Curs Ec - Frme.ref7278595219353603083 [PDF]

Zitiervorschau

MARIA GHEORGHIŢĂ

ECONOMIA INTREPRINDERI I INDUSTRIALE

1

MARIA GHEORGHIŢĂ

ECONOMIA INTREPRINDERI I INDUSTRIALE Manual universitar

Chişinău, 2008 2

Recomandat pentru editare de către senatul Universităţii Tehnice a Moldovei şi aprobat în calitate de manual universitar pentru atât pentru studenţii specialităţilor economice cât şi pentru specialităţile de ingenerie şi management.

Recenzenţi: Larisa Bugaian doctor habilitat în ştiinţe economice, profesor universitar la Universitatea Tehnică din Moldova Ala Cotelnic, doctor habilitat în ştiinţe economice, profesor universitar la Academia de Studii Economice din Moldova

3

Cuprinsul Cuprinsul....................................................................................................................................4 INTRODUCERE....................................................................................................................... 7 CAPITOLUL 1........................................................................................................................ 11 ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI MECANISMELE EI.......................................... 11 1.1. MECANISMELE DE FUNCŢIONARE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ....................11 1.2. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ....................................................... 18 CAPITOLUL 2........................................................................................................................ 22 ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT IN CONDIŢIILE ECONOMIEI DE PIAŢĂ.................................................................................................. 22 2.1. RAŢIONALITATEA ACTIVITĂŢII ECONOMICE....................................................22 2.2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT.................................................................. 24 2.3 FORMELE DE ANTREPRENORIAT ŞI CARACTERISTICA LOR...........................29 CAPITOLUL 3........................................................................................................................ 33 3.1 ÎNTREPRINDEREA: DEFINIŢIE, OBIECTIVE, SARCINI ŞI FUNCŢII...................33 3.2. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS ŞI DINAMIC.....................44 3.3. TIPURILE DE ÎNTREPRINDERI.................................................................................48 MEDIUL DE ACTIVITATE AL INTREPRINDERII..................................... 57 4.1. STRUCTURA ECONOMIEI NAŢIONALE ŞI LOCUL ÎNTREPRINDERII IN EA . 57 4.2. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE MEDIUL DE ACTIVITATE AL ÎNTREPRINDERII................................................................................................................60 4.3. RELAŢIILE ÎNTREPRINDERE - PIAŢĂ.................................................................... 64 CAPITOLUL 5........................................................................................................................ 70 ÎNTREPRINDEREA ÎN SFERA LIBERĂ DE CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR 70 5.1. PRIORITĂILE ŞI POLITICILE ÎNTREPRINDERII............................................70 5.2. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII ŞI MODUL DE DETERMINARE.....................................................................................................................74 5.3. PROGRAMUL DE PRODUCŢIE ŞI INDICATORII CA-L DETERMINĂ........78 CAPITOLUL 6........................................................................................................................ 84 MIJLOCELE FIXE ALE ÎNTREPRINDERII.............................................. 84 6.1. FONDURILE DE PRODUCŢIE – PARTE COMPONENTĂ A ACTIVELOR ÎNTREPRINDERII................................................................................................................84 6.2. MIJLOACELE FIXE: COMPONENŢA ŞI STRUCTIRA............................................86 6.3. METODELE DE EVALUARE A MIJLOACELE FIXE.............................................. 90 6.4. UZURA MIJLOACELOR FIXE ŞI METODELE DE COMPENSARE...................... 93 6.5. METODE DE CALCULARE A UZURII......................................................................98 6.6. INDICATORII DE UTULIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR FIXE................102 6.7. REPRODUCEREA MIJLOACELOR FIXE................................................................108 CAPITOLUL 7...................................................................................................................... 111 ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ A ÎNTREPRINDERII...........................111 7.1. CONCEPTUL DE INVESTIŢIE ŞI ROLUL EI LA DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII..............................................................................................................111 7.2. SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR................................................ 115 7.3. PROIECTUL INVESTIŢIONAL- ELEMENT ESENŢIAL AL DECIZIEI DE INVESTIRE.........................................................................................................................120 7.4. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII......................................................123 7.5. INDICATORII STATICI DE APRECIERE A EFICIENŢEI PROIECTELOR DE INVESTIŢII.........................................................................................................................128 4

7.6. DETERMINAREA EFICIENŢEI REALE A PROIECTULUI INVESTIŢIONAL CU AJUTORUL TEHNICII DE ACTUALIZARE...................................................................132 CAPITOLUL 8...................................................................................................................... 139 MIJLOACELE CIRCULANTE................................................................ 139 ALE ÎNTREPRINDERII......................................................................... 139 8.1. MIJLOACELE CIRCULANTE ESENŢA ECONOMICĂ, COMPONENŢA ŞI STRUCTURA..................................................................................................................... 139 8.2. SURSELE DE FINANŢARE A MIJLOACELOR CIRCULANTE............................142 8.3. INDICATORII DE UTILIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR CIRCULANTE 145 8.4. METODELE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE MIJLOACE CIRCULANTE....................................................................................................................149 PERSONALUL ÎNTREPRINDERII ŞI PRODUCTIVITATEA MUNCII..........160 9.1. PERSONALUL ÎNTREPRINDERII: COMPONENŢA ŞI STRUCTURA................160 9.2. METODELE DE EVIDENŢĂ A PERSONALUL ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE...................................................................................................................164 9.3. DETERMINAREA NECESARULUI DE PERSONAL..............................................166 9.4. PRODUCTIVITATEA MUNCII ŞI MODUL DE DETERMINARE AL EI..............169 CAPITOLUL 10.................................................................................................................... 174 REMUNERAREA MUNCII ŞI REGLEMENTAREA EI.............................. 174 10.1. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL SALARIZĂRII.....................174 10.2. FORMELE ŞI SISTEMELE DE SALARIZARE UTILIZATE DE INTREPRINDERILE INDUSTRIALE...............................................................................180 10.3. REGLEMENTAREA SALARIZĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA..............185 10.4. DETERMINAREA FONDULUI DE SALARIZARE ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE.................................................................................. 189 CAPITOLUL 11.................................................................................................................... 196 COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI METODELE DE DETERMINARE................ 196 11.1. COSTUL DE PRODUCŢIE: ESENŢA ECONOMICĂ ŞI FELURILE.............196 11.2. CLASIFICAREA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR.......................200 11.3. COMPONENŢA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR........................203 11.4. CALCULAŢIA COSTULUI PRODUSELOR FABRICATE.............................209 11.5. CALCULAŢIA COSTULUI PE UNITATE DE PRODUS................................211 11.6. METODE ACTUALE DE CALCULARE A COSTULUI COMPLET..............215 CAPITOLUL 12.................................................................................................................... 224 PREŢUL ŞI POLITICA DE PREŢ A ÎNTREPRINDERII.............................224 12.1. NOŢIUNEA DE PREŢ ŞI FUNCŢIILE LUI......................................................224 12.2. METODELE DE FORMARE A PREŢULUI.....................................................227 12.3. SISTEMUL DE PREŢURI..................................................................................231 12.4. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL PREŢULUI...........................237 CAPITOLUL 13.................................................................................................................... 242 PROFITUL ÎNTREPRINDERII, INDICATORII DE RENTABILITATE.........242 13.1. NOŢIUNEA DE PROFIT ŞI IMPORTANŢA LUI PENTRU DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII..............................................................................................................242 13.2. F ELUILE DE PROFIT ŞI MODUL DE DETERMINARE...............................243 13.3. MECANISMUL DE IMPOZITARE ŞI DISTRIBUIRE A PROFITULUI ÎNTREPRINDERII..............................................................................................................248 13.4. ESENŢA ECONOMICĂ, FELURILE ŞI METODELE DE CALCUL A RENTABILITĂŢII..............................................................................................................251 5

CAPITOLUL 14.................................................................................................................... 257 ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII..................257 14.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE – SURSĂ DE CREŞTERE A PERFORMANŢELOR EI.......................257 14.2. METODELE DE REGLEMENTARE STATALĂ A ACTIVITĂŢII ECONOMICE EXTERNE A ÎNTREPRINDERII..............................................................259 14.3. CONTRACTUL EXTERN DE VÂNZARE-CUMPĂRARE............................. 263

6

INTRODUCERE Sistemul economic al republicii se află intr-o continuă schimbare atât calitativă cât şi cantitativă de formare a economiei de piaţă, fapt care generează o permanentă revizuire a teoriei si practicii economice. La această etapă de formare a economiei de piaţă, care se caracterizează print diferite forme de proprietate, inclusiv concurenţa producătorilor privaţi, prezenţa şi dezvoltarea accelerată a antreprenoriatului liber, lipsa controlului din partea statului asupra producerii şi distribuirii produsului finit, o deosebită importanţă capătă veriga de bază a economiei naţionale – întreprinderea. De gradul de dezvoltare şi bunăstarea ei depinde dezvoltarea economiei naţionale precum şi a ţării în întregime. Totalitatea de întreprinderi care se caracterizează prin producerea unor produse identice din punct de vedere a utilităţii lor, omogenitatea bazei tehnicomateriale, gradului de pregătire al personalului şi condiţiilor de muncă reprezintă o ramură a economiei naţionale. Industria este una din principalele ramuri ale economiei naţionale care se caracterizează printr-un anumit specific al activităţii întreprinderilor. De aceea este foarte important de studiat acest specific din punct de vedere economic, ceea ce face obiectul de studiu al economiei întreprinderii industriale. Economia întreprinderii industriale (de la cuvântul grecesc oikos – gospodărie, nomos – lege) studiează legile ecomomice obiective, legităţile de gospodărire, precum şi un spectru larg de forme, metode, instrumente şi reguli de utilizare raţională a resurselor cu scopul de a crea şi distribui bunuri materiale cu carcter industrial, fără de care nu poate exista atât un individ, cât şi o societate în întregime. Dacă economia reprezintă baza tuturor componentelor întregului sistem de asigurare materială al societăţii, atunci nucleul acestui

7

sistem poate fi considerat întreprinderea - locul unde se produc toate bunurile materiale. Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic să ia decizii in procesul de producţie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinaţii şi utilizări alternative. In acest proces de decizie funcţionează principiul raţionalităţii sau al eficienţei economice, conform căruia fiecare agent economic urmăreste să determine acel nivel al producţiei care îi maximizeaza profitul, sau, ceea ce este echivalent, îi minimizeză costurile pentru un nivel dat al productiei. Manualul dat este consacrat studierii aspectelor practice ale activităţii întreprinderilor îndustriale, proceselor care se petrec în interiorul lor privind producerea, distribuirea, schimbul şi consumul bunurilor materiale cu carcter industrial. În acest manual un loc deosebit îi revine activităţii de antreprenoriat în sfera de producere. Economia întreprinderii industriale este o disciplină teoretico-aplicativă care asigură cunostinţe fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel microeconomic, dar direcţionează abordările spre domeniul economicoproductiv. Alte discipline cum ar fi managementul, dreptul, marketingul, contabilitatea,

statistica,

tehnologiile

completeaza

studiul

complex

al

intreprinderii. De aceea economia întreprinderii industriale este o ştiinţă interdisciplinară, care se află în legătură directă cu disciplinile mai sus numite. Dacă stiinţele teoretice stabilesc principiile generale, iar stiinţele tehnice trateaza fenomenele şi relaţiile ce au loc in procesele tehnologice, apoi economia întreprinderii industriale face parte din grupa ştiintelor economice care studiază relaţiile si procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv si subsistemul informaţional - decizional al intreprinderii industriale. Această disciplină tratează întreprinderea industrială sub toate aspectele începând de la forma juridică de funcţionare până la analiza relaţiilor stabilite în procesul

8

complex productiv, organizatoric, uman, ţinând totodată cont şi de comportamentul ei ca agent economic in economia de piaţa. Structura şi conţinutul manualului sunt elaborate în conformitate cu programul de studiu al acestei discipline în instituţiile de învăţământ superior. Manualul dat este conceput ca un manual care poate fi folosit şi pentru autodidacţie la disciplina economia întreprinderii. Utilizatorii de sinestătător vor putea să însuşească esenţa categoriilor economice, metodologia de calcul a indicatorilor economici şi interdependenţa lor. Fiecare temă conţine atât partea teoretică care este expusă într-o formă destul de înţeleasă, cât şi diferite scheme, tabele, relaţii de calcul şi, unde este necesar, anumite exemple practice. La finele fiecărei teme sunt prezentare întrebări de recapitulare şi verificare a cunoştinţelor. Temele sunt expuse în următoare logică: activitatea de antreprenoriat în economia de piaţă, întreprinderea şi mediul ei de activitate, rezultatele economice ale întreprinderii industriale, potenţialul intern, utilizarea eficienta a căruia se reflectă în nivelul costurilor întreprinderii, rezultatele financiare şi impozitarea, activitatea economică externă, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii industriale. Autorul presupune că ordinea dată de expunere a temelor va contribui la o înţelegere mai aprofundată a proceselor economice care se petrec într-o întreprindere industrială. La pregatirea manualului au fost examenate şi sistematizate punctele de vedere ale diferitor savanţi internaţionali şi autohtoni atât în domeniul economiei întreprinderii, cât şi referitor la fiece temă separat, precum şi prevederile diferitor acte normative care reglementează activitatea întreprinderii în republică. O atenţie deosebită a fost atrasă reflectării experienţei de activitate economică atât a întreprinderilor moldoveneşti, cât şi din economia de piaţă înalt dezvoltată, practică către care tind să ajungă întreprinderile autohtone. Manualul este destinat în principiu studenţilor de la facultăţile de profil economic, ingenerie economică şi business precum şi tuturor celora care doresc 9

să studieze şi să înţeleagă mecanismele economice de funcţionare ale întreprinderii industiale în condiţiile de autofinanţare ale economiei de piaţă. Totodată el va fi util şi pentru profesori, manageri ai întreprinderilor şi specialiştilor, indiferent de genul lor de activitate. Deoarece aspectele privind activitatea de antreprenoriat şi activitatea economică a întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă nu şi-au găsit decât minimal locul în manualul dat, sperăm că alte lucrări vor acoperi nevoia pentru cunoaşterea acestor elemente, atât de necesare într-un context economic concurenţial. Această primă ediţie constituie un demers în care subiectele abordate nu au toate aceiaşi extindere şi profunzime, dar reflectă contextual legăturile dintre ele. Conştientă că lucrarea, pe măsură ce va fi utilizată, va reliefa ce este mai bine realizat, ce necesită perfecţionare şi cât de mult trebuie extinsă, autorul mulţumeşte tuturor acelora care vor transmite observaţiile şi sugestiile pe care le consideră utile.

Autorul.

10

CAPITOLUL 1. ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI MECANISMELE EI 1.1. MECANISMELE DE FUNCŢIONARE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ Economia de piaţă reprezintă o modalitate complexă şi deosebit de eficientă de realizare a activităţii economice, adică de transformare a resurselor în bunuri şi servicii necesare nevoilor oamenilor. Economia de piaţă este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producie. Economia de piaţă poate fi caracterizată, în primul rând, prin mecanismele sale de funcţionare. În continuare vom încerca să punem în evidenţă caracteristica acestor mecanisme. Mecanismul de bază al economiei de piaţa presupune prin definiţie existenta unor agenţi economici (producători, cumparatori, intermediari, bănci, agenţii comerciale etc.) autonomi şi liberi în a alege între mai multe alternative. Existenta economiei de piaţa se bazează pe pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora forma dominanta o constituie proprietatea privată. Întrebările de bază ale oricărui sistem economic se referă la ce, cât, cum şi pentru cine de produs? În economia de piaţă aceste întrebări, preponderent, sunt rezolvate de către persoane fizice, sau întreprinderi private, ţinând cont de preţurile de piaţă. Deoarece ele sunt şi proprietarii factorilor de producţie, iar nivelul venitorilor (sau pierderilor) activităţii pe care o desfăşoară depinde de corectitudinea deciziilor primite de ei. Elementul de bază în economia de piaţă este piaţa, care reprezintă o categorie economică complicată, ce presupune interdependenţa mai multor participanţi ai activităţii economice, în urma căreia se determină cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor necesare de produs şi prestat. Piaţa reprezintă mecanismul interdependenţei vânzătorilor şi 11

cumpărătorilor, care se manifestă prin preţuri şi corelaţia dintre cerere şi ofertă. Piaţa reprezintă un organism social, care asigură o legătură permanentă dintre consumatori şi producători. Una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţa o constituie confruntarea permanentă a cererii şi ofertei de mărfuri. În cadrul economiei de piaţa, agenţi economici independenţi şi egali, îşi exercită totalitatea funcţiilor prin care pot fiinţa ca elemente autoreproductibile ale organismului economic pe baza relaţiilor voluntare stabilite între ei, relaţii care formează mecanismul de autoreglare prin intermediul cererii si ofertei factorilor de producţie, bunuri de consum sub formă de mărfuri şi monedă. Libera confruntare între cerere si ofertă face posibila stabilirea preţurilor tuturor mărfurilor (inclusiv a factorilor de producţie şi monedă), preţuri care joacă, astfel, rolul de instrument unic şi obiectiv de alocare a resurselor economice pentru realizarea produselor şi serviciilor de care societatea are nevoie. Cererea caracterizează dorinţa (şi posibilitatea) consumatorilor să cumpere o anumită cantitate de bunuri şa un anumit preţ. Cererea depinde de anumiţi factori, cum ar fi: nevoia socială – dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun este rezultatul nemijlocit al manifestării unei nevoi de consum.. Deci nevoia este primul factor care determină apariţia cererii. Între mărimea şi intensitatea nevoii şi intensitatea cererii de a satisface această cerere există un raport direct proporţional. Totuşi, în multe cazuri nevoile de bunuri depăşesc posibilităţile de satisfacere a lor, motiv pentru care cererea se va situa sub nivelul necesităţilor. Posibilităţile la care ne referim ţin atât de producător, cât şi de consumator. Ţinând cont de caracterul limitat al resurselor materiale,, financiare şi de muncă, producătorii nu vor fi în stare niciodată să producă întreaga cantitate de bunuri necesară pentru satisfacerea integrală a nevoilor consumatorilor. Pe de altă parte 12

nivelul limitat al veniturilor consumatorilor va face ca mai întotdeauna o parte a nevoilor lor să rămână nesatisfăcute, 23 preţul bunurilor în cauză – sub influenţa preţurilor, cererea variază în raport invers proporţional, crescând când preţul bunului scade şi micşorându-se când preţul creşte. Deci apare aşa numita lege a cereri, potrivit căreia cantitatea de bunuri pe care cumpărătorii o cer pe piaţă variază în raport invers proporţional cu nivelul preţurilor lor. 24 veniturile consumatorilor – oricât de stringentă ar fi nevoia pe care un consumator o resimte şi oricât de mic ar fi preţul mărfii cu care nevoia respectivă se poate satisface, în lipsa veniturilor nevoia nu se va transforma în cerere. Atunci când influenţa altor factori este menţinută neschimbată, cererea de mărfuri variază în acelaşi sens cu nivelul veniturilor. 25 preţurile altor mărfuri – Atât timp cât veniturile consumatorilor sunt limitate, orice schimbare a preţului unei mărfi va afecta într-un fel sau altul şi cererea din alte mărfuri. Dacă mărfurile sunt complimentare, reducerea preţului uneia din ele se va solda cu variaţia în acelaşi sens a cererii pentru ea, iar dacă mărfurile sunt substituibile – variaţia într-un sens a preţului uneia dintre mărfuri va avea ca efect invers variaţia cererii pentru ea. 26 gusturile (preferinţele) consumatorilor – acestea sunt instabile şi extrem de diversificate. Evident că efectele acestor două manifestări sunt diferite: instabilitatea va impune creşterea cererii din fiecare bun, în timp ce diversitatea gusturilor va face necesară proliferarea varietăţii, ceea ce va micşora cererea din fiecare bun în parte. 27 variabilele demografice – numărul populaţiei şi structura pe vârste acesteia are o influenţă directă asupra mărimii cererii. Creşterea 13

demografică determină sporirea cererii globale pentru fiecare marfă în parte, iar modificarea structurii pe vârste a populaţiei determină structura cererii faţă de diverse categorii de bunuri. 5888

conjunctura economică – de regulă perioadelor de

expansiune economică le corespund creşteri de cerere, iar perioadelor de depresiune economică – reduceri. Influenţa factorilor conjuncturali nu se manifestă independent de influenţa altor factori, cum ar fi veniturile consumatorilor, preţurile mărfurilor etc., factori care la rândul lor deasemenea sunt influenţaţi de conjunctura economică. Totuşi, o serie de factori (accesul la împrumut, costul împrumuturilor etc.) pot fi avuţi în vedere şi individual. Producătorul trebuie să ţină cont de aceşti factori, deoarece oferta pe care el o generează trebuie să fie în echilibru cu cerea existentă. Oferta, poate fi abordată atât ca o mărime individuală, cât şi ca o mărime globală. Oferta unei singure întreprinderi exprimă cantităţile dintr-un anumit bun material sau serviciu pe care ea doreşte şi este capabilă să le pună la dispoziţia cumpărătorului la un anumit preţ al pieţii. Oferta globală exprimă cantitatea de bunuri sau servicii, care exprimă cantităţile totale pe care piaţa le poate pune la dispoziţia consumatorilor la un moment dat la fiecare preţ în parte. Asupra ofertei influenţează următorii factori: 23 Preţul altor mărfuri - dacă mărfurile sunt substituibile, orice majorare a preţului unei mărfi va stimula oferta din ea. Ca urmare, dat fiind caracterul limitat al resurselor de care dispune întreprinderea în cauză, producţia şi oferta din cealaltă marfă se vor diminua. Atunci când mărfurile sunt complimentare, creşterea preţului la una din mărfuri va spori oferta la ambele mărfuri. 24 Costurile de producţie – între costurile de producţie şi ofertă există un raport invers proporţional: reducerea costurilor de producţie stimulează creşterea ofertei şi invers. Relaţia cost-ofertă este 14

bilaterală, ceea ce înseamnă că creşterea ofertei generează reducerea costului unitar pe seama costurilor constante. Oferta este pusă în corespondenţă nu numai cu costurile unitare, ci şi cu cele totale, fapt care influenţează veniturile întreprinderii, 5888

Preţurile factorilor de producţiei tehnologiile de fabricaţie

– influenţa lor asupra ofertei se exercită prin intermediul costurilor de producţie. 5889 Taxele şi subvenţiile – factori care sunt practicaţi de către stat în cazul anumitor mărfuri pentru descurajarea sau încurajarea ofertei de bunuri asupra cărora se aplică. 0 Numărul ofertanţilor (vânzătorilor) – reieşind din faptul că oferta globală este direct proporţională numărului ofertanţilor aceleiaşi mărfuri, cu cât va fi mai mare numărul ofertanţilor, cu atât mai mare va fi oferta şi invers. Una dintre cerinţele majore ale existenţei şi funcţionării economiei de piaţă constă în libertatea preţurilor, respectiv în crearea condiţiilor ca preţurile să se formeze pe baza mecanismului pieţei de mărfuri, a raportului dintre cerere si ofertă. În felul acesta se evit ruperea preţurilor de costurile normale de producţie şi diferenţierea arbitrară a ratei profitului, rigiditatea lor ca urmare a nereflectării raportului dintre cerere si ofertă, în fine, abaterea de la dinamica şi corelaţiile pieţei mondiale. Piaţa „transmite” în aceeaşi măsură informaţie consumatorilor şi producătorilor sub formă de preţuri la mărfuri sau servicii, iar aceştia îşi planifică activitatea în baza acestei informaţii. În fiecare piaţă există mai mulţi consumatori şi vânzători, fiecare dintre care îşi planifică activitatea independent. Drept rezultat, în piaţă poate apărea o situaţie, când cantitatea de mărfuri, pe care consumatorii planifică s-o cumpere, poate fi mai mare sau mai mică decât cantitatea de mărfuri pe care o planifică spre vânzare vânzătorii la preţul existent.

15

În astfel de cazuri por apărea sau consumatori nesatisfăcuţi (supracerere), sau vânzători care nu şi-au vândut toată marfa (supraofertă). În cazul în care cantitatea sumară de mărfuri, oferită de producători coincide cu cantitatea de mărfuri cerută de consumatori, apare echilibrul de piaţă. Echilibrul de piaţă, ca regulă, apare datorită mediului concurenţial şi generează preţul de echilibru. Preţul de echilibru diminuează atât supracererea, cât şi supraoferta. Mecanismul de piaţă asigură coordonarea intereselor producătorilor şi consumatorilor de mărfuri. Totodată, sub influenţa modificării cererii producătorii modifică volumele de producţie, iar preţul reacţionează flexibil la aceste modificări. Astfel, în piaţă se instalează procesul de acomodare a vânzătorilor faţă de consumatori. De fiecare dată când echilibrul se încalcă din diferite pricini, pentru condiţiile noi apare alt preţ de echilibru şi un nou volum de producţie. Evaluările cantitative şi calitative a cererii existente şi a celei potenţiale permit întreprinderii să i-a decizii asupra modificării volumului de producţie, asupra determinării nivelului de preţ, nivelului maxim de cheltuieli şi nivelului venitului. Economia de piaţă oferă agenţilor economici un grad foarte înalt de libertate: ei determină de sinestătător metodele şi canalele de comercializare a bunurilor, contragenţii cu care încheie contracte pentru serviciile de care au nevoie, furnizorii de materii prime. O condiţie indispensabilă a libertăţii agenţilor economici în economia de piaţă o constituie libertatea formării preţurilor pentru bunurile fabricate şi servicii prestate. Cu toate acestea în economia de piaţă o libertate absolută a producătorilor nu există. Întreprinderea posedă libertate totală din punct de vedere a dirijării şi organizării activităţii sale, dar ea nu este liberă de influenţa mecanismelor de piaţă. Libertatea activităţii de antreprenoriat şi predominarea interesului personal generează relaţiile de competiţie sau concurenţa între participanţii pieţii.

16

Tocmai existenta concurentei face posibila acţiunea legii cererii si ofertei care determina preturile în afara controlului agenţilor economici. Pe piaţa concurenţială preţul şi cantităţile la care produsele (serviciile) se vând şi se cumpăra tind să fie determinate la punctul în care cererea şi oferta sunt egale. De aceea, ea implica existenta mai multor producători şi comparatori, independenţi şi autonomi. Din acest punct de vedere, vorbim de o anumită structură concurenţială pe care o apreciem în funcţie de numărul şi puterea economica a producătorilor şi comparatorilor, gradul de diversificare a produselor, posibilitatea de a intra într-un anumit sector de activitate, gradul de mobilitate a factorilor de producţie, gradul de liberalizare a preturilor s.a.m.d. În general, din punct de vedere teoretic, distingem doua tipuri de concurenta, ambele exprimând atitudinea participanţilor la schimb şi condiţiile concrete de confruntare de pe piaţă. Este vorba despre concurenta perfecta şi concurenta imperfecta. În forma clasică mecanismul de menţinere a echilibrului de piaţă se realizează cu ajutorul concurenţei perfecte, care este condiţionată de anumite stări: 0 Prezenţa unui număr mare de întreprinderi, care oferă pieţii produse omogene. Consumatorului îi este indiferent de la care producător el procură produse; 1 Cota de piaţă a fiecărui producător este nesemnificativă, încât nici unul din ei nu poate influinţa regulile de piaţă; 2 Orice întreprindere poate liber ieşi sau intra în ramura dată; 3 Întreprinderea liber poate obţine informaţia referitor la preţul mărfurilor şi resurselor, despre costuri, calitatea mărfurilor, tehnologiile de producţie etc. Concurenţa, pentru care măcar una din condiţiile mai sus enumerate nu se îndeplineşte se numeşte concurenţă imperfectă. Opozitul total al concurenţei

17

perfecte este monopolul. În condiţiile de monopol în ramură funcţionează o singură întreprindere. Astfel ramura şi întreprinderea reprezintă un tot întreg. În afară de monopol mai există şi concurenţa monopolistă. Ea se caracterizează prin existenţa a zeci de întreprinderi, care produc o gamă destul de variată şi diversificată de produse. Diversificarea se poate referi nu numai la calitatea produselor, dar li la serviciile post vânzare. În astfel de condiţii consumatorul poate fi atras datorită ambalajul mărfii, existenţa rabaturilor la preţ, amplasarea şi regimul favorabil al magazinelor etc. Un rol deosebit are reclama, condiţiile de comercializare precum şi termenul garantat de bună funcţionare. Concurenţa monopolistă este pe larg prezentă în ramurile de producere a mărfurilor de larg consum şi în ramura prestării serviciilor. Un alt model de concurenţă imperfectă îl reprezintă oligopolul - o structură de piaţă când în ramură activează un număr destul de limitat de întreprinderi, iar intrarea în ramură a întreprinderilor noi este limitată datorită barierelor care există. În condiţiile oligopolului câteva întreprinderi de regulă controlează partea covârşitoare a pieţii. Modelul de piaţă condiţionează factorii mediului ambiant pentru întreprindere. 1.2. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ În modelul teoretic al economiei de piaţă statului i se atribuie un rol secundar, dar în viaţa reală, ciar şi în ţările cu o experienţă îndelungată de promovare a economiei de piaţă, statul a avut şi continie să aibă un rol important la rezolvarea problemmelor economice, deoarece mecanismele de piaţă nu sunt suficiente pentru rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă societatea. Rolul statului în viata economica a fiecărei tari se schimba permanent, în funcţie de dezvoltarea economica si socială a acesteia cât si în funcţie de contextual internaţional. În economiile moderne, statul intervine sub diverse forme pentru a remedia defecţiunile apărute în mecanismele de funcţionare a 18

pieţei, pentru efectuarea unor „reglementări economice si sociale” cât mai clare, precise si la modul imperativ, ca o condiţie esenţială pentru ca întreaga economie naţională să funcţioneze cât mai bine si în cadrul unor „standarde de siguranţă”. Statul se implica in economia moderna intr-o tripla perspectiva economica: 0 consumator de bunuri si servicii, 1 proprietar, 2 întreprinzător. Statul deasemenea se implică în economia modernă şi sub aspectul juridic al reglementarii cadrului de evoluţie al economiei. În baza celor menţionate putem conclude că rolul statului este încă relativ important in economia şi societatea contemporana. Este totuşi normal să consideram că regulile economiei de piaţa, aproape unanim acceptate in lume, prevăd restricţionări şi restrângerea permanentă a rolului statului cu care secole şi chiar decenii precedente ne-au obişnuit. Principalele obiective ale statului in ziua de astăzi sunt : 0

creşterea economică echilibrată

1

structurarea optimă a economiei naţionale

2

politica energetică a naţiunii

3

politica de cercetare şi dezvoltare

4

politica preţurilor la anumite produse

5

politica veniturilor

6

utilizarea deplină a muncii disponibile in societate

7

politica comercială internaţională

8

politica ecologică, etc.

Orice stat îndeplineşte prin intermediul guvernului o seamă de funcţii cu impact in domeniu economiei :

19

23Funcţia de control - adică de elaborare şi urmărire a aplicării regulilor valabile în economie. Uneori linia de demarcaţie intre funcţia de control şi intervenţia directă, nemijlocită a statului în economie este destul de confuză, cu toate repercursiunile negative ce decurg de aici. 24Funcţia de stabilizator al vieţii economice necesară pentru că cererea şi oferta agregată pe piaţă nu pot fi controlate de la un nivel anumit în sus decât de către stat. Aceasta implică, în consecinţă, utilizarea unui aparat. 5888

Statul ca producător de bunuri si servicii se restrânge în marea

majoritate a ţărilor lumii, aceasta pentru că este deja evident după numeroase experienţe că statul are posibilităţi limitate de a fi un manager competitiv în raport cu sectorul privat. Domeniile de predilecţie sunt astăzi, ca şi in trecut : apărarea, educaţia, cercetarea, infrastructura, protecţia sociala, etc. 5889

Statul în calitate de factor de redistribuire a veniturilor acţionează

prin intermediul pârghiilor fiscale pe care le are la îndemână dar şi prin structura pe care o conferă sectorului public în calitate de principal consumator de resurse redistribuite. În funcţiile de pârghiile pe care le are la îndemână, statul promovează următoarele politici: bugetară si fiscală; monetară; de creditare; vamală; programarea şi planificarea economica. Politica bugetară şi fiscală precum şi politica monetară reprezintă cele mai importante activităţi ale oricărui stat in lumina implicării in economie astăzi. Politica bugetară şi fiscală se aplică ca principalul instrument prin care se redistribuie veniturile, bugetul de stat. Structural acesta este o balanţă de venituri şi cheltuieli. Principalele surse de venituri ale bugetului statului sunt : impozitele, împrumuturile, sursele vamale, veniturile proprii din economie şi in ultimă instanţă propria emisiune monetară. Cheltuielile sunt de natură clasică : apărare, educaţie, cultură, asigurări sociale, etc. In lumea modernă bugetele sunt de regulă deficitare, acoperirea acestora făcându-se prin împrumuturi interne si internaţionale. 20

Politica monetara a statului presupune controlul asupra masei monetare în circulaţie. Creşterea sau scăderea acesteia se poate face prin cumpărarea respectiv vânzarea aşa numitelor bonuri de tezaur, emisiunea de numerar, respectiv modificarea ratei de schimb pe piaţa bancară. Scăderea masei băneşti in circulaţie presupune o serie de măsuri: lansarea de împrumuturi de stat, retragerea surplusului de monedă, etc. Un rol deosebit statul îl are vis-a-vi de monopol. Acesta permanent promovează politica antimonopol, astfel asigurând dezvoltarea concurenţei în economie. Întrebări de recapitulare 23 Daţi dediniţia economiei de piaţă 24 La ce se referă intrebările de bază ale oricărui sistem economic 25 Numiţi trăsăturile de bază ale economiei de piaţă 26 Enumraţi factorii care condiţionează cererea 27 Numiţi factorii care înfluenţează oferta 28 Care este cerinţa majoră a existenţei şi funcţionării economiei de piaţă 29 Explicaţi esenţa echilibrului de piaţă 30 Ce reprezintă concurenţa? 31 Ce feluri de concurenţă cunoaşteţi? 32 Care este rolul statului în economia de piaţă? 33 Care sunt principalele obiective ale statului la etapa actuală? 34 Enumeraţi funcţiile cu impact in domeniu economiei îndeplinite de stat intermediul guvernului 13. Care sunt politicile promovate de către stat în funcţiile de pârghiile pe care le are la îndemână.

21

CAPITOLUL 2 ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT IN CONDIŢIILE ECONOMIEI DE PIAŢĂ 2.1. RAŢIONALITATEA ACTIVITĂŢII ECONOMICE În linii generale activitatea economică a oamenilor este îndreptată spre satisfacerea necesităţilor lor şi deaceea include in sine astfel de componente ca necesităţi, resurse, tehnologii, bunuri, utilitatea şi utilizarea lor. Interdependenta acestor componente in modul cel mai simplu poate fi reprezentată in felul următor: Consumatorii

Resurse

Tehnologii

Bunuri

Utilizare

Fig. 2.1. Interdependenţa componentelor activităţii economice a oamenilor Consecutivitatea acestor activităţi economice are, de regulă, formă de spirală, ceea ce înseamnă, că satisfacerea unei necesităţi generează simultan formarea altei necesităţi. Schema dată reflectă punctele de apariţie a problemelor principale ale activităţii de antreprenoriat, care pot fi formulate prin următoarele întrebări: 5888 „Ce de produs?” (cuprinde aria consumatorilor şi a necesităţilor

acestora), 5889 „Cum de produs?” (cuprinde ariile resurselor şi ale tehnologiilor

utilizate)

22

23 şi „Pentru cine de produs?” (cuprinde ariile bunurilor şi a utilizării lor). Pentru rezolvarea cu succes a acestor probleme, in economia de piaţă, oricare agent economic trebuie să utilizeze principiul de bază care presupune raţionalitatea activităţii. Schematic acest principiu poate fi reprezentat in felul următor: Rezultate Efort =

Vânzări

Cât mai mari

Resurse materiale Resurse capitale Resurse umane

Efect

Cât mai mici

Sunt limitate

(+) (-) Fig. 2.2. Raţionalitatea activităţii economice Esenţa conceptului de raţionalitate constă in determinarea de către agenţii economici a efectului activităţii lor pe de o parte, iar pe de alta – a efortului necesar pentru atingerea rezultatelor dorite. Efortul reprezintă toate felurile de resurse (materiale, capitale, umane) pe care agentul economic trebuie să le consume pentru a obţine rezultatele planificate. Drept rezultate sunt bunurile pe care le obţine acesta in urma efectuării activităţii economice. La baza optimizării deciziilor cu privire la activitatea economica stă efectul care se obţine prin compararea rezultatelor cu efortul necesar. In condiţiile economiei de piaţă rezultatele evaluate in formă valorică reprezintă încasările băneşti din vânzări (revenue), iar eforturile – costurile (cost). Efectul sau venitul din activitatea economică reprezintă diferenţa dintre

23

rezultat şi efort. Raţionalitatea comportării agentului economic constă in maximizarea venitului din activitatea economică. 2.2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT Activitatea de antreprenoriat reprezintă o componentă indispensabilă a activităţii conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, activitate care destul de puţin a fost reflectată în literatura de specialitate. Cu scopul de a ajuta antreprenorii americani specialiştii Robert Hizrich şi Maikl Piters au scris o serie de cărţi sub rubrica „Antreprenoriat” – un ghid pentru antreprenorii începători. Autorii menţionează că o definiţie clară a activităţi de antreprenoriat lipsea, deaceea, analizând această activitate, ei au ajuns la concluzia, că „antreprenoriatul reprezintă un proces de creare a ceva nou, care posedă valoare, iar antreprenorul este persoana, care depune eforturi, îşi asumă tot riscul, primind ca compensă un venit şi satisfacţie pentru ceea ce a atins”. În Republica Moldova definiţia activităţii de antreprenoriat este reflectată în legea nr. 845-XII din 03.01.92 Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi ca fiind „activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri”. După cum se observă această definiţie este foarte similară definiţiei date de Robert Hizrich şi Maikl Piters. Conform legii menţionate, subiecţi ai activităţii de antreprenoriat în Republica Moldova pot fi: 23 orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în drepturi, în modul stabilit actele legislative; 24 orice cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; 24

5888

un grup de cetăţeni sau de apatrizi (un grup de parteneri)

din care se constituie antreprenorul colectiv; 5889

orice persoană juridică sau fizică în conformitate cu

scopurile sale principale şi cu legislaţia. 5890

statul şi autorităţile administraţiei publice locale sunt

antreprenori speciali. Atribuţiile de antreprenor la întreprinderile de stat (municipale) le execută managerul-şef în baza contractului încheiat. Conţinutul principal al activităţii de antreprenoriat în sfera de producere constă în formarea cererii pentru diferite bunuri, servicii sau lucrări şi satisfacerea acesteia prin intermediul fabricării şi comercializării bunurilor, prestării serviciilor şi efectuării lucrărilor, indiferent, însăşi antreprenorul va organiza producerea acestor bunuri sau va efectua rolul de intermediar între producător şi consumator. Singurul fapt care va deosebi antreprenorul de alte structuri necomerciale constă în obţinerea venitului. Antreprenorul nu trebuie neapărat să fie proprietarul întreprinderii, fapt care ne impune să deosebim venitul antreprenorului de venitul proprietarului. Dividendele pentru acţiuni, procentele pentru depozite, plata pentru arenda imobilului închiriat, toate acestea reprezintă veniturile proprietarului. Totodată acest venit se obţine numai datorită faptului, că antreprenorul îl plăteşte din venitul său. Antreprenorul în economia de piaţă este o figură cheie. Acesta, obţinând în drept de folosire o proprietate, organizează producerea de noi bunuri, creează relaţii comerciale, pune în circuit capitaluri împrumutate cu scopul de a obţine venit. Proprietarul în economia de piaţă este o figură pasivă, pe când antreprenorul este un agent activ al pieţii, care dezvoltă producerea şi creează relaţii de piaţă. În sensul deplin al cuvântului, antreprenori sunt doar oamenii de afaceri, comportarea cărora în economia de piaţă poate fi caracterizată prin promovarea inovaţiilor în toate domeniile de activitate: utilizarea noilor metode de organizare a muncii, organizarea producerii noilor articole cu o valoare 25

adăugată mai înaltă, pătrunderea pe noi pieţe de desfacere, utilizarea noilor canale de distribuţie ş.a. Nu întotdeauna este obligator ca antreprenorul să se preocupe integral de toate problemele întreprinderii. Rezolvarea anumitor probleme poate fi delegată altor persoane. Conform legii Republicii Moldova „Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” titularul patrimoniului (antreprenorul) este în drept de a transmite, pe bază de contract, o parte sau toate atribuţiile de efectuare a activităţii de antreprenoriat managerului-şef de întreprindere. Astfel, managerului-şef de întreprindere devine antreprenor. Contractul dintre titularul patrimoniului şi managerul-şef de întreprindere determină drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, inclusiv limitarea drepturilor de folosinţă şi de dispoziţie asupra patrimoniului şi de desfăşurare a unor genuri de activitate, relaţiile lor reciproce de

ordin

financiar,

răspunderea

pentru

neexecutarea

sau

executarea

nesatisfăcătoare a obligaţiilor asumate, precum şi termenul valabilităţii, condiţiile de reziliere (modificare) a contractului. Atât titularul patrimoniului, cât şi orice terţ nu au dreptul să se amestece în activitatea managerului-şef de întreprindere în decursul termenului de valabilitate a contractului, cu excepţia cazurilor prevăzute de condiţiile contractului sau de legislaţia în vigoare. Antreprenorul permanent trebuie să fie preocupat de căutarea căilor de sporire a eficienţii, calităţii, profitabilităţii întreprinderii, indiferent de faptul dacă posedă dreptul de proprietar al patrimoniului, sau este manager angajat prin contract, căruia i s-a încredinţat patrimoniul şi dreptul de a efectua activitatea de antreprenoriat. În ambele cazuri riscul de antreprenoriat se manifestă cu aceiaşi amploare: proprietarul riscă cu patrimoniul, iar managerul – cu cariera şi venitul salarial. Sarcina oricărui antreprenor constă în asigurarea venitului fie la capitalul sau la munca investită. Nivelul calităţii activităţii sale poate fi determinat doar prin nivelul venitului obţinut atât la capitalul cât şi la munca investită. Concluzia 26

generală constă într-aceea că, antreprenoriatul reprezintă activitatea de gospodărire, efectuată cu scopul de a obţine şi maximiza venitul. Desigur, este necesar de delimitat activitatea de antreprenoriat de cea de conducere pe de o parte, iar pe de alta - antreprenorul de manager. Antreprenorul activează în nume propriu, asumându-şi totalmente riscul şi purtând responsabilitate cu tot patrimoniul pentru activitatea pe care o desfăşoară. Managerul poate fi doar o persoană angajată în bază de contract, obligaţiile căruia constau în organizarea realizării sarcinilor, care sunt puse în faţa lui de către antreprenor. El poartă o responsabilitate mai redusă decât antreprenorul din punct de vedere patrimonial. La momentul actual, când activitatea comercială a devenit foarte vastă, divizarea în antreprenoriat şi dirijare este doar convenţională. Antreprenorul nu întotdeauna este proprietarul patrimoniului, dar aproape întotdeauna el este manager, indiferent de ce nivel. Actualmente, în lumea afacerilor mari, tot mai des se afirmă, că succesul este datorat unei activităţi eficiente de antreprenoriat Firmele care tind spre o dezvoltare eficientă şi continuă, tot mai des utilizează stilul antreprenorial de dirijare, care îmbracă forma de manager-antreprenor. Aceste firme devin foarte flexibile şi, ca regulă, capătă poziţii destul de puternice pe piaţă.. Statutul de antreprenor se dobândeşte doar după înregistrarea în mod legitim a activităţii de antreprenoriat. Activitatea de antreprenoriat nu poate fi efectuată fără înregistrare. Drepturile, obligaţiunile, responsabilităţile şi garanţiile antreprenorilor sunt reglementate de legislaţia naţională. Legile Republicii Moldova garantează: 23 Dreptul de a practica activitatea de antreprenoriat, de a înfiinţa întreprinderi, de a procura (a atrage) de la alte persoane juridice şi persoane fizice bunuri şi drepturi patrimoniale (inclusiv asupra proprietăţii intelectuale) în scopul practicării activităţii de antreprenoriat; 27

5888

Drepturi egale tuturor subiecţilor pentru a utiliza în cadrul

activităţii sale orice resurse, inclusiv informaţionale, intelectuale şi naturale; 5889

Condiţii

egale

pentru

desfăşurarea

activităţii

de

antreprenoriat indiferent de forma de proprietate, mărime şi forma organizatorico-juridică; 5890

Protejarea proprietăţii;

5891

Alegerea în mod independent a genurilor de activitate,

formarea programul de producţie, alegerea furnizorilor şi beneficiarilor producţiei fabricate (lucrărilor şi serviciilor prestate), executarea, pe bază de contract, a lucrărilor la comanda statului; 5892

Interzicerea concurenţei neloiale în activitatea de

antreprenoriat şi a poziţiei de monopol pe piaţa unor anumite bunuri. Printre scopurile principale ale activităţii de antreprenoriat cum ar fi producerea bunurilor şi prestarea serviciilor se mai pot menţiona şi astfel de scopuri ca obţinerea venitului, sporirea imaginii şi dezvoltarea afacerii. Toate aceste scopuri au o interdependenţă reciprocă (fig. 2.3.) Antreprenorul

Bunuri şi servicii

Venit (interes)

Dezvoltarea afacerii

Scopuri prestigioase

Fig. 2.3. Scopurile activităţii de antreprenoriat

28

Antreprenoriatul, devenind la etapa actuală foarte flexibil a cauzat schimbarea comportamentului antreprenorului, ultimul devenind mai energic, cu cunoştinţe şi abilităţi mai profunde, mai inteligent, acceptând tot mai mult riscul şi asumându-şi tot mai multe responsabilităţi sociale. Astfel, antreprenoriatul începe a satisface tot mai mult şi mai mult interesele societăţii pe de o parte, iar pe de alta – condiţiile de producere. Unul dintre vestiţii antreprenori japonez Kadzuma Tatenci menţiona că, în condiţiile contemporane, între antreprenoriat, întreprindere, profitabilitate şi satisfacerea intereselor societăţii, ba cear şi protejarea naturii vii, există o interdependenţă tot mai strânsă. El a comparat întreprinderea cu o albină, care culege nectarul nu pentru a poleniza florile, ci pentru că doreşte să obţină miere, dar concomitent este de folos florilor. La fel şi întreprinderea, urmărind scopul principal obţinerea unui venit, concomitent satisface şi interesele societăţii. Totuşi ar fi naiv să gândim, că antreprenorii şi oamenii de afaceri întotdeauna îşi propun scopuri de satisfacere a intereselor societăţii. În marea parte de cazuri aceste scopuri sunt drept urmare a condiţiilor de producere impuse de mediului social, prevederile legislative sau a noilor „reguli de joc” ale pieţii. 2.3 FORMELE DE ANTREPRENORIAT ŞI CARACTERISTICA LOR Orice activitate de antreprenoriat poate fi efectuată cu sau fără înregistrarea persoanei juridice. Alegerea formei activităţii de antreprenoriat depinde, parţial, de interesele particulare şi profesia antreprenorului, dar în linii generale – de anumite condiţii obiective şi anume: 23 de sfera de activitate; 24 de disponibilitatea de mijloace financiare; 25 de avantajele şi dezavantajele anumitor forme organizatoricojuridice; 29

5888

de conjunctura pieţii.

Activitatea de antreprenoriat fără înregistrarea persoanei juridice se efectuează de către cetăţeni – antreprenori individuali, înregistraţi în modul prevăzut de lege. Activitatea de antreprenoriat înregistrată ca persoană juridică şi activitatea de antreprenoriat înregistrată ca persoană fizică au aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu excepţia răspunderii patrimoniale pentru obligaţiile lor. Activitatea de antreprenoriat devine subiect de drept din momentul înregistrării de stat. Forma activităţii de antreprenoriat reprezintă un sistem de norme care determină atât relaţiile interne ale partenerilor, care au fondat întreprinderea, cât şi relaţiile externe – ale întreprinderii în cauză cu alte întreprinderi şi organele de stat. Se deosebesc următoarele forme de antreprenoriat: 23 Individuală, 24 Colectivă, 25 Corporativă. Aceste forme la rândul sau se mai clasifică în: 23 Mici şi medii, 24 Mari. Activitatea de antreprenoriat individuală se înregistrează sub formă de persoană fizică. Patrimoniul activităţii de antreprenoriat nu se separă de proprietatea privată a antreprenorului, astfel întreaga sa proprietate este supusă riscului de antreprenoriat. Activitatea de antreprenoriat individuală ocupă o pondere neesenţială în sfera productivă, deoarece această activitate este preponderent bazată pe munca manuală şi nu permite pe larg utilizarea inovaţiilor. Activitatea de antreprenoriat, înregistrată ca persoana juridică reprezintă organizaţia, care are în proprietate sau în gestiune un anumit patrimoniu, poartă responsabilitate totală cu acest patrimoniu pentru activitatea sa, poate in nume 30

propriu să efectueze operaţiuni de cumpărare vânzare a patrimoniului şi este subiect de drept. Persoana juridică Înregistrată în modul stabilit de stat activează în baza statutului sau în baza contractului de constituire şi a statutului. În statut este reflectată forma organizatorico-juridică a întreprinderii, denumirea adresa juridică, domeniul de activitate, organele de conducere şi control, condiţiile de reorganizare sau lichidare, capitalul statutar. Capitalul statutar reprezintă partea mijloacelor fixe şi a capitalului de lucru care se formează în momentul înregistrării întreprinderii din sursele fondatorilor şi se utulizează pe întreaga perioadă de funcţionare a întreprinderii. În dependenţă de forma organizatoricojuridică a întreprinderii capitalul statutar se formează din diferite surse (tabelul 2.1): Tabelul 2.1 Sursele de formare a capitalului statutar Forma organizatorico-juridică a întreprinderii Întreprindere de stat

Sursele de formare a capitalului statutar Suma averii planificată şi acordată de către stat întreprinderii cu dreptul de utilizare totală

Societate cu responsabilitate limitată

Cotele părţi ale fondatorilor

Societate pe acţiuni deschisă

Valoarea nominală a tuturor acţiunilor de diferite tipuri

Întreprinderi cu altă formă

Valoarea averii, întărită de către

organizatorico-juridică care se află la proprietar/proprietari după întreprindere autonomie financiară

cu dreptul de utilizre totală

Persoana juridică se caracterizează prin următoarele trăsături: 23 Independenţa proprietăţii (prezenţa bilanţului contabil). Patrimoniul aparţine persoanei juridice sau ca proprietate privată sau se află în drept de gospodărire şi administrare;

31

23 Independenţa responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată cu întreg patrimoniul de care dispune (fie ca proprietate privată, fie ca patrimoniu aflat în drept de gospodărire şi gestiune); 24 Independenţa efectuării tuturor operaţiunilor de afaceri şi juridice in nume propriu: încheierea contractelor juridice (de cumpărarevânzare, de angajare la serviciu, de dare in arendă a patrimoniului, de creditare, de transportare, de efectuare a lucrărilor de construcţie capitală etc.); 25 Unitatea structurală (prezenţa unei structuri organizatorice de conducere prevăzută de documentele de constituire). Întrebări de recapitulare 5888 Ce componente include in sine activitatea economică a oamenilor? 5889

Explicaţi esenţa conceptului de raţionalitate a

activităţii de antreprenoriat 5890 în

Numiţi actul normativ care defineşte activitatea de antreprenoriat

Republica Moldova 5891

Care este conţinutul principal al activităţii de antreprenoriat în

sfera de producere? 5892 Prin ce se deosebeşte proprietarul de antreprenor în economia de piaţă? 5893

Numiţi problemele majore care îl preocupă pe antreprenor

5894

Care este sarcina principală a antreprenorului în econmia de piaţă?

5895

Cum poate fi dobândit statutul de antreprenor

5896

Care sunt scopurile principale ale acgtivităţii de antreprenoriat?

5897 Care sunt factorii care înfluenţiază alegerea formei de antreprenoriat? 5898

Explicaţi ce reprezintă forma activităţii de antreprenoriat?

5899

Numiţi formele activităţii de antreprenoriat

13. Care sunt trăsăturile de bază ce careacterizează persoana juridică.

32

CAPITOLUL 3 ÎNTREPRINDEREA ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ 3.1 ÎNTREPRINDEREA: DEFINIŢIE, OBIECTIVE, SARCINI ŞI FUNCŢII Orice activitate de antreprenoriat se înregistrează în mod legitim sub formă de întreprindere. Ea reprezintă instituţia de bază a oricărei economii naţionale. Aceasta este de fapt caracteristica economiei de piaţă, care porneşte de la premisa că dacă întreprinderile sunt profitabile, atunci toţi cei implicaţi în activitatea economică sunt afectaţi pozitiv, inclusiv economia naţională. Această abordare şi-a dovedit în practică eficienţa. Substanţa economică se produce în întreprinderi unde are loc utilizarea factorilor de producţie. De costurile cu care se produc bunurile, de calitatea acestora şi de capacitatea întreprinderilor de a le comercializa la preţuri profitabile depinde în realitate puterea economică şi nivelul de trai ale unei ţări. Noţiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez “entreprise”, care în terminologia anglo-saxona se utilizează cu acelaşi sens. De multe ori se utilizează cu acelaşi sens si noţiunea de agent (unitate) economic sau firma. Ca unitate economica, întreprinderea are rolul de a administra cu eficientă maximă resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup si de proprietari . Conceptul de întreprindere a cunoscut o lunga evoluţie istorica în procesul de formare si consolidare a economiei moderne. Întreprinderea contemporană diferă esenţial de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului. Henri Fayol considera ca întreprinderea este un ansamblu tehnic si economico-social, care are funcţii specifice si este condusa după principii de piaţa.

33

În opinia economistului francez François Perroux “întreprinderea este o forma de producţie prin care în cadrul aceluiaşi patrimoniu se combină preţurile diferitor factori de producţie aduşi de agenţi economici distincţi de proprietarul întreprinderii, în vederea vânzării pe piaţă a unui bun sau serviciu şi pentru a obţine din diferenţa între doua serii de preţuri (preţul de vânzare şi preţul de cost) cel mai mare câştig bănesc posibil” 1 Economistul roman Victor Slăvescu afirma ca “… întreprinderea în sensul ştiinţei întreprinderii este tipul de organizaţie economică dispunând de un patrimoniu, urmărind obţinerea unei rentabilităţi pentru capitalurile încredinţate şi care este exprimata în cifrele unui bilanţ ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor” 2 . La finele secolului XIX, începutul secolului XX a apărut teoria neoclasică a întreprinderii, care conform gândirii încearcă să explice deciziile de fixare a volumului de producţie şi a preţurilor ca răspuns la variaţia cererii şi a costului factorilor de producţie. Această teorie scoate în evidenţă scopul de maximizare a profitului. Neoclasicii promovau identitatea dintre antreprenor şi întreprindere şi impunerea obiectivului personal de maximizare a profitului. Conform acestei teorii reiese că există numai proprietarul, căruia îi aparţine puterea totală de decizie şi care cunoaşte cel mai bine căile de obţinere şi maximizare a profitului. Asupra acestei teorii au fost formulate numeroase critici, cum ar fi: lipsa diferinţei dintre antreprenor şi întreprindere; separarea dintre proprietar (acţionari) şi încredinţarea conducerii întreprinderii unor persoane profesioniste. Teoria modernă despre întreprindere menţionează ca aceasta este în primul rând o realitate economica care are o funcţiune de producţie, cu o relaţie stabilă între volumul de muncă, de capital şi de producţie. Totodată ea este o organizaţie în care acţionează importante mecanisme de coordonare şi de luare a deciziei, iar existenţa ei este direct legată de munca în echipă care conduce la creşterea productivităţii muncii. 34

Savantul român Ovidiu Nicolescu si alţi colaboratorii definesc întreprinderea sau firma, ca fiind: “… un grup de persoane, organizate potrivit anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep si desfăşoară un complex de procese de munca, folosind cel mai adesea si anumite mijloace de munca, concretizate în produse si servicii, în vederea obţinerii unui venit net sau profit, de regula cât mai mare”. 3 , iar savantul german Gyorg Wőhe defineşte întreprinderea ca fiind “o unitate economica pe deplin organizata, in care factorii de producţie sunt combinaţi raţional, in scopul producerii de bunuri materiale si de a pune la dispoziţie servicii destinate pieţei”. O definiţie aparţinând americanilor susţine ca: “Firma reprezintă o entitate socio-economică care desfăşoară o activitate lucrativă pe cont propriu şi plăteşte impozit”. Alain Cotta susţine că întreprinderea este “un ansamblu de factori de producţie reuniţi sub activitatea unui individ sau a unui grup, cu scopul obţinerii unui profit bănesc (câştig), ca urmare a producerii de bunuri si servicii destinate pieţei, vânzării cu profit”. Aceasta definiţie se număra printre cele mai remarcate, pentru ca se refera la factorii de producţie (input-urile) si la ieşirile de bunuri si servicii (output-urile)

4

, iar Bressy Gilles şi Cristian Konkuyt

consideră intreprinderea un organism economic autonom, dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină in vederea producerii de bunuri si servicii destinate vanzarii 5. . În economia de piaţă rolul întreprinderii a devenit decisiv, deoarece acestea produc bunuri şi prestează servicii pentru a satisface necesităţile consumatorilor pe de o parte, iar pe de alta în baza distribuirii veniturilor acumulate creează locuri de muncă. Deşi există diverse opinii privind definirea întreprinderii, se poate totuşi afirma că întreprinderea reprezintă o unitate de producţie independentă, care reuneşte un colectiv profesional organizat după anumite cerinţe juridice, economice şi tehnologice, capabil prin intermediul mijloacelor de producţie 35

disponibile să producă bunuri (execute lucrări, să presteze servicii) care corespund cerinţelor pieţii şi satisfac necesităţile consumatorilor cu scopul de a obţine un venit. O definiţie mai constrânsă o putem găsi în Legea nr. 845-XII din 03.01.92 „Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” conform căreia, Întreprinderea constituie un agent economic cu firmă (titulatură) proprie înfiinţată de antreprenor în modul stabilit de legislaţie. În calitate de subiect economic orice întreprindere dispune de o independenţa administrativă totală, fiind în acelaşi timp subiectul principal al relaţiilor de piaţă. Întreprinderile sunt entităţi economice de baza ale economiei naţionale, răspândite în teritoriu datorita existenţei resurselor materiale, în special a resurselor primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de munca, precum şi a consumatorilor. Întreprinderile, care se specializează în producerea unor bunuri omogene din punct de vedere a nevoilor pe care acestea le satisfac, a materiei prime pe care o utilizează precum şi a competenţelor personalului pe care îl angajează, formează anumite ramuri ale economiei naţionale. Ele dictează structura de ramură, determină profilul şi mărimea ramurilor economiei naţionale. Deasemenea întreprinderile şi organizaţiile formează mărimea şi specializarea raioanelor, oraşelor, satelor în care acestea sunt amplasate. Întreprinderile reprezintă veriga de bază a oricărei economii naţionale şi de comun cu administraţia publică locală asigurarea condiţiile normale de activitate şi trai ale populaţiei (fig. 3.1). . Oraşe, sate, raioane

Întreprinderi

Ramuri ale economiei naţionale

Fig. 3.1. Întreprinderea – verigă de bază a economiei naţionale. 36

Întreprinderile se formează în toate domeniile de activitate – industrie, agricultură, construcţii, transport, comerţ, telecomunicaţii. Având o sferă de cuprindere largă, întreprinderile se rezumă nu numai la domeniul economic, obiectul său de activitate putând să fie din orice domeniu, cu condiţia că întreprinzătorul va avea posibilitatea de obţinere a profitului. În orice economie naţională, pe lângă întreprinderi, care predomină numeric, mai există şi diferite instituţii culturale, de învăţământ, sportive etc.,destinate să satisfacă necesităţile sociale ale populaţiei, finanţate de către stat, sindicate, diverse organizaţii publice. Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economica si de producţie, este celula de bază a societăţii, este un centru de decizie economica. Rolul major al întreprinderii consta în faptul ca ea reprezintă agentul economic care exista prin angajaţii săi şi datorita bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa consumatorilor. 1. În calitate de unitate economică şi de producţie, întreprinderea are ca funcţie principală producerea bunurilor şi prestarea serviciilor destinate vânzării. Întreprinderea are o forma juridica, deci este o persoana juridica, care poate fi antreprenorul individual sau asociaţii lui. În aceasta calitate întreprinderea are un patrimoniu, cont în banca, contabilitate proprie si încheie bilanţ contabil. Întreprinderea este o entitate juridica ce nu trebuie confundata cu forma sub care funcţionează la un moment dat. Fiind o unitate economică şi de producţie întreprinderea este şi un agent de repartizare a veniturilor. Din valoarea produsă de întreprindere se scade valoarea consumurilor intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) şi rezulta valoarea adăugata. O mare parte din valoare adăugată creată de întreprindere revine altor agenţi economici (impozite, defalcări în fondul de asigurări sociale şi fondul de şomaj, dobânzi, dividende etc.) şi salariaţilor sub forma salariilor si participarea la profit.

37

2. Întreprinderea este celula de baza a societarii, având o importanta funcţie sociala. Funcţia sociala a întreprinderii se manifestă prin oferirea locurilor de muncă personalului si satisfacerea nevoilor angajaţilor săi. Aceste nevoi vizează stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerării, promovarea, formarea profesionala etc. 3. Întreprinderea este un centru de decizie economica si ca urmare joaca un rol important în economia de piaţă, întrucât ea hotărăşte natura produselor şi serviciilor pe care le va obţine, combinaţia factorilor, tehnologiile practicate, preturile în relaţie cu cererea si oferta de pe piaţa etc. Întreprinderea nu este numai locul unde se desfăşoară producţia, ci este un centru de decizie, condus de antreprenor sau manager si are ca scop obţinerea de profit. Printre caracteristicile de bază ale întreprinderii se enumără: 23 Autonomia decizională – exprimă dreptul proprietarilor de a dispune de active materiale şi financiare, necesare asigurării desfăşurării activităţii de producţie; 24 Autonomie si independenta funcţională - reprezintă totalitatea drepturilor şi responsabilităţilor organelor de conducere în gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia este principala trăsătura a gestiunii economico - financiare, de care depinde autofinanţarea, cointeresarea salariaţilor, răspunderea materiala si controlul activităţii desfăşurate. În condiţiile economiei de piaţă esenţial pentru întreprindere este faptul stabilirii de sinestătător a planului economic reieşind din situaţia în piaţă. Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, domeniul de activitate şi mărime urmăreşte obiective concrete. Acestea se referă la: 23 Impactul consumatorilor asupra firmei, în termeni de satisfacţie, performanţe ale produselor, concordanţa dorinţelor individuale cu cele ale firmei,

38

23 Rezultatele interne şi performanţele dorite (profitabilitate, dezvoltare, vânzări, cota de piaţă, grad de lichiditate etc.). Peter Drucker consideră că obiectivele întreprinderii trebuie să se refere în primul rând la performanţele pe care aceasta le va obţine în următoarele domenii: menţinerea şi dezvoltarea pieţii, inovarea, productivitatea, resursele fizice

şi

financiare,

profitabilitatea,

performanţele

managementului

şi

dezvoltarea firmei, performanţele şi atitudinea lucrătorilor, responsabilităţile publice. Importanţa acestor obiective diferă atât de la o firmă la alta, cât şi de la o ţară la alta. Acest fapt poate fi urmărit în baza datelor reflectate în tabelul 3.1. După cum se observă din datele prezentate mai sus pentru întreprinderile americane obiectivul principal este recuperarea investiţiilor, pe când pentru întreprinderile japoneze şi cele coreene – cota de piaţă deţinută de întreprindere. Tabelul 3.1 Ierarhizarea obiectivelor întreprinderilor americane, japoneze şi sud coreene Denumirea obiectivului

SUA

Japonia

Coreea de Sud

Scorul rangului

Importanta obiectivului

Scorul rangului

Importanta obiectivului

Scorul rangului

Importanta obiectivului

2,43

1

1,24

2

1,23

3

Profiturile acţionarilor

1,14

2

0,02

9

0,14

8

Cota de piaţă

0,73

3

1,43

1

1,55

1

Portofoliul de produse

0,50

4

0,68

5

0,19

6

Eficienţa operaţională

0,46

5

0,71

4

0,47

5

Structura financiară

0,38

6

0,59

6

0,82

4

Inovarea producţiei

0,21

7

1,06

3

1,24

2

Imaginea firmei

0,05

8

0,20

7

0,12

9

Condiţiile de muncă

0,04

9

0,09

8

0,15

7

Recuperarea investiţiilor

Sursa: Kae H.Chung, Hac Chang Lee – Korean Managerial Dynamics, Praeger, New York, 1989, p.172 Notă: Scorul rangurilor de la 3 (foarte important) la 0 (neimportant).

39

Orice întreprindere are atât responsabilităţi economice cât şi responsabilităţi sociale. Neglijarea responsabilităţilor sociale poate condiţiona efecte indirecte negative asupra performanţelor economice ale întreprinderii. Deaceea o întreprindere competitivă realizează în permanenţă un echilibru dinamic între formularea obiectivelor ei şi cere a fi îndeplinite următoarele condiţii: să fie clare; să fie posibil de grupat în seturi de priorităţi; să servească drept bază pentru decizii manageriale; să servească drept standarde pentru aprecierea rezultatelor. Obiectivele întreprinderii Obiective economice

Rezultate economice

Obiective sociale

Costuri economice

Rezultate sociale

Costuri sociale

Echilibru Avantaje economice

Avantaje sociale

Fig. 3.2. Echilibrul dintre obiectivele economice şi obiectivele sociale Orice întreprindere mai are şi anumite sarcini. Către principale sarcini ale oricărei întreprinderi pot fi enumerate următoarele: 5888

asigurarea veniturilor pentru proprietari,

5889

satisfacerea nevoilor consumatorilor,

40

23 asigurarea personalului cu condiţii normale pentru muncă, câştiguri suficiente şi dezvoltarea carierii, 24 protecţia mediului ambiant, 25 asigurarea ritmicităţii funcţionării întreprinderii: îndeplinirea la timp a comenzilor clienţilor, asigurarea calităţii înalte a producţiei (serviciilor, lucrărilor), sporirii continue a profitabilităţii întreprinderii. Sarcinile principale ale oricărei întreprinderi sunt determinate de interesele proprietarilor (fondatorilor), mărimea capitalului, condiţiile mediului intern şi extern al întreprinderii (fig.3.3.). Capitalul întreprinderii

Mediul intern

Proprietarii întreprinderii

Mediul extern

Sarcinile întreprinderii Fig. 3.3. Factorii determinanţi a sarcinilor întreprinderii Dreptul de formulare a scopurilor şi sarcinilor oricărei întreprinderi aparţin proprietarului (proprietarilor) acesteia, indiferent de statutul lui – fie persoană fizică, persoană juridică sau acţionar. Proprietarul bazându-se pe interesele, scopurile şi priorităţile personale nu numai că este în drept, dar este şi obligat să formuleze şi să pună în faţa colectivului întreprinderii sarcini concrete. În caz contrar acest lucru va fi efectuat de altcineva în scopuri personale, folosind patrimoniul proprietarului. Dintre toate sarcinile menţionate mai sus una poate fi evidenţiată ca fiind primordială, şi anume: asigurarea şi maximizarea venitului în baza formării 41

continue a cererii pentru bunurile fabricate (serviciilor prestate sau lucrările executate), iar în baza venitului obţinut – satisfacerea cerinţelor economice şi sociale ale proprietarului şi colectivului de muncă. Orice sarcină concretă pusă în faţa întreprinderii trebuie să fie comensurabilă cu condiţiile reale de funcţionare ale întreprinderii. Altfel ea riscă 5888

fi neîndeplinită.

În condiţiile economiei de piaţă, întreprinderea funcţionează în bază de autonomie totală, asigurându-şi autofinanţarea. Întreprinderea de sinestătător încheie contracte de aprovizionare cu materie primă şi de desfacere a produsului finit, de angajare a personalului. Fiecare întreprindere, indiferent de mărime, gen de activitate şi formă de proprietate are următoarele funcţiuni: 0 Funcţiunea de cercetare dezvoltare în cadrul căreia se deosebesc trei activităţi principale: previzionare, concepţie tehnică şi organizare. Previzionarea

constă

în

elaborarea

strategiei

şi

politicilor

întreprinderii, concretizate în planuri şi prognoze. Activitatea de concepţie tehnică include atât ansamblul cercetărilor aplicative cât şi dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul întreprinderii. Această activitate se concentrează asupra conceperii şi asimilării produselor noi şi modernizate. Organizarea reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi implementare a noilor concepte şi tehnici cu caracter organizatoric. 1 Funcţiunea comercială include totalitatea activităţilor care vizează relaţiile întreprinderii cu exteriorul, respectiv activităţile de aprovizionare şi desfacere. Funcţiunea comercială se referă la trei activităţi de bază: aprovizionarea, vânzarea şi marketingul. Aprovizionarea reprezintă ansamblul de procese care asigură procurarea tuturor factorilor de producţie necesari realizării obiectivelor întreprinderii. Vânzarea asigură trecerea bunurilor, 42

serviciilor sau lucrărilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei. Activitatea de marketing reprezintă procese specializate prin care se asigură studierea pieţii, determinarea necesităţilor consumatorilor şi comportamentul lor cu scopul de a stabili modalităţile de satisfacere a acestora şi de creştere a vânzărilor. 0 Funcţiunea de producţie se referă la activităţile de bază ale întreprinderii şi include acţiuni care contribuie la desfăşurarea normală a proceselor de producţie, inclusiv a celor auxiliare. Această funcţiune în cadrul întreprinderii poate fi grupată în cinci activităţi majore: programarea, lansarea şi urmărirea producţiei; fabricarea propriu zisă; controlul tehnic de calitate; mentenanţa utilajului; producţia auxiliară de energie, aburi, frig etc. Obiectivul programării, lansării şi urmăririi producţiei constă în eşalonarea realizării planurilor şi programelor de producţie în condiţiile de utilizare eficientă a resurselor incorporate în secţiile de producţie ale întreprinderii. Fabricarea implică executarea bunurilor din obiectele muncii asigurate prin activitatea de aprovizionare, conform cerinţelor de calitate în termenii stabiliţi. Controlul tehnic reuneşte ansamblul proceselor de control al calităţii a materiilor prime, produsului în curs de execuţie, a produselor finite, cât şi a proceselor de fabricare. Mentenanţa utilajului are ca scop asigurarea funcţionării acestuia neîntrerupt pentru a garanta efectuarea proceselor de producţie în mod stabil şi ritmic. 1 Funcţiunea financiar-contabilă înglobează activităţile de obţinere şi folosire raţională a disponibilităţilor băneşti, controlul operaţiilor în care s-au investit fonduri băneşti, stabilirea necesarului de mijloace financiare şi găsirea de noi surse de finanţare a activităţii, etc. Ea cuprinde următoarele activităţi: evidenţa contabilă financiară – înregistrarea şi raportarea activelor, pasivelor, veniturilor şi 43

cheltuielilor întreprinderii; evidenţa fiscală – activităţile de stabilire corectă a impozitelor în concordanţa cu legile fiscale; organizarea internă a evidenţei contabile – asigurarea securităţii activelor, asigurarea calităţii, fiabilităţii datelor contabile, asigurarea eficienţei operaţionale, asigurarea aderenţei la politica managerială a întreprinderii; elaborarea schemei organizatorice a sistemului contabil – crearea unui sistem de evidenţă fie mecanică, fie electronică; contabilitatea managerială – mijloacele de comunicare a datelor financiare către managerii întreprinderii. Funcţiunea de personal reprezintă un ansamblu de activităţi care urmăresc procesele la care se supun resursele umane cum ar fi asigurarea întreprinderii cu forţă de muncă calificată, recrutarea personalului, selecţionarea, încadrarea, promovarea, retribuirea salariaţilor, pregătirea şi specializarea angajaţilor. De asemenea, în cadrul acestei funcţiuni sunt analizate problemele sociale, de asistenţă medicală şi raporturile manager-salariaţi, şi sunt incluse activităţi administrative, de secretariat şi protocol. În orice întreprindere îndustrială, indiferent de mărime, cu activitate simpla sau complexa, se regăsesc toate aceste funcţiuni, dar au ponderi diferite în dependenta de specificul activităţii întreprinderii si de alţi factori de influenta. Ele se afla într-o strânsa interdependenţă datorită legăturilor dintre activităţile din întreprindere. Dereglările aferente în cadrul unei funcţiuni atrag un proces de dereglare în lanţ a activităţii întregii întreprinderi. 3.2. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS ŞI DINAMIC Fiind un organism economico-social, întreprinderea are o structura sistemica, în care diferite componente ale sale se condiţionează reciproc, sunt interdependente, se află în interacţiune activă sau numai potenţială.. Acest fapt a 44

condiţionat aplicarea teoriei generale a sistemelor pentru studierea funcţionării întreprinderii. Conform teoriei sistemelor, sistemul reprezintă un ansamblu de elemente, care au o interacţiune dinamică, organizata în vederea realizării unui scop. Pentru a descrie întreprinderea ca sistem este necesar să se înţeleagă aspectul ei structural, adică organizarea ei într-un anumit spaţiu si aspectul funcţional, adică organizarea si funcţionarea în timp a elementelor sale componente, deoarece anume totalitatea elementelor componente, în interacţiunea lor, constituie mecanismul de funcţionare al întreprinderii. Aplicarea concepţiei sistemice privind activitatea întreprinderii reprezintă modul de a privi, de a gândi si de a înţelege procesele economice care au loc în cadrul întreprinderii în interacţiune cu conducerea acesteia. Abordarea sistemica permite formarea unei viziuni largi, cuprinzătoare asupra funcţionarii întreprinderii. Aplicarea teoriei sistemelor la sistemele economice în general si la întreprindere ca sistem, în special, conduce la identificarea unor noi căi de analiză, permite formularea soluţiilor şi deciziilor perfecţionate, care conduc la realizarea scopurilor propuse. Orice sistem se defineşte prin: 0multitudinea de elemente – fie materiale sau abstracte, care constituie componenta constructivă a acestuia; 23 relaţiile şi conexiunile dintre elemente, 24 proprietăţi; 25 intrări (input) şi ieşiri(output) din sistem 26 finalitatea lui, 27 comportarea şi capacitatea de funcţionare . Întreprinderea reprezintă un sistem complex care îi asigură o funcţionalitate specifică (vezi fig.3.4):

45

Întreprinderea este o organizaţie

economică

Este un sistem ierarhizat

autonomă

Este un sistem organizat şi condus

Este un sistem uman

care produce

pentru pieţe

Este un sistem finalizat: Finalitate: maximizarea surplusului economic (profitului)

Este un sistem deschis

Fig. 3.4. Complexitatea întreprinderii ca sistem Sursa: Letiţia Zahiu, Mircea Nastase, Economia întreprinderii, Bucureşti, 2005

Totalitatea elementelor, împreuna cu relaţiile dintre ele, formează structura sistemului. Structura sistemului este o caracteristica relativ stabila a acestuia. Ca regulă, legăturile dintre elementele componente ale sistemului sunt reciproce, acţiunea unora se reflectă asupra altora şi, nemijlocit, asupra întregului sistem. Spre exemplu, când apar anumite probleme legate de desfacerea produselor finite, acestea pot genera dereglări în activitatea de producere, fapt care se poate solda cu reducerea veniturilor întreprinderii. Întreprinderea ca sistem posedă o serie de caracteristici care trebuie luate în consideraţie pentru ai asigura funcţionalitatea ei şi anume: 5888

întreprinderea reprezintă un sistem social – componenta

principală este personalul, care prin acţiunile sale asupra celorlalte componente (resursele materiale, capacităţile de producţie, resursele informaţionale) realizează sarcinile şi obiectivele întreprinderii;

46

23 întreprinderea reprezintă un sistem economic – ea reuneşte resurse de diferite tipuri urmărind valorificarea lor optimă conform principiului raţionalităţii; 24 întreprinderea reprezintă un sistem organic adaptiv – ea este in permanentă influenţă a factorilor mediul ambiant în care îşi desfăşoară activitatea, fapt care determină modificarea şi adaptarea parametrilor sistemului la noile condiţii ; 25 întreprinderea este un sistem relativ stabil – ea reacţionează modificarea parametrilor mediului 26 întreprinderea este un sistem complex – ea reuneşte un număr mare de elemente, subelemente şi părţi cu funcţii bine precizate; 27 întreprinderea reprezintă un sistem autoorganizabil şi autoreglabil – în întreprindere există două tipuri de activităţi: activităţi tehnico productive şi activităţi de conducere. Caracterul sistemului autoorganizabil şi autoreglabil se manifestă prin reacţia de răspuns (feed-back), adică prin capacitatea sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa în raport cu modul în care ieşirile răspund cerinţelor sociale. Astfel, întreprinderea abordată în viziune sistemică reprezintă un sistem reglat (condus), unde au loc procese tehnice si biologice de transformare a factorilor de producţie in produse finite, si un sistem reglator (conducător), care îndeplineşte rolul de asigurare a funcţionării sistemului reglat, in limitele parametrilor tehnici, organizatorici si structurali pentru atingerea obiectivelor. 28 Întreprinderea este un proces dinamic – îşi scimbă starea în timp; 29 întreprinderea este un sistem deschis – interacţionează permanent cu mediul (fig.3.5.).

47

Cadrul juridico instutiţional (regulamente , legi , fiscalitate, infrastructură

SISTEM DE PRODUCŢIE

Pieţe în amonte Piaţa muncii

Intrări

PROCES DE PRODUCŢIE (oameni + resurse + informaţii)

Pieţe în aval Ieşiri

Piaţa financiară

Clienţi

Cerinţe

Sarcini

Obiective

Bugete

Piaţa consumurilor intermediare

Concurenţi

SISTEM FINANCIAR Cheltuieli

Venituri

Fig. 3.5. Întreprinderea ca sistem deschis După cum se observă din figura de mai sus orice întreprindere primeşte din mediul extern inputuri (forţă de muncă de la piaţa muncii, capitaliri de la piaţa financiară, materii prime de la furnizori şi altele) şi transmite outputuri (bunuri şi servicii). 3.3. TIPURILE DE ÎNTREPRINDERI În economia unei ţări funcţionează o multitudene de întreprinderi, care pot fi clasificate după anumite criterii cum ar fi: (i) destinaţia economică a bunurilor pe care le fabrică sau a serviciilor pe care le prestează; (ii) tipul de activitate; (iii) forma de proprietate; (iv) mărimea; (v) forma organizatorico-juridică. După destinaţia economică a bunurilor pe care le fabrică întreprinderile pot fi grupate în:

48

5888

întreprinderi care produc mijloace de producţie

(întreprinderile industriei constructoare de maşini), 5889 întreprinderi care produc bunuri de consum (intreprinderile industriei prelucrătoare, întreprinderile industriei uşoare etc.). În dependenţă de tipul de activitate toţi agenţii economici din Republica Moldova se grupează în felul următor: 23 agricultură, economia vânatului şi silvicultură, 24 pescuit, piscicultură, 25 industrie, 26 construcţii, 27 comerţ cu ridicata şi amănuntul, 28 hoteluri şi restaurante, 29 transporturi şi comunicaţii, 30 invăţământ, 31 sănătate şi asistenţă socială 32 alte tipuri de activitate. Analiza datelor statistice reflectă că în anul 2006 ponderea esenţială (52%) în totalul întreprinderilor înregistarte o deţineau întreprinderile din sfera comerţului, urmată de întreprinderile industiale carora le revenea 12,3%. Întreprinderilor agricole le revenea o pondere de doar 6,5%. În funcţie de forma de proprietate toate întreprinderile pot fi grupate în: 23 întreprinderi cu proprietate publică, 24 întreprinderi cu proprietate privată, 25 întreprinderi cu proprietate mixtă (publică şi privată) fară participare a proprietăţii străine, 26 întreprinderi cu proprietate străină, 27 întreprinderi mixte (proprietate autohtonă şi străină). În anul 2006 structura întreprinderilor după forma de proprietate era următoarea (fig. 3.6) 49

1,20%

1,70% 3,50%

0,40%

93,20%

Proprietate publica Proprietate mixta Proprietate mixta cu participare straina

Proprietate privata Proprietate straina

Sursa: Anuarul statistic al republicii Moldova, 2006, Biroul naţional de satatistică a Republicii Moldova

Fig. 3.6. Stuctura întreprinderilor din Republica Moldova după forma de proprietate în anul 2006 Datele din figura de mai sus reflectă că majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii sunt întreprinderi private, ponderea cărora depăşeşte 93% din totalul de întreprinderi. După mărime toate întreprinderile pot fi grupate în întreprinderi mari, mijlocii, mici şi microîntreprinderi. La baza clasificării întreprinderilor după mărime stau următorii indicatori: (i) numărul angajaţilor, (ii) volumul producţiei fabricate si (iii) costul fondurilor de producţie. Astfel, întreprinderea mare are un număr mediu scriptic annual de angajaţi peste 250 persoane, o sumă anuală a vânzărilor şi o valoarea totală anuală a activelor de peste 50 milioane lei; Întreprindere mijlocie - întreprindere cu numărul mediu scriptic anual de salariaţi de pînă la 250 persoane, suma anuală a veniturilor din vînzări este pînă la 50 milioane lei şi valoarea totală anuală de bilanţ a activelor este pînă la 50 milioane lei; Întreprindere mică întreprindere cu numărul mediu scriptic anual de salariaţi de pînă la 50 persoane, suma anuală a veniturilor din vînzări este pînă la 25 milioane lei şi valoarea totală anuală de bilanţ a activelor este pînă la 25 50

milioane lei; Întreprindere micro - întreprindere cu numărul mediu scriptic anual de salariaţi de pînă la 10 persoane, suma anuală a veniturilor din vînzări este pînă la 3 milioane lei şi valoarea totală anuală de bilanţ a activelor este pînă la 3 milioane lei. La etapa actuală numărul întreprinderilor mici şi mijlocii (in continuare IMM) în economia Republicii Moldova predomină (tabelul 3.1). Sectorul IMM reprezinta circa 98,3 % din numărul total de intreprinderi. In anul 2006 numărul intreprinderilor mici şi mijlocii a constituit 35,5 mii intreprinderii, sau cu 2,9 mii intreprinderi (cu 8,9 %) mai mult faţă de anul precedent. Numărul persoanelor care activează in intreprinderile mici şi mijlocii in anul 2006 a constituit 333 mii persoane, deţinind 58% din numărul total de angajaţi ai intreprinderilor. Veniturile din vinzări ale intreprinderilor mici şi mijlocii in această perioadă au insumat 54281 mil. lei sau peste 46 % din venituri din vinzări in total pe economie.Important este de menţionat că numărul întreprinderilor mici şi mijlocii are o tendinţă de creştere. Tabelul 3.1 Principalii indicatori care caractrizează activitate ÎMM în anul 2006

Denumirea indicatorilor

Total întreprinderi mici şi mijlocii din care:

Numărul de unităţi

Numărul de salariaţi

Venituri din vînzări (cifra de afaceri)

mii unităţi

Ponderea în total republică, %

mii persoa ne

Ponderea în total republică, %

mild. lei

35,5

98,3

332,7

57,9

54, 281

46,3

1 748

35,2

1,7

4,7

143,3

24,9

19,305

16,5

587,1

11,8

Ponderea în total republică, %

Profit (+), pierdere (-) pînă la impozitare mil. lei Ponderea în total republică, %

întreprinderi mijlocii

51

întreprinderi mici

6,5

18,0

107,2

18,6

25,891

22,1

911,2

18,4

27,3

75,6

82,2

14,4

9,084

7,7

249,7

5,0

întreprinderi micro

Sursa: Anuarul statistic al republicii Moldova, 2006, Biroul naţional de satatistică a Republicii Moldova

Evoluţia ponderii intreprinderilor mici şi mijlocii in totalul intreprinderilor in anul 2005 şi 2006 se caracterizează prin următorii indicatori (tabelul 3.2): Caracterizind dimensiunile intreprinderilor mici şi mijlocii e necesar de menţionat, că in medie pe o intreprindere in anul 2006 numărul de salariaţi a constituit 9 persoane, ceia ce era cu o persoană mai puţin decit in anul precedent, iar volumul veniturilor din vinzări –1529 mii lei sau cu 66 mii lei (cu 4,5 %) mai mult faţă de anul 2005. Veniturile din vinzări ale intreprinderilor mici şi mijlocii in mediu la un salariat constituie 163,2 mii lei sau cu 19,6 mii lei (cu 13,7 %) mai mult faţă de anul 2005. Tabelul 3.2 Evoluţia ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii Anii

Numărul de întreprinderi, mii Total

IMM

Numărul de angajaţi, mii persoane

Venituri din vânzări, mil.lei

Ponderea IMM în total, %

Total

Total

IMM

Ponderea IMM în

IMM

total, %

Ponderea IMM în total, %

2005

33,1

32,6

98,5

578,0

332,3

57,5

97668,3

47689,4

48,8

2006

31,1

35,5

98,3

574,9

332,7

57,9

117372,4 54280,7

46,3

Sursa: Anuarul statistic al republicii Moldova, 2006, Biroul naţional de satatistică a Republicii Moldova

Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII din 3 ianuarie 1992 activitatea de antreprenoriat în Republica Moldova poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice: 5888

Intreprindere individuală – întreprindere care aparţine unui

cetăţean sau membrilor familiei acestuia. În cadrul raporturilor de drept este reprezentată ca persoană fizică. Antreprenorul-posesor sau membrii 52

familiei-posesori ai întreprinderii individuale poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul lor. Document de constituire a întreprinderii individuale este hotărîrea cu privire la înfiinţarea întreprinderii, semnată de către fondator (fondatori). 512⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ̀ ЀĀȀ⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀᄀ ̀ ĀĀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀ ᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀⴀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ

Societate în nume colectiv - reprezintă o

întreprindere fondată de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor, exceptîndu-se bunurile care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, nu fac obiectul urmăririi. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii societăţii în nume colectiv sînt reglementate de legislaţia privind societăţile comerciale, de legislaţia civilă, precum şi de contractul de constituire (de societate). 513⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ̀ ЀĀȀ⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀᄀ ̀ ĀĀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀ ᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀⴀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ

Societatea în comandită - Societatea în

comandită reprezintă o întreprindere fondată de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) încheiat între acestea. Ea are în componenţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar. Societatea în comandită nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiile societăţii comandităţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii societăţii în comandită sînt reglementate de legislaţia privind

societăţile comerciale, de legislaţia civilă, precum şi de contractul de constituire (de societate). 53

0 Societate pe acţiuni şi sociatatea cu răspundere limitată - Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi fondate de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată poate fi înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică. În societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni de tip închis (cu excepţia celor agricole) numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50. Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile asociaţilor asupra cotelor subscrise sînt: în cadrul societăţii pe acţiuni acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată - adeverinţa cotei de participaţie. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sînt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere limitată poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunii (cotelor) care le aparţin. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii societăţii pe acţiuni şi a societăţii cu răspundere limitată sînt reglementate de legislaţia privind societăţile pe acţiuni şi societăţile comerciale precum şi de contractul de constituire (de societate) şi de statutul întreprinderii. 1 Cooperativa de producţie şi cooperativa de întreprinzător -Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către cinci sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Cooperativa de producţie este o întreprindere de drept privat cu scop lucrativ (inclusiv comercial). Cooperativa de întreprinzător este o 54

întreprindere fondată de cel puţin cinci persoane juridice şi (sau) fizice care practică activităţi de întreprinzător, ce are scopul de a contribui la obţinerea de către membrii săi a profitului. Prin derogare de la această prevedere, membri ai cooperativei agricole de întreprinzător de prestări servicii pot fi persoanele care produc produse agricole în gospodăriile personale auxiliare. Cooperativele de producţie şi de întreprinzător sînt persoane juridice şi răspund pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul lor. Membrii cooperativei de producţie sau ai cooperativei de întreprinzător îşi asumă riscul pentru obligaţiile cooperativei în limitele cotelor care le aparţin, iar dacă patrimoniul cooperativei este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală în limita stabilită de lege sau de statutul cooperativei. Particularităţile înfiinţării, înregistrării, funcţionării şi încetării activităţii cooperativelor, asociaţiilor lor şi întreprinderilor fondate de acestea se reglementează de legislaţia privind cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător, precum şi de statutele organizaţiilor menţionate. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală - Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sînt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor. Autorităţile administraţiei publice şi autorităţile administraţiei publice locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii de stat şi ale întreprinderii municipale. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii întreprinderii de stat sînt reglementate de legislaţia privind întreprinderile de stat precum şi de statutul întreprinderii. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării

55

activităţii întreprinderii municipale sînt determinate de autorităţile administraţiei publice locale şi a statutului întreprinderii.

Întrebări de recapitulare Explicaţi ce înseamnă întreprinderea conform teoriei neoclasice Ce menţioneză despre întreprindere teoria modernă? Daţi definiţia întreprinderii conform legii Republicii Moldova Numiţi cele trei caracteristici principale ale întreprinderii Care sunt obiectivele urmărite de orice întreprindere? Ce fel de responsabilităţi are o întreprindere? Enumeraţi principalele sarcini ale întreprinderii şi factorii care le determină Numiţi şi caracterizaţi funcţiile întreprinderii Enumeraţi caracteristicile pe care întreprinderea le posedă în calitate de sistem 10. Cum pot fi clasificate întreprinderile în dependenţă de diferite criterii? 11. Numiţi indicatorii care stau la baza clasificării întreprinderilor după mărime 12. Cum se clasifică întreprinderile după forma de proprietate 13. Sub care forme organizatorico-juridice poate fi practicată activitatea de antreprenoriat în Republica Moldova 14. Prezentaţi caracteristica fiecărei forme organizatoeico-juridice.

56

CAPITOLUL 4 MEDIUL DE ACTIVITATE AL INTREPRINDERII 4.1. STRUCTURA ECONOMIEI NAŢIONALE ŞI LOCUL ÎNTREPRINDERII IN EA La nivelul oricărei economiei naţionale (nivelul macroeconomic), ansamblul activităţilor economico-sociale privite în unitatea si interdependenta lor dinamica se desfăşoară în cadrul naţional, statul istoriceşte constituit. În cadrul statului, drept urmare a acţiunii conjugate atât a factorilor interni (naturali, sociali, politici si economici) cât si a interacţiunii lor dinamice cu factorii externi rezultaţi din diviziunea si cooperarea din economia mondială, apare forma specifică a diviziunii si cooperării muncii în interiorul economiei naţionale. Astfel, diviziunea muncii este considerată drept bază pentru caracteristica structurii oricărei economii naţionale. Se deosebesc trei forme de diviziune a muncii care sunt strict interdependente intre ele şi care stau la baza formării structurii economii naţionale: Diviziunea generală a muncii – stă la baza diviziunii economiei naţionale in principalele ramuri (industrie, agricultură, comerţ, construcţii, transport şi comunicaţii; Diviziunea particulară a muncii - stă la baza diviziunii principalelor ramuri ale economiei naţionale in subramuri specializate in producerea bunurilor similare (spre exemplu industria se divizează in următoarele subramuri: industria constructoare de maşini, industria chimică industria uşoară, industria forestieră etc.; agricultura se divizează in

57

viticultură, pomicultură, apicultură etc.; comerţul se divizează in comerţ cu amănuntul şi comerţ cu ridicata ş.a.m.d.); Diviziunea individuală a muncii – stă la baza diviziunii subramurilor in întreprinderi specializate in producerea bunurilor similare din punct de vedere funcţional. În cadrul economiei naţionale sistemul activităţilor economico-sociale este structurat pe sectoare economice (primar, secundar, terţiar, quaternar), pe tipurile de agenţi economici (conform clasificării lor în sistemul conturilor naţionale), pe ramuri si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticală (micro, mezo si macroeconomică) (fig. 4.1.).

Economia

Nivelul macro

naţionala

economic

Ramurile şi subramurile

Întreprinderi

…

Întreprinderi

Nivelul mezo economic

Nivelul micro economic

Fig. 4.1. Structurarea activităţilor economico-sociale în cadrul economiei nationale Nivelul microeconomic este reprezentat de către întreprinderi, care acţionează fiecare cu o anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru instituţional complex, care organizează interdependenţele dintre ele. Acest cadru instituţional sunt ramurile economiei naţionale. Ramura (subramura) reprezintă totalitatea de întreprinderi care sunt specializate în producerea produselor omogene, utilizează materii prime şi materiale similare, încadreaza în câmpul muncii personal de aceeaşi pregătire profesională. 58

Relaţia dintre conceptul de economie naţională şi conceptul de întreprindere exprimă faptul că întreprinderea este componenta fundamentală a economiei naţionale, celula de bază a ei. De aceea se impune cunoaşterea relaţiilor profunde dintre economie şi întreprindere, în vederea determinării raporturilor care permit funcţionarea lor. Abordarea economie naţională - întreprindere în plan macroeconomic are în vedere conţinutul proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea raţiunilor de dezvoltare a întreprinderii; cunoaşterea strategiilor la nivel macro pentru o mai bună fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere. Abordările în plan microeconomic vizează armonizarea diferitelor laturi ale activităţii întreprinderii în vederea realizării obiectivelor sale fundamentale, în contextul macroeconomic dat. Totodată, stabilitatea si calitatea economiei naţionale depind în măsură decisiva de buna funcţionare a unui număr cât mai mare de întreprinderi, care sunt capabile să producă cantităţi de bunuri şi servicii în concordanţă cu cerinţele pieţei interne si externe şi la costuri şi preţuri cât mai reduse. Ca o celulă de bază a economiei naţionale, întreprinderea reprezintă veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea factorilor de producţie (natura, munca si capitalul) în scopul producerii si comercializării bunurilor (produse, lucrări, servicii, informaţii etc.) în structura, cantitatea si calitatea impusa de cerinţele pieţei şi obţinerea profitului. Deoarece întreprinderea suportă costuri privind remunerarea factorilor de producţie utilizaţi, ea trebuie să-i compenseze prin rezultatele producţiei sale. Deci, întreprinderea trebuie în mod necesar să producă o valoare excedentară costurilor sale. Întreprinderea se delimitează prin genul specific de activitate, prin conducerea şi gestiunea economica unica, prin unitatea sa financiară. Totodată întreprinderea se află sub influenţa multitudenii de factori ai locului economic în care activează, numit mediu economic.

59

4.2. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE MEDIUL DE ACTIVITATE AL ÎNTREPRINDERII Ca agent economic, intreprinderea işi organizeazî şi desfasoară activitatea sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant. In concepţie macroeconomică intreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, o componentă economică a acestuia. Deci, activitatea ei este influenţată de o manieră complexă şi intr-o măsură crescandă de mediul inconjurător şi factorii determinanţi ai acestuia. Totodată, fiind o componentă de bază a mediului in care acţionează, întreprinderea prin activitatea pe care o desfăşoară influenţează şi ea la rândul său mediul ambiant. Aşadar, adaptarea întreprinderii la mediu nu este pasivă, ci activă, prin influenţele pe care le exercită asupra mediului. Notiunea de mediu ambiant este foarte complexă şi include un ansamblu de factori eterogeni – de natura economică, socială, politică, stiintifico-tehnică, juridică, geografică, demografică, factori naturali etc. – ce actionează pe plan naţional şi internaţional asupra întreprinderii, influenţand puternic relaţiile cu piaţa şi deciziile acesteia. In conditiile actuale mediul întreprinderii se caracterizează printr-un dinamism accentuat, printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbarilor. Fiind un sistem deschis, întreprinderea interacţionează în permanenţă cu mediul extern. Astfel, unele componente ale acestuia au efecte directe asupra întreprinderii, în timp ce altele acţionează indirect, manifestându-şi influienţa prin intermediul factorilor direcţi. Elementele mediului care au o acţiune directă asupra întreprinderii formează mediul de lucru al acesteia, iar elementele cu acţiune indirectă – mediul general (fig.4.2). Cu toate că elementele specifice ale mediului extern variază de la o întreprindere ala alta, există elemente tipice ale mediului direct, care includ cienţii, furnizorii şi concurenţii, instituţiile guvernamentale şi altele.

60

MEDIUL INDIRECT

MEDIUL DIRECT

1.Mediul macro-economic 2.Mediul tehnologic 3.Mediul social 4.Mediul politic 5.Mediul informaţional

1.Clienţii 2.Furnizorii 3.Concurenţii

Întreprinderea

4.Instituţii guvernamentale

Fig. 4.2. Factorii mediului extern al întreprinderii Sursa: Panaite C. Nica şi colaboratorii, Managementul firmei, Chişinău, 1994

Clienţii. In aceasta categorie intra consumatorii, utilizatorii industriali, întreprinderile comerciale, agenţiile guvernamentale ş.a., care alcatuiesc cercul firmelor, instituţiilor şi al persoanelor individuale, cărora le sunt oferite pentru consum bunurile produse de întreprindere. Furnizorii de mărfuri. Aceştia sunt reprezentaţi de diverse firme care, în baza relatiilor de vânzare-cumpărare, asigură întreprinderii resursele necesare de materii prime, materiale, echipamente, masini etc. Pe lângă furnizorii de materii prime unele întreprinderi mai pot necesita şi prestarea unor servicii cu caracter industrial. Astfel apar prestatorii de servicii, care sunt reprezentati de firme sau persoane particulare care ofera o gama larga de servicii. Către ei se atârnă firme de comert, de transport, agentiile de publicitate, băncile etc. O altă grupă de furnizori sunt furnizorii fortei de munca. Acestia cuprind instituţiile de invatamant, oficiile de forţei de muncă, persoanele ce caută să ocupe un loc de munca s.a. O altă componentă a mediului direct în care activează întreprinderea sunt concurenţii. Aceaşsta componentă a economiei de piaţă concurenşială poate fi reprezentată de firme sau persoane particulare care işi dispută aceleaşi categorii de clienţi, iar in situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii. 61

Cunoaşterea acestora şi aimpactului lor asupra pieţei este vitală pentru orice întreprindere. Pentru multe întreprinderi sunt importante şi o serie de instituţii duvernamentale sau organisme publice cu care acestea au raporturi directe. Această componentă este reprezentată de asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de informare în masă, organizaţiile consumatorilor etc. In această componentă se integrează şi organele de stat (financiare, vamale, de justitie etc.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale. Componentele principale ale mediului general în care operează întreprinderea sunt: Mediul economic - reprezintă ansamblul elementelor de natură economică din mediul ambiant cu acţiune asupra activităţii organizaţiei. Intre aceştia enumerăm: puterea de cumpărare a populaţiei; potenţialul financiar al economiei; ritmul de dezvoltare economică; parghiile economico-financiare; rata inflaţiei; rata şomajului; fluctuaţia cursului de schimb al monedei naţionale in raport cu principalele valute; coeficientul riscului de ţară; atractivitatea economiei pentru investitorii străini; rata dobanzilor la creditele acordate de bănci; dimensiunile şi formele de manifestare ale economiei subterane; sistemul de impozite şi taxe; stabilitatea economică generală. Supravieţuirea şi dezvoltarea întreprinderii depind, in primul rand, de existenţa pieţei. In plus, toţi ceilalţi factori economici, referitori la preţuri, credite, impozite, taxe, vamă etc. înfluienţează esenţial mărimea profitului şi modul de impărţire a lui şi, implicit, mărimea şi dinamica resurselor proprii şi atrase. Mediul tehnologic- se referă la nivelul tehnic al maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor achiziţionate din ţară sau din import, tehnologiile furnizate întreprinderii prin cercetările intreprinse de organizaţii specializate, licenţele disponibile, nivelul de dezvoltare a cercetărilor documentare, capacitatea inovativă a laboratoarelor sau secţiilor institutelor de cercetare ş.a. Acest mediu are o influenţă hotăratoare asupra activităţii întreprinderii, deoarece nivelul 62

tehnicii şi tehnologiei folosite influenţează nivelul productivităţii muncii, nivelul costurilor de producţie, calitatea produselor şi a serviciilor, nivelul profitului etc. Mediul social cuprinde în primul rând factorii demografici, principalii dintre care sunt: numărul populaţiei, structura populaţiei pe sexe şi varstă, durata medie de viaţă, natalitatea şi mortalitatea, ponderea populaţiei ocupate. Etapa de tranziţie spre economia de piaţă işi pune amprenta şi asupra modului de asigurare şi perfecţionare a resursei umane din întreprindere. Competenţa devine elementul hotărator in conceperea şi derularea tuturor activităţilor de personal şi, totodată, condiţia fundamentală a succesului în asigurarea competitivităţii întreprinderii intr-un mediu concurenţial din ce in ce mai acerb. Mediul socio-culturai, in care se includ structura socială a populaţiei, ocrotirea sănătăţii, invăţămantul, cultura, ştiinţa, cu influenţă indirectă asupra firmei au o semnificaţie deosebită in economia de piaţă. Un rol decisiv il joacă invăţămantul, care determină hotărator calificarea şi pregătirea profesională şi culturală a forţei de muncă, ceea ce influenţează nivelul general al eficienţei activităţii. Mediul politic- acţionează, de asemenea, indirect asupra intreprinderii, regăsindu-se, in principal, in politica economică, socială, politica ştiinţei, politica invăţămantului, politica externă. Concomitent cu factorii mai sus menţionaţi, in categoria factorilor politici se include şi politica altor state care, alături de politica organismelor politice internaţionale, exercită o influenţă apreciabilă asupra activităţilor microeconomice. Desigur, gradul de afectare este diferit de la o ţară la alta, de la o întreprindere la alta. În condiţiile actuale de globalizare a economiei tot mai multe întreprinderi trebuie să ia în consideraţie influenţele posibile ale factorilor internaţionali. În dependenţă de situaţiile existente şi efectele acestora asupra economiei şi gestiunii întreprinderii pot fi evidentiate trei tipuri de mediu: mediu stabil – mediu în care schimbările se produc rar, au o mică amploare şi sunt uşor previzibile; 63

mediu schimbator – mediu în care schimbările sunt frecvente, cu o amploare variată, dar în general previzibile; mediu turbulent – mediu în care schimbările sunt foarte frecvente, de amploare variata, cu incidente profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat. Fiecare factor al mediului înfluenţează activitatea întreprinderii intr-un mod specific. Totodată, se recomandă abordarea sistematică a acestor factori, datorită multiplelor corelaţii dintre ei, care potenţează influenţa lor asupra întreprinderii. Întreprinderea poate să desfăşoare o activitate normală şi eficientă numai în măsura în care cunoaşte factorii mediului ambiant, modificările care intervin, adaptandu-se continuu la cerinţele acestuia. 4.3. RELAŢIILE ÎNTREPRINDERE - PIAŢĂ Principala componenta a mediului in care întreprinderea apare atât in calitate de producător (ofertant de bunuri şi servicii), cât şi de consumator (cumpărator de materii prime, materiale servicii de la terţi etc.) este piata. Piaţa este categoria care reflectă multiplele legăruri şi relaţii ale întreprinderii cu mediul de afaceri (fig.4.3).

Piaţa financiară

Piaţa muncii

✓ Burse ✓

✓ Lucrători ✓ Sindicate

Bănci

✓

Creditori Întreprinderea

Piaţa de aprovizionare ✓ ✓

✓

Furnizori de

materii prime Furnizori de

Piaţa de desfacere Clienţi

✓ Intermediari ✓ Concurenţi

utilage

Fig.4.3. Relaţia întreprindere- piaţă 64

Toate aceste relaţii sunt destul de complexe, deaceea trebuie luate în consideraţie următoarele aspecte şi măsuri: Punctul de reper al activităţii întreprinderii trebuie să servească cercetarea de piaţă. Mecanismul pieţei reprezintă pentru intreprinderea modernă sursa de idei pentru crearea de produse noi sau pentru modernizarea celor existente, mediul de testare a produselor noi, a metodelor noi de distribuţie si promovare a produselor, precum şi informaţiile despre întreprinderile concurente. În fluxul aprovizionare - producere – desfacere (input-trancformare-output) desemenea se reflectă legătura întreprinderii cu piaţa. Întreprinderea se aprovizionează din piaţă (piaţa factorilor de producere) şi îşi desface bunurile sau serviciile în piaţă. Fundamentarea

activităţii

întreprinderii

trebuie

să

fie bazată

pe

succesiunea: desfacere-aprovizionare-producere-desfacere. Aceasta înseamnă, că în baza informaţiei obţinute in urma cercetării pieţii, întreprinderea va determina planul de producţie (ce, cât şi pentru cine să producă), apoi va efectua aprovizionarea în concordanţă cu planul de producţie elaborat, va produce şi va comercializa bunurile consumatorilor, nevoile cărora trebuiesc satisfăcute. Activitatea întreprinderi trebuie orientată către obiectivele proprii: satisfacerea in conditii superioare a nevoilor consumatorilor, prin produsele create şi oferite; cresterea eficientei economice, pe baza sporirii vânzarilor totale si a profitului realizat pe fiecare produs. Aceste obiective definesc scopul şi însăşi raţiunea existenţei întreprinderii, iar realizarea lor este in funcţie de sporirea adaptabilităţii si flexibilităţii întreprinderii în raport cu mediul ei ambiant. Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa întreprinderilor concurente. Pentru a supravieţiu orice întreprindere trebuie să-şi sporească gradul de competitivitate, care este determinat de trei factori: 65

Calitate – design, fiabilitate, durabilitate, Costuri - care este costul de realizare a produsului sau serviciului pentru a vinde la preţul cel mai competitive? Servicii post vânzare - Ce servicii se ofera in perioada post vânzare care motivează creşterea desfacerii produselor ? Pentru a desfăşura o activitate competitivă orice întreprindere trebuie să analizeze permanent forţele competitive ale pieţii. Modelul cel mai potrivit pentru o actfel de analiză este modelul conceput de M. Porter, care a devenit, elementul de referinţă la scară mondială în literatura şi practica managerială pentru faptul că identifică clar forţele cele mai intense comune pieţelor specifice tuturor industriilor. O astfel de analiză este necesară pentru a identifica şi valorifica acţiunea factorilor favorabili şi a preveni impactul negativ pe care il poate avea acţiunea factorilor nafavorabili asupra activităţii întreprinderii. Dinamica concurenţială a unui sector este înfluenţată de patru forţe majore din exterior şi anume: întrările potenţiale de noi întreprinderi, furnizorii, cumpărătorii şi substitutele. La aceste patru forţe din exterior se mai adaugă rivalitatea dintre întreprinderile deja existente şi toate luate împreună formează imaginea contextului concurenţial al pieţii (fig.4.5). 2. Întrări potenţiale Ameninţare a noilor întrări Puterea de negociere a furnizorilor

3. Furnizorii

4. Cumpărătorii 1. Concurenţa sectorului - rivalitatea dinre firme concurente - forţa de coeziune dintre concurenţi

5. Substitute

Puterea de negociere a cumpărătorilor

Pericolul apariţiei unor produse de substituţie

66

Fig.4.4. Forţele contextului concurenţial Rivalitatea dintre firmele concurente se manifestă, de obicei, în domeniul preţului, publicităţii, produselor noi, garanţiilor acordate clienţilor. Intensificarea concurenţei are loc datorită faptului că întreprinderile dorind să-şi reducă costurile fixe pe unitate de produs intensifică la maximul gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, fapt care contribuie la apariţia în piaţă sau în stocuri la întreprinderi a unei cantităţi mari de produse. Pentru a le putea comercializa întreprinderile recurg la diferite instrimente de marketing. Această componentă a contextului concurenţial se îmbracă într-un factor mai degrabă destabilizator decât al unui factor de coeziune a contextului concurenţial, fapt care impune şi investigarea componentei privind coeziunea dintre întreprinderile care deja activează în sector, opoziţia lor la pătrunderea de noi întreprinderi sau de apariţie a noi substituente. Potenţialii intraţi pe piaţă – pot produce modificări semnificative ale industriei prin capacităţile de producţie şi resursele pe care le introduc in competiţie, eforturile intense pe care le desfăşoară pentru a se amplasa avantajos pe piaţă şi eventualele noi concepţii strategice pe care le promovează. Determinanţii esenţiali ai ameninţării pe care potenţialii intraţi o prezintă pentru firmele existente pe piaţa respectivă o constiruie barierele la intrarea pe piaţă. Aceste bariere sunt următoarele: Costurile de transfer. Efectul de scară. Accesul la reţeaua de distribuţie. Nevoile de capital. Politica guvernului şi reglementările existente. Puterea de negociere a furnizorilor şi clienţilor. Economistul francez D. Pene afirmă, că pentru a aprecia presiunile pe care furnozorii, respectiv clienţii le pot exercita asupra dinamicii concurenţiale şi a puterii de negociere a întreprinderii se folosesc următoarele criterii: 9 67

Concentrarea relativă a furnizorilor (clienţilor). Criteriu, care vizează distribuţia părţii de piaţă la un număr anumit de întreprinderi. Cu cât concentrarea în sector a întreprinderilor este mai mare, cu atât este mai mare şi posibilitatea de exercitare a presiunii asupra partemnerilor în favoarea întreprinderilor; Calitatea „legală”. Atunci când calitatea produsului finit este condiţionată de calitatea materiei prime, materialelor principale şi auxiliare, accesoriilor pe întreg circuitul economic al acestuia. putere de negociere a furnizoriloe devine mai înaltă; Natura produsului. Producerea şi comercializarea unor produse cu caracteristici calitativ superioare îi favorizează pe furnizori, iar a unor produse mai inferioare – pe clienţi; Costul transferului la alt furnizor (sau la alt client). Cu cât costul transferului este mai ridicat, cu atât clientul este mai dependent de furnizorul curent, fapt care contribuie la sporirea puterii de negociere a furnozorului; Pericolul noilor concurenţi. Apariţia noilor concurenţi generează noi capacităţi de producţie, ceea ce însemnă că ei caută să cucerească o parte din piaţă, fapt care poate genera pentru concurenţii existenţi reducerea preţului (datorită creşterii ofertei) sau creşterea costului (datorită creşterii costurilor fixe pe unitate de produs). Intrarea noilor concurenţi în sector este condiţionată de trecerea anumitor bariere cum ar fi: „economia la scară” –o dimensiune minimă a activităţii noii întreprinderi pentru a asigura competitivitatea ei din punct de vedere a costului; Nevoia de capital – necesarul de resurse financiare pentru a asigura intrarea în piaţă;

68

Accesul la circuitul de distribuţie – noua întreprindere ca regulă este obligată să-şi creeze propria reţea de distribuţie; Fidelitatea clienţilor – pentru noua întreprindere va fi foarte greu de atras clienţii de la întreprinderile care deja activează în sector.

Întrebări de recapitulare Enumeraţi cele trei forme de divizare a muncii Prezentaţi structurarea activităţilor economico-sociale din cadrul economiei Explicaţi ce reprezintă mediul ambiant al unei întreprinderi Care sunt principalii factori ai mediului extern Care sunt cele trei tipuri de mediu în dependenţă de situaţiile existente şi efectele acestora asupra economiei şi gestiunii întreprinderii Numiţi principalii factori care determină gradul de competitivitate al întreprinderii Numiţi şi caracterizaţi forţele contextului concurenţial

69

CAPITOLUL 5. ÎNTREPRINDEREA ÎN SFERA LIBERĂ DE CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR 5.1. PRIORITĂILE ŞI POLITICILE ÎNTREPRINDERII Piaţa ca sferă a schimbului liber al mărfurilor este destul de dinamică, instabilă şi extrem de pretenţioasă faţă de clientela sa. În astfel de condiţii succesul întreprinderii este determinat de modul în care sunt cunoscute cerinţele consumatorilor, pe de o parte, iar pe de alta – de capabilitatea de a satisface aceste cerinţe. În astfel de condiţii este foarte important ca întreprinderea industrială să-şi determine şi să-şi formuleze foarte clar obiectivele, priorităţile şi politicile. Scopul întreprinderii se referă la rezultatul final pe care ea doreşte să-l atingă, pe când priorităţile ei reprezintă acele valori pe care aceasta le promovează pentru a atinge obiectivele dorite. Politicile întreprinderii industriale reprezintă formele şi metodele de susţinere a priorităţilor pentru a atinge obiectivele formulate. Conform marketingului mix, orice întreprindere trebuie să-şi formuleze şi consecvent să promoveze cinci politici de bază: politica de produs, politica de plasare (distribuire), politica de preţ, politica de promovare şi politica de personal. Toate aceste politici sunt foarte importante şi interdependente. Totuşi, politica de produs este politica prioritară, care serveşte punct de reper pentru formarea celorlalte politici. Este imposibil să formulezi politica de preţ, politica de plasare sau cea de personal dacă nu este clar la care produs acestea se vor referi.

70

Nici o întreprindere industrială nu este în stare să acopere toată sfera circulaţiei de mărfuri, deaceea ea trebuie să aleagă acea parte a pieţii (acel segment de piaţă) care-i este cea mai accesibilă. Sistemul existent de segmentare a pieţei se bazează pe mai multe principii: principii globale: ramural şi geografic. Conform principiului ramural pot fi evidentiate următoarele segmente: alimentar, petrol, automobile ş.a. Conform principului geografic pot fi evidenţiate cel puţin două segmente: piaţa internă şi piaţa externă. pe grupe de consumatori: consumatori industriali, comenzi de stat, angrosişti, consumatori individuali (populaţia), care la rândul lor pot fi grupaţi după vârstă (copii, adulţi, bătrâni), după gen (femei, bărbaţi), după venituri (bogaţi, cu venituri medii, cu venituri mici), după naţionalităţi (luând în consideraţie tradiţiile şi gusturile naţionale). În fiecare din segmentele mai sus menţionate situaţia de cumpărare vânzare diferă foarte mult. Spre exemplu, în piaţa produselor alimentare situaţia poate fi foarte mult înfluenţată de recolta în agricultură, pe când în piaţa articolelor de confecţii un rol foarte important o are moda sezonieră, iar în industria constructoare de maşini – inovaţiile, tehnologiile performante, noiile tipuri de materiale ş.a. Incomparabilă este şi mărimea capitalului primar necesar pentru ca o întreprindere să intre pe un anumit segment al pieţei. În industria constructoare de maşini, de exemplu, pentru aceasta ar fi nevoie de sute de milioane de lei, recuperarea cărora, în baza profitului obţinut, ar fi posibilă doar peste mai multi ani, iar în sfera de prestare a serviciilor vor fi necesare doar cca. 100-200 mii lei, iar recuperarea lor s-ar începe într-un viitor foarte apropiat. Pentru a selecta segmentul de piaţă cel mai potrivit pentru activitatea întreprinderii industriale se efectuează cercetări de piaţă, care vor lua în

71

consideraţie potenţialul intern al întreprinderii, posibilităţile financiare şi priorităţile ei. Înainte de a alege produsul care va fi scos pe piaţă şi care va corespunde doleanţelor consumatorilor pe un anumut segment de piaţă, orice întreprindere, neapărat, va determina mărimea pieţei (a segmentului dat), cerinţele consumatorilor faţă de produs, în special faţă de calitatea lui, intenţiile şi posibilităţile concurenţilor existenţi şi a celor potenţiali, situaţia privind importul şi exportul produsului dat. Cu scopul de a determina priorităţile întreprinderii departamentul de marketing şi vânzări trebuie să efectuieze ierarhizarea produselor întreprinderii din punct de vedere a intereselor întreprinderii şi posibilităţilor de comercializare a acestora. Drept criteriu principal pentru această ierahizare va fi folosită cererea existentă pe piaţă pentru produsele date. Pentru aceasta personalul responsabil din departamentul de marketing, în baza metodei de expert, va îndeplini următorul tabel: Tabelul 5.1 Nivelul cererii pentru produsele întreprinderii Nr. d/o

Nivelul cererii pe piaţă Denumirea produsului

Nelimitat, din care piaţa internă

Limitat, din care

piaţa piaţa externă internă

piaţa externă

Epizodic, din care piaţa internă

piaţa externă

Lipseşte, din care piaţa internă

piaţa externă

Produsele existente 1 ... 2 ... 3 ... Produsele noi, care vor fi lansate 1 ... 2 ... 3 ...

În baza informaţiilor din acest tabel întreprinderea va determina produsele care sunt prioritare din punct de vedere a cererii existente pe piaţă. La următoarea etapă este necesar de determinat nivelul de competitivitate al 72

produselor selectate utilizând, de asemenea, metoda de expert. Pentru aceasta se va forma o echipă de experţi care va fi compusă atât din specialişti ai întreprinderii, cât şi din experţi din exterior. Evaluarea produselor se va efectua din două puncte de vedere: a. proprietăţile calitative (proprietăţile principale care caracterizează calitatea produsului dat), preţul. Evaluarea se va efectua prin punctaj în baza comparării cu un produs similar al celui mai bun producător străin cunoscut. Produsul acestui producător va fi considerat etalon şi va fi evaluat cu 1,0. Produsul întreprinderii se va compara cu etalonul şi va fi evaluat cu un punctaj corespunzător, care poate fi mai mare sau mai mic decât unitatea. Rezultatele evaluării se vor înscrie în următorul tabel: Tabelul 5.2 Rezultatele evaluârii produselor întreprinderii Nr. d/o 1

Indicatorii de evaluare a gradului de competitivitate

Gradul de competitivitate pe piaţa internă

pe piaţa externă

inclusiv în ţările CSI

Proprietăţile calitative Din care: forma compoziţia chimică corespunderea mozii etc. (se vor inscrie acele proprietăţi care corespund produsului evaluat)

2

Preţul

În baza rezultatelor evaluării se va efectua o ierahizare a produselor întreprinderii conform căreia întreprinderea va decide care produse vor fi incluse în planul de activitate pe viitor şi pentru care este necesar de asigurat capacităţile de producţie care vor fi suficiente de a produce produsele în cantitatea şi de calitatea cerută pe piaţă. 73

5.2. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII ŞI MODUL DE DETERMINARE Capacitatea de producţie a unei întreprinderi industriale reprezintă un volum annual de producţie pe cât de maxim posibil, de un sortiment dinainte determinat, pe care-l poate realiza întreprinderea, utilizând la maximum suprafeţele de producere de care dispune, utilajul tehnologic şi ţinând cont de procesul

continuu

de

inovare

(utilizarea

tehnologiilor

şi

utilajului,

echipamentului modern, perfecţionarea organizării producerii şi a muncii). Procesul de inovare presupune, în primul rând, lichidarea utilajelor moral învechite şi înlocuirea lor cu altele mai performante, precum şi întroducerea unor tehnologii mai performante. De aceea, capacitatea de producţie întotdeauna se determină în indicatori medii anuali. Capacitatea de producţie medie anuală se determinată după următoarea relaţie: n

k

m1 m2 CPma = CPinan − CPli * + CPnj * 12 12 i =1 j =1

(5.1)

unde: CPma – capacitatea de producţie medie anuală, CPîn an – capacitatea de producţie la început de an, CPli – capacitatea de producţie lichidată de felul i,

CPnj – capacitatea de producţie nou întrodusă de felul j, m1 – numărul de luni depline ale anului pe parcursul cărora nu vor lucra capacităţile lichidate, m2 – numărul de luni depline ale anului pe parcursul cărora vor lucra capacităţile nou întroduse. Capacităţile nou întroduse pot apare în urma reconstruirii, lărgirii sau modernizării întreprinderii, modificării structurii sortimentului de produse ş.a. Lichidarea capacităţii de producţie poate fi generată de lichidarea unor secţii ale întreprinderii, a unor sortimente de produse care nu se mai bucură de cerere pe piaţă sau a unor unităţi de utilaj moral şi fizic învechit. 74

Pe lingă capacitatea medie anuală se mai deosebeşte capacitatea la început de an (capacitatea de intrare) şi capacitatea de producţie la finele anului (capacitatea de ieşire). Capacitatea de producţie medie anuală pentru întreprinderile industriale la care pe parcursul anului n-a avut loc mişcare de capacitate se determină ca media aritmetică a capacităţii de intrare şi cea de ieşire după relaţia: CPma =

CPinan + CPsfan 2

(5.2)

unde: CPma – capacitatea de producţie medie anuală, CPîn an – capacitatea de producţie la început de an, CPsf an – capacitatea de producţie la finele anului.

Pentru determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii industriale la începutul anului se folosesc următoarele date iniţiale: Numărul, componenţa şi starea tehnică a utilajului, precum şi suprafaţa disponibilă, Productivitatea tehnică a utilajului şi manopera produsului fabricat, Fondul efectiv de timp de lucru al întreprinderii care este direct dependent de regimul ei de lucru, Sortimentul producţiei fabricate. Reieşind din sortimentul produs capacitatea de producţie a unei întreprinderi industriale poate fi determinată conform următoarelor metode: a. pentru întreprinderile specializate pe produs care au un sortiment destul de îngust capacitatea de producţie se determină după relaţia: CPinan = Por * Fef * N

(5.3)

unde: CPin an – capacitatea de producţie la început de an, Por – productivitatea orară a utilajului, F ef – fondul efectiv de lucru al utilajului, ore, 75

N – numărul de unităţi de utilaj tehnologic, care va fi luat în consideraţie la determinarea capacităţii. pentru întreprinderile bazate pe tipul de producţie în masă sau serie mare capacitatea de producţie se va determina după relaţia: CPinan =

Fef t

(5.4)

unde: CPin an – capacitatea de producţie la început de an, F ef – fondul efectiv de lucru al utilajului, ore, t – tactul liniei, min. pentru întreprinderile cu utilaj omogen, dar care produc o gamă largă de produse capacitatea de producţie se determină după relaţia: CPinan =

Fef * N m

(5.5)

unde: CPin an – capacitatea de producţie la început de an, F ef – fondul efectiv de lucru al utilajului, ore, N – numărul de unităţi de utilaj identic, m – manopera unei unităţi de produs, oră/unitate de produs. O importanţă deosebită la determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii cu sortiment îngust o are determinarea corectă a productivităţii utilajului şi a fondului efctiv de timp. Pot fi evidenţiate următoarele feluri de productivitate a utilajului: Conform paşaportului tehnic

Tehnic argumentată Productivitatea utilajului

Planificată

Reală

76

Fig. 5.1. Felurile de productivitate a utilajului tehnologic Pentru determinarea capacităţii de producţie a unei întreprinderii industiale noi se va utiliza productivitatea utilajului conform paşaportului tehnic, iar pentru o întreprindere aflată în funcţiune – productivitatea tehnică care de obicei nu trebuie să difere esenţial de productivitatea indicată în paşaportul tehnic. Fondul efectiv de timp se determină după algoritmul prezentat în tabelul 5.3. La determinarea capacităţii de producţie va fi luat în consideraţie întreg parcul de utilaj disponibil din secţiile de bază (inclusiv utilajul care nu funcţionează din cauza aflării în reparaţii) cu excepţia utilajului de rezervă, a utilajului sectorului experimental, sau utilizat în scopuri de instruire. Tabelul 5.3 Algoritmul de determinare a fondului efectiv de timp de lucru a utilajului Fondul de timp

Relaţia de calcul

Fondul calendaristic Pierderi ale economiei naţionale (zile de odihnă şi sărbători care nu coincid cu zilele de odihnă). În calcul, de asemenea, nu vor fi luate zilele planificate pentru reparaţia utilajului, iar pentru întreprinderile cu regim de activitate sezonir– zilele în afara sezonului.

Fc = 365 zile * 24 ore Pec

Fondul nominal Pierderi de regim (numărul de schimburi nelucrate reieşind din regimul de lucru al întreprinderii)

Fn = Fc - Pec Rr

Fondul de regim Pierderi pe parcursul schimbului din pricini organizator tehnice (defectare neprevăzută a utilajului, întreruperi ale curentului electric, stopări în procesul de aprovizionare etc.)

Fr = Fn - Rr Pot

Fondul efectiv de timp de lucru al utilajului

Eef = Fr - Pot 77

Determinarea capacităţii de producţie în întregime pe întreprindere nu se reduce la insumarea capacităţii de producţie a secţiilor acesteea. Ea se determină după capacitatea de producţie a secţiei cheie. Capacitatea de producţie se determină în aceleaşi unităţi naturale în care se planifică volumul de producţie. Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi programul de producţie reprezintă anumite rezerve ale capacităţii de producţie de care dispune întreprinderea. Interdependenţa dintre capacitatea de producţie şi programul de producţie poate fi exprimată cu ajutorul coeficientului de utilizare a capacităţii de producţie care se determină după relaţia: K=

Q CPma

(5.6)

unde: K – coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie existente în întreprindere, – volumul efectiv de producţie, Cma – capacitatea de producţie madie anuală. Este necesar de menţionat că cu cât coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie este mai înalt cu atât mai eficient sunt utilizate mijloacele fixe ale întreprinderii, iar ca urmare cu atât mai reduse sunt costurile de producţie. 5.3. PROGRAMUL DE PRODUCŢIE ŞI INDICATORII CARE-L DETERMINĂ Programul de producţie reprezintă compartimentul principal al planificării curente şi de perspectivă a întreprinderii industriale şi se determină în baza volumului vânzărilor, nomenclatorului sau sortimentului producţiei fabricate, calităţii ei, nivelului de rentabilitate, cotei de piaţă deţinută de întreprindere ş.a. El reprezintă un set de indicatori care caracterizează activitatea întreprinderii sub aspect cantitativ şi calitativ. Un rol deosebit la formarea programului de producţie îl au contractele încheiate atât cu clienţii existenţi (loiali) ai întreprinderii, cât şi cu clienţii noi care vor fi atraşi datorită măsurilor de marketing pe care le va intreprinde 78

întreprinderea bazânduse pe informaţiile obţinute în urma cercetărilor de marketing pe care le efectuează departamentul de marketing al întreprinderii. Cercetările de marketing cuprind: studierea consumatorilor: preferinţele lor, comportarea, puterea de plată ş.a; evidenţierea segmentului de piaţă cel mai favorabil pentru întreprindere; studierea concurenţilor- în primul rând a părţilor lor forte; analiza oportunităţilor pe care le oferă piaţa; studierea metodelor de promovare a produselor; studierea căilor cele mai eficiente de plasare (distribuire a produselor ); analiza posibilităţilor întreprinderii de a reacţiona la schimbările pieţii. Programul de producţie poate fi prognozat pentru o perioadă de 3 ani, dar se planifică pentru anul curent cu o detalizare pe trimestre, luni şi săptămâni. Se planifică programul de producţie în următorii indicatori: Indicatorii naturali (sau convenţional-naturali), Indicatori valorici. Consecutivitatea activităţilor de formare a programului de producţie este următoarea: Se determină sortimentul şi volumul livrărilor în indicatori naturali reieşind din contractele încheiate şi posibilile vânzări către clienţii noi

2.

Se determină planul livrărilor în indicatori naturali pe clienţi

Se determină modificarea stocurilor de producţie finită la depozit la finele anului în comparaţie cu începutul anului Se determină volumul de producţie pentru fiecare fel de produs în indicatori naturali cu repartizarea pe perioadele calendaristice de livrare

79

În baza volumul de producţie se determină capacitatea de producţie a secţiilor de bază

6.

Se determină indicatorii valorici ai programului de producţie

7.

Se aprobă programul de producţie pentu secţiile de bază

Indicatorii naturali ai programului de producţie includ: nomenclatorul sau sortimentul - lista detaliată a produselor întreprinderii (inclusiv pe feluri de ambalaj), calitatea – categoriile de calitate pe întreg sortimentul produs de întreprindere. Indicatorii naturali ai programului de producţie se reflectă în formularul Raport statistic Nr. 1-p Producţie lunar (anexa 4) şi Raport statistic Nr. 1-p Producţie anual (anexa 5). În formular se va întroduce doar nomenclatorul pentru cercetare lunară, elaborat în baza nomenclatorului PRODMOLD (anual), armonizat la Standardul european PRODCOM. Nomenclatorul pentru cercetare lunară (extras din nomenclatorul integral) în conformitate cu activitatea întreprinderii se anexează ca supliment la raportul dat, sau se transmite prin poşta electronică fiecărei întreprinderi. Indicatorii valorici în comparaţie cu indicatorii naturali sunt mult mai universali şi permit evaluarea activităţii de producţie a întreprinderii în intregime. principalii indicatori valorici ai programului de producţie sunt: volumul vânzărilor (venituri din vânzări), volumul producţiei marfă în preţuri curente, volumul producţiei marfă în preţuri medii ale anului precedent. Volumul vânzărilor (venituri din vînzări) total - reprezintă veniturile provenite atît din activitatea principală, cît şi din activităţile secundare exercitate de întreprindere. Volumul vânzărilor se determină în preţuri curente şi nu include TVA şi accize. Volumul vânzărilor se determină după relaţia: VV = PM − SPFma

(5.7) 80

unde: VV – volumul vânzărilor, lei PM – volumul producţiei marfă, lei SPFma – stoc producţie finită la depozit mediu anual, lei. Stocul de producţie finită la depozit mediu anual se determină ca diferenţa stocului la finele şi începutul anului. Volumul producţiei marfă în preţuri curente se determină după relaţia: n

PM =

Qi *Pi + Sind

(5.8)

=1

unde: PM – volumul producţiei marfă în preţiri curente fără TVA şi accize, lei, Qi – cantitatea produsului finit de sortimentul i, unităţi fizice de măsură, Pi - preţul cu ridicata al întreprinderii, fără TVA şi accize pentru o unitate de produs de sortimentul i, lei, Sind – servicii cu caracter industrial, calculate în preţuri ale

întreprinderii, lei. Sînt considerate finite acele produse, semifabricate şi servicii industriale a căror prelucrare a fost finisată în întreprindere (din materiile prime, materialele şi piesele din producţie proprie, achiziţionate, precum şi din cele ale clienţilor) şi care corespund condiţiilor tehnice prevăzute în normele tehnice interne sau în contractele încheiate cu beneficiarii. Produsele şi serviciile cu caracter industrial reprezintă produsele finite, semifabricatele şi lucrările (serviciile) cu caracter industrial destinate investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului intern productiv şi altor necesităţi ale economiei naţionale. Indicatorii valorici Volumul vânzărilor şi Volumul producţiei marfă în preţuri curente sunt indicatori specifici programului de producţie al întreprinderilor din economia de piaţă înalt dezvoltată. Programul de producţie al întreprinderilor industriale din Republica Moldova se mai evaluează incă cu un indicator valoric ca Valoarea producţiei 81

marfă în preţuri medii ale anului precedent care se calculează reieşind din preţul mediu anual calculat din datele anului precedent pentru fiecare produs, fără TVA şi accize. Acest preţ este utilizat pentru evaluarea valorii producţiei atît în anul de raport, cît şi în anul precedent. Indicatorul dat permite excluderea influenţei inflaţiei asupra volumului producţiei fabricate calculată în unităţi monetare.

Întrebări de recapitulare Numiţi cele cinci politici de bază ale marketingului mix pe care trebuie să le formuleze şi consecutiv să le promoveze orice întreprindere. Enumeraţi principiile de segmentare ale pieţii şi segmentele corespunzătoare, Enumeraţi ce trebuie să determine o întreprindere industrială inainte de a alege produsul care va fi scos pe piaţă şi care va corespunde doleanţelor consumatorilor pe un anumut segment de piaţă, Care sunt criteriile de ierarhezare a produselor întreprinderii şi cum acest lucru se efectuează? Daţi definiţia capacităţii de producţie şi numiţi indicatorii de evidenţă a ei, Prezentaţi relaţia de calcul a capacităţii de producţie medie anuală pentru întreprinderile care pe parcursul anului n-a avut loc mişcare de capacitate, Numiţi datele iniţiele care stau la baza determinării capacităţii de producţie. Prezentaţi metodele de determinare a capacităţii de producţie la început de an reieşind din sortimentul produs de întreprindere, Prezentaţi algoritmul de calcul al fondului efectiv de timp, Explicaţi esenţa economică a coeficientului de utilizare a capacităţii de producţie a întreprinderii, Daţi definiţia programului de producţie,

82

Numiţi principalii indicatori ai programului de producţie şi formularele în care se reflectă, Prezentaţi relaţia de calcul a volumului vânzărilor şi al producţiei marfă, Prin ce se deosebeşte producţia marfă de producţia marfă în preţuri comparabile?, Descifraţi conţinutul serviciilor cu character industrial.

83

CAPITOLUL 6 MIJLOCELE FIXE ALE ÎNTREPRINDERII 6.1. FONDURILE DE PRODUCŢIE – PARTE COMPONENTĂ A ACTIVELOR ÎNTREPRINDERII Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, mărime sau domeniu de activitate dispune de un anumit patrimoniu, care se creează la momentul fondării întreprinderii şi se modifică pe parcursul anilor de existenţă a acesteia. Ca categorie economică patrimoniul întreprinderii reprezintă fonduri de producţie, sau mijloace băneşti sub formă de mijloace de producţie şi obiecte de muncă. În dependenţă de modul de transpunere a valorii lor în procesul de producţie asupra costului producţiei fabricate, a duratei de rotaţie şi condiţiilor de renovare, fondurile de producţie se grupează în fonduri fixe (active pe termen lung) şi fonduri circulante (active circulante). În structura patrimoniului întreprinderii o pondere esenţială revine fondurilor fixe, utilizate nemijlocit pentru producerea bunirilor, prestarea serviciilor sau efectuarea lucrărilor. Fondurile fixe se divizează în două grupe: materiale şi nemateriale (fig 6.1) Fondurile fixe materiale şi nemateriale se reflectă în bilanţul contabil al îmtreprinderii în Capitolul 1 „Active pe termen lung”. Aceste resurse ale întreprinderii sunt similare nu numai prin faptul că au un rol important în activitatea întreprinderii, dar şi prin faptul că obiectele care se includ în componenţa fondurilor fixe au un termen de bună funcţionare îndelungat (mai mare de un an). Pe lângă similiarităţi, fondurile fixe materiale şi nemateriale sunt diferite din punct de vedere a medodelor de evidenţă, analiză şi influienţă asupra rezultateor financiare ale întreprinderii. 84

În cadrul întreprinderii industriale, atât fondurile fixe materiale cât şi cele nemateriale, se pot afla în două stări: în curs de execuţie sau în folosinţă.

Fonduri fixe

Fonduri fixe materiale (active materiale)

Fonduri fixe nemateriale (active nemateriale)

Active materiale în curs de execuţie

Active materiale aflate în folosinţă

Active materiale aflate în exploatare

Active materiale în curs de execuţie

Terenuri Mijloace fixe Resurse naturale

Fig. 6.1. Componenţa fondurilor fixe Fondurile fixe nemateriale (active nemateriale) includ: programe informaţionale, baze de date, licenzii, patente pentru utilizarea unor noii tehnologii, alte obiecte cu caracter de proprietate intelectuală, utilizarea cărora este limitată prin deţinearea anumitor drepturi. Atât componenţa cât şi mărimea activelor nemateriale diferă de la o întreprindere la alta. Important este de manţionat că ponderea lor în total active nemateriale este destul de mică. Activele nemateriale au o perioadă de bună funcţionare mai mare de un an, deaceea ele se amortizează, valoarea anuală a căreia se reflectă în costul producţiei marfă. Fondurile fixe cuprind trei grupiri: 85

Terenuri, Mijloace fixe, Resurse naturale. În structura activelor materiale pe termen lung, la o bună parte din întreprinderile indistriale din republică, ponderea terenurilor este neinsemnată sau este zero. Această situaţie se datorează faptului că la o mare parte din întreprinderi, care au fost create încă în perioada administrată, pămîntul pe care erau amplasate era proprietatea statului. În perioada de tranziţie la economia de piaţă statul a permis acestor întreprinderi să procure pământul pe care sunt amplasate într-o perioadă de zece ani. Unele întreprinderi au procurat pământul, iar altele care se aflau într-o situaţie financiară dificilă nu l-au procurat. Ponderea terenurilor în total active materiale nu este însemnată nici la întreprinderile noi create, care din start au procurat pământul pe care sunt amplasate. Unele întreprinderi ale industriei prelucrătoare au procurat pământ pe care au plantat livezi, vii sau cultivă materie primă pentru aşi asigura funcţionalitatea sau a diminua dependenţa de fermierii care furnizează materia primă agricolă. În ce priveste resursele naturale acestea pot avea o pondere esenţială doar la intreprinderile exactive, iar la intreprinderile industriale acestea lipsesc. Practic la toate întreprinderile industriale, mijloacele fixe ocupă ponderea cea mai semnificativă în total active materiale pe termen lung, deaceea este necesar de examinat mai aprofundat această categorie. 6.2. MIJLOACELE FIXE: COMPONENŢA ŞI STRUCTIRA Mijloacele fixe (MF) reprezintă mijloace de producţie, care participă de nenumărate ori în procesul de producţie, îşi transpun valoarea iniţială asupra costului producţiei fabricate treptat pe măsura uzurii şi nu-şi schimbă (sau îşi schimbă neesenţial) forma iniţială natural-materială.

86

Mijloacele fixe nemijlocit participă la procesul de producţie (maşini şi utilaje de lucru şi de putere) ori creează condiţii pentru efectuarea lui (clădiri, depozite, transport etc.). Conform standardului naţional de contabilitate nr.16 mijloacele fixe reprezintă active materiale (mijloace de muncă), preţul unitar al cărora depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie, planificate pentru utilizare mai mult de peste un an în activitatea de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, sau sunt destinate închirierii pentru scopuri administrative. Mijloacele fixe pot fi grupate după mai multe principii: A. În dependenţă de participarea la procesul de producţie mijloacele fixe se divizează în două categorii: Productive Neproductive. Această divizare este mai mult specifică perioadei de tranziţie. În economia de piaţă cu o tradiţie îndelungată această divizare practic lipseşte, deoarece în componenţa mijloacelor fixe ale întreprinderiloe industriale grupul de mijloace fixe neproductive nu există. Mijloacele fixe neproductive ţin să deservească sfera socială. Către ele se atârnă case de locuit, cămine, cantine, grădiniţe de copii, case de cultură, baze de odihnă, săli sportive etc. - obiecte de menire social culturală aflate la bilanţul întreprinderii şi întreţinute de către ea. Actualmente în Republica Moldova această grupă de mijloace fixe poate fi întâlnită preponderent la întreprinderile care au fost create în sistemul administrativ, sistem care punea foarte puternic responsabilitatea pentru sfera socială pe umerii întreprinderii. Trecerea la economia de piaţă a întrodus modificări în acest sens, accentuând că întreprinderea industrială trebuie să se concentreze pe afacerea de bază, iar sfera socială trebuie să fie în afara activităţii ei. Orice întreprindere poate atrage serviciile sociale pentru angajaţii săi din afară (outsorsing). În acest sens în anul 1997 a fost adoptată Hotărârea Nr. 477 din 26 mai „Cu privire la 87

măsurile stringente de restructurare şi redresare a situaţiei financiare a întreprinderilor industriale” conform căreia întreprinderile industriale trebuieau să predee obiectele de menire social-culturală la bilanţul administraţiei publice locale. O parte din aceste active cum ar fi grădiniţele de copii şi casele de odihnă au fost predate administraţiei publice locale în contul datoriilor pe care le acumulase întreprinderile la acel moment faţă de bugetul local. Căminele şi casele de locuit au fost privatizate de către locatari. Totuşi, acest proces s-a petrecut în republică anevoios, iar ca urmare multe din obiectele de menire social culturală nu-au fost predate la bilanţul autorităţilor publice locale, deaceea în prezent mai există întreprinderi care dispun de active neproductive. B. În dependenţă de destinaţie, funcţiile lor în procesul de producţie şi trăsăturile fizice mijloacele fixe productive se grupează în mijloace fixe active şi mijloace fixe pasive. Mijloacele fixe care nemijlocit participă la procesul de producţie se numesc mijloace fixe active, iar cele care nu participă nemijlocit la procesul de producţie, dar creează condiţii favorabile pentru petrecerea acestuia se numesc mijloace fixe pasive. Această divizare serveşte pentru determinarea structurii felurite a mijloacelor fixe. Foarte important este ca în structura mijloacelor fixe ale întreprinderii industriale să prevaleze ponderea mijloacelor fixe active. C. În dependenţă de termenul de bună funcţionare mijloacele fixe se grupează în următoarele grupe: clădiri, construcţii speciale, instalaţii de transmisie, maşini şi utilaje: 0 instalaţii şi echipamente de lucru, de forţă, de măsurare şi reglare, utilaje de laborator 1 calculatoare 2 alte maşini şi utilaje 88

Mijloace de transport Instrumente, inventar de producţie şi de uz casnic Plantaţii perene Cheltuielile capitale privind ameliorarea terenurilor Alte mijloace fixe. Această grupare a mijloacelor fixe stă la baza determinării cotei de uzură, care depinde nemijlocit de termenul de bună funcţionare. D. După termenul de exploatare. Gruparea mijloacelor fixe după termenul de exploatare, ca regulă, cuprinde următoarele grupe: mijloce fixe date în exploatare până la 5 ani în urmă, mijloce fixe cu un termen de exploatare între 510 ani, 11-20 ani, mai mult de 20 ani. Structura mijloacelor fixe după termenul de exploatare serveşte drept bază pentru analiza şi planificarea poroceselor de renovare a lor. Structura mijloacelor fixe reprezintă ponderea valorii fiecărei grupe în valoarea totală a acestora (fig 6.2.). Felurile de structuri ale mijloacelor fixe

Structura de vârstă

Ponderea MF ocupate însecţiileauxiliare

Ponderea MF îocupate nsecţiieldebază

Structura de producere

Ponderea suprafeţei deproducere

Ponderea grupelor de utilajtehnologicprogresiv

Structura calitativă

Ponderea diferitor grupe deutilajtehnologic

Ponderea MF pasive

Ponderea MF active

Structura felurită

Ponderea MF real expoatate Până la 5 ani 5-10 ani 10 -20 ani Peste 20 ani

89

Fig 6.2. Felurile de structuri ale mijloacelor fixe Este necesar de manţionat, că indicatorii de structură reprezintă baza principală pentru caracteristica mijloacelor fixe ale întreprinderii. 6.3. METODELE DE EVALUARE A MIJLOACELE FIXE Evaluarea mijloacelor fixe este una din principalele lor caracteristici. Importanţa evaluării mijloacelor fixe se explică prin faptul că acest indicator serveşte drept bază pentru planificarea mijloacelor fixe pe de o parte, iar pe de alta – pentru determinarea unor indicatori de performanţă a caticvităţii întreprinderii. Standardul naţional de contabilitate nr.16 prevede următoarele feluri de evaluare a mijloacelor fixe: Valoarea de intrare (valoarea de procurare sau valoarea istorică) (MFi). Valoarea de intrare a mijloacelor fixe (a oricărui alt activ pe termen lung) constă din valoarea de cumpărare, inclusiv taxele vamale şi taxele de import, impozitele pentru obiectele cumpărate, prevăzute de legiclaţie (P), cheltuielile de aducere a activului achiziţionat în starea de lucru pentru utilizarea prevăzută a lui. Cheltuielile de aducere a mijloacelor fixe în stare de lucru precum şi cele aferente achiziţionării acestora cuprind: Cheltuielile pentru pregătirea şantierului de construcţie (CH p)

Cheltuieli de transport şi achiuiţionare (CHt) Cheltuieli de montaj, instalare (CHm) Cheltuieli de salarizare a specialiştilor, de exemplu a arhitecţilor şi inginerilor (CHs). Astfel, valoarea de intrare a mijloacelor fixe se determină după relaţia: MFi = P + CHp + CHt + CHm + CHs

(6.1.)

90

Dacă procurarea mijloacelor fixe a fost efectuată din înprumuturi bancare, atunci în valoarea de intrare se includ şi dobânzile la împrumuturi. Valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înscrie în bilanţul contabil şi serveşte drept bază pentru calcularea uzurii şi altor indicatori economici. Avantajul acestei metode constă în simpitatea ei, deoarece componentele valoarii de intrare sunt uşor de determinat. Totodată această metodă dispune şi de anumite dezavantaje. Principalul dezavantaj constă într-aceea că valoarea dată nu reflectă garadul de uzură fizică şi morală a mijloacelor fixe. Acest neajuns se manifestă îndeosebi pe parcursul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe, atunci când valoarea reală a mijloacelor fixe nu corespunde valorii de intrare. Valoarea de bilanţ (MFb) Valoarea de bilanţ reprezintă suma cu care activele materiale pe termen lung, inclusiv mijloacele fixe sunt evaluate la data întocmirii bilanţului contabil. La mijloacele fixe aceasta este egală cu rvaloarea de intrare corectată sau reevaluată, diminuată cu uzura (epiizarea) acumulată (Ua). Valoarea de bilanţ se determină după relaţia: MFb = MFi −Ua

(6.2.)

Uzura acumulată se determină ca produsul dintre uzura anuală (Uan) a mijloacellor fixe şi termenul real de exploatare (T) după relaţia: Ua = Uan*T

(6.3.)

Valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe se reflectă în bilanţul contabil. Valoarea corectată a mijloacelor fixe (MFb)- reprezintă valoarea mijloacelor fixe determinată după efectuarea investiţiilor capitale ulterioare în cazul ameliorării stării mijloacelor fixe. Valoarea rămasă (MFr) sau valoarea de lichidare – reprezintă suma netă (valoarea bunurilor materiale utilizabile), pe care întreprinderea prevede să o obţină la expirarea duratei de utilizare a mijloacelor fixe.

91

Valoarea uzurabilă (MFu) – reprezintă valoarea de intrare a mijloacelor fixe, reflectată în rapoartele financiare, diminuată cu valoarea probabilă rămasă în momentul achiziţionării acestora. Valoarea uzurabilă se determină după relaţia: MFu = MFi − MFr

(6.4.)

Valoarea reevaluată – valoarea mijloacelor fixe determinată ca urmării a reevaluării acestora. Întreprinderea poate să aplice metoda alternativă de evaluare a mijloacelor fixe. Conform metodei alternative admisibile valoarea reevaluată reprezintă valoarea venelă a mijloacelor fixe diminuată cu suma respectivă a uzurii acumulate. După reevaluarea mijloacelor fixe acestea se reflectă in bilanţul contabil. Întreprinderea poate efectua regulat reevaluarea mijloacelor fixe pentru ca valoarea de bilanţ să nu difere substanţial de valoarea venală la data întocmirii bilanţului. Valarea venală - reprezintă suma cu care mijloacele fixear putea fi schimbate în procesul operaţiei comerciale între părţile îndependente. Cu alte cuvinte, este valoarea de piaţă determinată de cerere şi ofertă pentru tipul de mijloacele fixe dat. Dacă cererea pentru unele mijloace fixe lipseşte, evaluarea acestora se efectuează după valoarea de recuperare. Evidenţa mijloacelor fixe ale întreprinderilor industriale se efectuează în indicatori naturali şi valorici. Informaţia contabilă serveşte drept bază pentru planificarea, evaluarea şi analiza rezultatelor activităţii întreprinderii industriale, precum şi pentru determinarea componenţei şi structurii mijloacelor fixe. Pe parcursul anului, în orice întreprindere industrială, poate avea loc mişcarea mijloacelor fixe: scoaterea din uz a celor moral şi fizic ănvechite şi înlocuirea cu altele noi. În astfel de cazuri, un indicator important de evidenţă a mijloacelor fixe este valoarea medie anuală care se determină după relaţia: MFma = MFinan −MFli * (12 − M ) /12 +MFnj * M /12 12

12

i =1

j =1

(6.5.)

unde: MFma – valoarea medie anuală a mijloacelr fixe, lei 92

Mf in an – valoarea mijloacelor fixe la început de an, lei MFli – valoarea mijloacelor fixe lichidate în luna i a anului curent, lei MFnj – valoarea mijloacelor fixe întroduse în luna j a anului curent, lei

M – numărul de luni depline de utilizare a mijloacelor fixe în anul curent. 6.4.

UZURA MIJLOACELOR FIXE ŞI METODELE DE COMPENSARE

O particularitate importantă a mijloacelor fixe este participarea lor de nenumărate ori la procesul de producţie. Totuşi, durata de funcţionare utilă este limitată de apariţia diferitor feliri de uzură. Uzura fizică (materială) caracterizează pierderea valorii mijloacelor fixe şi reducerea îndicatorilor tehnico-economici: reducerea productivităţii, scăderea calităţii producţiei fabricate, creşterea cheltuielilor cu menţinerea mijloacelor fixe în funcţiune. Uzura fizică îmbracă două forme: prima formă reprezintă uzura de exploatare – apare datorită utilizării mijloacelor fixe în procesul de producţie. A doua formă a uzurii fizice este uzura naturală- apare sub influienţa factorilor mediului ambiant. Gradul uzurii fizice depinde de intensitatea şi durata de exploatare a mijloacelor fixe, calitatea lor, durata de lucru, condiţiile de utilizare, calitatea şi respectarea mentenanţei, calificarea personalului de deservire ş.a. Pentru determinarea gradului de uzură pot fi utilizate două metode: starea tehnică evaluată de exprţi tehnici în baza determinării procentului de uzură fizică a mijloacelor fixe şi durata de funcţionare utilă. Modul de determinare a duratei de funcţionare utilă a mijloacelor fixe este reglementat de standardul naţional de contabilkitate nr.16. Conform prevederilor standardului naţional nr.16 durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe este determinată de întreprindere în mod îndependent la momentul 93

schiziţionării lor, ţinând cont de experienţa de lucru cu asemenea mijloace fixe, starea lor reală în perioada curentă, necesitatea efectuţrii reparaţiei şi intreţinerii mijloacelor fixe, tendinţele actuale de dezvoltare în domeniul tehnologic. Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe uzurabile la întreprindere poate fi mai scăzută decât durata fizică de serviciu. Durata fizică de serviciu este perioada calculată pentru uzura fizică a mijloacelor fixe, inclusiv perioada până devine inutilizabil. Gradul de uzură se determină după coeficientul de uzură fizică. Kuf = (Ua / MFi) *100

(6.6.)

unde: Kuf – gradul (coeficientul) de uzură fizică Ua – valoarea uzurii acumulate pe întreaga perioadă de exploatare, lei MFi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei. Pentru mijloacele fixe ale căror durată fizică de serviciu este sub durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere gradul de uzură fizică se determină după relaţia: Kuf = (Tfs / Tfu ) *100

(6.7.)

unde: Tfs – durata fizică de serviciu Tfu– durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere. Gradul de uzură fizică pentru mijloacele fixe ale căror durata fizică de serviciu a depăşit durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere se determină după relaţia: Kuf = (Tfs / Tfu + Tr ) *100

(6.8.)

unde: Tr – durata de funcţionare utilă posibil rămasă peste durata fizică de serviciu. Pentru evaluarea economică a nivelului tehnic al masinilor şi utilajelor precum şi planificarea renovării lor este necesar de determinat concomitent cu uzura fizică şi alte feluri de uzură: morală, socială, ecologică.

94

Uzura morală este determinată de necesitatea renovării mijloacelor fixe înainte de expirarea duratei de funcţionare utilă. Ea poate fi de două grade. Uzura morală de primul grad apare datorită scimbării tehnologiei producţiei sau perfecţionării acesteia, modificarea cererii pieţii la produsele fabricate, precum şi în urma restricţiilor juridice. Ca rezultat al uzurii morale de primul grad mijloacele fixe procuarte anterior pierd din valoarea lor. Gradul de uzură morală în acest caz poate fi determinat după relaţia: Kum = (MFi − MFr ) / MFr

(6.9.)

unde: Kum – gradul de uzură morală de gradul unu, MF i

- valiarea de intrare a mijloacelor fixe, lei, MF r

– valoarea de renovare a mijloacelor fixe, lei. Uzura morală de gradul doi constă în degradarea valorii maşinilor şi utilajului drept urmare a inovaţiilor, care generează apariţia unor mijloace fixe mai productive, cu dotare energetică mai redusă, dar care asigură calitate mai înaltă. Exploatarea mijloacelor fixe moral învechite devine ineficientă, ceea ce condiţionează lichidarea lor înainte de expirarea duratei de funcţionare utilă. Uzura socială a mijloacelor fixe apare când mijloacele fixe utilizate nu asigură condiţiile de muncă înaintate (multă muncă manuală, zgomot înalt, cauzarea unor boli profesionale ş.a.). Uzura ecologică apare când mijloacele fixe utilizate nu corespund cerinţelor ecologice înaintate (poluare a mediului ambiant). Uzura fizică şi morală a mijloacelor fixe poate fi înlăturată cu ajutorul reparaţiei sau prin înlocuirea cu altele noi. Asigurarea capacităţii de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga durată de funcţionare utilă se efectuează cu ajutorul mentenanţei. Mentenanţa mijloacelor fixe cuprinde atât deservirea tehnică a mijloacelor fixe, cât şi reparaţia lor. Deservirea tehnică se efectuează până la apariţia uzurii fizice şi reprezintă un complex de măsuri îndreptate spre asigurarea bunii funcţionări a mijloacelor fixe în perioadele de timp între reparaţiile planificate. Deservirea tehnică include 95

reglamentări, curăţiri, lubrifierea şi înlăturarea unor defecte neînsemnate ale mijloacelor fixe zilnic. Reparaţia – reprezintă un complecs de activităţi efectuate la anumite intervale de timp şi îndreptate spre înlăturarea uzurii fizice cu scopul de a asigura capacitatea de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga durată de funcţionare utilă. Se deosebesc următoarele feluri de reparaţii: curente, medii şi capitale. Reparaţia curentă cuprinde schimbare unor detalii a mijloacelor fixe cu o durată scurtă de timp. Reparaţia se efectuează fără a stopa lucrul utilajului pentru o perioadă îndelungată de timp. Se efectuează de către operatorii care lucrează la unităţile date de utilaj sau de către lucrătorii care le deservesc. Reparaţia medie se efectuează fară a demonta utilajul de la locul de lucru, dar cuprinde lucrări complicate, legate de dezasamblarea utilajului, schimbarea pieselor şi detaliilor uzate şi reglarea lui. Acest fel de reparaţie se îndeplineşte de către personalul tehnic responsabil de raparaţii. Reparaţia capitală este cel mai complicat fel de reparaţie şi se efectuează la intervale de timp îndelungate. Ea are drept scop menţinerea mijloacelor fixe în stare de lucru normală sau mărirea duratei de funcţionare utilă în comparaţie cu durata stabilită la constatarea iniţială. Standardul naţional de contabilitate nr.16 prevede trecerea cheltuielilor cu reparaţia capitală a mijloacelor fixe la consumuri sau cheltuieli ale perioadei dacă în urma reparaţiei capitale nu a crescut productivitatea sau durata de funcţionare utilă a acestora. După cum arată practica adeseori aceşti paramentri nu se modifică în urma reparaţiei capitale a utilajului, fapt care impune trecerea cheltuielilor cu reparaţia capitală la consumuri şi reflectarea lor în cost. Cheltuielile cu reparaţia capitală sunt considerabile, deoarece implică renovarea intregii părţi lucrative a utilajului, asamblarea ei, reglarea şi incercarea. După reparaţia capitală utilajul arată ca nou, dar nivelul lui de eficienţa rămâne mult sub nivelul utilajului modern. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, reparaţia capitală a utilajului nu este

96

întemeiată. Cu toate acestea, multe din întreprinderile industriale din republică încă continuă să cheltuie sume enorme pentru reparaţia capitală a utilajului. În fig.6.3. este prezentat circuitul mijloacelor fixe în cazul efectuării reparaţiei lor. Reparaţie

Mijloace fixe

Exploatare

Uzură fizică

Cheltuieli cu reparaţia

Reparaţie

Cheltuieli cu reparaţia Cost de producţie

Reflectare în

Preţ Profit

Incasare din comercializare

Cost de producţie

Fig. 6.3. Circuitul mijloacelor fixe în cazul reparaţiilor Actualmente, cu scopul de a nu încuraja efectuarea reparaţiilor capitale a utilajului, care din punct de vedere economic nu sunt eficiente, cheltuielile pentru aceste scopuri sunt reglementate prin stabilirea unui plafon în mărime de 10% din valoarea mijloacelor fixe, calculată după o metodă specială. Suma cheltuielilor efective pentru reparaţia mijloacelor fixe care depăşeşte plafonul stabilit se impozitează cu taxa impozitului pe venit a persoanelor juridice. Pentru compensarea deprecierii fizice totale sau a deprecierii morale se calculează şi se reflectă în cost uzura mijloacelor fixe. În fig. 6.4. este prezentat circuitul mijloacelor fixe în cazul calculării uzurii.

97

Renovare

Mijloace fixe

Exploatare

Calcularea uzurii Reflectare în

Uzura

Cost de producţie

Profit

Cost de producţie

Preţ

Comercializare

Fig.6.4. Circuitul mijloacelor fixe în cazul renovării În procesul de utilizare a mijloacelor fixe întreprinderea calculează uzura acestora care se reflectă în costul producţiei fabricate. După comercializarea produsului întreprinderea incasează un preţ care pe lingă cost mai generează şi profit. Valoarea uzurii care a fost reflectată în cost are o destinaţie anumită – serveşte drept sursă pentru renovarea mijloacelor fixe. Deasemenea o parte sau tot profitul rămas la dispoziţia întreprinderii poate fi alocat de către întreprindere la finaţarea renovării mijoacelor fixe. Cu scopul de a stimula întreprinderile să efectueze renovarea mijloacelor fixe, la iniţiativa Preşedintelui republicii, de la 01.01.2008 tot profitul rămas la dispoziţia întreprinderii şi îndreptat la renovare este scutit de impozit. Astfel, la etapa actuală sunt folosite diferite pârgii economice pentru a stopa pe de o parte cheltuirea ineficientă pentru raparaţii capitale pe de o parte, iar pe de alta, de a stimula renovarea tehnică, care permite sporirea eficienţii. 6.5.

METODE DE CALCULARE A UZURII

Conform standardului naţional de contabilitate nr.16 la calcularea uzurii mijloacelor fixe pot fi aplicate diverse metode: metoda casării liniare, metoda 98

soldului degresiv, metoda degresivă cu rată descrescătoare (metoda sumei cifrelor) şi proporţional volumului produselor (serviciilor). A. Metoda casării liniare Conform acestei metode valoarea anuală a uzurii se determină după relaţia: Uan = (MFi + CHd − MFr) / Tfu

(6.10.)

unde: Uan –valoarea uzurii anuale, lei MF i - valiarea de intrare a mijloacelor fixe, lei, MFr – valoarea rămasă sau valoarea de lichidare, lei Chd – cheltuielile de demontare (lichidare), lei Tfu– durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere. Presupunem că valoarea de intrare a unui mijloc fix este de 20300 lei. Durata de funcţionare utilă a fost determinată de întreprindere la nivel de 4 ani, iar valoarea de lichidare în mărime de 300 lei. Uzura anuală se va repartiza în felul următor: Anul

Determinarea uzurii

Uzura anuală, lei

Uzura acumulată, lei

1

20300 - 300 : 4

5000

5000

2

20300 - 300 : 4

5000

10000

3

20300 - 300 : 4

5000

15000

4

20300 - 300 : 4

5000

20000

În cazul când mijlocul fix a fost dat în exploatare pe parcursul anului, uzura se va calcula pentru întreaga durată de funcţionare utilă, începând cu luna dării în exploatare. Spre exemplu, darea în exploatare s-a produs la 30 iulie 2007. Uzura va fi calculată pe durata de funcţionare utilă în felul următor:

99

Anul

Determinarea uzurii

Uzura anuală, lei

Uzura acumulată, lei

2007

5000:12*5

2083

2083

2008

20300 - 300 : 4

5000

7083

2009

20300 - 300 : 4

5000

12083

2010

20300 - 300 : 4

5000

17083

2011

5000:12*7

2917

20000

În cazul în care valoarea de lichidare nu se determină, iar cheltuielile de demontare sunt minime, valoarea uzurii anuale se determină ca raportul dintre valoarea de intrare a mijlocului fix la durate de funcţionare utilă. Deoarece intreprinderea are dreprul desinestătător să determine durata de funcţionare utilă, rezultă că ea poate determina şi cota anuală a uzurii pentru fiecare grup de mijloace fixe conform relaţiei: Can = (MFi + CHd − MFr ) / Tfu * MFi *100%

(6.11.)

unde: Can – cota anuală a uzurii, %. Atunci când cota anuală a uzurii este cunoscută, iar pe parcursul anului are loc mişcarea mijloacelor fixe, valoarea anuală a uzurii se determină după relaţia: Uan = MFma * Can /100

(6.12.)

unde: MFma – valoarea medie anuală a mijoacelor fixe, lei Metoda soldului degresiv Conform acestei metode uzura anuală se determină reieşind dintr-o cotă anuală a uzurii stabilă şi valoarea de bilanţ, care reprezintă o valoare degresivă: Uan = MFb * Can /100

(6.13.)

unde: MFb – valoarea de bilanţ a mijoacelor fixe, lei Pentru a eximplifica această metodă au fost utilizate datele din exemplul de mai sus şi o cotă anuală de uzură de 40%. Rezultatele calculului uzurii anuale şi valoarea acumulată a uzurii în baza utilizării metodei soldului degresiv sunt prezentate mai jos: 100

Anul

Determinarea uzurii

Uzura anuală, lei

Uzura acumulată, lei

1

(20300 – 300)*0,4

8000

8000

2

(20300–300-8000)*0,4

4800

12800

3

(20300-300-

2880

15680

1728

17408

12800)*0,4 4

(20300-30015680)*0,4

După cum se observă din datele prezentate în tabelul de mai sus, utilizarea metodei soldului degresiv permite întreprinderii să acumuleze cca. 2/3 din valoarea de intrare a mijloacelor fixe în primii trei ani. Această metodă în comparaţie cu metoda precedentă este considerată metodă accelerată de acumulare a uzurii. Metoda degresivă cu rată descrescătoare (metoda sumei cifrelor) Această metodă este similară cu metoda precedentă, dar în loc de cota uzurii anuale se utilizează suma cifrelor anilor duratei de funcţionare utilă. Suma cufrelor anilor duratei de funcţionare utilă constituie 10 (1+2+3+4). Utilizând datele iniţiale precedente în tabelul de mai jos este prezentată metoda de determinare a uzurii anuale conform metodei degresive cu rată descrescătoare. Anul

Determinarea uzurii

Uzura anuală, lei

Uzura acumulată, lei

1

(20300 – 300)*4/10

8000

8000

2

(20300–300)*3/10

6000

14000

3

(20300-300)*2/10

4000

18000

4

(20300-300)*1/10

2000

20000

Această metodă deasemenea este considerată o metodă accelerată de acumulare a uzurii. Metoda productivităţii sau proporţional volumului produselor

101

Această metodă prevede determinarea uzurii în baza productivităţii nu a duratei de funcţionare utilă. Spre exemplu, valoarea de intrare a unui automobil constituie 120000 lei. Distanţa totală de parcurs – 160000 km. Valoarea uzurii anuale calculată conform metodei date este prezentată mai jos: Anul

Distanţa parcursă, km

Determinarea uzurii

Uzura annuală, lei

1

30000

120000*30000/160000

22500

2

25000

120000*25000/160000

18750

ş.a.m.d. După cum se observă

din calculele prezentate mai sus, metodele

accelerate de calculare a uzurii permit întreprinderii să acumuleze într-o perioadă mai scurtă mijloacele financiare pentru renovarea mijloacelor fixe. Ca regulă, metodele accelerate permit întreprinderii în primii trei-patru ani să acumuleze cca. 2/3 din valoarea iniţială. Întoarcerea mai accelerată a sumelor cheltuite cu procurarea mijloacelor fixe îi permite întreprinderii să ţină cont de uzura morală a mijloacelor fixe şi să o înlătureze mai repede. 6.6.

INDICATORII DE UTULIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR FIXE

Orice întreprindere are drept scop principal maximizarea profitului, fapt care nu poate avea loc fără utilizarea cât mai eficientă a resurselor utilizate de către ea. Mijloacele fixe reprezintă unele din cele mai costisitoare resurse ale întreprinderii, de aceea este foarte important ca gradul de utilizare eficientă a acestora să fie cât mai înalt. Acesta poate fi asigurată numai dacă întreprinderea va măsura şi monotoriza permanent indicatorii de utilizare eficientă a mijloacelor fixe. Eficienta utilizării mijloacelor fixe poate fi determinată în baza mai multor indicatori, care pot fi grupaţi în felul următor: 102

Indicatori, care caracterizează gradul de utilizare eficientă a mijloacelor fixe la general. Către astfel de indicatori se atârnă: a. Randamentul mijloacelor fixe (numărul de rotaţii). Se determină acest indicator după relaţia: R =VV / MFma

(6.14.)

unde: R – randamentul mijloacelor fixe, lei la 1 leu vânzări – vânzări nete în perioada data, lei MFma – valoarea medie anuală a mijoacelor fixe în perioada dată, lei. Indicatorul dat reflectă câţi lei vânzări revin la fiecare leu de mijloace fixe implicate în activitatea de bază a întreprinderii sau câte rotaţii au efectuat mijloacele fixe pe parcursul perioadei de referinţă. Dotarea cu mijloace fixe Acest indicator este opus randamentului mijloacelor fixe şi se determină după relaţia: D = MFma / VV

(6.15.)

unde: D – gradul de dotare a întreprinderii cu mijloace fixe mijloacelor fixe, lei la 1 leu vânzări. Reflectă câţi lei mijloace fixe au foat implicate în activitatea intreprinderii pentru a obţine un leu vânzări. Rentabilitatea activelor (rentabilitatea economică) Reflectă gradil de utilizare eficientă a tuturoe activelr întreprinderii, parte a cărorara sunt şi mijloacele fixe. Este unul din indicatorii care caracterizează eficienţa activităţii întreprinderii la general. Indicatori, care caracterizează gradul de utilizare eficientă a părţii active a mijloacelor fixe. Din această grupă pot fi menţionaţi următorii indicatori: Coeficientul de utilizare intensivă a utilajului Caracterizează gradul de utilizare a utilajului într-o unitate de timp sau după productivitate. Cu cât volumul de producţie fabricată într-o oră, zi, lună 103

ş.a.m.d. este mai mare, cu atât mai intensiv se utilizează acesta. Acest coeficient se determină după relaţia: Ki = VPplVP max

(6.16.)

unde: Ki – coeficientul de utilizare intensivă a utilajului VPpl – volumul de producţieî planificat în unităţi naturale într-o unitate de timp VPmax – volumul de producţieî maxim posibil în unităţi naturale într-o unitate de timp. Coeficientul de utilizare extensivă a utilajului Caracterizează gradul de utilizare a utilajului în timp. Acest coeficient se determină după relaţia: Ke = TeflTpl

(6.17.)

unde: Ke – coeficientul de utilizare extensivă a utilajului Tef – timpul efectiv de lucru a utilajului în perioada analizată, ore Tpl – timpul planificat de lucru a utilajului în perioada analizată.

Coeficientul integral de utilizare a utilajului Acest indicator reflectă gradul de utilizare a utilajului atât după productivitate cât şi în timp. Se determină după relaţia: Kin = Ki * Ke

(6.18.)

unde: Kin – coeficientul integral de utilizare a utilajului

Exemplu: O sectie dispune de 6 unităţi de utilaj. Fondul de timp planificat de lucru al utilajului într-o lună constituie 1029,6 ore (22 zile lucrătoare intr-un scimb a câte 7,8 ore). Fondul real de timp de lucru al utilajului a constituit 976,8 ore. Rezultă că coeficientul de utilizare extensivă a utilajului constituie 976,8:1029,6=0,95. Productivitatea fiecărei unităţi de utilaj constituie 60 unităţi de produs în oră. Volumul de producţie planificat este de 2808 unităţi (60*6*7,8), iar

104

volumul de producţie efectiv – 2464 unităţi. Coeficientul de utilizare intensivă constituie 0,88 (2464:2808). Coeficientul integral de utilizare a utilajului (după productivitate şi în timp) constituie 0,84 (0,95*0,88). Indicatori care caracterizează eficienţa utilizării părţii pasive a mijloacelor fixe.

Principalii

dintre

aceşti

indicatori

sunt

indicatorii

care

caracterizează gradul de eficienţă a utilizării suprafeţei de producere a întreprinderii. Volumul de producţie la 1 m2 de suprafaţă Acest indicator se determină după relaţia: Ks = VPeflS

(6.19.)

unde: Ks – coeficientul de utilizare a suprafeţei de producere VPef – volumul de producţie efectiv, lei S – suprafaţa de producere a întreprinderii. Pentru a asigura un grad înalt de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe foarte important este ca întreprinderea permanent să măsoare şi să monitoritzeze indicatorii mai sus menţionaţi. Numai în baza dinamicii acestor indicatori se va putea conclude asupra nivelului de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe. Monitorizarea acestor indicatori trebuie efectuată atât la nivel de întreprindere, cât şi la nivel de secţii, astfel vor putea fi depistate rezervele şi căile de imbunătăţire a eficienţii mijloacelor fixe. În figura 6.5 sunt sistemetizate principalele direcţii de sporire a eficienţii mijloacelor fixe. Direcţiile de sporire a eficienţei mijloacelor fixe se selectează reieşind din resursele financiare de care dispune întreprinderea şi termenul de realizare a acestora. După cum se observă din figura 6.5 sporirea eficienţei mijloacelor fixe necesită intervenţii atât cantitative (modificarea mărimii mijloacelor fixe) cât şi calitative (modificarea structurii lor, a procesului de utilizare, precum şi a modului de întreţinere şi reparare). În dependenţă de de obiectul de intervenţie eficienţa mijloacelor fixe poate fi asigurată cu diferite 105

mărimi ale investiţiilor capitale. În procesul de selectare a direcţiei de sporire a eficienţei mijloacelor fixe este necesar de comparat nivelul rezultatelor cu nivelul cheltuielilor. mai detaliat metodele de evaluare a eficienţii investiţiilor capitale vor fi descrise în capitolul 7. Îmbunătăţirea indicagtorilor de utilizare eficientă a mijloacelor fixe poate fi asigurară şi prin intermediul sporirii nivelului tehnic al producţiei fabricate şi reducerea consumului specific de materiale, reducerea manoperei ş.a.

106

Căile de sporire a eficieţei mijloacelor fixe

Înnoirea şi îmbunătăţirea componenţei şi structirii mijloacelor fixe

Sporirea eficienţei utilizării mijloacelor fixe existente în întreprindere

Întoducerea tehnicii noi performante

Perfecţionarea organizării producerii şi a muncii

Întroducerea utilajelor care vor permite efectuarea unor unor procese tehnologice absolut noi

Darea oportună în exploatare a mijloacelor fixe noi şi a noilor capacităţi de producţie

Crearea unei strusturi eficiente a parcului de utilaj

Reducerea termenului de dare în exploatare a utilajului datorită perfecţionării proceselor pregătitoare

Îmbunătăţirea proceselor de întreţinere şi mentenanţă a mijloacelor fixe

Îmbunătăţirea calităţii şi reducerea termenului de reparaţie

Îmbunătăţirea deservirii tehnice şi a modului de întreţinere a mijloacelor fixe

Reconstruirea întreprinderilor existente Sporirea coeficientului de utilizare a mijloacelor fixe Modernizarea utilaului tehnologic existent

Amplasarea optimă a utilajului în spaţiu Mecanizarea complexă şi automatizarea proceselor de producţie

Întroducerea metodelor de grup de prelucrare a articolelor

Fig. 6.5 Direcţiile de sporire a eficienţei mijloacelor fixe 107

6.7.

REPRODUCEREA MIJLOACELOR FIXE

După expirarea duratei utile de funcţionare a mijloacelor fixe sau după aparitia uzurii morale mijloacele fixe trebuiesc renovate. Principala metodă de renovare a mijloacelor fixe este construcţia capitală. Construcţia capitală reprezintă un set de lucrări care cuprind construirea de noi întreprinderi, reconstruirea, lărgirea sau reutilarea tehnică a întreprinderilor în funcţiune. Construirea unei întreprinderi noi se efectuează în baza elaborării, coordonării şi aprobării în toate instanţele prevăzute de legislaţia în vigoare a unui proect nou (în original) pentru construirea secţiilor de bază, auxiliare, de deservire şi a infrastructurii de producere, care se vor construi pe terenul special procurat sau eliberat în aceste scopuri. Lărgirea unei întreprinderi presupune construirea unor secţii noi în baza modificărilor la proiectul original al întreprinderii cu scopul de a mări capacitatea de producţie existentă. Lărgirea întreprinderii ca regulă implică modificarea tuturoe secţiilor întreprinderii: de bază, auxiliare, de deservire precum şi infrastructura de producere. Reconstruirea întreprinderii presupune efectuarea unor modificări a secţiilor de producere existente îndreptate la modernizarea producerii, sporirea nivelului tehnic şi organizatoric în baza întroducerii anumitor inovări atât cu caracter tehnic, cât şi tehnologic care ar asigura sporirea calităţii şi diversificarea producţiei. Se efectuează în baza unui proiect complex de reconstruire a întreprinderii cu scopul de a spori capacitatea de producţie existentă. Reutilarea tehnică reprezintă un complex de măsuri de sporire a nivelului tehnic a secţiilor (de bază, auxiliare şi de deservire) şi sectoarelor de producere în baza introducerii unor noi tehnolofii sau a tehnicii noi performante. Scopul principal al 108

reutilării tehnice constă în sporirea gradului de utilizare intensivă a utilajului existent, sporirea capacităţilor de producţie şi a indicatorilor de performanţă ai întreprinderii. Diferenţa dintre reconstruirea şi reutilarea tehnică a unei întreprinderi constă în volumul de lucrări de construcţie şi montaj necesar de executat. Volumul lucrărilor de construcţie şi montaj la reconstruirea unei întreprinderi alcătuieşte 50-60% din volumul investiţiilor capitale, pe când la reutilarea tehnică – doar 8-10%. În economia de piaţă toate lucrările de construcţie capitală se îndeplinesc de către companii specializate, contractate din afară special pentru îndeplinirea lucrărilor de acest gen. Astăzi la unele întreprinderi din republică, în special care au fost înfiinţate în economia administrată, aceste lucrări se indeplinesc cu forţe proprii (de către sectoarele de construcţie). O astfel de situaţie generează anumite dezavantaje legate, în primul rând, de calitatea joasă a lucrărilor de construcţie şi montaj. Pentru efectuarea lucrărilor de construcţie capitală sunt necesare mijloace băneşti numite investiţii capitale. Sursele de finanţare a investiţiilor capitale depind de forma de proprietate a întreprinderii şi felul de lucrări necesar de efectuat. Investiţiile capitale destinate construirii noilor întreprinderi sunt finanţate din sursele proprii ale fondatorilor întreprinderii. Drept fondator poate fi: Statul – în cazul construirii întreprinderilor de stat. Drept sursă fe finanţare surveşte bugetul republican; Proprietarul (persoană fizică sau juridică) - încazul construirii intreprinderilor private. Investiţiile capitale destinate lărgirii, reconstruirii sau reutilării tehnice a întreprinderilor existente, indifirent de forma de proprietate, pot fi finanţate din: surse proprii - uzura acumulată şi profitul rămas la dispoziţia întreprinderii; surse atrase – credite bancare pe termen lung, investiţii locale sau străine.

109

Întrebări de recapitulare Numiţi părţile componente ale fondurilor de producţie Prezentaţi componenţa fondurilor fixe Explicaţi esenţa economică a mijloacelor fixe Enumeraţi principiile de grupare a mijloacelor fixe Cum se grupează mijloace fixe în dependenţă de termenul de bună funcţionare Numiţi principalele forme de efaluare a mijloacelor fixe şi explicaţi esenţa lor economică Ce reprezintă uzura fizică şi uzura morală a mijloacelor fixe? Cum se determină gradul de uzură al mijloacelor fixe? Ce reprezintă mentenanţa mijloacelor fixe şi care este structura ei? Numiţi metodele de calculare a uzurii mijloacelor fixe şi explicaţi prin ce ele se deosebesc Cu ajutorul căror indicatori poate fi evaluat gradul de utilizare eficientă a mijloacelor fixe? Care-i rolul măsurării şi monitorizării indicatorilor de utilizare eficientă a mijloacelor fixe? Ce reprezintă reproducerea mijloacelor fixe? Numiţi metodele de construcţie capitală şi daţi caracteristica lor.

110

CAPITOLUL 7 ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ A ÎNTREPRINDERII 7.1. CONCEPTUL DE INVESTIŢIE ŞI ROLUL EI LA DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII Investiţiile sunt esenţiale în evoluţia oricărei întreprinderi, deoarece prin intermediul lor se asigură crearea, consolidarea, regenerarea (prin înlocuirea echipamentelor uzate fizic şi moral), îmbunătăţirea (prin modernizare, perfecţionări tehnice şi tehnologice) şi creşterea patrimoniulu întreprinderii. Deşi a devenit un termen destul de des utilizat în vorbirea curentă conceptul de investiţie are un conţinut mult mai complex decât pare dintr-o analiză succintă. Investiţii (de la cuvântul englez investment) înseamnă din punct de vedere lingvistic o alocare, plasare, dotare. Totuşi, actualmente acest termen este tractat de către specialiştii în domeniu într-un sens mult mai larg. Astfel, Peumans consideră că a investi inseamnă a dobândi bunuri concrete, a plăti un cost actual pentru a putea obţine încasări în viitor, adică a schimba o certitudine în favoarea unei speranţe repartizată în timp. P. Masse consieră că a investi, sub formă generală, înseamnă a sacrifica un capital în vederea unor speranţe mai mult sau mai puţin îndepărtate. În opinia lui F. Aftalion, a investi înseamnă a renunţa la sume băneşti lichide în favoarea speranţei realirării unor venituri viitoare, distribuite în timp. La J. M. Keynes, investiţiile sunt definite ca adaos curent la valoarea echipamentelor de producţie, adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective. După cum subliniază diferiţi savanţi, prin investiţie se înţelege „o acţiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa că în viitor se vor incasa sume

111

mai mari de bani sau se vor obţine alte beneficii” sau „orice utilizare a unui activ în calitate de capital în scopul realizării de eficienţă economică şi de de profit”. Conceptul de investiţie implică sensuri şi abordări variate. Datorită tocmai complexităţii acestui concept noţiunea de investiţie este abordată din punct de vedere a gradului de cuprindere sub două aspecte: un înţeles „larg” şi altul „restrâns”. În sens larg, noţiunea de investiţie cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de fonduri de la care se anticipează că se vor obţine venituri viitoare. Investiţia într-o astfel de abordare reprezintă o plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, într-un proiect sau operaţie pentru a crea un spor de avuţie la nivelul întreprinderii. Iar în sens restrâns, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor datorită cărora se achiziţionează noi fonduri fixe, productive şi neproductive, se înlocuiesc mijloacele fixe uzate, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilează bunurile materiale deja existente în întreprindere. O asemenea definiţie o găsim în dicţionarele explicative, în diverse lucrări şi monografii de specialitate în care investiţiile de capital sunt tratate ca un suport material al creşterii economice şi al dezvoltării social culturale a unei întreprinderi. Deasemenea, în funcţie de timp, noţiunea de investiţie a fost privită şi tratată în mod diferit. Trecerea la o noua formă de conducere bazată pe principiile economiei de piaţă implică o schimbare a opticii privind noţiunea de investiţie, determinată de elementele specifice ale acesteia cum ar fi: mărimea cererii şi ofertei pe piaţă, viteza circulaţiei capitalului, lupta de concurenţă, mărimea profitul aşteptat etc. În aceste condiţii, problematica investiţiilor este abordată de la sursa ce acoperă cheltuielile respective. Astfel, investiţiile sunt înţelese ca reprezentând partea din venit destinată pentru formarea capitalului. Putem spune că investiţiile reprezintă un adaos la capital sau la patrimoniul existent, prin utilizarea unei părţi a economiilor obţinute din activitatea curentă. 112

Dar indiferent cum abordăm conceptul de investiţie: în sens larg sau restrâns precum şi al diversităţii de noţiuni şi opinii formulate se desprind totuşi câteva trăsături comune ce prezintă interes: Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau dimpotrivă plasamentele în acţiuni, obligaţiuni sau alte hârtii de valoare. Orice investiţie înseamnă efort, sub mai multe aspecte (material, financiar, uman), dar în urma cărora se scontează efecte diverse, multiplicatoare, cel mai des sub forma unui spor de profit, a cărui realizare rămâne incertă. Orice investiţie implică renunţarea temporară, dar certă a unor resurse curente al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete viitoare. Creşterea economica a oricărei întreprinderi este rezultatul modificării cantitative şi calitative a factorilor de producţie, care nu se poate realiza decât prin intermediul investiţiilor de capital, deoarece numai ele pot asigura suplimentarea factorilor folosiţi (aspectul cantitativ) şi / sau creşterea eficienţei utilizării acestora (aspectul calitativ). Din această cauză se considera că investiţiile sunt suportul material al oricărei creşteri economice. În ansamblul factorilor de care depind creşterea şi dezvoltarea economică a întreprinderii, investiţiile ocupa un rol deosebit de important. Se poate afirma că legatura dintre investiţii şi creşterea economica a întreprinderii este ambivalenta: pe de o parte, investitiile influenţeaza creşterea economică prin volumul lor; pe de alta parte, creşterea economică este influenţata de calitatea investiţiilor realizate, aspect ce se reflectă în eficienţa economică a investiţiilor. În condiţiile în care resursele de care dispune întreprinderea sunt limitate iar nevoile sunt într-un proces continuu de diversificare, investiţiile trebuie orientate în special pentru creşterea contribuţiei factorilor calitativi (în detrimentul celor 113

cantitativi), deoarece astfel se pot obţine rezultate superioare cu acelaşi volum de efort depus (resurse consumate). Investiţiile reprezinta cel mai important stimul în orice activitate economică. În cadrul economiei întreprinderii, investiţiile constituie elementul fundamental care iniţiază şi dezvoltă orice activitate umana. De altfel, numeroşi savanţi considera că investiţiile reprezinta ceea ce este motorul pentru un sistem activ. Mai mult decât atât, investiţiile joaca un dublu rol în cadrul întreprinderii: pe de o parte, ele sunt generatoare de noi bunuri si servicii, contribuind la creşterea ofertei pe piata. Prin intermediul agenţilor economici sunt declanşate proiecte de investiţii, în scopul sporirii ofertei de bunuri şi/sau servicii prin creşterea capacitaţii lor productive şi realizarea de venituri suplimentare; pe de alta parte, investiţiile contribuie la creşterea cererii de bunuri şi servicii în amonte. Ele genereaza cererea suplimentara în sectoarele conexe din amonte, ceea ce determina o creştere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economici antrenaţi. Efectele benefice ale investiţiilor pentru economia întreprinderii nu se limiteaza numai la creşterea economică. Realizarea de proiecte sau programe de investiţii determină ameliorarea calitativa si cantitativa a stocului de capital fix, constituind elementul principal de realizare a modernizării economice, prin crearea de noi structuri în acord cu opţiunile strategice ale întreprinderii. Totodată, este influenţată rata de ocupare a forţei de muncă, are loc îmbunătăţirea calităţii vieţii datorită creşterii salariilor ca urmare a creşterii peoductivităţii şi calităţii muncii şi, ca efect în timp, reducerea presiunii factorilor care genereaza şomajul. Învestiţiile se fac din cele mai vechi timpuri şi actualmente ele sunt o parte componenta a activităţii economice a tuturor egenţilor economici, care alocă sume importante din veniturile obţinute pentru extinderea şi modernizarea mijloacelor de producţie. 114

7.2. SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR Investiţiile presupun alocarea mai multor feluri de resurse cum ar fi: resurse materiale, resurse tehnice, resurse umane şi resurse financiare. Între toate aceste feluri de resurse trebuie să fie anumite raporturi pentru a asigura echilibrul economic. Desigur că în condiţii normale, nivelul, structura şi calitatea resurselor tehnice, materiale şi umane de care dispune întreprinderea pot fi evaluate cu o precizie destul de suficientă. Într-o situaţie similară pot fi şi resursele informaţionale şi cele privind know-haw-ul necesar realizării şi exploatării investiţiilor. Problema poate apare atunci când merge vorba de identificarea posibilităţilor de acoperire financiară a proiectelor şi programelor investiţionale ale întreprinderii. Ca regulă, drept surse de finanţare a oricărei investiţii se află acumulările anterioare ale investitorului direct sau ale altor investitori dispuşi de a-şi angaja economiile, în diferite forme, în realizarea proiectului de investiţii selectat. Drept surse de finanţare pot servi şi subvenţiile şi sumele rezultate din recuperări ale investiţiilor anterioare (fig.7.1) În sens financiar, sursele investiţiilor pot fi clasificate cel mai frecvent după origine şi participarea la modificarea capitalului. După origine sursele investiţiilor pot fi: surse proprii – rezultate din exploatarea capitalului propriu sau de autofinanţare; surse atrase – credite sau împrumuturi, subvenţii, colaborări cu alţi parteneri etc. Impozite, Taxe etc.

Subvenţii Subscripţii publice Creanţe

Economii

Acţiuni noi Participarea capitalului propriu

Subvenţii Împrumuturi şi credite Creşterea capitalului

Creşterea activelor prin aport public Creşterea activelor prin aport propriu

Recuperări

Dezinvestiţii

Regenerarea activelor imobilizate

Capital

Participare capital

Creşterea

115

Autofinanţare Reinvestiţii Aport străin de capital

Fig. 7.1 Contribuţia diferitelor surse financiare la regenerarea şi creşterea capitalului Sursa: Dumitru Zaiţ, Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe, Editura SEDICOM LIBRIS, Iaşi 2008, paj.51

În raport de modalitatea în care sursele de finanţare participă la modificarea capitalului, pot fi identificate următoarele categorii tehnice ale surselor: creşterea capitalului, împrumuturi şi credite, autofinanţare, subvenţii şi subscripţii publice, credite de asociere. Deşi nu sunt considerte ca surse ale investiţiilor porpriu zis ci doar mijloace de finanţare, leasingul, cesiunile imobiliare şi închirierile acoperă uneori necesarul de investiţii al unor întreprnderi în proporţii considerabile. Un rol important îi revine şi dezinvestiţiilor, care prin recuperarea de sume din lichidarea activelor sau revânzarea lor servesc drept surse pentru finanţarea unor noi investişii. Unul din efectele de realizare al investiţiilor este creşterea capitalului. Creşterea capitalului reprezintă un ansamblu de surse proprii şi atrase, care sunt acoperite prin titluri de valoare (acţiuni) exprimând o anumită poziţie a proprietarilor faţă de patrimoniul întreprinderii. Aparent, creşterea capitalului este o sursă gratuită de investiţii, nu implică nici o plată ulterioară superioară. Cu toate acestea, intreprinderea care acceptă această sursă de finanţare este obligată să plătească dividende, care dacă

116

şi nu constituie un drept de plată în afara părţilor lor statutare, pentru întreprindere sunt un cost al capitalului propriu. Creşterea capitalului poate fi realizată prin aport: în natură – active fixe, imobilizări, stocuri, creanţe, în numerar, incorporarea de rezerve. Aportul în natură este specific în cazul fuziunilor-absorbţiilor unor altor întreprinderi sau restructurăţilor între filiale aparţinând aceleiasi societăţi. Aportul în numerar se realizează prin emisiuni de noi acţiuni sau prin întroducerea de lichidităţi. Operaţiunile de acest gen se finalizează cu investirea ulterior în imobilizări. Creşterea capitalului poate fi realizată prin diferite procedee tehnice, cum ar fi: emisiunile de noi acţiuni, mobilizarea rezervelor sau utilizarea datoriilor ca sursă de finanţare a investiţiilor. Emisiunea de noi acţiuni apare ca o creştere a capitalului prin aport de numerar şi se realizează cel mai ferecvent pe baza unui drept preferenţial de subscriere, sau fără un asemenea drept. Mobilizarea rezervelor prevede deasemenea emisii de acţiuni, dar care de fapt nu măresc valoarea capitalului. În acest caz întreprinderea trebuie să posede rezerve importante de lichidităţi. Această metodă presupune transferul din pasivul societăţii din postura de „rezerve” în posturile „capital”. Astfel are loc o redistribuire a acţiunilor emise în contul rezervelor acţionarilor existenţi. Creşterea capitalului prin emisiunea de acţiuni este potrivită pentru societăţile a căror activitate este cotată în bursa de valori şi pentru care poate fi anticipată o creştere a cotaţiilor. Câte odată poate avea loc creşterea capitalului realizată prin conversiunea datoriilor faţă de furnizori sau bănci în acţiuni. În acest caz datoria este trecută pe 117

posturile „capital”. Această metodă este destul de frecvent utilizată în ţările din occident la întreprinderile mici şi mijlocii, iar mai rar pentru întreprinderile mari. Împrumutul pentru finanţarea investiţiilor are loc de la bănci sub formă de credit bancar şi cu toate că este considerat cea mai costesitoare sursă de finanţare a investiţiilor el este utilizat în proporţii importante pentru finanţari pe termen mediu şi lung. Fără a intra în detalii de tehnică financiară este necesr de precizat că există diferite modalităţi de împrumut: pe termen mediu sau lung mobilizabil sau nemobilizabil participativ sau obligatar. Ca regulă, băncile sau anumite organisme specializate sunt acelea care stabilesc formele şi condiţiile de acordare a împrumuturilor. Dat fiind împrumuturile costesitoare ele afectează rezultatele generate de exploatarea investiţiilor prin plăţile curente: rambursări, dobânzi, comisioane. Astfel, la un împrumut de mărime dată, plăţile anuale se calculează prin cumularea cotelor de rambursat, dobânzile şi comisioanele aferente. Un alt fel de înprumut poate fi împrumutul contractat prin obligaţiuni. Acesta are o mare extensie în ţările cu pieţe de capital evoluate. Emisiunile de obligaţiuni sun reglementate, iar întreprinderile care doresc să apeleze la această formă de împrumut trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Acest fel de împrumut se realizează prin vânzarea unui număr mare de titluri (obligaţiuni) către persoane private, bănci, instituţii financiare, organisme de asigurare şi altele. Valoarea nominală a unei obligaţiuni se calculează ca o cotă parte din suma totală a împrumutului. Pentru reuşita împrumutului este solicitată acordarea de garanţii viitorilor obligatari. garanţiile pot fi acordate atât de sociatatea emitentă, cât şi de persoane terţe. 118

Una din sursele garantate de finanţare a investiţiilor este autofinanţarea, care se realizează pe baza fondurilor proprii de origine internă: uzura acumulată şi profitul nedistribuit al perioadelor precedente. În principui, pentru investitor autofinanţarea pare a fi o sursă gratuită, deoarece nu presupune nici un fel de plăţi. A pleca de la o asemenea premisă este o eroare pentru investitor, deoarece în acest caz se admite faptul că există un capital care nu trebuie remunerat. Capitalul propriu are şi el cost de remunerare care este chiar mai superior altor surse. Anume prin acest cost sunt atraşi acţionarii să investească. Nivelul potenţialului de autofinanţare al unei întreprinderi este înfluenţat de: volumul vânzărilor, politica de împrumut, politica de uzură şi de politica de distribuire a dividendilor. Este evident că volumul vânzărilor favorizează obţinerea unor rezultate financiare importante, iar dtept consecinţă sporeşre sursa de autofinanţare – profitul net al întreprinderii. Uzura acumulată serveşte şi ea o sursă de autofinanţare, deoarece prin mărimea ei este înfluenţat impozitul, pe de o parte, iar pe de alta – politica de reinvestire. Între politica de împrumut şi autofinanţare există o legătură destul de complexă, deoarece ea este o condiţie necesară a împrumutului pe de o parte, iar pe de alta – un mijloc de rambursare. Băncile, de obicei, nu acceptă să împrumute pentru investiţii, decât în raport cu măsura în care întreprinderea însăşi alocă o parte din resursele proprii pentru aceasta. Autofinanţare serveşte drept garanţie pentru bănci, deoarece anume ea asifură potenţialul de rambursare a împrumutului. la rândul său, împrumutul folosit pentru investiţii, furnizează ulterior lichidităţi, inclusiv surse pentru autofinanţare. Autofinantarea şi nivelul ei sunt direct influenţate de politica de distribuţie a profitului sau de plătirea dividendelor. Şi aici legătura este complesă şi ambivalentă. Pe de o parte, o politică avantajoasă de distribuire a dividendelor întotdeauna atrage 119

noi acţionari, ceea ce este echivelent cu sporirea capacităţii viitoare de autofinanţare a întreprinderii, Pe de alta parte, creşterea dividendelor diminuează posibilităţile de creştere a rezervelor, iar drept urmare, a capacităţii de autofinanţare. Pentru a reglementa toate aceste momente există o legislaţie specifică prin care se impun condiţiile privind modul de constituire şi proporţiile autofinanţării. Proporţiile în care o întreprindere îşi acoperă finanţarea proiectelor sale prin intermediul diferitor surse pot fi diferite. Determinanatele asestei strusturi sunt posibilităţile de acces la sursele de finanţare şi costul specific fiecărei surse de finanţare. Combinarea optimă a surselor de finanţare a investiţiilor dă naştere unei structuri optime de finanţare, pe baza căreia se formează un cost minimal al capitalului. Structura de finanţare a investiţiilor trebiue să coreleze cu structura financiară generală a întreprinderii pentru a asigura un echilibru financiar al ei. 7.3. PROIECTUL INVESTIŢIONAL- ELEMENT ESENŢIAL AL DECIZIEI DE INVESTIRE Orice întreprindere industrială este preocupată de îmbunătăţirea situaţiei sale, deaceea ea trebuie să identifice, şă evaluieze şi să selecteze proiecte de investiţii viabile, care se încadrează atât în obiectivele interne, cât şi în restricţiile mediului extern. Drept punct de plecare în acest caz va servi analiza diagnostic a întreprinderii prin care se vor pune în evidenţă (fig.7.2): starea de lucruri a întreprinderii (calitatea şi dimensiunile activităţii întreprinderii), caracteristica şi poziţia actuală întreprinderii, mediul economic, perspectivele de dezvoltare ale întreprinderii În baza analizei diagnostic interne întreprinderea îşi determină punctele slabe care pun situaţia viitoare a întreprinderii, precum şi punctele tari, care determină ideile 120

de a investi, ideile de proiect. În acest sens întreprinderea va determina disponibilitatea de mijloace (materiale şi financiare), potenţialul uman specificul structurii şi adaptabilităţii lor, mediul economic prin prisma restricţiilor şi posibilităţilor de investire şi finanţare. În baza analizei diagnostic întreprinderea va identifica perspectivele de dezvoltare şi ideile de proiect şi va contura programul de investiţii pe termen lung, evoluţia eficienţei şi poziţia în mediul din care face parte. Pentru orice proiect de investiţii se efectuează un studiu de fezabilitate care are la bază atât rezultatele analizei diagnostic a întreprinderii, cât şi rezultatele unui studiu de marketing şi de prognoză asupra evoluţiei probabile a pieţii (cererii, odertei, preţului etc.).

Analiza Diagnostic

Internă

Poziţia actuală a întreprinderii

Pregătire studiu de fezabilitate Evaluare şi selectare proiect

Externă

Dimensiunile activităţii curente

Mediul economic

Perspective de dezvoltare (identificare proiecte de investiţii)

Decizii de investire şi finanţare

Realizare Exploatare şi recuperare

121

Fig.7.2. Etapele de selectare şi realizare a proiectelor de investiţii Studiul de fezabilitate al unui proiect de investiţii trebuie să cuprindă: Cadrul general al întreprinderii – domeniul de activitate, fluxirile de aprovizionare, modalităţile de desfacere, principalii parteneri, contextul legislativ şi administrativ, etc. Piaţa – mărimea pieţii şi tendinţele ei, volumul şi structura ofertei, nivelul cererii şi gradul de acoperire, dinamica preţurilor, modelele de comercializare etc. Tehnica şi tehnologia – starea utilajului, condiţiile speciale de exploatare, direcţiile şi tendinţele inovaţionale, posibilităţile de acces la inovaţii, situaţia privind materia primă, utilităţile şi forţa de muncă. Produsele – caracteisticile tenhice şi de utilizare, evoluţia lor, consumurile specifice, posibilităţile de substituţie, cercetarea ştiinţifică proprie în domeniul perfecţionării produselor, posibilităţi de reciclare, recuperare etc. Situaţia economică şi financiară pe ultimii ani – capacitatea de producţie şi gradul de utilizare, calitatea şi competitivitatea produselor, cheltuielile de producţie, pragul de rentabilitate, problemele de poluare, nivelul şi evoluţia factorilor de producţie, potenţialul financiar al întreprinderii, sursele de finanţare, eficienţa folosirii resurselor, rezultatele economicofinanciare etc.

122

Strategia dezvoltării întreprinderii – volumul şi structura producţiei, nivelul de inovare şi perfecţionare tehnico-tehnologică, investiţii necesare. La finele oricărui studiu de fezabilitate vor fi prezentate concluriile privind aspectele tehnice, economice, financiare, organizatorice şi de conducere, trăsăturile strategice şi impactul asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii. Concluziile studiului de fezabilitate servesc drept bază pentru evaluarea eficienţei proiectelor de investiţii. 7.4. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII Un proiect de investiţii reprezintă totalitatea acţiunilor prin care se consumă resursele investiţionale în vederea obţinerii anumitor rezultate cu caracter economic, financiar, ecologic şi social. Prin realizarea proiectelor de investiţii investitorii urmăresc dezvoltarea agenţilor economici, realizarea obiectivelor şi atingerea scopurilor în conformitate cu strategiile şi politicile de dezvoltare ale acestora. Indiferent de tipurile de obiective de investiţii în care se concretizează, proiectele de investiţii pot fi evaluate printr-o serie de informaţii care pot fi grupate în patru categorii principale: 0 costurile generate de realizarea proiectului, 1 resursele de timp asociate, 2 rezultatele anuale şi integrale anticipate, 3 eficienţa scontată din punct de vedere economic, financiar, social, ecologic. Costurile generate de realizarea proiectului. Costurile asociate unui proiect de investiţii includ: capitalul iniţial avansat de investitor, investiţiile ulterioare, necesare în perioada de executare a obiectivului de

123

investiţii şi cheltuielile de exploatare. În acest sens se au în vedere mai multe tipuri de costuri: Investiţia totală (It) – reprezintă volumul total al investiţiilor necesare pentru realizarea lucrărilor prevăzute de proiectul investiţional. Se determină pe baza devizului general, care reprezintă un element constetutiv al documentaţiei proiectului de investiţii. Investiţia totală poate include două părţi componente: valoarea rămasă de amortizat (Va), disponibilă de la activul fix precedent, existent şi incorporată în noul proiect şi investiţiile noi finanţate (If): It =Va + If

(7.1.)

În componenţa investiţiilor noi finanţate se includ mijloacele fixe amortizabile (MF) şi mijloacele circulante necesare pentru primul ciclu de exploatare (MC) If = MF + MC

(7.2.)

În componenţa mijloacelor fixe se vor include cumpărările de utilaje şi echipamente, terenuri şi titluri de proprietate, realizările de construcţii, care vor fi estimate pe baza preţurilor existente, la care se vor adăuga cheltuielile de transport, taxele vamale, cheltuielile de instalare, de formare a personalului ş.a. Deasemenea se vor include investiţiile colaterale şi investiţiile suplimentare. Tranşele investiţiilor anuale – volumul de investiţii realizat în anul n al duratei de execuţie. Tranşele investiţiilor anuale se vor determina pe baza graficelor de eşalonare a lucrărilor prevăzute în proiectul de investiţii, care vor fi reflectate în documentaţia de proiect. costurile anuale de exploatare – reprezintă cheltuielile cu materia primă şi materialele necesare, pentru toatete felurile de utilităţi (combustibil, difetite

124

feluri de energie), remunerarea personalului, taxele şi impozitele, cheltuieli cu menţinerea şi exploatarea mijloacelor fixe şi nu includ cheltuielele cu uzura mijloacelor fixe. 2. Resursele de timp asociate unui proiect de investiţii Resursele de timp specifice proiectelor de investiţii au un rol deosebit pentru determinarea eficienţii proiectului. Orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă pe parcursul căruia pot fi remarcate următoarele momente principale: momentul luării deciziei de investiţii, momentul începerii consumării resurselor alocate proiectului în scopul efectuţrii lucrărilor planificate, momentul punerii în funcţiune a noilor capacităţi de producţie, momentul ieşirii la capacitate (momentul atingerii parametrilor normali de funcţionare), momentul încheierii recuperării capitalului investit, momentul încheierii duratei de funcţionare a proiectului. În baza asestor momente de timp se perfectează planul ciclului de viaţă a proiectului investiţional, care serveşte drept bază pentru reeşalonare în timp a costurilor şi veniturilor. Pentru eşalonarea în timp a ciclului de viaţă a proiectului se utilizează planul Gant, modelul căruea este prezentat în tabelul 7.1. Astfel, ciclul de viaţă a unui proiect investiţional poate fi divizat în următoarele perioade de timp: etapa de preinvestiţii sau de pregatire a deciziei de nvestiţii, faza de investiţii efective durata de atingere a parametrilor proiectului (durata de ieşire la capacitatea prevăzută), durata de funcţionare rentabilă. 125

Pregătirea deciziei de investiţii cuprinde faza de concepţie sau perioada de timp de la apariţia ideii de proiect şi până şi faza de investiţii efective. Această etapă trebuie săse desfăşoare într-un interval de timp destul de scurt, pentru a se atinge rapid scopul urmărit de către investitor, fapt care va exlude uzura morală a soluţiilor de proiect, dar fără ca prin aseasta să fie afectată nefavorabil calitatea soluţiilor care se adoptă în proiect. Etapa sau faza de investiţii efective iclude executarea lucrărilor de proiectare, achiziţionarea utilajelor şi echipanentelor necesare, executarea lucrărilor de construcţii-montaj aferente clădirilor şi construcţiilor specifice, montarea utilajelor tehnologice şi punerea în funcţiune a capacităţilor construite. Deasemenea, pe parcursul ciclului de viaţă a proiectului investiţional se mai evidenţiază şi două lag-uri de timp: lag-ul investiţional – reprezntă decalajul mediu în timp dintre momentul cheltuirii resurselor pentru investiţii şi momentul atingerii scopului prorus, respectiv al începerii funcţionării şi generării de profit, lag-ul recuperării integrale a capitalului iniţial pe seama avantajelor anuale obţinute în perioada exploatării. Tabelul 7.1. Planul Gant de reeşalonare în timp a etapelor unui proiect investiţional Etapele proiectului investiţional

Ciclul de viaţă a proiectului investiţional, ani 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

Etapa de preinvestire Luarea investire

deciziei de

Execuţia lucrărilor prevăzute de proiect: lucrări de proiectare

procurarea 126

utilajului lucrări de construcţii capitale şi instalare a utilajului

Ieşirea la capacitate Exploatarea rentabilă Incheierea funcţionării proiectului

3. Rezultatele anuale şi integrale anticipate Rezultatele anticipate reprezintă recompensa investitorului pentru efortul făcut şi pentru riscul asumat prin iniţierea proiectului investiţional. Ele pot cuprinde: rezultate econimice, financiare, ecologice şi sociale. Avantajele ecologice ale proiectului de investiţii constau în efectele de protecţie a mediului, de reducere a poluării, iar cele sociale- în crearea de noi locuri de muncă înalt plătite, crearea unor condiţii mai bune de muncă şi de viaţă pentrru salariaţi ş.a. Toate aceste rezultate sunt importante, dar, deoarece investitorul urmăreşte rambursarea investiţiei financiare alocate, pentru el un rol deosebit îl au rezultatele economice şi financiare. Rezultatele economice şi financiare includ: 0 Venitul net din vânzări, 1 Profitul net anual, 2 Fluxul de numerar net anual 3 Fluxul de numerar net anual rămas investitorului după plata dobânzilor şi a ratelor de imprumut, 4 Valoarea netă totală sau venitul net actualizat. Eficienţa scontată a proiectului de investiţii. Aprecierea eficienţei scontate a proiectelor de investiţii are la bază anumite criterii şi indicatori de eficienţă care se determină prin calcule şi prelucrări ale 127

informaţiilor iniţiale ce caracterizează proiectele de investiţii. În activitatea practică, pentru luarea deciziei de investire se utilizează în primul rând criteriile cu exprimare absolută: criteriul minimum de eforturi, impus de insuficienţa resurselor investiţionale pe fondul creşterii cerinţelor de dezvoltare, modernizare şi reutilare a capitalului fix, criteriul maximum de efecte, prin care se urmăreşte maximizarea rezultatelor, indeosebi a celor financiare. Prin calcularea indicatorilor de eficienţă economică se cuantifică informaţiile ce caracterizează diferite variante ale proiectului de investiţii, raporturile şi corelaţiile existente între diferiţi parametri şi evoluţia lor în timp. Compararea avantajelor anticipate ale proiectelor de investiţii cu volumul costurilor necesare pentru a genera efectele utile aşteptate se face cu ajutorul unor metode matematice, cum ar fi: modelul avantajului relativ sau specific pe unitatea de măsură a costurilor, modelul costului specific pe unitatea de măsură a avantajelor anticipate, modelul aportului net comparativ, modelul valorii absolute a avantajelor pe dirata de viaţă a proiectului modelul angajamentului total (cheltuielile cu investiţia şi de producţie pe durata de viaţă a proiectului). 7.5. INDICATORII STATICI DE APRECIERE A EFICIENŢEI PROIECTELOR DE INVESTIŢII După cum a fost menţionat în paragraful 7.4 există o diversitate de indicatori care pot fi utilizaţi pentru aprecierea eficienţei economice a unui proiect de investiţii. Totuşi, cei mai cunoscuţi şi pe larg utilizaţi în practică sunt indicatorii statici şi indicatorii dinamici.

128

Cu toate că indicatorii statici un i-au în consideraţie influenţa factorului timp asupra fluxurilor de venituri şi cheltuieli ce caracterizează un proiect de investiţii pe durata de viaţă a acestuia, ei permit o fundamentare destul completă a deciziilor de investiţii. Printre principalii indicatori statici pot fi enumeraţi următorii: Valoarea investiţiei totale (It) – indică nivelul efortului total depus de către un agent economic pentru finalizarea unui obiectiv de investiţii. Investiţiile totale se calculează prin insumarea investiţiilor directe, investiţiilor colaterale, a investiţiilor suplimentare şi a necesarului iniţial de mijloace circulante. Rata de rentabilitate (r) – se recomandă de a fi calculată pentru proiectele de investiţii cu valoare redusă şi durata medie de realizare mai scurtă de un an. Se determină ca raportul dintre valoarea medie anuală a avantajului economic (Ama) către ivestiţia totală (It) calculat în procente (

=

Am a

*100% ).

It

Sunt considerate eligibile proiectele de investiţii pentru care rata de rentabilitate calculată este mai mare decât: (i) rata de rentabilitate realizată efectiv în activiatea precedetă; (ii) rata de rentabilitate în sectorul în cadrul căruia se realizează proiectul; (iii) rata de rentabilitate minimă acceptată de investitor. În cazul existenţei mai multor variante de proiect, prioritate se acordă variantei cu rata de rentabilitate maximă. Coeficientul de eficienţă economică (e) are câteva variante de calculare şi anume: 0 pentru proiecte noi care nu au bază de comparare se determină coeficientul eficienţei absolute după relaţia Ama e = It

(7.3.)

129

pentru efectuarea modernizărilor coeficentul de eficienţă economică se determină conform următoarei relaţii: e=

Ama2 − Ama1 It

(7.4.)

unde: Ama2 – reprezintă avantajul mediu anual după efectuarea modernizării, Ama1 – reprezintă avantajul mediu anual până la efectuarea modernizării, It – este investiţia totală necesară pentru efectuarea modernizării.

pentru compararea diferitor variante se calculează coeficentul de eficienţă economică comparabilă care se determină conform următoarei relaţii: e=

Amai − Amaj Ii − Ij

(7.5.)

unde: Amai şi Amaj – reprezintă avantajul mediu anual corespunzător al variantei de proiect i şi j Ii şi Ij – reprezintă valoarea investiţiei în varianta de proiect corespunzător i şi j. Proiectele de investiţii sunt considerate eligibile în cazul în care coeficientul de eficienţă economică calculat este mai mare decât: (i) coeficientul de eficienţă economică realizat efectiv de ajentul economic în activiatea precedetă; (ii) coeficientul de eficienţă economică realizat în sectorul în cadrul căruia se realizează proiectul; (iii) coeficientul de eficienţă economică minimă acceptată de investitor. În cazul existenţei mai multor variante de proiect, prioritate se acordă variantei cu coeficientul de eficienşă economică maximală. Randamentul economic (Re) – indică nivelul profitului care îi rămâne investitorului după recuperarea tuturor cheltuielilor generate de realizarea investiţiei şi de exploatarea capacităţilor de producţie. Se determină după relaţia:

130

Re =

Pt −1 It

(7.6.)

unde Pt – reprezintă profitul total obţinut pe durata de viaţă economică a proiectului. Un proiect de investiţii poate fi acceptat doar în cazul când randamentul economic este pozitiv, iar când se realizează o selecţie între mai multe variante de proiect prioritate se va acorda variantei cu cel mai maximal randament. Termenul de recuperare a investiţiei (T) – reprezintă perioada de timp cuprinsă între momentul punerii în funcţionare a investiţiei şi momentul recuperării integrale a investiţiei din contul profitului anual obţinut. Termenul de recuperare a investiţiei este un indicator invers coeficientului de eficienţă economică şi se determină precum urmează: de recuperare a investiţiei se determină

pentru proiecte noi termenul după relaţia T=

1 It = e Pma

(7.7.)

în cazul modernizărilor termenul de recuperare al investiţiilor se determină conform următoarei relaţii: T=

It

(7.8.)

Pma2 − Pma1

unde: It – este investiţia totală necesară pentru efectuarea modernizării, Pma2 – reprezintă profitul mediu anual după efectuarea modernizării, Pma1 – reprezintă profitul mediu anual până la efectuarea modernizării. pentru compararea a două sau mai multe variante termenul de recuperare a investiţiei se determină conform următoarei relaţii:

131

T=

Ii − Ij Pmai − Pmaj

(7.9.)

unde: Ii şi Ij – reprezintă valoarea investiţiei în varianta de proiect corespunzător i şi j, Pmai şi Pmaj – reprezintă profitul mediu anual corespunzător al variantei de proiect i şi j. 6. Investiţia specifică (Is) – exprimă necesitatea de investiţii pe o unitate de capacitate de producţie. Se calculează ca raportul dintre valoarea investiţiei totale (I t) către capacitatea anuală de producţie (CPa): Is =

It CPa

(7.10.)

Indicatorul dat asigupă comparabilitatea diferitor variante de investiţii, din punct de vedere al efortului investiţional pe unitate de produs. 7.6. DETERMINAREA EFICIENŢEI REALE A PROIECTULUI INVESTIŢIONAL CU AJUTORUL TEHNICII DE ACTUALIZARE În activitatea practică a întreprinderilor industriale din ţările dezvoltate evaluarea proiectelor de investiţii se bazează pe utilizarea indicatorilor dinamici, care se calculează ţinându-se cont de influenţa factorului timp asupra fluxurilor de venituri şi cheltueli generate de procesele investiţionale. La evaluarea eficienţei proiectelor de investiţii indicatorii dinamici sunt extrem de importanţi, deoarece procesul investiţional are o anumită extindere in timp. De la momentul adoptării deciziei de investire, sunt necesare cel puţin 0,5-1 an (uneori chiar mai mult) pentru elaborarea documentaţiilor tehnico-economice. Urmează apoi o perioada de caţiva ani in care se executa lucrările de construcţii şi are loc montarea utilajelor. Punerea in funcţiune a obiectivului de investiţii marchează trecerea intr-o alta etapă, cea a desfăşurării procesului de producţie (care se poate intinde pe durata a zeci de ani). In aceasta etapa se verifică eficienţa economică. In calculele de eficienţă economică se compară

132

mărimea profitului ce se scontează a fi obţinut prin realizarea unui proiect de investiţii cu investiţiile necesare realizării. Aceste calcule nu pot avea caracter static, nu pot face abstracţie de influenţa factorului timp. Timpul acţionează intr-o manieră specifică asupra procesului investiţional. Tehnica prin care sunt puse in evidenţă influentele factorului timp asupra eficientei economice a procesului investiţional poarta denumirea de tehnica actualizării. Actualizarea este metoda prin care se asigură comparabilitatea unor parametri tehnico-economici de cheltuieli şi efecte, ce se produc şi se realizează in perioade diferite de timp. Comparabilitatea se asigură din punctul de vedere al echivalării economice a parametrilor respectivi, prin aducerea sau discontarea cheltuielilor de investiţii şi a veniturilor ce se vor obţine, la un moment dat de timp. Metoda actualizării (discontării) se bazează pe următorul raţionament: un leu investit la inceputul anului, intr-o activitate productivă desfăşurată cu o eficienţă (e) are ca echivalent peste un an o sumă mai mare de un leu, astfel: 1 =1* (1 + e)

(7.11.)

Unde “e” reprezintă profitul obţinut in activitatea pentru care s-a cheltuit suma iniţială. Reinvestind această sumă in anul următor se obţine: (1+e)(1+e) = (1+e)2

(7.12.)

care, după un număr de “n” ani, devine (1+e)n. Rezultă că o investiţie de un leu efectuată astăzi se echivalează peste “n” ani nu cu un leu, ci cu o sumă de (1+e) n lei, dacă se ţine seama de influenţa factorului timp. Expresia (1+e)n poartă denumirea de factor de fructificare şi se foloseşte pentru echivalarea in prezent a unor sume investite in trecut. Generalizand putem spune că echivalentul unei sume de investiţii “X” alocata în prezent va fi peste “n” ani o sumă “Y” dacă se respectă relaţia:

133

X (1+e)n = Y (7.13.) Semnificaţia economică a relaţiei este aceea că o sumă de investiţii iniţial I 0, atrasă suplimentar in circuitul economic in prezent, se multiplică in perioada următoare de “n” ani, cu (1+e)n, ca urmare a utilizării sale productive la o eficienţă “e” şi devine echivalent cu valoarea actualizată Iat. Iat = Io(1+e)n

(7.14.)

Dacă presupunem că eficienţa anuală asigurată de investiţie constituie 20% sau e=0,2, reiese că valoarea actualizată a unui leu investit astăzi peste trei ani va constirui: Iat = 1(1+0,2)3=1,728 (7.15.) Urmând aceeaşi ordine de idei putem menţiona că valoarea unui leu investit peste „n” ani astăzi va fi mai mică şi poate fi determinată după valoarea inversă a expresiei (1+e)n, sau după expresia: =

1 (1 + e) n

(7.16.)

Astfel, un leu care ar fi investit peste trei ani astăzi ar valora 0,579 lei 1/(1+0,2)3=1/1,728=0,579 . Evident că valoarea coeficientului de actualizare depinde de valoarea normativă a eficienţei economice a investiţiilor “e”, care se stabileşte de sinestătător de investitor. Valorile coeficienţilor de actualizare în funcţie de valoarea eficienţei investişiilor se determină sau prin calcule directe conform relaţiilor indicate mai sus, sau poate fi selectată din tabelele standard, care conţin valoarea coeficientului „ ” pentru o perioadă de 35 de ani şi pentru o rată a eficienţii de la 1% până la 30%. Cu cât mai real va fi stabilită valoarea coeficientului „ ” cu atât mai reali vor fi indicatorii de eficienţă ai proiectului de investiţii. Se consideră că rata coeficientului de actualizare reală trebuie să fie , cel puţin, nu mai mică decât rata dobânzilor 134

stabilite de către băncile comerciale. În tabelul 7.2 sunt reflectate valorile coeficentului de actualizare pentru diferite valori ale eficienţei investiţiilor pentru o rerioadă de 15 ani. Tabelul 7.2. Variaţia coeficientului de actualizare (discontare) în funcţie de valoarea aleasă a eficienţei investiţiilor Anul, n

Valoarea eficienţei economice a investiţiilor, e 15%

20%

22%

25%

30%

1

0,8695

0,8333

0,8197

0,8000

0,7692

2

0,7561

0,6944

0,6719

0,6400

0,5917

3

0,6575

0,5787

0,5507

0,5120

0,4552

4

0,5718

0,4822

0,4514

0,4096

0,3501

5

0,4971

0,4019

0,3699

0,3277

0,2693

6

0,4323

0,3349

0,3033

0,2621

0,2072

7

0,3759

0,2791

0,2486

0,2097

0,1594

8

0,3269

0,2336

0,2038

0,1678

0,1226

9

0,2643

0,1938

0,1670

0,1342

0,0943

10

0,2471

0,1615

0,1369

0,1074

0,0725

11

0,2149

0,1346

0,1122

0,0859

0,0558

12

0,1869

0,1122

0,0920

0,0687

0,0429

13

0,1625

0,0935

0,0754

0,0550

0,0330

14

0,1413

0,0779

0,0618

0,0440

0,0254

15

0,1228

0,0649

0,0507

0,0352

0,0195

După cum se observă din datele prezentate în tabelul 7.2 valoarea actualizată a unui leu, spre exemplu, peste 10 ani va fi egală cu 0,2471, 0,1615, 0, 1369, 0,1074 sau 0,0725 lei în funcţie de valorile coeficientului de eficienţă egale respectiv cu 15%, 20%, 22%, 25% şi 30%.

135

Coeficientul „ ” reprezintă coeficientul de actualizare a valorilor viitoare la valoarea actuală. Cu ajutorul lui poate fi actualizată atât valoarea rezultatelor, cât şi a cheltuielilor. Astfel, printre indicatorii dinamici de bază de evaluare a proiectelr de investiţii pot fi enumeraţi următorii: Costul total actualizat (Cta) – reprezintă suma dintre valoarea actualizată a investiţiilor anuale şi a cheltuielilor de exploatare pe durata de funcţionare a obiectivului, fără a se lua în considerare valoarea uzurii anuale. Pentru determinarea costului total se i-a în vedere întreaga durată de viaţă a proiectului de investiţii. Valoarea actualizată a costului total se determină după relaţia: n

n

t =1

(7.17.)

1

Cta =(Kt + Ct ) * =(Kt + Ct ) *

(1 + e)

t =1

n

unde Kt – investiţiile capitale în anul t, Ct – cheltuielile de exploatare în anul t, n – numărul anilor ciclului de viaţă a proiectului de investiţii. Venitul total actualizat (Vta) - reprezintă valoarea actualizată a tuturor felurilor de incasări anuale pe durata de funcţionare a obiectivului. Valoarea actualizată a costului total se determină după relaţia: n

n

Vta =Vt * =Vt * t =1

(7.18.)

1

(1 + e) t =1

n

unde Vt – veniturile în anul t, n – numărul anilor ciclului de viaţă a proiectului de investiţii. Venitul net actualizat (VNA) – arată avantajul unui proiect de investiţii sau recompensa care îi revine investitorului pentru capitalul insestit sau pentru riscul pe care si-l asumă. Venitul net actualizat reprezintă suma valorii nete anuale (profitului net) în valoare absolută pe întreaga perioadă de viaţă a proiectului de investiţii. Se determină după relaţia:

136

VNA= Va – Cta =

(7.19.)

Venitul net actualizat serveşte drept instrument de bază pentru argumentarea deciziei de investire. Regula de decizie, utilizand VNA drept criteriu in analiza de eficienţă absolută a unui proiect, este: dacă VNA 0 - rezultă că investiţia poate fi realizată. dacă VNA 0 - rezultă că investiţia nu se justifică a fi realizată. Criteriul VNA se poate utiliza şi in analiza comparativă cu condiţia ca variantele analizate să aibă acelaşi necesar de capital şi aceeaşi durată de viaţă. In cazul comparării mai multor variante se alege acel proiect de investiţii pentru care VNA este maxim. Indicele de profitabilitate ( )

– reprezintă raportul dintre venitul net

actualizat (VNA) şi investiţia totală (It). y=

VNA It

(7.20.)

Indicele de rentabilitate se utilizează atunci când variantele de proiect diferă prin efortul investiţional, iar disponibilităţile pentru investiţii sunt limitate. La selectarea proiectelor de investiţii se vor accepta doar proiectele de investiţii cu un indice de profitabilitate pozitiv, iar prioritate se va acorda proiectului cu indicele de profitabilitate maxim. Rata internă de rentabilitate (RIR) - este rata de actualizare care, aplicată fluxului de venituri şi costuri ale unui proiect conduce la VNA=0. O investiţie poate fi promovată dacă RIR este mai mare decat rata de actualizare minimă (limită). Criteriul RIR se poate utiliza şi la analiza comparativă a mai multor proiecte cu condiţia ca acestea să fie independente. Se va alege varianta de proiect pentru care RIR este maxim şi care este mai mare decat rata de actualizare în industrie. Avantajul folosirii RIR il constituie faptul că dă o indicaţie in valoare relativă foarte uşor de interpretat.

137

RIR este unul dintre indicatorii cei mai semnificativi ai eficienţei proiectelor de investiţii. Întrebări de recapitulare Daţi definiţia investiţiilor în sensul larg Prezentaţi definiţia investiţiilor în sensul restrâns Explicaţi contribuţia investiţiilor la creşterea economică a oricărui agent economic Explicaţi dublul rol al investiţiilor în cadrul întreprinderii Cum se clasifică sursele investiţiilor în sens financiar? Enumeraţi categoriile tehnice ale surselor de finanţare a investiţiilor în raport de modalitatea în care acestea participă la modificarea capitalului Explicaţi ce reprezintăun studiu de fezabilitate şi care este structura lui Daţi definiţia proiectului de investiţii Cum pot fi gtupate informaţiile care ctau la baza evaluării unui proiect de investiţii? Enumeraţi ce include investiţia totală Care sunt etapele ciclului de viaţă a unui proiect de incestiţii Explicaţi ce includ rezultatele economice şi financiare ale unui proiect de investiţii Numiţi principalii indicatori statici de evaluare a poiectelor de investiţii Explicaţi raţionamentul metodei de actualizare Cum se determină coeficientul de actualizare şi de ce depinde valoarea lui? Prezentaţi principalii indicatori dinamici de evaluare a proiectelor de investiţii. Ce reprezintă venitul net actualizat? Ce indică indicele de profitabilitate? Explicaţi esenţa economică a ratei interne de rentabilitate.

138

CAPITOLUL 8 MIJLOACELE CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII 8.1. MIJLOACELE CIRCULANTE ESENŢA ECONOMICĂ, COMPONENŢA ŞI STRUCTURA Fiecare întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul propus are nevoie pe langă mijloacele de producţie şi de active circulante. Ele sunt necesare pentru cumpărarea de materii prime, materiale, pentru asigurarea stocutilor pe diferite stadii ale procesului de producţie, pentru comercializarea produselor finite şi recuperarea resursele cheltuite. Mijloacele circulante asigură continuitatea proceselor de producere şi comercializare din cadrul întreprinderii. Activele circulante reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti avansate de către întreprindere pentru crearea fondurilor circulante de producţie şi a fondurilor de circulaţie. Fondurile circulante de producţie sunt obiecte ale muncii care perticipă la procesul de producţie o singură dată, îşi transpun totalmente valoarea în costul producţiei fabricate şi îşi schimbă radical forma iniţială natural-materială. Ele reprezintă o parte foarte importantă a mijloacelor circulante industriale şi constituie cca. 65-70% din activele curente. Fondurile de circulaţie insumează mijloacele întreprinderii avansate în stocuri de produse finite, producţie livrată dar neachitată şi în mijloace băneşti pe cont şi în numerar. Astfel, activele circulante la modul general sunt alcătuite din stocuri, valori realizabile pe termen scurt precum şi valori disponibile.

139

Intr-o economie de piaţa posturile din activul bilanţului sunt ordonate in funcţie de timpul necesar bunurilor şi creanţelor pentru a se transforma in bani lichizi. Mijloacele circulante sau activele curente reprezintă o parte a resurselor financiare ale întreprinderii. Componenţa şi clasificarea lor este prezentată în fig. 8.1. Mijloacele circulante Principiul de grupare

După principiul de planificare

Normate

Ne normate

După sursa de finanţare

Proprii

Împrumutate

Mijloace bneşti încalcule,înconşiînnumerar

Creanţe

Fonduri ale circulaţiei

Stoc de produs finit ladepozit

Cheltuieli pe viitor

După rolul în procesul de producţie

Producţie în curs deexecuţie

Fonduri circulante de producţie Stocuri de materiale ladepozit

După sfera de deservire

Fig. 8.1. Componenţa şi classificarea mijloacelor circulante După rolul în procesul de producţie mijloacele circulante se grupează în următoarele grupuri: Rezerve de producţie – includ rezervele de materii prime, materiale principale şi auxiliare, piese accesorii, semifabricate, combustibil, ambalaj, piese de rezervă pentru repararea utilajului, obiecte de mică valoare, instrument şi inventar.

140

Producţie în curs de execuţie – producţia care n-a trecut prin toate fazele procesului de producţie şi urmează a fi încă supusă prelucrării. Din componenţa producţia în curs de execuţie trebuie de evidenţiat semifabricatele produse cu forţe proprii, adică obiecte ale muncii, care totalmente au fost prelucrate într-o secţie de producţie şi urmează a fi tansmise în calitate de obiecte ale muncii pentru prelucrare in alte secţii. Cheltuieli pe viitor – cheltuieli pentru pregătirea şi însuşirea noilor tipuri de produse, care se efectuează în momentul curent de timp, dar care vor fi casate în viitor. După principiul de planificare pot fi distinse două grupe de mijloace circulante: normate şi ne normate. După sursele de finanţare se deosebesc mijloace circulante proprii şi alăturate lor şi mijloace circulante împrumutate. Din punct de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri destinate folosirii intr-un timp scurt (până la 1 an) prin incorporarea in fabricaţie sau a fi vandute ca atare. Stocurile au ponderea cea mai mare in structura activelor circulante, iar valorile realizabile pe termen scurt sunt alcătuite din creanţe ce se formează din operaţiuni de exploatare, iar valorile disponibile reprezintă mijloacele băneşti. Toate întreprinderile industriale funcţionează potrivit unui mecanism identic: ele incep prin a cumpăra materii prime, piese accesorii şi materiale pe care le transforma in produse finite, pentru ca mai apoi să comercializeze aceste produse şi să-şi recupereze resursele consumate. Acest ciclu – cumpărare, transformare şi vanzare este cunoscut sub denumirea de ciclul de exploatare, care poate fi exprimat prin următoarea relaţie: MB – MP ... PP ...PF – MB1 (8.1) unde: B – mijloace băneşti avansate pentru crearea stocurilor de materiale 141

MP – mijloacele de producţie – procesul de producţie PF – produs finit MB1 – mijloace băneşti încasate în urma comercializării produselor finite care includ şi profitul obţinut. In ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale articulate pe trei categorii de stocuri fizice: materii prime şi materiale, producţie in curs de execuţie sau neterminată şi produse finite, cărora le corespund fluxurile financiare şi un ansamblu de active financiare sub forma creanţelor şi datoriilor. 8.2. SURSELE DE FINANŢARE A MIJLOACELOR CIRCULANTE Activele circulante reprezintă stocuri şi creanţe care apar şi dispar in perioade scurte de timp. Cu toate acestea, necesarul de finanţare a activelor circulante are un caracter permanent prin apariţia de noi stocuri şi creanţe care le înlocuesc pe cele precedente. Nevoile de investiţii in active de exploatare, chiar dacă corespund unor active circulante, au un caracter continuu iar necesarul de finanţare asociat stocurilor şi creditelor acordate clienţilor este mereu prezent. Din punct de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire cu fonduri activele circulante pot fi finanţate din: surse proprii şi alăturate lor, surse imprumutate. Îmbinarea optimă a acestor categorii de surse are o insemnătate deosebită deoarece trebuie să asigure o reducere a costului capitalului pe de o parte, iar pe de alta, un grad rezonabil de indatorare, o structură financiară corespunzătoare nevoilor de dezvoltare, o autonomie şi siguranţă in funcţionarea întreprinderii industriale. Pentru întreprinderile nou fondate drept sursă proprie de finanţare a mijloacelor circulante serveşte fondul statutar, formarea căruia depinde de forma de proprietate a 142

întreprinderii. La întreprinderile private fondul statutar este format din vărsămintele proprietarului sau ale proprietarilor, iar pentru întreprinderile de stat – din sursele bugetare. Surplusul necesar de mijloace circulante poate fi finanţat, de către întreprinderile care deja activează, atât din surse proprii şi alăturate lor, cât şi din surse împrumtate. Indiferent de forma de proprietate a întreprinderii drept sursă proprie pentru finanţarea surplusului de mijloace circulante serveşte profitul net rămas la dispoziţia întreprinderii. Managementul întreprinderii este acel care decide in fiecare an ce parte din profitul net poate fi alocată creşterii fondurilor proprii pentru active circulante. În dimensionarea profitului destinat finanţării activelor circulante se ţine seama şi de posibilitatea folosirii pentru aceeaşi destinaţie a resurselor atrase şi in primul rand a pasivelor stabile. Prin “pasive stabile“ se inţelege datoria minimă permanentă a societăţii către terţi, persoane fizice sau juridice, rezultată din decalajul de timp dintre apariţia obligaţiilor de plată şi stingere a acestora (efectuarea plăţilor). Ca urmare a faptului ca au un caracter permanent pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii fiind folosite ca atare pentru finanţarea activelor circulante. Astfel de datorii minime permanente apar in urma relaţiilor contractuale dintre întreprindere şi furnizori săi ,bugetul statului, salariaţii proprii. In practica financiară, la nivelul societăţilor comerciale se utilizează două metode de calcul in funcţie de sursele generatoare ale acestora: metoda numărului de zile de intarziere şi metoda soldurilor zilnice. Societăţile comerciale care se formează şi care doresc să-şi sporească activitatea işi constituie sursele de finanţare a activelor circulante sau şi le dezvolta pe calea emiterii de acţiuni care, cumpărate de acţionari, concură la formarea capitalurilor sociale, din care o parte este afectată finanţării activelor circulante.

143

Deasemenea, pentru a nu atrage surse suplimemtare de finanţare a mijloacelor circulante, unele întreprinderi planifică şi realizează cu succes măsuri de accelerare a rotaţiilor mijloacelor circulante sau de reducere a duratei unui circuit. Autofinanţarea este conceputa ca un ansamblu al proceselor de finanţare ce provin din interiorul societăţii. Aceasta exprima realizarea investiţiilor necesare fără să se apeleze la capital extern, respectiv numai pe seama surselor proprii. Totuşi, atunci când sursele proprii şi cele alăturate lor, precum şi măsurile de utilizare eficientă a mijloacelor circulante sunt insuficiente pentru finanţarea surplusului de mijloace circulante necesare dezvăluirii activităţii întreprinderii în ritmurile şi volumul planificat, se utilizează sursele împrumutate – creditele bancare pe termen scurt (ca regulă până la 12 luni, iar în unele cazuri până la 18 luni). Teoretic orice întreprindere poate atrage sursele împrumutate pentru finanţarea surplusului de mijloace circulante. Însă practica arată că pentru a obţine un credit de la bancă este necesar ca întreprinderea să posede o imagene bună pentru creditare (să aibă o situaţie financiară bună), să posede active care ar prezenta interes pentru a fi luate în gaj, să aibă o istorie de creditare care inspiră încredere. Totodată este necesar de menţionat că întreprinderea va trebui să ramburseze băncii nu numai creditul solicitat dar şi dobânda, deaceia întreprinderea va fi obligată să genereze fluxuri de numerar suficiente de a acoperi nu numai cheltuielile curente, dar şi cheltuielile cu deservirea împrumutului. Cu toate acestea, sursele împrumutate se consideră unele din sursele acceptabile şi normale de finanţare a surplusului de mijloace circulante pentru orice întreprindere care desfăşoară o activitate economică în creştere. În practică pot fi folosite şi alte surse atrase cum ar fi datoriile credutoare pentru facturile comerciale sau sursa proprie - uzura acumulată. Aceste surse de finanţare a surplusului de mijloace circulante sunt considerate ca surse anormale şi sunt folosite, de regulă, de către întreprinderile care se află în situaţii economice de 144

dificultate. Aceste întreprinderi dispun de stocuri de materiale foarte mari, care se utilizează destul de ineficient, iar creanţele au o durată de rotaţie îndelungată. 8.3. INDICATORII DE UTILIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR CIRCULANTE Mijloacele circulante ale întreprinderii se referă la resursele utilizate de către aceasta în vederea asigurării ritmice a activităţii ei, deaceea este foarte important ca aceste resurse să fie utilizate cât mai eficient. Cu cât aceste resurse vor fi utilizate mai eficient, cu atât mai înalte vor fi rezultatele întreprinderii. Dat fiind faptul că mijloacele circulante deservesc cu amănuntul trei faze, ele se află într-o rotaţie de cerc inchis. Cele trei faze deservite de mijloacele circulante sunt prezentate în figura 8.: Faza 3

Faza mărfurilor Produse livrate Produse finite la depozit

Faza lichidităţilor Mijloace băneşti

Faza 2

Faza 1

Faza de producere Rezerve de producere Produs în curs de execiţie

Fig. 8.2 Circuitul mijloacelor circulante Faza 1 – faza lichidităţilor, care începe cu mijloacele băneşti aflate pe contul întreprinderii sau în numerar şi se finalizeaztă cu procurarea elementelor rezervelor de producţie şi stocarea lor la depozitul de materii prime şi materiale (crearea stocurilor de materii prime şi materiale). Faza 2 – faza de producere, care începe cu lansarea materiei prime şi a materialelor de la depozit în halele de producere şi se finalizează cu

145

obţinerea produsului finit care se transmite la depozit (formarea stocurilor de produse finite). 3. Faza 3 – faza mărfurilor, care începe cu livrarea produsului finit de la depozit către client, achitarea lui de către client şi obţinerea mijloacelor băneşti pe cont sau în numerar. Eficienţa utilizării mijloacelor circulante poate fi determinată cu ajutorul unui set de indicatori, ce caracterizează procesul de rotaţie al lor. Printre aceşti indicatori pot fi enumeraţi: Coeficientul direct (numărul de rotaţii) Kd – indică numărul de rotaţii care le efectuează atât mijloacele circulante în întregime, cât şi fiecare element al lor în parte în perioada planificată sau în perioada de analiză. Se determină după relaţia: Kd =

VV MCma

(8.2)

unde: VV – volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză, mii lei MCma - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante pentru perioada planificată sau cea de analiză, care se determină ca media aritmetică a valorii

mijloacelor

circulante

la

începutul

şi

finele

perioadei

corespunzătoare. Esenţa economică a acestui indicator constă într-aceea că arată câţi lei vânzări revin la fiecare leu de mijloace circulante implicate în circuit în perioada corespiunzătoare. Acest indicator este un indicator de maxim, ceea ce înseamnă că cu cât valoarea lui este mai înaltă cu atât mai înaltă este eficienţa utilitării mijloacelor circulante. Coeficientul indirect (gradul de implicare a mijloacelor circulante în cirsuit) Kid . Se determină după relaţia: 146

Kid =

MCma VV

(8.3)

unde: MCma - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante pentru perioada planificată sau cea de analiză, care se determină ca media aritmetică a valorii

mijloacelor

circulante

la

începutul

şi

finele

perioadei

corespunzătoare. – volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză, mii lei Esenţa economică a acestui indicator constă într-aceea că reflectă câţi lei de mijloace circulante au fost implicate în circuit pentru a obţine un leu vânzări. Este un indiacator de minim, ceea ce înseamnă că cu cât este mai mic cu atât mai eficent sunt utilizate mijloacele circulante (adică cu munim mijloace circulante a fost obţinut un leu de vânzări). Durata unei rotaţiia mijloacelor circulante în zile D. Se determină după relaţia: D=

Ft * MCma VV

(8.4)

unde: Ft – fondul de timp calendaristic (numărul de tile calendaristice) în perioada de planificare sau de analiză, zile. MCma - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante pentru perioada planificată sau cea de analiză, care se determină ca media aritmetică a valorii

mijloacelor

circulante

la

începutul

şi

finele

perioadei

corespunzătoare, mii lei.. – volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză, mii lei Esenţa economică a acestui indicator constă într-aceea că arată în câte zile mijloacele circulante în întregime, sau fiecare parte a lor componentă separat,

147

efectuează un circuit deplin (deserveşte cele trei faze cu amănuntul). Este un indiacator de minim, ceea ce înseamnă că cu cât este mai mic cu atât mai eficent sunt utilizate mijloacele circulante. Aceşti indicatori pot fi determinaţi atât pentru întreaga valoare a mijloacelor circulante, cât şi pentru fiecare parte componentă a acestora, utilizând aceleaşi formule de calcul, în care vor fi concretizate doar mărimea mijloacelor circulante. În cazul când durata de rotaţie a unui circuit se reduce ( D) poate fi determinată economia relativă a mijloacelor circulante ( MC) după relaţia: MC= (VV/Ft) * D

(8.5)

unde: MC - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante economisite, mii lei.. – volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză, mii lei Ft – fondul de timp calendaristic (numărul de tile calendaristice) în perioada de planificare sau de analiză, zile

D - numărul de zile de reducere a duratei unui circuit. În practica de toate zilele o impotanţă deosebită are intrepretarea corectă a acestor indicatori, care serveşte drept bază pentru luarea deciziilor cu privire la eficienţa utilizării mijloacelor circulante şi proiectarea măsurilor de sporire a eficienţei utilizării lor. Pentru aceasta pot fi utilizate câteva metode: compararea indicatorilor reali cu indicatorii planificaţi, compararea în dinamică a acestor indicatori pe perioade de timp similare şi comparabile, utilizarea benchmarkingului – compararea cu cele mai bune practici din ramura dată sau din ramuri similare ale altor şări.

148

Indiferent de metoda utilizată, important este ca managementul întreprinderii să conştientizeze că măsurarea şi monitorizarea permanentă a acestor indicatori serveşte drept bază pentru dirijarea eficientă a mijloacelor circulante, permite creşterea eficienţei utilizării lor şi a surselor de finanţare. 8.4. METODELE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE MIJLOACE CIRCULANTE Eficienţa utilizării mijloacelor circulante în mare măsură depinde de faptul cât de corect a fost determinat necesarul de mijloace circulante. Determinarea incorectă a necesarului de mijloace circulante poate genera atât insuficienţă cât şi surplus de mijloace circulante. Dacă în urma determinării incorecte a necesarului de mijloace circulante s-a format o insuficienţă a acestora, situaţia dată va cauza, încălcarea ritmicităţii şi reducerea volumului de producţie, nerespectarea îndeplinirii obligaţiunilor contractuale faţă de clienţi, iar ca consecinţă – reducerea vânzărilor şi profitului întreprinderii, instabilitate financiară (fig 8.3). Formarea surplusului de mijloace circulante înseamnă îngheţarea mijloacelor financiare proprii ale întreprinderii în diferite stocuri, fapt care diminuează posibilitatea întreprinderii de a finanţa investiţiile în capital fix pentru sporirea eficienţii producerii. .

Pierderi Pierderile totale

Pierderile de la surplusul de mijloace circulante

Pierderile de la insuficienţa mijloacelor circulante

Suma mijloacelor circulante 149

Fig. 8.3

Valoarea optimă a mijloacelor circulante

Necesarul de mijloace circulante depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: volumul de producţie şi comercializare a bunurilor fabricate; durata ciclului de producţie; felurile şi structura materiei prime utilizate; ritmurilor de creştere a volumului de producţie ş.a. Mărimea şi exactitatea determinării necesarului de mijloace circulante depinde şi de durata de aflare a acestora în sfera de producere şi sfera circulaţiei. Durata de aflare a mijloacelor circulante în sfera producerii cuprinde perioada de timp pe parcursul căreia acestea îmbracă forma de stocuri de materii prime la depozit şi producţie în curs de execuţie. Timpul de aflare a mijloacelor circulante în sfera de circulaţie cuprinde perioada de timp pe parcursul căreia acestea îmbracă forma stocului de produs finit la depozit, produsului livrat dar neachitat, creanţelor, mijloacelor băneşti în numerar şi pe cont. Cu cât viteza de rotaţie a mijloacelor circulante (timpul sumar de aflare în sfera de producere şi sfera de circulaţie) este mai mare, cu atât mai redus va fi necesarul de mijloace circulante. Orice întreprindere este cointeresată în reducerea necesarului de mijloace circulante, totuşi această reducere trebuie să fie întemeiată, deoarece mijloacele circulante suficiente asigura o activitate ritmică a acesteia. De aceea determinarea necesarului optim de mijloace circulante are o importanţă deosebită în întreprindere. Necesarul optim de mijloace circulante se determină ca suma mijloacelor băneşti avansată în crearea stocurilor de producţie (stoc de mărfuri şi materiale), produsului în curs de execuţie şi stocului de produs finit la depozit. Procesul de elaborare a mărimii optime a mijloacelor circulante, suficiente pentru asigurarea activităţii normale a întreprinderii de numeşte normarea mijloacelor circulante. Astfel,

150

normarea mijloacelor circulante presupune determinarea mărimii minime a mijloacelor circulante, dar suficiente pentru asigurarea ritmică şi eficientă a întreprinderii. Normarea mijloacelor circulante contribuie la evidenţierea şi valorificarea rezervelor interne, reducerea ciclului de producţie, comercializarea mai accelerată a produsului finit. În procesul de normare a mijloacelor circulante se determină norma de zile de rezervă şi normativul de mijloace circulante. Normele caracterizează numărul de zile de rezervă pentru grupele şi elementele de mijloace circulante care se supun normării. Normativul mijloacelor circulante reprezintă necesarul optim de mijloace circulante care asigură activitatea ritmică şi eficientă a întreprinderii. Pentru determinarea necesarului optim de mijloace circulante pot fi utilizate trei metode: analitică sau statistică, coeficienţilor, calculelor matematice directe. Esenţa metodei analitice se reduce la corectarea stocurilor existente prin reducerea surplusului sau lichidarea bunurilor care nu mai pot fi utilizate în întreprindere. Conform metodei coeficienţilor, normativul mijloacelor circulante pentru perioada de planificare se determină în baza ajustării valorii mijloacelor circulante ale perioadei raportate cu ajutorul coeficienţilor, care indică modificarea volumului de producţie şi a duratei de rotaţie a mijloacelor circulante. Exemplu: În perioada raportată o întreprindere a atins un volum de vânzări (VV r) de 44 mil. lei utilizând mijloace circulante (MC r) în valoare de 8,6 mil. lei. Pentru perioada de planificare se prevede sporirea vânzărilor cu 12% şi reducerea duratei de rotaţie

151

(D) a mijloacelor circulante cu 3 zile. De determinat necesarul de mijloace circulante pentru perioada de planificare. În acest caz pentru determinarea necesarului de mijloace circulante pentru perioada planificată se utilizează metoda coeficienţilor în modul următor: se determină volumul vânzărilor şi durata de rotaţie a mijloacelor circulante pentru perioada de planificare VVpl= VVr*1,12 = 44*1,12 = 49,28 (mil.lei) Dr = 360*MCr / VVr = 360*8,6/44 = 71 (zile)

Dpl = 71 - 3 = 69 (zile) se ajustează necesarul de mijloace circulante pentru perioada de planificare cu ajutorul coeficientului de sporire a vânzărilor şi reducere a duratei de rotaţie a mijloacelor circulante MCpl =(Dpl*VVpl)/360 = (69*49,28)/360 = 9,45 (mil.lei) Astfel, necesarul de mijloace circulante pentru perioada de planificare determinat conform metodei analitice constituie 9,45 mil. lei. Metoda analitică şi metoda coeficienţilor, de regulă, pot fi utilizate de către întreprinderile care activează mai mult de un an de zile, dispun de un proces de producţie organizat, au un program de producţie format, dispun deja de informaţie statistică a perioadelor precedente, dar nu dispun de specialişti cu abilităţi de planificare în domeniul mijloacelor circulante. Pe lingă metodele mai sus numite mai poate fi utilizată şi metoda matematică. Conform acestei metode necesarul de mijloace circulante se determină pe fiecare element separat în baza formulei matematice corespunzătoare. Această metodă se utilizează, în primul rând, de către întreprinderile nou create (la începutul perioadei de funcţionare). Ea poate fi utilizată şi de întreprinderile care deja funcţionează pentru determinarea necesarului de mijloace circulante atunci când întreprinderea suportă

152

modificări esenţiale în programul de producţie sau regimul de lucru cu clienţii şi furnizorii. Normativul total de mijloace circulante conform acestei metode se determină in valoare minimă necesară pentru crearea rezervelor de producţie (materie primă, materiale, combustibil, ambalaj, piese de rezervă, etc.), producţie în curs de execuţie, produs finit la depozit şi cheltuieli pe viitor. Normativul total de mijloace circulante reprezintă suma normativelor determinate pe fiecare grupă (vezi relaţia 1): (8.6)

Ntotal = Nrp + Npce + Npf + Nchv,

unde: Ntotal – normativul total de mijloace circulante, mii lei Nrp – normativul rezervelor de producţie, mii lei Npce –normativul producţiei în curs de execuţie Npf – normativul producţiei finite la depozit Nchv – normativul cheltuielilor pe viitor. Normativul mijloacelor circulante se determină pentru fiecare grup separat, ţinând cont de specificul lui: Normativul pentru fiecare element al rezervelor de producţie se determină după relaţia: Nrpi = Czi * Rzi,

(8.7)

unde: Npri – normativul mijloacelor circulante sub formă de rezerve de producţie pentru elementul i, mii lei Czi – consumul mediu zilnic al elementului i, mii lei Rzi - norma de rezervă în zile pentru elementul i.

153

Norma de rezervă în zile pentru fiecare element în parte se determină după relaţia: Rti = Rt + Rcd + Ras+ Rs,

(8.8)

unde: Rti – rezerva de zile totală pentru elementul i, zile Rt – rezerva de transport, zile Rcd –rezerva curentă la depozit, zile Ras – rezerva de asigurare (garantată), zile Rs – rezerva sezonieră, zile. Rezerva de transport se determină reieşind din timpul necesar pentru parcurgerea distanţei de la furnizor până la întreprindere, luând în consideraţie timpul de perfectare a documentelor necesare. În cazul existenţei câtorva furnizori, rezerva de transport se determină ca valoarea medie ponderată a distanţei necesare de parcurs şi mărimii lotului furnizat. Spre exemplu: Durata de parcurgere a Furnizorii

Mărimea lotului spre furnizare, tone

Furnizorul 1

40

distanţei furnizor-client, zile 10

Furnizorul 2

30

15

Furnizorul 3

35

12

Rt =(40*10+30*15+35*12)/(40+30+35) = 12 (zile) Mărimea medie a rezervei de transport determinată conform mediei ponderate ar constitui 12 zile. Rezerva curentă la depozit a bunurilor aprovizionate reprezintă rezerva în zile, care asigură necesităţile producerii între două aprovizionări consecutive (vezi fig.8.4)

154

Fig. 8.4 Rezerva curentă la depozit Rezerva de zile curentă medie se calculează în mărime de 50% din intervalul de timp a două aprovizionări consecutive: Rcm =t/2

(8.9)

unde: Rcm – rezerva curentă medie, zile t – intervalul de timp intre două aprovizionări consecutive, zile. Intervalul mediu între aprovizionări poate fi determinat după relaţia: t =360 (180;90)/A (8.10) unde: A – numărul aprovizionărilor în perioada de planificare. Rezervă de asigurare (garantată) se numeşte rezerva, care este destinată pentru asigurarea necesităţilor producerii cu bunuri materiale în cazul abaterii aprovizionării acestora de la graficul stabilit. Mărimea acestei rezerve se stabileşte, de regulă, la nivel de 50% din mărimea rezervei curente. Această limită poate fi mărită în cazul când: întreprinderea este situată la distanţe mari de furnizorii de materie primă şi materiale,

155

materialele aprovizionate sunt unice (sau destul de rare), reţeta produsului finit necesită multe componente care se aprovizionează de la multipli furnizori. Rezerva sezonieră se determină pentru întreprinderile sare au un caracter sezonier în activitatea lor. 2. Normativul mijloacelor circulante sub formă de producţie în curs de execuţie se determină reieşind din durata ciclului de producţie al întreprinderii şi coeficientul de creştere a cheltuielilor după relaţia: Npce = Cpr *Tc * Kch,

(8.11)

unde: Npce – normativul producţiei în curs de execuţie, mii lei, Cpr – costul de producţie a volumul mediu zilnic de producţie, Tc – durata ciclului de producţie, zile, Kch – coeficientul de creştere a cheltuielilor. După cum se observă din relaţia 8.11 asupra normativului de producţie în curs de execuţie influenţează direct proporţional durata ciclului de producţie, costul mediu zilnic al producţiei fabricate şi coeficientul de creştere a cheltuielilor. Ciclul de producţie reprezintă durata de timp necesară pentru efectuarea operaţiilor procesului tehnologic. Durata lui include intervalul de timp necesar pentru operaţiile de pregătire şi prelucrare a materiei prime şi materialelor şi timpul de transmitere a obiectului muncii de la o operaţie la alta începând cu prima operaţie şi terminând cu predarea produsului finit la depozit. Coeficientul de creştere a cheltuielilor caracterizează gradul de finisare a produsului şi se determină ca raportul dintre costul producţiei în curs de execuţie (neterminată) către costul producţiei finite.

156

Creşterea cheltuielilor diferă de la o întreprindere la alta şi poate fi atât uniformă, cât şi neuniformă (lentă sau accelerată). Când creşterea cheltuielilor are loc uniform coeficientul de creştere a acestora se determină după relaţia: Kch = M + 0,5(Cpf − M ) M

(8.12)

unde: Kch –coeficientul de creştere a cheltuielilor, Cpf – costul producţiei finite,lei

M – costul materiei prime şi a materialelor care au fost utilizate în procesul de producţie. În cazul creşterii cheltuielilor neuniform valoarea coeficientului se determină ca o medie a coeficienţilor pentru câteva faze ale procesului de producţie după relaţia: Kch = Ki i

(8.13)

unde: Ki –coeficientul de creştere a cheltuielilor la faza i a procesului de producţie, i– fazele procesului de producţie pentru care a fost determinat coeficientul de creştere a cheltuielilor. Coeficientul de creştere a cheltuielilor pentru o oarecare fază se determină după relaţia: Ki = Ci / Cpf (8.14)

unde: Ci –costul producţiei în curs de execuţie la faza i a procesului de producţie Cpf – costul de producţie a produsului finit. 3. Normativul mijloacelor circulante sub formă de produs finit la depozit depinde de volumul mediu zilnic de producţie gata fabricată şi norma de rezervă în zile. Acest normativ poate fi determinat după relaţia:

157

Npf = Cvmz *Tz

(8.15)

unde: Npf –normativul producţiei finite la depozit, lei Cvmz – costul de producţie al volumului mediu zilnic de produs finit, lei Tz – norma de rezervă în zile pentru produsul finit aflat la depozit. Numărul de zile de rezervă pentru produsul finit aflat la depozit (durata de păstrare la depozit) se determină ca suma intervalului de timp necesar pentru formarea partidei de livrare şi oformarea tuturor documentelor necesare. Tpf = Tp + Td

(8.16)

unde: Tpf –numărul de zile de rezervă pentru produsul finit aflat la depozit, zile Tp – timpul necesar pentru formarea partidei, zile Td – timpul necesar pentru oformarea documentelor, zile. 3. Normativul mijloacelor circulante sub formă de cheltuieli pe viitor se determină după relaţia: Nchv = Chian+ Chd + Chc

(8.17)

unde: Nchv– normativul mijloacelor circulante pentru cheltuieli pe viitor, mii lei Chian – suma cheltuielilor pe viitor la începutul anului, mii lei Chd – cheltuielile pe viitor prevăzute de devizul de cheltuieli pentru anul curent, mii lei Chc – cheltuielile pe viitor care vor fi alocate la costul de producţie în perioada planificată, mii lei. Mărimea necesară a mijloacelor circulante determinată prin una din metodele mai sus menţionate reprezintă normativul total al mijloacelor circulante, care asigură activitatea întreprinderii într-un ritm normal, pe de o parte, iar pe de alta - sporirea eficienţei utilizării resurselor disponibile. De asemenea normativul mijloacelor circulante serveşte drept bază pentru dirijarea eficientă a acestora.

158

Întrebări de recapitulare Explicaţi esenţa economică a activelor circulante Care-s cele două părţi componente ale activelor circulante Daţi definiţia fondurilor circulante de producţie care sunt păeţile componente ale fondurilor de circulaţie Prezentaţi clasificarea mijloacelor circulante după diferite principii de clasificare Ce reprezintă ciclul de exploatare? Din ce surse pot fi finanţate activele circulante din punct de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire? Din ce surse pot fi finanţate mijloacele circulante ale întreprinderilor nou fondate? Care sunt sursele de finanţate a surplusului de mijloace circulante? Numiţi principalii indicatori care caracterizează gradul de utilizare eficientă a mijloacelor circulante? 11. Explicaţi esenţa economică a coeficientului direct de utilizare a mijloacelor circulante 12. Cum se determină mărimea mijloacelor circulante relativ economisită în urma reducerii duratei unui circuit 13. Care sunt principalele metode utilizate pentru intrepretarea indicatorilor de utilizare eficientă a mijloacelor circulante 14. Explicaţi inpactul insuficienţei sau surplusului de mijloace circulante 15. Numiţi factorii care înfluenţează necesarul de mijloace circulante 16. Cum se determină necesarul optim de mijloace circulante 17. Numiţi metodele de determinare a necesarului optim de mijloace circulante 18. Cum se determină normativul total de mijloace circulante 19. Prezentaţi relaţia de calcul a normativului pentru fiecare element a rezervelor de producţie 20. Numiţi felurile de rezerve şi explicaţi factorii care le influenţează 159

21. Care este relaţia de calcul a normativului sub formă de produs finit la depozit 22. Prezentaţi relaţia de calcul a normativului produsului în curs de execuţie 23. Cum se determină coeficientul de creştere a cheltuelelor.

CAPITOLUL 9 PERSONALUL ÎNTREPRINDERII ŞI PRODUCTIVITATEA MUNCII 9.1. PERSONALUL ÎNTREPRINDERII: COMPONENŢA ŞI STRUCTURA Efectuarea activităţii de producere este imposibilă fără prezenţa personalului în cadrul oricărei întreprinderi. Utilizarea principiilor de bază şi sistemelor optime de organizare a producerii, desigur au o însemnătate deosebită în cadrul înteprinderii. Totuşi, succesul activităţii întreprinderii depinde de personalul ei, de competenţele lui, de gradul de calificare, disciplină, motivare, capabilităţile de rezolvare a problemelor care apar în activitatea de zi cu zi. Toţi angajaţii întreprinderii, indiferent de forma de angajare, reprezintă personalul acesteia. În dependenţă de sfera de încadrare în activitatea întreprinderii personalul se divizează în două grupe: Personalul industrial productiv – personalul care este nemijlocit încadrat în activitatea de bază a întreprinderii. Personalul neindustrial – personalul, care este preocupat de servirea obiectelor de menire social-culturală aflate la bilanţil întreprinderii. O pondere esenţială în total personalul întreprinderii industriale, desigur, îi revine personalului industrial productiv. Acesta la rândul său se divizează în cinci categorii de personal:

160

muncitori, conducători, specialişti şi funcţionari, personalul de servire, paza, ucenicii. Către categoria de muncitori se atârnă toţi lucrătorii întreprinderii, care nemijlocit sunt antrenaţi în fabricarea bunurilor materiale. Muncitorii unei întreprinderi industriale se divizează în două subgrupe: muncitori de bază, muncitori auxiliari. Muncitorii de bază reprezintă acei muncitori care nemijlocit sunt încadraţi în fabricarea producţiei marfă sau efectuarea operaţiilor procesului de producţie, cu alte cuvinte sunt încadraţi în modificarea formei, dimensiunilor, stării, structurii sau proprietăţilor fizico-chimice ale obiectului muncii. Către muncitorii auxiliari se atârnă muncitorii implicaţi în servirea utilajului şi locurilor de muncă în secţiile de bază, precum şi toţi muncitorii secţiilor auxiliare. Ei nu participă nemijlocit la procesului de producţie, cu toate că contribuie la efectuarea lui. Muncitorii auxiliari pot fi grupaţi în câteva grupe funcţionale: muncitorii, care servesc transportul, muncitorii încadraţi în efectuarea proceselor de manipulare, muncitorii preocupaţi de funcţia de control, de mentenanţă a mijloacelor fixe, de pregătire a producerii produselor noi. Divizarea muncitorilor în muncitori de bază şi muncitori auxiliari are o umportanţă deosebită din punct de vedere a analizei structurii acestora. Structura muncitorilor diferă de la o întreprindere la alta nu numai în diferite ramuri industriale, dar şi în limetele uneia şi aceleiaşi ramuri. Cu toate că nu există anumite normative pentru structura muncitorilor într-o întreprindere industrială, aceasta se consideră

161

optimă, în cazul, când ponderea muncitorilor auxiliari este mult mai mică decât ponderea muncitorilor principali. O altă categorie importantă de personal sunt conducătorii (managerii), specialiştii şi funcţionarii. Categoria conducători (managerii) cuprinde partea personalului întreprinderii industriale care este preocupată de organizarea procesului de producţie şi dirijarea lui. Aceştea sunt conducătorii întreprinderilor industriale, conducătorii departamentelor funcţionale, managerii secţiilor de bază, auxiliare şi de servire, şefii de birouri, şefii de laboratoare etc. Către specialişti se atârnă acei angajaţi ai întreprinderii industriale, care au stidii superioare sau medii speciale. Către specialişti se pot atârna atât conducătorii, cât şi muncitorii şi funcţionarii. Drept criteriu de bază pentru a atribui un angajat către categoria specialistilor serveşte postul pe care acesta îl ocupă. Categoria de funcţionari cuprinde acei angajaţi ai întreprinderii care sunt preocupaţi de finanţele întreprinderii, de aprovizionare, de desfacerea mărfurilor, de personal. Către această categorie se mai atârnă pontatorii din secţiile de producere, responsabili de oficii etc. Personalul inferior de servire reprezintă persoanele, care se preocupă de deridicarea

încaperilor

întreprinderii

saz

acei

care

servesc

cazangeriile

(deridicătoarele, fociştii), precum şi persoanele care se preocupă de servirea muncitorilor şi funcţionarilor (curierii). Paza- este categoria de personal, care îndeplineşte toate felurile da pază în cadrul întreprinderii industriale (antiincendiară, paza bunurilor materiale ş.a). Actualmente tot la mai multe întreprinderi industriale această categorie de personal lipseşte, datorită faptului că au apărut organizaţii specializate care oferă astfel de servicii întreprinderilor industriale. Datorită existenţei concurenţei în acest domeniu, calitatea serviciilor de pază este destul de înaltă şi intreprinderile industriale preferă contractarea acestor servicii din exterior (asa numitul outsoursing).

162

Ultima categorie de personal sunt ucenici, categoria de personal, care practic a dispărut din lista personalului întreprinderilor industriale. Ucenicii sunt persoanele care se pregătesc în întreprindere pentru a obţine calificativul de muncitor într-un domeniu anumit. Procesele de trecere la economia de piaţă au afectat mult modul de pregătire a personalului muncitoresc prin intermediul uceniciei. Cu toate acestea, există ramuri ale industriei, în care ucenicii nu numai că există, dar şi cresc ca număr. Spre exemplu, în industria de confecţii practic fiecare întreprindere îşi pregăteşte muncitori prin intermediul uceniciei. Avantajele pregătirii muncitorilor în cadrul întreprinderii în bază de ucenicie constău în termenul redus, în decursul căruea personele instruite în întreprindere capătă meseria de muncitor. Diviziunea

profesională

a

muncii

presupune

divizarea

personalului

întreprinderilor industriale pe profesii şi specialităţi. Profesia se caracterizează printrun complex de cunoştinţe şi deprinderi practice necesare pentru îndeplinirea unui volum de muncă într-un domeniu dat. Ea este determinată de caracterul produsului muncii, recum şi de condiţiile de producere specifice unei anumite ramuri industriale. Una din profesiile cerute în cadrul întreprinderilor industriale este profesia de inginer. Diviziunea muncii în cadrul unei profesii determină specialitatea. Spre exemplu, profesia de inginer se divizează pe specialităţi în felul următor: unginer-tehnolog, inginer-mecanic, inginer-electric, inginer-schemotehnic, inginer-electronist ş.a. Personalul întreprinderii mai poate fi divizat după nivelul de calificare.– cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice necesare de a îndeplini lucrări de un anumit grad de complexitate. Gradul de calificare caracterizează nivelul de complexitate al lucrărilor pe care angajatul le poate îndeplini. Clasificarea personalului intreprinderii industriale după criteriile menţionate are un rol important din mai multe puncte de vedere, şi anume: permite determinarea necesarului de personal pe categorii, profesii, specialităţi şi grade de calificare în conformitare cu cerinţele procesului 163

de producere, modul de organizare a acestuea precum şi modul de dirijare cu întreprinderea; permite determinarea modului şi surselor de asigurare a necesităţilor întreprinderii în personal; serveşte drept bază pentru determinarea formelor şi sistemelor de remunerare, precum şi a fondului de salarizare. 9.2. METODELE DE EVIDENŢĂ A PERSONALUL ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE Evidenţa personalului în cadrul unei întreprinderi industriale se duce sub formă de personal scriptic, mediu scriptic şi de prezenţă. Personalul scriptic reprezintă toate categoriile de personal încadrat permanent, sezonier sau prin cumul în cadrul unei întreprinderi. Persoanele angajate la serviciu se întroduc în lista personalului scriptic din ziua angajării. Către personalul scriptic al întreprinderii se atârnă atât personalul care efectiv activează în cadrul întreprinderii, cât şi personalul absent din diferite pricini. Personalul scriptic al întreprinderi cuprinde: Angajaţii, care sau prezentat la serviciu, inclusiv cei care n-au lucrat din anumite pricini organizator tehnice; Angajaţii, care se află în deplasări de serviciu, indiferent de durata deplasării, în cazul când acestora li se păstrează remunerarea; Lucrătorii, care se află în concedii planificate; Femeile, care se află în concediu de maternitate, inclusiv femeile care se află în concediu prevăzut de legislaţie pentru îngrijirea copiilor; Angajaţii, care se află pe foaie de boală; Persoanele, care sunt absente din cauza indeplinirii unor obligaţiuni de stat; 164

Persoanele, care fac studii cu frecvenţă redusă, sau se află la instruire; Persoanele angajate prin cumul pentru activitatea de bază a întreprinderii; Persoanele, care activează la domiciliu, producând producţie din materia primă a întreprinderii. În cadrul oricării întreprinderi industriale are loc o mişcare de personal din diferite pricini, fapt care înfluenţiază numărul personalului scriptic, făcându-l se difere de la o perioadă la alta. Pentru a putea calcula anumiţi indicatori economici, evidenţa personalului se efectuează sub formă de personal mediu scriptic. Personalul mediu scriptic al perioadei raportate se determină ca raportul dintre suma personalului scriptic pentru toate zilele calendaristice ale perioadei raportate, inclusiv zilele de odihnă şi sărbătoare, către numărul zilelor calendaristice ale prerioadei raportate. Numărul scriptic pentru zilele de odihnă şi sărbători se va echivala cu numărul scriptic al personalului din ziua lucrătoare precedentă zilei de odihnă sau sărbătoare. Exemplu: determinarea numărului mediu scriptic al personalului întreprinderii Ziua lunii 1 2 3 4 5 sîmbătă 6 duminică 7 Ş.a.m.d Total: 30 zile

Personalul scriptic 255 254 249 256 256 256 263 6647 persoane

Suma personalului scriptic pentru toate zilele calendaristice ale lunii constituie 6647 persoane. Numărul zilelor calendaristice - 30 zile. Numărul personalului mediu scriptic constituie 222 (6647:30) persoane.

Numărul mediu scriptic al personalului trimestrial se determină ca raportul dintre suma numărului mediu scriptic a fiecărei luni a trimestrului către 3.

165

Exemplu: Numărul mediu scriptic în luna ianuarie a constituit 234 persoane, în februarie 236 persoane, iar în martie – 244 persoane. Numărul personalului mediu scriptic în primul trimestru a constituit 238 (714:3) persoane.

Spre deosebire de personalul scriptic, personalul de prezenţă indică câţi angajaţi s-au prezentat la serviciu, la o dată concretă, din numărul total de angajaţi aflaţi pe listă întreprinderii. 9.3. DETERMINAREA NECESARULUI DE PERSONAL Îndeplinirea programului de producţie al oricării întreprinderi necesită un anumit număr de personal de o componenţă corespunzătoare volumului de lucru şi complexităţii acestuia. Pentru determinarea necesarului de personal fiecare întreprindere utilizeză metodele cele mai adecvate atât specificului muncii, cât şi al producerii. Se deosebesc următoarele metode de determinare a necesarului de personal: În baza manoperii; În baza normei de muncă; În baza normei de servire. Selectarea metodei de determinare a necesarului de personal depinde în primul rând de caracterul proceselor de producţie şi funcţiile de muncă, îndeplinite de către lucrători la fiecare loc de muncă. Necesarul de personal se determină pe fiecare categorie de personal separat. Drept date iniţiale pentru determinarea necesarului de muncitori servesc: programul de producţie, manopera unei unităţi de produs, fondul efectiv de timp al unui muncitor şi coeficientul de îndeplinire a normei de producţie. Necesarul de muncitori principali se determină în baza manoperei după următoarea relaţie: Nmp = Mpp / Fef * K

(9.1.) 166

Unde: Nmp – numărul muncitorilor principali. Mpp – manopera programului de producţie, Fef – fondul efectiv de lucru a unui muncitor, K – coeficientul de îndeplinire a normelor de producţie. Fondul efectiv de timp al unui muncitor se determină după după modelul prezentat în tabelul 9.1. Tabelul 9.1 Indicatorii

Valoarea zile

Ore

Fondul calendaristic (Fc)

365

2920 (365*8)

Zile de odihnă şi sărbători (Zos)

111

888

Fondul nominal (Fn =Fc - Zos)

254

2032

Neprezentări la serviciu planificate (Ns):

61

568

Concedii planificate

28

224

Concedii pentru studii

20

160

Concedii de maternitate

16

128

Concedii de boală

7

56

-

-

193

1464

Alte neprezentări prevăzute de legislaţie Fondul de prezentare (Fpr = Fn - Ns) Pierderi de timp pe parcursul schimbului (Ps): Neprezentări în baza învoirii conducerii Absenţe nemotivate Staţionări neplanificate Întârzieri la serviciu Părăsirea locului de muncă înaintea finisării schimbului

125 24 8 21 24 16

167

Staţionări din cauza nerespectării disciplinei de muncă Fondul efectiv de timp (Fef = Fpr - Ps)

32 168

1339

Pentru determinarea necesarului de muncitori principali pe profecii şi grade de calificare este necesar de determinat manopera programului de producţie deferenţiat pe feluri de lucrări (profecii) şi grade de complexitate a lucrărilor (grade de calificare a muncitorilor). La unele sectoare necesarul de muncitori principali, încadraţi în îndeplinirea unui fel concret de lucrări, se determină după relaţia: Nmp = Ppl / Fef * K * Npr

(9.2.)

Unde: Nmp – numărul muncitorilor principali, Ppl – programul de producţie planificat în unităţi naturale, Fef - fondul efectiv de lucru a unui muncitor, Npr – norma de producţie planificată, K – coeficientul de îndeplinire a normei de producţie. Numărul muncitorilor auxiliari, precum şi numărul muncitorilor principali în unele ramuri, se determină în baza normei de servire după relaţia: Nma = Nlm* R * K / Ns

(9.3.)

Unde: Nma – numărul muncitorilor auxiliari, Nlm – numărul locurilor de muncă necesar de servit, R – regimul de lucru al întreprinderii, Ns – norma de servire pentru un muncitor, K – coeficeientul de transformare a numărului de prezenţă în numărul scripric de muncitori.

168

Numărul personalului de prezenţă într-un schimb reprezintă numărul de personal minim necesar pentru înderplinirea programului de producţie planificat. Numărul de personal de prezenţă într-un schimb se determină după norma de timp, norma de producţie şi norma de servire conform relaţiei: Nps = PPs * Nt / Fef * K

(9.4.)

Unde: Nps – numărul personalului de prezenţă într-un schimb, PPs – programul de producţie necesar de îndeplinit într-un schimb, Nt – norma de timp pentru o unitate de produs, Fef – fondul efectiv de timp al unui muncitor, K– coeficientul planificat de îndeplinire a normei de producţie. Numărul conducătorilor, specialiştilor şi funcţionarilor se determină în baza normei de conducere după relaţia: Ncsf = (Nmp + Nma) / Nc

(9.5.)

Unde: Ncsf – numărul conducătorilor,specialiştilor şi funcţionarilor, Nmp – numărul muncitorilor principali, Nma – numărul muncitorilor uxiliari, Nc – norma de conducere. Numărul conducătorilor, specialiştilor şi funcţionarilor determinat conform relaţiei de mai sus se ajustează conform organigramei de conducere şi producere, astfel determinânduse necesarul optim de conducători, specialişti şi funcţionari. Necesarul de personal total pe întreprindere se determină în baza insumării numărului de personal calculat pentru fiecare categorie separat. 9.4. PRODUCTIVITATEA MUNCII ŞI MODUL DE DETERMINARE AL EI Productivitatea muncii reprezintă indicatorul care caracterizează gradul de eficienţă a utilizării muncii vii, sau a personalului. Nivelul productivităţii muncii 169

poate fi caracterizat prin cantitatea de producţie fabricată într-o unitate de timp, adică prin raportul dintre volumul de producţie către cheltuielile de timp necesare pentru al produce. În dependenţă de raportul direct sau indirect al acestor valori (volumul de producţie şi cheltuielile de timp) por fi determinaţi doi indicatori ai productivităţii muncii: Indicatorul direct - caracterizează volumul de producţie într-o unitate de timp. Se determină după relaţia: q = Q /( Nms

(9.6)

Unde: q – productivittea muncii calculată după indicatorul direct,i - cantitatea de producţie în unităţi naturale, Nms - numărul personalului mediu scriptic. Indicatorul indirect sau manopera unei unităţi de produs - caracterizează cheltuielile de timp pentru a produce o unitate de produs. Se determină după relaţia: q = T (Q

(9.7)

Unde: q – productivittea muncii calculată după indicatorul indirect, T – cheltuelile de timp pentru producerea volumului de producţie, omore - cantitatea de producţie în unităţi naturale. Metoda directă este metoda cea mai frecvent utilizată în întreprinderile industriale pentru determinarea productivităţii muncii. În dependenţă de modul de măsurare a volumului de producţie se deosebesc doi măsurători ai productivităţii muncii şi anume: măsurători naturali – volumul de producţie este determinat în unităţi naturale de măsură;

170

măsurători valorici – volumul de producţie este determinat în indicatori valorici. Măsurătorii naturali reflectă destul de obiectiv nivelul productivităţii muncii. Totuşi posibilităţile de utilizare a lor sunt destul de constrânse. Ei se utilizează doar la întreprinderile care produc un singur fel de producţie (întreprinderile ramurii energetice, ramurii forestiere ş.a.). Întreprinderile care produc o gamă largă de produse utilizează măsurătorii valorici. Pentru a determina productivitatea muncii în baza măsurătorilor valorici se utilizează indicatorul producţiei marfă sau volumul vânzărilor. Actualmente la întreprinderile industriale din republică se determină productivitatea muncii preponderent în baza volumului producţiei marfă. În întreprinderile din ţările cu o economie de piaţă înalt dezvoltată, productivitatea muncii se determină în baza volumului vânzărilor, deoarece anume volumul vânzărilor este indicatorul care caracterizează rezultatele activităţii întreprinderii. Productivitatea muncii în indicatori valorici se determină după relaţia: q = VV (PM ) / Nms

(9.8)

Unde: q – productivittea muncii calculată în indicatori valorici, VV/PM – volumul vânzărilor sau volumul producţiei marfă Nms – numărul personalului mediu scriptic. O deosebită importanţă în economia de piaţă capătă determinarea productivităţii muncii după valoarea adăugată. Acest indicator indică efortul propriu al colectivului de muncă, pe de o parte, iar pe de alta gradul de competitivitate al întreprinderii. Productivitatea muncii după valoarea adăugată se determină după relaţia: q = VA / Nms

(9.9)

Unde: q – productivittea muncii calculată după valoarea adăugată, VA – valoarea adăugată, 171

Nms – numărul personalului mediu scriptic. La rândul său valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode: sustractivă şi aditivă. Potrivit metodei sustractive din valoarea producţiei matfă se scad consumurile materiale directe. Relaţia de calcul a valorii adăugate conform metodei sustractive este următoarea: VA = PM −CMD

(9.10)

Unde: VA –valoarea adăugată, PM– producţia marfă, CMD – consumurile materiale directe. Metoda aditivă de determinare a valorii adăugate prevede insumarea elementelor componente ale valorii adăugate şi anume: VA = S + I +U + Do + Di + P

(9.11)

Unde: VA –valoarea adăugată, S – salariile şi contribuţiile la salarii, – taxele şi impozitele indirecte, U – uzura mijloacelor fixe, Do – dobânzile, Di – dividendile, P - profitul. Cu cât valoarea adăugată este mai mare cu atât activitatea întreprinderii este mai stabilă.

Întrebări de recapitulare Cum se divizează personalul În dependenţă de sfera de încadrare în activitatea întreprinderii?

172

Numiţi principalele categorii de personal Explicaţi diferenţa dintre muncitorii de bază şi muncitorii auxiliari Ce reprezintă personalul inferior de servire? Ce reprezintă profesia şi specialitatea Cum se duce evidenţa personalului într-o întreprindere industrială? Explicaţi modul de calculare a personalului mediu scriptic Care este deosebirea dintre personalul de prezenţă de cel scriptic? Numiţi principalele metode de determinare a necesarului de personal Care este metodologia de determinare a numărului muncitorilor de bază? Prezentaţi metodologia de determinare a numărului de muncitori auxiliari Prezentaţi algoritmul de determinare a fondului efectiv de timp al unui muncitor Cum se determină necesarul de muncitori principali încadraţi în îndeplinirea unui fel concret de lucrări 14. Cum se determină numărul de personal după norma de servire? Explicaţi modul de determinare a numărului de personal de prezenţă într-un schimb Daţi definiţia productivităţii muncii Care sunt măsurătorii productivităţii muncii? Ce repretintă indicatorul direct şi indirect al productivităţii muncii? Prezentaţi relaţia de calcul a productivităţii muncii după valoarea adăugată Explicaţi importanţa determinării productivităţii muncii după valoarea adăugată.

173

CAPITOLUL 10 REMUNERAREA MUNCII ŞI REGLEMENTAREA EI 10.1. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL SALARIZĂRII Actualmente, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica diferitor firme din lume, se foloseşte o gamă foarte largă de termini, atunci când merge vorba de plata pentru munca prestată, şi anume: recompensa personalului, salariul, retribuţia muncii, remunerarea muncii, plata pentru munca prestată, premii, adausuri, compensaţii, bonusuri şi altele. Indiferent care termen este folosit, cert este faptul, că plata pentru munca prestată de angajaţii unei întreprinderi este un instrument important al managementului prin care se influenţează eficienţa activităţii întreprinderii. Un sistem de recompensă bine chibzuit contribue la motivarea şi satisfacerea personalului, fapt care-l determină să muncească mai eficient. Iar o muncă eficientă contribuie la creşterea performanţelor întreprinderii. De aici rezultă, că orice conducător de întreprindere trebuie să facă o corelaţie între nivelul salariului şi performanţele obţinute de angajat în timpul activităţii. La rândul său performanţa poate fi înfluenţată de satisfacţia în muncă. Satisfacţia muncii poate genera performanţă până la un anumit nivel, de la care este necesară stimularea creşterii performanţei pentru a obţine creşterea satisfacţiei. Satisfacţia în muncă este corelată cu motivaţia iar răsplata muncii se interpune între performanţă şi satisfacţie. Recompensa plătită angajaţilor este înfluenţată în mod concret de mulţi factori externi cadrului organizatoric respectiv.

174

Primul factor care înfluenţiază mărimea recompensei este caracterul privat sau public al întreprinderii. Acesta înfluenţează mărimea recompensei prin reglementările existente la nivel de stat privind plata muncii. Un alt factor care înfluienţează mărimea recompenselor este piaţa muncii unde acţionează legea cererii şi a ofertei. În piaţa muncii cu un nuvel al şomajului înalt se crează un excedent de ofertă ceea ce contribuie la scăderea salariilor. Totodată disponibilizarea unei părţi a personalului din întreprinderi înfluenţiază în mod direct creşterea productivităţii personalului rămas şi a salariilor lor. La etapa actuală un factor semnificativ, care influenţiază sistemul de recompense este preţul muncii pe plan internaţional. Anume asest factor astăzi contribuie la migrarea personalului din ţările cu nivelul plaţii muncii mai redus către ţările cu un nivel mai înalt. Migrarea temporară a personalului în cautarea unor locuri de muncă mai platite duce la reducerea ofertei pe piaţa muncii, iar ca răspuns creşte nivelul recompenselor. Totuşi, este necesar de menţionat, că la nivel de firmă există o corelare strinsă dintre recompensa pe care o poate oferi aceasta şi rezultatele financiare ale firmei. Nici o firmă nu poate plăti mai mult decât constituie contribuţia angajatului la rezultatele financiare atinse de ea. Structura recompenselor este foarte diferită şi poate varia de la salarii direct proporţionale productivităţii muncii până la salarii direct înfluenţate de vechimea în muncă a angajatului. Recompensele pot fi atât directe cât şi indirecte. Astăzi devine tot mai greu de afirmat că stimularea unei munci eficiente se datorează doar unui nivel satisfăcător al recompenselor directe. Recompensele indirecte devin din ce in ce mai influente asupra nivelului de eficienţă a activităţii personalului angajat cât şi asupra eficienţii activităţii întreprinderii în întregime. Astăzi atât personalul cât şi recompensele lui se află in centrul preocupărilor strategice şi operative ale intreprinderilor. Odată realizată această perspectivă, se 175

modifică şi profilul cerinţelor in ceea ce priveşte sistemele moderne de remunerare şi de determinare a timpului de muncă in direcţia unei mai mari flexibilităţi, individualizări şi a unei orientări diferenţiate către atingerea obiectivelor stabilite, care prevăd creşterea eficienţii întreprinderii. Trecerea la economia de piaţă necesită schimbări esenţiale ale politicii întreprinderii în domeniul remunerării personaşului. Pentru ca salariul să acţioneze ca pârghie a stimulării creşterii economice, pe de o parte, iar pe de alta ca sursă de venit şi de sporire a nivelului de trai, remunerarea muncii trebuie: să fie rezultatul intereselor agenţilor economici atât sub aspectul recompensării pentru participare la muncă, cât şi pentru stimularea atingerii performanţelor înalte ale întreprinderii; să asigure o creştere a productivităţii muncii, acţionând ca factor de dezvoltare a întreprinderii; să asigure dependenţa mărimii salariului de calitate, competitivitate, performanţă etc. Formarea politicii în domeniul salarizării cuprinde o activitate complexă care impune luarea în consideraţie a tuturor laturilor esenţiale ale salariului, a sarcinilor şi funcţiilor sale de bază, a corelaţiilor acestuia cu cele mai diferite variabile economice şi sociale. Salariul are o dublă natură. El este considerat atât element principal al costurilor suportate de firmă, cît şi ca venit principal obţinut de salariaţi. Pentru patroni, salariul reprezintă o componentă principală a costurilor necesare pentru desfăşurarea activităţii economice, iar pentru angajaţi este pur şi simplu preţul muncii, preţul închirierii forţei de muncă, preţul serviciilor prestate de salariaţi. Deoarece salariul constituie cel mai important element al costurilor de producţie pentru posesorul de capital, minimizarea lui reprezintă o cerinţă esenţială pentru menţinerea şi, chiar 176

creşterea competitivităţii, capacităţii concurenţiale şi a viabilităţii întreprinderii pe piaţă. Pe de altă parte, la formarea politicii organizaţiei în domeniul salarizării este strict necesar de luat în consideraţie nevoile şi scopurile fundamentale ale oamenilor. Întreprinderilor de azi le este specifică elaborarea propriilor politici în domeniul salarizării, care stau la baza constituirii sistemelor de salarizare. Sistemul de salarizare este unul din mijloacele care permite să se acţioneze asupra comportamentului angajaţilor unei organizaţii pentru asigurarea bunului mers al acestea, precum este considerat unul din mecanismele de armonizare a exigenţelor, obiectivelor şi aşteptărilor contradictorii care intervin în funcţionarea organizaţiilor. Obiectivul prioritar al oricărui sistem de salarizare este de a stabili o structură şi un sistem de plată echitabil pentru toţi angajaţii în corespundere cu munca sau activitatea lor şi cu nivelul de performanţă pe care îl ating. Un sistem de salarizare adecvat noilor cerinţe ale economiei concurenţiale trebuie să fie orientat spre anumite condiţii, şi anume: să permită partenerilor sociali să ajungă la un acord stabil şi satisfăcător, care să faciliteze adeziunea întregului personal la politica de salarizare promovată; agenţii economici trebuie să dispună de liberatatea necesară pentru elaborarea propriului sistem de salarizare în raport cu forma de organizare, modul de finanţare şi caracterul activităţii; trebuie să fie fondat pe rezultatele individuale a angajaţilor, pe rezultatele echipei sau colectivului din care fac parte sau pe realizările de ansamblu ale organizaţiei; trebuie să fie corect şi echitabil, iar salariaţii să perceapă acest lucru; mărimea salariului pe care organizaţia este dispusă să-l plătească trebuie să atragă, să motiveze şi să reţină personalul competent;

177

în cadrul sistemului de salarizare, să se asocieze nivelul minim garantat al salariului şi un nivel maxim etc. Elaborarea oricărui sistem de salarizare impune luarea în consideraţie a anumitor principii ce stau la baza salarizării personalului. Sunt cunoscute o multitudine de princii, cele mai frecvent utilizate şi cu o implicare deosebită în elaborarea sistemului de salarizare sunt următoarele: Salariu egal pentru munca egală Este unul din principiile de bază ale salarizării, deoarece oferă punctul de plecare în determinarea salariului. Acest principiu a fost enunţat în articolul 23 (2) al Declaraţiei Universale a drepturilor omului, unde se afirmă „ Toţi oamenii, fără nici un fel de descriminare, au dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală”. Deasemenea în Legea salarizării a Republicii Moldova, articolul 3 este precizat că „Salariul se stabileşte fără nici un fel de discriminare pe criterii de vîrstă, sex, apartenenţă de rasă şi naţională, convingeri politice, confesiune şi stare materială”. Acest principiu se reflectă prin faptul că salariul se stabilite pe astfel de criterii cum ar fi: timpul lucrat, nivelul de pregătire profesională, precum şi condiţiile de muncă. Salariul determinat în bază acestui principiu constituie cea mai bună garanţie de stabilire a unor salarii echitabile. Salarizarea în funcţie de piaţa muncii Nivelul salariului în economia de piaţă este înfluienţat de cererea şi oferta pe piaţa muncii. Cu cît cererea pe piaţa muncii este mai mare, cu atît nivelul salariului este mai înalt, şi invers cu cît oferta este mai mare, cu atît nivelul salariul este mai mic. Cu alte cuvinte, prezenţa pe piaţa muncii a multor cadre cu aceleaşi caracteristici, aceeaşi specialitate etc. Duce la diminuarea nivelului de salarizare. Salarizarea în funcţie de cantitatea muncii Volumul de muncă realizat de un salariat poate fi măsurat prin cantitatea de produse fabricate, prin numărul de ore efectiv lucrate. La baza acestui principiu stă 178

salariul în acord care este determinat de numărul de produse fabricate. Calculul lui se face prin înmulţirea salariului pe unitate de produs la cantitatea de produse efectuate. Salarizarea în dependenţă de numărul de ore efectiv lucrate stă la baza determinării salarizării în regie. Calcularea acestui tip de salariu se face prin înmulţirea salariului tarifar pe oră cu numărul de ore lucrate. Salarizarea în funcţie de nivelul de calificare profesională Acest principiu impune stimularea personalului pentru ridicarea în permanenţă a nivelului său de pregătire, fiind necesar şi de folos atît pentru persoana dată, cît şi pentru întreprindere. Calificarea pentru patron, cît şi pentru salariat reprezintă un interes deosebit. Patronul este interesat de atragerea personalului cu o calificare superioară, deoarece de la acesta se aşteaptă producerea unei valori mai mari pentru firmă. Salariatul însă, va pretinde la un salariu mai mare, fiindcă valoarea produsă de acesta este superioară valorii produse de un alt salariat cu un nivel de calificare inferior. Salarizarea în funcţie de calitatea muncii Principiul de mai sus în majoritatea cazurilor satisface şi cerinţele faţă de prestarea unei munci calitativ superioare, dar totuşi se pune accent pe construirea unui sistem de salarizare bazat pe stimularea muncii de calitate superioară. Acest principiu prevede anumite premii pentru obţinerea produselor de calitate superioară pe perioade îndelungate sau alte premii speciale, exemplu ar putea servi lipsa rebutului. La fel este necesară introducerea unor sancţiuni în cazul rebutului. Pentru obţinerea rebutului total, angajatul fiind pedepsit nu va fi remunerat pentru producţia dată. Producerea unui rebut parţial din vina angajatului este eliminat din timpul acestuia, care ne se remunerează sau este plătit cu un salariu mai mic faţă de cel prevăzut în contractul colectiv de muncă. Salarizarea în funcţie de condiţiile de muncă

179

În conceperea oricărui sistem de salarizare este necesar de a se ţine cont de condiţiile în care se prestează munca, acordîndu-se salarii mai mari persoanelor ce desfăşoară o activitate de muncă în condiţii mai grele. Ca exemplu poate servi munca prestată în subteran, în condiţii nocive, dăunătoare, cu pericole şi riscuri de accidente şi îmbolnăvire profesională. Munca grea necesită un consum mai mare de forţă de muncă comparativ cu munca uşoară şi normală. Forţele depuse suplimentar trebuie restabilite, potrivit legilor biologice. Deci salariul muncitorilor care prestează această muncă trebuie să fi mai mare, încît diferenţa să reprezinte cheltuielile mai mari strict necesare pentru reproducerea forţei de muncă. Aplicarea acestui principiu se reflectă în sistemele de salarizare prin acordarea de sporuri pentru condiţiile grele şi nocive de muncă, durata mai mică a zilei de muncă, numărul de zile de concediu sau zile suplimentare de odihnă. Caracterul confidenţial al salariului Aplicarea acestui principiu înseamnă interzicerea comunicării altor persoane a salariului angajaţilor întreprinderii respective. Pentru menţinerea acestui principiu în contractele colective de muncă este prevăzută sancţionarea administrativă, prin desfacerea contractului de muncă, a persoanelor cu atribuţii de serviciu care au acces la salariile individuale ale personalului. Acest principiu dă posibilitatea de a păstra confidelitatea salariilor individuale, cît şi a sistemului de salarizare pe întreprindere. 10.2. FORMELE ŞI SISTEMELE DE SALARIZARE UTILIZATE DE INTREPRINDERILE INDUSTRIALE Salariul reprezintă orice recompensă sau cîştig evaluat în bani, plătit angajaţilor de către angajator sau de organul împuternicit de acesta, în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca efectuată sau care urmează a fi efectuată. Pentru determinarea lui sunt utilizate diferite forme de salatizare care se utilizează cu diferite sisteme. Formele şi sistemele de salarizare determină dependenţa mărimii salariului 180

de cantitatea şi calitatea muncii precum şi modul determinării lui în dependenţă condiţiile de organizare a producerii şi rezultatele muncii. Actualmente sunt cunoscute 2 forme de salarizare: acord şi regie care se utilizează cu diferite sisteme (Fig.10.1.) Formele de salarizare Salarizarea în regie Sistemele de salarizare

Colectiv

Individual

Salarizarea în acord

acord direct

regie simplă

acord cu prime

regie cu prime

acord progresiv

salarii de post

acord indirect

regie contractuală

acord global acord regresiv

acord diferenţial

Fig. 10.1. Formele şi sistemele de salarizare Alegerea formelor de salarizare revin patronului. În fiecare caz, patronul trebuie să folosească acele forme de salarizare care corespund în cea mai mare măsură condiţiilor tehnice şi organizatorice de producţie şi să contribuie la sporirea producţiei şi productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii producţiei, reducerea consumului de materiale şi energie etc. Salariul în acord este o formă de plată ce dipinde de rezultatele muncii, de cantitatea producţiei obţinute, de volumul de muncă îndeplinit. Salarizarea în acord stimulează, în primul rând, indicatorii cantitativi ai activităţii personalului. Această 181

formă de salarizare se utilizează prepondetent pentru sectoarele întreprinderii unde prevalează munca manuală sau mecanizată, deoarece anume în aceste condiţii este cel mai uşor de măsurat cantitativ şi caliatativ volumul de producţie, pe de o parte, iar pe de alta de asigurat sporirea volumului de producţie şi de argumentat normele de muncă. Salarizarea în acord se utilizează preponderent pentru determinarea salariului muncitorilor principali şi muncitorii auxiliari, în cazul în care pentru aceştea pot fi determinate norme de producţie. În unele ţări industriale din Vest organizaţiile sindicale privesc negativ la forma de salarizare în acord, considerând că ea determină dependenţa nivelului câştigului muncitorului de capabilităţie lui individuale, astfel purtând un caracter de exploatare a muncii vii. Acestă formă de salarizare se grupează în diferite sisteme la baza carora stau diferite criterii precum urmează: Acord direct – retribuirea muncii se efectuează în funcţie de cantitatea de produse sau servicii obţinute într-un interval de timp. Salariul cuvenit muncitorilor se determină în baza tarifelor pe unitate de produs sau lucrare, care reprezintă retribuirea muncii pentru o unitate de produs şi cantitatea de produse fabricate într-o unitate de timp după relaţia: n

Sad =

Ti * Nt * Q

(10.1.)

i=1

Unde: Sad – salariul calculat prin acord direct, lei, Ti – tariful pentru felul i de lucrări, Nt – norma de timp pentru o unitate de produs, Q – cantitatea de produse, n – felurile de lucrări, Acordul cu prime – partea de bază a salariului se calculează conform acordului direct, partea suplimentară se stabileşte cu ajutorul cotei primei, 182

care poate varia în funcţie de criteriile calitative şi cantitative alese. Salariul lunar se stabileşte prin următoarea formulă: Sap = Ti * Nt * Q * (1 +

Pr

n i=1

)

(10.2.)

100

Unde: pr – mărimea primei, %, Ca regulă premierea se efectuează în cazul îndeplinirii sau supraîndeplinirii sarcinilor de producţie, sporirii productivităţii muncii, reducerii manoperei producţiei, îndeplinirii sarcinilor de producţie fără rebut ş.a. Spre deosebire de acordul direct acordul cu prime îndeplineşte funcţia de motivare suplimentară a personalului. Acordul progresiv – partea de bază a salariului se calculează conform acordului direct, partea suplimentară – în funcţie de îndeplinirea normelor de muncă prin aplicarea coeficienţilor de majorare, care pot fi diferenţiaţi. Salariul lunar se calculează prin următoarea relaţie: n

Pr Sapr = Ti * Nt * Q * (1 + )*K 100 i=1

(10.3.)

Unde: K – coeficientul de sporire a primei Salariu în acord progresiv se aplică atunci când apare necesitatea sporirii volumelor de producţie a unor anumite produse. Un rol deosebit îl are stabilirea nivelului de realizare a sarcinilor de muncă peste care remunerarea se face după tarife majorate. Poate fi temporar folosită în sectoarele-cheie de producţie, la un număr restrâns de lucrări, etc. Aplicarea acestei forme de salarizare asupra tuturor angajaţilor de la un anumit sector de producţie ar putea duce la rezultate nefavorabile pentru întreprindere, deoarece creşte interesul pentru realizarea sarcinilor de muncă din punct de vedere cantitativ fără a ţine seama de calitatea lor. Acord indirect – se utilizează pentru retribuirea muncii personalului de servire, ce creează condiţii pentru desfăşurarea normală a procesului de

183

producţie din secţiile de bază. Esenţa acestei forme de salarizare constă în faptul că mărimea salariului muncitorilor auxiliari depinde direct de rezultatele muncii obţinute de muncitorii principali. Neajunsul principal al acestui sistem constă în faptuş că nu există o legătură directă între mărimea salariului şi eforturile depuse de muncitorii auxiliari, fapt care îi demotivează. Acord global – retribuirea muncii pentru un volum stabilit cu termen de executare fixat, care prevede prime conform cotelor procentuale în cazul îndeplinirii lucrărilor în termen redus. Este utilizată în cazul în care un colectiv de salariaţi preia spre fabricare unele produse sau spre executare unele lucrări exprimate în unităţi fizice. Salariul stabilit prin contract se plăteşte integral după realizarea sau recepţionarea lucrărilor sau produselor contractate. Prevede premierea muncitorilor pentru reducerea duratei de execuţie a lucrărilor sau de îndeplinire a volumului de producţie contractat. Se aplică în prioritate în construcţii, agricultură. Poate fi aplicat în cazul formei contractuale de retribuire a muncii. Acord regresiv - constă în faptul că la depăşirea normei de muncă salariul creşte în proporţii mai mici faţă de cantitatea de produse confecţionate suplimentar. Acord diferenţial – muncitorii care îndeplinesc sau chiar depăşesc sarcina normată sunt remuneraţi cu un salariu de încadrare majorat, în timp ce cei care nu îndeplinesc sarcina normată sunt remuneraţi pe baza unui salariu de încadrare redus/micşorat. Salarizarea în regie – este forma de salarizare conform căreea salariul se calculă în dependenţă de timpul lucrat, este cea mai simplă şi cea mai veche formă de salarizare. De regulă, salarizarea în regie se aplică pentru remunerarea personalului de conducere, specialiştilor şi funcţionarilor, muncitorilor auxiliari precum şi 184

muncitorilor principali în cazul în care este imposibil de determinat normele de muncă pentru aceştea. De asemenea, se aplică la locurile de muncă, unde calitatea produselor prezintă mai mare importanţă decât cantitatea lor. Se aplică salarizarea în regie cu mai multe sisteme de salarizare cum ar fi: Regia simplă– presupune retribuirea muncii în funcţie de timpul efectiv lucrat şi a salariului tarifar pe o unitate de timp corespunzătoare categoriei tarifare respective. Regia cu prime – partea de bază a salariului se determină conform regiei simple iar partea suplimentară - conform cotei primei, care poate fi diferenţiată în funcţie de criteriile alese. Salariul de funcţie – este mărimea lunară a salariului de bază stabilită pentru conducători, specialişti şi funcţionari în depemdenţă de funcţia deţinută, calificarea şi specificul ramurii. Poate conţine elemente de primă pentru cantitatea şi calitatea muncii. Salarizarea mixtă - această formă de salarizare este o îmbinare a salariului prin acord şi regie. Salariul tarifar va fi calculat după timpul lucrat, iar salariul pentru orele de supraprogram se vor calcula în acord. Fiecare întreprindere industrială este în drept să determine de sinestătător formele şi sistemele de salarizare utilizate pentru remunerarea personalului sau. Regulile principale privind domeniul salarizării intreprinderea trebuie să le reflecte în contractul colectiv de muncă, care se încheie în fiecare an între angajator şi angajatii săi, drepturile şi interesele cărora sunt supravegheate de patronat sau sindicate. 10.3. REGLEMENTAREA SALARIZĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA Reglementarea salarizării la etapa actuală în Republica Moldova se efectuează prin Legea salarizării nr. 591-III, care a fost adoptată la 3 aprilie 2002. Conform 185

prevederilor capitolului 2 al prezentei legi statul reglementează salarizarea angajaţilor din unităţile economice, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, prin stabilirea mărimii salariului minim pe ţară, salariului tarifar pentru categoria I de calificare a angajaţilor din unităţile cu autonomie financiară, în prealabil negociat de către partenerii sociali. Salariul minim se stabileşte şi se reezamineată în modul stabilit de legea 1432XIV din 28 decembrie 2000. Conform prezentei legi salariul minim reprezintă mărimea minimă a retribuţiei, în lei, stabilită de către stat pentru o muncă simplă, necalificată sub nivelul căreia patronul nu este în drept să plătească pentru norma de muncă pe lună sau pe oră, îndeplinită de angajat. Retribuţia lunară a muncii angajatului, care a lucrat norma timpului de muncă stabilită pentru o anumită perioadă şi care şi-a onorat obligaţiile de serviciu sau normele de muncă, nu poate fi mai mică decât mărimea stabilită a salariului minim. În salariul minim nu se includ adaosurile, sporurile, plăţile de compensare şi stimulare. Menţinerea cuantumului salariului minim este obligatorie pentru toţi agenţii economici, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Acest cuantum nu poate fi diminuat nici prin contractul colectiv de muncă, nici prin contractul individual de muncă. Conform Legii salarizării nr. 591-III, care a fost adoptată la 3 aprilie 2002, Baza organizării salarizării o constituie sistemul tarifar, care include: îndrumarul tarifar de calificare - o culegere de caracteristici de calificare a profesiilor sau specialităţilor şi funcţiilor, clasificate în compartimente pe unităţi de producţie şi feluri de ocupaţii, destinată pentru tarificarea lucrărilor şi conferirea categoriilor (claselor) de calificare muncitorilor şi specialiştilor;

186

reţeaua tarifară - totalitatea categoriilor de calificare şi a coeficienţilor tarifari corespunzători, prin intermediul cărora se stabileşte depenşenţa directă a salariului de bază al muncitorilor de calificarea lor; salariile tarifare – componenta de bază a sistemului tarifar ce determină mărimea salariului de bază al muncitorilor de categoria de calificare respectivă pe unitate de timp (oră, zi, lună); coeficienţii tarifari – elemente ale reţelei tarifare care indică de câte ori salariul tarifar pentru categoria II şi cele următoare ale reţeşei tarifare este mai mate decât salariul tarifar pentru categoria I de calificare, al cărui coeficient tarifar întotdeauna este egal cu 1,0. salariul funcţiei – mărimea lunară a salariului de bază stabilită pentru conducători, specialişti şi funcţionari în dependenţă de funcţia deţinută, calificarea şi specificul ramurii. Salariul tarifar pentru categoria I de calificare a reţelei tarifare este componenta principală şi obligatorie a sistemului tarifar şi serveşte drept bază pentru stabilirea, în contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, a salariilor tarifare şi salariilor funcţiei concrete. Salariul tarifar pentru categoria I de calificare (de salarizare) ca normativ ce determină nivelul salarizării angajaţilor la nivel de unitate cu autonomie financiară, pentru o perioadă concretă de timp, se stabileşte în mărime egală sau care depăşeşte mărimea salariului minim pe ţară şi se legalizează prin negociere, în contractul colectiv de muncă al unităţii, în mărime nu mai mică decât mărimea stabilită la nivel naţional, ramural sau teritorial, după caz. Salariul tarifar pentru categoria I de calificare (de salarizare) se reexaminează ori de câte ori este necesar, în conformitate cu procedura stabilită în contractul colectiv de muncă şi în funcţie de condiţiile economice concrete.

187

Legea de asemenea reglementează sporurile de compensare pentru munca prestată în condiţii nefavorabile, care se stabilesc în mărime unică pentru salariaţii de orice calificare, care muncesc în condiţii egale în unitatea respectivă. Mărimea concretă a sporurilor de compensare se stabileşte procentual faţă de salariul minim, în funcţie de rezultatele atestării locurilor de muncă, în limitele de la 25% din salariul minim pentru lucrări în condiţii grele şi nocive până la 50% din salariul minim pentru lucrări în condiţii deosebit de grele şi deosebit de nocive. Sporurile de compensare se plătesc muncitorilor pentru durata reală a muncii prestate în condiţii nefavorabile, precum şi altor categorii de angajaţi pentru munca permanentă (nu mai puţin de 50% din timpul de muncă) în condiţii nefavorabile. Statul reglementează şi alte norme şi garanţii de salarizare cum ar fi: normele specifice de salarizare – pentru munca peste orele de program; în zilele de odihnă şi de sărbătoare; în timp de noapte; pentru timpul de staţionare nu din vina salariatului; în caz de producere a rebutului nu din vina salariatului; a salariaţilor sub vârsta de 18 ani cu o durată redusă a zilei de muncă etc. garanţiile pentru salariaţi – plata concediilor anuale; pentru timpul îndeplinirii îndatoriirlor de stat sau obşteşti; pentru salariaţii trimişi să-şi ridice calificarea sau pentru examen medical; în cazul transferării la o altă muncă din necesităţi de producţie; în cazul transferării la o muncă mai uşoară a femeelor gravide şi a fememelor care au copii în vârstă de până la 3 ani; în cazul instruirii de producţie, reciclării şi însuşirii altei profesii; pentru donatori etc. alte norme, garanţii şi compensaţii pentru angajaţi stabilite de Codul muncii şi de alte acte normative. Sistemul de salarizare al oricărui agent economic în baza căruia se determină salariile tarifare şi salariile de funcţie este reglementat de lejea salarizării şi se 188

stabileşte în dependenţă de forma de organizare juridică a întreprinderii, modul de finanţare şi caracterul activităţii. Condiţiile principale de organizare a salarizării, inclusiv cerinţele tarifare în conformitate cu profesia, funcţia şi gradul de calificare, modul de tarificare a angajaţilor şi normele de muncă, se stabilesc la încheierea contractelor de muncă. Salariile tarifare şi salariile funcţiei concrete, precum şi alte forme şi condiţii de salarizare în întreprinderile aflate la autofinanţare se stabilesc prin negocieri colective sau individuale între angajatori (persoane juridice sau fizice) şi slariaţi sau reprezentanţi ai acestora, în funcţie de posibilităţile financiare ale angajatorilor, şi se fixează în contractele colective de muncă, iar în cazul în care aceste contracte lipsesc – în contractele individuale de muncă. Modificarea salariilor tarifare şi a salariilor de funcţie, prevăzute în contractele colective de muncă, poate fi efectuată la cererea părţilor contractante. În ceea ce priveşte rducerea salariilor tarifare sau a salariilor de funcţie aceasta poate fi efectuată doar după expirarea termenului de valabilitate a contractului colectiv de muncă, dat nu mai înainte de expirarea unui an de la data stabilirii lor. 10.4. DETERMINAREA FONDULUI DE SALARIZARE ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE Cheltuielile întreprinderii industriale pentru forţa de muncă, ca regulă, nu se limitează doar la plata salariului propriu zis. Aceste cheltuieli mai cuprind cheltuielile pentru protejarea socială a angajaţilor, asigurarea lor cu spaţiu locativ, plata impozitelor generate de utilizarea forţei de muncă şi altele. Întreprinderea industrială achită impozite pentru asigurările sociale, în fondul de pensii precum şi pentru asigurările medicale. Pentru a asigura remunerarea personalului la timp orice întreprindere industrială planifică un fond de salarizare care reprezintă suma plăţilor monetare şi costul plăţilor naturale pentru munca prestată de către angajaţi în baza contractului de muncă. În 189

componenţa fondului de salarizare al muncitorilor intră diferite elemente cum ar fi (vezi fig. 10.2): Fondul de slarizare tarifar care include plata muncii pentru muncitorii remunereţi în acord şi în regie, Fondul de salarizare orar care cuprinde fondul de salarizare tarifar şi adaosuri pentru abaterile de la condişiile normale de lucru, Fondul de salarizare zilnic care include fondul de salarizare zilnic şi adaosuri pentru munca peste program, recompense pentru timpul de staţionare nu din vina salariatului, recompense în caz de producere a rebutului nu din vina salariatului. Fondul de salarizare lunar (anual) care cuprinde fondul de salarizare zilnic şi recompense pentru staţionări zilnice. Plata muncii anuale conform tarifelor Fondul tarifar Plata muncii peste program conform tarifelor Adaosuri conform acordului premialprogresiv

Adaosuri pentru abaterile de la condişiile normale de lucru

Adaosuri conform acordului premial Premii pentru angajaţii plătiţi în regie Fondul orar de salarizarere

Adaosuri pentru munca în orele de noapte sau/şi în condiţii nocive Adaosuri pentru îndeplinirea de către muncitori suplimentar a funcţiei de brigadir

Adaosuri pentru munca peste program

Adaosuri pentru instruirea ucenicilor

Recompense pentru timpul de staţionare nu

Fondul zilnic de

din vina salariatului

salarizare

Recompense în caz de producere a rebutului nu din vina salariatului

Plata orelor suplimentare a salariaţilor sub vârsta de 18 ani cu o durată redusă a zilei de muncă Plata orelor suplimentare pentru fememelor care au copii în vârstă de până la 3 ani Plata concediilor anuale Compensări pentru concediile neutilizate

190

Fig.10.2 Structura fondului de salarizare Pentru determinarea fondului de salarizare în întreprinderile industriale pot fi utilizate una din următoarele trei metode: Determinarea fondului de salarizare în baza normativelor privind salariul pe unitate de produs. Fondul de salarizare se determină după relaţia: n

FS =

NSi * Qi

(10.4)

=1

unde: Fs – fondul de salarizare, lei NSi - normativul de salariu pentru o unitate de produs de sortimentul i, lei Qi – volumul anual de producţie de sortimentul i. Determinarea fondului de salarizare în baza normativului de sporire a fondului de salarizare pentru fiecare procent de creştere a volumului de producţie. Fondul de salarizare se determină după relaţia: FS = FSb + FSb(NS * Sp) /100%

(10.5)

unde: FSb – fondul de salariu al anului de bază, lei

191

NS – normativul de sporire a salariului pentru fiecare procent de creştere al volumului de producţie, Sp – sporul volumului de producţie, %. Determinarea fondului de salarizare în baza numărului de angajaţi pe fiecare categorie separat. Calcularea fondului de salarizare pe fiecare categorie de personal industrial productiv include determinarea fondului tarifar, orar, zilnic, lunar şi anual (vezi fig,10.3). Deoarece adaosurile sunt reglementate de lege în mărimi procentuale faţă de salariul tarifar, pentru a determina fondul de salarizare lunar sau anual este necesar de determinat fondul tarifar pentru toate categoriile de lucrători. Remunerarea în acord, FTac

Remunerarea în regie, FTr

Adaosuri până la fondul orar, Ao

Adaosuri până la fondul zilnic, Az

Adaosuri până la fondul lunar, Al

Fondul tarifar, FTt = FTac + FTr Fondul de salarizare orar, FSor = FTt + Ao Fondul de salarizare zilnic, FSz = FSor + Az Fondul de salarizare lunar (anual), FSl = FSz + Al

Fig.10.3 Componenţa fondului de salarizare lunar Fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în acord se determină după relaţia: Ftarma = Mpp * tm

(10.6)

unde: Ftar ma – fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în acord, lei, 192

Mpp manopera programului de producţie, ore normate, tm – tariful mediu, determinat ca mediu ponderat, lei/oră. Fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în regie se determină după relaţia: Ftarmr = Fef * tm * Nmr

(10.7)

unde: Ftar mr – fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în regie, lei, Fef – fondul efectiv de timp pentru un muncitor, ore tm – tariful mediu, determinat ca mediu ponderat, lei/oră, Nmr – numărul muncitorilor remuneraţi în regie. Fondul salariilor de post pentru angajaţii remuneraţi în regie (personal de deservire, conducători, specialişti, funcţionari, personalul de pază) se determină reeşind din salariul mediu lunar al categoriei date, numărul de luni lucrătoare în an (11) şi numărul de personal de categoria corespunzătoare după relaţia: n

(10.8)

Fspost =Smli *12 * Ni i =1

unde: Fspost – fondul salariilor de post lunare pentru angajaţii remuneraţi în regie, lei Smli – salariul de post mediu lunar, calculat ca mediu ponderat, care vor lua în consideraţie toate adaosurile prevătute de legislaţie pentru categoria de personal i, lei, 12 – numărul de luni în an, Ni – numărul angajaţilor remuneraţi în regie de categoria i. Fondul de salarizare se determină pentru o lună, un trimestru şi an. Evidenţa lui la întreprindere se efectuează pe fiecare categorie de personal separat, deaceea în scopuri de analiză pot fi evidenţiate fondul de salarizare orar, zilnic, lunar şi anual. Tot în scopuri de analiză care furnizează informaţii pentru luarea deciziilor manageriale mai poate fi determinat: Salariul mediu pe oră după relaţia:

193

Smo =

FSo Nom − ore

(10.9)

unde: Smo– salariul mediu orar, lei FSo – fondul de salariu orar pe întreprindere, lei Nom-ore – numărul de om ore lucrate. Salariul mediu zilnic după relaţia: 0 FSz Smz

(10.10)

Nom − zile

unde: Smz– salariul mediu zilnic, lei FSz – fondul de salariu zilnic pe întreprindere, lei Nom-zile – numărul de om zile lucrate. Salariul mediu lunar după relaţia: 0 FSl Sml

(10.11)

Nms

unde: Sml– salariul mediu lunar, lei FSl – fondul de salariu lunar pe întreprindere, lei Nms – numărul personalului industriial productiv mediu scriptic.

Întrebări de recapitulare Ce reprezintă politica de salarizare a întreprinderii industriale? Explicaţi dubla natură a salariului în cadrul întreprinderii care este obiectivul primar al oricărui sistem de salarizare? Către care conţiţii trebuie să fie orientat un sistem de salarizare adecvat noilor cerinţe ale economiei concurenţiale? Care sunt principiile de bază luate în consideraţie la elaborarea unui sistem de salarizare? Daţi difiniţia salariului

194

Numiţi formele şi sistemele de salarizare Ce reprezintă salariul în acord?, iar cel în regie? Cum se determină salariul în acord direct? 10. Cum se determină salariul în acord cu prime şi în acord progresiv? În baza la ce documente se efectuează reglamentarea salaritării în Republica Moldova la etapa actuală? Ce include sistemul tarifar? Numiţi sporurile la salariu reglementate prin lege 14. Explicaţi felurile de salariu şi difirenţele dintre ele Numiţi cele trei metode de determinare a fondului de salarizare Prezentaţi modul de determinare a fondului tarifar pe categoriile de muncitori Explicaţi componenţa fondului de salarizare lunat Prezentaţi modul de calcul al fondului salariilor de post pentru angajaţii remuneraţi în regie. Prezentaţi relaţia de calcul al salariului mediu orar Explicaţi modul de determinare al salariului mediu zilnic Numiţi modul de determinare al salariului mediu lunar.

195

CAPITOLUL 11 COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI METODELE DE DETERMINARE 11.1. COSTUL DE PRODUCŢIE: ESENŢA ECONOMICĂ ŞI FELURILE In economia de piaţa, costul constituie un instrument economic extrem de util in fundamentarea si adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul si structura producţiei, mărimea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologica etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifesta tendinţa de calculare a costului in cele mai diferite structuri ale activităţii; astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie in general, ci si costul de distribuţie, costul muncii, costul instruirii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului). Costul serveşte drept instrument important în determinerea performanţelor întreprinderii. Calcularea costului are drept scop identificarea cauzelor şi nu doar transferul acestuia asupra unui obiect de cost. Orice manager de întreprindere presupune măsurarea costurilor şi a performanţelor, precum şi gestionarea acestora. Orice activitate economică este ghidată de costuri, deoarece în fiecare activitate are loc un consum de resurse şi astfel trebuie să se cunoască mărimea cheltuielilor efectuate sau necesare şi să se acţioneze în direcţia reducerii lor. Întreprinderile industriale, in activitatea pe care o desfăşoară, atrag si utilizează şi ele factorii de producţie – munca, natura si capitalul. Expresia băneasca a consumurilor factorilor de producţie utilizaţi pentru producere si desfacerea bunurilor economice se numeşte cost de producţie. Cunoaşterea nivelului, structurii si

196

dinamicii costului este indispensabilă producătorului pentru desfăşurarea unei activităţi optime. Costul este un indicator calitativ al activităţii economice. Relaţia dintre mărimea costului şi mărimea rezultatelor obţinute exprimă nivelul eficienţei cu care se utilizează resursele implicate în obţinerea produsului. Nivelul costului este un reper pentru procesul decizional, deoarece mărimea lui este invers proporţională cu mărimea profitului. Costul de producţie este un indicator economic important pentru firmele producătoare cu o sferă largă de utilizare. La baza obţinerii unui bun, stau resursele. Dat fiind faptul că acestea sunt limitate decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea unor resurse într-un scop alternativ. Din acest considerent, toate costurile sunt costuri de oportunitate. Costul de producţie constituie criteriul principal de fundamentarea deciziilor întreprinzătorilor privind asimilarea in fabricaţie a noilor produse. Numai prin estimare simultana cât mai exactă a cheltuielilor de producţie si a preţului prezumtiv de vânzare al mărfurilor se poate aprecia daca veniturile obţinute vor depăşi cheltuielile si se va obţine rata de rentabilitate acceptabila. De aceea, calcularea costului de producţie se impune a se face înainte de a se trece la producţia propriuzisa, ca o componenta esenţiala a proiectului tehnico-economic. Costul de producţie este si un indicator de referinţa a nivelului eficientei economice. Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor economici posibilitatea să cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi si eficienta lor, comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul consumurilor realizate de câtre firmele concurente. Prin toate acestea, costurile stimulează întreprinderile la inovaţie, sa ridice calitatea lucrătorilor, sa organizeze ştiinţific producţia si munca, sa gospodăreasca cu eficientă maximă factorii de producţie. 197

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, corespunzătoare consumului de factori de producţie, pe care agentul economic le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau prestarea de servicii. De aici rezultă că: Costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de factori materiali şi umani în producţia de bunuri; Costul de producţie include în sine tot ceea ce înseamnă cheltuială suportată de către producţie, atât pentru producerea cât şi pentru desfacerea lor; Costul de producţie asigură exprimarea bănească a cheltuielilor, independent de mărimea şi importanţa lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor; Costul de producţie este un indicator economic cu o largă sferă de utilizare; calcularea sa se face la nivelul tuturor agenţilor economici; Costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii activităţii agentului economic. El serveşte drept criteriu de fundamentare a obţiunilor şi deciziilor fiecărui producător iar criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. In sistemul conceptelor economice care se folosesc în ţările cu economie de piaţă, costul de producţie ocupa un loc deosebit de important, prin funcţiile pe care le îndeplineşte. În cadrul întreprinderilor industriale, costul îndeplineşte o serie de funcţii economice şi sociale: Funcţia de măsurare şi evaluare a activităţii economice. Aceasta constă în măsurarea, cu ajutorul cheltuielilor, a producţiei şi a veniturilor

198

rezultate, precum şi comensurarea corelaţiilor necesare între eforturile depuse şi efectele obţinute. Funcţia de optimizare – presupune asigurarea şi determinarea celui mai mic cost care revine la un nivel maximum de producţie. Funcţia de control şi reglare – evidenţiază modul de fundamentare şi de adoptare a deciziilor economice. Costurile pot fi de mai multe feluri: În dependenţă de locul apariţiei cheltuielilor se deosebesc: costul tehnologic – insumează toate consumurile generate de efectuarea procesului tehnologic (consumuri directe de materiale şi consumuri directe privind retribuirea muncii); costul de secţie – reprezintă costul tehnologic plus consumurile indirecte; costul de producţie – repretintă costul de secţie plus cheltuielile generale şi adnimistrative; costul total – reprezintă costul de producţie plus cheltuielile comerciale. În dependenţă de perioada de calculare a costului se deosebesc: costul normativ – este costul calculat după anumite normative la etapa de elaborare a unor produse sau tehnologii noi; costul planificat – reprezintă costul calculat pentru perioada de planificare; costul efectiv – este costul calculat pentru perioada raportată şi reflectă consumurile şi cheltuielile efective ale întreprinderii. În dependenţă de purtătorul costului (obiectul de calculaţie) se deosebesc: 0 costul vânzărilor; 1 costul producţiei fabricate (costul producţiei marfă); 2 costul pe unitate de produs. 199

După natura lor: 0 cost de exploatare (oreraţional) – sunt generate de realizarea obiectivului de activitate al întreprinderii (fabricarea bunurilor), 1 cost financiar - este generat de pierderile de creanţe, diferenţele nefavorabile ale cursului valutar, dobânzile curente ş.a., 2 cost excepţional- este determinat de o activitate care iese din normalitate sau apare cu o fercvenţă redusă. După caracterul lor: 0 cost evident – reflectă resursele consumate care se regăsesc ca atare în evidenţa contabilă a întreprinderii, 1 cost ascuns – sunt acele costuri pe care întreprinderea efectiv le-a suportat, dar care n-au fost înregistrate în sistemul ei de evidenţă (costul noncalităţii, al deteriorării imagenii întreprinderii pe piaţă ş.a), 2 cost de oportunitate – reprezintă valoarea ocaziei pierdute. 11.2. CLASIFICAREA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR Orice întreprindere industrială, indiferent de mărime şi felul de proprietate pentru aşi desfăşira cu succes activităţile planificare implică diferite resurse care se referă la consumuri sau la cheltuieli. Consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. După cum se observă din definiţie, consumurile se caracterizează prin faptul că: evaluează mărimea diferitor resurse consumate, indică legătura cu procesul de producţie în întregime sau cu o parte componentă a acestuia,

200

se transformă în stocuri dacă nu sunt atribuite către producţia fabricată într-o anumită perioadă de timp. Consumurile pot fi grupate după mai multe principii: În dependenţă de modul de identificare pe un anumit produs se deosebesc: 0 consumuri directe – consumuri care pot fi identificate nemijlocit pe un anumit produs. Se deosebesc: (a) consumuri directe de materiale – valoarea materiei prime, materialelor, semifabricatelor, utilizate la fabricarea produselor care în mod substanţial intră în componenţa acestora şi se includ direct în costul producţiei finite; (b) consumuri directe privind retribuirea muncii –consumuri privind remunerarea muncitorilor, incluse în mod direct în costul produselor finite. 1 consumuri indirecte – consumuri care nu pot fi identificattedirect pe un anumit produs. Consumurile indirecte de producţie sunt consumurile aferente deservirii şi conducerii subdiviziunilor de producţie care nu pot fi incluse în mod direct în costul produselor finite şi se repartizează conform unor metodologii speciale. În dependenţă de modul de modificare al volumului de producţie consumurile se grupează în: 0 consumuri variabile – consumuri care se modifică în raport cu volumul producţiei în aceeaşi direcţie, 1 consumuri constante – consumuri care rămân constante într-un anumit deapazon de modificari, indiferent de modificările volumului de producţie. În dependenţă de raţionalitatea consumurilor se deosebesc: 0 consumuri de producere raţionale – consumuri aferente unui anumit volum de producţie de o calitate dinainte determinată, condiţionată de o tehnologie şi organizare raţională a procesului de producţie, 201

1 consumuri de producere neraţionale – consumuri care apar drept urmare a utilizării unei tehnologii sau a unei organizări a procesului de producţie neraţionale (rebut, pierderi cauzate de staţionari neplanificate ale utilajului ş.a.). În dependenţă de modul de control şi reglementare se deosebesc: 0 consumuri reglementate – consumuri mărimea cărora depinde de deciziile unor manageri de un anumit nivel, 1 consumuri nereglementate – consumuri mărimea cărora nu este înfluenţată (nu depinde) de deciziile managerilor de orice nivel, 2 consumuri controlate – consumuri nivelul cărora poate fi controlat de către lucrătorii întreprinderii (normele de consum, mărimea pierderilor ş.a.), 3 consumuri ne controlate – mărimea lor nu poate fi controlată de lucrătorii

întreprinderii

(nivelul

preţurilor

la

materiile

prime,

reglementarea salarizării din partea statului, tarifele la utilităţi, mărimea impozitelor ş.a.). Cheltuielile reprezintă toate cheltuielile şi pierderile perioadei care se deduc din venit la calcularea profitului (pierderii) perioadei de gestiune. Ele se clasifică în: cheltuieli ale activităţii operaţionale – cheltuieli aferente desfăşirăeii activităţii de bază a întreprinderii, cheltuieli ale activităţii de investiţii – cheltuieli şi pierderi aferente scoaterii din funcţiune a activelor pe termen lung, cheltuielile activităţii financiare - cheltuieli rezultate din modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu şi împrumuturilor, cheltuieli ale perioadei de gestiune – includ cheltuielile legate de comercializarea

bunurilor

fabricate,

cheltuieli

administrative,

de

deservire şi de organizare a producerii, 202

cheltuieli anticipate – sunt acele cheltuieli care apar în perioada de gestiune, dar aferente perioadelor viitoare (spre exemplu plaţile în avans aferente chiriei). 11.3. COMPONENŢA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR Conform Stabdardului naţional de contabilitate nr.3 „Componenţa consumurilor şi

cheltuielilor

întreprinderii”

la

întreprinderile

industriale

in

componenţa

consumurilor, care se reflectă în costul de producţie a produselor finite şi a producţiei în curs de execuţie se includ următoarele articole (fig.11.1): Consumuri directe de materiale. În aceste consumuri se includ în primul rând materiile prime şi materialele care constituie baza producţiei fabricate; articolele accesorii şi semifabricatele care se supun prelucrării de mai departe; valoarea serviciilor cu caracter productiv prestate de terţi; consumul de combustibil de toate tipurile consumat pentru efectuarea procesului tehnologic; a energiei de toate felurile consumată în scopuri tehnologice, de transport şi alte scopuri de producere. Componenţa consumurilor

Consumuri directe de materiale

Materii prime şi materiale Articole accesorii, semifabricate Servicii prestate de terţi cu caracter de producţie

Consumuri directe privind retribuirea muncii

Consumuri indirecte de producţie

Retribuţia pentru munca prestată efectiv

Cheltuieli de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă

Remunerarea zilelor de odihnă pentru munca ce depăşeşte durata normală a timpului

Cheltuieli de întreţinere a mijloacelor destinate protecţiei mediului Uzura mijloacelor fixe

203

Fig. 11.1 Componenţa consumurilor Consumuri directe privind retribuirea muncii. Aceste consumuri includ consumurile aferente retribuirii muncii personalului incadrat în producţia de bază a întreprinderii pentru munca prestată efectiv şi calculată în baza tarifelor în acord, salariilor tarifare şi salariilor funcţiei, inclusiv premiile şi alte sume plătite sub formă de stimulente şi compensare; remunerarea zilelor de odihnă acordate salariaţilor pentru munca ce depăşeşte durata normală a timpului de lucru în cazul când în întreprindere munca este organizată prin metoda de cart; sumele plătite sub formă de adaosuri prevătute de legislaţie; remunerarea, în conformitate cu legislaţia, a concediilor legale de odihnă şi a celor suplimentare şi alte feluri de retribuţii acordate salariaţilor.

204

Consumuri indirecte de producţie. Către aceste consumuri se atribuie consumurile care sunt aferente efectuării procesului de producţie. Totodată, aceste consumuri nu pot fi atribuite la un fel de produs concret. Ele sunt comune pentru toate felurile de produse fabricate în întreprindere şi includ: salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în procesul de producţie şi ale personalului administrativ din subdiviziunile de producţie, inclusiv premiile şi adaosurile conform legislaţiei; cheltuielile de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă şi aflate în stare de lucru, a mijloacelor destinate protejării mediului ambiant, a mijloacelor tehnice de comandă referitoare la procesul de producţie; uzura mijloacelor fixe cu destinaţie productivă şi aobiectelor de mică valoare şi scurtă durată; amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producţie; cheltuieli cu perfecţionarea procesului de producţie, îmbunătăţirea calităţii producţiei producţiei fabricate; valoarea materialelor utilizate în procesul de producţie care nu pot fi atribuite direct la un fel de produs anumit; cheltuielile de asigurare a condiţiilor normale de muncă, a tehnicii securităţii şi a pazei; cheltuieli de deplasare a salariaţilor încadraţi nemijlocit în procesul de producţie precum şi alte cheltuieli prevăzute de legislaţia în vigoare. În timp ce consumurile se referă la produsele fabricate de întreprindere, indiferent de stadiul lor de finisare (produse finite sau în curs de execuţie) şi modul de atribuire a consumurilor (direct sau indirect) în costul lor, cheltuielile se referă la o anumită perioadă - perioada în care s-au produs. Ele cuprind următoarele tipuri de cheltuiele (fig.11.2): Cheltuielile activităţii operaţionale ale întreprinderii. Aceste cheltuieli includ costul vânzărilor şi cheltuielile perioadei de gestiune. În costul vânzărilor se includ consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii şi consumurile indirecte. 205

Cheltuielile perioadei de gestiune constau din cheltuielile comerciale, cheltuielile generale şi administrative şi alte cheltuieli operaţionale. Cheltuielile comerciale sunt considerate cheltuielile de vânzare a produselor finite şi cuprind: cheltuieli de ambalare; cheltuieli de transport-expediere a produselor finite, inclusiv taxele vamale; costul certificării şi a declaraţiilor vamale în cazul exportării mărfurilor; serviciile de marketing, reclamă, participare la expoziţii, cercetările de piaţă; cheltuielile de întreţinere a unităţilor de comerţ şi altele. În componenţa cheltuielilor generale şi administrative se includ cheltuielile privind retribuirea muncii personalului de conducere a întreprinderii, inclusiv premiile şi recompensele în corespundere cu legislaţia în vigoare; contribuţiile pentru asigurările sociale şi cele medicale, fondul de pensii, fondul de stat de plasare în câmpul muncii; ajutorul material acordat salariaţilor; intreţinerea, uzura şi reparaţia mijloacelor fixe cu destinaţie administrativă, a obiectelor de mică valoare şi durată scurtă; cheltuieli poştale şi de telegraf;

206

Costul vânzărilori Ch eltu ielicom er ciale

Consumu riindirecte

Consum uridirecteprivindretribuiream uncii

Cons umurimate rialedirecte

Cheltuielile perioadei de gestiune Cheltuieli privinddif erenţeledecuesvalutar

Chelt uielipri vinddiferenţeledecuesvalutar

Chelt uielipri vinddiferenţeledecuesvalutar

Chelt uielipri vinddiferenţeledecuesvalutar

Cheltuielile activităţii financiare

Ch eltu ielp riv in daren dafin an ci ară a ctiv elo rm at eri al ep etrm en lu ng

Ch eltuieli p ri vind platarev ed en ţelo r

Chelt uielipri vindoperaţi ilecupărţi lelegart e

Cheltuielile activităţii de investiţii

Cheltuieli aferentepart icipaţi il orînalteîntreprinderi

Cheltuieli dinreevaluareaacti velorpeterm enlung

Ch eltu ielcu ie şir eac tiv elo rn em ar e,m at eri alep e term en lu ng ,fin an cia rep et erm en lu ng

Cheltuielile activităţii operaţionale

Altecheltuie lioperaţionale

Cheltu ielig en eraleşiad min istrativ e

Componenţa cheltuielilor

Pierderi excepţionale

Fig.11.2. Componenţa cheltuielilor

207

transportului auto de serviciu; cheltuieli privind deplasarea personalului administrativ; cheltuieli în scopuri de caritate şi sponsorizare; cheltuieli de întreţinere şi exploatare a staţiilor de telefoane, instalaţiilor de dispecerat; cheltuieli privind paza obiectelor administrativ gospodăreşti şi asigurarea securităţii antiincendiare a acestora; cheltuieli pentru cercetările ştiinţifice, pentru invenţii şi raţionalizări cu caracter de producţie, efectuarea lucrărilor experimentale, confecţionarea mostrelor în baza invenţiilor şi alte cheltuieli. Alte cheltuieli operaţionale includ cheltuielile care nu pot fi raportate nici la cheltuielile comerciale, nici la cheltuielile generale şi administrative (plata dobânzilor aferente creditelor bancare pe termen lung şi termen scurt, vânzarea activelor curente, amenzile, penalităţile, producţia rebutată şi alte cheltuieli). Cheltuielile activităţii de investiţii. Aceste cheltuieli sunt generate de scoaterea din funcţiune a activelor pe termen lung şi cuprind următoarele cheltuieli: privind ieşirea activelor nemateriale; privind ieşirea activelor materiale pe termen lung; privind ieşirea activelor financiare pe termen lung şi altele. Cheltuielile activităţii financiare sunt generate de modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii şi cuprind următoarele cheltuieli: arenda financiară a activelor materiale pe termen lung, diferenţele de curs valutar,alte cheltuieli ale activităţii financiare. Pierderile excepţionale apar ca rezultat al avenimentelor sau operaţiilor rare şi netipice, nelegate de activitatea financiar-economică a întreprinderii industriale şi includ: pierderile provocate de calamităţile naturale; pierderile rezultate din perturbările politice; pierderile ocazionale de modificarea legislaţiei Republicii Moldova.

208

11.4. CALCULAŢIA COSTULUI PRODUSELOR FABRICATE Cuvântul calculaţia provine de la „calculatio” ceea ce în limba latină înseamnă numărare. Calculaţia reprezintă un sistem de calcule cu ajutorul cărora se determină costul producţiei fabricate ori comercializate, costul pe unitate de produs ori costul pe anumite subdiviziuni ale întreprinderii. Procesul de calculaţie a costului include delimitarea consumurilor şi a cheltuielilor între producţia finită şi producţia în curs de execuţie; evaluarea deşeurilor şi a rămăşiţelor; determinarea cheltuielilor care se referă la producţia finită; repartizarea consumurilor indirecte pe feluri de produse precum şi calcularea costului pe unitate de produs. Principalii purtători de cost în cadrul întreprinderilor industriale sunt: volumul vânzărilor; volumul produselor fabricate şi fiecare unitate de produs prevăzută de sortimentul planificat. Indicatorul costului vânzărilor la întreprinderile industriale se determină printrun calcul special bazat pe datele calculaţiei costului produselor fabricate în perioada de gestiune, ţinând cont de modificarea stocului iniţial şi final de produse finite. Calculaţia costului produselor fabricate este obligatorie pentru întreprinderile industriale. Conform prevederilor sandardului naţional de contabilitate nr.3 calculaţia costului produselor fabricate în perioada de gestiune se efectuează după modelul prezentat în tabelul 11.1. Acest model de calculare a costului produselor fabricate îşi găseşte reflecţia în Formularul statistic 5C „Costul producţiei fabricate”. Clasificarea cheltuielilor conform modelului prezentat în tabelul 11.1 permite de a determina structura costului producţiei fabricate, care este înfluenţată puternic de specificul ramurii din care face parte întreprinderea şi permite determinarea măsurilor îndreptate spre optimizarea ei.

209

Tabelul 11.1 Calculaţia costului produselor fabricate în perioada de gestiune Indicatorul

Nr. rândului

Suma

Stocuri de materii prime şi materiale la începutul perioadei de gestiune

1

x

Achiziţionarea materiilor prime şi materialelor

2

x

3 (1+2)

X

4

X

5 (3+4)

X

6

X

Materiale

7

x

Retribuţii

8

x

Uzura mijloacelor fixe

9

x

Amortizarea activelor nemateriale

10

x

Chiria

11

x

Deplasări

12

x

Cheltuieli de întreţinere şi reparare a mijloacelor fixe, asigurări obligatorii

13

x

Total cheltuieli indirecte de producţie

14 (7 +…+13)

X

Cheltuieli de producţie

15 (5 +6+14)

X

Se adaugă: producţia în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune

16

X

Se scade: producţia în curs de execuţie la finele perioadei de gestiune

17

X

18 (15+16+17)

X

Cheltuieli directe de materiale:

Total: materii prime şi materiale destinate procesului de producţie Stocuri de materii prime şi materiale la finele perioadei de gestiune Materii prime şi materiale utilizate în procesul de producţie Cheltuieli directe privind retribuirea muncii Cheltuieli indirecte de producţie:

Costul produselor fabricate

210

11.5. CALCULAŢIA COSTULUI PE UNITATE DE PRODUS Calculaţia costului pe unitate de produs în întreprinderile industriale are mai multe semnificaţii şi anume: permite determinarea marjei de contribuţie pentru fiecare unitate de produs care mai apoi serveşte drept bază informativă pentru a lua decizii referitor la sortimentul produs de întreprindere; serveşte derept bază pentru determinarea preţului pe unitate de produs; permite de a aprecia profitabilitatea/rentabilitatea unei unităţi de produs. Pentru calcularea costului pe unitate de produs sunt utilizate următoarele articole de cost: Consumuri de materiale directe: 0

materie primă şi materiale de bază,

1

materiale auxiliare,

2

piese accesorii şi semifabricate.

Deseuri şi pierderi: 0

utilizabile,

1

neutilizabile.

Energie şi combustibil în scopuri tehnoligice: 0

energie electrică şi termică achiziţionată din afară,

1

toate felurile de energie produsă de însăşi întreprindere.

Consumuri directe privind retribiurea muncii: 0

salariul de bază al muncitorilor principali,

1

salariul suplimentar,

2

contribuţiile pentru asigurarea socială.

Consumuri indirecte Cheltuieli generale şi administrative

211

Cheltuieli comerciale Alte cheltuieli. Pentru calcularea fiferitor feluri de cost pe unitate de produs consumurile şi cheltuielile se clasifică pe articole de cost conform locului de apariţie şi destinaţiei lor precum este reflectat în tabelul 11.2: Tabelul 11.2 Gruparea consumurilor şi cheltuielilor pe feluri de cost Nr. Articole de cost d/o 1. Materii prime şi materiale de bază 2. Deşeuri utilizabile 3.

Piese accesorii şi semifabricate

4.

Toate felurile de energie utilizată în scopuri tehnologice

5. 6. 7. 8

Salariul de bază al muncitorilor principali Salariul suplimentar al muncitorilor principali Toate felurile de contribuţii la salariul muncitorilor principali Consumuri indirecte

Feluri de cost

Costul de secţie Costul de pe unitate de produs

producţie pe

Costul total pe

unitate de produs

unitate de produs

9.

Cheltuieli generale şi administrative 10. Alte cheltuieli 11. Cheltuieli comerciale

Calculele pe diferite articole ale costului se efectuează în mod diferit: (i) articolele 1-7 se determină pe unitate de produs în mod direct; (ii) articolele 8-11 se determină sub formă de deviz şi apoi se repartizează pe unitate de produs conform bazei de repartizare aleasă de întreprindere. Baza de repartizare este factoreul care se utilizeată pentru repartizarea (alocarea) costurilor indirecte pe obiecte de cost, spre exemplu – o unitate de produs. 212

Calculul articolelor de cost care se determină în mod direct se efectuează în felul următor: Materilei prime şi materiale de bază se calculează ca produsul dintre norma de consum şi preţil de achiziţie pe unitate de măsură a fiecărui fel de materie primă consumată pentru producerea unei unităţi de produs care serveşte drept obiect de calculaţie. Preţul de achitiţie include preţul de cumpărare şi cheltuielile de transportare echiziţionare. Deşeurile se deduc din costul meteriilor prime şi materialelor principale. Mărimea deşeurilor utilizabile se determină ca produsul dintre norma tehnologică şi preţul de comercializare (utilizare), iar a deşeurilor neutilizabile – ca produsul dintre norma tehnologică şi preţul de achiziţie a materiei prime. Piesele accesorii şi semifabricatele se determină în felul următor: piesele accesorii şi semifabricatele procurate din afara întreprinderii se determină ca produsul dintre norma de consum pe unitate de produs şi preţul de achiziţie; semifabricatele produse de însăţi întreprindere se determină ca produsul dintre norma de consum şi costul de producţie al întreprinderii (sau preţul stabilir de întreprindere). Toate felurile de energie consumată în scopuri tehnologice se determină ca produsul dintre consumul tehnologic necesar pentru efectuarea procesului de producţie şi tariful de achiziţie (în cazul achiziţie energiei din afara întreprinderii) sau preţul calculat de întreprindere (în cazul producerii energiei în cadrul întreprinderii). Salariul de bază al muncitorilor principali se determină în baza tarifelor şi normelor de producţi sau de timp. În acest articol de cost se includ toate adaosurile la tarif prevăzute de legislaţie.

213

salariul suplimentar se determină proporţional salariului de bază reieşind din mărimea suplimentelor obligatorie de achitat conform legislaţiei. Contribuţiile la salariu se determină proporţional salariului de bază şi cel suplimentar în baza ratelor de defalcare prevăzute de legislaţie pentru anul de calculaţie. Repartizarea articolelor de cost (indirecte) pe unitate de produs se efectuează după următorul algoritm: se determină devizul consumurilor indirecte, al cheltuielilor generale şi administrative, al cheltuielilor comerciale şi al altor cheltuieli; se selectează baza de repartizare pentru fiecare articol de cost în parte. Drept bază de repartizare pentru consumurile indirecte şi cheltuielile generale şi administrative poate servi salriul de bază al muncitorilor principali, iar pentru cheltuielile comerciale şi alte cheltuile – costul de produsţie pe unitate de produs; se deternimă coeficientul de repartizare al articoleor de cost indirecte ca raportul dintre devizul de cheltuieli şi baza de repartizare; se determină mărimea articolului de cheltuieli pe unitate de produs multiplicând coeficientul la baza de rapartizare pe unitate de produs. Exemplu. O întreprindere industrială produce trei feluri de produse în următoarele cantităţi: produsul A -20000 articole; produsul B – 22000 articole şi produsul C – 30000 articole. Salariul de bază pentru un artilol constituie: pentru produsul A – 115 lei/art, pentru produsul B – 125 lei/atr şi pentru produsul C – 128 lei/art. Consumurilor indirecte conform devizului de cheltuieli constutuie 14126000 lei. Pentru a determina mărimea consumurilor indirecte pe o unitate de produs de sortimentul A,B,C acestea se vor repartiza proporţional salariului de bază. Pentru aceasta se va determina fondul de salariu de bază total pe intreprindere:

214

Sb =20000*115+22000*125+30000*128 = 8890000 (lei) Se determină coeficientul de repartizare a consumurilor indirecte ca raportul dintre devizul consumurilor indirecte la salariul de bază al muncitorilor principali: K =1 4126000:8890000=1,59 Se determină mărimea consumurilor indirecte pe un articol de fiecare sortiment ca produsul dintre salariul de bază pe unitate de produs şi coeficientul de repartizare. Consumurile indirecte pe unitate de produs vor constitui: pentru o unitate de produs A 115*1,59=182,85 lei/art pentru o unitate de produs B 125*1,59=198,75 lei/art pentru o unitate de produs C 128*1,59=203,52 lei/art

11.6. METODE ACTUALE DE CALCULARE A COSTULUI COMPLET La mijlocul anulir 20 caracteristicile mediului economic au pus în centrul atenţiei firmelor costul de producţie. Metodele existente pentru calcularea lui nu mai satisfăceau din punct de vedere a asigurării performanţelor înalte. Deaceea a apărut necesitatea utilizării unor metode noi de calculare a costului de producţie printre care pot fi enumerate: 1. Metoda ABC (Activity Based Costing) Această metodă îşi trage originea din cercetările efectuate la începitul anilor ’60 în cadrul grupului General Electric, care a depus eforturi pentru a obţine informaţie mai pertinentă pentru dirijarea costurilor. Mai târziu (în anii ’80) bazele metodei ABC au fost fundamentate de profesorul Robin Cooper de la Harvard Business School, iar finalizarea şi răspândirea principiilor de bază ale metodei date au fost efectuate de către organismul CAM-I şi Michael Porter, autorul „lanţului valoric”. Ultemul a demonstrat că în orice lanţ valoric, cheltuielile indirecte deţin ponderi importante începând cu cercetare215

dezvoltare, design, producţie şi continuând cu marketingul, distribuţia şi serviciulclienţi, iar înţelegerea comportamentului lor este de o importanţă deosebită în determinarea costului complet. La bază metodei ABC este pus conceptul de „activitate” care reprezintă ansamblul de persoane, tehnologii, materii prime şi metode ce conduc la realizarea unui produs. Activităţile unei întreprinderi pot fi grupate în: activităţi legate de producţia şi comercializarea produselor; activităţi legate de forma de organizarea internă a întreprinderii; activităţi legate de produsele şi capacităţile de producţie existente în întreprindere. Conform acestei metode fiecare activitate este consumatoare de resurse, iar produsele sunt concretizarea realizării şi interacţiunii diferitelor activităţi. Cu alte cuvinte orice produs este un consumator de activităţi. Sistemul ABC se bazează pe identificarea tuturor activităţilor care au fost desfăşurate cu resursele întreprinderii pentru a obţine un produs anumit. După identificarea activităţilor se determină costul lor. Pentru a calcula costul pe purtători de cost este necesară identificarea cauzei costului - numită inductor de cost sau factor de cost (cost driver). Inductorii de activitate reprezintă partea inovatoare a sistemului ABC. Ca şi în cazul metodologiei clasice unele activităţi au aport direct la formarea produsului iar altele sunt activităţi comune care trebuiesc repartizate (alocate) la mai multe produse. Potrivit metodei ABC pentru determinarea cheltuielilor indirecte sunt necesare de parcurs următoarele etape (fig, 11.3):

Total cheltuieli

Cheltuieli directe Identificarea cheltuielilor pe

Cheltuieli indirecte 216 Secţia 1

Secţia 2

Secţia 3

Secţia 4

Sursa: A Burlaud, C. Simon citat de Maria Niculescu – Diagnostic Global Strategic, Ed. Economica, 1997, pag.195

Fig. 11.3 Schema de formare a costului pe produs potrivit metodei ABC identificarea centrelor de analiză şi a activităţilor asociate fiecăruia; identificarea inductorilor de cost pentru fiecare activitate; regruparea activităţilor care au acelaşi inductor de cost într-un „centru de regrupare”. Costul unitar se va determina ca raportul dintre totalul cheltuielilor unui centru de regrupare la numărul de inductori de cost asociat acstui centru; - costul pe unitate de produs se va determina prin insumarea cheltuielilor directe cu cele ale inductorilor de cost provenind din centrele de regrupare necesare obţinerii produsului finit. 217

În ciuda faptului că principiul de bază al metodei ABC îl constituie repartizarea mai fină a cheltuielilor indirecte pe purtători de cost, în întreprinderi unde pentru obţinerea unei unităţi de produs sunt implicate foarte multe activităţi metoda dată nu este rezonabilă. Această metodă practic nu este utilizată de întreprinderile industriale din Republica Moldova. 2. Metoda costului normativ Această metodă este bazată pe elaborarea costului normativ în baza anumitor norme şi normative care sunt cunoscute la începutul unei perioade calendaristice cu scopul de a determina abaterile de la ele pe parcursul ciclului de producţie. Această metodă poate fi utilizată pentru determinarea costului de producţie în întreprinderile în care producerea este organizată după tipul producţiei în masă sau serie mare. Această metodă este destul de binevenită pentru întreprinderile din industria prelucrătoare. Esenţa economică a metodei date constă într-aceea că pentru determinarea costului efectiv este utilizat costul normativ şi indicele de abatere al fiecărui articol de cheltuieli determinat în baza înregistrărilor contabile. Costul complet pe unitate de produs se determină în baza următoarei relaţii: Cr = Cn

An

(11.1)

unde: Cr – costul real, lei Cn – costul normativ, lei An – abaterea de la normă sau normativ - economie, iar (-) – supraconsum (supracheltuieală). Drept abetere de la normă sau normativ este considerată atât economia, cât şi supraconsumul de materii prime şi materiale, piese accesorii, salarii şi alte articole de cheltuieli, inclusiv şi acele care au fost condiţionate de substituirea unor materale,

218

reglementarea nivelului de salarizare, abateri care nu au fost condiţionare de procesul tehnologic. La întreprinderile industriale ale unor ramuri (undustria uşoară, industria mobilei) la care normele de consum planificate sunt foarte aproape de cele efective, pentru calcularea costului efectiv pot fi utilizate calculaţiile planificate. 3. Metoda costului standard La începutul secolului XX necesitatea controlului costului de producţie a devenit o cerinţă impusă de două momente: (i) de creşterea activităţii de producţie datorită creşterii mărimii unităţilor economice; (ii) de concurenţa crescândă pe plan mondial. Pentru a face faţă lucrurilor drept soluţie a fost implementarea unui sistem bazat pe aşa numitul cost standard. Economistul R.H Garrison difeneşte standardul ca o normă sau o referinţă utilizată în măsurarea performanţei. Principiul de bază al metodei date constă în elaborarea anumitor standarde necesare de atins, verificarea modului în care aceste stabdarde au fost atinse (determinarea mărimii abaterii), analiza şi obţinerea informaţiei în baza căreia se vor lua decizii în scopul îmbunătăţirii desfăşurării procesului de producţie. Determinarea abterilor costului real de la cel standard se efectuează în baza următoarelor relaţii de calcul: Ag = Qr * Cr − Qs * Cs

(11.2)

unde: Ag – abaterea generală Qr şi Qs – cantitatea reală şi cantitatea standard, Cr şi Cs - costul real şi costul standard.

În scopul determinării influenţei factoriale pot fi determinate abaterile de cantitate şi abaterile de preţ după cum urmează: Ac = (Qr − Qs) * Cs

(11.3)

219

şi Ap = (Cr − Cs) * Cr

(11.4)

Această metodă are anumite avantaje cum ar fi: este destul de simplă – standardele nu sunt înfluenţate de factorul timp, odată elaborate pot fi revizuite doar atunci când nu mai corespund realităţii; este destul de simplă – nu se necesită colectarea informaţiilor referitoare la costul unitar; grad inal de responsabilitate al personalului. Totodată metoda are şi neajunsuri printre care am putea enumera următoarele: necesită timp îndelungat pentru implementare; poate genera anumite conflicte privind resposabilităţile referitoare la abateri atunci când limitele centrelor de responsabilitate nu sunt clar stabilite; este destul de dificil de stabilit anumite satndarde pentru activităţile de cercetare-dezvoltare, comerciale, formare a personalului ş.a. 4. Metoda pe comenzi Această metodă este binevenită pentru întreprinderile la care producţia este organizată după tipul ceriilor mici sau individual, întreprinderi la care se produc produse complicate cum ar fi ramura constructoare de maşini, sau în cazul producerii mostrelor şi partidelor experimentale. La utilizarea acestei metode, drept obiect de calculaţie serveşte o comandă concretă care include un număr concret de unităţi de produse. Costul real al comenzii se determină doar după executarea ei. Modelul de calcul al costului conform acestei metode este prezentat în fig. 11.4. Total cheltuieli de producţie

Comanda 1

Comanda 2

Comanda 3

220

Fig. 11.4 Determinarea costului de producţie conform metodei bazate pe comenzi Conform metodei bazate pe comenzi toată documentaţia primară este codată, indicându-se numărul (codul) comenzii. Evidenţa cheltuielilor se efectuează pe secţii de producţie si pe fiecare articol de cheltuieli. Costul efectiv pe unitate de produs de determină numai după executarea comenzii ca raportul dintre cheltuielile efective pentru realizarea comenzii către mărimea comenzii (numărul de produse executate). La fel pot fi determinate cheltuielile pe fiecare articol de cheltuieli în parte. Metoda dată trebuie combinată cu metoda costului normativ, fapt care va furniza informaţiile necesare pentru efectuarea analizei nivelului costului pe comenzi, de a determina mărimea abaterilor şi de a evidenţia pricinile. 5. Metoda etapelor Această metodă poate fi utilizată de către întreprinderile care utilizează aceeaşi materie primă pentru întreaga gamă de produse fabricate şi un proces tehnologic omogen în care predomenă procesele fizico-chimice şi termice de transformare a

221

materiei prime în produs finit, continuu şi în care pot fi evidenţiate faze concrete. Ca exemplu pot servi procsele de producţie ale industriei alimentare, în industriaa chimică, inclusiv în industriile în care materia primă se prelucrează complex. Drept fază poate fi considerată o totalitate de operaţii tehnologice executate consecutiv în urma cărora se obţine un produs care are o finalitate. Drept exemolu poate servi obţinerea unui semifabricat care poate fi utilizat la următoarea fază pentru a produce produse finite. În industria de conserve drept fază poate servi procesul de obţinere a sucului - semifabricat şi a boştinei şi include operaţiile de la spălarea merelor până la presarea lor; în industria de textile drept fază poate fi considerată filatura în urma căreia se obţine fitul brut ş.a. În figura 11.5 este prezentată schema de calculare a costului complet pe unitate de produs conform metodei pe etape. Costul complet pe unitate de produs conform metodei etapelor se determină ca raportul dintre costul total pe intreprindere, care include costul materiei prime şi costul prelucrării la fiecare etapă către cantitatea de erticole fabricată. Costul

Etapa 1

materiei prome

Costul prelucrării

Costul total pe întreprindere

Total

Cost complet pe unitate de produs

Costul Etapa 2

prelucrării

Cantitatea de articole fabricată

Etapa 3

Costul prelucrării

Fig.11.5 Formarea costului complet pe unitate de produs după metoda etapelor 222

Această metodă se mai foloseşte la calcularea costului produselor prelucrării complexe a amteriei prime. În acest caz la etapa la care din materia primă se obţin mai multe produse, atât costul materiei prime cât şi costul prelucrării se divizează pe produsele obţinute.

Întrebări de recapitulare Prezentaţi definiţia costului Explicaţi semnificaţia costului pentru determinarea performanţelor întreprinderii Ce reprezintă costul de producţie? Numiţi şi descrieţi funcţiile costului Numiţi princiăalele principii de clasificare a costurilor Prezentaţi clasificarea costurilor Daţi definiţia consumurilor Prezentaţi clasificarea consumurilor Daţi definiţia cheltuielilor Prezentaţi tipilogia cheltuielilor Ce reprezintă cheltuielile de perioadă? Prezentaţi componenţa consumurilor directe de materiale Prezentaţi componenţa consumurilor directe privind retribuirea Explicaţi componenţa consumurilor indirecte Ce reprezintă cheltuielile operaţionale şi care este componenţa lor Explicaţi ce reprezintă cheltuielile investiţionale şi financiare Formulaţi definiţia calculaţiei costului

223

Prezentaţi modelul de determinare a costului producţiei fabricate conform prevederilor CNC nr.3 Prezentaţi gruparea consumurilor şi acheltuielilor pe feluri de cost Explicaţi algoritmul de repartizare a consumurilor indirecte pe unitate de produs 21. Cun se repartizează cheltuielile comerciale? 22. Numiţi principalele metode de calculare a costului complet Explicaţi esenţa metodie ABC costing Explicaţi metoda de determinare a costului complet conform metodei pe comenzi Explicaţi esenţa metodei de calculare a costului complet în baza utilizării etapelor de producţie.

CAPITOLUL 12 PREŢUL ŞI POLITICA DE PREŢ A ÎNTREPRINDERII 12.1. NOŢIUNEA DE PREŢ ŞI FUNCŢIILE LUI Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central in ştiinţa economică. El reprezintă problema cea mai complicată şi controversată a vieţii economice. Aceasta, pentru că in el sunt coagulate toate categoriile şi componentele sistemului de interese: individuale şi de grup: producători-consumatori; vanzători-cumpărători; naţionaleinternaţionale etc. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.

224

Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La intrebarea „ce măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului. In teoria clasică preţul işi are suportul (substanţa) in valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria conform căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea in care el se află comparativ cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atat mai mari cu cat utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Dacă la clasici, preţul exprimă, in principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul in care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie; producătorul este „dirijorul” preţului, la neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul in care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală; rolul decisiv in formarea şi evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor. Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost elaborată in prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, in principal, Şcolii de la Cambridge. Această teorie pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar dau explicaţii incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. In ultimă instanţă, preţul este determinat atat de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii. Astfel, în condiţiile economiei de piaţă preţul apare ca un instrument de legătură dintre 225

consumatori şi producători, ca un mecanism care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă. Preţul repretintă expresia valorică a mărfurilor (produselor, lucrărilor sau serviciilor). Cu alte cuvinte spus, preţul este cantitatea (suma) de bani, pe care consumatorul o plăteşte producătorului pentru o marfă. Totodată, preţul este categoria economică cu ajutorul căreea poate fie estimată utilitatea unui bun. In viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi dinamica preţului. Factorii preţului in condiţii de concurenţă conform teoriei contemporane a pot fi reperezentaţi în felul următor (fig. 12.1): Studierea preţului, cunoaşterea conţinutului economic şi al mecanismului formării lui în procesul schimbului liber de mărfuri capătă o importanţă Percepţia asupra uti lităţii marginale

Preţ unitar

Cumpărătorul

Consumul de factori costul marginal

PIAŢA Agent al cererii

Producătorul Agent al ofertei

Figura 12.1 Factorii preţului în condiţiile economiei de piaţă deosebită pentru fundamentarea şi stabilirea politicii de preţ a întreprinderii. Preţul este pârghiea economică care poate influenţa decizia consumatorului de a procura un bun oarecare. Prin aceasta, preţul înfluenţează activitatea economică şi rezultatele financiare ale producătorului. Importanţa preţuluui mai poate fi caracterizată prin faptul că el stabileşte structura şi volumul de producţie, fluxurile materiale, distribuirea masei de mărfuri. Preţul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care: 226

funcţia de evidenţă – în ea se reflectă cheltuielele de muncă pentru producerea şi comercializarea unui bun, se evaluează rezultatele şi cheltuielile producerii; funcţia de stimulare – se utilizează pentru dezvoltarea şi stimularea spiritului de economisire, sporirii eficienţei producerii, creşterii calităţii producţiei, promovării inovaţiilor graţie profutului pe care aceasta îl asigură pentru întreprindere; funcţia de redistribuire – conţinutul ei poate fi explicat prin faptul că în unele preţuri se includ accize, taxa pe valoarea adaugată şi alte impozite indirecte, care mai apoi sunt defalcate de către intreprindere în buget; funcţia de reglare – modificarea preţului cauzează atât modificarea cererii cât şi a ofertei. Când pe piaţă este exces de ofertă preţurile scad, generând o reducere a producerii de bunuri, şi invers – când cererea este mare preţurile cresc, generând o creştere a producerii de buniri; funcţia de informare - are o mare incarcatura informationala, el informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi invers. Nivelurile de preţuri sunt in ultimă instanţă scale, trepte cu ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cat preţul este mai ridicat, cu atât respectivul bun are un potenţial mai insuficient in raport cu nevoile. 12.2. METODELE DE FORMARE A PREŢULUI Metodele de formare a preţului reprezintă procedeul de calculare a preţului la mărfuri precum şi a tarifelor pentru servicii şi lucrări.Principalele elemente ale preţului sunt următoarele: Elementele preţului Costul total al mărfii

Profitul producătorului

Impozite indirecte (accize, TVA

Adaosul intermediarilor (cost, profit, TVA

Adaosul comercial (cost, profit, TVA 227

Preţul cu ridicata al producătorului

Fig. 12.2 Elementele preţului Actualmente sunt cunoscute şi se practică diferite metode de formare a preţurilor care, în linii generale, pot fi grupate în două categorii (fig.12.3): metode bazate pe costuri metode bazate pe parametrii calitativi (parametrii tehnico-economici). Metodele bazate pe costuri cuprind metodele costului total, al costului ctandard, a cheltuielilor directe şi a cheltuielilor directe standard. Metoda costului total – aceasta metodă prevede includerea în preţ a tuturor costurilor pe unitate de produs indiferent de originea lor. Preţul pe unitate de produs se determină după relaţia: (12.1)

P = Ct + Pr

unde: P – preţul Ct – costul total Metode de formare a preţului

Metode bazate pe costuri Metode bazate pe costuri totale Metode bazate pe costul standard Metode bazate pe costurile

Metode bazate pe parametrii calitativi

Metoda preţului ponderat

Metoda scorului

228

Fig.12.3 Metode de formare a preţului Rr – profitul întreprinderii . În fixarea preţului conform acestei metode se pleacă de la premisa că acesta trebuie să fie suficient de mare astfel încât să acopere toate costurile de producţie, administrare, vânzare şi să genereze un profit satisfacător pentru proprietar, pentru reinvestire şi pentru asigurarea dezvoltării întreprinderii. Această metotă este utilizată de către întreprinderiea care are o situaţie de monopolist şi comercializarea produselor ei este garantată. Metoda costului standard permite formarea preţului în baza costului calculat confoem normelor şi normativelor ţinând cont de abaterea costului real de la cel standard. Avantajul principal al acestei metode constă în posipilitatea de a dirija cu costul în baza abaterilor de la norme şi normative. Abaterile pe fiecare articol al costului periodic se comăsoară cu rezultatele financiare, astfel se ţine sub control nu numai costul dar şi profitul dorit. Partea cea mai complicată a metodei date este determinarea costului standard. Pentru determinarea unor standarde justificate din punct de vedere economic se cere o analiză aprofundată a metodelor de producere, a caracteristicilor tehnice şi a preţurilor pentru produse similare ale concurenţilor, precum şi a cerinţelor înaintate către aceste produse de piaţa mondială.

229

Metoda costurilor directe presupune formarea preţului în baza determinării costurilor directe reieşind din conjunctura pieţei şi a preţului de comercializare. În acest caz, practic toate costurile convenţional variabile vor depinde de volumul producţiei fabricate şi vor fi considerate costuri directe. Celelalte cheltuieli se vor reflecta în rezultatele financiare. Astfel, cheltuielile indirecte nu se repartizează pe produse concrete. Ele se vor acoperi în întregime pe întreprindere din profitul brut. Avantajul principal al acestei metode constă în faptul că permite determinarea celor mai profitabile feluri de produse ale întreprinderii. Metoda costului direct standard reprezintă o diversitate a metodei costurilor directe, care îmbină avantajele a două metode (a metodei costului standard şi a metodei costurilor directe). Permite dirijarea cheltuielilor în baza abaterilor lor de la standard, determinarea „locurilor înguste” ale producerii şi elaborarea şi implementarea măsurilor de sporire a rentabilităţii. Metode bazate pe parametrii calitativi includ: metoda preţului ponderat – se utilizează doar pentru evaluarea aproximativă a bunurilor pentru a nu comite erori enorme. Această metodă permite formarea preţului doar în baza unui parametru calitativ principal al mărfii; metoda scorului – este binevenită la determinarea preţului pentru mărfurile parametrii cărora sunt diferiţi şi nu se pot evalua cantitativ (comfortul, designul, capacitatea, culoarea, mirisul, gustul ş.a). Această metodă se bazează pe evaluările parametrilor mărfii, făcute de experţi în domeniu după următorul algoritm: (i) se identifică parametrii principali ai mărfii; (ii) fiecare parametru este evaluat în bază de scor; (iii) se insumează scorueile pe marfa de bază şi cea evaluată; (iv) se determină preţul mărfii în baza comparării scorurilor;

230

metoda regresiei – esenţa de bază a metodei constă într-aceea că se determină formulile empirice de regresie a dependenţei preţului de câţiva parametri calitativi ai mărfii în limitele unui şir parametric de mărfuri. 12.3. SISTEMUL DE PREŢURI Sistemul de preţuri reprezintă o totalitate sistematizată a diferitor tipuri de preţ care deservesc şi reglementează relaţiile economice dintre diferiţi participanţi ai pieţei mondiale şi locale. Sistemul de preţuri include mai multe tipuri de preţ, care pot fi clasificate după mai multe criterii economice precum urmează (fig.12.4): După gradul de reglementare se deosebesc: preţuri libere – nivelul lor se formează sub influenţa cererii şi a ofertei fără intervenţia statului. preţuri reglementate – la fel ca şi preţurile libere se formează sub influenţa cererii şi a ofertei, dar statul are o anumită influenţă asupra lor. Statul poate influenţa direct sporirea sau reducerea lor. Statul, prin intermediul organelor de conducere, poate fixa nivelul preţului la anumite mărfuri; preţuri fixate – aceastea sunt preţurile mărimea cărora este reglementată şi fixată pentr-o anumită perioadă de timp; preţuri de monopol – sunt preţurile de piaţă, care se formează sun influenţa poziţiei dominante pe piaţă a unui sau câtorva producători; preţuri de dumping - reprezintă preţul de piaţă, care este intenţionat redus de unul sau câţiva subiecţi ai formării preţilui în comparaţie cu preţul real al pieţii. În condiţiile economiei de piaţă ponderea esenţială o constituie preţurile libere. Cu toate acestea, statul, în caz de necesitate, poate interveni în procesul de formare al 231

preţului. În dependenţă de condiţiile economice statul poate interveni prin reglementarea nivelului preţului sau prin întroducerea unor preţuri fixe, cum ar fi preţirile sau tarifele la mărfurile sau serviciile monopolurilor naturale.

232

Sistemul de preţuri

După gradul de reglementare

După sfera de deservire

Din punct de vedere al calculuii TVA

După stadiul realizării schimbului

Preţuri libere

Preţuri cu ridicata pentru mărfurile industriale

Preţuri fără TVA

Preţuri cu ridicata

Preţuri reglementate Preţuri fixate

Preţuri de monopol

Preţuri de dumping

Preţuri cu ridicata pentru mărfurile de larg consum

Alte tipuri de preţ

Preţuri contractuale Preţuri ajustate

Preţuri cu TVA

Preţuri cu amănuntul

Preţuri listă sau catalog

Preţuri în cadrul comerţului exterior

Preţuri de tranzacţie

Preţuri pentru lucrările de construcţie

Preţuri directoare Preţuri de acord

Preţuri de achiziţie

Preţuri ale operaţiunii de leasing

Preţuri pentru serviciile de transport

Fig. 12.4 Sistemul de preţuri

233

După sfera de deservire preţurile se clasifică în: 0 preţuri cu ridicata pentru mărfurile industriale – sunt preţurile de comercializare a mărfurilor produse de către intreprinderilor industriale indiferent de forma de proprietate. Aceste preţuri se divizează în două categorii de preţ: (i) preţul cu ridicata al întreprinderii – preţul conform căruea întrprinderile producătoare livrează mărfurile consumatorilor; ele includ costul total al mărfii plus un profit care permite întreprinderii să-şi continie activitatea şi să se dezvolte; (ii) preţul cu ridicata al industriei (preţul de livrare) – preţ conform căruea întreprinderile - consumatoare achită marfa livrată de întreprinderile-producătoare ori întreprinderilor de comerţ engros; 1 preţuri pentru mărfurile de larg consum – reprezintă preţurile cu amănuntul conform cărora mărfurile sunt comercializate populaţiei de către magazinele care fac parte din comerţul cu amănuntul. 2 preţurile din cadrul comerţului exterior – sunt preţurile prevăzute de comerţul internaţional şi reprezintă preţurile de export a mărfurilor autohtone în afara ţării şi de import amărfurilor din alte ţări în piaţa locală; 3 preţuri pentru lucrările de construcţie - includ trei feluri de preţ: (i) devizul de cheltuieli care reflectă limita cheltuielilor pentru fiecare obiect; (ii) preţul mediu pentru o unitate de produs al construcţiilor tipizate (1 m2 de suprafaţă locativă); (iii) preţ contractual determinat în urma negocierilor dintre client şi antreprenor; 4 preţuri de achiziţie – sunt preţirile confoem cărora se comercializează produsţia agricolă. Ca regulă aceste preţuri sunt contractuale, nivelul cărora se determină în urma negocierilor purtate de către părţile cointeresate; 5 tarife pentru serviciile de transport – reprezintă plata încasată de către organizaţia de transport pentru transportarea încărcăturilor; 234

Din punct de vedere al calculului de T.V.A deosebim: 0 preţuri fără TVA (taxa pe valoarea adăugată), sunt preţuri ale factorilor de producţie cumulaţi în realizarea unui bun sau preţuri ale bunurilor aflate în stadii intermediare ale circuitului economic. Aceste preţuri includ costurile şi profiturile aferente, constituind baza de calcul a TVA pentru stadiul respectiv. (TVA colectată); 1 preţuri cu TVA, sunt preţurile unui bun destinat utilizatorului final, la care se aplică cota stabilită de lege, respectiv TVA colectată. După stadiul realizării schimbulu deosebimi: 0 preţuri cu ridicata (preţuri en gross) sunt preţurile negociate de intermediarii angrosişti cu unităţile producătoare; 1 preţuri cu amănuntul (preţuri en detail) se obţin adăugând la nivelul preţului cu ridicata, adaosul comercial şi taxa pe valoare adăugată aferentă. Alte clasificări: 0

un tip important de preţuri sunt preţurile contactuale – acestea sunt preţurile stipulate în contactele de comercializare a mărfurilor. Aceste preţuri pot avea un caracter constant pe întreaga durată de valabilitate a contractului, ori pot fi indicsate conform condiţiilor acceptate de ambele părţi;

1

preţuri ajustate - sunt cele prevăzute în contract, care pe bază de înţelegeri pot fi corectate în momentul vânzării produsului;

2

preţuri listă sau catalog - se stabilesc de către exportatori pentru rulmenţi, laminate, instalaţii complexe etc;

3

preţuri de tranzacţie - respectiv preţurile efective realizate în momentul vânzării/cumpărării produsului. Au la bază preţurile mondiale, practicate în ultimii trei ani de pe una sau mai multe pieţe;

4

preţuri directoar - respectiv preţurile care se formează pe piaţa principală a unui produs;

235

preţuri de acord (preţuri convenite) - se stabilesc în cadrul unor acorduri internaţionale încheiate pe produse cu o pondere mare în comerţul internaţional; preţuri ale operaţiunii de leasing - reprezintă chiria plătită de beneficiarul unui bun închiriat pe o perioadă determinată. Preţurile se mai clasifică în dependenţă de componenta cheltuielilor de transport inclusă în preţ numită „Franco” - reflectarea în preţ al punctului până unde este transportată marfa din contul producătorului. Felurile de preţurilor în dependenţă de includerea cheltuielilor de transport în preţ sunt următoarele: Cheltuieli Preţul mărfii

Cheltuieli de transportare a

Cheltuieli de manipulare

Cheltuieli de transportare a

la depozitul

mărfii până

la punctul de

mărfii până

furnizorului

la punctul de expediere

expediere

la punctul de destinaţie

de manipulare a mărfii în punctul de dastinaţie

Cheltuieli de transportare a mărfii de la staţia de destinaţie până la depozitul cumpărătorului

Francodepozit furnizor

Franco- staţia de expediere Franco-vagon staţia de expediere Franco-vagon staţia de destinaţie Franco-staţia de destinaţie Franco-staţia cumpărător

Fig. 12.5 Preţuri în dependenţă de conţinerea cheltuielilor de transport Modul de expediere a mărfii clientului (cumpărătorului) se negociează de către părţi şi se stipulează în contractul de vânzare-cumpărare printr-o clauză specială.

236

12.4. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL PREŢULUI Pretul unui produs este influentat de un şir de factori care afecteaza deciziile de pret. Mishael Kotler ia grupat în factori interni si externi întreprinderii: Factorii interni

Obiective organizaţionale şi de marketing Obiective de preţ Strategia de MK Costurile Alte variabile ale mixului de MK

Factorii externi

Decizia de preţ

Cererea estimată Competiţia Percepţia cumpărătorului Membrii canalului de

MK Aşti factori de mediu

Fig. 12.6 Factorii care înfluenţiază decizia de preţ Toţi acesti factori sunt luaţi în considerare la stabilirea preţului unui bun sau serviciu, având un rol determinant în desfăsurarea etapelor planificării politicii de preţ. Costul este unul din factorii principali în stabilirea preţurilor, preferat ca fundament chiar şi cererii estimate. Cererea este al doilea factor important care înfluenţiază preţul: cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispusi sa o cumpere într-un anumit moment, depinde de preţul acestuia. Cu cât preţul unui produs va fi mai mare, cu atât consumatorii vor fi mai puţin dispuşi să-l cumpere; cu cât preţul va fi mai mic, cu atât mai mare va fi cantitatea cerută din acel produs. primă concluzie ar fi că preţurile mici aduc noi cumpărători. Pe de alta parte cei mai multi vânzători (ofertanţi) sunt conştienţi de faptul că, de la un anumit punct, stimularea vânzărilor nu se poate realiza decât pe seama reducerilor de preţ. Fiecărei reduceri de preţ (fiecărui nou preţ) îi va corespunde, pe piată, o cantitate diferită de produse vândută. Deci, ca regulă generală, cantitatea cerută pe piaţă (respectiv cantitatea pe care consumatorii ar fi dispuşi să o achiziţioneze) creşte la fiecare reducere de preţ. Dar gradul cu care cantitatea vândută dintr-un anumit produs se modifică la fiecare reducere de preţ, variază de la un produs la altul. 237

Factorii de mediu ce influenţează pretul unui produs sunt la fel de diversificaţi: factorii economici: inflaţia, recesiunea, efectul Griffen (în perioadele de criză cumpărătorii se orientează doar spre bunurile de folosinţă curentă şi renuntă mai ales la bunurile de folosinţă îndelungată) etc.; factori politico-juridici: politica fiscală, reglementările legale referitoare la stabilirea preţurilor si a reducerilor de preţ; factori tehnologici: sofisticarea modului de plată, variabilele de distribuţie etc.; factori socio-culturali: valoarea atribuită, factorul feel good, efectul Veblen (un efect de snobism, conform caruia un produs cu preţ ridicat poate să certifice apartenenţa la un anumit grup social). Modul de formare a preţurilor în cadrul întreprinderii repretintă un proces destul de complicat, care conţine câteva etape: culegerea şi analiza oportună a informaţiilor despre piaţa de desfacere, formularea principalilor scopuri în domeniul formării preţului pentru o anumită perioadă de timp, selectarea metodelor de determinare a preţului, stabilirea unui nivel concret al preţului şi determinarea mărimii adaosurilor şi reducerilor la nivelul dat al preţului, ajustarea modului de comportare al întreprinderii în dependenţă de conjunctura pieţii de desfacere. Politica de preţ a unei întreprinderi reprezintă mecanismul şi modelul de luare a deciziilor referitor la comportarea întreprinderii în piaţă pentru aşi atinge scopurile stabilite. Prin politica de preţ sunt stabilite niveluri sau moduluri de preţ atât pentru produsele care urmează a fi vândute direct beneficiarilor produselor respective, cât şi prin diverşii intermediari care alcătuiesc lanţul de distribiţie. O problemă mai deosebită în cadrul politicii de preţ, o constituie fixarea preţului final cu care intermediarii ar urma să vândă produsele beneficiarilor direcţi. Pentru orice întreprindere industrială, fixarea ăreţului unui produs reprezinră o decizie majoră, hotărâtoare pentru întreaga sa acticvitate, doarece, pe de o parte, preţul exercită o puternică influenţă asupra volumului vânzărilor, iar pe de alta – preţul odată stabilit exercită o influenţă evidentă asupra încasărilor şi, ca consecinţă, asupra pentrabilităţii şo mărimii profitului întreprinderii.

238

Fundamentarea preţurilor nu reprezintă o simplă corelaţie iniţială dintre preţ, produs şi piaţă care rămâne doar principiu. Aici este foarte important de ţinut cont de caracterul dinamic al cerinţilor pieţii, care permite ca preţul să fie utilizat ca un instrument care acţionează în activitatea întreprinderii şi îi sugerează măsuril necesare de întreprins în vederea creşterii gradului de adaptabilitate parvenite în structura pieţii. Procesul elaborarii unei politici de pret eficiente trebuie sa parcurga mai multe etape: Stabilirea obiectivelor de preţ

Analiza reacţiei concurenei

Strategia marketingului mux

Stabilirea preţului final

Strategii şi politici de preţ

Fig. 12.7 Elaborarea politicii de preţ Obiectivele sunt veriga de bază în cadrul lanţului „resurse – scopuri” care porneşte de la obiectivele globale ale întreprinderii industriale şi merge către politicile şi metodele precise de fixare a preţurilor. Scopurile întreprinderii sunt primare în furnizarea informaţiilor pentru stabilitea obiectivelor de preţ care la rândul lor trebuie să fie clare pentru a putea determina şi implementa politica şi metodele de preţ. Metodologia de formare sau revizuire a politicii de preţ cuprinde cinci etape principale: analiza restricţiilor – se are în vedere o serie de aspecte legate de legislaţie, concurenţă, asigurarea corelaţiilor cerute de marketingul mix, precum şi restricţiile generate de structura costurilor de producţie a produsului dat;

239

inventarierea preţurilor posibile – presupune examinarea tuturor preţurilor posibile din interiorul zonei de preţ cu scopul alegerii unui preţ optimal; previziunea efectelor preţurilor avute în vedere – este o etapă mult mai complexă şi presupune realizarea concomitentă a previziunilor cu privire la reacţiile concurenţei, a volumului de vânzări, costurilor şi rentabilităţii; alegerea şi stabilirea preţului – reprezintă procesul decizional care comportă unele aspecte mai deosebite care prezintă interes pentru cei ce se ocupă de elaborarea strategiilor de preţ şi definirea politicii respective. Orice politică de preţ trebuie să se bazeze pe anumite strategii de preţ. Printre principalele strategii de preţ folosite în politica de preţ a intreprinderilor industriale pot fi enumerate următoarele: strategii care să corespundă evoluţiei ciclului de viaţă al fiecărui produs realizat; strategii orientate la structura producţiei; strategii pentru produsele noi; strategii individualizate pentru produsele care urmează a se vinde în cadrul diverselor pieţe externe. Orice întreprindere industrială în condiţiile economiei de piaţă este liberă săşi formuleze propria strategie care va sta la baza formării politicii de preţ.

Întrebări de recapitulare 240

Daţi definiţia preţului conform diferitor teorii Numiţi factorii preţului Numiţi principalele funcţii ale preţului şi daţi explicaţia lor care sunt elemetele preţului? Ce reprezintă metodele de formare a preţului? Enumeraţi principalele metode de formare a preţului şi prezentaţi tipologia lor Numiţi metodele de formare a preţului bazate pe parametrii calitativi Ce repretintă sistemul de preţuri? Cum pot fi clasificate tipurile de preţ? Ce feluri de preţ există în dependenţă de cheltuielile de transport incluse în ele? Numiţi principalii factori care înfluenţează politica de preţ a întreprinderii industriale Prezentaţi etapele procesului de formare a preţuluilor în cadrul întreprinderii

industriale Ce reprezintă politica de preţ a unei întreprinderi? Numiţi etapele metodologiei de formare sau revizuire a politicii de preţ în cadrul întreprinderii şi explicaţile Numiţi principalele strategii de preţ folosite în politica de preţ a intreprinderilor industriale.

241

CAPITOLUL 13 PROFITUL ÎNTREPRINDERII, INDICATORII DE RENTABILITATE 13.1. NOŢIUNEA DE PROFIT ŞI IMPORTANŢA LUI PENTRU DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII Orice întreprindere, indeferent de mărime, forma de proprietate şi apartenenţa de ramură, pentru aşi desfăşura activitatea normal şi a se dezvolta necesită ca activitatea ei să-i aducă profit. În economia de piaţă, profitul constituie raţiunea de a fi a unei întreprinderi. Întreprinderile care se dovedesc neprofitabile sunt supuse falimentului. Profitul reprezintă rezultatul financiar final al întreprinderi. Atunci când se calculează în întregime pe întreprindere el reprezintă diferenţa dintre vânzări şi costul vânzărilor iar pe unitate de produs - reprezintă diferenţa dintre preţul produsului şi costul acestuea. Deci, profitul se dimensionează în jocul preţurilor ca urmare a raportului cerere-ofertă şi al costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor înfluienţează oferta şi, prin mecanismul rentabilităţii, orientează plasarea producţiei. Întreprinderile întotdeauna urmăresc drept scop final nu pur şi simplu obţinerea profitului dar maximizarea lui. Profitul este categoria economică care reflectă venitul net ce se creează în întreprindere ca rezultat al activităţii de antreprenoriat. Fiind rezultatul de bază al activităţii de antreprenoriat profitul asigură atât necesităţile întreprinderii (proprietarului), cât şi necesităţile angajaţilor şi ale statului. De aici rezultă că nu numai antreprenorul este interesat în profitul întreprinderii. În calitate de categorie economică foarte importantă a economiei de piaţă, profitul îndeplineşte câteva funcţii principale:

242

de măsurare a gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii - obţinerea profitului demonstrează o activitate eficientăa întreprinderii; cu cât profitul eate mai mare cu atât gradul de eficienţă a activităţii întreprinderii este mai înalt; de stimulare – profitul reprezintă sursa proprie a întreprinderii pentru sporirea mărimii capitalului circulant utilizat pentru asigurarea creşterii activităţii întreprinderii. În condiţiile relaţiilor economiei de piaţă proprietarii şi managerii, bazându-se pe mărimea profitului rămas la dispoziţia întreprinderii, iau decizii cu privire la politica de dividende şi de investire în dezvoltarea întreprinderii. Astfel, profitul devine mecanismul şi sursa principală de stimulare a înovării producerii şi produselor; de stimulare socială a membrilor colectivelor de muncă - din contul profitului rămas la dispoziţia întreprinderii se efectuează stimularea materială, pe de o parte, iar pe de alta – se fac alocări pentru susţinerea socială a membrilor colectivului de muncă (compensarea cheltuielilor de transport, întreţinerea obiectelor de menire socială, acordare de împrumuturi fără dobândă ş.a.); formare a bugetului la diferite niveluri – profitul este defalcat în bugetul local sau cel republican sub formă de impozit al persoanelor juridice, precum şi sub formă de sancţiuni economice şi se utilizează în diferite scopuri, determinate de partea de cheltuieli a bugetului. De aceea este foarte important de examinat felurile de profit, mecanismul de formare şi distribuire a lui în cadrul întreprinderii industriale. 13.2. F ELUILE DE PROFIT ŞI MODUL DE DETERMINARE În conformitate cu SNC nr. 5 orice întreprindere odată în trimestru întocmeste raportul financiar (anexa nr.2 „Raportul privind rezultatele financiare”) în care sunt reflectate următoarele deluri de profit: Profitul brut (pierderea globală), 243

Rezultatul din activitatea operaţională: profit (pierdere), Rezultatul din activitatea de investiţii: profit (pierdere), Rezultatul din activitatea financiară: profit (pierdere), Rezultatul din activitatea economico – financiară: profit (pierdere), Rezultatul excepţional: profit (pierdere), Profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare, Profitul net. Mecanismul de formare al profitului în cadrul unei întreprinderi industriale este reprezentat în figura 13.1. Profitul brut (Pb) se determină ca diferenţa dintre vânzările nete (Vn) şi costul vânzărilor (Cv) după relaţia: (13.1)

Pb = Vn − Cv

Vânzările nete sunt vânzările fără TVA şi accize. În costul vânzărilor se includ consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii şi consumurile indirecte. Orice întreprindere are trei feluei de activităţi care generează rezultate, fir pozitive (profit), fie negative (pierderi): Aceste activităţi sunt: Activitatea operaţională - este activitatea de bază a întreprinderii industriale în vederea obţinerii venitului din vânzarea producţiei, mărfirilor, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, precum şi din alte tipuri de activitate, care nu constituie nici activitatea de investiţii nici activitatea financiară. Spre

Vânzări nete (fărătribuirea muncii TVA şi accize)

Costul vânzărilor: - consumuri directe de materiale - consumuri directe privind retribuire muncii - consumuri indirecte 244 Alte venituri (se insumează)

Fig. 13.1 Mecanismul de formare a profitului net exemplu, venitul din vânzarea stocurilor de mărfuri şi materiale, hârtiilor de valoare pe termen scurt, amenzi, penalităţi, dispăgubiri incasate, etc. Aici este necesar de menţionat că drept vânzare conform standardelor naţionale de contabilitate se consideră marfa care a fost expediată, indiferent de faptul dacă au fost incasaţi banii pentru ea sau nu. 245

Rezultatul din activitatea operaţională (Pop) este principalul rezultat alactivităţii de bază al întreprinderii care se determină după relaţia: Rop = Rb + Av − Cc − Cga − Ac

(13.2)

unde: Av – alte venituri operaţionale, Cc – cheltuieli comerciale, Cga – cheltuieli generale şi administrative, Ac – alte cheltuieli operaţionale. Dacă

retultatul

activităţii

operaţionale

este

pozitiv

înseamnă

că

întreprinderea operează cu profit, iar dacă este negativ – înseamnă că întreprinderea operează în pierderi. Activitatea de investiţii - repretintă procurarea (achziţionarea) şi vânzarea activelor pe termen lung. Rezultatul din activitatea de investiţii (Ri) se determină după relaţia: Ri = Vai − Ci

(13.3)

unde: Vai – veniturile din activitatea de investiţii, Ci – cheltuielile cu activitatea de investiţii.

Dacă retultatul activităţii de investiţii este pozitiv întreprinderea a obţinut profit din activitatea de investiţii, iar dacă este negativ – înseamnă că întreprinderea a obţinut pierderi din această activitate. Activitatea financiară a întreprinderii repretintă activitatea din care rezultă modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu al întreprinderii industriale. Rezultatul din activitatea financiară (Rf) se determină după relaţia: Rf = Vf − Cf

(13.4)

unde: Vf – veniturile din activitatea financiară, Cf – cheltuielile cu activitatea financiară. Dacă retultatul activităţii de investiţii este pozitiv înseamnă că întreprinderea a obţinut profit, iar dacă este negativ – înseamnă că întreprinderea a suportat pierderi din activitatea de investiţii.

246

Insumarea rezultatelor celor trei feluri de activităţi ale întreprinderii repretintă rezultatul din activitatea economico – financiară (Rof) care şi se determină după relaţia: Rof = Rop Ri Rf

(13.5)

În cazul în care retultatul activităţii economico - financiare este pozitiv aceasta arată că această activitate a întreprinderii este profitabilă, iar dacă este negativ – înseamnă că activitatea ei a generat pierderi în perioada examinată. Rezultatul excepţional (Re) se determină după relaţia: (13.5)

Re = Ve − Ce

unde: Ve – venituri din situaţii excepţionale Ce– cheltuielile legate de situaţii excepţionale. Articolele excepţionale sunt veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiile sau eventualităţile care pot fi delimitate strict de activitatea ordinară a întreprinderii şi de aceea nu se prevede că acestea vor apărea fecvent sau permanent. La ele se referă pierderile de la calamnităţile naturale caren-au fost asigurate, pierderi cauzate de perturbările politice, venituri sub formă de compensare de asigurări de stat pentru pierderile suportate în urma calamnităţilor naturale şi altele. Profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare (Ppi) se determină după relaţia: Ppi = Rof

Re

(13.6)

Un retultat al perioadei până la impozitare pozitiv caracterizează o activitate profitabilă a intreprinderii în perioada raportată, iar un rezultat negativ – o activitate a întreprinderii care a generat pierderi în perioada dată. Profitul net (Pn) reprezintă diferenţa dintre profitul perioadei până la impozitare şi impozitul pe venit al persoanei juridice şi se determină după relaţia: Pn = Ppi − Iv

Profitul net este profitul care rămâne la dispoziţia

(13.7) întreprinderii pentru a

putea fi distribuit asa cum doreşte aceasta. 247

13.3. MECANISMUL DE IMPOZITARE ŞI DISTRIBUIRE A PROFITULUI ÎNTREPRINDERII Conform legislaţiei în vigoare (Titlul II al Codului fiscal, legea nr. 1163 din 24.04.1997) venitul obţinut din activitatea oricărui agent economic este supusă impozitării. Cu alte cuvinte, conform legislaţiei în vigoare, plătitor al impozitului pe venit sunt persoanele juridice, care obţin pe parcursul perioadei fiscale venit din orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi persoanele care obţin venit investiţional şi financiar din surse aflate în afara Republicii Moldova. Perioada fiscală în Republica Moldova este considerată anul calendaristic. Subiecţii impunerii sunt obligaţi să declare venitul brut obţinut din toate sursele. În veniturile obţinute în Republica Moldova se includ: venitul provenit din activitatea de întreprinzător, venitul din chirie (atendă), creşterea de capital, creşterea de capital pestepeste pierderile de capital, neluată în consideraţie în alte tipuri de venit, venitul obţinut sub formă de dobândă, royalty (redevenţe), anuităţile, inclusiv cele primite în baza acordurilor (convenţiilor) interstatale; sumele şi despăgubirile de asigurare primite în baza contractelor de asigurare şi coasigurare, cu excepţia anuităţilor sub forma prestaţiilor de asigurări sociale şi a prestaţiilor (îndemnizaţiilor= specificate în legislaţia în vigoare, inclusiv celor primite în baza acordurilor (convenţiilor) interstatatle; sumele şi despăgubirile de asigurare, primite în baza contractelor de asigurare şi coasigurare, exclusiv primele în cazul înlocuirii forţate a proprietăţii, venitul rezultat din neachitarea datoriei de către agentul economic, cu excepţia cazurilor în care formarea acestei datorii este o urmare a insolvabilităţii contribuabilului,

248

dotaţiile de stat, primele care nu sunt specificate ca neimpozabile în legile prin care se stabilesc aceste plăţi, sumele obţinute de pe urma acordului (convenţiei) de neangajare în activitatea de concurenţă, dividendele obţinute de la un alt agent economic nerezident, alte venituri. La veniturile obţinute în afara Republicii Moldova se referă: venitul obţinut din investiţiile de capital sub formă de disidente, dobânzi, dacă participarea contribuabilului la organizarea acestei activităţi nu este periodică, permanentă şi substanţială, venitul din activitatea financiară onţinut prin transmiterea în posesia altor persoane pe un termen mai mare de un an a activelor nemateriale şi celor materiale pe termen lung, a ctivelor intrate cu titlu gratuit, sub forme de diferenţe de curs valutar, subvenţii etc. La impozitarea venitului se folosesc uneori unele reguli speciale, specificate pentru anumite caziri de obţinere a beneficiului (venitului impozabil). Cheltuielile întreprinderii industriale legate de impozitarea venitului se determină după relaţia: Iv = Ppi *TIV

(13.8)

unde: Iv – impozitul pe venit al persoanei juridice Ppi - Profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare TIV– taxa impozitului pe venit al persoanelor juridice, %.

La determinarea bazei pentru impozitare profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare se determină în mod cumulativ de la începutul perioadei de raportare. Taxa impozitului pe venit pentru întreprinderile industriale (persoane juridice) constituie 0 % din venitul impozabil (articolul 15 al Codului fiscal). În anul 2007 Preşedintele ţării a înaintat un set de reforme în vederea liberalizării economiei Moldovei, care au inclus 3 iniţiative interdependente şi care 249

au intrat in vigoare din 01 ianuarie 2008. Cea de-a treia iniţiativă reprezintă o nouă abordare radicală a impozitului pe venitul obţinut din activitatea de întreprinzător. În conformitate cu această iniţiativă, taxa impozitul pe beneficiu este egală cu zero pentru toţi agenţii economici. Cota de 15 procente se aplica doar pentru dividende, ceea ce înseamnă că statul acordă o importanţă deosebită investiţiilor, extinderii activităţii economice, crearea de noi locuri de muncă şi creşterea gradului de ocupare a populaţiei, majorarea salariilor. Astfel, impozitul se achită doat în cazul în care antreprenorul decide să obţină dividende, adică să înceteze să facă investiţii proprii, să-şi retragă mijloacele din afaceri, să le canalizeze spre consumul personal. În acelaşi timp, statul dobîndeşte dreptul moral de a spori de trei ori mărimea sancţiunilor aplicate pentru fraudele fiscale comise. Principalele direcţii de repartizare a profitului perioadei de gestiune sunt: crearea rezervelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare (pentru societăţile pe acţiuni) sau în conformitate cu prevederile statutului întreprinderii; acoperirea pierderilor anilor precedenţi; acumulare sub formă de profit nerepartizat destinat pentru a finanţa surplusul de mijloace circulante pe de o parte, iar pe de alta – de a finanţa de comun cu uzura acumulată a investiţiilor capitale; distribuire sub formă de remunerare a unor categorii de personal al întreprinderii prin participare la profit; distribuire sub formă de dividende proprietarului (proprietarilor) întreprinderii. Principalele direcţii de repartizare a profitului sunt reflectate în fig. 13.2:

250

Profitul net

Crearea rezervelor Prevăzute de legislaţie

Prevăzute de statut Acoperirea pierderilor perioadelor precedente

Profit acumulat

Finanţarea sporului de mijloace circulante

Finanţarea investiţiilor capitale

Uzura acumulată

Profit distribuit Sub formă de remunirare personalului prin participare la profit Sub formă de dividende proprietarului

Fig. 13.2 Direcţiile de distribuire a profitului întreprinderii industriale Întreprinderea industrială de sinestătător decide structura repartizării profutul obţinut în perioada de gestiune.

13.4. ESENŢA ECONOMICĂ, FELURILE ŞI METODELE DE CALCUL A RENTABILITĂŢII Rentabilitatea presupune obţinerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vinderii producţiei fabricate. Cu alte cuvinte spus, rentabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficienţa întregii activităţi economice a întreprinderii. Rentabilitatea reprezintă totodată şi indicatorul relativ al eficienţii producerii, indicator care caracterizeată gradul de utilizare al resurselor. Cu toate acestea este necesar de explicat unele precizii în legătură cu corelaţia dintre rentabilitate şi eficienţă economică. Eficienţa 251

economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Ea reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea sau economisirea unor resurse. Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a eficienţei economice, acea formă sintetică care este realizată cu ajutorul categoriilor valorice. Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează indicatori de bază care sunt ratele de rentabilitate. La baza determinării ratelor de rentabiltate stă profitul obţinut (deseori profitul net) care se comăsoară cu mijloacele cheltuite, cu vânzările obţinute ori cu activele întreprinderii. Actfel, indicatorii rentabilităţii reflectă nivelul (gradul) de eficienţă al activităţii întreprinderii. Indicatorii rentabilităţii pot fi grupaţi în următoarele grupe: Indicatori care arată venitul la 1 leu de active; Indicatorul care catacterizează nivelul profitului (după ce a fost efectuată plata dobânzii şi a impozitului pe venit al persoanei juridice) care revine la 1 leu capital propriu; Indicatorul care reflectă procentul profitului obţinut de către întreprindere la fiecare leu de vânzări; Indicatorii care caracterizează nivelul profitabilităţii atât pentru fiecare fel de produs, cât şi al producţiei marfă în întregime. Modul de calcul şi semnificaţia fiecărui indicator de rentbilitate este reflectată în tabelul 13.1. Tabelul 13.1 Indicatorii de rentabilitate şi modul lor de calcul Indicatorii de rentanilitate Rentabilitatea activelor Rentabilitatea activelor curente Rentabilitatea activelor nete

Modul de calcul (Profitul brut/total active)* 100% (Profitul brut/total active curente)* 100% (Profitul brut/total active nete)* 100%

Semnificaţia Serveşte drept bază pentru evaluarea eficienţei capitalului întrodus în întreprindere

252

Rentabilitatea

(Profitul net/Capital propriu

Caracterizeată venitul la

active)* 100%

fiecare leu capital propriu avansat în afacere

capitalului propriu Rentabilitatea

(Profitul brut/vânzări nete)*

vânzărilor Rentabilitatea unei unităţi de produs Rentabilitatea producţie fabricate (producţiei marfă)

Serveşte drept bază pentru

100% (Preţ de comercializare –cost total/cost total)* 100%

determinarea sortimentului de producţie

(Profit operaţional/cost producţie matfă)* 100% Serveşte drept bază pentru ori determinarea nivelului de preţuri în întreprindere (Profit operaţional/mijloace fixe+mijloace circulante)* 100%

O importanţă deosebită pentru luarea deciziilor argumentate în domeniul sporirii eficienţei activităţii întreprinderii o au următorii indicatori de rentabilitate: rentabilitatea capitalului propriu şi rentabilitatea vânzărilor, rentabilitatea activelor şi rentabilitatea activelor nete. Interdependenţa dintre aceşti indicatori de rentabilitate este reflectată în figurile de mai jos:

X

Vânzări nete

Volumul producţiei

Marja de contribuţie -

Costuri variabile pe unitate de produs X

Profit

Cheltuieli fixe

Profit/vânzări

Rentabilitatea vânzărillor

Preţul unei unităţi de produs

Costuri variabile

Volumul producţiei

Fig. 13.3 Rentabilitatea vânzărilor

253

În baza acestui model se poate concluziona că preţul pentru o unitate de produs trebuie să fie la aşa nivel ca să asigure un volum al vânzărilor care ar genera o marjă de contribuţie suficientă pentru acoperirea cheltuielile fixe ale întreprinderii şi atingerea nivelul profitului dorit. Active permanente Active curente

Stocuri Altele

-

Datorii creditoare

+

Active nete

Vânzări /Active nete

Capital de lucru

Pasive curente

Rotaţia activelor

X Profit/ Vânzări

Rentabi litatea vânzări lor

Rentabilitatea activelor nete

Creanţe

Altele

Fig. 13.4 Interdependenţa dintre indicatorii rentabilităţii activelor curente Din figura 13.4 se observă că rentabilitatea activelor nete ale întreprinderii depinde de doi indicatori importanţi: (i) rentabilitatea vânzărilor şi (ii) rotaţia activelor. Pentru a asigura o rentabilitate înaltă a activelor nete ale întreprinderii nu este îndeajuns doar rentabilitatea înaltă a vânzărilor. Ea va fi diminuată odată cu încetinirea rotaţiei activelor. Deaceea, managerul întreprinderii trebuie să atragă atenţie în aceeaşi măsură atât rentabilităţii vânzărilor, cât şi rotaţiei activelor.

Întrebări de recapitulare Daţi definiţia profitului întreprinderii Necesităţile cui sunt asigurate prin obţinerea profitului? Enumeraţi şi explicaţi funcţiile profitului Numiţi felurile de profit calculate de o întreprindere industrială

254

În ce formular sunt reflectate toate felurile de profit ale unei întreprinderi industriale? Prezentaţi modul de determinare a profitului brut Cum se determină rezultatul activităţii operaţonale a întreprinderii Explicaţi modul de calculare a rezultatului activităţii investiţionale Prezentaţi relaţia de calcul a rezultatului (profitului) activităţii financiare şi numiţi factorii care-l înfluenţiază Numiţi părţile componente ale rezultatul din activitatea economico – financiară Cum se detrmină profitul net al întreprinderii ? Conform legislaţiei în vigoare cine sunt plătitori ai impozitului pe venit? Enumeraţi ce se include în veniturile obţinute în Republica Moldova şi ce se referă la cele obţinute în afara Republicii Moldova Ce reprezintă cea de a treia iniţiativă a Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la liberalizarea economiei care a intrat in vogoare la 1 ianuarie 2008

Numiţi principalele direcţii de repartizare a profitului unei întreprinderi industriale Se reglementează la etapa actuală direcţiile de repartizare ale profitului întreprinderii industriale? 17. Daţi definiţia rentabilităţii Cum pot fi grupaţi indicatorii rentabilităţii ? Numiţi principalii indicatori de rentabilitate şi prezentaţi modul lor de calcul Explicaţi interdependenţa dintre rentabilitatea capitalului propriu şi rentabilitatea vânzărilor Există oare vre-o interdependenţă între rentabilitatea activelor şi rentabilitatea activelor nete? Care sunt indicatorii de bază care înfluenţiază nivelul rentabilităţii activelor nete ale întreprinderii? 255

256

CAPITOLUL 14 ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII 14.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE – SURSĂ DE CREŞTERE A PERFORMANŢELOR EI Activitatea economică externă a unei întreprinderi reprezintă activitatea de antreprenoriat care include activitatea de comerţ internaţional (import-export) şi activitatea investiţională, cooperarea internaţională în domeniul producerii, operaţiunile financiare şi de creditare. Selectarea unei activităţi concrete în domeniul activităţii economice externe depinde de specializarea întreprinderii şi mecanismele de reglementare statală. Pentru etapa actuală de dezvoltare a economiei Republicii Moldova este foarte specifică activitatea de comerţ internaţional care include operaţiuni de export-import de mărfuri, servicii, informaţii şi proprietate intelectuală. În economia de piaţă la baza activităţii de export a oricărei întreprinderi industriale stă interesul pentru sporirea venitului din vânzări. Orice producător industrial recurge la export ori de câte ori i se oferă posibilitatea să-şi sporească veniturile dintr-un volum de vânzări mai mare decât сel efectuat pe piaţa internă. În Republica Moldova capacitatea de absorbţie a pieţei locale este destul de restrânsă atât pe ansamblu, cât mai ales pe diferite sectoare şi ramuri industriale. O producţie excedentară riscă să rămână nevândută. Astfel, se impune lărgirea pietei de desfacere peste garaniţele ţării. Se impune recurgerea la export, care atunci când este bine înfăptuit permite nu numai sporirrea vânzărilor, dar şi sporirea numărului de locuri de muncă ca urmare a acoperirii cu comenzi a capacităţi de producţie existente, sau chear creşterea acesteia. Un nivel înalt al gradului de utilizare a capacităţii de producţie asigură costuri reduse şi sporirea indicatorilor de profitabilitate ai întreprinderii. 257

Evoluţia exportului contribuie la creşterea nivelului tehnic şi de calitate al producţiei industriale. Dezvoltarea exportului, ca regulă, impune promovarea relaţiilor de cooperare industrială între producătorii externi, fapt care impune obligaţia respectării condiţiilor tehnice şi de calitate proiectate. Aceasta duce la omogenizarea tehnico-calitativă a producţiei. Cooperarea industrială şi respectarea condiţiior tehnice de calitate impune eliminarea diferenţelor dintre nivelul tehnic şi de calitate al producţiei pentru consum intern şi al producţiei pentru export, sporind astfel potenţialul industrial al întreprinderii exportatoare. Aceasta face ca întreprinderea să se modernizeze şi să se integreze în economia mondială modernă. Exigenţele crescănde ale pieţei externe o determină pe întreprinderea industrială autohtonă la promovarea investiţiilor pentru a se adapta continuu la procesul inovaţional mondial şi aşi creşte gradul de competitivitate. Prin omogenizarea nivelului tehnic şi de calitate se promovează nu numai progresul tehnic dar şi creşterea nivelului de calificare al cadrelor, de sporire a productivităţii muncii. Formarea specialiştilor de înaltă calitate este obligatorie datorită necesităţii de creştere a potenţialului de punere în aplicare a inovaţiilor, iar punerea inovaţiilor în aplicare contribuie la sporirea productivităţii şi eficienţei producerii. Nu de puţine ori, pentru a fi în pas cu tehnica contemporană este necesară specializarea unor cadre în străinătate sau invitarea specialiştilor din străinătate pentru a instrui din mers cadrele naţionale. Pe lângă activitatea de export, o bună parte din întreprinderile autohtone efectuează activitatea de import. Prin intermediul importului este necesar să fie aprovizionate pentru întreprindere acele bunuri deficitare a căror producere în ţară fie că lipseşte, fie că este mai costesitoare sau este de o calitate mai inferioară, respectiv valoarea naţională este mai mare decât valoarea internaţională a acestora. Astfel spus, întreprinderea urmăreşte vinderea bunurilor la preţuri superioare şi cumpărarea lor la preţuri inferioare în raport cu cele interne. Astfel, activitatea economică externă a întreprinderii industriale contribuie la creşterea indicatorilor de performanţă. 258

14.2. METODELE DE REGLEMENTARE STATALĂ A ACTIVITĂŢII ECONOMICE EXTERNE A ÎNTREPRINDERII La etapa actuală, statul efectuează reglemtarea activităţii economice externe a întreprinderii în baza Constituţiei şi în conformitate cu prevederile Legii privind bazele activităţii economice externe în Republica Moldova nr. 1031-XIV din 8 iunie 2000 şi de alte acte juridice, precum şi de tratatele şi acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte. Conform articolului 5 din lege, principiile de bază ale reglementării de stat a activităţii comerciale externe sunt: promovarea unei politici unice în domeniul comerţului exterior ca parte componentă a politicii externe a Republicii Moldova; centralizarea sistemului reglementării de stat a activităţii comerciale externe şi exercitarea controlului asupra acestei activităţi; unitatea teritoriului vamal al republicii Moldova; proiritatea măsuriolor economice; egalitatea în drepturi şi nediscriminarea participanţilor la activitatea comercială externă; protecţia de stat a drepturilor şi intereselor legitime, inclusiv a secretului comercial, ale participanţilor la activitatea comercială externă; liberalizarea scimbului internaţional. Reglemetarea statală în domeniul comerţului exterior se realizează prin reglementarea tarifar-vamală şi prin reglementarea netarifară. Prin reglementarea tarifar – vamală se înţelege aplicarea tarifelor vamale pentru import şi export şi a taxelor excepţionale, care sunt speciale, antidumping şi compensatorii. Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective. Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii: 259

după scopul impunerii, după obiectul impunerii, după modul de percepere, după modul de stabilire. După scopul impunerii, taxele vamale se împart în taxe vamale cu caracter fiscal, care au un nivel redus şi taxe vamale cu caracter protecţionist, care ai un nivel ridicat. După obiectul impunerii, taxele vamale sunt de trei feluri: de import – se percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării importatoare; de export – se percep de către stat asupra mărfurilor indigene atunci când acestea sunt exportate; de tranzit – se percep de către stat asupra mărfurilor străine care tranzitează teritoriul vamal al ţării respective. După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt de trei feluri: advalorem – se percep de către statasupra valorii mărfurilor importate (sau exportate) şi se stabilescsub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a mărfirulor respective; taxele vamale specifice – se percep de către stat pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate sau exportate şi se stabilesc sub forma unei cifre absolute în moneda ţării respective; taxele vamale mixte – se percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt destul de eficace ca mijloc de protecţie; în aceste cazuri, pe lângă taxa vamală ad-valorem se mai percepe, temporar, şi o taxă vamală specifică atunci când preţurile înregistrează importante scăderi. După modul de stabilire, taxele vamale se împart în patru categorii: autonome – se stabilesc de către stat în mod independent şi nu pe baza unor convenţii încheiate cu alte state; taxe vamale convenţionale – se stabilesc prin înţelegere cu alte state confor acordurilor bilaterale; taxele vamale preferenţiale – sunt taxe foarte reduse ca nivel şi se aplică tuturor sau anumitor mărfuri importate din anumite ţări; taxe vamale de retorsiune – se aplică de către stat ca represalii şi

260

ca răspuns la politica comercială neloială a altor state. ele nu pot depăşi un anumir nivel (marja de dumping). Reglementarea netarifară se realizează prin contingentare şi licenţiere, deşi restricţii cantitative la import şi export nu există, decât în cazuri excepţionale, şi care sunt stabilite de către Guvern. În ce priveşte promovarea exporturilor, acestea se efectuează în baza negocierilor bilaterale şi multelaterale, încheind tratate internaţionale, participând la fondarea şi la activitatea unor organisme internaţionale şi comisii interguvernamentale, menite să contribuie la amplificarea relaţiilor economicocomerciale ale Republicii Moldova cu alte state. Pentru promovarea şi stimularea exporturilor sunt folosite instrumente şi măsuri care pot fi împărţite în două categorii: măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare. Măsurile promoţionale au drept obiectiv înfluienţarea potenţialilor clienţi externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Acestea sunt măsuri care se iau la nivel macroeconomic, către care se referă: negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, corduri comerciale

şi

de

plăţi,

acorduri

de

cooperare

economică

internaţională: participarea la târgiri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel de manifestări pe terotoriu propriu; reprezentarea comercială în ţările partenere, organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate etc. Măsurile de stimulare a exporturilor au drept scop sporirea competitivităţii mărfurilor destinate exportului şi creşterea gradului de cointeresare a producătorilor şi exportatorilor. Aceste măsuri la nivel macroeconomic pot fi împărţite în patru categorii: măsuri de natură bugetară; de natură fiscală; de natură financiar-bancară, de natură valutară. 261

La măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară se referă subvenţiile directe de export acordate de către stat întreprinderii exportatoare, primele directe de export care se acordă de către stat exportatorilor care realizează un volum mare de desfacere pe pieţe externe sau exportă produse ale unor industrii de mare însemnătate pentru economia naţională ş subvenţiile indirecte de export care, de regulă, sunt îndreptate la stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pentru a efectua export. Măsurile de natură fiscală urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor datorită reducerii sau eliminării poverii fiscale. Aceste măsuri se împart în două categorii: facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate şi facilităţi fiscale acordate exportatorilor. Pentru a stimula activitatea economică externă a întreprinderilor statul crează regimuri specifice cum ar fi zonele economice libere. Zonele economice libere reprezintă anumite teritorii ale ţării, în limetele cărora mărfurile sunt tratate ca mărfuri care se află în afara teritoriului vâmii şi nu se supun controlului vamal şi impozitării. Prin crearea zonelor economice libere statul urmăreşte trei obiective de bază: economic, social şi inovaţional. La obiectivul economic se referă inscrierea pieţei naţionale în sistemul economic internaţional, atragerea investiţiilor străine şi sporirea incasărilor valutare în bugetul ţării. Obiectivul social prevede dezvoltarea unor zone anumite ale ţării, crearea de noi locuri de muncă pentru populaţie şi pregătirea şi perfecţionarea cadrelor. Obiectivul investiţional se referă la atragerea inovaţiilor tehnico-tehnologice, organizaţionale şi a know-haw. Instrumentul principal de dezvoltare a zonelor economice libere este sistemul de facilităţi care se acordă pentru investitori. Pot fi evidenţiate următoarele facilităţi: facilităţi privind impozitarea, îndreptate la stimularea dezvoltării producerii;

262

facilităţi financiare care permit subsidarea dezvoltării producerii anumitor feluri de produse, acordarea de reduceri la tarifele pentru utilizarea infrastructurii, comunicaţiilor etc.; facilităţi valutare şi de comerţ internaţional care permit investitorilor să repatrieze într-o manieră mai simplă profitul obţinut; facilităţi de ordin administrativ, care includ regime simplificate de înregistrare a intreprinderii, de obţinere a vizelor şi altele. 14.3. CONTRACTUL EXTERN DE VÂNZARE-CUMPĂRARE Contractul

extern

de

vânzare-cumpărare

(contractul

de

vânzare

internaţională) repretintă una dintre cele mai importante înţelegeri juridice utilizate în comerţul internaţional. În practica internaţională drept contract este considerat acordul internaţional de cumpărare-vânzare. Conform convenţiei OON (Convenţia de la Viena, 1980) cu privire la acordurile internaţionale de cumpărare-vânzare a mărfurilor, acordul este considerat ca fiind unul internaţional doar în cazul când întreprinderile comerciale ale părţilor implicate în procedura ce vânzare-cumpărare se află pe teritoriul diferitor ţări. Contractul extern de vânzare-cumpărare poate fi de mai multe feluri: contract de o singură livrare, contract de livrări periodice, contract de livrare a utilajului complex. Părţile contractaте: Contrectul de vânzare internaţională nu poate fi negociat şi semnat decât de persoane care dispun de capacitatea juridică potrivit legislaţiei lor naţionale. Obiectul contractului: Obiectul vânzării internaţionale îl constituie marfa care se transferă din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului după ce acesta din urmă plăteştepreţul cuvenit. pentru ca o marfă să poată face obiectul contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca exportul, respectiv importul ei

263

să nu fie interzis de nici una din legislaţiile naţionale ale părţilor implicate in vânzare-cumpărare. Marfa trebuie să fie determinată cantitativ, tehnic şi calitativ. Cantitatea: Este exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfii. În contract se arată locul unde se va face determinarea cantităţii, modul de determinare şi documentele care atestă cantitatea. Deasemenea vor fi indicate şi toleranţele de cantitate pe întreaga cantitate şi pe sortimente,precum şi obligaţia cumpărătorului de a plăti cantitatea efectiv livrată în limetele toleranţelor convenite. Nivelul tehnic şi de calitate: Calitatea oricărei mărfi se determină prin descrierea parametrilor de calitate împreună cu descrierea parametrilor tehnici. În anumite cazuri, în funcţie de înţelegere şi de natura mărfii, determinarea calităţii mărfii se poate face pe baza mostrelor sau modelelor, încercărilor, degustaţiilor etc. Foarte important este ca producătorul să producă marfa conform cerinţelor standardelor internaţionale. În scopul determinării calităţii, pentru unele produse este necesar să se stipuleze în contract necesitatea efectuării unor analize de laborator sau încercări de laborator. Neapărat vor fi menţionate documentele care atestează calitatea, precum şi organele neutre care vor emite certificatul de calitate, certificatul de origine, certificatul fito-sanitar etc. Ambalajul şi marcarea: În contract se va stipula obligaţia vânzătorului de a asigura un ambalaj corespunzător care să protejeze marfa pe parcursul transportării de la expediţie până la destinaţie. În toate cazurile posibile, contractul va stipula obligaţia vânzătorului de a transporta marfa în mijloace moderne de protejare şi de uşurare a manipulării acesteea. Vânzătorul se va obliga să marcheze ambalajul în scopul înlesnirii manipulării mărfii şi publicităţii comerciale. Se va indica adresa de destinaţie, felul mărfii şi diferite menţiuni specifice cum ar fi cele care atenţionează asupra fragilităţii mărfii sau asupra necesităţii manipulării cu mare atenţie a aparatelor de precizie şi a materialelor explozive. În contrect trebuie să se stipuleze toate 264

elementele referitoare la marcajul ambalajului: limba,numărul contractului,numele şi adresa exportatprului şi importatorului, locul de destinaţie, ţara de origine, greutatea brută şi netă, indicaţia de atenţionare etc. Temenul de livrare: În contract se prevede termenul la care vânzătorul se obligă să expedieze marfa pe adresa indicată de cumpărător şi în conformitate cu instrucţiunile acstuia. Ttermenul de livrare poate fi stabilit la o dată certă sau în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii. Termenul de livrare se stabileşte pe loturi de livrare dimensionate la capacitatea mijloacelor de transport. Preţul mărfii: Se stabileşte în valuta acordată între păţi şi se înscrie pe unitatea de măsură şi pe total. În contract pote fi indicat unul sau mai multe preţuri în funcţie de felul mărfii. În cazul când sortimentul produselor este destul de larg, la contrac poete fi anexată lista de preţuri unitare pentru întreg sortimentul. Condiţiile de livrare: Stipulaţiile în contract cu privire la sistemele de livrare se vor referi la obligaţiunile vânzătorului şi cumpărătorului pentru contractul de vânzare internaţională: livrarea mărfurilor, repartiţia cheltuielilor, trensferul riscurilor,formalităţile documentare privind trecerea mărfurilor peste frontieră. documentul în care sunt nscrise aceste reguli este cunoscut sub denumirea de INCOTERMS-2000 (International Comercial TERMS), adică termeni comerciali internaţionali. În tabelul 14.1 sunt prezentate condiţiile de bază de livrare a mărfurilor în corespundere cu prevederile regulilor intrenaţionale INCOTERMS2000. Tabelul 14.1 Condiţiile de livrare a mărfurilor în corespundere cu prevederile regulilor intrenaţionale INCOTERMS-2000 Codul

Baza livrării Grupa E „ Pornirea”

EXW

Franco uzină (... denumirea locului) Grupa F „ Transportarea de bază nu este achitată”

FCA

Franco la transportator (... denumirea locului de destinaţie) 265

FAS

Franco lângă navă (... denumirea portului de livrare)

FOB

Franco la bord (...denumirea portului de livrare) Grupa C „Transportarea de bază este achitată”

CFR

Cost şi navlu (... denumirea portului de destinaţie)

CIF

Cost, asigurare şi navlu (... denumirea portului de destinaţie)

CPT

Transport plătit până la (... denumirea portului de destinaţie)

CIP

Transport şi asigurare plătite până la (... denumirea portului de destinaţie) Grupa D „Sosirea”

DAF

Livrat la frontieră (... denumirea locului de destinaţie)

DES

Livrat franco navă (... denumirea locului de destinaţie)

DEQ

Livrat franco Chei (... denumirea locului de destinaţie)

DDU

Livrat vamă neplătită (... denumirea locului de destinaţie)

DDP

Livrat vamă plătită (... denumirea locului de destinaţie)

Garanţii cu privire la calitatea mărfii: Prin contract vânzătorul va garanta calitatea mărfii. În perioada de garanţie vânzătorul continuă să fieresponsabil pentru remedierea defecţiunilor, chear dacă transferarea riscurilor de la vânzător la cumpărător a avut deja loc. Controlul şi recepţia mărfii: După livrarea mărfii cumpărătorul intră în posesia ei după ce se face controlul final de recepţie. Elementele pe care părţile trebuie să le includă în contract cu privire la controlul şi recepţia mărfii se referă la: definirea organului împuternicit de cumpărător cu controlul mărfii în cazul în care nu-şi rezervă acest drept de a acţiona direct; modul în care se face controlul şi recepţia; necesutatea efectuării unei duble recepţii la destinaţie pentru cazuri specifice; modul în care se admite la locul de producţie prezenţa organelor de inspecţie delegate de cumpărător în perioada desfăşurării procesului de producţie; documentele care trebuie întocmite pentru atestarea recepţiei; procedurile necesare de urmat în cazul când recepţia nu poate avea loc şi controlul nu poare fi efectuat 266

din vina părţilor, procedura de reclamare a calităţii necorespunzătoare în cazul când marfa a fost deja preluată şi s-a început utilizarea ei. Respingerea mărfii: în cazul în care au loc încălcări serioase ale contractului de către vânzător, cumpărătorul este în drept să respingă marfa livrată. Cazurile de respingere trebuie să fie foarte clar precizate în contractul de vânzare-cumpărare. Respingerea mărfii poate fi pentru întreaga cantitate livrată, sau pentru o parte a sa. De aceea este foarte important ca în cazul livrărilor eşalonate, în contract să se stipuleze că acesta este considerat contract separat pentru fiecare livrare. Riscurile aferente respingerii unei mărfi revin vânzătorului, fapt care cere notificarea atât orală, cât şi în scris. Dacă vânzătorul nu poate retrage marfa imediat după respingere, cumpărătorul trebuie să se îngrijească de ea în contul vânzătorului şi să o returneze acestuia după ce va primi instrucţiunile corespunzătoare. Întocmirea şi transmiterea documentelor: în contract trebuie să fie indicate documentele unei tranzacţii care se referă la: transport, plata preţului,calitatea mărfii, asigurare, originea mărfii etc. Vânzătorul este acela care îşi asumă obligaţia de a transmite aceste documente cumpărătorului în modul stipulat în contract. Către documentele de însoţire a mărfii se referă: factura, conosamentul, scrisoarea de trăsură,recepise de depozitare, certificatul de origine,certificatul de calitate sau analiză, lista de încărcare. Modul de efectuare a transportului: în contract se vor stipula: căile de transport, mijloacele de transport, necesitatea corelării ambalajelor exterioare cu specificul mijloacelor de transport, partea care se obligă să asigure mijloacele de transport etc. Condiţiile de plată: în contract se va indica modul de plată a mărfii de către cumpărător (plata cu bani cash, plata pe bază de clearing, plata pe bază de barter, plata pe bază de credit) modalităţile de plată (acreditiv documentar, scrisoare de credit, incasso documentar etc.) precum şi data plăţii. Condiţiile şi termenii de plată trebuie să precizeze obligaţia cumpărătorului de a întreprinde tot сe este

267

necesar şi legal pentru a se efectua plata mărfii în conformitate cu prevederile contractului. Reclamaţii: în cazul când după preluarea mărfii cumpărătorul constată unele abateri cantitative sau calitative de la prevederile contractului el are dreptul să reclame difecţiunile constatate. De aceea în contract trebuie să fie stipulat termenul când cumpărătorul poate face aceste reclamaţii şi legile aplicabile. Referitor la reclamaţii în contract se va stipula: obiectul şi termenul reclamaţiei; înaintarea reclamaţiei doar în formă scrisă; dovezile abaterilor reclamate; metodele care trebuie folosite pentru verificare; cauzele care au generat defectele reclamate; termenul de păstrare a mărfii reclamate la depozitul cumpărătorului; modul de stingere a reclamaţiilor. Penalităţi-daune: in practică se cunosc două feluri de stipulări contractuale cu privire la recuperarea prejudiciilor rezultate de abaterile de la dispoziţiile contractului: penalităţi si daune materiale. Penalităţile, de regulă, se aplică pentru întârzierile în livrări şi limitele tolerabile de la parametrii tehnici şi de calitate, nerespectarea termenilor de plată, neasigurarea la timp a mijloacelor de transport etc. Instrucţiunile cu privire la expedierea mărfii: contractul trebue să stipuleze termenul în care cumpărătorul este obligat să trimită vânzătorului instrucţiunile de expediere, după primirea avizului că marfa este pregătită pentru expediere. Forţa majoră şi cazurile fortuite: drept forţă majoră reprezintă evenimentele imprevizibile care sunt provocate de fenomene ale naturii cum ar fi: inundaţii, secetă, cutremure, vânturi puternice, ploi torenţiale etc., iar prin cazuri fortuite se înţeleg evenimentele imprevizibile provocate de intervenţia omului, depăşind voinţa părţilor contractuale: greve, blocade, revoluţii, etc. Contractul trebuie să prevadă informarea intr-un anumit termen a partenerului despre apariţia evenumentului de forţă majoră şi modul de comportare în astrfel de condiţii. Soluţionarea litigiilor: în contract se va indica posibilitatea soluţionării litigiilor decurgând din derularea contractului, pe cale amiabilă, iar în caz de 268

nereuşită – pe calea arbitrajului internaţional instituit printr-o clauză compromisorie. Dispoziţii finale: acestea se referă la reglementarea modului în care contractul poate să fie anulat pe calea rezelierii lui. Contractul se va semna de către părţile în cauză. Se va indica data şi locul semnării contractului. Contractul se va elabora într-o limbă de uz internaţional, ce puţin în două exemplare originale.

Întrebări de recapitulare Explicaţi ce reprezintă activitatea economică externă a unei întreprinderi Explicaţi influenţa activităţii economice externe asupra creşterii performanţelor întreprinderii Numiţi documentele care stau la baza reglementării statale a activităţii economice externe a intreprinderii în Republica Moldova Numiţi principiile de bază ale reglementării de stat a activităţii comerciale externe Ce reprezintă reglementarea tarifar – vamală? Ce repretintă taxele vamale? Numiţi criteriile de bază de clasificare a taxelor vamale Cum se împart taxele vamale după obietul impuneri? Ce reprezintă taxele vamale ad-valorem şi când pot fi utilizate? Cum se împart taxele vamale după modul de stabilire ? Ce reprezintă reglementarea netarifară ? Cum se realizeză reglementarea netarifară ? Care este obiectivul măsurilor promoţionale? Ce se referă la măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară? Care este instrumentul principal de dezvoltare a zonelor economice libere? 269

16. Numiţi felurile contractului extern de vânzare-cumpărare Numiţi articolele principale ale unui contract extern de vânzare-cumpărare.

270

CAPITOLUL 15

INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINDERII 15.1. ESENŢA INSOLVABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII Insolvabilitate (faliment) reprezintă situaţia financiară a întreprinderii debitor care se caracterizează prin incapacitatea ei de a-şi onora obligaţiile de plată. În Republica Moldova procesul de faliment este reglementat prin Legea nr.632-XY din 14.11.2001 Legea insolvabilităţii. Conform prezentei legi incapacitatea de plată reprezintă o situaţie a întreprinderii debitor caracterizată prin incapacitatea ei de aşi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul când debitorul a încetat să efectueze plăţi. Către obligaţiile pecuniare se referă obligaţia debitorului de a plăti creditorului o anumită sumă de bani în baza unui contract sau în baza unei obligaţii extracontractuale, prevăzute de Codul civil, iar către obligaţia de plată curentă se referă impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată, credite şi dobânzi aferente, majorări de întârziere (penalităţi), calculate din momentul întrării procesului de insolvabilitate Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate se grupează în două categorii: temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate – drept bază serveşte incapacitatea de plată a debitorului; temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate – drept bază serveşte supraîndatorarea debitorului, persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza depunerii cererii de intentare a procesului de insolvabilitate în instanţa de judecată. Dreptul de a 271

depune cererea întroductivă o are însăşi întreprinderea debitor, unul din creditorii întreprinderii sau alte persoane prevăzute de legislaţia în vigoare. Întreprinderea debitor este în drept să depună cererea întroductivă în situaţia în care există pericolul întrării ei în incapacitate de plată şi în mod previzibil ea nuşi va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. Debitorul este obligat să depună cerere întroductivă în următoarele cazuri: când apare incapacitatea de plată; când apare supraîndatorarea debitorului; în cazul lichidării, care se efectuează conform altor legi, când devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor; când executarea integrală a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori. În cererea întroductivă a debitorului trebuie să fie indicate următoarele informaţii: codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobânzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea temeiului insolvabilităţii, date despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui. La cererea întroductivă debitorul va anexa copia statutului întreprinderii, bilanţul contabil la data ultimului raport financiar, datele din registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate, ultimul raport de audit cu rezultatele controlului activităţii financiare, lista creditorilor şi a debitorilor precum şi alte probe. 272

Dacă prosesul de insolvabilitate este iniţiat de către un creditor, acesta va depune o cerere întroductivă argumentânduşi creanţele şi temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate. Creditorul poate depune cererea întroductivă numai după notificarea prealabilă a debitorului. Conţinutul cererii întreoductive a creditorului va reflecta: denumirea creditorului şi a debitorului, sediul şi alte date de identificare ale acestora, suma creanţelor creditorului, mărimea dobânzilor şi penalităţilolr aferente, alte date considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii. La cererea introductivă a creditorului se va anexa următoarele documente: documentele ce adeveresc existenţa obligaţiilor debitorului faşă de creditor, mărimea datoriilor, temeiul intentării procesului de insolvabilitate şi alte documente care justifică cererea creditorului, dovada notificării prealabile a debitorului de către creditor, copia hotărârii definitive a instanţei de judecată. Cererea introductivă poate fi retrasă, decătre cel care a depus-o, până la adoptarea hotărârii privind intentarea prosecului de insolvabilitate sau de respingere a cererii. Este necesar de delimitat insolvabilitatea intenţionată şi insolvabilitatea fictivă 15.2. PROCEDURA DE INSOLVABILITATE 15.3. PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODUL DE APLICARE

273