestea aceasta […] nicaieri limba romaneasca culta n-a ajuns la asa de mare mladiere si plasticitate‖, remarcand si deosebirea fata de creatiile populare care consta in aceea ca fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriase si n-are nimic a face cu acel al adevaratelor povesti‖. Caracterizarea personajului principal Fat-Frumos din lacrima este personaj principal, eponim (care da numele operei) si pozitiv, erou fabulos cu puteri supranaturale imbinate cu trasaturi umane. O prima trasatura fabuloasa a personajului reiese, indirect, din semnificatia numelui, pe care Eminescu o explica prin credinte strabune, in cea mai sugestiva spiritualitate populara, prin numirea personajului de basm, „Fat-Frumos‖, la care adauga nasterea fabuloasa si binecuvantata a eroului, „din lacrima‖ divina, ceea ce ilustreaza si motivul popular al imparatului fara urmasi. Trasaturile umane se evidentiaza, indirect, chiar de la inceputul basmului, deoarece, ca fiu iubitor, Fat-Frumos din lacrima se simte dator sa preia razboaiele tatalui sau si sa se bata el singur cu ostile imparatului vecin. Personaj fantastic, Fat-Frumos se remarca, in primul rand, prin nasterea miraculoasa si dubla (o data din lacrima Maicii Domnului, a doua oara prin binecuvantarea Domnului si a Sfantului Petru); proba mortii trimite la coborarea in Infern din mitologia antica, vazuta ca o proba suprema pentru cel care urmeaza drumul initiatic (traseu obligatoriu pentru orice erou de basm). El poseda toate calitatile unui erou (binevoitor, loial, milos, drept, viteaz, onest etc.) si are puteri supranaturale (se lupta cu alte personaje fantastice: Mama padurilor, Genarul, baba; intelege glasul animalelor s.a.m.d.), fiind sustinut in drumul initiatic (trecerea probelor) de numeroase ajutoare (Ileana, calul nazdravan, roaba babei, imparatul tantarilor s.a.). Se caracterizeaza, asemenea unui personaj romantic, prin melancolie. Originea populara a basmului si admiratia lui Eminescu pentru folclor razbat din felul in care este infatisat feciorul gata de plecare. El poarta ―haine de pastor, camesa de borangic (…), mandra palarie cu flori (…)‖, iar la brau are ―fluier de doine si altul de hore‖. Depasind mitul orfic, cele doua instrumente (de fapt, variante ale aceluiasi instrument) simbolizeaza, mai degraba, cei doi poli ai cantecului popular: dorul, jalea glasuite de doine si veselia horelor. si la nunta, Fat-Frumos are ―camasa de tort cu raze de luna, brau de margaritare, manta alba ca ninsoarea‖. In finalul basmului aflam, pe langa tipica formula ―au trait apoi in pace si in liniste ani multi si fericiti‖, ca ―pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste‖, adica imaginea lui FatFrumos, ca o chintesenta a calitatilor umane in viziunea populara, nu va fi deteriorata niciodata. Ion Creanga – Povestea lui Harap-Alb

Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau. Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri din copilarie‖, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb‖. Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, 29

„Amu cica era odata‖, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera‖ mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita‖, scoate cititorul din lumea fictionala. O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-Alb‖cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe. O alta tarasatura a basmului cult este oralitatea stilului ce se remarca prin : dialog: "- Parca v-a iesit un sfant din gura, Luminate imparate, zise atunci Flamanzila. [...]- Ia lasati, mai, zise Ochila, clipocind mereu din gene."; "Atunci spanul zice ingamfat: - Ei, mosule, ce mai zici? - Ce sa zic, nepoate! Ia, cand as avea eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte;folosirea dativului etic: "Si odata mi ti-1 insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in inaltul ceriului si apoi, dandu-i drumul de-acolo, se face spanul pana jos praf si pulbere."; exclamatii, interogatii, interjectii: "Si odata mi t-o insfaca ei, unul de o mana si altul de cealalta, si hai, hai!... hai, hai! in zori de ziua ajung la palat" "- Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!" "Ei, apoi? Lasa-te in sama lor, daca vrei sa ramai fara cap"; expresii onomatopeice, "si cand sa puna mana pe dansa. zbrr!...pe varful unui munte si se ascunde dupa o stanca (...) si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!... si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna"; "S-odata pornesc ei, teleap-teleap-teleap, si cum ajung in dreptul usii, se opresc putin." adresare directa: "Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati"; diminutive: "Si daca-ti putea scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Ma, fetisoara imparatului ne-a tras butucul (...) s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti"; formule specifice oralitatii: "toate ca toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe"; "vorba cantecului"; "Vorba ceea: Da-mi, doamne, ce n-am avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit"; proverbe si zicatori: "Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla"; "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale"; versuri populare sau fraze ritmate: "Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora Iui Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-1-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati.", "La placinte,/ inainte/ Si la razboi/ inapoi."; "Voinic tanar, cal batran,/ Greu se-ngaduie la drum!".cuvinte si expresii populare, regionalisme: "m-ai bagat in toate grozile mortii" (m-ai ingrozit -n.n); "n-ai cui banui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua in porneala" (se ducea la pascut - n.n); "a mana porcii la jir" (a sforai - n.n); "hatarul" (placerea - n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli, a se ameti - n.n.); "farmazoana" (vrajitoare, sireata - n.n.); "arzuliu" (fierbinte n.n.); "teleaga" (partea de dinainte a plugului - n.n.); Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final. Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins. Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: „Amu cica era odata intr-o tara‖. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se 30

metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor. Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor. Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe HarapAlb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...‖ In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de formula initiala: „Amu cica era odata‖. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.‖ Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama. Personajul principal al operei este Harap-Alb, fiind un personaj pozitiv fiind caracterizat direct de catre narator si de alte personaje, iar indirect este caracterizat din actiunile sale si din relatia cu celelalte personaje. El reprezinta tipul omului naiv si inocent, care dintr-un statut superior decade, insa gratie sufletului bun revine dupa multe incercari la statutul initial. Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb‖, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul „harap‖, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat. Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii. Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii. 31

Caracterizarea directa Astfel aflam de la inceput, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai unui crai, ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind mentionat decat mai tarziu, ca o consecinta a neascultarii. (“Amu cica era odata intr-o tara de crai, un crai care avea trei ficiori.”/ “Fiu craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros, iese afara in gradina si incepe a plange…”). Tot direct de la narator aflam ca dupa ce acesta a facut milostenie femeii, ea il sfatuieste sa mearga sa ceara costumul tatalui sau, costum pe care l-a imbracat cand a fost mire. Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata calatoria a fost imbracat intrun costum vechi, pornind la drum nu cu o infatisare grandioasa si cu suflet las asemeni fratilos sai ci foarte modest insa cu o atitudine de invingator. Mai apoi dupa ce avansam putin in actiunea propriuzisa, respectiv dupa sosirea spanului si a lui Harap-Alb la imparatia lui Verde-Imparat, descoperim singura caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, facuta de alte personaje respectiv de catre verisoarele sale, insa tot exprimata de catre narator, atunci cand vorbeau intre ele despre rautatea spanului spunand ca Harap-Alb are o infatisare mult mai placuta decat a spanului semanand mult mai bine cu ele. (―Si din ceasul acela, au inceput a vorbi intre ele (…) ca Harap-Alb, sluga lui, are o infatisare mult mai placuta…) Caracterizarea directa a lui Harap-Alb este descrisa foarte sumar, autorul axandu-se mai mult pe caracterizarea indirecta, si anume pe trasaturile cele mai frumoase care au iesit la iveala din actiunile sale. Caracterizarea indirecta Caracterizarea indirecta a protagonistului este extrem de amanuntita, caracteristicile ascunse ale sufletului iesind insusi din actiunile si probele la care este supus pe parcursul operei. Prima proba la care este supus este proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre trasaturile sufletului protagonistului, si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si astfel face o fapta buna care mai apoi va fi recompensata cu ajutor acelei femei care era de fapt Sfanta Duminica, ea ajutandu-l sa treaca de proba din Gradina Ursului si Padurea Cerbului. A doua proba la care este supus fiul cel mic de crai este proba curajului atunci cand trebuie sa treaca podul, confruntandu-se cu ursul cel fioros, actiune imposibila de realizat de catre fratii lui care au dat inapoi, dand dovada de lasitate. De aici reiese a doua trasatura morala a fiului de crai, acesta nelasand imparatia, puterea si grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind evidentiat. Dupa trecerea podului, inainteaza printr-o padure labirint. A treia proba prezenta este proba ispitei care este impartita in trei grade de dificultate. La primul apel al spanului, exact la intrarea in padure, fiul de crai refuza ajutorul oferit, ascultand de sfatul tatalui. Mai apoi dupa ce a dat de greu, fiul cedeaza acesta fiind depasit de situatie. Astfel, deducem ca atunci cand el se confrunta cu o situatie dificila, se panicheaza si uita de sfatul tatalui, dand dovada de naivitate, slabiciune, neincredere, aceste trasaturi atragand dupa ele si pedeapsa prin schimbarea identitatii devenind de acum inainte Harap-Alb (sluga neagra), ―Alb‖ reprezentand tocmai trasaturile negative care l-au facut sa decada. Dupa sosirea lor la imparatie, caracterul bland, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat cu cel al spanului le fac pe verisoare sa-si deschida mai bine ochii, spunand ca el este mult mai ―omenos‖. In timp ce spanul il supune pe Harap-Alb la incercari, caracterul lui se intarea tot mai mult chiar daca el nu simtea acest lucru. Mai apoi, in ultima sarcina data de span, respectiv in calatoria sa dupa fata imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism, sacrificandu-se si trecand prin apa, nestricand veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita. Mai apoi, el construieste un loc de adapost pentru niste alibe fara casa si de data asta fiind iarasi recompensat. De aici reiese sensibilitatea lui fata de vietitoarele neinsemnate, dand pentru prima data dovada de profunda maturitate. Continuandu-si drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luand cu el pe cele cinci personaje, Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, imprietenindu-se cu ei. Ironiile si glumele cu care le raspunde fiecaruia arata un caracter puternic si degajat care poate sa faca haz de necaz in orice situatie insa glumind numai cand este cazul. ( “Daca-i asa, hai si 32

tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doara nam a te duce in spinare.”) Limbajul folosit este cu preponderenta literar, folsindu-se arhaisme si regionalisme (botit, chilimbot etc.) Sunt folosite cantecele si proverbele pentru a intelege mai bine semnificatia celor intamplate. Gratie prieteniei acordate celor cinci, Harap-Alb reuseste sa treaca de obstacolele intinse de imparatul Ros, si chiar grija care a purtat-o insectelor l-a ajutat sa treaca cu bine peste anumite obstacole. Pana si tovarasia acordata calului il ajuta in ultima cursa lansata de fata imparatului Ros, unde calul trebuia sa se intreaca cu o tuturica pentru a aduce din despicatura mintilor trei smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta. Astfel, gratie caracterului ascuns, sensibilitatii cu care s-a purtat fiecare, totul s-a intors in favoarea lui, ajutandu-l sa treac apeste cursele intinse de celelate personaje participante la actiune (imparatul Ros si spanul). In calatoria de intoarcere incepe a se imprieteni mult mai bine cu fata imparatului Ros ceea ce il descrie ca fiind un om deschis si de incredere, pe aceste doua caracteristici cladindu-se o relatie intre cei doi. In final, reiese la iveala adevarul, Harap-Alb redevenind fiu de imparat si imparat peste imparatie, cu mai multa experienta, maturitate si putere de decizie. Caracterizarea in antiteza cu spanul este foarte evidenta din tipologizare, Harap-Alb fiind un personaj pozitiv, iar spanul un personaj negativ, faptele fiecaruia oglindind pana la urma destinul fiecaruia, Harap-Alb domnind pe veci alaturi de o frumoasa fata fiind iubit de toti, iar spanul murind in chinuri de la inaltime. Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga. In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat. In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul. In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar). Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb‖ ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.‖ 33

Basmul modern Carlo Collodi – Pinocchio Opera literara ―Pinocchio‖ este un basm modern prin toate trasaturile specifice speciei. In basmul modern se regasesc, mai pregnant, aspecte ale omului contemporan, realist,elementele fantastice si cele fabuloase ne fiind atat de puternice precum in basmele clasice. Alta trasatura specifica basmului modern este aceea ca, pe alocuri, sunt marcate mici victorii ale raului, in final, tot binele fiind cel care invinge. Aici, raul, la fel ca in basmul popular sau cult, are rolul lui: Face necesara maturizarea lui Pinocchio pentru a ajunge un baietel adevarat, cuminte si ascultator. Printre trasaturile specifice basmului modern se numara si dimensiunea ampla a textului, Pinocchio fiind alcatuit din 36 de capitole. Timpul si spatiu sunt nedefinite, precizate vag („Tara Neghiobilor‖, „Campia Minunilor‖) Modurile de expunere prezente in text sunt naratiunea (persoana a-III-a), dialogul si descrierea care se imbina armonios pentru o buna desfasurare a actiunii. In acest basm, binele este reprezentat de personaje precum Geppetto, Zana care-l transforma pe Pinocchio intr-un copil adevarat si cainele Alidor, raul fiind reperzentat de Papusarul care voia sa-l arunce pe Pinocchio in foc , cotoiul si vulpea care il pacalesc pe acesta. Ca elemente fantastice amintim existenta Tarii Jucariilor, iar ca elemente reale amintim magarusul, trasura si balena. Deasemenea intalnim si cifra magica trei ( „de trei ori se intalneste cu Cotoiul si Vulpea‖). Structura este simpla, marcata de peripetiile eroului principalin drumul sau catre maturizare, din care putem desprinde momentele subiectului. Expozitiunea este marcata de prezenta formulei tipice : „A fost o data ca niciodata...‖ un tamplar pe nume Geppetto care a ciobit un baietel din lemn pentru ca isi dorea foarte mult un copil. Cand Geppetto dormea, un greieras spiridus a suflat peste baiat facandu-l sa se miste. Geppetto, ramanand mut de uimire cand l-a vazut pe baiat miscandu-se i-a pus numele Pinocchio, considerandu-se tatal lui din acel moment. Pinocchio era neastamparat si era sfatuit mereu de greiere sa-l asculte pe tatal sau. Intriga basmului o constituie decizia lui Geppetto de a-l trimite pe Pinocchio la scoala, cu un abecedar. Desfasurarea actiunii cuprinde peripetiile lui Pinocchio. In drumul catre scoala, baiatul a intalnit un grup de papusari, care tocmai dadeau un spectacol.Vazand cat de dragut e baietelul de lemn, directorul grupului i-a oferit cinci banuti de aur, cu care Pinocchio a plecat spre casa. Si, cum mergea Pinocchio spre casa, i-au iesit in cale o vulpe schioapa si un motan orb care l-au intrebat pe baiat unde se grabeste. Vulpea cea sireata vrea sa-l pacaleasca si ii spune ca poate inmulti banii daca ii ingroapa pe campul minunilor. Naiv fiind, Pinocchio a acceptat, insa a fost pacalit si tinut captiv de vulpe si de motan. El a strigat dupa ajutor si a aparut o zana, care l-a eliberat. Aceasta l-a intrebat unde sunt banii, insa Pinocchio a inceput sa minta. Cu fiecare minciuna, nasul ii crestea din ce in ce mai lung. Cind a vazut ca ii creste nasul, Pinocchio i-a promis zanei ca va fi cuminte si va merge la scoala. Zanei i s-a facut mila de el, i-a scurtat nasul si l-a dus pe baietel la Gepetto. Din pacate, peste cateva zile, Pinocchio a uitat de promisiunea facuta. Iesind la joaca, a dat peste o trasurica, trasa de un magarus. Cei din trasurica l-au ademenit pe Pinocchio sa mearga in Tara Jucariilor iar baiatul nici nu a stat pe ganduri. Ajuns in imparatia jucariilor, s-a distrat si a lenevit, uitand de alte griji. Insa, dupa cateva zile, s-a trezit cu niste urechi lungi, de magar, si cu coada. Niste circari l-au dus la circ, impreuna cu alti copii ca el. Si, acolo, a trebuit sa munceasca din greu. Cu prima ocazie ivita, Pinocchio a scapat si a inceput sa o rupa la fuga. Ajuns la malul 34

unei ape, a cazut si a fost inghitit de o balena. Baiatul s-a zbatut cat a putut ca sa scape si, deodata, l-a vazut pe Gepetto, care i-a povestit ca a pornit in cautarea lui pe o barca si a fost inghitit si el de balena. Intr-o noapte, ei s-au agatat de coada unui peste si au asteptat pana cand balena si-a deschis gura. Atunci, impreuna cu pestele, au iesit afara si au scapat teferi. Ajunsi acasa, batranul s-a imbolnavit si a cazut la pat. Pinocchio l-a ingrijit tot timpul si, cand acesta dormea, baiatul citea si invata sa scrie singur. Vazand faptele lui bune, zana a intrat in incapere si i-a dat micutului viata. Cand a vazut ca baiatul lui este cu adevarat viu, Gepetto s-a vindecat pe loc, iar Pinocchio a devenit un baietel cuminte si ascultator. Marioneta este protototipul unui copilului strengar, vioi, neatent, dar lenes care da mereu din necaz in necaz, ca la final sa fie recompensat cu maturitatea deplina, cea prin care devine baiat adevarat.

Vrajitorul din Oz – Lyman Frank Baum "Vrajitorul din Oz" a fost scris de catre L. Frank Baum si ilustrat de catre W.W. Denslow. Prima aparitie a carti a fost publicata de catre George M. Hill Company din Chicago in anul 1900, si de atunci a fost reeditata continu de nenumarate ori tot timpul sunt acealasi nume "Vrajitorul din Oz". Actiunea se petrece in tinutul Oz si ne sunt povestite aventurile unei fetite pe nume Dorothy. In Statele Unite ale Americii cartea "Vrajitorul din Oz" este una dintre cele mai cunoscute povesti. Original, cartea a fost oferita publicului din America in anul 1956. Dorothy este o fetita care locuieste intr-o ferma din Kansas impreuna cu unchiul sau Henry, matusa sa Em si catelul Toto. Intr-o zi Dorothy in timp ce se afla in casa este luata prin surprindere de catre o tornada purtandu-i pe Dororthy si catelusul ei Toto pana la indepartatul taramul de basm OZ. O data ajunsi pe acel taram, Dorothy face cunostinta cu oamenii din tinuturile taramului Oz, unde ii intalneste pe Sperie -Ciori, omul facut din paie care isi dorea sa aiba si el putin creier, Leul cel Las, care dorea sa devina si el un leu curajos si Omul Tinichea care isi dorea ca si la el in piep sa bata o inima la fel ca la toti oamenii normali. Cand Dorothy afla de marele vrajitor din OZ care se afla in Orasul Smaragdelor, atunci ea se hotaraste ca trebuie sa-l caute si sa ajunge la el pentru al ruga sa o ajute sa ajunga din nou acasa, in oraselul unde locuia impreuna cu unchiul, matusa si Toto, catelul ei, in Kansas. Atunci cand cei trei prieteni pe care Dorothy i-a intalnit pe taramul Oz au auzit de puterile pe care le are acest vrajitor s-au gandit ca ii poate ajuta si pe ei cu indeplinirea dorintelor pe care le aveau. Ajunsa in fata Marelui si Cumplitului Oz, Dorothy afla ca pentru orice primesti exista si o plata, iar pentru a le indeplini dorintele Maritul Oz le cere celor patru sa treaca prin mai multe incercari. Asa ajung s-o omoare pe Vrajitoarea cea Rea de la Apus, afla adevarata poveste a Maimutelor Inaripate, dar, odata intorsi in Orasul Smaragdelor, afla cu disperare ca cel in care isi pusesera atatea sperante, Marele Oz, nu-i decat un prapadit de sarlatan, un circar din Omaha. Cu mestesugurile sale, Oz reuseste sa-i fericeasca pe prietenii lui Dorothy, plecand cu un balon inainte de-a apuca s-o ajute si pe Dorothy. Dupa alte cateva peripetii (infrunta Copacii luptatori, trec prin Tara de portelan, scapa de atacul Capetelor-ciocan, ajung, cu ajutorul Maimutelor zburatoare, in Tara quadlingilor), Dorothy si Toto reusesc sa ajunga acasa cu ajutorul Glindei, Vrajitoarea cea Buna de la Miazazi. 35

Povesti Ion Creanga - Fata babei si fata mosneagului Povestea este o specie a genului epic in proza, de dimensiuni relativ reduse, in care se relateaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare in lupta cu personaje nefaste si in care binele triumfa. Fata babei si fata mosneagului este o poveste scrisa de Ion Creanga, unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii romane care s-a nascut la Iasi – Humulesti. Titlul textului este in concordanta cu continutul acestui, in text fiind vorba doua fete: una a babei – rea si lenesa, si alta a mosului – buna si harnica, autorul dorind inca din titlu sa ne indrepte atentia asupra actiunilor celor doua fete, povestea fiind una din care se pot desprinde multe invataminte. Acest text apartine epic deoarece comunicarea autor – lector se realizeaza in mod direct, prin intermediul naratorului, actiunii si personajelor. Naratorul este necunoscut si relateaza povestea la persoana a treia, cu o perspectiva obiectiva. Personajele textului sunt destul de numeroase, unele dintre ele avand caracter fantastic si puteri supranaturale: fata babei , fata mosneagului, baba, mosneagul, catelusa bolnava, Sfanta Duminica, etc. Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele populare. Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici, care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi, care dispretuiesc munca si o fac in sila. In incipitul textului sunt prezentate cele doua fete – a babai si a masneagului, care au trasaturi atat de diferite. Fata babei ― sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima, si fata mosneagului ―frumoasa, harnica, asculatatoare si buna la inima si pe care ―Dumnezeu o impodobise cu toate darurile cele bune si frumoase‖. Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa puna in evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare si buna la inima... era robace si rabdatoare‖. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse‖. In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la inima..., cartitoare si nemultumitoare‖. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul casei, baba o privea ca pe o „piatra de moara in casa‖. Din cauza persecutiilor mamei vitrege „vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu lacrimi in ochi, porneste in toata lumea‖. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca. Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica‖. Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava, curata de mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste lighioanele Sfintei Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada

36

fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de cai, cirezi de vite si turme de oi ies din ea‖. Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei, care, invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa, urata si rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei, cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa pe care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata. Lecturand aceasta poveste, copiii inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu care isi indeplinesc munca, dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea. Semnificatiile simbolice ale cocosului trimit in general spre ideea de spiritualitate, care, de cele mai multe ori, tempereaza prezenta agresiva a materialitatii, pentru a asigura in ultima instanta un necesar echilibru al lumii si al creatiei. In Dictionarul de simboluri al lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, cocosul e considerat un simbol solar, "acela care vesteste rasaritul soarelui. Pozitia cocosului in varful lacasurilor de cult poate evoca suprematia spiritului in viata omeneasca, originea divina a iluminarii izbavitoare, veghea sufletului doritor sa perceapa in tenebrele noptii pe sf'rsite primele licariri ale spiritului care se trezeste.( In egala masura, el este si "un simbol al vigilentei si al reinvierii si deci al nemuririi( Paul Clebert, Dictionar de simboluri animaliere, Bucuresti, Editura Artemis) Hans Christian Andersen – Ratusca cea urata Unul dintre cei mai indragiti autori de basme, scriitorul danez Hans Christian Andersen a incantat generatii intregi de copii cu povesti precum "Craiasa Zapezii", "Hainele cele noi ale imparatului", "Fetita cu chibrituri", "Ratusca cea urata", "Mica sirena" si multe, multe altele. Andersen s-a facut remarcat in 1829, cand a publicat povestirea ''O plimbare pe jos, de la canalul Holmen pana la capatul dinspre miazanoapte al insulei Amoger''. In acelasi an, isi face debutul in teatru cu vodevilul eroic ''Amorul pe turnul Nicolai'', iar in 1830, publica primul volum de ''Poezii''. Jonas Collin ii inlesneste, in 1833, obtinerea unei burse de calatorie din partea regelui, care i-a permis sa intreprinda primul sau voiaj in Europa. Acesta l-a inspirat sa scrie primul roman, ''Improvizatorul'', in 1835. Dar nu romanele aveau sa-i asigure gloria de mai tarziu, ci basmele pentru copii, pe care a inceput sa le publice din acelasi an, prima carticica de povesti fiind intitulata ''Basme povestite copiilor''. Povesti delicate ale unor oameni, flori, copaci, animale sau obiecte insufletite, basmele si povestirile lui Andersen au fost publicate cu o periodicitate aproape anuala, pana in 1873, cu doi ani inainte de moartea scriitorului. Primele dintre acestea erau povestile auzite in orasul natal, celelalte prezinta, sub forma narativa a basmului, propria sa lume interioara, autorul regasindu-se printre cele mai importante personaje. Potrivit lui Neil Philip, Andersen era ratusca cea urata, mereu marginalizata de ceilalti, tot el era studentul timid din ''Florile micutei Ida'', un personaj stingher in prezenta adultilor, dar incantat sa spuna povesti copiilor, si, de regula, tot el era 37

personajul sarac, dispretuit, marginalizat, dar inzestrat cu haruri deosebite, intruchipat fie de un om de zapada, fie de un brad, fie chiar de un guler de camasa. De asemenea, Andersen a acordat un rol important vocii povestitorului, pe care o considera chiar mai importanta decat firul naratiunii, adresandu-se direct cititorului. Ratusca cea urata este titlul unei povesti scrise de autorul de literatura pentru copii Hans Christian Andersen, care are drept erou un boboc de lebada, clocit de catre o rata. Mica lebada este considerata mai intai urata de catre rate pentru neasemanarea cu bobocii lor si, cum nici ea, nici ratele nu vazusera vreodata lebede, mica pasare se increde in parerile auzite. Se va intalni intamplator cu un card de lebede, care o primesc, recunoscand in ea un boboc din ai lor. Povestea poate fi interpretata in mai multe moduri. Regasirea bobocului ratacit simbolizeaza faptul ca exista intotdeauna sperante pentru cineva aflat intr-un mediu nepotrivit. O perspectiva mai larga reclama acceptarea diferentelor dintre indivizi sau grupuri. Este o poveste pentru copii mici, care poate fi de altfel si pe placul adultilor. Aceasta are ca subiect central o ratusca, dar care, de fapt, este o lebada in devenire. Fiind foarte urata, aceasta nu era deloc acceptata in comunitatea pasarilor de gradina, fiind exclusa. Din poveste se pot desprinde mai multe concluzii moralizatoare: – Sa nu-i judecam pe ceilalti in functie de aspectul fizic sau de faptul ca sunt diferiti de noi; mai ales copiii vor invata acest lucru, afland ca exista calitati mai importante decat aspectul fizic; vor invata sa nu se impiedice de prejudecati, sa nu se opreasca la aparenta si sa caute esenta. – De multe ori se intampla ca strainii sa te aprecieze si sa te ajute, in timp ce apropiatii iti intorc spatele. Asa s-a intamplat si cu ratusca: in timp ce ratele au condamnat-o pentru uratenia ei, persecutand-o, lebedele s-au dovedit primitoare, adoptand-o. – Sa nu ne pierdem increderea in noi, influentandu-ne parerea si comportamentul celor din jur; chiar daca nu suntem iubiti de unele persoane, exista altele capabile sa ne iubeasca si sa ne aprecieze adevarata valoare. Din nou basmul este bun pentru copii: atunci cand vor trai primele dezamagiri si umilinte, se vor gandi la basm si nu se vor lasa doborati. – Poate ca nu ne putem adapta la un mediu anume; aceasta nu inseamna ca in alta parte nu ne vom integra fara probleme. Fratii Grimm – Alba ca zapada Fratii Grimm, Jacob (1785–1863) si Wilhelm Grimm (1786–1859), au fost folcloristi, lingvisti, filologi, doctori in drept, cunoscuti in toata lumea pentru colectia de basme publicata in doua volume, care contine, printre altele, Alba ca zapada, Croitorasul cel viteaz, Cenusareasa, Scufita rosie si Hansel si Gretel (primul volum a aparut in 1812, iar al doilea volum in 1814). Povestile scrise de cei doi frati au incantat copilaria multor generatii, devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizari si dramatizari. Fratii Grimm si-au adus contributia la formarea limbii germane, in special prin dictionarul Deutsches Wörterbuch (Cartea cu cuvinte germane) pe care l-au scris impreuna si prin prima carte de fonetica/fonologie a limbii germane, Legea lui Grimm, scrisa doar de Jacob. Dictionarul Fratilor Grimm avea 33 de volume si cantarea 84 kg. 38

Tema basmului Alba-ca-Zapada, de J. si W. Grimm este rautatea mamei vitrege, motiv frecvent intalnit in basmele tuturor popoarelor. Compozitional, basmul se structureaza dupa tiparele specifice. Actiunea incepe prin formula introductiva ,, A fost odata...‖, intr-un timp nedeterminat, intr-o iarna pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului in fulgi mari si pufosi. Personajele principale, Alba-ca-Zapada si Regina, sunt concepute in antiteza. In structurarea subiectului sunt intalnite numerele miraculoase 3 si 7: Trei travestiri ale mamei vitrege, trei obiecte cu menirea de a-i provoca moartea Albei-ca-Zapada (cingatoare, pieptene, mar); piticii jelesc trei zile pe Alba-ca Zapada, crezand-o moarta; trei vietati ale padurii jelesc si ele langa sicriu (o buha, un corb, o hulubita). In privinta cifrei 7, necazurile Albei-ca-Zapada au inceput cand frumusetea ei devenise vizibila deoarece implinise 7 ani; piticii sunt 7; in casuta se gasesc obiecte in numar de cate sapte; enumerarea piticilor prin numeralele ordinale pana la sapte; succederea celor sapte interogatii; intre casa piticilor si castel sunt sapte munti. Sortita mortii pentru frumusetea ei, Alba-ca-Zapada nu este ucisa de vanator, asa cum poruncise imparateasa, ci lasata primejdiilor din padure. Natura o ocroteste si fetita gaseste adapost in casuta celor sapte pitici. Dar, rautatea mamei vitrege mai pune la trei incercari pe frumoasa si buna Alba-ca-Zapada. Imparateasa, travestita, se straduieste sa o piarda pe fata cu ajutorul cingatorii de matase, al pieptenului si a marului otravit. Grija si dragostea piticilor, apoi a feciorului de crai o salveaza si ea isi gaseste fericirea. Mama vitrega, de suparare se va urati si se va pierde in intunericul padurii. Alba-ca-Zapada este intruchiparea unui vis de mama: ,,(...)ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca sangele si cu parul negru ca abanosul.‖ Frumusetea neobisnuita a fetei impresioneaza si pe pitici si pe tanarul fiu de crai. , Si asa ramase Alba-ca-Zapada, multa vreme, in scrinul ei de clestar si nimic nu-i stirbea din negraita frumusete. Parea ca-i vie si doarme si ca era tot asa de alba ca zapada, de rosie ca sangele si cu parul negru ca abanosul.‖ Fata este modesta, harnica, buna si iubitoare. Pentru adapostul oferit de pitici, ea le ingrijeste gospodaria si face acest lucru cu multa dragoste si tragere de inima. Mama vitrega, desi la inceput era ,,cadra de frumusete‖, va fi uratita de marea-i trufie si rautate. Mesajul basmului este victoria dreptatii si a bunatatii asupra nedreptatii si rautatii, Alba-ca-Zapada ramanand un simbol al acestei aspiratii. Conceptual, literatura pentru copii desemneaza o parte a literaturii, incluzand totalitatea creatiilor care, prin profunzimea mesajelor, gradul de accesibilitate si nivelul realizarii artistice se dovedeste capabila sa intre in relatie afectiva cu cititorii sai. Personajele sunt simboluri ale binelui si raului, iar universul gazelor sau al vietuitoarelor mai mari sunt prezentate antropomorfizat, facilitand o intelegere a raporturilor umane si a normelor de convietuire sociala. Prin intermediul literaturii pentru copii se realizeaza o binevenita dedublare, iar cititorul copil se va recunoaste in personajul cu care simpatizeaza, sau va refuza identificarea cu un model negativ, pe care il antipatizeaza. Lumea basmelor si a povestilor va fi permanent cautata de om, indiferent de varsta pe care o are, va ramane spatiul viselor spre care va aspira mereu.

39

Charles Perault – Scufita Rosie. Povestea ,, Scufita Rosie’’ de Charles Perrault apartine genului epic. Formula introductiva localizeaza actiunea si prezinta in acelasi timp o parte din personajele povestii precum si trasaturi de caracter ale personajului principal: ,, fetita zglobie si dragalasa’’. , Fetita zglobie si dragalas’’, eroina povestii este o fetita simpla, din popor fara puteri supranaturale asa cum suntem obisnuiti sa intalnim in basme si povesti, este harnica, ascultatoare, modesta, cinstita si dreapta asa cum sunt mai toti protagonistii acestei specii literare. In general tema povestilor este lupta dintre bine si rau cu deosebirea ca fantasticul ocu pa un loc secundar sau chiar lipseste fiind inlocuit de diferite forme ale supersititiei. Tema povestii in cazul nostru o constiuie prezentarea urmarilor tragice ale naivitatii si ale credulitatii, iar mesajul subliniaza necesitatea cunoasterii realitatii. Ca in majoritatea povestilor valoarea educativa a povestii ,, Scufita Rosie’’ consta in contributia pe care o aduce la formarea unei atitudini de combatere a manifestarilor negative din comportamentul copiilor: lenea, lacomia, ingamfarea, neglijenta. Povestile, dupa Charles Perrault, insufla copiilor,,dorinta de a fi asemanatori cu cei buni care ajun" fericiti si, in acelasi timp, se naste in sufletul lor teama fata de nenorocirile ce li s-ar putea intampla daca i-ar urma pe cei rai... ’’ Povestea ,, Scufita Rosie’’ este una dintre povestile cele mai indragite de cei mici avand o naratiune simpla, placuta, usoara de inteles pentru ei. Scufita Rosie este un basm din folclorul european despre o tanara fata si un lup mare si rau. Povestea are mai multe variante. A fost culeasa de folcloristul Charles Perrault (cu denumirea Le Petit Chaperon Rouge) si de fratii Grimm (Rotkäppchen). Scufita Rosie este o fetita care este trimisa de mama ei cu merinde aflate intr-un cosulet la bunica ei care are casa in padure. Copila pierde notiunea timpului si, tot culegand flori, se abate din drum. In padure se intalneste cu Lupul, personaj negativ, care, ademenit de mirosul incantator al bucatelor din cosul fetei, o urmareste pana la casa bunicii. Ajuns inaintea Scufitei, Lupul o mananca pe bunica si se imbraca cu hainele ei, asezandu-se in pat. Scufita ajunge la casuta cu pricina si bate la usa. Lupul isi preface vocea si o pofteste inauntru. Dupa o serie de intrebari prin care fata doreste sa se convinga ca cea din pat este chiar bunica ei, se lasa ademenita, iar Lupul o inghite si pe ea. Aici se termina povestea lui Charles Perrault. Urmeaza o morala (in versuri) in care fetele tinere primesc sfaturi despre cum ar trebui sa invete sa distinga „lupii rai‖ din societate. In versiunea fratilor Grimm morala lipseste, iar povestii i se adauga un sfarsit fericit in care un vanator aflat intamplator in apropiere, auzind sforaiturile Lupului, intra in casa bunicii. El isi da seama imediat de cele petrecute si ia o foarfeca mare si taie burta Lupului ca sa le scape pe cele doua nefericite, Scufita si bunica ei, care abia mai respirau in burta animalului si umple burta lupului cu pietre. Fericiti, iau masa impreuna si se infrupta din bucatele aduse de Scufita Rosie.

40

Povestirea si schita Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate. Printre particularitatile povestirii se numara: - importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela); - caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela); - esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela); - povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul. - asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela). - povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul launtric al personajelor. Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela. Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu. Schita este o opera epica, in proza, de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa un numar mic de personaje, surprinse intr-un moment semnificativ al existentei lor, intr-un timp relativ scurt. Trasaturi -Schita are un caracter dramatizat, de foarte multe ori dialogurile pot fi mai importante decat naratiunea propriu-zisa. -Actiunea schitei se desfasoara pe o durata scurta si are loc, in general, intr-un decor unic. -Personajul principal este caracterizat intr-o maniera stilizata, constructia sa fiind realizata din perspectiva unei trasaturi interioare. Caracteristicile schitei -Este specie a genului epic in proza; -Contine elemente specifice acestui gen (narator actiune si personaje); 41

-Naratiunea este facuta la pers I (naratorul este participant la actiune) sau a III a (naratorul este observator stie si vede tot); -Actiunea este limitata la un singur episod; -Intriga este simpla; -Contine toate momentele subiectului; -Are proportii reduse; -Actiunea este plasata intr un spatiu limitat; -Actiunea lineara este desfasurata pe un singur plan; -Participa un numar mic de personaje; -Personajul pricipal este schitat; -Durata scurta a actiunii; -Faptele se succed dinamic fara alunecari spre amanunte; -Naratiunea se imbina cu dialogul si descrierea. Emil Garleanu - Gandacelul „Gandacelul‖ se incadreaza in volumul de schite„Din lumea celor care nu cuvanta‖ aparut in 1910, in care scriitorul se apropie cu intelegere,dragoste, duiosie si umor de lumea miniaturalului. Aspectul de viata prezentateste implinirea aspiratiei spre lumina, ca simbol al idealului absolut Tema. Emil Garleanu s-a aplecat cu sensibilitate asupra "lumii celor care nu cuvanta" si a descoperit o lume fascinanta, de care a incercat sa se apropie pentru a o intelege. In opera "Gandacelul", scriitorul relateaza cu duiosie si umor efortul hotarat al gandacelului de a urca tot mai sus pentru a ajunge la soare. Personajul primeste insusiri omenesti, gandeste, se framanta pentru a-si pune planul in aplicare, se straduieste si sufera. El se descopera pe sine si descopera universul din jurul sau. Venit pe lume nu se stie cum, gandacelul se trezeste "ca din somn", chinuie de gandul "cum rasarise si-al cui era". Parasindu-si adapostul intunecos, iese afara in "ploaia de lumina". orbit de atata stralucire, de-abia indrazneste sa deschida ochii mai mult, descoperind cerul albastru in mijlocul caruia " un bulgare de aur arunca vapai" Vazandu-se in lumina soarelui, descoperi ca straluceste. Crezand ca e "o faramita de lumina inchegata, ratacita pe pamant", hotaraste sa se intoarca la soare. Zarind lujerul inalt al unui crin ce-si ridica potirul spre soare el planuieste sa se urce pana in varf si de acolo, cu o saritura sa ajunga la soare. Gandacelul incepe urcusul greu spre inaltimi, cu obstacole, cu caderi si reveniri. Prin vointa si perseverenta, "voinicul" ajunge pe " o frunzisoara latareata ca o prispa."Acolo poposeste "ud de sudoare", pe cand soarele apunea. Privind in sus, constata oftand ca mai are mult de urcat. Urcusul gandacelului e plin de obstacole si demonstreaza vointa si perseverenta cu care "voinicul" vrea sa-si duca planul la implinire. Exclamatia finala, putin resemnata, aduce o nota de indoiala fata de indeplinirea planului. oricat de "hotarat" si de "vanjos" era voinicul, drumul era lung, iar efortul peste puterile sale. Naratiune, descriere, monolog Relatarea surprinde faptele si gandurile gandacelului la care asista naratorul ca martor. Efortul personajului e urmarit cu emotie si dobandeste in imaginatia autorului aspectul unui eveniment spectaculos. Peripetiile gandacelului se aseamana cu drumul parcurs de un erou din basm, care are de-a face la tot pasul cu obstacole. Drumul lung, care pare ca nu se mai termina, este sugerat si prin repetitii si expresii specifice basmului:" sa mearga , sa mearga ,sa mearga pana in varf" 42

, si " si a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers" , " si umbla , si umbla, baiete!", "apoi, ladrum, baiete!" Umorul Contrastul dintre dorinta "voinicului", de a se urca la soare si slabele sale puteri determina umorul. "Voinicului" i se pare ca denivelarile lujerului sunt dealuri si vai, iar tulpina crinului isi inalta floarea atat de mult, pana chiar dedesubtul bulgarelui de aur incat printr-o "saritura sau o vedea el ce-o face" va ajunge la soare. Darzenia voinicului hotarat sa invinga greutatile apare in contrast cu imaginea lui finala " ud de sudoare, ca parca parea o picatura de roua.", "se uita in jos si-l prinse ameteala" si in opozitie cu imensitatea drumului ce mai avaea de strabatut . Toate acestea starnesc zambetul ingaduitor al cititorului. Valoarea simbolica. Drumul gandacelului simbolizeaza drumul spre implinire al tuturor fiintelor, aspiratia spre mai inalt, spre lumina, spre realizarea idealurilor. Perseverenta si vointa micii fapturi constituie o pilda de urmat in viata. Ion Creanga – Ursul pacalit de vulpe Ursul pacalit de vulpe, de Ion Creanga, este o anecdota a carei editie originala a fost publicata pentru prima oara in „Albumul macedo-roman‖, Bucuresti, 1880, si retiparita in „Convorbiri literare‖ nr. 11 din 1 februarie 1885. Ursul pacalit de vulpe este o povestire didactica pentru ca prin aceasta povestire Ion Creanga scoate in evidenta viclenia si prostia. Este didactica deoarece a fost scrisa pentru elevii de la scoala. Ion Creanga a fost institutor-invatator si autor de manuale scolare. La 1876 a realizat un frumos abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte interesanta si utila. Abecedarul se numeste Povatuitorul la cetire prin scriere dupa sistema fonetica, adica sa se scrie cum se aude. Ursul pacalit de vulpe este cea mai scurta povestire. Tema este viclenia si prostia. Personajele sunt: vulpea vicleana, ursul si un taran cu carul de peste. Subiectul este simplu. Un taran cu un car cu boi, incarcat cu peste ia in drum o vulpe care s-a prefacut ca este moarta. Vulpea arunca din car peste si apoi sare din car, aduna pestele si incepe sa manance lacom. Un urs care a venit, cere vulpii sa-i dea si lui. Vulpea refuza si-l sfatuieste, pentru a capata peste sa-si bage coada intr-o baltoaca la marginea padurii, fara a misca pana la ziua. Ursul a ascultat de sfatul vulpii, si-a varat coada in balta. Peste noapte, balta a inghetat iar ursul de frig, tragand coada din balta, a ramas fara coada. Vulpea care era ascunsa intr-o scorbura de copac rade de urs. Ursul nu se poate razbuna. Morala povestirii este ca nu trebuie sa te increzi in nimeni, pentru ca te poate pacali si sa patesti ce a patit ursul sau taranul cu vulpea. Concluzia povestirii este ca dupa ce ai fost pacalit nu mai poti face nimic. Deci: atentie la ce veti face in viata, indiferent de varsta. Ion Creanga – Capra cu trei iezi Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional romanesc. Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre. In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare. 43

Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura‖. Capra e o „vaduva sarmana‖, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor: harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre animale. El este un „rau‖ al satului care trebuie starpit din radacina. Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila, rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri. Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de obraznici‖, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se ascunda bine. Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite. Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti‖. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa experienta decat ei. Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori. Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunicul De-a lungul anilor, marii nostri scriitori au creat opere ramase inpatrimoniul literaturii pentru copii . Barbu Stefanescu Delavrancea dedica lumii copilariei opere nemuritoare ca : „Palatul de clestar‖, „Poveste‖, „Neghinita‖, „Bunica‖, „Bunicul‖ etc. El creeaza opere de profunda originalitate in care propune, cu o deosebita maiestrie, modele morale de neuitat . Din punct de vedere al speciei literare, „Bunicul‖ este o povestire epica, una dintre cele mai valoroase si mai indragite de cititorii de toate varstele. Autorul isi prezinta ideile si isi exprima sentimentele prin intermediul personajelor. Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici (Tudor si Musa Albu) sunt o marturie dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului fata de intreaga taranime romana. Chipurile celor doi bunici l-au urmarit toata viata oferindu-i subiecte literare tratate cu o duiosie unica in literatura noastra. Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelasi nume, 44

care ramane peste ani aidoma unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu. „Pletele lui albe si crete parca sunt niste ciorchini de flori albe; sprancenele, mustatile, barba ... peste toate au nins anii multi si grei. Numai ochii bunicului au ramas ca odinioara: blanzi si mangaietori‖. „Bunicul‖ este un text despre copil si copilarie, despre inocenta, curiozitate, neastampar. Povestirea incepe cu fixarea temporala si spatiala a actiunii. Se fac precizari asupra elementelor de timp si de spatiu. E primavara. „Se scutura din salcami o ploaie de miresme‖. „Bunicul sta pe prispa‖. Asteapta cu nerabdare sosirea nepotilor, intra in jocul lor si inventeaza raspunsuri pe intelesul celor doi la fiecare intrebare. Traieste prin prezenta nepotilor si in acelasi timp se teme ca, cei mari sa nu-i indeparteze de el. Asemenea Lui Iisus repeta catre fiica sa: „Lasati pe copii sa vie la mine!‖. Nici suferinta fizica nu stirbeste dragostea bunicului pentru nepotii sai. Are obrajii inrositi de palmele primite, dar surade linistit. Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia insusirile bunicului. Acesta este simbolul intelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi si a se comporta. Este bland, bun, intelegator, rabdator si credincios. Naratiunea are un singur plan al desfasurarii faptelor: lumea reala. Trecerea din lumea reala spre cea fantastica este reflectata de imaginatia copilului. „- Tata-mosule, as vrea sa imi creasca si mie aripi si sa zbor sus de tot, pana in slava cerului, zise baiatul netezindu-i barba‖. De asemenea, dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, plin de curiozitate. Bunicul si cei doi nepoti sunt personajele principale, iar fiica batranului apare sporadic, ca personaj secundar. Pentru realizarea artistica, autorul foloseste: • epitete : „plete albe si crete‖ , „ochi blanzi si mangaietori‖ , „femeie uscativa‖ , „un baietan si o fetita rosii si bucalai‖; • metafore : „ploaie de miresme‖ , „au nins anii multi si grei‖; • comparatii : „plete ... ca niste ciorchini de flori albe‖; • repetitii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !‖; • enumeratii : „sprancele , mustatile , barba ...‖ , „si iar incepu rasul si jocul si cantecul‖ Sub aspect lexical si gramatical se remarca folosirea unor cuvinte si expresii populare si religioas : „Mai cazace, cazacele, ce cati noaptea prin argele ...‖ , „bata-va norocul !‖ , „Lasati pe copii sa vie la mine!‖, precum si a vocativelor pline de afectiune: „cocoseii mosului!‖, „voinicii mosului!‖. Limbajul este organizat in propozitii scurte, cu o structura simpla si o topica standard. Predomina constructiile morfo-sintactice verbale la inceputul naratiunii si cele substantivale in cadrul descrierii personajelor. Opera literara „Bunicul‖, in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile. Barbu Stefanescu Delavrancea - Bunica Prozator si dramaturg, eseist si publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (18581918) a contribuit la dezvoltarea literaturii romane, ca si alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici la literatura interbelica. Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar si prin scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a adus in literatura romaneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul romanesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamantul". (G. Ibraileanu). 45

Opera literara "Bunica", in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat de amintirea maturului, ci si un poem al inocentei, al candorii infantile. La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere cateva insusiri ale bunicii, asa cum sau intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos". Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta ii saream inainte."), dublata si de generozitatea bunicii, caci "totdeauna sanul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica nu-l ispravea. In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o ploaie albastra", ea, torcand, isi incepea basmul, iar copilul visa inainte. El asculta — pentru a cata oara? — basmul cu imparatul care n-avea copii si pe care un batran mic, barbos si cocosat il instiinteaza ca va dobandi "un cucon cu totul si cu totul de aur" numai atunci cand cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea imparatului este zadarnica, pentru ca merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa si soare din belsug. Intr-o zi vine la imparat "o baba batrana, sbarcita [...] si mica" si-l sfatuieste cum sa obtina de la zana florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumandu-si insa riscul de a fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare". Ascultand sfatul, imparatul porneste la drum si ajungand intr-o padure mare si intunecoasa, pune capul pe desagii ce-i avea cu el si adoarme, "si dormi, si dormi...". Adoarme si nepotelul care se trezeste cand bunica ispravise caierul si, poate, si basmul. In final, scriitorul isi aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stand cu capul in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite si adormeam fericit sub privirile si zambetul ei". Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cat de mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cat era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?" etc. Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), cand copilul concluzioneaza raportand totul la propria persoana: "—Bunico, e rau sa nu ai copii? — Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie. — Bunico, dar eu n-am copii si nu-mi pare rau." Sau "— Cat era de mic? — Poate sa fi fost ca tine. — Va sa zica nu era mic de tot..." Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea si trecerea copilului de la starea de veghe la cea de somn prin"acea placuta inganare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit descrescendo". (Al. Sandulescu): "— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat... — ...si-aplecat... — Si s-a dus, s-a dus, s-a dus... — ...s-adus... s-a dus..." etc. Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului inocentei, dar are, in prima parte a scrierii, si ceva incantator, acaparator, prin curgerea lui rapida, sacadata: "—Ghici... 46

— Alune! -Nu. — Stafide! -Nu! — Naut!"etc. Dialogul se impleteste cu naratiunea si descrierea pentru a evidentia si insusirile bunicii. In afara de cele cateva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu parul cret si alb, cu ochi caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin naratiune si dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reintalnirii cu nepotul, este generoasa, ("totdeauna sanul ei era plin"), afectuoasa si iubitoare ("Ea imi da parul in sus, ma saruta pe frunte".) Fire deschisa, avand harul povestirii, cu glasul ei dulce si slab il transpune pe nepot in lumea mirifica a basmului ("genele mi se prindeau si adormeam; ea incepea sa spuie si eu visam inainte"). Blanda si intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorata din candoarea varstei si isi manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, radea, imi desfacea parul carliontat, in doua parti, si ma saruta in crestetul capului". Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o fascinatie teribila asupra lui, si de aceea poala ei ii parea fermecata, iar glasul si fusul il furau pe nesimtite si adormea fericit, mangaiat de privirile si zambetul ei bland si ingaduitor. Portretul bunicii este creionat si cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret si alb" etc), al epitetelor ("glas dulce si slab", 'poala fermecata") si al repetitiei ("si bunica spunea, spunea inainte, si fusul sfar, sfar...") Aceste procedee artistice ca si alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"), repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", "si fusul sfar, sfar pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate caracteristicile si detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului. Sub aspect lexical si gramatical se remarca prezenta unor cuvinte si expresii populare, mai ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatai", "pasamite" etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" si a interjectiilor, "ei", "sfar", "a". Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte si expresii "procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie extraordinara si de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga). Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt insa substantiale cand este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica si Bunicul" Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tanar, nici varstnic, nici batran, figura lui masiva, impietrita intr-un suras blajin, era a unei statui care sta in mijlocul unui popor, zambind parinteste generatiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut si pasind spre viitor. (G. Calinescu) Mihail Sadoveanu a trait intre anii 1880-1961. Nascut la Pascani, oras situat in nordul judetului Iasi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu si al Profirei Ursache, descendenta unei familii de razesi din satul Verseni, Mihail a studiat mai intai la Pascani, unde a avut ca invatator pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Falticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici si, in cele din urma, la Liceul internat din Iasi, instutitie de 47

invatamant celebra in Moldova si Basarabia. Despre parintii sai prozatorul marturisea: „Tatal meu si maica-mea au venit unul spre altul din doua extremitati ale teritoriului romanesc, dupa zigzaguri in aparenta bizare ale inaintasilor‖ . El debuteaza in literatura inca de pe bancile scolii si se dedica acestei vocatii fara a mai urma cursurile vreunei institutii de invatamant superior. Obligat sa se intretina, Mihail Sadoveanu a ocupat mai intai functii modeste: functionar la Casa Scoalelor, inspector al cercurilor culturale satesti si al bibliotecilor populare. A avut responsabilitati in ierarhia inalta culturala care i-au consacrat celebritatea: vicepresedinte la Societatea Scriitorilor Romani, director al Teatrului National din Iasi, director al gazetelor bucurestene „Adevarul‖ si „Dimineata‖, membru al Academiei Romane dIn1923. A debutat literar in revista in anul 1898, pentru ca 1904 sa fie declarat anul Sadoveanu, cand unul dintre cele patru volume publicate acum (Soimii, Povestiri, Crasma lui mos Precu, Dureri inabusite) a fost premiat de Academia Romana. Neamul Soimarestilor, aparut in anul 1915, inaugureaza seria romanelor sale de inspiratie istorica. La 50 de ani autorul elabora in cateva saptamani Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 sa finalizeze trilogia Fratii Jderi, un proiect epic amplu dedicat epocii de consolidare a domniei lui Stefan cel Mare. Dupa al doilea razboi mondial el publica in anul 1952 Nicoara Potcoava, ultimul sau roman de inspiratie istorica. Dintre afinitatile sale estetice retin atentia cele semanatoriste si poporaniste, exprimate intr-o maniera personala, inconfundabila. El colaboreaza din anul 1903 la „Samanatorul‖ lui Vlahuta, Cosbuc si N. Iorga, si din 1906 la „Viata romaneasca‖ si „Insemnari iesene‖. Mentorii lui spirituali, care i-au profetit ascensiunea si elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga si Garabet Ibraileanu. Viata intima a lui Sadoveanu este reflectata in romanele sale istorice: o sotie fidela si gospodina, numerosi copii, o multime de prieteni. In locuinta imbelsugata din Copoul Iasilor se adunau la masa zilnic peste 20 de persoane. In anii tulburi ai celui de-al doilea Razboi Mondial cartile lui Sadoveanu au fost arse in piete publice, autorul fiind obligat sa se ascunda in munti pentru a evita prigoana regimului legionar. Din 1930, el devenise seful Marii Loje francmasonice din Romania, pozitie care nu l-a impiedicat dupa 1950 sa devina presedinte al Marii Adunari Nationale. Scriitorul marturisea adesea ca principala sa tema de creatie a fost taranul roman. Asemenea marilor scriitori romantici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizata si macinata de ambitii desarte si izolarea in mijlocul naturii. Pescar si vanator pasionat, el a fost un observator atent al lumii vietuitoarelor, devenite personaje in cartile sale. Prozatorul a ilustrat in opera sa si alte teme: natura cu infinitele ei manifestari, trecutul istoric, viata incremenita a targurilor de provincie de la inceputul secolului XX s.a. Dumbrava minunata Aceasta povestire a fost mai intai istorisita uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a fost transcrisa si inclusa in volumul Neagra Sarului, aparut in anul 1922. Titlul numeste mostenirea eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetita de sase ani. Orfana de mama, ea devine victima noii sotii a tatalui sau, care avida de bani isi propune sa vanda Dumbrava din padurea Buciumeni, singurul bun ramas fetei dupa moartea mamei sale. Prozatorul impleteste doua fire narative: unul inspirat din viata nefericita a fetitei obligata a suporta rautatile unei femei fara suflet si un altul fantastic, in care se evoca expeditia copilei in dumbrava bunicilor. Cele noua capitole ale povestirii au la randul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rau este duduia Lizuca, capitolul I, parafrazeaza opiniile Miei Vasiliu si ale servitoarei care cearta si bruscheaza pe copila in fata oaspetilor. Celelalte capitole evoca expeditia fetei prin dumbrava si intalnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca planuieste o 48

expeditie indrazneata, Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arata sfanta Miercuri, Duduia Lizuca isi gaseste gazda buna in Dumbrava, Aici s-arata cine sunt prichindeii, Povestea cu zana inchipuirii, La hotarul imparatiei minunilor, Bunicii aveau livada si albine. Lizuca era o fetita „maruntica, voinica, plinuta, imbracat aintr-o rochita de doc albastru ce ii venea stramb, cu botinele pline de praf si cu sireturile desfacute, cu coltunii cazuti si cu piciorusele parlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curati‖.„Nu era deloc frumusica si delicata duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbriti de gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina‖. Ea face de ras in fata musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveste serbetul din chesea cu degetele, refuzand lingurita. Daca pentru Mia Vasiliu fetita este „o rusine si o nenorocire‖, servitoarea o numeste cu vulgaritate „gangania dracului‖, o ameninta ca-i „spanzura chelea pe bat‖, considerand-o „dihanie si soi rau‖. Intristat, copilul ii marturiseste singurului sau prieten, cainele Patrocle, ca „m-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi‖. Ea hotaraste sa plece la bunici si face pregatirile necesare pentru o asemenea calatorie: fura o bucata de paine pentru prietenul sau, isi ia o bereta si o hainuta, aduna cenusa pentru a o presara pe drum. Ea paraseste casa tatalui „spre toaca‖. Copil inzestrat cu o bogata imaginatie, ea se intalneste in Dumbrava cu personaje din povestile bunicilor: cei sapte pitici care insotesc pe o Domnita in jurul careia se aduna jivinele si pasarile padurii pentru a asculta povestea trista a lui Statu-Palma, morarul. De asemenea, Lizuca asculta povestea Zanei inchipuirii, cea „subtire si alba‖, cu ochii albastri si cu „parul de aur pana la pamant‖, de care se indragosteste Fat-Frumos, caruia i se arata, deoarece: „ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau, de aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata si nacazurile tale vor avea rascumparare, si-ti vor aduce mangaieri in ceasul mortii‖. Expeditia fetitei se incheie in casa bunicilor care afland de plecarea ei o cauta si o gasesc adormita intr-o scorbura de copac din padure. Dimineata, mama vitrega insotita de servitoare vin sa ia fetita acasa, numai ca bunicii refuza sa o mai lase in grija acesteia. In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lacomiei si rautatii Miei Vasiliu, ci si Dumbrava minunata de la Buciumeni. Fetita afla in noaptea minunata petrecuta in padure, de la Statu-Palma ca oamenii s-au inrait si nu mai protejeaza natura si vietatile ei. De asemenea, istoria Zanei inchipuirii o invata ca fantezia poate atribui lumii reale o imagine magica, mai atragatoare si convingatoare. Personajele negative ale povestirii sunt mama vitrega si servitoarea rea. Mia Vasiliu este o femeie tanara care s-a casatorit cu un barbat mai in varsta cu 15 ani. Ea nu se sfieste sa cocheteze cu tinerii ofiteri iar pentru placerile ei mondene are nevoie de multi bani. De aceea averea Lizucai devine tinta acestei femei lacome. Insensibila la farmecul naturii, ea este pedepsita de vietuitoarele acesteia, devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucai. Pentru a sugera atmosfera dintr-un targ de provincie, prozatorul apeleaza la modelul naratiunii sentimental-romantice: un barbat vaduv si matur se recasatoreste cu o femeie mult mai tanara care ajunge sa-i porunceasca si sa-i nedreptateasca fata din prima casatorie. Este schitat aici conflictul traditional al unui basm in care mama vitrega alunga din casa copiii din prima casatorie a sotului. Expeditia fetitei este evocata cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiaza in mijlocul dumbravii minunate, pentru a se salva de rautatea oamenilor mari. Copila devine la randul ei ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizandu-se cu bunicii care refuza sa vanda padurea in care salasuiesc vietuitoare miraculoase. Descrierile de natura urmeaza modele romantice: natura este infratita cu omul bun si mai ales cu cei mici carora le deschide portile ei fermecate. Vietuitoarele sunt pasnice si protectoare, copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de langa scorbura mai departat, ca printr-o sticla fumurie. Domnita facu semn cu 49

varguta-i subtirica. Unul din prichindeii carunti se ridica si trase de la brau un ciocanel de argint. Apoi alese cu graba un clopotel cu pai inalt si, asezand in cupa florii un licurici, porni repede cu faclioara aceea spre rapa paraului. Luminita luci in negura vaii, apoi sui coasta dimpotriva. Aparea si disparea printre tufisuri. Dumbrava parcai nghetase in tacere, ca intr-un cristal. Peste parau se auzi deodata limpede ciocanelul de argint, batand de trei ori in fereastra pamantenilor. Faclioara se arata iar in negura paraului. Si prichindeii ramasi, ridicand soborul de sub rachita, zambira cu prietenie duduii Lizuca si se trasera iar spre pestera fermecata. Usa tainica se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimtit in urma-le. Licuricii se stinsera. Jivinele se trasera in intunecimea sihlei. Pasarile palpaira spre stele. Si Lizuca, cu ochii inchisi, auzi langa ea pe Patrocle latrand cu manie de trei ori‖ . In literatura romana pentru copii povestea expeditiei Lizucai Vasiliu si a prietenului sau Patrocle in Dumbrava minunata este o replica autohtona a cartii Aventurile Alisei inTara Minunilor, publicate in anul 1865 de Lewis Carroll. I.L. Caragiale – Dl. Goe I.L.Caragiale este alaturi de Eminescu si Creanga unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Este autorul a patru comedii (O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, D‖ale carnavalelor) a unei drame (Napasta), a publicat nuvele (Doua loturi, O faclie de Paste, In vreme de razboi etc) si schite, adunate in volumul ―Momente si schite‖, aparut in 1901. Caragiale este considerat creatorul schitei in literatura romana, desi aceasta specie a fost cultivata si de alti scriitori (Emil Garleanu, Alexandru Gratescu Voinesti); ii revine acest merit deoarece el a atins perfectiunea artistica. Personajele schitei lui Caragiale sunt selectate din diferite medii: din familie si scoala, din presa, justitie, din viata moderna sau din viata politica. Schitele D-l Goe si Vizita satirizeaza contrastul dintre pretentiile unor parinti de a fi buni educatori si ceea ce sunt in realitate (ingaduitori peste masura). Schita este o opera epica in proza de dimensiuni reduse, cu o actiune restransa la care participa un numar mic de personaje surpinse intr-un moment semnificativ al existentei lor. Titlul schitei poarta numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul ―domnul‖ prin care anticipeaza intentiile sale ironice. El sugereaza si faptul ca autorul inverseaza cele doua universuri umane (cel al copilului si al maturului), intrucat Goe se comporta ca ―un om mare‖, pe cand cele trei cucoane ―se copilaresc‖ pentru a fi pe placul ―puisorului‖. Fiind o schita, Caragiale nareaza faptele intr-o anumita ordine, determinata fiind doar de un singur moment semnificativ din viata personajului pricipal: Calatoria cu trenul pana la Bucuresti in compania celor trei doamne: mam-mare, mamitica si tanti Mita. Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o opera epica in care exista narator, personaje si actiune. Intamplarile narate intr-o succesiune logica se constituie in momente ale subiectului literar. Astfel, in expozitie aflam ca ―tanarul Goe‖ impreuna cu ―cele trei doamne frumos gatite‖, asteapta cu nerabdare pe peronul din Urbea X, trenul accelerat care trebuie sa le duca la Bucuresti. Autorul precizeaza inca de la inceput un amanunt semnificativ care arunca o lumina cruda asupra mentalitatii unor parinti si anume faptul ca Goe este dus la Bucuresti ―ca sa nu m-ai ramana repetent si anul acesta‖. Goe este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este ―imapacientat‖ si ―incruntat‖ deoarece trenul nu soseste. Deprins sa i se indeplineasca orice dorinta, Goe ordona sa vina trenul: ―eu vreau sa vie‖.

50

O discutie filologica vizand pronuntarea corecta a cuvantului ―marinar‖ se incheie cu concluzia surprinzatoare prin oraznicie, dar categorica: ―Vezi ca sunteti proaste amandoua.‖ Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii. Cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor ―cu barbatii‖. Calatoria cu trenul este evenimentul datoria caruia i-a nasteresi se dezvolta actiunea schitei. Desfasurarea actiunii curpinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale pana la Bucuresti admirabil gradate si desfasurate intr-un timp relativ scurt. Folosind ca principal mod de expunere dialogul, autorul ni-l arata pe Goe cum scoate capul pe fereastra, dar este apostrofat de un tanar care il ―trage putin inapoi‖, sfatuindu-l sa nu scoata capul pe fereastra. ―Mititelul‖ se smuceste si, raspunzandu-I oraznic uratului, scoate capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era ―in pamblica palariei‖ iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice. Sosind conductorul si cerand biletele, femeile il scuza pe Goe, fiindca biletul ―era in pamblica palariei‖ care a zburat. ―Dupa lungi parlamentari‖, cele trei cucoane sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului, si o amenda ―pe deasupra‖. Afectoasa si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mam-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa, odorul, tras de mana de o parte si de alta ―se reazama in nas de clanta usii de la cupeu‖ si incepe sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, aluat ―un berec‖ pe care i-l ofera lui Goe in locul palariei. Dupa ce se preface ca este suparat, mamitica ii da o ―ciucalata‖ si scena i-a sfarsit prin pupaturi. In timp ce cucoanele converseaza, Goe dispare de pe coridor. Mam-mare este disperat pana ce aude ―bubuituri‖ in usa toaletei. Gratie interventiei conductorului, ―captivul‖ este eliberat. Cucoanele rasufla usurate si il saruta pe Goe ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata absenta. Mam-mare se hotareste sa stea pe culoar si sa-l pazeasca pe puisor asezandu-se ―pe un geamantan strain‖. Actiunea atinge punctul culminant, moment de maxima tensiune in desfasurarea actiunii, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor lui mam-mare: ―-Sezi binisor, puisorule, sa nu strici ceva‖. Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personajul de serviciu ―umpla forfota‖, dar nimeni nu poate stii cine a tras semnalul, deoarece ―mam-mare doarme in fundul pupeului cu puisoul in brate‖. Se constata totusi ca ata rupta si manivela rasturnata era ―tocmai in vagonul de unde zburase mai adineauri palaria marinelului‖. Deznodamantul marcheaza sfarsitul actiunii. Trenul porneste, iar in scurt timp pasagerii ajung la Bucuresti. Cucoanele se urca cu puisorul in birja si pornesc in oras, carandu-I birjarului sa le duca ‖ la bulivar‖. Compozitional, schita ―D-L Goe‖ are o actiune conceputa linear, autorul urmarind aspectul tematic, gresita educatie data de familie tanarului Goe, pe un singur plan. Din reluarea subiectului, scriitorul releva contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce vrea sa para aceasta familie (educata, culta, cinstita, cu un limbaj ales) si ceea ce este in realitate (inculta, necinstita, cu un limbaj de mahala). De aici de naste si hazul. Construita in cea mai mare parte pe dialog, schita propune un numar redus de personaje: Goe, cele trei doamne, conducatorul, un tanar. Limbajul viu, colorat, savoarea dialogurilor si naratiunea, naturaletea replicilor, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor fac din acesta schita un adevarat ―monument de arta literara‖. “D-L Goe” – caracterizare Personajul principal al schitei este Goe, numele lui figurand si in titlul operei. El participa la toate momentele actiunii, savarsind cele mai importante fapte; in functie de nezbatiile sale, reactioneaza si celelalte personaje.

51

I.L.Caragiale, autorul schitei ‖ D-l Goe ―, urmareste un aspect social demn de luat in seama, cel referitor la educatia copiilor in familie. Titlul insusi este ironic, cititorul fiind invitat sa-l descopere pe Goe nu ca pe un adevarat domn, ci doar ca pe un copil rasfatat si obraznic. Comportamentul sau este extrem de asemanator cu cel al lui Ionel Popescu, personajul principal al schitei ‖ Vizita ―. Se constata o caracterizare facuta in mod direct de catre autor prin aprecieri sau intentii satirice, dar si de cele trei dame care il insotesc. In mod indirect copilul este prezentat prin faptele si limbajul sau. Ca in toate schitele lui Caragiale, portretul fizic al personajului principal este sumar conturat, insistandu-se numai asupra vestimentatiei. Aceasta nu evidentiaza gustul pentru frumos, ci aroganta afisata in mod insistent de catre un pusti repetent, care se bucura totusi de sprijinul moral si material al familiei. El este imbracat intr-un frumos costum de marinar, iar in scriptia ‖ Le Formidable ‖ de pe ‖ pamblica ‖ palariei devine emblematica: Goe este formidabil prin desteptaciune si comportament in viziunea celor trei dame, dar pentru autor si cititori, acest fenomen capata conotatii opuse, desemnand obraznicia. Portretul moral reliefeaza aspecte esentiale. Obisnuit sa obtina tot ceea ce isi doreste si sa faca tot ce-i trece prin minte, Goe reuseste sa nu fie niciodata mustrat, ci dimpotriva, sa fie laudat si sarutat. Pentru toti cei din jurul sau, exceptandu-le pe cele trei doamne, el este rasfatat si obraznic, needucat si lenes, nepoliticos sau prost crescut cu atat mai mult cu cat nu iubeste invatatura si ramane destul de usor repetent. Din pacate este obisnuit sa fie recompensat si cand nu este cazul, sa primeasca totul la comanda si neconditionat. Scapat de sub controlul si autoritatea familiei, el a ajuns un mic tiran. I se pare normal ca trenul sa soseasca atunci cand vrea el: ‖ Eu vreau sa vie! ―. Se considera foarte destept, parere impartasita si de mam‖mare: ‖ E lucru mare cat e de destept! ―. Se adreseaza jignitor mamei si bunicii, atunci cand e in discutie forma corecta a substantivului ‖ marinar ―: ‖ Vezi ca sunteti proaste amandoua? ―. Aceeasi lipsa de buna crestere si bun-simt sunt dovedite si fata de tanarul binevoitorcare-l sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra si caruia ii adreseaza o replica inacceptabila: ‖ Ce treaba ai tu, uratule? ―. Urletele si tipetele devin modul sau firesc de manifestare atunci cand nu ii convine ceva; la acestea se adauga bataile cu picioarele sau cele cu pumnii: ‖ Sa opreasca! ‖ ‖ Se aud bubuituri in usa compartimentului ‖ ‖ Urla desperat ―. S-ar putea spune despre membrele familiei sale ca sunt permanent supuse unor presiuni psihice, daca cititorul nu ar fi convins ca tocmai ele sunt raspunzatoare de incredibilul comportament al micutului. Il idolatrizeaza si ii exagereaza asa-zisele capacitati intelectuale: ‖ Ti-ai gasit pe cine sa-nseli! ‖ ‖ N-a invatat nimeni carte ca dumneata ‖ ‖ Nu stii ce simtitor e? ―. Cand greseste, i se ofera ‖ ciucalata ―, iar cand este tras semnalul de alarma care provoaca oprirea trenului, nu numai ca nu este pedepsit, dar i se da un exemplu din care sa invete cum sa scape de pedeapsa prin minciuna si prefacatorie (atat Goe cat si bunica sa simuleaza un somn profund). Neastamparat si neascultator, profitand de dragostea exagerata si de inconsecventa celor trei dame, Goe nu este altceva decat un escroc in devenire, care speculeaza slabiciunile familiei in folosul sau. Mediul din care provine este unul de mahala, dar cu pretentii de civilizatie, care va contribui decisiv la formarea personajului, acesta devenind lipsit de orice scrupule, jignind cu usurinta pe oricine. Nu numai mediul contribuie la caracterizarea personajului, dar si dialogul care dezvaluie trasaturile sale. Goe releva o lipsa acuta de cunostinte; se dovedeste a avea un vocabular sarac, justificand proasta educatia primita. ‖ Puisorul ‖ risca sa devina un om de un egoism feroce, un simbol al comtiei si al demagogiei, probabil politicianul de mai tarziu, incapabil si necinstit, prezentat de Caragiale in piesele de teatru. 52

In literatura romana, Goe a ramas prototipul copilului rasfatat, numele sau devenind emblematic. Insesi relatiile pe care le are cu celelate personaje si replicile pe care le foloseste ne ajuta sa sesizam dezaprobarea si dispretul total al autorului fata de acest copil. Ridicolul care transpare din intreaga schita izvoraste mai ales din intentia personajelor de a crea impresia ca apartin celei mai inalte clase sociale, dar si din contrastul dintre esenta si aparenta, adica dintre ceea ce este si ceea ce vrea sa para aceasta familie. I.L. Caragiale – Vizita In opera literara Vizita…, care este o schita, I.L. Caragiale evidentiaza efectele nocive (daunatoare)pe care educatia gresita din familie le are asupra comportamentului copilului. Titlul precizeaza imprejurarea in care povestitorul se intalneste cu Ionel si constata urmarile „educatiei‖ despre care vorbea cu mandrie mama copilului. Prin folosirea substantivului comun nearticulat„Vizita‖, autorul a intentionat, probabil sa dea caracter de generalitate comportamentului ridicol cauzat de o educatie superficiala si precara (subred, fragil). Ca orice personaj realist, Ionel devine tipul reprezentativ pentru copiii rasfatati si prost crescuti, care dispretuiesc bunul simt. Fiind o opera epica, autorul isi exprima in mod indirect gandurile si sentimentele prin intermediul actiunii si al personajelor. Intamplarile sunt povestite de catre narator, care, in aceasta opera literara, este si personaj-martor, deoarece asista la actiune. Statutul de personajnarator justifica povestirea la persoana I. Schita satirica Vizita imbina, in principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia intamplarile si trasaturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte si limbaj, actiunea fiind organizata pe momentele subiectului. Constructia si momentele subiectului Schita satirica Vizita imbina, in principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia intamplarile si trasaturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte si limbaj, actiunea fiind organizata pe momentele subiectului. Intriga.Prima fraza a schitei atesta naratiunea la persoana I si personajul-narator, constituind intriga actiunii: „M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu, o veche prietina, ca s-o felicit pentru onomastica unicului sau fiu, Ionel Popescu…‖. Expozitiunea.Dupa ce precizeaza motivul vizitei, in expozitiune autorul il caracterizeaza direct pe Ionel, „un copilas foarte dragut de vreo opt anisori‖, „imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta‖. Musafirul ii aduce in dar sarbatoritului o minge „foarte mare de cauciuc si foarte elastica‖, ceea ce face placere atat doamnei Popescu, cat si fiului ei. Dupa ce converseaza despre agricultura si despre vreme, oaspetele remarca faptul ca, in ultimul timp, doamna nu mai fusese vazuta la plimbare, la teatru sau la petreceri. Ea se scuza cu distinctie si se justifica aluziv ca se ocupa de educatia copilului si acest lucru ii ocupa foarte mult timp, mai ales ca ea „nu vrea sa-l lase fara educatie‖. Desfasurarea actiunii profileaza urmarile pe care educatia nociva le are asupra comportamentului baiatului. Primul efect al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude vocea „ragusita de femeie batrana‖ a servitoarei, care-i reclama doamnei ca Ionel „nu s-astampara‖ si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Expresia mamei este plina de incantare fata de strengariile copilului si se minuneaza cu admiratie cat este de „destept‖. Ea se indreapta spre usa, dar „micul maior‖, ii opreste trecerea, „luand o poza foarte martiala‖. Mama-l saruta si il scuipa sa nu-l deoache, apoi, rugandu-l sa nu se mai apropie de „masina‖, isi continua conversatia cu musafirul. In acest timp, Ionel merge intr-un colt al salonului unde „pe doua mese, pe canapea, pe foteluri si pe jos stau gramadite fel de fel de jucarii‖. Copilul isi alege o trambita si o toba, cu care, in timp ce se leagana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, incat cei doi adulti nu 53

se mai inteleg. Observatia mamei „ca nu e frumos cand sunt musafiri‖ si mai ales precizarea oaspetelui ca „la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita‖ schimba jocul copilului, care scoate sabia si incepe sa atace tot ce-i iese in cale. Prima victima este ,jupaneasa cea ragusita‖, care intra pentru a aduce cafea si dulceata. Ea este salvata in ultimul moment de mama ce-i sare in ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o „puternica lovitura de spada‖, sub ochiul drept. Incidentul nu o supara pe doamna Popescu si vrea drept rasplata de la copil o sarutare, pentru a-l ierta. Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, ii spune surazand aluziv ca si „maiorului‖ „ii cam place‖. Surprins, musafirul ii atrage atentia ca tutunul este o „otrava‖, insa copilul, care lucra „cu lingura in cheseaua de dulceata‖, intreaba obraznic: „Da’ tu de ce tragi?‖. Mama considera ca baiatul a mancat prea multa dulceata, dar el mai ia cateva lingurite si dispare in „vestibul‖, de unde se intoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir, ia din tabachera o tigara, pe care o pune in gura si, salutand militareste, cere un foc. La indemnul mamei amuzate, oaspetele ii aprinde tigara, pe care copilul o fumeaza pana la carton, apoi incepe sa se joace cu mingea, trantind-o cu atata indarjire, incat aceasta, dupa ce „tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal‖ ai candelabrului, ii zboara musafirului ceasca, oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala, ea isi consoleaza oaspetele, spunandu-i ca pata de pe pantalon „iese cu nitica apa calda‖. Punctul culminant.In momentul urmator, care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului, iar musafirul, in timp ce mama este „disperata‖, il stropeste cu apa rece, pana isi revine. Deznodamantul schitei include plecarea oaspetelui care abia acasa isi da seama din ce cauza disparuse Ionel in vestibul luand cheseaua cu el: ca sa toarne dulceata in sosonii musafirului. Intamplarea povestita – vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra in cateva momente (idei principale): discutia cu doamna Popescu, conflictul cu slujnica, joaca turbulenta cu trambita si toba, atacul, fumatul, trantirea mingii si lesinul ii ofera autorului prilejul de a reliefa personajele – Ionel, doamna Popescu, slujnica, naratorul. Talentul de dramaturg al lui Caragiale este evident si in schita Vizita… El imbina, in principal, doua moduri de expunere, naratiunea si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate indirect prin fapte si limbaj. Cel de-al treilea mod de expunere, descrierea, apare fragmentar in schita de portret facuta lui Ionel si in prezentarea interiorului casei doamnei Popescu. Deoarece este o opera literara epica in proza, de mici dimensiuni, cu un numar redus de personaje, in care se povesteste o singura intamplare – vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului sau – prin care se evidentiaza cate o trasatura caracteristica a personajelor – proasta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul – iar tinutul si spatiul actiunii sunt restranse, naratiunea Vizita… este o schita. Caracterizarea personajului principa Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale literaturii poporului nostru. Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale. Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita‖, scrisa de catre vestitul nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si indirect. Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas foarte dragut de vreo opt anisori‖, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta‖. Pe scurt este descris si mediul in 54

care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri‖, deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu – tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce ragusita‖, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii‖. Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca de altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie. Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face, de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru‖ pentru ca-i ,,maior‖ de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!‖; joaca are o limita, iar cand musafirul observa ca ,,tutunul e otrava‖, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?‖. Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca de la inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac educatia.‖ Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…‖, singurul ei repros fiind: ,,Sarutama sa-mi treaca si te iert.‖ Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur. Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste‖ nu lipseste o doza de viclenie. Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale, dar si a literaturii romane. Romanul pentru copii si despre copii Definitie.Conform unei definitii general valabile ale romanului, acesta se prezinta ca fiind o specie literara in proza ce apartine genului epic, cu dimensiuni considerabile si cu o actiune ce se desfasoara pe mai multe planuri narative. De asemenea, intr-un roman gasesti personaje numeroase si o intriga complicata. Caracteristicile si trasaturile esentiale (particularitatile romanului):  Este o specie a genului epic in proza;  Personajele sunt numeroase – construite si caracterizate intr-un mod complex;  Existenta unor coordonate spatio-temporale ample;  Prezentarea unei imagini ample asupra vietii cotidiene;  Actiunea este prezentata in multiple episoade si se desfasoara pe mai multe planuri narative;  Modul de expunere predominant este naratiunea – care se imbina si cu dialogul, monologul si descrierea.  In functie de perspectiva narativa exista romane subiective (relatarea se face la persoana I) si romane obiective (relatarea se face la persoana a III-a)

55

Ion Creanga - Amintiri din copilarie Memorialistica a reprezentat in secolul al XIX-lea o forma de expresie literara in opozitie cu fantezia romantica oferind o imagine realista asupra existentei umane. Ea prezinta realitatea „sincera‖ si „adevarata‖ a faptului de viata trait, oferind cititorilor iluzia similaritatii cu propria existenta. Insemnarile zilnice, epistolarele, jurnalele de calatorie au trezit interesul unor creatori de talie universala ai secolului romantic (Goethe, Fratii Goncourt etc.) care au simtit nevoia sa-si prezinte anii de ucenicie, ca exemple de felii de viata „autentica‖. Spre sfarsitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atentiei cititorilor urmarind devenirea morala si sociala a unui erou de la nastere pana la implinirea ca sot si parinte. De succes de public se bucura mai ales romanele ce au ca protagonisti copii orfani care prin munca, ambitie si respect fata de valorile autentice reusesc a-si infrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi Fielding sau Dickens isi gasesc reflectarea tarzie in romanele lui Mark Twain populate de eroi inventivi, indragostiti de viata, adaptabili conditiilor din lumea americana. I. Creanga se alatura cu Amintiri din copilarie tendintei generale de transfigurare a notatiilor intime in romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil apartinand cadrului geografic, istoric si economic al Romaniei din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. El creeaza un „roman al copilariei copilului universal‖, cum eticheta G. Calinescu Amintirile, al carui protagonist apartine unei lumi rurale, favorabile manifestarii bucuriei si dragostei de viata intr-un cadru traditional de viata patriarhala, taraneasca. Geografia spirituala a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humulesti, evocat la inceputul fiecaruia dintre cele patru capitole ale lucrarii . La inceputul cartii satul este „mare si vesel‖, alcatuit „in trei parti care se tin totuna: vatra satului, Delenii si Bejenii. [...] era un sat vechi razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile; cu biserica frumoasa si niste preoti si dacali si poporeni ca aceia, de faceau mare cinste satului‖. In capitolul al doilea scriitorul evoca indeosebi casa parinteasca, fratii si surorile, copiii si copilele megiesilor „care erau pururea in petrecere cu noi‖. Al treilea capitol prezinta satul dintr-o larga perspectiva: „Din sus de Humulesti vin Vanatorii Neamtului ca sati aminteasca pe aceia care s-au hartuit odinioara cu Sobieski, craiul polonilor. Si mai sus, manastirile Secul si Neamtul, altadata fala Bisericii romane si a doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boistea si Ghindaoanii, care injuga numai boi unguresti la carele lor, unde plugurile raman singure pe brazda in tarina, cu saptamanile, prisacile fara prisacar, holdele fara jitar si nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe varful unui deal plin de tiharai se afla vestita Cetatea Neamtului, ingradita cu pustiu, acoperita cu fulger, locuita vara de vitele fugarite de streche si strejuita de ceucele si vindereii care au gasit-o buna de facut cuiburi in dansa‖. Ultimul capitol se deschide cu lauda adusa satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de traditii, cantece si obiceiuri. Vechimea asezarii de razesi lipsiti de pamanturi, obligati a practica indeletniciri diverse pentru intretinerea familiilor este ilustrata de regulile patriarhale de convietuire ce intretin o stare de petrecere, netulburata de griji. Eroul principal al Amintirilor este Nica, al carui univers este limitat mai intai la odaia cu „prichiciul cel humuit‖, cu „stalpul hornului si cuptoriul‖ unde se jucau si dormeau matele. Dupa ce se ridica in picioare, primul nascut al Smarandei si al lui Stefan a Petrei descopera casa, curtea cu acareturile ei, ulita si casele vecinilor de unde fura cirese sau pe unde fuge la scaldat. La varsta invataturii el descopera scoala si biserica, in corul careia canta alaturi de baietii de varsta sa. Itinerarul invataturii ii descopera lui Nica vecinatatile satului natal, localitati cu marca distincta in istoria regiunii: Brosteni, Targu Neamt, Falticeni, Iasi. Plecat din Humulesti, Nica descopera spectacolul lumii in imaginea ruinelor Cetatii Neamtului, oglindite 56

cu tristete in apele Ozanei, „cea frumos curgatoare‖ ori in atmosfera duhovniceasca din Manastirea Neamt. La Targu Neamt il intalneste pe domnitorul Principatelor Romane, Al. I. Cuza, venit sa inaugureze paraclisul spitalului. Nica reproduce cuvintele primului domn al Romaniei moderne, intiparite in minte: „Iata, copii, scoala si sfanta biserica, izvoarele mangaierii si fericirii sufletesti; folositi-va de ele si va luminati, si pre Domnul laudati!‖. Departarea de ograda parinteasca ameninta sa-l desparta definitiv de familie si de sat: cu cat cresc sansele de a deveni preot cu atat distanta fata de meleagurile natale pare a deveni insurmontabila. Daca Nica se lasa purtat de ambitia Smarandei de a-l face popa cu oarecare voiosie si inconstienta dragoste de aventura, naratorul, in general absent in actiune, da frau liber nostalgiei si duiosei, regretului pentru copilaria pierduta: „Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este vesela si nevinovata. Si drept vorbind, acesta-i adevarul‖ . El se simte solidar cu eroul sau: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice!‖. La scoala de catiheti din Falticeni, alaturi de alti „baieti doriti de invatatura‖ Nica ia in ras atat plocoanele oferite dascalilor, „doua merte de orz si doua de ovas‖ cat si cunostintele asimilate de mantuiala cu conditia ca „boii sa iasa‖. Aici el imortalizeaza chipul popei Duhu, apreciat pentru cunostintele sale si care este alergat prin biserica de Niculae Oslobanu, care azvarle dupa el cu pravila si sfesnicul mare de alama. Daca Nica nu retine prea multe din invatatura primita la Scoala de catiheti, el are insa vie in memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul si clipele de veselie si petrecere boema traite in casa acestuia. Grupului de invatacei „pusi pe petrecere‖ se alatura si mos Bodranga, cel care spunea povesti nopti intregi si canta din fluier de-i facea pe tineri sa joace pana ce „asudau podelele‖ si li se „faceau ciubotele ferfenita‖. Un alt personaj al acestor clipe vesele de viata este Trasnea, care „inaintat in varsta, bucher de frunte si tamp in felul sau‖ nu putea memora definitiile absurde ale Gramaticii lui Macarescu, in ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte. Intre personajele secundare ale Amintirilor parintii lui Nica se evidentiaza prin trasaturi distincte. Stefan a Petrei este harnic si intreprinzator, putin increzator in foloasele invataturii si mai ales sceptic in ceea ce priveste aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El accepta cu greu dorinta Smarandei, atentionandu-si baiatul ca la finalul anilor de scoala va trebui sa-si ajute, la randul lui, fratii ramasi acasa. Smaranda este, dupa tata, originara din Transilvania si tanjeste dupa carte. Ea are ambitia sa-si ajute fiul sa devina preot si invata sa citeasca o data cu el, bucurandu-se cand acesta, in joaca lui nevinovata, transforma casa si ograda in biserica mimand ceremonialul liturgic. Bisericoasa si credincioasa, ea cunoaste si practica obiceiuri pagane care o impun in fata copilului ei drept o femeie „miraculoasa‖ care stapaneste misterele naturii. Harnica, ambitioasa, severa atunci cand este necesar, ea este zeul tutelar al copilariei lui Nica: „Asa era mama in vremea copilariei mele, plina de minunatii, pre cat mi-aduc aminte; si-mi aduc bine aminte, caci bratele ei m-au leganat [...] si ma alintam la sanu-i gangurind si uitandu-ma in ochii ei cu drag! Si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat‖. Nica se evidentiaza prin ambitie, inteligenta si capacitatea de a se adapta oricaror situatii. Cenzurandu-se ironic, autorul pare a dori sa se identifice cu eroul sau: „ [...] am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost!‖. Nica este calificat cel mai adesea cu ironie tandra drept un „baiet prizarit, rusinos si fricos si de umbra lui‖, „dorit de invatatura‖, „cel mai bun de harjoana si slavit de lenes‖, „un ghibirdic si jumatate‖. Daca opinia despre sine este plina de ironie, si alte personaje au rezerve fata de viitoarele lui performante. Pentru Stefan a Petrei feciorul sau era o „tigoare de 57

baiet, cobait si lenes de n-are pereche‖, pentru matusa Marioara este un „zbantuit caruia nu-i scapa nimic‖. Animat de o nestavilita pofta de viata, Nica infrunta atat boli cumplite (ciuma ori raie), cat si oameni hapsani. Copilul este inconjurat de severa dragoste materna cat si de grija autoritara a tatalui si a bunicului. De aceea, el isi adapteaza fara nici un fel de teama mediul inconjurator la jocul si placerile lui nevinovate: pupaza devine o gainusa de vanzare, locuinta Irinucai din Brosteni un prilej de zbenguiala pe malul apelor reci ale Bistritei, aglomeratia din casa lui Pavel ciubotarul o adunare de adolescenti amatoare de cantec si petrecere boema. G. Calinescu afirma ca alaturi de opera lui Eminescu, Amintiri din copilarie reprezinta in literatura romana „cea mai de necomparat expresie a trairii nemijlocite a vietii ca pe o nesilita expresie de arta si a artei ca pe cea mai deplin recuperabila bogatie a vietii prin creatie‖ iar pe autorul lor il considera „poporul roman insusi surprins intr-un moment de geniala expansiune‖. Mark Twain – Aventurile lui Tom Sawyer Numele real al autorului este Samuel Clemens. S-a nascut in 1835,in Florida,statul Missouri,in familia unui judecator.Ramas orfan de la 12 ani,a fost nevoit sa-si intretina existenta,facand diferite meserii,chiar si pe cea de cautator de aur.In cele din urma se stabileste la San Francisco,facand gazetarie si devenind scriitor. Sunt foarte cunoscute : Aventurile lui Tom Sawyer,Aventurile lui Huckleberry Finn,Print si cersetor. Subiectul. Tom e un baietel de 12 ani,ramas orfan si aflat in grija matusii Polly,alaturi de fratele sau vitreg Sid si de verisoara Mary.Neastamparat din fire si inclinat catre aventuri,copilul pune la cale fel de fel de nazdravanii : umbla fara permisiune la dulceata, murdarindu-se,chiuleste de la scoala pentru a pleca la scaldat (ca Ionica de la treburi),se bate cu alti nazdravani de seama lui,o pacaleste mereu pe matusa si multe altele. Intr-o zi de sambata fu pedepsit sa stea acasa si sa varuiasca gardul casei.Intreaga natura stralucea ,‖inimile erau pline de cantec,iar celor cu inima tanara cantecul li se revarsa pe buze‖,doar el era nevoit sa varuiasca douazeci si sapte de metri de gard,de doi metri si jumatate inaltime.Cand zari gardul „peisajul se posomori si o adanca melancolie ii intuneca sufletul‖.Isi depasi insa repede intristarea,caci reusi sa transforme necazul in bucurie.Celor de seama lui,prieteni cunoscuti care treceau pe acolo,le prezenta noua sa indeletnicire ca fiind extrem de atragatoare sau momindu-i cu diferite daruri.Micului negru care o ajuta in gospodarie pe matusa Polly,a vrut sa-i dea o bila alba si sa-i arate …buba de la picior,dar nu ia mers,deoarece matusa i-a descoperit planul la timp.Prietenului sau Ben Rogers i-a facut o demonstratie de varuit atat de convingatoare,incat Ben s-a rugat sa-l lase si pe el, daruindu-i si…cotorul marului pe care-l mancase pana atunci,ba chiar un mar intreg.De la ceilalti numerosi amatori sa-si incerce puterile cu aceasta „minunata‖ preocupare,obtinu „un zmeu bine carpit,un guzgan mort,plus sfoara de hatanat…douasprezece bile,un ciob de sticla albastra,un mosor fara ata,o cheie care nu decuia nimic,o bucata de creta,un dop de sticla,un soldat de plumb,o pereche de mormoloci,sase pocnitori,un pisoi chior,o clanta de alama,o zgarda de caine,niste plasele de briceag,patru coji de portocala,o cercevea veche,stricata.‖ Matusei Polly nu-i venea sa creada ca lenesul Tom a facut atata treaba si inca bine,dar s-a dat batuta in fata evidentei si l-a lasat la joaca („da sa nu uiti sa te intorci saptamana asta,diavole,ca de nu,iti pun pielea pe bat!‖),nu inainte de a-i face o „predica despre insemnatatea si gustul sporit al unui lucru bun,dobandit nu prin pacat,ci prin cuviincioasa osteneala‖ . In aceeasi zi ,avu ocazia sa vada,in gradina judecatorului Jeff Thatcher, o „fiinta dragalasa,mica,cu ochi albastri si parul balai impletit in doua cozi lungi;purta o rochie alba de 58

vara si pantaloni brodati ‖ de care se indragosti subit si fara scapare,uitand-o complet pe „fosta‖ iubita,colega lui de clasa Amy.Reusi sa se faca observat,facand o multime de giumbuslucuri,si chiar obtinu la despartire o pansea azvarlita peste gard de copila impresionata de asiduitatea cu care i se facea curte. Ajuns acasa,primi mustrare pentru ca azvarlise cu bulgari de pamant in Sid,drept razbunare pentru ca acesta il tradase intr-o imprejurare anterioara.Avea o mare ciuda pe acesta,pentru ca era ascultator,invata bine si nu il intovarasea in escapadele sale.Deoarece Sid sparsese fara voie o chisea cu zahar,crezu ca acesta va fi pedepsit,ceea ce l-ar fi bucurat nespus.Numai ca matusa ,stiindu-l pe el drept cap al rautatilor,i-a dat o palma grea tot lui Tom,de-abia dupa aceea afland de la el adevarul.Matusa ,fiinta emotiva,credincioasa si cu o mare bunatate sufleteasca (asemenea Smarandei),regreta nespus nedreptatea pe care i-a facut-o lui Tom,prilej pentru acesta de a se arata jignit de moarte:‖Stia ca in sufletul ei,matusa ii cerea iertare in genunchi si asta il umplea de o multumire posaca…Stia ca din cand in cand o privire inlacrimata staruia asupra-i,dar se impotrivea s-o intalneasca.Se inchipuia zacand bolnav de moarte,iar pe matusa-sa aplecata deasupraa-i,implorand un cuvintel de iertare,dar el se va intoarce cu fata la perete si va muri fara a rosti acel cuvintel.‖ Suparat,spre seara,se indrepta spre casa adoratei sale necunoscute unde,pe furis,se strecura pana sub fereastra luminata de la catul al doilea.Deodata fereastra se deschise si o slujnica arunca un lighen cu apa inundandu-l pe bietul amorez,care se retrase amarat spre casa sa.Astfel se sfarsi aceasta incarcata zi de sambata. A doua zi,duminica, toata lumea din casa trebuia sa mearga la biserica.Cei mici se duceau mai devreme de slujba,la scoala duminicala,caci trebuiau sa demonstreze ca au putut invata versete din biblie.Tom,indemnat si stimulat printr-un briceag daruit de verisoara lui,Mary,reusi sa invete cateva versete si apoi,spalat (cam cu forta ) si imbracat in haine curate,insotit de Sid si de Mary,ajunse la biserica.Inainte de a intra,reusi sa obtina o multime de biletele de diferite culori de la baietii pe care ii cunostea,in schimbul unor nimicuri pe care le avea prin buzunare.Aceste bilete erau acordate de profesorul cu care studiau biblia ,drept recompensa pentru invatarea unor versete .Cel ce reusea sa invete un numar prestabilit de versete din scriptura,acumuland un numar corespunzator de bilete de diferite culori,primea o biblie ,devenind un fel de erou in comunitate. In acea duminica ,la biserica se aratara oaspeti neasteptati:notarul Jeff Thatcher,insotit de fratele sau,judecator vestit in zona,sotia acestuia si fiica sa,nimeni altcineva decat micuta fiinta de care se indragostise de curand. Dupa prezentarile si cuvantarile de rigoare,profesorul de religie facu o inspectie printre copii,sperand sa gaseasca suficiente biletele la vreunul dintre elevi,in asa fel incat acesta sa primeasca biblia mult dorita.Cand orice nadejde era pierduta,Tom se prezenta cu biletele lui si cere o biblie.Tom fu inaltat la loc de cinste,starnind invidia baietilor care il priveau cum primeste premiul.Musafirul judecator avu insa proasta inspiratie de a-l supune unui mic interogatoriu,cerandu-i sa spuna care era numele primilor doi apostoli alesi de domnul.Tom,bineinteles,habar n-avea,dar,in loc sa taca cel putin,rosti la repezeala :‖David si Goliat‖.S-a facut de ras. Dupa ce s-a consumat acest episod,a inceput slujba de duminica.Tom se plictisea cumplit.La inceput a gasit prilej de distractie o musca,pe care a urmarit-o cum isi facea toaleta,apoi a scos dintr-o cutiuta un gandac mare,negru,cu coarne dintate,o ragace (carabasnita vezi dict.) pe care o poreclise „ciupici‖.Gandacul ajunse printre randuri si deveni obiect de joaca pentru un catelus ratacit prin biserica.Din neatentie ,pudelul se aseza pe gandac.Urma un urlet inspaimantator si pudelul o zbughi chelalaind din biserica,starnind o veselie nemaipomenita printre oamenii aflati la slujba.Predica a fost data peste cap si astfel se incheie si aceasta zi.

59

Luni dimineata Tom trebuia sa se duca la scoala.Nu avea nici un chef.Fara sa stea prea mult pe ganduri,apela la arsenalul sau nelimitat de siretlicuri:se prefacu bolnav,gemand disperat. In drum spre scoala se intalni cu Huckleberry Finn ,‖fiul betivului…urat si temut de toate mamele din targ,pentru ca era lenes,nu tinea seama de nici o ingradire,avea purtari de rand – intr-un cuvant,dupa cum ziceau ele,un derbedeu‖.In realitate,acest copil ,practic abandonat de parinti,avea un suflet bun si cauta doar sa supravietuiasca intr-o lume a maturilor care il condamna mereu , el nestiind cu ce este vinovat. De la Huck afla ca negii se pot vindeca cu ajutorul unei pisici moarte: „-Ei,iac-asa:iei pisica moarta si te duci inainte de miezul noptii cu ea la cimitir,la locu unde-a fost ingropat un om afurisit.Si la m izu noptii vine un drac,ori poate si doi-trei,da tu nu-i vezi,auzi doar un fosnet de vant,sau poate ca-i auzi soptind.Cand ridica dracii mortu,sa plece cu el,arunci cu pisica moarta dupa ei si zici :‖Dracii pleaca cu mortu,pisica cu dracii,negii cu pisica,la mine sa nu va mai intoarceti‖.Si s-a zis cu negii !‖ In fata unei asemenea aventuri neprevazute,Tom nu statu mult pe ganduri:il ruga pe Huck sa-l ia si pe el la noapte.Zis si facut:stabilira ora si codul de semnalizare (un mieunat). La scoala a avut surpriza sa o vada in clasa lui tocmai pe fetita pe care o indragise atat de tare.In timpul orei,Tom,care ajunse langa ea,ii strecura o piersica,pe care fata,dupa cateva fandoseli,o lua,dar numai dupa ce Tom o uimi cu un desen care ei i se paru foarte reusit.Intrara in sfarsit,in vorba.Tom afla ca pe fata o cheama Becky Thatcher si stabilira ca,la sfarsitul orelor sa se intalneasca tot in clasa lor,pentru ca Tom s-o invete sa deseneze.Tom ii marturisi ca o iubeste.Dialogul lor soptit fu intrerupt cu brutalitate de catre invatator,care il lua de urechi si-l duse la locul lui obisnuit. Dupa ore,cei doi „indragostiti‖ se reintalnira in clasa,se asezara unul langa altul si incepura sa deseneze.Tom reinnoi marturisirea de iubire si o convinse pe fetita sa faca acelasi lucru pentru el.Isi jurara fidelitate si un sarut pecetlui logodna lor.Erau foarte fericiti,numai ca Tom facu o boacana : ii dadu de inteles fetei ca mai facuse o logodna cu Amy,o alta colega de-a lui.Fata se supara foc si,cu toate staruintele sale,Tom nu reusi s-o imbuneze.Pleca foarte suparat si nu se mai intoarse la scoala in ziua aceea.Hotari brusc sa fuga de-acasa si sa se faca pirat. In noaptea care urma,Tom se trezi la mieunatul lui Huckleberry Finn,care il astepta cu pisica moarta.O jumatate de ora mai tarziu se aflau in cimitir,croindu-si drum printre balarii,catre mormantul hotarat.Atmosfera era lugubra, azuind pe cineva. Au aflat in curand ca cei care se apropiau erau oameni cunoascuti de ei:mos Muff Potter,un vagabond betiv,Joe Indianul,bandit temut de toti si tanarul doctor Robinson.Tatal doctorului era un judecator care il bagase la puscarie pe Joe Indianul,acuzandu-l de hotie.Din discutia celor trei ,copiii aflara ca doctorul ii platise pe ceilalti doi sa dezgroape cadavrul aflat tocmai in mormantul vizat de ei.Cerand plata suplimentara fata de intelegerea prealabila,doctorul a refuzat,ceea ce a starnit mania lui Potter,care a inceput sa-l ameninte cu un cutit cu care taiase sfoara cu care ridicasera sicriul.Se isca o bataie,in timpul careia doctorul il pocni pe mos Potter cu o scandura in cap,lasandu-l inconstient.Joe Indianul gasi momentul potrivit sa se razbune pe judecator ,infigand cutitul scapat de Potter in trupul doctorului,pe care l-a omorat.Dupa ce Potter s-a trezit din lesin, Joe il acuza ca el a fost asasinul doctorului. Copiii asistara cu groaza la aceasta scena si fugira inspaimantati de moarte spre targ si spre casele lor.Au jurat sa nu spuna nimanui ce au vazut,de frica lui Joe Indianul,care iar fi putut omori. A doua zi pe la pranz,tot targusorul aflase vestea inspaimantatoare. Cineva recunoscuse cutitul ca fiind al lui Muff Potter,iar oamenii serifului umblau sa-l prinda.Nu a 60

durat mult si Muff Potter fu prins si inchis.Joe Indianul il invinui pe batran si nimeni nu indrazni sa spuna altceva. Tom era abatut si deznadajduit:din cauza intamplarilor din cimitir,dar si din pricina „iubitei‖ sale Becky,care nici nu se uita la el.Intalnindu-se cu bunul sau prieten Joe Harper,s-au hotarat ,fara sa stea prea mult pe ganduri,sa scape de necazurile de acasa si sa se faca pirati.Huckleberry Finn li se alatura fara zabava si,conform intelegerii,s-au intalnit la miezul noptii ,cu gand sa ajunga cu o pluta pe o insula din mijlocul fluviului,aflata la cativa kilometri in aval de orasel. Ajunsese cu bine pe acea insula ,unde au stat si au petrecut in libertate deplina cateva zile:aveau cu ei mancare,undite,un cort si…tutun.La inceput au avut o teama nelamurita ca au facut ceva rau fugind si sterpelind provizii,dar le-a trecut repede.Toata ziua se scaldau,pescuiau,cutreierau insula si se jucau ,mai ales de-a piratii.Incepuse sa-i chinuie do rul de casa,dar nici unul nu indraznea sa spuna nimic,ca sa nu fie luat drept copil fricos si tradator. Nu dupa multa vreme auzira bubuituri de tun dinspre targul lor.Se daduse alarma ca se inecase cineva.Si-au dat sema imediat ca cei ramasi acasa si-au inchipuit ca s-au inecat.Nu numai ca nu i-a cuprins ingrijorarea,dar se simteau adevarati eroi,ca li se simtea lipsa si erau jeliti. Seara,dupa ce tovarasii sai s-au culcat,lui Tom i-a venit in cap o idee nastrusnica.A lasat un mesaj catre prietenii lui ,s-a sculat si s-a indreptat catre targ,unde intradevar a si ajuns dupa cateva ceasuri.Se strecura pe ulite si curand ajunse la casa matusii sale.Se furisa sub un pat,de unde putu sa auda plansetele si regretele matusii Polly si ale mamei lui Joe Harper,care se intalnisera sa-i jeleasca pe cei disparuti.Lui Tom i-au dat lacrimile auzind-o pe matusa sa cat de mult tinea la el: „-Si cum spuneam,zicea tusa Polly,nu era rau,doar poznas cum nu se mai afla,zapacit si neastamparat din cale afara,atata pacat avea.Da el nu-si da seama ce facea,mititelul;era ca un manz.Nu voia sa faca rau,avea o inima buna ca painea calda…si incepu sa planga (…)Vai,doamna Harper,nu stiu cum o sa ma impac cu gandul ca l-am piedut,nu stiu cum o sa ma-mpac!Atat de drag mi-ear sa-l vad,cu toate ca ma chinuia adesea de credeam ca-mi scoate sufletul,nemernica de mine!Dupa aceea,matuta polly ingenunchie si se ruga pentru Tom.Se ruga atat de duios,cu atata infocare si cu atata nespusa dragoste in vorbele si in glasul ei batran si tremurat,incat baiatului ii curgeau lacrimile siroi pe obraz,cu mult inainte ca ea sa fi terminat. Dupa ce matusa se culca,ramasae multa vreme asa,nemiscat(…)Atunci baiatul se furisa de sub pat,se ridica binisor pana la capataiul batranei si,umbrind cu mana flacara lumanarii,zabovi nemiscat si o privi indelung.I se rupea inima de mila…se apleca,saruta buzele vestede,apoi se ridica tiptil spre usa si o inchise cu grija in urma lui.‖ Ar fi vrut sa-i lase un ravas care s-o asigure ca este in siguranta,dar i-a venit un alt gand.S-a intors pe insula si le-a povestit celorlalti prin ce trecuse,ceea ce i-a facut pe toti foarte infumurati si laudarosi. Desi viata lor pe insula ii facea fericiti,tanjeau dupa casa si,dupa indelungi ezitari,Joe si Huck se hotarara sa plece acasa.De-abia atunci le spuse Tom ce planuise. Targul planuise ca,daca oamenii nu dau de baieti pana sambata,duminica sa aiba loc slujba religioasa ce se facea in asemenea situatii celor disparuti. In ziua de duminica biserica era mai plina ca niciodata.Toti erau in doliu,cu fetele inmarmurite de durere.Preotul cuvanta despre „dragalaseniile,purtarile cuceritoare ale baietilor pierduti si sperantele reale pe care le indreptateau‖,despre „o multime de intamplari induiosatoare din vietile raposatilor,intamplari care toate dovedeau firea lor blanda si marinimoasa…‖.Toata lumea plangea,chiar si predicatorul.

61

„O clipa mai tarziu usa bisericii scartai.Preotul isi ridica din batista ochii,din care tasneau siroaie de lacrimi,si ramase incremenit!Una cate una,alte perechi de ochi privira incotro privea preotul,pentru ca,in cele din urma,aproape intr-o pornire,parohia intreaga sa se ridice in picioare,holbandu-se la cei trei baieti morti,care se apropiau de-a lungul cararii dintre banci.Tom in frunte,dupa el Joe si in coada Huck (…)Statusera in galeria nefolosita,ascultand predica la propria lor inmormantare !‖ Toata lumea,in frunte cu matusa Polly si Harperii se napustira asupra scumpilor lor regasiti,innabusindu-i cu sarutari si multumind cerului care i-a salvat. Acesta fusese planul tainic al lui Tom.Ducandu-l la indeplinire,capata o faima de invidiat printre colegii si prietenii sai,ceea ce-l facu foarte mandru.In plus, filtrand cu fosta sa prietena, Amy, avu satisfactia de a o vedea pe Becky suferind.Astfel s-a razbunat pe cea care nu i-a dat atentie atunci cand el se topea de iubire… In schimb,acasa,lucrurile stateau cu totul altfel.Matusa aflase intre timp stratagema pusa la cale de Tom si,intristata,ii spuse : „-Vai,copile,niciodata nu-ti dai seama!Numai l a tine si la nazbatiile tale te gandesti.Ca sa vii cale lunga,noaptea,de la insula Jackson si pan-aici sa faci haz de supararea noastra si sa-ti razi de mine cu nascoceala aia de vis,la asta te-a taiat capul,da ca sa-ti fie mila de noi si sa ne cruti de suparare,nici prin gand nu ti-a trecut! ,Matusica,acum vad si eu c-a fost o ticalosie,da n-am facut-o inadins,crede-ma.Si-apoi,in noaptea aceea,n-am venit ca sa fac haz de voi. -Da pentru ce-ai venit? -Ca sa-ti spun sa nu te amarasti din pricina noastra,ca nu ne inecaseram. -Tom,as fi cea mai fericita fiinta de pe lume dac-as putea crede c-ai avut asemenea gand bun,da stii foarte bine ca nu-i adevarat,si eu stiu la fel de bine ca si tine,Tom. -Matusica,zau ca asta am vrut sa fac,sa nu ma misc de-aici daca nu spui drept. -Haide,Tom,nu minti,te rog din suflet!Minciuna-ti sporeste pacatul de o mie de ori. -Da nu mint,matusica,spui drept.Am vrut sa nu fii suparata,numai de-aia am venit. -As da orice ca sa pot crede una ca asta,ti-ar rascumpara o groaza de pacate,Tom.Mai c-as fi bucuroasa c-ai fugit si ca te-ai purtat atat de rau.Da cum sa te crez?Ca dac-ai fi vrut sa-mi spui,imi spuneai,nu-i asa,baiatule? -Vezi,matusica,dupa ce ai vorbit matale de inmormantare,mi-a dat in gand sa ne intoarcem si sa ne ascundem in biserica,si atata mi-a placut planul acesta,ca nu m-a rabdat inima sa ma las de el.Si atunci am pus coaja inapoi in buzunar si-am tacut chitic. -Care coaja? -Coaja de copac pe care-ti scrisesem ca ne-am facut pirati.Mai bine te desteptai cand te-am sarutat,zau asa. Pe fata matusii se topira liniile aspre si in ochi ii navali duiosia. -Adevarat ca m-ai sarutat,Tom? -Daca-ti spui ca te-am sarutat! -Si de ce m-ai sarutat,Tom? -Fiindca mi-erai draga,cum gemeai asa prin somn,si-mi parea rau de tine.‖ Neincrederea matusii nu disparu decat atunci cand descoperi,intr-adevar,in surtucul baiatului coaja de care pomenise.‖L-as ierta pe baiat acu sa fi facut si o mie de pacate!‖ spuse ea emotionata pana la lacrimi. Vacanta era aproape.Manios pe invatatorul sau ,un om frustrat, cam betiv , nedrept si extrem de aspru cu copiii,Tom puse la cale sa se razbune.Ajutat de cativa baieti deai lui,in ziua serbarii facu in asa fel incat invatatorul sa fie pus intr-o postura penibila,ramanand fara peruca nedespartita. Zilele vacantei se scurgeau incet si plicticos pentru Tom.In sfarsit,ceva se schimba in momentul in care se anunta procesul omorului.Toate dovezile existente pana in acel 62

moment il incriminau fara putinta de scapare pe batranul Muff Potter,care isi astepta resemnat osanda.In ziua sorocita judecatii,cand toata lumea astepta verdictul fatal,Tom se ridica si spre stupoarea tuturor,povesti exact cum s-au intamplat lucrurile. In fata evidentei,Joe Indianul,aflat de fata,se repezi spre o fereastra si reusi sa fuga.Muff Potter fu eliberat pe loc. Tom deveni din nou eroul zilei ,rasfatat de toti,dar cu frica in suflet la gandul ca acum este expus clipa de clipa razbunarii lui Koe Indianul.(Pe Huck nu-l pomenise.) Dupa un timp,monotonia se instala din nou asupra targusorului.In lipsa de altceva,Tom si-l lua tovaras pe Huck si se apucara sa sape la intamplare,prin locuri socotite de ei tainice, in cautare de comori.Intr-una din zile,dupa ce terminara de sapat fara rezultat sub un copac,luara hotararea sa caute si sa sape si in Casa cu stafii,o cladire veche si abandonata care,in credinta localnicilor,era bantuita de fantome.Tocmai cand sa se apuce de lucru,auzira glasuri de barbati.Infricosati,isi dadura seama ca unul dintre cei doi era tocmai Joe Indianul,care fusese vazut prin targ trevastit in spaniol batran,surd si mut.Celalalt era un un individ zdrentaros,un vagabond. Supraveghindu-i din umbra,aflara ca cei doi ascunsesera o suma importanta de bani in Casa cu stafii,ba,mai mult decat atat,descoperira tot acolo,o suma uriasa de monede de aur ascunse candva acolo probabil de un vestit talhar al locului.Planul celor doi era sa ascunda comoara intr-un loc secret,dar copiii nu aflara decat un indiciu criptat : „la numarul doi,sub cruce‖. Toate incercarile ulterioare ale celor doi baieti de a descoperi ascunzatoarea banilor se soldara cu esec.Aflara totusi ca Joe Indianul se ascundea intr-o camera pustie a unui han modest din targusorul lor.Se hotarara sa-l pandeasca. In timpul acesta,familia iubitei sale Becky,al carei tata era judecatorul Thatcher,se intorsese din vacanta .Fata puse la cale o excursie cu participare numeroasa,cu vaporasul,incluzand popasuri distractive,drumetii si o vizita la vestita pestera din apropiere.Aceasta pestera era un vast labirint de carari intortocheate ,pe care lesne te puteai rataci. In timp ce se faceau pregatiri pentru aceasta calatorie,Huck,care il supraveghea noapte de noapte pe Joe,afla ca cei doi talhari pusesera la cale o razbunare cumplita.Victima trebuia sa fie vaduva unui judecator,Douglas,judecator care il condamnase pe Joe la puscarie cu cativa ani in urma .Afland toate astea,Huck alerga intr-un suflet in acea noapte la casa Galului,un batran care avea doi feciori voinici,destainuindu-le planul criminal auzit.Gal si feciorii se indreptara imediat ca casa vaduvei Douglas,dar cei doi criminali reusira sa scape .Cersetorul fu gasit mai tarziu mort,inecat in fluviu,probabil in timp ce incercase sa fuga de urmaritori. Excursia a fost minunata.Toti erau incantati,dar nimeni nu observase ca Tom si Becky nu se aflau,la intoarcere, pe vaporas.Cea mai plauzibila explicatie era ca cei doi prieteni apucasera pe galeriile pesterii si se ratacisera.Doamna Thatcher,mama lui Becky,lesina,iar matusa Polly incepu sa se tanguie si sa-si franga mainile.Vestea se raspandi repede in orasel si se constituira echipe de cercetare care cautara zile in sir prin pestera,dar fara rezultat. In timp ce toata lumea ii cauta,cei doi copii,intr-adevar,se pierdura de ceilalti,nemaigasind drumul indarat.Au trecut prin clipe de groaza,caci fara lumina,fara mancare si apa,erau in pericol de moarte.Tom dovedi si in aceste imprejurari curaj si stapanire de sine („Ai curaj,Becky,si haide sa mai incercam.‖).Ca si cum nu erau destul de inspaimantati,in timp ce cauta o cale de iesire ,Tom il zari de la distanta,dar cu claritate,tocmai pe omul de care se temea cel mai tare,pe Joe Indianul.Banditul criminal insa fugi repede,crezand ca este urmarit.Incremenit,Tom isi dadu seama ca aici se ascundea. Incercarile staruitoare ,dar si sansa,facura ca Tom,dupa trei zile si trei nopti, sa descopere o iesire care,dupa cum aflara mai tarziu,se afla la opt kilometri mai jos de intrarea principala in pestera. 63

Bucuria celor care ii cautau si ii asteptau fu fara margini.Copiii se odihnira cateva zile si se bucurara din plin de statutul de vedeta pe care-l capatasera in urma acestei intamplari. Trecand pe la Becky,Tom afla cu surprindere ca judecatorul Thatcher ordonase inchiderea si zavorarea intrarii in pestera,pentru ca nimeni sa nu se mai rataceasca in ea.Auzind acestea,Tom i-a destainuit judecatorul faptul ca Joe Indianul era in pestera si ca il zarise in timp ce cauta o iesire.Imediat pornira catre pestera mai multe barci cu oameni care urmara sa-l prinda pe criminal.Cand ajunsera,li se arata o priveliste infioratoare.Joe Indianul zacea mort in spatele portii doborat de foame si de sete,dupa ce incercase ,fara nici o sansa,sa scape din inchisoare.A fost inmormantat,fara regrete,chiar langa pestera. Intors acasa,Tom avu lungi discutii cu Huck ,in cele din urma luand hotararea sa mearga la pestera si sa caute comoara pe care presupuneau ca Joe Indianul o ascunsese acolo.Si-au luat mancare,sfoara si lumanari,au „imprumutat‖ o barca si s-au indreptat catre pestera.Dupa cautari prelungite,au dat peste o stanca pe care era insemnat cu fum de lumanare o cruce.Si-au dat seama ca aici este locul pe care-l pomenise Joe Indianul ca loc al ascunzatorii.Sapand sub stanca,descoperira lada cu monede de aur. S-au intors in targul lor.Doamna Douglas,recunoscatoare celor care i-au salvat viata din ghearele lui Joe Indianul,organizase o petrecere,la care au fost desigur invitati si cei doi baieti. Vaduva marturisi la un moment dat ca a luat hotararea de a-l lua pe Huck in casa ei,de a-l educa si de a-i face mai tarziu o situatie materiala.Atunci Tom sari in sus si spuse cu glas tare ca Huck n-are nevoie de bani pentru ca e bogat.Toti rasera,crezand ca e inca o gluma buna de-a lui Tom,dar ramasera muti de uimire cand cei doi le aratara celor de fata saculetii plini de aur pe care –i aveau la indemana. Tom si Huck erau coplesiti de atentia locuitorilor targului si a oficialitatilor.Banii fura impartiti egal intre cei doi copii si depusi la banca ,cu dobanda buna.Judecatorul,tatal lui Becky,era foarte mandru de Tom,sperand sa-l vada intr-o zi om al legii sau militar de fruunte.Huck intra in grija vaduvei Douglas,dar nu se impaca deloc cu regimul de viata civilizata pe care era nevoit sa-l respecte,asa ca,intr-o buna zi ,dadu bir cu fugitii.Ii marturisi lui Tom dorinta sa de a trai in libertate deplina,dar lui Tom nu-i placu ideea de a-l vedea din nou pe Huck traind ca un vagabond fara capatai.Stia ca Huck are un suflet de aur si-i voia binele,asa ca incerca un santaj care ii reusi.Ii marturisi lui huck ca el si cu cativa baieti pusesera la cale constituirea unei bande de haiduci,dar ca nu-l poate primi in randurile lor decat daca se intoarce la vaduva si incearca sa se obisnuiasca cu noul mod de viata.Huck navu incotro si promise ca asa va face.Atunci,Tom ii spuse ca planul lor era de a se intalni la miezul noptii care urmeaza ,pentru a face „initierea‖,adica juramant de credinta si de loialitate.Romanul se incheie asadar cu promisiunea unor noi aventuri rasunatoare. Antoine de Saint- Exupéry - Micul print Deghizata intr-o carte pentru copii, opera Micul Print a lui Antoine de Saint-Exupéry este defapt un volum de intelepciune si filozofie de viata pentru cei de toate varstele: un volum despre frumos, iubire si prietenie in cea mai pura forma a lor. Simbolul copiluilui joaca un rol central in opera, prin episodul copilariei naratorului si se pastreaza viu prin magica aparitie a Micului Print, ajuns pe Pamant de pe mica lui planeta straina. Inca de la primele cuvinte, Exupery ofera o lectie oamenilor mari si face un pact cu micii cicitori, ilustrand savuros de simplu atrofierea lumii imaginative pentru adulti. Adultului nu-i mai este accesibil imaginarul: ―Oamenii mari nu pricep singuri nimic , niciodata si e obositor pentru copii sa le dea intr-una lamuriri‖. Vor pica testul intelegerii desenului realizat de naratorul-copil, nefiind capabili sa acorde timpul si creativitatea necesara pentru a

64

recunoaste in sarpele -simbol sacral al fecunditatii – care a inghitit un elefant intreg, un fapt surprinzator pentru legile realitatii imediate, desi valabil. Lumea adultilor se reduce la cotidian ei vad in desen o simpla palarie. ―Cand intalneam pe cate cineva care imi parea mai dezghetat la minte il puneam la incercare cu ajutorul desenului meu nr. 1, de care niciodata nu m-am despartit. Voiam sa stiu daca avea o minte intr-adevar patrunzatoare. Numai ca raspunsul era mereu acelasi: E o palarie’ . ―Necunoscutul va fi anihilat de oamenii mari prin apelul la rationalitate.‖ Sarpele – palarie este prima dovada a zidului ce se ridica intre cele doua lumi, a copilariei libere si pline de idei si a adultilor prea apasati de greutatea rutinei pentru a gandi „in afara cutiei‖. Cutie pe care o regasim nu doar metaforic si si fizic, in foile pilotului care ascunde in desenul unei cutii oaia perfecta pentru Micul Print. „Deseneaza-mi o oaie‖ este poate una dintre cele mai puternice replici ale Micului Print. Pentru ca ea va deschide si codifica rolul sau in univerul cartii si in relatia cu naraturoul-personaj. Simplitatea, staruinta, autenticitatea si grija nemarginita sunt lucruri pe care le avem de invatata de la micutul venit de pe o planeta straina. Dupa ce se parabuesete cu avionul in Sahara, naratorului i se infatiseaza intr-o zi Micul Print. Acesta ii povesteste aviatorului ca nu e de pe planeta lui, ci de pe un asteroid cu doi vulcani activi si unul stins. De pe planeta lui poate vedea cate apusuri si rasarituri vrea si pentru asta e necesar doar sa-si mute scaunul cativa pasi. Are o floare cu care vorbeste si pe care a lasat-o singura cand a plecat in cautare de prieteni. Calatoreste de pe o planeta pe alta si intalneste tot felul de oameni cu cate o trasatura de caracter definitorie, si dupa o scurta conversatie cu ei, Micul Print conchide ca „oamenii mari sunt tare ciudati!‖ Intr-un final ajunge pe Terra, unde pana sa-l intalneasca pe aviator, intalneste un sarpe, un camp de trandafiri si o vulpe. Vulpea ii cere sa o imblanzeasca pentru ca doar asa pot fi prieteni. Si, fiind prieteni, vulpii ii va fi dor de el, ii va recunoaste pasii si va plange la plecarea lui, pentru ca: E foarte simplu: nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul e invizibil pentru ochi. Micul print va cunoaste mai intai raul in sapte ipostaze ale lui, sapte pacate ale omului, reprezentate in text de cele sapte planete pe care le viziteaza. Apoi continua traseul din desertul Sahara, primind lectile esentiale de iubire, prietenie, ras, bucurie, trisete si moarte.Iar despartirea de Micul Print nu este usoara. Copiii vor descoperi in Micul Print o lectura fantastica, savuroasa, scrisa parca prin ochii lor. Vor gasi un prieten care ii invata lucruri minunate in micul Print si o garantie ca lumea lor furmoasa si plina de imaginatie are un garant vesnic in Antoine de Saint-Exupery. Cartea lui Exupery devine astfel o invitatie permanenta la evadare din cotidian, la deschidere a mintii si a sufletului catre toate lucrurile simple si frumoase care ne incojoara in ciuda faptului ca incetam, prinsi in restul zilelor rapid trecatoare, sa le mai vedem. ―Dovada ca micul print a existat o arata faptul ca era fermecator, ca radea si ca era in cautarea unei oi. Daca cineva vrea o oaie, aceea este dovada ca el exista.”

65

b) Genul liric Poezia despre copilarie George Cosbuc - Iarna pe ulita Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata pentru prima oara in revista „Vatra‖ nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil. Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea strofelor. „Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor‖ (Gavril Scridon, in George Cosbuc, Opere alese, Bucuresti, 1972). Poiezia naturii lui Cosbuc reflecta sentimentele si atitudinile autorului fata de natura aflata in diferite ipostaze ale anotimpurilor sau ale zilei si noptii. Tema.Pastelului "Iarna pe ulita‖ descrie scene de iarna in mediul rural, imaginile, personajele siatmosfera fiindu-i familiare poetului din propria sa copilarie. Titlul poeziei indica, inca de la inceput, locul si momentul descrierii lirice: satulromanesc, intr-o zi de iarna. Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea copiilor. Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi. Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece pe drum vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita. Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / Nu-i nimic. Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari‖. Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si dominanta copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.‖ Sau ca la Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si iubirea mea este jocul‖. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata grija, observare fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele‖ (Studii critice, 1956). Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „... primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu 66

zapada multa, cum sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger, prapaditi de foame...‖. Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita. „Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intradevar era vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al satului, Anton ...‖ (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943) George Cosbuc - La oglinda George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice‖ din juimism si interbelic. G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara. Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta Zamfirei‖. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii‖. Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei. Si in poezia „La oglinda‖, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei‖, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizanduse astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda‖ prezinta primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda‖. Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare importanta. Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor. Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin inchiderea usii cu zavorul: „Mama-i dusa-n sat! Cu dorul Azi e singur puisorul, Si-am inchis usa la tinda Cu zavorul.‖ Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati. Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe omenia viitorului sot: 67

„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.” Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt interogative: „Ce sa fac? Unde-mi sta capul?... Ce-am uitat?...” Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos! Si-n cui oglinda‖. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel: „Doamne, de-ar fi dat de mine, Ce bataie!” Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe. In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe. G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului observam ritmul trhaic. Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative, inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei‖, „Moartea lui fulger‖, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura universala. Elena Farago – Sfatul degetelor Poezia ,,Sfatul degetelor de Elena Farago, face parte din colectia poeziilor scrise de autoare pentru copii, alaturi de ,,Catelusul schiop, ,,Closca, ,,Bondarul lenes si altele. Poezia ilustreaza doua categorii umane: omul lenes si omul harnic, care munceste temeinic pentru a putea trai, a-si satisface nevoile si cerintele fiziologice, in special. Tema poeziei o reprezinta astfel, cele doua categorii umane. Este o tema ce apare des in repertoriul literaturii pentru copii si in poeziile Elenei Farago. Titlul sintetizeaza tema poeziei, ilustrand conversatia sfatuitoare pe care o poarta degetele, unde in esenta exista doua sfaturi: unul este dat de degetul inelar care spune ca solutia este sa rabzi ,,-Ce sa facem cand nu-i de unde?/ Vom rabda si noi! , iar cel de-al doilea sfat este cel dat de degetul cel mic ,,Hai la munca sa ne strangem! . La nivel compozitional, poezia este segmentata in trei secvente lirice: Prima secventa - ilustreaza problematica de la care porneste sfatul, contextul in care apare discutia dintre cele cinci degete ,,Nu mai sunt deloc bucate,/ Si de foame mor. (strofa 2, versurile 4 si 5). A doua secventa prezinta sfatul pe care il da degetul inelar celorlalte degete ,,Lenes cata inelarul [ ] -Ce sa faci cand nu-i de unde?/ Vom rabda si noi! Ultimele versuri creioneaza mesajul revelator al poeziei, prin sfatul pe care degetul cel mai mic il da fratilor sai: ,,-Ce tot plangem si ne frangem?/ Hai la munca sa ne strangem. In continuare degetul cel mic le explica faptul ca cel care munceste, nu va ramane niciodata fara hrana.

68

Poezia despre natura si vietuitoare Mihai Eminescu – Revedere Definitie: Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire. Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte. Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri filozofice. Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza. Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia pentru vesnicia naturii. Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul de scurgere a timpului. Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului. Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule". Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi. Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandule,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile". Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea 69

ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers. Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea‖. In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului. Procedee artistice / figuri de stil Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem" Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive: - diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru: "codrutule", "dragutule"; - expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi locului ne tinem"; - cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si"; - dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantumi bate", "frunza-mi suna"; - "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea..."; - structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata; - motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului; - prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers; - viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul; - sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice; Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan". Mihai Eminescu – Somnoroase pasarele Titlul poeziei lirice este format din adjectivul,,somnoroase‖adormite,cuprinse de somn si substantivul ,,pasarele‖ diminutiv, simboluri ale relatiilor dintre cer si pamant,mesagere ceresti. Folosirea punctelor de suspensie din titlul sugereaza o comunicare 70

intrerupta, suspin,dor,singuratatea celui ce ar dori ca persoana iubita sa-i fie aproape in ceas de seara. Natura surprinsa este formata din elemente personificate, care actioneaza opus: izvoarele suspina, tanjind dupa lumina zilei,codrul negru al noptii tace, florile dorm in gradina-sunt in deplina armonie cu pasarile: lebada,pasare imaculata, care prin albul, forta si gratia sa exprima lumina, pasarile,simbol al inaltarii sufletului spre valorile absolute ale cerului,acestea se aduna,trec catre adaposturi: cuiburi,trestii,locuri ale ocrotirii. Prima strofa debuteaza prin reluarea titlului,, somnoroase pasarele‖ si pregatirile micilor vietuitoare pentru trecerea la starea de somn,odata cu venirea noptii: ,,Pe la cuiburi se aduna,/Se ascund in ramurele‖-cele doua verbe exprima pregatirea pentru momentul de taina al odihnei,al calatoriei in lumea de dincolo. Izvoarele,simboluri ale puritatii,,suspina‖personificare a sunetului discret al regretului, in timp ce,, codrul negru tace‖epitetul accentueaza nuanta atmosferei nocturne.,, Dorm si florile-n gradina‖-personificari ale dragostei si armoniei in raiul pamantesc.E linistea care celebreaza starea de liniste atemporala data de curgerea eterna prin univers a luminii. In strofa a treia este urmarita,,lebada... intre trestii sa se culce‖cu gratie isi alege un loc discret in care sa-si ascunda fragilitatea. Dorinta-rugaciune:,, Fie-ti ingerii aproape‖este chemarea mesagerilor divini ,pentru a veghea fiinta si somnul iubitei Frumusetea noptii este impletita cu stralucirea si farmecul lunii, astru care domneste odata cu lasarea cortinei negre, oferind misterul si magia noptii.In privelistea feerica de basm,,luna‖ intretine fascinatia naturii, dar si trairea plina de pasiune a celui ce iubeste.Epitetul antepus,,mandra‖accentueaza lumea paradisiaca a noptii in,,vis si armonie‖intr-o desprindere de realitatea pamanteana. Toate cele patru strofe se incheie cu formule de alint,de iubire:,, Noapte buna! ....Dormi in pace!...Somnul dulce!‖intr-un sentiment de liniste, pace,vraja,alint,mangaiere. Poezia este asemenea unei soapte de dragoste,unui gand adresat fiintei dragi aflata departe (pronumele personal de persoana a 2a singular ,,ti‖ din versul:,, Fie-ti ingerii aproape‖, precum si prin urarile: ,,Noapte buna!... Dormi in pace!‖). Poezia „Somnoroase pasarele…‖ este alcatuita din patru strofe cu rima incrucisata, iar masura este de opt silabe, cu exceptia versului patru. Poezia incanta prin tabloul feeric creat prin armonia versurilor grupate in strofe de cate patru versuri, ultimul fiind o urare, rima este incrucisata. Daca primele trei versuri din fiecare catren contin descrieri ale naturii, ultimul condenseaza o urare catre o persoana draga. Vasile Alecsandri – Pasteluri Pastelurile au fost publicate mai intai in „Convorbiri literare‖, ca raspuns al poetului la cerintele estetizante ale confratilor tineri reuniti in Junimea: „Prin luna martie 1868, isi amintea peste ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, impreuna cu un mare pachet de poezii intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seara, intr-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul sa le cetesc singur [...]. Pastelurile facura un mare efect in Junimea; ele s-au cetit si recitit de multe ori, apoi le-am publicat in capul intaiului numar urmator al Convorbirilor‖. Incepand cu acest an Alecsandri creeaza pana in 1875, anul publicarii in volum al acestui ciclu, sapte suite, in total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice, primavaratice, calendarul natural al muncilor campului, natura Mircestilor) iar celelalte unor teme diverse, de la exoticele Mandarinul si Pastel chinez, la Baraganul. Pastelurile aduc in atentie mai multe mituri: al lui Orfeu, al reintoarcerii eterne, al vietii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeita a mortii; primavara ca zeitate a vietii) si eroi specifici toposului romanesc: Rodica, simbol al eternului feminin autohton, 71

samanatorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mircesti si Siretul ca elemente ale unei matrici spirituale marcata etnic etc. Sunt ilustrate si simboluri cu semnificatie ritualica, precum: bradul, zapada, inghetul. Fixate in marea lor majoritate in peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui Vasile Alecsandri au izgonit sabloanele pastorale afirmate la inceput de secol XIX. Ele inregistreaza rotatia anotimpurilor, imortalizeaza imagini ale pamantului romanesc aflat intr-o raspantie a climelor, unde dulceata sudului se uneste cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu armoniile, ritmurile si dinamismul lui. Pastelurile dau expresie conceptiei clasice a poetului despre arta, imprumutata din Antichitatea greco-latina. G. Calinescu le considera „o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism. Pentru intaia oara se cauta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris, fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii [...] ele sunt de fapt un calendar al spatiului rural si al muncii campenesti‖ . Poetul insusi marturisea ca pe malul „Siretului lumina devine mai intensa, verdeata copacilor si a ierbii se accentueaza pe fondul albastru al cerului si berzele isi parasesc cuibul, descriind largi spirale in aerul caldut‖. Stare de suflet sau arta poetica, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeste un autor inspirat, starnind si acum critica literara a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative si nostalgice, incifrate in tesatura de chilim a versurilor lui descriptive. Serile la Mircesti, poemul care inaugureaza ciclul publicat in anul 1875, este o arta poetica a rapsodului peisagist. Ea ilustreaza mitul inspiratiei divine, cand celui ales, Orfeu, i se infatisaza zeita inspiratiei, ideal feminin intruchipat de Venus. Poezia inseamna visare, evadare din real si acordarea simbolurilor lumii in simfonia divina a creatiei: padurile – labirint, florile – iubire, lacurile si marile – univers al procreatiei, al fecundarii. Alcatuita din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia recunoaste in cabinetul de lucru al poetului un spatiu intim, propice inspiratiei si indiferent la capriciile vremii exterioare: „Afara ploua, ninge! Afara-i vijelie/ Si crivatul alearga pe campul innegrit‖. In contrast cu zbuciumul naturii poetul astepta in biroul sau vizita unei zane „gingase‖, coborata din cer si viseaza la plaiuri pe care „dalba luna‖ revarsa un „val de aur‖ ce „curge printre flori‖. Interiorul camerei de lucru, luminile si umbrele acesteia, caldura focului aprins din camin renasc amintirile din anii trecuti si recunosc sursele principale ale inspiratiei: femeia, gloria militara romaneasca, civilizatiile trecute, impresii de calatorie. Rezultat al osmozei dintre real si imaginar, creatia insufleteste himerele unei lumi posibile transcrise in poezia sa. Chiar si in ciclul de pasteluri iernatice se transmite starea de incantare in fata spectacolului naturii, ce armonizeaza contrariile si exerseaza o retorica picturala a privirii. In pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat incantarea si groaza in fata frumusetii naturii cotropite de acest anotimp al inghetului, al zapezii si al frigului. Iarna, Mezul iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a carui frumusete inghetata si incremenita o admira insa. Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mircestilor si al luncii Siretului, asa cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipotestilor. Malul Siretului descrie un colt din natura in faptul zilei, cand meditatia poetului transfigureaza peisajul cunoscut al luncii Siretului. Curgerea apei naste sentimentul nostalgic al trecerii vietii, regretul dupa clipa de fericire pierduta. In aceasta trecere a timpului, singura certitudine o reprezinta viata, bucuria de a fi, de a exista in lume ca parte a uriasului mecanism al vietii si al mortii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb, verde), reflex al starii de beatitudine, cu sugestii termice (caldura nisipului malurilor apei), cu o serie de comparatii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii usori ai noptii [...] ca fantasme se ridica‖, „raul se-nconvoaie [...] ca un balaur‖), cu personificari (raul se-nconvoaie, apa adoarme, sapa, gandirea furata se duce la vale, lunca clocoteste) si cu antiteza finala dintre soparla nemiscata si clocotul luncii, dintre nisipul cald si trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului ofera exemplul unei capodopere. Dominante in acest poem sunt imaginile dinamice: 72

salcia pletoasa se inclina in apele raului, mrena salta in aer dupa o viespe, ratele salbatice lasa urme pe luciul apei. Meditatia poetului referitoare la curgerea ireversibila a timpului si dorinta lui de a se contopi cu natura pe care o eternizeaza in creatie sunt incifrate in tabloul naturii care pulseaza de viata in formele sale animale si vegetale. Reveria poetului actualizeaza si o mitologie autohtona alcatuita din: balauri cu solzi de aur stralucitori, fantasme ale noptii obligate sa paraseasca lunca din cauza luminii care invadeaza pamantul, mrene care salta in aer s. a. Vasile Alecsandri – Miezul iernei Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb, fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia naturii. De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!'' Titlul semnifica esenta pastelului, descrierea anotimpului friguros, deja instalat si in plina manifestare, zapada oferind un spectacol sclipitor, iar fiarele salbatice cutreierand nestanjenite alba intindere pustie. Pastelul Mezul iernei este alcatuit din patru catrene (strofe de cate patru versuri),dispuse succesiv, conform celor doua planuri: prima si ultima strofa apartin planului real, iar strofele a doua si a treia tin de planul transfigurat. O trasatura specifica tuturor pastelurilor, care se manifesta si in Mezul iernei este imbinarea spatiului terestru cu spatiul cosmic, Alecsandri compunand tabloul anotimpului descris prin imagini vizuale, imagini auditive si figuri de stil care-i particularizeaza lirismul creatiei. In strofa I este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii '' trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''. In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui '' templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane '' sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului. In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '', muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului. Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas ''. In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup ''ce se alunga dupa prada-i spaimantata''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia, granduarea si misterul peisajului. 73

Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru, zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului. In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '', '' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''. Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', '' vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc. Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios. Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versuri. Tudor Arghezi – Zdreanta Tudor Arghezi a scris poezii si proza. Cele mai cunoscute poezii ale sale sunt cele in care descrie universul micilor vietuitoare ( gaze, furnici, flori, catei , pisici gaini, randunici, greieri si furnici). Volumele ―Carticica de seara‖, ―Stihuri pentru copii‖, ―Hore‖ ―Cartea cu jucarii‖, ―Prisaca‖ sunt doar cateva dintre poeziile indragite si cunoscute de aproape toti copiii. Multe poezii au fost scrise pentru cei doi copii ai sai Mitzura si Barutu. Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor. Este o scurta povestire in versuri ce are o prima parte- povestirea propriu-zisa si o a doua - morala (furtul se pedepseste). Inca din titlu ne este prezentat personajului principal: Zdreanta. Cuvantul "zdreanta" ne duce cu gandul la o haina, o bucata de panza veche, rupta, sfasiata, peticita. Asa ni-l imaginam si pe catelul nostru: zdrenturos, flocos, cu pete. Inceputul poeziei este o intrebare si are scopul de a capta atentia copilului. L-ati vãzut cumva pe Zdreanta, Cel cu ochii de faianta? Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii: E un caine zdrenturos De flocos, dar e frumos. Parca-i strans din petice, Ca sã-l tot impiedice, Ferfenitele-i atarna Si pe ochi, pe nara carna, Si se-ncurca si descurca, Parca-i scos din calti pe furca. Are insa o ureche De pungas fãrã pareche.

74

Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. Catelul hotoman vrea sa fure un ou din cotetul gainilor. Nu este pentru prima oara, el ― a-nvatat si stie‖ ce are de facut: sta la panda cu rabdare, pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca. Da tarcoale la cotet, Ciufulit si-asa laiet, Asteptand un ceas si doua O gaina sã se oua, Care canta cotcodace, Proaspat oul cand si-l face. De cand e-n gospodarie Multe a-nvatat si stie, Si, pe branci, taras, grabis, Se strecoara pe furis. Pune laba, ia cu botul Si-nghite oul cu totul. Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance simtind ca-l arde, l-a lepadat din gura, aratandu-si mania, supararea printr-un latrat. "Unde-i oul? a-ntrebat Gospodina. - "L-a mancat!" "Stai nitel, ca te dezvat Fara matura si bat. Te invata mama minte. "Si i-a dat un ou fierbinte. Dar decum I-a imbucat, Zdreanta l-a si lepadat Si-a-njurat cu un latrat. Finalul poeziei arata ca metoda gospodinei de a-l pedepsi pe smercherul catel a dat roade. Cand se uita la gaina, Cu culcusul lui, vecina, Zice Zdreanta-n gandul lui "S-a fãcut a dracului!" Morala, mesajul finalul poeziei este usor de inteles si anume: furtul se pedepseste. George Toparceanu – Balada unui greier mic In Balada unui greier mic, de George Toparceanu, subiectul de fabula este un pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata: „Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine‖ (Alexandru Donici, Greierul si furnica). E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat‖ cruzimea si atitudinea furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu cantare‖, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer avea: / «- Am venit sa-ti 75

platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»‖ (George Creteanu, Greierile si furnica). Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un stil ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu „dealuri zgribulite‖ si „tarini zdrentuite‖, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea intunecata‖, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga, slaba si zaluda‖. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, - / Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai‖. Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, / Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni‖. In acest spatiu cuprins de invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat in tus‖, „si pe-aripi pudrat cu bruma‖, portretul greierului, „un greierus‖, surprins „pe coasta, la urcus‖, in „casuta lui de huma‖. Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri‖, exprima o drama existentiala, de fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…‖. Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a ispravit... / Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit‖. Greierul devine astfel un cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate. Elena Farago Elena Farago (1879-1954) s-a nascut la Barlad intr-o familie numeroasa de greci, pe nume Paximede. De la 11 ani viata ii este marcata de disparitia timpurie a celor dragi: trei frati, mama si la 17 ani, tatal. Obligata a se intretine singura, ea ajunge guvernanta in casa lui Ion Luca Caragiale, ocupandu-se de cei doi copii ai acestuia, Luki si Tuski. Casatorita cu Francisc Farago, director de banca in diverse localitati din tara, Constanta, Braila si Craiova, ea se dedica cresterii si educarii celor doi copii din familia sa. Dintr-o pasionata cititoare de literatura, Elena Farago devine o poeta sensibila, apreciata mai intai de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al. Macedonski iar in epoca interbelica de cel modernist al Sburatorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factura simbolista a fost recompensata cu mai multe premii nationale si internationale, intre care in anul 1920 premiul Femina atribuit de Franta scriitoarelor emancipate. Apreciata de criticii epocii interbelice, Elena Farago alaturi de Hortensia Papadat-Bengescu au desavarsit victoria scrisului feminin in Romania secolului XX. Intr-unul din volumele sale antologice, aparut in anul 1936, Elena Farago a selectat versuri din principalele carti publicate pana la acea data: Versuri (1906, Budapesta), Soapte din umbra (1907, premiat de Academia Romana), Din taina vechilor raspantii (1913), Soaptele amurgului (1920, premiat de Academia Romana si de societatea franceza Femina), Mi-am plecat genunchii (1926). 76

Pornea o barca verde din volumul Soaptele amurgului se inrudeste prin armonia incantatorie a versurilor si retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apeleaza la semnificatiile simbolice ale cifrelor (trei) si ale culorilor (verde-tinerete, albastruidealuri, cernit-moarte), la motivul calatoriei luntrasului si la metafora vietii ca o barca plutind in deriva pe mare: Pe raul stramt, din tarmuri de bruma si noroi, Pornea o barca verde spre calde tarmuri noi ... Pornea o barca verde spre-albastrul unei mari, Canta voios luntrasul privind departe-n zari. Plangeau pe mal trei salcii, cernindu-si moarte foi, Canta voios luntrasul caci nu privea’napoi ... Pluteau in vant trei frunze, trei tainice mustrari Canta voios luntrasul privind in departari ... Dar cand ajunse-n largul inselatoarei mari, (O volbura’nvrajbita ce spumega in ocari), Chemand speriat in gandu-i vechi tarmuri din inapoi, Ofta adanc luntrasul pornit spre tarmuri noi ...

Loveau din val stropi tulburi de inspumegat noroi El s’apara cu groaza, uitandu-se-napoi ... El s-apara cu groaza soptind avanei mari ... O, cat pareai de-albastra acolo-n departari! ... Iar cand sa-ntoarca panza si vaslele-napoi Zari in fundul barcii trei putrezite foi; Le-a strans la piept salbatic, le-a frant in sarutari ... ... Si l-a inghitit vartejul inselatoarei mari ... Pe raul stramt spre tarmuri de bruma si nori, Se’ntoarce barca verde, pustie inapoi. Se va opri sfarmata acolo’n departari O vor primi trei salcii in bocet si mustrari. Se va’ngropa in tarmii de bruma si noroi O vor jeli trei salcii, cernandu-si moarte foi... (Pornea o barca verde) Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat si prin atentia acordata celor mici, carora lea dedicat mai multe volume: Din Traista lui Mos Craciun, Bobocica, Sa nu plangem, Ziarul unui motan, Plugusorul jucariilor, Sa nu minti, sa nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii si-au mentinut prospetimea artistica si astazi: Sfatul degetelor, Catelusul schiop, Bondarul lenes, Motanul pedepsit.

77

In poemele pentru copii ale Elenei Farago lectia de viata este insotita de sentimente de tandrete si dragoste pentru cele mai delicate si fragile vietuitoare, intr-o incantatie muzicala suava, obtinuta cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetitie, enumeratie, camp lexical si context gramatical inedit, termeni cu valoare regionala ori neologisme s.a. Intr-o scrisoare adresata poetei, E. Lovinescu marturisea: „Randul trecut am lasat volumul d-tale acasa. Cand m-am intors, cei trei nepoti ai mei invatasera toate poeziile dintr-insul. E un zbucium in toata casa. De pretutindeni rasuna: „Cot, cot, cot/ Fac si eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii sa-i impac‖. Am ajuns numaidecat la aplicarea lui Pestalozzi ca sa scap de povestea lui cuciu schiop. N-ai ce zice, esti populara in toata casa. Si inca ce popularitate zgomotoasa ‖. Bondarul lenes este o adaptare originala a binecunoscutei fabule a greierelui si a furnicii de La Fontaine, careia i-au dat imagine romaneasca si alti poeti (de exemplu George Toparceanu si Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalti confrati imagineaza un dialog dintre bondar si furnica, pentru a evidentia harnicia acestei fiinte mici care duce in spate graunti de mei mai mari de trei ori decat statura ei. Miloasa, furnica da crezare bondarului „ceapcan‖ cand se jeleste ca nu are noroc de stapani buni si il invita sa munceasca impreuna. La refuzul lui, furnica il cearta ca o gospodina, inselata in buna ei credinta: O furnica mititica, Cat un grauncior de mei, Duce-n spate o greutate, De trei ori cat boiul ei. Pe carare-n jale mare Plange un bondar ceapcan: – Mor de foame Si n-am poame Si-as munci Dar n-am stapan! ... – Hai si-mi cara din povara Si sunt gata sa-ti platesc. – Cum n-as merge! Dar pe lege Jur ca nu pot sa muncesc! ... – Vai de tine! Ce rusine Lenesule cersetor, Nici de mila, nici de sila Nu ti-as da un ajutor!... (Bondarul lenes) Scrisa in versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate in expresii si formule specifice limbajului colocvial, poezia evoca intr-un ritm alert intalnirea dintre doua caractere antagonice: furnica cea harnica si increzatoare in puterile ei si bondarul lenes, „ceapcan‖, ce isi scuza defectele morale atribuindu-le societatii ingrate. Simpatia poetei este indreptata catre furnica, la care munca perseverenta si grea nu a alterat fondul umanitar. Naiva, ea sare in ajutorul greierului propunandu-i o viata de munca perseventa si tenace, similara cu a ei. Numai ca greierele este un personaj care vorbeste mult si nu face nimic, refuzul descoperindu-i siretenia si lenea. El este un cersetor ce exploateaza credulitatea celor ce au ghinionul sa-i iasa in cale.

78

In Gandacelul poeta apeleaza cu aceeasi maiestrie la monologul dramatic si la mustrarea severa. Ea imagineaza bocetele unui gandacel prins de un baietel, care il sufoca in pumnul sau: – De ce m-ai prins in pumnul tau, Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca ma doare? De ce ma strangi asa de rau? Copil ca tine sunt si eu, Si-mi place sa ma joc si mie, Si mila trebuie sa-ti fie De spaima si de plansul meu! De ce sa vrei sa ma omori? Ca am si eu parinti ca tine, Si-ar plange mama dupa mine, Si-ar plange bietele surori, Si-ar plange tata mult de tot, Caci am trait abia trei zile, Indura-te de ei, copile, Si lasa-ma, ca nu mai pot!... Asa plangea un gandacel In pumnul ce-l strange sa-l rupa. Si l-a deschis copilul dupa Ce n-a mai fost nimic de el! A incercat sa-l mai invie Suflandu-i aripile-n vant, Dar a cazut in tarna frant Si-ntepenit pentru vecie!... Scarbit de fapta ta cea rea Degeaba plangi, acum, copile, Ci du-te-n casa-acum si zi-le Parintilor isprava ta. Si zi-le ca de-acum ai vrea, Sa ocrotesti cu bunatate, In cale-ti, orice vietate, Oricat de far-de-insemnatate Si-oricat de mica ar fi ea! (Gandacelul) Alcatuita din sapte catrene si o cvinta finala, de cate opt si noua silabe, poezia impleteste elemente epice si lirice. Ea evoca o intamplare nefericita: un gandacel este prins de un baietel curios si este sufocat, din greseala, in pumnul acestuia. Epicul poemei se transforma intr-o indurerata jelanie a fiintei condamnate la moarte din curiozitatea si lipsa de 79

prevedere a copilului. Gandacelul ii cere baiatului sa-l elibereze, invocand similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care il iubeste si il va regreta daca moare inainte de vreme. Rugamintile lui sunt ascultate prea tarziu: copilul desface pumnul atunci cand sarmanul gandacel nu mai respira. Speriat de consecintele dramatice ale jocului sau, baiatul plange si promite parintilor sa ingrijeasca de acum inainte fiintele mici din natura. Poema se incheie asadar cu o morala: copiii au obligatia sa ocroteasca vietuitoarele mici din natura si sa se bucure alaturi de acestea de bucuriile varstei lor. Si in celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imagineaza situatii dramatice suportate de fiintele mici, neaparate de curiozitatea si jocul agresiv al celor mici. In Catelusul schiop, victima unui gest nesabuit este un catel pe care o piatra azvarlita de un baietel l-a lovit atat de rau incat l-a lasat invalid. El explica celui ce i-a adus atata suferinta consecintele gestului necugetat si ii demonstreaza ca fiinta umana se dovedeste uneori mai rea decat animalele

80