Cultura Profesional Juridică A Juristului [PDF]

Zitiervorschau

I

CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI § 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei § 2. Cultura profesional juridică a juristului § 3. Gîndirea profesională a juristului § 4. Competenţa ca indicator al măiestriei profesionale a juristului § 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei § 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un rol esenţial îl are cultura juridică. în literatură se menţionează că „depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu poate fi obţinută doar prin reforme formale şi externe. Esenţa constă în reînnoirea conştiinţei şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne de domeniul spiritului care, în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică"1. Dreptul joacă un rol esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia cea mai generală a lui poate fi redusă la totalitatea regulilor generale scrise, care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli este garantată de organe şi organizaţii speciale care formează obiectul unei griji deosebite a oamenilor politici, statului, societăţii. însă aceasta nu este de ajuns. Normele vor putea fi uşor de realizat dacă vom fi preocupaţi permanent de nivelul culturii juridice. Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi, presupune capacitatea de a aplica în practică normele juridice ce ar asigura legalitatea, ar convinge individul în importanţa dreptului şi mijloacele de realizare a lui, în responsabilitatea pentru actele ce se săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în apărătorul legii, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa, cunoştinţele şi convingerea acestui jurist, nivelul lui de cultură juridică se vor manifesta cu eficienţă sporită. Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către omenire pe parcursul practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită treapta de dezvoltare a societăţii. Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului. Ea se dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică, economică etc. Toate aceste tipuri de cultură realizează în comun aceleaşi sarcini - formarea climatului moral juridic în societate, chemat 1

34

Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва 1983, c.22.

45

să asigure libertatea reală a comportamentului persoanei, corelat cu responsabilitatea faţă de societate, asigurînd drepturile ei, protecţia socială, respectarea demnităţii, adică plasarea omului în centrul fenomenelor politice, economice, sociale. In teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a categoriei cultură juridică. De exemplu, P.V. Sinincova consideră cultura juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr-o totalitate de norme, valori, instituţii juridice, procese şi forme, care îndeplinesc funcţia de orientare social juridică a oamenilor într-o societate concretă2. S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei juridice care reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare socială, adică un fel de „bogăţie juridică" a societăţii3. După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social deosebit înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii, ce poate fi structurată după diferite componente: drept, conştiinţă juridică, relaţii juridice, legalitate şi ordine de drept, activitate legală a subiecţilor4. în general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori juridice, reprezentări şi directive care corespund nivelului de dezvoltare juridic ca al omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde: activismul subiectelor în sfera dreptului, respectarea conştientă a prescripţiilor juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică legislativă perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic, practică juridică eficientă şi ordine de drept stabilă61. Toate acestea poartă denumirea de realitate juridică a societăţii. Cultura juridică poate fi clasificată în: - cultură juridică a societăţii; - cultură juridică a personalităţii; - cultură juridică a unui grup profesional sau cultură juridică profesională. Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică, învătămînt şi practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a

.

46

1

.

persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte, este nivelul general al conştiinţei juridice a organismului social, ce reflectă protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanei. Cultura juridică a societăţii este instrumentul de transformare a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre libera folosire a drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor, activismul cetăţenilor contribuie la formarea societăţii civile şi a statului de drept. Structura culturii juridice a societăţii include: 1) Cultura conştiinţei juridice’ - nivelul înalt al conştiinţei juridice înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii cu legislaţia, aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului. 2) Cultura comportamentului juridic - stricta respectare a legii de către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament legal adecvat din partea tuturor membrilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de drept în socitate. 3) Cultura practicii juridice - o cultură înaltă a tehnicii legislative şi juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi definiţiile ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta mai presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei, judecătoriei, notariatului, procuraturii, avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi locale. Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin activismului socialjuridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale, al tuturor subiecţilor de drept. Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice, deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de îi asigură un comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături de cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod legal. Nu va fi considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în scopuri ilegale. Aşadar, indicatorul culturii juridice a personalităţii se exprimă prin activismul juridic, adică prin interesul în realizarea normelor juridice şi a principiilor juridice în toate domeniile vieţii sociale. La realizarea culturii juridice, fiece persoană îşi elaborează un stil al culturii comportamentului legal5. Acesta presupune respectarea permanentă a principiilor legale specifică rezolvării problemelor vitale prin alegerea stilului corect de comportament în funcţie de: — nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a societăţii; — specificul activităţii profesionale; — particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane. Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem de valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea profesiei 47 5

CxaxyH 0.., yKca.con., c.194.

1

.

desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire practică. De regulă, aceasta se referă la cultura unui grup de lucru (medici, ingineri, jurişti) ai cărui membri sunt persoane purtătoare ale culturii juridice profesionale. Evidenţiind trei tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa reală ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii nu poate exista fără cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi rezultatul activităţii cultural-juridice a persoanelor şi grupurilor lor profesionale. § 2. Cultura profesional juridică a juristului Cultura profesional juridică constituie cultura juridică a apărătorilor legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de cunoştinţe profesional juridice, deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării juridice a persoanei, realizat în procesul exercitării fucţiilor de lucru, în strictă conformitate cu legea. Cultura profesional-juridică a juristului include: 1) Informarea juridică - cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor ştiinţei juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a specificului realizării lor. Cel ce nu cunoaşte legea nu poate s-o aplice, să apere drepturile şi libertăţile persoanei. Convingerea în necesitatea şi folosul social ale dreptului, adică ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca măsură a libertăţii şi dreptăţii. Juristul trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă de drept. 2) Capacitatea de a folosi instrumentariul juridic - legi şi acte subordonate, tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii juridice. Un jurist trebuie să slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria profesională, să fie la curent cu toate realizările practicii şi ştiinţei, să poată aplica orice tehnică novatoare. In literatura de specialitate se subliniază că cultura juridicoprofesională mai include: măiestria şi gîndirea profesional juridică, bagajul de cunoştinţe generale, calităţile etice-profesionale şi responsabilitatea social- politică şi civilă6. Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de lucruri în sistemul dreptului: pregătirea juriştilor specialişti; rolul serviciilor juridice în toate sferele vieţii sociale; autoritatea instanţelor judecătoreşti, avocaturii, procuraturii, notariatului, poliţiei; nivelul de dezvoltare a instituţiilor ştiinţifico-juridice; eficacitatea activităţii organizaţiilor profesional juridice obşteşti şi altele. вОкусов

А.П., указ.соч., c.126.

1

.

48

Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică a societăţii. în acelaşi timp, o influenţează pe ultima, ridicînd-o la un nivel mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii juridice a juristului include: cunoaşterea normelor juridice, respectarea dreptului, deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de serviciu, convingerea în corectitudinea şi justeţea normelor de drept, activismul în executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor generale ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt „reprezentanţii principali care înfăptuiesc justiţia"7. Astfel, ca apărători ai drepturilor clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor le revine rolul determinant în funcţionarea unei societăţi democratice. Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate elementele structurale ale culturii juridice a societăţii: 1) La nivelul conştiinţei - atitudinea societăţii, statului, persoanei faţă de drept. Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de către cetăţeni, persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui jurist depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii dreptului în sfera relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului; capacitatea de a interpreta unele sau altele prescripţii legale; aplicarea cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea de a se putea descurca în situaţii juridice complicate. Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să cunoască şi să aplice perfect dreptul. Spre deosebire de jurist, acesta foloseşte minimumul de cunoştinţe juridice ce-i sunt de folos în familie, la serviciu sau în viaţa de zi cu zi, de exemplu: cunoaşterea principiilor dreptului, unor norme ale dreptului constituţional, muncii, familiei, civil, antreprenoriatului, înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă de drepturi şi îndatoriri. Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască în linii generale normele ce reglementează răspunderea juridică, ordinea de tragere la răspundere, vîrsta de la care survine răspunderea penală şi civilă. Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine stabilă faţă de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea lui la prescripţiile juridice. înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în aplicarea legii, deprinderea de a o respecta sînt trăsături specifice ale conştiinţei juridice a juristului ce în mod pozitiv vor influenţa conştiinţa 7

49 Хрестоматия по юридической деонтологии/ Под ред. Скакун О.Ф., Эспада, Харьков, 2002, с.12.

1

.

juridică a persoanelor cu care contactează. Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în cabinetul de lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la seminare, cu ajutorul statului şi în mod individual să-şi ridice nivelul profesional. 2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi calitatea ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii, grupurilor sociale şi ale personalităţii. De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională depinde calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică şi dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, acte normative adoptate şi publicate la timp. Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea şi sistematizarea actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea. Un rol aparte îl au juriştii participanţi la procesul legislativ de implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale şi europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului. 3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii organelor de drept. Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea legislaţiei, în activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea definitivă. Judecătorii, procurorii, avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele securităţii naţionale şi din alte structuri statale şi obşteşti, unde este prestată munca juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să ridice cultura juridică a societăţii, a grupului social, a personalităţii. 4) în consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept. Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Astfel, dacă relaţiile sociale sunt ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un merit al juristului. Juristul este numit barometru al stării legalităţii, iar convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o bază sigură a regimului de respectare a legalităţii de către cetăţeni şi consolidării ordinii de drept în societate65. Ordinea de drept în societate, autoritatea legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi de a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător. Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în parte, de instruirea juridică şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să corespundă funcţiei ce o deţine, să consolideze autoritatea profesiei sale, 50 să ridice cultura juridică a societăţii. 1

.

Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea procesului juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea profesională. Aşadar, cultura profesional juridică a unui jurist comportă următoarele calităţi: — cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca în cele mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru pătimit; — cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în numele triumfului justiţiei şi legii; — profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru rezultate excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a câştiga faimă personală; — cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului8.

§ 3. Gîndirea profesională a juristului Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a evidenţia corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de raţiune. Activitatea omului este rezonabilă datorită gîndirii. Gîndirea dă răspuns la întrebări ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii sensibile nemijlocite. Gîndirea se manifestă prin perceperea, în mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii prin noţiuni, judecăţi, raţionamente9. — Gîndirea profesională a juristului este un proces de reflectare a conţinutului informaţional - juridic, ce s-a format datorită standardelor profesionale stabilite şi serveşte drept orientare generalizată într-o situaţie concretă, profesional juridică a realităţii. Abilitatea de a gîndi juridic înseamnă operarea bine stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei situaţii importante juridicopractice apărută în activitatea juristului. Gîndirea judecătorului, avocatului, ofiţerului de urmărire penală este practică, în fiecare etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice. - Astfel, ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind legături esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între — —

Окусов А.П., указ.соч., с.140. Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология профессиональной деятельности 51 юриста, Москва 2001, с.56. 8 9

1

.

evenimente prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire penală reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării posibilului eveniment. Această reconstrucţie are loc prin înţelegerea legăturilor dintre manifestările exterioare şi esenţa faptelor produse în realitate. Faptul dat este posibil dacă juristul deţine anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă aceasta nu este suficient, fiind necesare şi informaţiile obţinute în procesul examinării materialelor dosarului şi a personalităţii bănuitului. Gîndirea va lega experienţa anterioară cu informaţia nou-obţinută, le va analiza, va selecta necesarul şi, ca rezultat, va rezolva cazul. Toate aceste procese vor parcurge neapărat următoarele forme ale gîndirii10: judecata, ca formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre obiecte şi calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură cu sfera profesional juridică. Judecata juristului trebuie să posede normativitate, subtilitate şi formalism în concluzii; - raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin facultatea de generalizare a calităţilor unui grup omogen de fenomene juridice, asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior. Concluziile juristului nu trebuie să depăşească limitele stabilite de lege; - noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de astfel de fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea; ce este aceasta? Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (furt, omor, şantaj etc.), juristul practic totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea deja prevăzută în lege. Astfel, în procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi face acest lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni. Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape: - evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a ei, trasarea sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de urmărire penală precedează pornirea unui dosar penal; - analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor juridice de îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în considerare consecinţele şi limitele acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de urmărire penală corespunde cu întocmirea unui plan desfăşurat de cercetare a dosarului penal; - alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire penală în această etapă face schema unor combinaţii tactice, programul de activitate sub formă de acţiuni de urmărire şi cercetare, îndreptate 10

Афанасьева О.В., Пищелко П.В., указ.соч., с.56.

1

.

52

spre descoperirea infracţiunii. Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului, luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează caracterul alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în lipsa ei nu este nici gîndire, nici hotărîre luată. Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea sarcinilor publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor juridice, acţiuni şi operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de realizare a lor, atribuirea unei forme juridice relaţiilor sociale concrete. Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece pentru el este important, în primul rînd, procesul realizării practice a hotărîrilor luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile organului pe care îl reprezintă11. în fine, putem spune că gîndirea profesională a juristului prezintă un şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate evidentă. Astfel avem: — agerime - capacitatea de a evidenţia situaţia problematică; — operativitate - rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului, flexibilitate în aplicarea diferitelor metode; — dinamism - orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial, propunerea, dezvoltarea versiunilor; — logică - consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a face generalizări în procesul analizei faptelor juridice; — spirit critic - capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi faptele juridice obţinute; — obiectivitate - orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale, urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea informaţiei întrun anumut sistem (ipoteză, versiune); — profunzime şi amploare - calităţi ce se completează reciproc, prima denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat, iar cea de a doua caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat, precum şi sferele înrudite cu acesta; — flexibilitate - capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui, trecerea la studierea lor (de exemplu, un ofiţer de urmărire penală, la modificarea situaţiei, trebuie să se conformeze repede Ia altă metodă de cercetare, să renunţe la versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune)12. Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura generală şi experienţa profesională. Un jurist contemporan trebuie să-şi formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui

11 12

Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002, с.228. Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002, с.148.

1

.

53

profesională în condiţiile statului de drept. § 4. Competenţa —indicator al măiestriei profesionale a juristului Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii practice profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel domeniu al practicii juridice în care munceşte. Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută de lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa organului statal desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri consfinţite în lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor înaintate (de exemplu, sarcina principală a poliţiei este păstrarea ordinii publice). Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază atribuţiile lor publice. în cazul nostru competenţa juristului prevede capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri) stabilite în lege sau în alt act normativ şi de a purta răspundere pentru îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor organului, în care acesta îşi desfăşoară activitatea juridică practică. Competenţa juristului mai presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile, deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de a se ocupa cu o anumită activitate juridică concretă. Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi nedorinţa de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau depăşirea lor, amestecul în sfera de activitate a altor jurişti. Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i stabilesc esenţa: — cognitiv (informaţional) - prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi, abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale, permanenta lor reînnoire şi desăvîrşire; — normativ - volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum şi responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de alte acte normative; — funcţional - capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în baza experienţei juridice personale, colective şi teritoriale. Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument de lucru care este acumulat în funcţie de personalitate71. Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor juridice, procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice concrete, precum şi realizările juristului. Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în activitatea practică a unui colectiv concret de jurişti. Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele 54pozitive 1

.

(personale şi colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o anumită unitate teritorială (oraş, sat, raion, sector). întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil, efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu privire la antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sunt exemple de competenţă specială a juriştilor practicieni. Incompetenţa vine ca o ameninţare directă pentru interesele clientului. Dacă juristul consideră că nu-i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el trebuie: să refuze dosarul şi să-l transmită unui coleg mai competent, să invite în calitate de partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg mai experimentat13. Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută sau profilul de activitate, poate fi stabilită: — la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de exemplu, judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia Republicii Moldova, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică respectivă); — la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită activitate juridico-practică (de exemplu, activitatea privată de avocat sau notar); — la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată periodic în rîndul juriştilor14. Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării, aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sunt înfiinţate comisii de atestare şi calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional al lucrătorilor din sfera juridică. Atestarea comportă următoarele sarcini: a) determinarea nivelului de calificare profesională; b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută; c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor persoanelor. în cazul atestării sunt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe, capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma instruirii şi experienţei; pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale Vezi: Барщевский M., Адвокатская этика, Москва 2001, c.37 Atestarea şi calificarea au loc în special în rîndurile judecătorilor. Astfel, Legea cu privire la colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor nr.949 din 19.07.1996, art.23, menţionează că „Judecătorii sunt supuşi atestării, de regulă, o dată în 5 ani", iar art. 27 din Lege prevede că, „în dependenţă de 55funcţie, de vechimea în muncă, de experienţă şi profesionalism, pentru judecători sînt stabilite grade de calificare". 13 14

1

.

prin studierea motivelor alegerii profesionale, scopurilor de viaţă, căilor de atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini o

102

1

.

CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI § 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei § 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului § 3. Nivelurile culturii politice a juristului § 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a juristului § 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului § 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una destul de importantă pentru sistemul juridic, şi anume: semnificaţia şi cultura politică. Care este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul juriştilor în realizarea politicii? Prin politică înţelegem administrarea chestiunilor obşteşti sau arta de a guverna o comunitate umană. Această guvernare instituie, menţine şi garantează o anumită ordine internă. Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli (norme) care determină şi reglementează guvernarea comunităţii, comportamentul şi activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două fenomene se efectuează prin activitatea juridică de ocrotire a normelor de drept, orientată spre combaterea formalismului statal, samavolniciei politice, abaterilor, exploatării intereselor cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri sociale dubioase. Cea mai importantă sarcină a activităţii politicojuridice a statului este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui membru al societăţii. Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde nu politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în baza asigurării lui materiale din partea contribuabililor. Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea instituţiilor juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează apărarea onoarei şi demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn pe conştiinţa juriştilor ce activează la moment. De pe poziţia deontologiei juridice, anume în astfel de condiţii, fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul pentru exercitarea plenară a funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii cu politicianul care guvernează la moment, ajutîndu-1 să-şi îndeplinească angajamentele competent din punct de vedere juridic, iar la necesitate să1 corecteze în interesul cauzei comune. Dacă această interrelaţie nu are loc, atunci reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre politică şi drept, ori pesonal este interesat în încălcarea legii. în orice condiţie el nu este considerat profesionist. Pentru limpezirea temei noastre, ţinem să aducem definiţia unor noţiuni. Politica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane prin care se instituie, se menţine 101

şi se garantează o anumită ordine internă, se asigură securitatea externă15. Activitatea politică include totalitatea acţiunilor orientate conform unui anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor grupuri în realizarea intereselor proprii în privinţa puterii16. Dacă aceasta are loc în baza normelor de drept, ea se consideră activitate legală, iar în afara lor ilegală. Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este deţinerea unei culturi politice. Cultura politică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în raport cu valorile politice şi formele de participare la activitatea politică, folosite pentru transpunerea acestor valori în viaţă17. Cultura politică are două aspecte: static - sistemul de valori apreciate de societate, şi dinamic - formele de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la viaţa politică. Valorile politice sunt: libertatea politică, democraţia, drepturile politice, norma politică, procedura politică şi altele. Formele de participare la activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară, membru de partid şi altele. Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii vieţii politice. Astfel avem: a) cultura politică a societăţii; b) cultura politică a personalităţii; c) cultura politică a unui grup. Cultura politică a societăţii o formează sistemul de trăsături tipice, care caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei. Cultura politică a societăţii este dinamică, dezvoltîndu-se de la o generaţie la alta, reacţionînd cu sensibilitate la toate schimbările din lumea înconjurătoare. Cultura politică prezentă, fără echivoc, reflectă cultura politică precedentă, tradiţiile, ideile, concepţiile ei şi legătura dintre anumite instituţii social politice. Cu toate acestea, ea este implantantă în norme reale ale practicii politice, apreciază capacitatea persoanei de a reevalua trecutul, a aprecia prezentul şi a găsi soluţii, proiectând viitorul. Cultura politică a personalităţii include reprezăntările de valoare ale persoanei despre fenomenele politice şi transpunerea în practică a regulilor de comportament ca subiect al puterii politice. Cultura politică a personalităţii presupune trei aspecte de manifestare: — informaţional - acumularea cunoştinţelor despre politică; — emoţional de motivaţie - transformarea cunoştinţelor despre 15Sergiu

Tamaş, Dicţionar politic/lnstituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.207. 16 Ibidem, p.ll. 17 Idem, p.65. 102

politică în anumite convingeri, motive valoroase de comportament (odată cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să votezi, indiferent în favoarea cui); — comportamental (de acţiune) - capacitatea de a folosi instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum se procedează în acest caz). Menţionăm că toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o reprezentare fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi despre lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze de viaţa politică a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca pluralismul părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului care deţine o cultură politică individuală îi revine rolul primordial în formarea personalităţii democratice ce ar dezvolta societatea civilă. în cultura politică a unui grup se pune accentul pe o categorie aparte - juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului următor. § 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi, deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament implimentate în practică ca subiect al puterii politice. * Cultura politică a juristului are următorul conţinut: - Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor, orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de stînga, liberal sau centrist). - Relaţiile politice - interdependenţă politică (colaborare, confruntare, indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul politic, autoritatea politică, reputaţia politică. Comportamentul politic - acţiuni politice (participarea la mitinguri, demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice, sancţiuni şi practici politice. Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice, iar cel de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste elemente pot forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor putea fi asimilate fără alte trei etape ce formează structura culturii politice a juristului: a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de funcţionare a sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor, strategia şi tactica dezvoltării politice a statului, programelor politice ale partidelor şi mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga: cunoştinţele 103

politice nu trebuie acumulate doar în cadrul studierii cursului de politologie la facultatea de drept, ele trebuie permanent perfecţionate în corespundere cu evenimentele ce au loc în viaţa politică a statului Republica Moldova; b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă proprie de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi cultura societăţii, formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi guvernare, conştientizarea valorilor politice, elaborarea unor direcţii politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor putea fi destrămate sau impuse de alţii, iar în cazul unor convingeri durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică sănătoasă. Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii politice, prin capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea politică. Referitor la comportamentul şi cultura politică ale juristului, putem face o specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci cînd asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în vigoare. Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe poziţia legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare criminale statul şi societatea, să discute crizele existente, caracterul antisocial al puterii şi alte cazuri admise într-o societate democratică. Insă acestea poate să le expună doar în limitele activităţii sale de politician, şi nu în cadrul activităţii profesionale ca jurist. Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie convins de necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de drept. Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale. Din punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze în afara proceselor şi instituţiilor politice18. Astfel, Legea RM cu privire la statutul judecătorului prevede în art. 8: „judecătorul nu poate să facă parte din partide şi alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic..."; Legea cu privire la poliţie19 în art.20 dispune „...în cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor asociaţii social-politice ale cetăţenilor"; Legea serviciului în organele vamale20 în art.6, p.3, prevede: "In organele vamale este inadmisibilă crearea de structuri ale partidelor, ale asociaţiilor obşteşti, inclusiv religioase, cu excepţia sindicatelor." însă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile politice şi părtinire politică în general, să nu participe la procesul politic 18 19 20

54

Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ru\ 117-119 din 15.08.2002. Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 31.01.2002 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 24.08.2000 104

sau să nu transpună în fapte viziunea sa politică. Juriştii practicieni sunt creatorii politicii naţionale şi nu observatori indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor (deşi minimală) la dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică. Discutarea Constituţiei este şi ea un eveniment politic, deoarece consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere politică. Desemnarea unui sau altui partid prin vot este un indicator al unei simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale juriştilor trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei politice juriştii sunt implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale legislative, executive şi judecătoreşti. Statul stabileşte parametrii culturii politice a juriştilor, elaborează norme, le determină comportamentul politic, formele şi nivelul de participare la viaţa politică, formele şi nivelul interdependenţei cu instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai procesului politic. Statul stabileşte şi adoptă simbolurile politice naţionale, care sunt valori politice şi pe care juriştii sunt obligaţi să le apere de orice tentativă de discreditare sau profanare. Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice mondiale, principiile şi normele ce au găsit o reglementare în stat: democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile politice. Ele sunt instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să folosească toate formele şi instituţiile democraţiei - să participe la conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau prin reprezentanţi (la referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea sistemului de organe centrale şi locale ale statului (fără a recurge la abuz de putere), la protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale cetăţenilor consfinţite în Constituţie. Capacitatea juristului de a se folosi de principiul transparenţei înseamnă nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale cetăţeanului, ci şi a obligaţiei, ca persoana cu funcţie de răspundere să contribuie la stabilirea deplină a schimbului informaţional dintre stat şi societatea civilă. In concluzie, menţionăm că cultura politică individuală este condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii sociali, istorici şi personali. § 3. Nivelurile culturii politice a juristului Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe componente, deoarece credem că ar fi incorect să reducem cultura politică a lui exlusiv la atitudinea juristului faţă de stat, partide, mişcări social politice, metode de conducere. Acestea sunt: a) reprezentările despre lumea înconjurătoare; b) atitudinea faţă de putere; c) atitudinea faţă de fenomenele politice. Reprezentările conceptuale despre lume sunt determinate de105 alegerea

poziţiei politice, reieşind din valorile preferate - individuale sau colective, religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale sau consensuale, practice sau idealiste. Fără îndoială, acest component al culturii depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a societăţii. Poţi fi un individualist sau idealist, un naţionalist sau internaţionalist, totul depinde de nivelul de educaţie, instruire şi mediului social în care vieţuieşti. Juristul trebuie să adopte o poziţie sau alta astfel încît să nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod practic să urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror partide şi mişcări politice cu aceeaşi atitudine21. Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere are specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesional juridice şi de poziţia de serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul îşi formează concepţia proprie despre putere, capacităţile şi limitele ei în elaborarea legilor, aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste decît primul. Apoi în această bază profesional juridică, el îşi elaborează o atitudine faţă de putere ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect cu drepturi depline al politicii care poate să activeze după preferinţele proprii. Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa politică, principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii faţă de conceptul „stat - persoană"82. Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului sau una statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului, prioritatea lor faţă de interesele persoanei. Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup ale juristului. Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere, programe de partid şi de alte fenomene politice. Juristul trebuie să se conducă de principiul parităţii, echilibrului, coordonării intereselor statului cu cele ale persoanei în activitatea sa practică. Fiind reprezentantul oficial al statului, juristul practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de altă parte, apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul unui profesionist, pe prim plan sunt puse obligaţiile profesionale. Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere între cariera politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul are un activism politic dezvoltat. 21

OfcycoB A.C., yM3.con., c.108.

106

Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al puterii politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre interesele generale şi cele personale, ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale. Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o atitudine tolerantă faţă de orice politică statală. La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele şi diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau progresiv. Important rămîne faptul că cultura politică a juristului să fie orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea drepturilor ei civile, iar formele de activitate politică, care-i reflectă reprezentările, să fie legale. Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în stat, să cimenteze puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor, legitimitatea sistemului, măsura legală de aplicare a forţei din partea unui aparat de stat represiv.

107

CULTURA ETICĂ A JURISTULUI § 1. Noţiunea cultură etică a juristului § 2. Codul etic profesional al juristului § 3. Secretul profesional al juristului § 4. Jurămîntul juristului § 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului. § 1. Noţiunea cultură etică a juristului Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului. Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea fiind legată de asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei în faţa societăţii, statului, care la rîndul lor înaintează faţă de jurişti cerinţe etico-moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în condiţiile transformărilor democratice în ţară, în forţele armate, în organele de ocrotire a normelor de drept. Fiecare jurist, individual trebuie să aleagă căile de formare a culturii sale etice. Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi normelor morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei morale, specifice relaţiilor dintre oamenii ce practică un anumit tip de activitate şi importante pentru exercitarea funcţiilor profesionale, transformînduse într-un fel de cod moral de comportament88. Astfel, cultura etică devine parte componentă a eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane ce desfăşoară aceeaşi activitate profesională, în cazul nostru grupul juriştilor. Pornind de la aceasta, constatăm că pentru un politician, pe primul loc, stă cultura politică, pentru un economist - cea economică, pentru jurist - cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul esenţial al culturii profesionale şi generale îl formează cultura etică. Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi conduitei, precum şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei societăţi, clase, profesiuni ce determină nivelul lor de conştiinţă şi conduită morală22. Ea include cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi de conduită morale, norme de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu alţi oameni. Spre deosebire de cultura politică prin care persoana îşi manifestă atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau cultura estetică care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate, om, artă din punctul de vedere al frumosului, cultura etică se realizează doar în relaţiile cu alţi oameni, în comunicarea cotidiană, ba/.îndu-se pe aşa valori morale ca: binele, datoria, cinstea, conştiinţa, 59

Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.298.

108

dreptatea. Analizînd cele expuse mai sus, deducem că cultura etică a juristului prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii), care s-au format ca rezultat al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile interne şi manifestările externe23. Cultura etică a juristului are următorul conţinut: a) conştiinţa morală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se formează atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti (grădiniţă, şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi prin propriile străduinţe. Conştiinţa morală poate controla şi orienta, stăpîni emoţiile şi sentimentele morale ale persoanei. Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi structura ei. Principiile şi reprezentările sunt rezultatul conştientizării noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se manifestă prin personificarea de către jurist a unei stări, activizînd toate sentimentele morale. Necesităţile morale se formează în urma activităţii gîndirii şi inimii, transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la conştient la comportament. Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale. Cu cît nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai înalt nivelul calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau raţional. Insă conştiinţa morală impune şi un aspect psihologic sau sentimental. El include un spectru larg de emoţii, sentimente, simpatii, antipatii, reprezentări despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale. Acestea se formează şi se consolidează în procesul experienţei de viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte despre educaţia morală a persoanei. în literatura de specialitate24 există mai multe clasificări ale sentimentelor, însă pentru un jurist au valoare cu preponderenţă sentimentele moralpolitice, ele fiind cele mai durabile şi rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea simt: patriotismul, solidaritatea, demnitatea şi mîndria naţională, internaţionalismul. Ultima calitate reclamă din partea unui jurist respectul faţă de alte popoare, toleranţă faţă de diferitele etnii şi naţionalităţi. Aşadar, în baza celor menţionate distingem calităţile inerente unui jurist: — atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul, mîndria naţională, internaţionalismul);

Скакун О.Ф.,, указ.соч., с.312. Афанасьев О.В., Пищелко А.В.,, указ.соч., с.63; Красникова Е.А., указ.соч., с.167; Этика сотрудников правоохранительных органов,, указ.соч., с.302. 23 24

109

— calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie, simţul demnităţii, comportamentul; — calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă, disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă fără aceste calităţi; — cultura comunicării atît la serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de jurişti societatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce se poate ierta mult sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui jurist. b) relaţiile morale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura specifică dintre conştiinţa morală şi conduita morală. Iniţial acestea nasc în conştiinţă, manifestîndu-se apoi în comportament. Toate relaţiile morale pot fi clasificate după conţinut, formă şi tipul de legătură dintre oameni25. După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate cazurile ele reflectă latura morală a relaţiei - cinstea, onoarea, demnitatea profesională ş.a. După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de caracterul cerinţei morale înaintate faţă de jurist - generală sau concretă. Ca răspuns acesta ia atitudinea respectivă: de datorie, de mîndrie, de onoare sau invers. c) In funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală presupune minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot fi mai multe). Activitatea juridică presupune relaţia: jurist - client, jurist bănuit, jurist - pătimit, jurist - martor, jurist - coleg. conduita morală, ca indicator obiectiv al calităţilor morale, a chipului moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin semnificaţia morală a faptelor săvîrşite. Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii obligaţiilor profesionale, cît şi implementarea lor în practică, evitarea greşelilor şi a deformărilor profesional-morale26. Un jurist va încerca satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd va acţiona profesionist, în conformitate cu principiile şi normele morale. In practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale judecătorilor, procurorilor, ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici etc. Cînd într-un stat sunt elaborate şi adoptate coduri deontologice care

Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.312. Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и проблемы правовой этики, Тверь, 2000, с.36. 110 25 26

conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor, anchetatorilor, notarilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi profesionale se referă la cultura lor etică. Referindu-ne la Republica Moldova, considerăm că normele noastre deontologice trebuie conformate standardelor deontologice internaţionale, fără a fi neglijate particularităţile sistemului naţional al statului. Generalizînd materialul cercetat, aducem pe scurt structura culturii etice a juristului27: 1) prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi; 2) transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea conduitei străine; 3) buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi convingerilor etice, adică de a acţiona moral. De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, onoarea, reputaţia de serviciu a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; autoritatea juristului şi a colegilor, precum şi a profesiei juridice la general. Regula etică de bază este: faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să facă el însuşi pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi capacităţile, specifice unui jurist specialist. Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în atitudinea faţă de colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul, inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte persoane în cazul unui proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de subordonare faţă de jurist, de aceea atitudinea trebuie să fie binevoitoare şi corectă. încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere de rău, Republica Moldova a mers pe calea reglementării şi pedepsirii lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte normative. însă ar fi mult mai eficient de stabilit un mecanism de tragere la răspundere a juriştilor în baza unui cod deontologic. Acest cod va sancţiona doar încălcările normelor etice, apelînd la conştiinţa morală. Dacă la acest nivel se va stabili o ordine, atunci la nivel normativ nu vor apărea devieri. Şi, în sfîrşit, concluzionăm că totalitatea cerinţelor ce caracterizează cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie aplicate în practica profesională. Un jurist în general trebuie să întruchipeze bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi omeneşti de valoare.

27

Скакун О.Ф., указ.соч., с.314.

111

§ 2. Codul etic profesional al juristului In literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că deontologia face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului, adică, pe de o parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de exercitarea unei anumite profesii—domenii dreptului, iar pe de altă parte, aceste principii şi norme simt puternic impregnate moral— domeniul eticului95. O astfel de colaborare cu „juridicul" înlesneşte înţelegerea elaborării unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta poate funcţiona alături de alte acte normative interne şi reglementări internaţionale. Dar, după cum am mai spus, intr-un cod deontologic normativitatea nu ţine exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al eticului, adică include şi criteriul modelului a ceea ce este demn de ales, de urmat, de făptuit. Reieşind din aceasta, specificul codului etic ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă doar nome etice, morale, ce nu sînt cuprinse de actele normative. Aprobarea lor de către asociaţiile de jurişti conferă acestora o norma tivita te, adică orice abatere de la normele codului trebuie pedepsită. Pedepsele şi mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în cod. La moment se propime ca mecanismul de punere în aplicare a codurilor etice să fie făcut de un oficiu naţional sau un consilier al eticii96. Acesta ar putea fi un colaborator al departamentului de cadre, oferind îndrumări şi explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o investigaţie independentă în privinţa unei încălcări a normelor etice. In I această privinţă Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova a stabilit Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a cel puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani. Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de încălcare de către avocaţi a normelor Codului deontologic al avocatului; intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri privind retragerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat. într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa, loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc, principiul dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensului, echilibrului. Toate acestea orientează comportamentul, implicînd în aceasta conştiinţa morală. 112

Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile, conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane28. Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi etice, principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană, pentru demnitatea ei. Cu referire la profesiunea juridică, normele profesionale cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi la: — orientarea juriştilor; — realizarea unui ghid de evaluare; — îndrumarea activităţii; — constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional. Concluzionînd, menţionăm că prin cod deontologic al juriştilor se înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita juriştilor, stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă a tuturor principiilor morale ale juristului, mai ales că fiecare personalitate este unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare sau mai mică. Ln general, codul deontologic conţine următoarele principii: Respectarea principiului supremaţiei legii şi a dreptului. Aceasta înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji dreptului şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile în conformitate cu care legea în stat este dreaptă, justă şi necesită să fie executată, chiar dacă ea nu corespunde, după părerea lui, ideilor statului de drept. Prin executare, juristul combate anarhia, nihilismul, devenind apărător al legii. Astfel, art.5 din Legea pricind organizarea judecătorească29 prevede, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti". Respectiv, acest principiu şi-a găsit reflectarea şi în Codul eticii profesionale a judecătorului. Regula doi: „Judecătorul respectă şi aplică corect legea, întotdeauna acţionează în aşa mod ca să nu încalce principiile de înfăptuire a justiţiei"30. 2) Atitudinea umană faţă de om, adică atitudinea faţă de viaţă şi sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale supreme. Conştientizarea de către jurist a rolului său de reprezentant al statului, care asigură condiţii de înfăptuire reală a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale

Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy International - Moldova, op.cit., p.141. 29 Publicată în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 58 din 19.10.1995. 30 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000. 113 28

ale cetăţeanului şi persoanei. Diploma şi atestarea nu sunt suficiente pentru autorealizarea în sfera juridică. Munca cu oamenii antrenează şi o atitudine grijulie faţă de ei, o comunicare ce să inspire încredere, astfel încît oamenii să aprecieze nu doar un executor al rolului profesional, ci şi persoana cu calităţile pozitive şi negative. Fiecare subiect care comunică cu procurorul, ofiţerul de urmărire penală, judecătorul, avocatul aşteaptă de la aceştia atît o îndeplinire calificată a îndatoririlor, cît şi o atitudine respectuoasă: fie infractor, fie un martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă nici cumpătul. Doar în asemenea condiţii apare respectul reciproc, se formează o atmosferă de încredere în societate, care asigură reuşita lucrului juridic. Gîndirea birocratică a unor jurişti provoacă o daună considerabilă relaţiei jurist —client. Se formează piedici artificiale în calea realizării drepturilor persoanei. De exemplu, în cazul poliţiei aceasta se manifestă prin refuzul de a înregistra infracţiunile, chiar dacă sînt aduse motive foarte întemeiate din partea reclamanţilor, iar în cazul judecătorilor - prin tărăgănarea examinării cazurilor, făcînd trimiteri la nişte circumstanţe neprincipiale. Eliminarea acestor momente negative se poate face doar prin restabilirea situaţiei iniţiale - organele de drept sunt garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte locul. Cu referinţă la practica Republicii Moldova, Codul de etică profesională a judecătorilor, în regula 18, prevede: „Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza onoarea, demnitatea şi drepturile omului..."31. Aici se cuvine să subliniem primatul responsabilităţii faţă de persoanele cu care intră în contact, prin fiece activitate promovînd conceptul omului şi respectarea principiului umanismilui. 3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt ce însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se manifestă prin toate mijloacele care nu contravin moralei şi dreptului folosite de către jurist în activitatea sa. Judecătorul trebuie, de exemplu, să se abţină de la comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra cauzei care se află pe rol (regula 22 din Codul judecătorilor). Judecătorul se comportă amabil şi corect cu toţi (regula 29). Acest principiu se bazează pe alte calităţi ale persoanei, cum sînt: încrederea, compătimirea, onoarea şi sinceritatea32. 4) încrederea înseamnă atitudinea persoanei faţă de acţiunile altei persoane, faţă de sine şi se bazează pe dreptate, bunăvoinţă, sinceritate, încrederea dintre colegi Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000. 72 Carmen Cozma, op.cit., p.147. 31

32

114

conduce la rezultate pozitive în serviciu, la sporirea eficacităţii lucrului colectiv. 5) Compătimirea presupune înţelegerea trăirilor altei persoane. Se manifestă prin acordarea susţinerii morale şi dispunerea de a o ajuta. Cu toate că legea obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să fie atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să compătimească bănuitul pentru a dobîndi informaţia respectivă, să nu fie agresiv, grosolan, impulsiv sau să constrîngă clientul. Aceasta îl va ajuta să aleagă mai uşor măsura de pedeapsă, prescrisă de lege. De exemplu, „Procurorul exercitînd atribuţiile, trebuie să fie calm, oficial, politicos şi tolerant" (regula 15) regulă prevăzută în Codul deontologic al procurorilor. 6) Onoarea presupune principialitate, încredere în obligaţiile asumate, convingerea subiectivă în justeţea muncii efectuate, sinceritate faţă de sine şi de alţii, recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această calitate determină comportamentul juristului în toate cazurile de comunicare cu clientul: asigurînd securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii pentru apărare, ducînd lucrul pînă la capăt. Onoarea în mod normal este legată de sinceritate - calitate intrinsecă juristului, care se manifestă prin a spune adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza interesele cetăţeanului şi ale statului. Specificăm la acest capitol că există anumite tipuri de activitate juridică care necesită anumite exerciţii în cadrul acestui principiu - justificate şi permise: dezinformarea infractorului, a altor participanţi, tăinuirea informaţiei în scopul rezolvării cazului. Aşadar, onoarea profesională a juristului presupune: — desăvîrşire profesională; — promovarea stimei; — respectarea persoanei ca valoare fundamentală; — comportament de deschidere, de comunicare; — respectarea adevărului; — corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune; — —

păstrarea secretului profesional; desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu

pe constrângere. 7) îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate ce 115

presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a forţelor şi capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru îndeplinirea datoriei profesionale în termene foarte scurte. Punctualitatea este o calitate prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă la moment în Republica Moldova33. Cu referire la Republica Moldova putem menţiona că, la moment, sa adoptat Codul de etică profesională a judecătorilor, care stabileşte în 30 de reguli doar standarde generale privind comportamentul judecătorilor în executarea atribuţiilor de serviciu, comportamentul lor în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor. Principiile etice şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale, condiţiile de angajare şi sancţiunile sunt prevăzute în legislaţie. Procurorii au un cod deontologic care reglementează prea general şi vag conduita lor. Nu putem spune că legislaţia în vigoare este mai desăvîrşită la acest capitol. Cu atît mai mult cu cît codurile deontologice sunt aprobate de toţi reprezentanţii profesiei de comun acord şi nu prin Hotărîrea Colegiului Procuraturii. Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod deontologic care prevede principiile de bază şi standardele directoare de conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor organizaţionale, cu autorităţile statelor şi persoanele juridice. Legea cu privire la notariat, pe lîngă răspunderea morală, stipulează şi sancţiunile disciplinare. Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit un Cod deontologic al avocaţilor Baroului din Republica Moldova, care reglementează în exclusivitate latura morală a activităţii avocatului. Codul dat corespunde standardelor internaţionale şi este un exemplu pentru celelalte domenii ale sferei juridice. Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv administraţia vamală, fiscală, securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc material îndrumător fundamenta] privind conduita profesională. Dacă există documente de uz intern, ele sunt incomplete, ineficiente sau aplicate în măsură limitată. în concluzie, menţionăm că sectorul juridic din Moldova are urgent nevoie de coduri de conduită, ca documente completând cadrul legal în materie. Codurile de conduită trebuie să fie disponibile imediat la recrutarea noului personal şi incluse în programele iniţiale de instruire, mai multe îndrumare şi explicaţii trebuie să fie furnizate asupra modului de aplicare a lor în practică.

116

117

Tema 6. CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI § 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului § 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului § 3. Forma exterioară a juristului § 4. Estetica organizării locului de muncă § 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice § 6.Eticheta de serviciu a juristului § 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare a frumosului, în estetică se deosebesc două curente: 1) filozofia frumosului - aprecierea şi înţelegerea frumosului sub toate formele lui de exprimare; 2) filozofia creaţiei - activitatea oamenilor în domeniul artistic. Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au aplicare în activitatea profesională a juriştilor. Activitatea juridică este întotdeauna la vedere. Societatea se orientează la ea ca la un mijloc de realizare a justiţiei, libertăţii şi garantarea răspunderii tuturor cetăţenilor pentru faptele lor. Din considerentul că publicul este destul de sensibil faţă de autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să fie estetice, adică să corespundă cerinţelor înaintate de valorile societăţii contemporane. Ele vor fi în general aprobate sau recunoscute doar în cazul în care se vor apropia la maximum de ideal. Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică trebuie să corespundă anumitor standarde profesionale, elaborate de înşişi juriştii, însă pe lîngă faptul că acţiunile juristului trebuie să corespundă cerinţelor politice, etice, juridice, psihologice, mai trebuie ca ele să fie realizate după legile frumosului. O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar din punct de vedere funcţional. în literatura de specialitate se distingă trei categorii estetice care au legătură nemijlocită cu activitatea juriştilor, şi anume: categoria frumosului, sublimului, 118

eroicului34. Frumosul în practica juridică presupune armonie, proporţionalitate, simetrie, care contribuie la stabilirea ordinii sociale, a bunăstării ca valoari sociale importante. S-ar părea că acţiunile legale sunt şi estetice, însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică, cit şi cea estetică necesită executare în mod creativ, cu rezultat eficient, de către un subiect concret. Dacă acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat, rezultatul activităţii sale va fi formal, dogmatic. Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă ca rezultat al creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei sinteze dintre morală şi normă juridică. Sublimul este categoria estetică care reflectă calităţile realităţii, caracterizîndu-i importanţa socială pozitivă (sublimul tinde să ajungă la un grad suprem de perfecţionare). Activitatea juridică şi normele juridice, după natura lor, sunt atribuite la fenomenele sublime. Sublimul este mîndria omului, care a depăşit frica în faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care susţine învinuirea în numele statului, avocatul care apără vinovaţii întotdeauna luptă pentru dreptate. în acest caz sublimul, nobilul îi ajută în acţiuni, conducîndu-se de idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în instituirea dreptăţii ajută juristul să depăşească frica în situaţii periculoase, care sunt multiple în activitatea de ocrotire a normelor de drept. Eroismul este criteriul ce presupune valoarea estetică a perfecţiunii, reflectată în lupta pentru idealuri social importante. Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu sunt rarităţi, infractorul este întotdeauna agresiv şi merge pînă la capăt, devenind un pericol atît pentru societate, cît şi pentru colaboratorul organului de drept. însă eroismul presupune nu doar lupta cu infractorii, ci şi lupta permanentă cu reprezentanţii puterii, care constrîng

119

juriştii să încalce legea. Trebuie să ai destul curaj, reţinere şi forţe morale, devotament faţă de lucru, simţul înalt al colectivismului şi responsabilităţi pentru eventualele consecinţe, pentru a lupta cu „presiunile efectuate prin telefon"35. Eroismul şi curajul profesiei juridice la moment dobîndesc alte dimensiuni prin tentativa de a se opune mafiei şi criminalităţii organizate. Toate aceste categorii formează cultura estetică a juristului, care cuprinde un sistem de sentimente, cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi estetice, reflectînd nivelul perceperii şi asimilării frumosului în procesul îndeplinirii atribuţiilor profesionale. Conţinutul culturii estetice presupune: — cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei, orientări, sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine factorul principal în formarea educaţiei estetice a unui jurist care acţionează în mod individual, iar acţiunile poartă un caracter uman, binevoitor, manierele şi forma exterioară fiind dictate de un gust estetic fin; — relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea, reputaţia, interdependenţa estetică, acestea fiind prezente în activitatea juristului şi reflectînd estetismul ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut separat de ceilalţi colegi; — comportamentul estetic prevede faptele estetice, consecinţele suportate, practica estetică acumulată. Astfel se manifestă şi comportamentul concret al fiecărui jurist legat de frumos, creaţie şi artă. Cultura estetică presupune o anumită structură: 1) primul pas în formarea culturii estetice este acumularea cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie, artă, pictură, despre frumosul fenomenelor din natură şi al evenimentelor din viaţă şi activitatea profesională; 2) următorul pas necesită transformarea cunoştinţelor acumulate în convingeri estetice, în capacitatea de a asimila şi a aprecia estetic operele de artă, datoria profesională. A.P. Ocusov menţionează: "Pentru un jurist este foarte importantă cunoaşterea, înţelegerea şi aprecierea operelor de artă pentru a le putea deosebi de cele falsificate, deoarece aceasta i-ar

35

OKVCOB A. n., yKa3.coM., c.177.

120

permite să-şi exercite eficient funcţiile"36. 3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului pentru a lua parte la crearea frumosului, capacitatea de a-şi putea organiza „frumos" lucrul, de a comunica cu colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi convingerile estetice acumulate (eticheta conduitei, a vorbirii, a vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a documentelor perfectate s.a.). Cultura estetică a juristului este rezultatul educaţiei sale moral estetice, chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a lui, dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea normelor deontologiei juridice. Cultura estetică îşi află ecou în atitudinea juristului faţa de sine, profesie, colegi şi clienţi. în aşa fel cultura estetică denotă capacitatea juristului de a simţi armonia relaţiilor sociale, de a aprecia valorile, de a alege cea mai corectă soluţie practică, întru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei. In manifestările concrete, cultura estetică devine o trăsătură indispensabilă a întregului proces de ocrotire a normelor de drept, aflîndu-şi exprimare în diferite sfere ale esteticii juridice. Cultura estetică are două laturi: externă şi internă. Latura internă reprezintă universul lăuntric al omului, ce caracterizează juristul ca persoană (de exemplu, gustul). Latura externă cuprinde formele de manifestare exterioare. § 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se constituie din elementele exterioare ale culturii condiţionate de simţul estetic al juristului, ce se exprimă prin următoarele forme exterioare: 1) maniera de comportament; 2) cultura vorbirii; 3) cultura convorbirilor telefonice; 4) cultura aspectului exterior; 5) cultura organizării locului de lucru; 6) cultura juridică a întocmirii documentelor. Maniera de comportament joacă un Toi important în aprecierea culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul psihofiziologic al personalităţii şi este o formă neverbală de comunicare. Limbajul comunicării este o componentă vitală a contactului ce are loc între oameni. Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le contrazic. Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în contradicţie, este mai bine să luăm în consideraţie conţinutul mesajului neverbal, deoarece oamenii pot ţine sub control ceea ce spun „neverbal"125. Comunicăm neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum arătăm) sau prin lucrurile din jurul nostru (cum le alegem şi cum le aranjăm). Comunicăm astfel fără 36

OKycoB A. n, ym3.coM., c.179.

121

să vrem sau să ne dăm seama, de aceea este imposibil să blocăm comunicarea neverbală. în general, cercetările demonstrează că 7% din mesaj este redat prin cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum spunem), accentuare, 55% prin gesturi, poziţia corpului, alţi factori126. Comunicarea neverbală are loc prin următoarele mijloace: — voce (timbru, intonaţie); — mişcări (manieră, gesturi, mers); audiere (capacitate de a auzi şi de a asculta); vedere (privire). Vocea ne furnizează informaţii privind starea emotivă, intenţiile, atitudinea şi diversele caracteristici ale persoanei. Timbrul dă culoare vocii, ea poate fi armonioasă, agreabilă sau, dimpotrivă, metalică, seacă, spartă. După intonaţia vocii putem afla dacă persoana este energică sau obosită şi epuisată. Ritmul vorbirii exprimă anumite caracteristici ale personalităţii: nervozitatea accelerează ritmul vorbirii, în timp ce calmul o încetineşte. într- o convorbire juristul trebuie să fie foarte sensibil la muzica vocii, fie pentru a-şi modifica propriile intervenţii, fie pentru a-şi cunoaşte mai bine interlocutorul. El trebuie să urmărească modificările tonului, intonaţia, accentele puse pe anumite cuvinte sau pe o anumită frază şi să încerce să se conformeze la conţinutul mesajului şi la contextul comunicării. Astfel mesajele vocale privesc atît juristul, cît şi interlocutorul. Primul trebuie să creeze o impresie bună, mai ales că în majoritatea cazurilor obiectul activităţii lui îl formează elementele negative ale societăţii. Alegerea corectă a intonaţiei îi va conferi încredere în sine şi îl va ajuta la examinarea cazului sau, dimpotrivă, îi va cauza emoţii negative, ce vor complica activitatea. In procesul examinării cazurilor juridice, este important sesizarea tuturor trăsăturilor clientului, gusturile şi preferinţele lui, stările dominante ale psihicului (mimica, gesturile, mişcările corpului). Datorită acestora, juristul poate să-şi creeze un tablou clar despre convorbitor, despre acţiunile posibile ce urmează să le întreprindă, hotărîrile şi tactica ce o va adopta în relaţia concretă şi să nu uităm că acelaşi lucru îl face în mintea sa şi clientul în legătură cu juristul. Limbajul mimicii, al gesturilor îi permit vorbitorului să-şi expună sentimentele, indicînd cît de bine părţile — —

122

sunt stăpîne pe situaţie şi care este în realitate atitudinea unuia faţă de altul. Există fizionomii care atrag şi inspiră încredere, altele pe care nu mai dorim să le revedem vreodată. Există feţe nervoase, crispate, flegmatice, senzuale, volitive. Starea de linişte şi seninătatea luminează faţa, în timp ce tristeţea şi teama o împietresc. Contracţiile convulsive ale muşchilor feţei sunt buni indicatori ai trăirilor emoţionale: persoana tristă are fruntea încreţită, colţurile gurii căzute, cea mînioasă are o privire „neagră", buzele strînse, maxilarele contractate. Pentru a evita erorile, juristul, la interpretarea acestor semne, trebuie să ia în vedere contextul în care apar. Deseori, microexpresiile care apar pe parcursul conversaţiei sunt cele mai bune coduri pentru o analiză validă: o uşoară tensiune în privire, o ridicare a sprîncenelor, o grimasă etc.

(

O trăsătură facială importantă este zîmbetul. Deşi, în general, zîmbetul este solul atitudinii prietenoase şi încurajează pe ceilalţi la comunicare, atragem atenţia că zîmbetul fără rost sau atunci cînd clienţii vorbesc despre probleme serioase, ar putea fi interpretat în defavoarea noastră. Gesturile însoţesc, subliniază şi pun accentele în mesajul juristului. Ele exprimă maniera lui de a gîndi, de a simţi lucrurile: ele developează realitatea profundă, o fac vizibilă unui client atent şi avizat. Gesturile pot fi categorisite în cîteva tipuri. în literatura de specialitate sunt cunoscute:127 — gesturi, simboluri, substituind anumite cuvinte (de exemplu, degetele în V sunt simbolul victoriei). Gesturile simboluri pot demonstra o limită: mişcarea tăioasă a mîinii înseamnă „nimeni nu a ştiut", „nu veţi găsi niciodată", „este clar", o intensitate; mîna strînsă în pumn înseamnă „este un încăpăţînat", „este insistent", „cît activism şi cîtă stăpînire de sine"; un refuz poate fi exprimat mişcînd mîna înainte sau ambele mîini; cu palmele în sus „nu este nevoie", „nu sunt de acord"; o comparaţie - mîna arată semnul „acolo" şi „aici"; o separare - palmele se desfac în diferite părţi, însemnînd „sunt două lucruri diferite", „acesta trebuie deosebit"; o sumare cînd palmele mîinii se unesc: „putem împreună să lucrăm", „ei au conlucrat eficient", „ei se potrivesc". Aceste gesturi sunt legate de o abstracţie. Ele sunt clare doar unei naţiuni sau unui grup, colectiv. Noi, în semn 123

de acord, mişcăm capul în sus în jos, iar bulgarii mişcă capul din stînga spre dreapta. Cunoaşterea acestor particularităţi prezintă un rol esenţial pentru orientarea în situaţie; — gesturile ilustratorii acompaniază vorbirea şi sunt folosite cînd naratorului nu-i ajung cuvinte pentru a descrie un fenomen, eveniment; uneori cuvintele nu sunt suficiente din anumite motive (emotivitate, nestăpînire de sine, iritare, neîncredere); pentru a intensifica impresiile şi a sensibiliza ascultătorul. Aceste gesturi pot fi folosite, însă fără abuz, evitînd folosirea gesturilor în locul cuvintelor; — gesturi regulatorii, care subliniază, încetinesc sau intensifică intonaţia în general monotorizînd fluxul conversaţiei. De obicei, oamenii arată cu mîna la diferite părţi ale capului cînd accentuează ceva. în vorbire ne calmăm prin diferite moduri: îndoind degetele, mestecînd gumă, fumînd, mişcînd creionul dintr-o mînă în alta. în procesul de evaluare şi bărbaţii şi femeile scarpină bărbia; gesturile adaptatorii scapă controlului conştient şi nu au în general un scop comunicativ. Acestea arată contextul emoţional în care se realizează comunicarea. Oamenii scarpină nasul atunci cînd nu sunt sinceri. Stresarea implică multe gesturi. Atingerea diferitelor părţi ale corpului denotă nerăbdare. încrucişarea mîinilor este un gest de protecţie. Gesturile de disperare sunt cele „lasămă în pace", deschiderea palmelor şi ridicarea umerilor. Poli Soner în lucrarea Основы искусство речи deosebeşte şi gesturi de imitare, care înviorează nararea. Cînd povestitorul se străduie să preia imaginea persoanei despre care vorbeşte, asemeni unui actor, îşi schimbă vocea şi manierele. Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată descifra mimica şi gesturile, acestea aducînd multe informaţii despre caracterul persoanei, gîndurile şi emoţiile ei. Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre starea interioară a omului. Chiar de la primul contact ne dăm seama de atitudinea deschisă, cordială sau, dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau supunere. Fiind în bună măsură conştiente, manifestările posturale ne oferă informaţii preţioase. Ele se modifică în funcţie de dinamica situaţiei comunicative. Cînd situaţia este 124

stabilă, ele exprimă trăiri fundamentale: depresivul are corpul aplecat, capul căzut, umerii încovoiaţi, cel mulţumit de sine ţine capul drept, mersul este apăsat. Cei ce şed pe partea din faţă a scaunului etalează o atitudine pozitivă faţă de cele auzite; cei ce stau în spatele scaunului arată o atitudine neutră, negativă. Strînsul mîinii cu hotărîre denotă fermitatea persoanei respective, încredere. Starea fizică a corpului de asemenea furnizează informaţii despre interlocutor. Se disting trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil, subţire, înalt), endomorf (gras, rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt)37. Pe lîngă aceasta, pentru un observator ager ţinuta persoanei nu este mai puţin importantă: vestimentaţia, miroznele, bijuteriile. Datorită condiţiilor sociale, învăţăm la ce să ne aşteptăm de la oameni. Astfel tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri, ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi şi nervoşi; pe endomorfi îi percepem ca fiind bătrîncioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, prietenoşi; pe mezomorfi îi vedem încăpăţînaţi, puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, întotdeauna învingători. O persoană care arată bine este asociată cu una ce are succes social şi, invers, endomorfii pot avea probleme fiind mai lenţi şi cerînd mai multe comodităţi. în procesul de comunicare a juristului o mare importanţă are capacitatea de a asculta atent, care îndeosebi într-o situaţie complicată, este garanţia înţelegerii şi fără de care cazul riscă să nu fie soluţionat. Momentul dat necesită concentrare asupra celor relatate, evidenţierea şi tălmăcirea celor mai importante mesaje, compararea informaţiei obţinute cu cea existentă. în cazul cînd juristul ascultă, chiar dacă nu-şi expune părerea, trebuie să fie activ, pune anumite întrebări, precizează anumite elemente. în cazul unei convorbiri, trebuie menţinut contactul vizual cu persoana, poziţia corpului şi gesturile demonstrînd interesul pentru cele relatate. Trebuie reţinut că persoana aflată în condiţii extreme, adresînduse colaboratorului organelor de drept, doreşte să 37

Viorica Mocanu, Angela Cojocaru, op.cit., p.65.

125

găsească în persoana lui un interlocutor atent, viu nu un individ cu faţa împietrită, lipsită de interes şi plictisită. în cazul cînd colaboratorul este preocupat de alte probleme, mai bine să lase discuţia pentru altă dată. în timp ce clientul vorbeşte, trebuie suspendată orice sursă ce ar putea să întrerupă discuţia. Dacă intervine o neclaritate, gîndul trebuie ascultat pînă la capăt, apoi se va reveni cu întrebări de precizare. Ascultând un interlocutor emotiv, colaboratorul riscă să cadă sub influenţa emoţiilor şi să-i scape esenţa informaţiei. Ascultarea presupune sesizare, conştientizare şi înţelegere. înţelegerea va fi greşită în cazul cînd pe parcursul unor discuţii cu formulări complicate colaboratorul consideră că totul este limpede. Precizările ce urmează dovedesc contrariul, iar interlocutorul îşi dă seama că a fost înţeles greşit. înţelegerea se bazează pe interesare internă, disciplină în gîndire şi cunoaşterea regulilor de comunicare. Din păcate, nu toţi colaboratorii organelor de drept pot asculta. în literatura de specialitate se menţionează cîteva reguli etice în ascultare:38 — uită părerile personale despre interlocutor; — nu te grăbi cu întrebările şi concluziile; — separă faptele de gînduri; — urmăreşte ca propria vorbire să fie clară şi precisă; — fii nepărtinitor în aprecierea celor auzite; — nu te preface că asculţi. De cele mai dese ori nu ascultăm clientul din lipsă de răbdare, ne irităm şi credem că noi am fi vorbit altfel. Această poziţie este incorectă şi lipsită de eficienţă. Juristul care nu are răbdare, de regulă, nu-şi concentrează atenţia, respectiv, nu ascultă raţional. Dacă la sfîrşitul convorbirii puteţi presupune ce acţiuni vor urma, înseamnă că aţi ascultat convorbitorul, l-aţi înţeles şi aţi auzit totul ce a spus. Capacitatea juristului de a asculta va avea drept rezultat o informaţie deplină şi certă. De exemplu, în şedinţa judiciară (în timpul susţinerilor verbale sau a ultimului cuvînt al inculpatului) judecătorul nu trebuie să înceapă a scrie sentinţa sau a răsfoi dosarul în căutarea unor înscrisuri. Faptul dat dă Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗО. 94 38

126

motiv pentru cei prezenţi să creadă că judecătorul a soluţionat deja cazul, iar etapa finală a şedinţei de judecată este o formalitate. Privirea ajută persoana să stabilească contactul cu vorbitorul. A-l accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta privirea, a vedea şi a fi văzut - toate sunt acţiuni primordiale într-o relaţie conversaţională. Cu ajutorul privirii transmitem cele mai subtile nuanţe ale emoţiilor şi gîndurilor noastre. Privirea poate fi veselă, directă, încrezătoare, ipocrită şi goală. De altfel, se spune uneori: „ochii sunt oglinda sufletului". Un contact vizual minim semnalizează un interes scăzut pentru mesajul transmis de interlocutor, în timp ce un contact vizual insistent poate induce acestuia sentimente de disconfort, ideea că celălalt doreşte să-l controleze, să-l evalueze, să-l domine. Contactul vizual este influenţat şi de alţi factori: distanţa spaţială, mimică, postură, conţinutul verbal, contextul. în general, privim mai mult atunci cînd ascultăm decît atunci cînd vorbim. Juristul prin privire poate încuraja sau descuraja o persoană în abordarea unor probleme. Toate aceste manifestări sunt o urmare a sistemelor simpatic şi parasimpatic, care inhibă sau activează corpul. Cel care sesizează un anumit dezacord între mesajele verbale şi neverbale, trăieşte o stare difuză de disconfort, şi cu cît mai mult încearcă să-şi controleze comportamentul său, cu atăt creşte probabilitatea diminuării controlului şi a altor acţiuni. Astfel, el face mai vizibil ceea ce ar fi dorit să rămînă invizibil, subtilitate care va ajuta la ridicarea eficacităţii lucrului unui jurist. Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare clară a gîndurilor. Un gînd expus corect şi laconic înlesneşte comunicarea. Pentru jurişti cultura vorbirii devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de unii autori este considerată „înlocuitoarea cătuşelor", insuflînd necesitate în îndeplinirea acţiunilor cerute39. Posedînd o vorbire corectă, poţi convinge martorul să dea depoziţii, impune infractorul să renunţe la intenţiile sale, convinge orice persoană să-şi dea concursul la descoperirea faptei. în acest caz însă este important să imprimăm vorbirii bunăvoinţă, deoarece aceasta o va face mai plină de încredere.

39

Окусов А.П., указ.соч., c.182.

127

Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului:40 — normative - referitoare la corectitudinea exprimării; — comunicative - referitoare la claritatea vorbirii; — etice - referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse. Spre regret, în grupul profesionist al juriştilor adesea se strecoară persoane care neglijează cultura vorbirii. Acest lucru se întîmplă din cauza că publicul, ştiindu-se dependent de acestea, indiferent de conţinutul şi forma exprimării, se simte obligat să le asculte, neglijînd estetica exprimării. Treptat, acest fapt se consolidează în deprindere, iar ca rezultat intervine lipsa de respect faţă de astfel de colaboratori. Cultura vorbirii reflectă în general nivelul de cultură al juristului, pentru a scrie şi a vorbi corect, trebuie în primul rînd să ai o gîndire lucidă, cunoştinţe profunde şi să acţionezi raţional. Exprimarea confuză dovedeşte o gîndire vagă, nebuloasă, prin urmare şi convingeri la fel de superficiale, lipsă de cultură generală, a cunoştinţelor temeinice şi erudiţiei. Să examinăm unele cerinţe înaintate faţă de modul de exprimare a juristului. Vorbirea trebuie să fie precisă. Acesta înseamnă folosirea corectă a cuvintelor, fapt ce reclamă erudiţie, gîndire logică, vocabular bogat, cunoaşterea regulilor limbii romîne, convingere şi probitate. Erudiţia, cunoştinţele profunde sub toate aspectele, competenţa în domeniu, ordonează gîndirea, deci şi exprimarea. Cuvintele puţine care spun multe denotă o cultură a gîndirii şi vorbirii. Logica conferă exprimării coerenţă, fluenţă, cuvintele se cimentează într-un singur gînd. Juristul îndeosebi poartă răspundere pentru fiece cuvînt pronunţat, de aceea adesea procurorul, avocatul sunt datori să acorde atenţie deosebită semanticii cuvîntului, să precizeze sensul, să contrapună, să compare înţelesul diferitelor cuvinte. Concludenţii presupune că faptele expuse simt veridice şi motivate, adică dovedesc interlocutorului că toate constatările există în realitatea obiectivă. Convingerea este capacitatea de a influenţa conştiinţa ascultătorilor şi atragerea lor de partea celui ce vorbeşte, fiind scopul final al unei prelegeri, discuţii, polemici, prin expunerea unor informaţii corecte. Pentru a convinge pe 40

Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗЗ.

128

cineva că ai dreptate, trebuie să fii însuşi sigur de cele relatate, că dreptatea este de partea ta. O persoană cu convingeri nestrămutate întotdeauna îşi face drum mai uşor spre inima şi spiritul oamenilor. Cunoaşterea regulilor ce ţin de corectitudinea examinării este obligatorie atît pentru vorbirea orală, cît şi cea scrisă. In concluzie, constatăm că la acest capitol colaboratorii organelor de drept trebuie să înveţe mult, dovadă fiind susţinerile verbale seci ale avocaţilor şi procurorilor şi exprimarea primitivă a colaboratorilor organelor de interne. Vorbirea trebuie să fie bine înţeleasă, adică să fie utilizate cuvinte şi termeni, înţeleşi de convorbitor. Mai mult decît atît, colaboratorul trebuie să se convingă că acestea au fost sesizate în acelaşi sens. Atunci cînd vorbirea juristului este formată din propoziţii simple, curgătoare, martorul, bănuitul, partea vătămată, reclamantul vor înţelege cu uşurinţă chiar şi unii termeni juridici. Ironia în vorbire trebuie folosită corect, de altfel rişti să nu fie înţeles din cauza circumspecţiei în virtutea situaţiei de dependenţă şi din cauza fricii. Vorbirea înţeleasă presupune folosirea corectă a profesionalismelor, jargoanelor, expresiilor străine, însă, folosindu-le, vorbitorul trebuie să fie convins că ele sunt înţelese de ascultător, la necesitate făcînd o explicaţie. în procesul interogării ofiţerul de urmărire penală are sarcina de a proba faptele, nu de a obţine recunoaşterea vinei. în acest sens în loc de cuvintele „omor", „viol", „furt", el trebuie să folosească unele sinonime care atenuează gravitatea vorbirii. Vorbirea trebuie să fie curată de elemente străine şi indecente. Acestea pot fi: — vulgarisme, obscenităţi, cuvinte ce înjosesc onoarea şi demnitatea persoanei; — cuvinte parazite, care diminuează esenţa mesajului prin repetare abuzivă - „deci", „nu", „înţelegi", „respectiv", „cum ar fi"; — interjecţii - „aha", „îhî" şi sunete nedorite „ă-ă-ă", „m-m-m", „î-îî"; — cuvinte necunoscute; — cuvinte de birou, folosite doar în afaceri, în vorbirea cotidiană neavînd răspîndire. 129

Vorbirea trebuie să fie echilibrată. în acest sens intonaţia trebuie să fie liniştită, reţinută, moderată. O vorbire repezită este greu înţeleasă, iar una încetinită irită. Fiecare cuvînt, silabă sau sunet trebuie pronunţate corespunzător. Un adevăr, o opinie nu pot fi apărate printr-un ton ridicat al vocii, ori cît de motivate ar fi ele. în practica juridică apar situaţii care trebuie apărate cu orice preţ, însă chiar în asemenea cazuri intonaţia calmă şi atitudinea binevoitoare sunt obligatorii pentru juristul profesionist. Puterea probei nu consistă în puterea vocii, ci în puterea probaţiunii. Mai mult decît atît, aceasta dovedeşte inteligenţă şi intelect trezind părţii opuse tot respectul. Uneori, ordonarea care comportă în sine un caracter categoric trebuie făcută liniştit, cu ton uniform, dar ferm. O atenţie deosebită juristul trebuie să acorde formelor corecte de adresare, conform normelor de politeţe. O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii este stăpînirea de sine, neadmiterea expresiilor ce înjosesc onoarea şi demnitatea. La ascultarea clientului trebuie manifestată atenţie, chiar dacă cele auzite îţi trezesc dezacord. Tăcerea este arma cea mai eficientă împotriva brutalităţii, invidiei, fricii, ticăloşeniei. Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui jurist, este un mijloc puternic de influenţă emoţională şi volitivă asupra interlocutorului, deoarece ea poate înjosi, răni, incomoda sau, din contra, poate produce o impresie de respect, dorinţa de a comunica, înţelege şi accepta argumentele. Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare, emotivă şi expresivă. Expresivitatea presupune folosirea comparaţiilor, epitetelor, metaforelor, aforismelor, fără a face abuz de acestea. Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul, să citească mult, să asculte prezentatori de televiziune şi radiou, actori, lectori, să-şi îmbogăţească vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi claritatea exprimării. Cultura convorbirilor telefonice. Dacă lăsăm la o parte toate minunile tehnologiei, telefonul rămîne cea mai sigură metodă pe care o putem folosi pentru a comunica unul cu altul. Indiferent de ceea ce simţim, amărăciune, fericire, tristeţe, bucurie, deprimare, toate se 130

vor reflecta în vocea juristului de îndată ce pune mîna pe receptor şi începe să vorbească cu cineva. Vorbind la telefon, chiar dacă interlocutorul nu vede gestica, mimica, trăirile sunt sesizate imediat prin intonaţie, timbrul vocii, viteza vorbirii şi chiar prin cuvintele folosite. Ori de cîte ori vorbim la telefon, un mesaj poate sugera încîntarea noastră, dorinţa de a continua conversaţia sau, invers, exprimă plictiseală, lipsă de interes şi nerăbdarea de a închide telefonul. Ar putea să pară amuzant, însă la telefon ne vom descurca mult mai bine dacă vom zîmbi şi vom reuşi să transmitem zîmbetul pînă la celălalt capăt al firului. De aceea, cînd vorbim la telefon, vocea de asemenea trebuie să exprime însufleţire şi energie. Şi în practica juridică, convorbirile telefonice sunt un mijloc de a eficientiza şi uşura activitatea. Din acest considerent convorbirile telefonice trebuie pregătite din timp. De cîte ori un jurist urmează să dea un telefon, trebuie mai întîi să-şi pună următoarele întrebări: — cu ce scop vreau să telefonez? — de ce informaţie am nevoie? — ce informaţie trebuie să ofer? — ce fac dacă interlocutorul nu este şi răspunde altă persoană? Dacă convorbirea telefonică este importantă sau dificilă şi nu suntem sigur de ceea ce trebuie să spunem sau cum s-o spunem, ne ordonăm gîndurile pe hîrtie, însă în nici un caz nu citim de pe foaie. Un jurist îşi ia la îndemînă toate dosarele, documentele, numerele de telefon, adresele, adică toată informaţia necesară în timpul convorbirii, precum şi hîrtie şi stilouri. Telefoanele la domiciliu pot fi făcute doar pe problemele ce nu suferă amînare şi nu mai tîrziu de ora 2200. Dacă interlocutorul lipseşte şi răspunde altă persoană, sunt necuviincioase întrebările de timp: „unde- i?"- In cazul cînd sunăm la serviciu, ne putem permite orice întrebare, mai ales dacă conducătorul caută subalternul. In situaţiile în care cel solicitat nu este la locul de muncă, sunt acceptate formulele: „Mă scuzaţi, cînd aş putea reveni cu un sunet?" Este nepoliticos să lăsăm numărul de telefon pentru ca persoana solicitată să ne sune, dacă nu ni s-a propus acest lucru. La începutul 131

discuţiei telefonice juristul se prezintă, în felul acesta nu-1 pune pe interlocutor în situaţia să-i ghicească numele. Dacă cel apelat este necunoscut, se va folosi formula: „Mă scuzaţi, vă rog, cum vă numiţi?" In cazul cînd primiţi un telefon, sunt stabilite alte reguli. S-ar putea ca apelul telefonic să vă surprindă în timpul unei discuţii cu o persoană şi deci e cazul să cereţi scuze, apoi iniţiaţi convorbirea telefonică. în cazuri operative răspundem apelului şi rugăm să revină peste un anumit timp. Dacă subiectul necesită o abordare mai amplă, notăm numărul de telefon, pentru a reveni mai tîrziu. Este nerespectuos ca faţă de cei aflaţi în birou să ne angajăm în discuţii de lungă durată, mai ales dacă acestea poartă un caracter personal. în cazul cînd ni se cer informaţii ce fin de competenţa altor subdiviziuni, propunem amabil numărul de telefon respectiv. Nimeni nu trebuie lăsat să aştepte la telefon mai mult de 20 de sec., dacă este imposibil (avem de verificat sau de căutat o informaţie), rugaţi apelantul să revină. Dacă se întîmplă că cineva a greşit numărul, cu voce liniştită întrebăm ce număr a format, încercînd să-l ajutăm să se descurce în situaţia creată. Un jurist trebuie să-şi stăpînească vocea cînd vorbeşte la telefon. în discuţie trecem imediat la subiect, excluzînd, pălăvrăgeala. Nu rămînem tăcut în timp ce interlocutorul vorbeşte, îl susţinem prin „da", „sunt de acord" etc. Arta de a întreţine o discuţie de lucru la telefon este nu doar un schimb de păreri şi informaţie operativă, ci şi scopul de a atinge un rezultat determinat. Se cere ca întrun timp foarte scurt să se facă schimb de informaţii. Atenţionăm că la telefon nu se discută secretele de stat sau profesional. Competenţa, tactul şi bunăvoinţa, posedarea unor procedee de discuţie, tendinţa de a rezolva problema sau de a ajuta la rezolvarea ei operativă şi eficientă, vor lăsa o impresie bună interlocutorului şi vor favoriza atingerea scopului, care a devenit motiv de sunet. în organele de ocrotire a normelor de drept sună persoane ce informează despre accidente, infracţiuni, fiind în stare agitată sau stresată. Ei nu se pot concentra, vorbesc agitat, omit esenţialul, repetă una şi aceeaşi ş.a. în acest caz colaboratorul organului de drept, tacticos trebuie să îndrepte discuţia la temă, punînd întrebări de 132

precizare, întrebările trebuie să fie scurte, iar frazele simple. Atenţia, amabilitatea, echilibrul şi interesul în voce vor ajuta la obţinerea unui maximum de informaţii. Aceste relaţii solicită o deosebită răbdare. Colaboratorul nu întrerupe persoana la mijlocul cuvîntului, nu-1 probozeşte şi nu-1 condamnă pentru vorbirea precipitată. Agresivitatea reciprocă este infertilă. Convorbirea telefonică se va încheia folosind frazele: „A fost plăcut să discut cu dumneavoastră", „Mulţumesc că m-aţi informat". Să nu uităm că discuţiile telefonice pentru o mare parte de oameni sunt unica sursă pentru a-şi face o impresie despre noi şi mediul în care muncim. în concluzie menţionăm că mimica, manierele, vorbirea, ţinuta, intonaţia juristului într-o situaţie concretă de comunicare au o importanţă decisivă pentru eficienţa practicii juridice. Mai simplu spus, acestea formează temelia etichetei de serviciu a juristului. § 3. Forma exterioră a juristului Vestimentaţia este un element nu mai puţin semnificativ decît comportamentul. Ea are acelaşi rol ca şi cadrul pentru tablou: hainele nu trebuie să sustragă atenţia asupra lor, ci asupra individului care le poartă. De aceea îmbrăcămintea trebuie să fie curată, călcată pe măsură şi să nu ofenseze prin extravagantă. Cea mai potrivită ţinută este cea clasică. Aspectul exterior al procurorului, judecătorului, ofiţerului de urmărire penală influenţează esenţial atitudinea cetăţenilor faţă de ei. Adesea avocatului, ofiţerului de urmărire penală, poliţistului, le vine greu să stabilească contactul cu persoana anume din cauza antipatiei provocate de aspectul exterior al acestora: o îmbrăcăminte neglijentă sau care nu corespunde situaţiei de serviciu. După aspectul exterior, juristul poate fi apreciat în mod pozitiv sau negativ, de aceea el trebuie să se îmbrace cu gust. îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, poartă amprenta personalităţii individului, comunică informaţii despre om. Ea poate influenţa comportamentul celor din jur. Prin îmbrăcăminte se marchează statutul social sau cel 133

pretins al persoanei. Juristul, în vestimentaţie, dă preferinţă stilului clasic. Pentru bărbaţi costumul simplu şi elegant şi servieta, de altfel ca şi pentru femei - costum sobru din două piese şi servieta. îmbrăcămintea nonconformistă demonstrează că purtătorul este un original, răzvrătit social, un posibil creator de probleme sau un artist. îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu lenea, apatia, lipsa de respect şi foarte rar cînd se camuflează o valoare veritabilă a individului. In contactul cu clienţii, cu colegii este important totul: expresia feţei, pieptănătura, îmbrăcămintea, ţinuta. Igiena personală de asemenea este un factor elocvent: parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atenţia într-un mod deosebit, sugerîndu-ne prostul gust sau anumite intenţii. O impresie negativă produce juristul care s-a prezentat la serviciu în sacou descheiat sau fără acesta, cu cămaşa şifonată, cravata în vînt, neras, meşterind gumă. Apare întrebarea: este aceasta o lipsă de cultură sau lipsă de respect pentru colegi, sau, după părerea lui O. V. Afanasieva, este o "estetică sălbatică", sau o joacă intenţionată de-a „băieţii noştri"41. In societatea noastră, juristul comunică cu persoane care au posibilităţi materiale diferite, însă el trebuie să producă o impresie bună asupra tuturor. Important este ca aceştia să vadă în persoana lui apărătorul dreptăţii şi al legii. Aşadar, faţă de persoanele ce-şi desfăşoară activitatea în serviciul statului putem distinge următoarele cerinţe faţă de ţinută, dictate atît de regulile generale ale etichietei, cît şi de specificul condiţiilor de lucru în autoritatea publică: — vestimentaţia juriştilor trebuie să corespundă menirii activităţii lor, să fie funcţional-raţională, comodă, să nu distragă atenţia de la lucru nici a propriei persoane, nici a celor din jur. Sobrietatea, eleganţa şi acurateţea trebuie să simbolizeze stabilitatea, siguranţa, importanţa şi cultura în serviciul statului42; — juristul, întotdeauna trebuie să ia în considerare destinaţia funcţională a îmbrăcămintei în fiecare situaţie Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.208. Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет/ Под ред. Охотского Е. В., Москва, 1999, с.83. 41 42

134

concretă: serviciu, recepţie, întrunire colegială; — la alegerea îmbrăcămintei se va ţine cont de vîrsta şi constituţia fizică; — destinaţia îmbrăcămintei determină stilul, ţesătura, croiala, culoarea (după cum am menţionat, juriştii care lucrează în sfera publică preferă „stilul conservator", care produce impresia de stabilitate, preocupare, temeinicie). Psihologii au demonstrat că femeile care ştiu să se îmbrace „foarte delicat şi fin" rar sunt promovate în funcţie, şi dimpotrivă, cele care respectă în îmbrăcăminte stilul sobru, conservator (tradiţional), fără cochetări şi nepretenţios, sunt plătite mai bine43; — nu este recomandabil stilul extravagant. îmbrăcămintea trebuie să fie comodă, simplă şi să nu concentreze atenţia; pentru imaginea juristului este important coraportul dintre datele personale şi cele exterioare. Pentru ca stilul să fie apreciat, cultura interioară trebuie să se reflecte în trăsăturile exterioare, astfel îmbrăcămintea, încălţămintea, pieptănătura şi manierele vor demonstra calităţile intelectuale, profesionale şi de lucru, nivelul educaţiei şi cultura lui. Tradiţional, simţul măsurii în îmbrăcăminte şi maniere redau senzaţia de siguranţă şi seriozitate136; — costumul nu poate fi frumos pentru toate cazurile, el trebuie să fie anume pentru dvs., să se încadreze în timp şi circumstanţe. Aceasta imprimă eleganţă şi siguranţă în orice situaţie. Stilul profesionist nu trebuie să copie moda de ultima oră; — la alegerea îmbrăcămintei trebuie respectate regulile stabilite de instituţia unde îşi desfăşoară activitatea juristul. Pentru unele grupuri profesionale de jurişti este stabilită uniformă. Astfel, judecătorii Curţii Constituţionale la şedinţe poartă robă, al cărei model este stabilit de Curtea Constituţională (art. 38 p.2 din Legea cu privire la Curtea Constutiţionala).137 Aceeaşi uniformă este stabilită şi judecătorilor Curţii Supreme de justiţie şi judecătorilor asistenţi: în şedinţele procesuale ei se îmbracă în mantii de culoare bordo şi, respectiv, neagră şi poartă insigne cu imaginea Stemei de

43

Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва, 2000, с.102.

135

Stat. Acestea se eliberează gratuit. Modelul ţinutei vestimentare se aprobă de Plenul Curţii (art. 28 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie).138 Ţinuta vestimentară a procurorilor este prevăzută de Legea Republicii Moldova privind gTadele de calificare şi gradele militare ale lucrătorilor din procuratură. Persoanele cărora li s-au conferit grade de calificare şi grade militare, aflîndu-se în exerciţiul funcţiei poartă uniformă cu însemnele gradelor respective, dispoziţie valabilă pentru forţele armate (art. 12)139. Uniforma poliţiei este stabilită prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma şi normele de echipare a colaboratorilor poliţiei şi serviciului intern ale Ministerului Afacerilor Interne140 (anexa nr. 1 la Hotărîre). îmbrăcămintea prescrisă purtată de categoriile de mai sus subliniază caracterul public al activităţilor. Ea este chemată să contribuie la ridicarea oficialităţii în comunicarea profesională: la percheziţii, la examinarea la faţa locului săvîrşirii infracţiunii sau a accidentului, la interogarea martorilor ş.a. — Fiecare jurist profesionist care poartă îmbrăcăminte strict stabilită trebuie s-o poarte cu onoare şi demnitate, să manifeste grijă faţă de aspectul exterior, în permanenţă fiind ordonat şi îngrijit —

136

137

I

(