Conditiile de Validitate A Actului Juridic Civil [PDF]

Zitiervorschau

Condițiile de validitate a actului juridic civil

Actul juridic civil a fost definit ca fiind o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil concret1. Astfel, actul juridic civil este caracterizat prin prezența unei manifestări de voință, ce poate proveni de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice și prin manifesterea de voință fiind exprimată cu inten ția de a produce efecte juridice civile. Efectele juridice urmărite pot consta în na șterea, modificarea sau încheierea unui raport juridic civil concret, actul juridic civil delimitându-se prin acest element de actele juridice din alte ramuri de drept. Noțiunea de act juridic civil este utilizată în literatura juridică și în practică sub întelesurile de act juridic civil în sens de negotium, ce desemnează însă și manifestarea de voință intervenită în scopul de a produce efecte juridice civile, operațiunea juridică în sine ce se referă la vânzare – cumpărare, schimb sau locațiune, si act juridic civil în sens de instrumentum, ce face referire la înscrisul constatator al manifestării de voință, documentul în care această operațiune este consemnată. Actele juridice civile se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Astfel, după scopul urmărit de părţi la încheierea lor, ele pot fi cu titlu oneros şi cu titlu gratuit, după natura efectelor produse, există acte constitutive, acte translative şi acte declarative, după momentul în care îşi produc efectele, avem acte între vii şi pentru cauză de moarte, iar după criteriul numărului părților, acte unilaterale, bilaterale și multilaterale. Din categoria actelor juridice civile unilaterale fac parte: 1

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil, ediţia a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1998, p. 126. 1

testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract, oferta, promisiunea publică de recompensă, confirmarea unui act juridic anulabil, mărturisirea, recunoaşterea unui copil. Contractele bilaterale sunt cele în cazul cărora fiecare dintre părți are atât drepturi cât și obligații civile. Ele se caracterizează

prin

reciprocitatea

obligațiilor

ce

revin

părților

și

prin

interdependența obligațiilor reciproce. Contractele bilaterale se mai numesc contracte sinalagmatice. Astfel sunt, spre exemplu, contractul de vânzarecumpărare, contractul de schimb, contractul de locațiune, contractul de prestăriservicii. În ceea ce privește actele juridice multilaterale, acestea se dezvoltă între trei sau mai mulți indivizi, un exemplu fiind contractul de societate. Scopul pentru care se încheie un act juridic este producere de efecte juridice, acestea desemnand drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un asemenea act. Aceste efecte reprezinta conţinutul unui act juridic civil. De aici rezulta ca a stabili efectele unui act juridic inseamna a cunoaste conţinutul acestuia, a cauzelor care precizează drepturile si obligatiile civile născute, modificate sau stinse. Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele indispensabile pentru încheierea unui asemenea act. Potrivit codului civil, condițiile necesare pentru validitatea unui act juridic civil țin de capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat și o cauză licită. De asemenea, sunt prevăzute anumite condiții de fond cărora li se adauga și o condiție de forma, obligatorie totuși numai în cazul actelor juridice solemne dar fără de care actele juridice civile respective devin nule. Clasificarea condițiilor de validitate a actului juridic civil se face în func ție de anumite criterii. Astfel, în funcție de aspectul la care se referă, există condi ții de fond sau intrinseci, referitoare la conținutul actului juridic și condiții de formă sau 2

extrinseci, ce fac apel la modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință. După criteriul obligativității sau neobligativității lor, se întâlnesc condiții esențiale, care trebuie în mod obligatoriu îndeplinite pentru valabilitatea actului juridic, și condi ții neesențiale sau întâmplătoare, stabilite prin voința părților, ce pot exista sau pot lipsi din actul juridic. În ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării condițiilor, există condiții de validitate, a căror neîndeplinire atrage nulitatea actului juridic și condiții de eficacitate, a căror neîndeplinire are drept consecință lipsa anumitor efecte ale actului, fără a atrage însa nevalabilitatea acestuia. În final, condițiile pot fi clasificate dupa vocația lor în condiții generale, referitoare la toate actele juridice civile și condiții speciale, referitoare doar la anumite categorii de acte juridice civile. Atunci când vorbim despre condițiile de fond ale actului juridic, vorbim în primul rând de capacitatea de a încheia un act juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile. Aşadar, pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu, noţiune pe care am analizat-o când ne-am ocupat de părţile raportului juridic civil. Regula este capacitatea de a încheia actul juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Într-adevăr, potrivit Codului civil,” Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” şi, prin excepţie: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;3.femeile măritate(acest punct a fost abrogat în anul 1932)4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Un foarte bun exemplu în acest caz, care duce la nulitatea actului juridic civil este incapacitatea soților de a încheia contracte de vânzare – cumpărare între ei. Așadar, incapacitatea sau capacitatea se referă în mod expres la persoane și nicidecum la bunuri.

3

Consimțământul valabil al părții ce se obligă este o alta condiție de validitate a actului juridic civil și constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior, formând voința juridică a persoanei. Pentru a produce efecte juridice valide, consimțământul trebuie să emane de la o persoană care are capacitatea de încheia un act juridic civil, să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice, să fie serios și precis, să fie manifestat în exterior și să nu fie alterat de viciile de consimțământ. Consimțământul poate fi viciat prin eroare, dol, violență și leziune. Uneori, exprimarea consimțământului la încheierea actului juridic civil pornește de la o idee greșită cu privire la realitate, denumită eroare. Cu privire la eroare, Codul civil prevede ca eroare nu produce nulitatea actului juridic decât atunci când cade asupra substanței obiectului convenției. În consecință, deoarece actul juridic nu se poate desființa decât în momentul dovedirii erorii invocate, eroarea poate fi definită ca falsa reprezentare a realității din mintea uneia din păr ți. În legătură cu consecinţele pe care le produce, există eroare-obstacol şi eroare-viciu de consimţământ. Eroarea-obstacol, este aceea care împiedică formarea consimţământului ca o consecinţă a unei false reprezentări asupra „naturii juridice” a actului juridic – error in negotio – ori asupra „identităţii obiectului” – error in corpore. Spre exemplu, dacă o parte este convinsă că vinde casa, iar cealaltă crede că i se donează, reprezintă o eroare asupra naturii juridice a contractului, spre deosebire de situaţia în care o parte vinde un anumit obiect, iar cealaltă doreşte să cumpere un altul, când există eroare asupra identităţii obiectului. Consecinţa juridică a erorii-obstacol este „nulitatea absolută a actului juridic” respectiv. Eroarea-viciu de consimţământ reprezintă o falsă reprezentare care alterează consimţământul, atunci când cade asupra calităţilor esenţiale ale obiectului 4

actului juridic, în lipsa cărora nu s-ar fi încheiat actul, de exemplu, cumpărătorul crede că a cumpărat un anumit obiect de artă original, în realitate fiind vorba despre o copie fără valoare deosebită, asupra identităţii ori calităţilor esenţiale ale persoanei contractante. Acest gen de eroare apare numai în contractele „intuitu personae”, unde factorul hotărâtor la încheierea unui contract îl constituie calităţile persoanei, de exemplu, donează casa persoanei care îi este nepot sau încheie contract cu un anumit arhitect sau cu un pictor cu renume. Consecinţa juridică a erorii-viciu de consimţământ este „nulitatea relativă” a actului juridic afectat de această eroare. Cu privire la dol (numit şi viclenie), Codul civil dispune că acesta “este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de către una dintre părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte nar fi contractat. Dolul nu se presupune “. Este viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Elementele dolului pot fi materiale, obiective, ce constau în utilizarea de mijloace viclene pentru a induce în eroare dar pot fi, de asemenea, subiective, intenționale, referindu-se la intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina sa încheie un act juridic. Potrivit art.960 al.2 Codul civil “Dolul nu se presupune” ceea ce înseamnă că persoana care-l invocă trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă inclusiv martori sau prezumtii simple. În funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, dolul poate fi principal când priveşte un element important, determinant la încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic astfel încheiat şi incident, numit şi secundar sau incidental, când priveşte unele împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil, acesta

5

neatrăgând nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi invocat drept temei pentru o reducere a prestaţiei. Violența este un viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să iîncheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Trebuie observat că noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu înţelesul său uzual, de agresiune prezentă exercitată asupra persoanei, ci cu înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor, dar iminent”. Mai mult decât atât, dacă suntem în prezenţa unei violenţe în sens uzual, adică a unei constrângeri fizice actuale a persoanei (care este, spre exemplu, torturată fizic sau psihic pentru a semna actul) aceasta nici nu constituie o “violenţă – viciu de consimţământ”. Într-adevăr, în exemplul dat, consimţământul persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu desăvârşire, deci sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile de validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o mică marjă de libertate: libertatea de a opta între răul cu care este ameninţată şi răul pe care l-ar atrage încheierea actului juridic. Prin leziune, ca viciu de consimţământ, se înţelege o pagubă generată de disproporţia vădită de valoare dintre două prestaţii reciproce. Codul civil român admite leziunea, ca viciu de consimţământ, numai în cazul minorilor. Practic, leziunea este admisă în privinţa minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani şi care încheie acte juridice singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorilor, dacă prin acestea s-a produs minorului o vătămare.2 Pentru a fi admisă ca viciu de consimţământ, leziunea trebuie să întrunească trei condiţii: leziunea să fie consecinţa directă a actului respective, disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie evident, leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic

2

Art. 25 din Decretul 31/1954.

6

A treia condiție de fond a actului juridic civil este obiectului actului juridic civil, prin care se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt obligate. Obiectul juridic trebuie să existe în momentul naşterii actului juridic. Excepţie de la această regulă fac bunurile ce constituie obiect al vânzării-cumpărării, în legătură cu care art. 965 Codul civil dispune: „Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”. De asemenea, el trebuie să fie în circuitul civil. Astfel, art. 963 Codul civil prevede: „Numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. Nu sunt în circuitul civil bunurile proprietate publică. Obiectul juridic trebuie să fie determinat sau determinabil, trebuie să fie posibil, licit şi moral și de asemenea, să fie un fapt personal al celui ce se obligă Cauza reprezintă elementul actului juridic civil ce constă în motivaţia încheierii unui astfel de act. Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică. Ea este cea care răspunde la întrebarea “de ce“, “pentru ce s-a încheiat actul juridic” ? Potrivit Codului civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea încheierii actului juridic de către o persoană lipsită de discernământ. Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului încheierii actului, sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute. Cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant al încheierii actului. Ea atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil. Potrivit Codului civil “cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”. În ceea ce priveşte proba cauzei, Codul civil prevede: “Convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”. Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să-şi dovedească susţinerile, şi nu cealaltă parte, care susţine că actul s-a încheiat pentru 7

o cauză existentă şi valabilă. Inexistenţa şi falsitatea cauzei pot fi probate prin dovedirea lipsei discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant. Caracterul ilicit sau imoral al cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Cauza actului juridic cuprinde două elemente: scopul imediat şi scopul mediat. Scopul imediat, numit şi „cauza proxima”, diferă în funcţie de categoria din care face parte actul juridic. Scopul mediat, „causa remota” este motivul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Forma actului juridic civil este o condiție de validitate a acestui act. Pe lângă condiţiile esenţiale de fond, actul juridic trebuie să întrunească şi o anumită formă, necesară pentru exteriorizarea voinţei de a produce efecte juridice. Pentru anumite acte juridice, forma este cerută pentru „validitatea actului juridic”. În alte cazuri, forma este necesară pentru „probaţiunea actului juridic”, sau pentru „opozabilitatea actului juridic faţă de terţi”. Prin forma actului juridic civil, se înțelege acea condiție care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. În doctrină, expresia “forma actului juridic civil” este folosită în sens restrains, prin forma actului juridic civil desemnându-se tocmai modalitatea de exteriorizare a voinței juridice, și în sens larg,prin forma actului. Într-adevăr, pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă, fără a fi nevoie să fie exprimată într-o anumită formă acesta fiind conţinutul principiului consensualismului. Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului să nu se aplice, a prevăzut aceasta în mod expres.

8

De la principiul consensualismului există trei excepţii. Forma este necesară pentru validitatea actului juridic. Este vorba de forma cerută „ad validitatem”, fără de care actul juridic cade sub sancţiunea „nulităţii absolute”. Aceste acte juridice sunt numite acte juridice solemne şi se încheie în formă „autentică”, în faţa notarului public. Fac parte din această categorie acte precum: testamentul, donaţia, ipoteca, vânzarea-cumpărarea de imobile, actul de recunoaştere a unui copil.

3

Forma cerută pentru probaţiunea actului juridic – „ad probationem” – este un înscris necesar pentru a se putea proba existenţa actului juridic respectiv. Lipsa înscrisului constatator atrage după sine sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului juridic cu orice alt mijloc de probă. Din această categorie putem cita: actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, contractul de închiriere, contractul de depozit voluntar, contractul de tranzacţie, contractul de asigurare. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi reprezintă acele formalităţi pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic spre a-l face opozabil şi persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor lor. Formalităţile se referă, în principal, la sistemul „de publicitate” al actelor juridice privitoare la imobile. Măsurile de publicitate nu afectează validitatea actului juridic şi nici nu împiedică administrarea altor mijloace de probă, în cazul în care se pune în discuţie conţinutul actului juridic. Condițiile de validitate ale contractului de vânzare – cumpărare Pentu a fi valabil încheiat, contractul de vânzare – cumpărare trebuie să întrunească diferite elemente care, conform regulilor generale în materie de contracte sunt consimțământul, capacitatea, obiectul, o cauză licită, forma, în cazul contractelor solemne. 3

Gh. Beleiu, Drept civil român, ediţia a IX revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 174.

9

Vânzarea, ca și în orice alt contract, se încheie prin consimțământul părților. Acordul de voință între părți este întotdeauna necesar și totodata suficient, cu exceptiile prevăzute de lege, cum ar fi exproprierea pentru cauza de utilitate publică ce reprezintă în fond tot o vânzare- cumparare dar for țată, independentă de consimțământul proprietarului, în vederea formării contractului. În cadrul actului de vanzare- cumparare pot apărea anumite probleme specifice precum promisiunea de vânzare (unilaterală sau bilaterală), pactul de preferință,

dreptul de

preempțiune. În cadrul promisiunii de vânzare, o persoană ce manifestă interesul de a dobândi proprietatea unui bun, primește promisiunea proprietarului de a-i vinde acel bun. Persoana interesată de achiziționarea bunului respectiv îsi poate da acordul într-un anumit termen. De exemplu: locatorul - proprietar se obligă fa ță de locatar să vândă, la un preț stabilit, lucrul dat în locațiune, dacă locatarul manifestă dorința de a-l cumpăra. O promisiune de vânzare acceptată cu această rezervă constituie un contract dar nu o vânzare, fiind distinctă, si nu poate produce efectele unei vânzări. Promisiunea de vânzare nu transferă proprietatea ci dă na ștere numai unor obligații cu caracter personal pentru una din părți, cealaltă parte păstrându- și libertatea de a decide. Promisiunea de vânzare unilaterală este un contract ce creeaza obligații numai pentru una din părți (promitent). Există situația ca în schimbul dreptului de opțiune ce i se oferă beneficiarului, acesta să plătească o sumă de bani ce reprezintă prețul dreptului de preempțiune. Dreptul de preempțiune este dreptul de care se bucură cineva prin lege de a fi preferat în calitate de cumpărător al unui bun Desi teoretic există și situația în care promisiunea unilaterală poate fi asumată de cumpărător, în practica nu se întâlnește.

10

Bibliografie Adam, I.

- “Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

Beleiu, Gh.

- „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, ediţia a XI-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

Boroi, G.

- “Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005

Boroi, G.

- “Drept civil. Partea generală. Persoanele., Ed. a IV –a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010

11