Structura Raportului Juridic [PDF]

Zitiervorschau

SECŢIUNEA II.

STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau împrejurarea pe temeiul căreia se naşte, orice raport juridic se stabileşte între subiecţii de drept (cel puţin doi)1, care nu pot fi decît oamenii priviţi individual sau organizaţi în colectivităţi corespunzătoare. Are un anumit conţinut ce reprezintă legătura propriu-zisă dintre subiecţi şi care constă în drepturile şi obligaţiile reciproce ale acestora. În sfîrşit, orice raport juridic are un obiect care nu este altceva decît “acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sînt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic”2. Aşadar, structura raportului juridic priveşte subiecţii între care el se stabileşte (participanţii la raport), conţinutul, legătura dintre subiecţii participanţi (drepturile şi obligaţiile lor reciproce) şi obiectul la care se referă conţinutul (conduita umană). În continuare vom expune schematic structura unui raport juridic concret. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC

(în baza unui raport juridic concret de vînzare-cumpărare) Faptul juridic

Contractul de vînzare-cumpărare

Subiecţii raportului juridic Conţinutul juridic

obligaţiunea de a transmite banii

cumpărător

dreptul de a primi bunul

Conţinutul de fapt Obiectul raportului juridic

vînzător

obligaţiunea de a transmite bunul

dreptul de a primi banii

bunul (transmiterea)

banii (transmiterea)

§ 1. Obiectul raportului juridic

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul raportului juridic. Din punct de vedere filosofic, prin obiect putem înţelege aceea ce îi revine subiectului şi asupra căruia el îşi îndreaptă activitatea de cunoaştere şi altă activitate. Aceasta este cea mai largă şi abstractă definiţie. Obiectul şi subiectul sînt două categorii perechi. Problema este controversată.3 Vom examina opiniile exprimate începînd cu cea dominantă, pe care o împărtăşim.

1 2 3

Giorgio del Vecchio. Lecţii de filosofie juridică, p.253. Gheorghe Lupu. Drept. Partea I. Introducere în studiul dreptului. - Iaşi, 1985, p.83. Ioan Ceterchi şi colectivul. Teoria generală a statului şi dreptului, p.378-379; А.В. Малько. Теория государства и права в вопросах и ответах. - Москва: Юристъ, 1997, р.139-140; Н.И. Матузов, А.В. Малько. Теория государства и права, р.494; А.Б. Венгеров. Теория государства и права. - Москва: Новый Юристъ, 1998, р.463-465.

• În lucrările de teorie a dreptului, ca şi în cele de ramură, se susţine, în general, că “obiectul raporturilor juridice îl formează anumite acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi”.4 • Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului juridic şi că raporturile juridice care nu se referă la un bun material nu au obiect.5 • O altă concepţie este cea a pluralităţii obiectelor raportului juridic, potrivit căreia acestea pot fi fenomene variate. Se susţine, în această concepţie, că obiect al raporturilor juridice pot constitui atît lucrurile materiale, cît şi conduita oamenilor. Alţi autori adaugă la acestea şi alte valori nepatrimoniale.6 Considerăm că este justă prima opinie. Acţiunea legii, mai precis – dispoziţia regulii de drept, nu se poate îndrepta direct asupra unor valori sociale ca viaţa, onoarea, un bun material etc. Indiferent de scopul urmărit – material sau moral – raportul juridic se realizează, în ultimă instanţă, prin conduita umană, constînd într-o acţiune (a da, a face) sau într-o inacţiune (a nu face). Oricît de fermă ar fi dispoziţia regulii de drept, ea nu poate schimba nici locul unei bile situate într-un plan orizontal, dacă nu intervine fapta omului. Nu este lipsită de sens şi concepţia, conform căreia obiectul raportului juridic poate fi foarte variat, printre care: - lucrurile materiale (bunurile lumii înconjurătoare care au o valoare din punct de vedere economic şi pot fi exprimate într-o formă bănească), - anumite valori personale nepatrimoniale (viaţa, sănătatea, cinstea, demnitatea etc.), - produsele activităţii creative şi rezultatul creaţiei intelectuale (operele literare, de artă, muzică, ştiinţifice, programele computerizate etc.), - rezultatele activităţii participanţilor la raporturile juridice (de exemplu, anumite servicii, sau raporturile juridice care apar în rezultatul încheierii unui contract de antrepriză în construcţii capitale etc.), - conduita umană exteriorizată (acţiuni sau inacţiuni), - hîrtiile de valoare şi documentele (bani, acţii, diplome, atestate etc.). Unii autori vorbesc de un triplu obiect al raportului juridic: ‫ ـ‬obiectul juridic, adică conduita părţilor, ‫ ـ‬obiectul ideologic, adică voinţa părţilor, ‫ ـ‬obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă raportul juridic. Asupra obiectului raportului juridic sînt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile juridice ale participanţilor la relaţiile care formează acest raport, cu alte cuvinte – în baza lui apare însuşi raportul juridic. Dreptul subiectiv deschide faţă de titularul său posibilitatea de a poseda, de a se folosi, de a dispune de ceva, de a se comporta într-un anumit mod, de a pretinde un anumit comportament din partea altora etc. Toate acestea nimeresc sub noţiunea de obiect al raportului juridic. Obligaţia juridică este chemată să asigure realizarea acestui drept, respectiv funcţionarea normală a raportului juridic în interesul împuternicitului şi al statului în general. 4

Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici. Teoria generală a statului şi dreptului, p.372; Ioan Ceterchi şi colectivul. Op. cit., p.378; Gheorghe Boboş. Teoria generală a dreptului, p.224; A.Ionaşcu, în: Traian Ionaşcu şi colectivul. Tratat de drept civil, p.207-208; E.Lupan. Drept civil. Partea Generală. - Cluj, 1981, p.208; C.Stătescu, C.Bîrsan. Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, p.12-13. 5 Gheorghe Boboş. Op. cit., p.224. 6 Ibidem.

După cum e ştiut, obiectul general al reglementării juridice îl formează relaţiile sociale. Dar aceste relaţii reprezintă, la rîndul lor, o realitate foarte complicată şi compusă din multe elemente. Normele juridice şi raporturile juridice care apar în baza lor nu le cuprind pe toate, dar numai anumite tipuri, fragmente, sectoare, sfere ale acestor relaţii sociale. Din aceste considerente şi apare foarte des întrebarea: care este obiectul concret şi nemijlocit al diverselor raporturi juridice? Deosebirea dintre obiectul dreptului în general şi obiectele raporturilor juridice concrete, care apar în rezultatul acţiunii lui, este nivelul de concretizare. § 3. Clasificarea raporturilor juridice

Cel puţin în Marele sistem romano-germanic din care facem şi noi parte, dreptul se împarte în ramuri de drept distincte care, la rîndul lor, se despart în ramuri ale dreptului public şi ale dreptului privat. Jean Dabin consideră că în epoca noastră statul, care stă în centrul relaţiilor, determină orice diviziune logică a dreptului.7 Într-adevăr, existenţa statului dă naştere la o serie dublă de relaţii, private şi publice, pe de o parte, şi relaţii interne şi internaţionale, pe de altă parte.8 Din momentul în care statul s-a constituit ca o grupare supremă în vederea realizării bunului public, la categoria relaţiilor private, interindividuale sau corporative se adaugă o categorie de relaţii noi, şi anume: relaţiile publice sau politice. Acestea din urmă privesc statul şi cuprind mai întîi relaţiile prin care statul se constituie şi se organizează, exercitînd activităţile sale. Apoi relaţiile dintre stat şi ceilalţi subiecţi de drept, unităţile administrativ-teritoriale, organele de stat, funcţionarii, cetăţenii etc. Restul relaţiilor rămîn în sfera dreptului privat. Analiza categoriilor de raporturi juridice face obiectul fiecărei ramuri de drept în parte. Ele se împart în raporturi juridice interne şi externe, de drept public şi de drept privat şi, evident, pe ramuri de drept – în raporturi juridice constituţionale, penale, civile, comerciale etc. În literatura juridică de specialitate (bunăoară, la profesorul Gheorghe Boboş) se menţionează că în situaţii determinate pot să apară raporturi de drept şi în lipsa unei norme exprese – este vorba de funcţionarea instituţiei analogiei (analogia iuris), cînd judecătorul soluţionează un caz nu pe baza unei norme, ci în temeiul unor principii de drept. Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere din următoarele considerente. Întîi de toate, instituţia analogiei include nu numai analogia dreptului, dar şi analogia legii; respectiv, cînd vorbim de analogia legii, avem în vedere o normă juridică aproximativă care ar reglementa o relaţie concretă, cînd însă vorbim de analogia dreptului, cazul se soluţionează în baza unor principii de drept care, indubitabil, îşi găsesc reflectare tot în norme juridice – atît interne, cît şi externe. Natura raportului juridic este determinată de natura regulii de drept care reglementează relaţia socială şi, în ultimă analiză, de natura faptului juridic din care se naşte, pe baza regulii de drept, un raport juridic. Dintr-un contract sau dintr-un delict civil se va naşte întotdeauna un raport juridic civil. Dintr-o infracţiune sau contravenţie se va naşte un raport penal sau administrativ. 7 8

Jean Dabin. Théorie générale du droit, p.106-107. Ibidem, p.107.

În dreptul penal şi administrativ se vorbeşte, uneori, de existenţa a două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice de conflict şi raporturi de conformare.9 Raportul juridic de conformare reprezintă adoptarea (de bunăvoie sau de teama pedepsei) a conduitei prescrise de normele de drept, iar raportul juridic de constrîngere înseamnă relaţia în care se concretizează pedeapsa. Aici susţinem părerea profesorului Nicolae Popa conform căreia acest punct de vedere nu poate fi îmbrăţişat cel puţin din două motive: 1) (de ordin principal) – ni se pare că nu ar fi potrivit de a introduce în raporturile juridice penale pe toţi cetăţenii; 2) raportul juridic este o relaţie socială concretă în care subiecţii apar ca purtători de drepturi şi de obligaţii determinate. Imaginea unui raport juridic abstract, de conformare, ne apare a fi chiar norma juridică. Se şterge, astfel, diferenţa dintre norma de drept şi raportul juridic. Un alt criteriu de clasificare a rapoartelor juridice ar fi după subiecţii raportului juridic.10 Putem distinge în acest caz raporturi juridice concrete, unde există legătură între subiecţi, individual determinaţi, în care unii au drepturi, iar alţii sînt obligaţi sau, altfel spus, părţile se obligă la contraprestaţii (spre exemplu, în dreptul administrativ, penal etc.), raporturi juridice generale, sau absolute, unde există o legătură juridică generală între unii subiecţi aparte, determinaţi, şi un cerc nedeterminat de persoane (toţi şi fiecare). Aşa raporturi juridice apar din drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale ale cetăţenilor. După scopurile interacţiunii, raporturile juridice se împart în: statice, care au drept scop consolidarea relaţiilor sociale deja existente şi statornicite, şi dinamice, care sînt chemate să susţină totul ce este nou şi progresist în reglementarea relaţiilor sociale. Această divizare este convenţională, deoarece toate relaţiile din societate sînt într-o permanentă mişcare; respectiv, cele din a doua gupă la o anumită etapă trec în prima, iar la un moment dat în general pot să dispară datorită faptului că s-au învechit. În dependenţă de legătura genetică şi funcţională (după locul în mecanismul reglementării juridice), raporturile juridice se împart în: raporturi juridice materiale (de bază) şi raporturi juridice procesuale (ajutătoare). Ultimele, la rîndul lor, pot fi divizate în raporturi juridice procesuale de reglementare (procesul încheierii unui contract) şi raporturi juridice procesuale de apărare (raporturile juridice procesual-penale, procedura administrativă). Această clasificare a raporturilor juridice corespunde împărţirii normelor juridice după formele organizaţionale. Un alt criteriu de clasificare a raporturilor juridice este după conţinutul lor, conform căruia se deosebesc: raporturi juridice simple, care nu se împart în părţi componente, elementare (de pildă, cumpărarea-vînzarea), şi compuse care includ un sistem de raporturi juridice simple, care numai împreună pot să contribuie eficace la reglementarea unor sau altor relaţii sociale (spre exemplu, raporturi juridice execuţional-penale). După numărul participanţilor, ele se împart în: bilaterale şi multelaterale. Configurate de trăsături comune, raporturile juridice se particularizează de la o ramură la alta, dobîndind trăsături proprii ramurii în care se încadrează. Mai mult ca atît, la această întrebare poate fi suplimentar studiat paragraful în care este dată clasificarea normelor juridice, aceasta servind ca premisă de bază pentru apariţia raportului juridic. 9

A se vedea: Costică Bulai. Drept penal. - Bucureşti: Tipografia Universităţii, 1987, p.77; I.Iovănaş. Dreptul administrativ şi elemente ale ştiinţei administraţiei. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, p.331. 10 С.А. Комаров. Общая теория государства и права. - Москва, 1998, р.292-293.