Criminalistica (Manual) [PDF]

Zitiervorschau

Subiectul nr. 1 Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii: 1. Noţiunea criminalisticii 2. Obiectul criminalisticii 3. Principiile criminalisticii 1. Noţiunea criminalisticii Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei, acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii probelor, cât şi despre mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune, elaborarea şi aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi mijloacelor de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor. 2. Obiectul criminalisticii Obiectul criminalisticii îl constituie legităţile realităţii obiective, cunoaşterea cărora este necesară pentru căutarea cu succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor. Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei grupe: I)Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor în mecanismul infracţiunii: legătura între acţiune (inacţiune) şi rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii în situaţii similare, stereotipul comportării subiectului infracţiunii... II) Legităţile infracţiunii, conceperea în realizarea metodei de săvârşire şi camuflare a infracţiunii, legătura mijlocului de săvârşire cu personalitatea infractorului, dependenţa mijlocului de săvârşire a infracţiunii de circumstanţele concrete de săvârşire... III) Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de infracţiune care au importanţă la cercetare: conspirativitatea pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii, alegerea mijlocului şi metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării criminale... Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele, fenomenele, procesele în care se depistează prezenţa următoarelor elemente indicate: activitatea criminală, activitatea de depistare, descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte materiale reţinute ca corpuri delicte în cazurile penale, procesele de formare şi depunere a declaraţiilor de către martori, bănuiţi, învinuiţi, procedeele tactice de obţinere a acestor declaraţii veridice...

1

3. Sarcinile criminalisticii Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în lupta cu criminalitatea. Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate următoarele: - cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective care formează obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei generale a criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale criminalisticii, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor şi recomandărilor noi la descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea infracţiunilor; - elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a cercetării infracţiunilor prin folosirea performanţelor obţinute în ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…; - elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a infracţiunilor; - cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de criminaliştii de peste hotare şi a practicii criminalistice internaţionale. Subiectul nr. 2 Sistemul criminalisticii Sistemul criminalisticii îl constituie un complex interdependent de comportamente sau părţi . Sistemul criminalităţii este compus din 4 componente: 1) Teoria generală a criminalisticii; 2) Tehnica criminalistică; 3) Tactica criminalisticii; 4) Metodica criminalistică (metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni). 1) Teoria generală a criminalisticii – un sistem de principii, concepţii teoretice, categorii, noţiuni, metode, definiţii şi termeni care reflectă obiectul criminalisticii, legăturile lui interne şi externe . Teoria generală este baza metodologică a criminalisticii .şi cuprinde: - ştiinţa criminalistică şi teoriile particulare care reflectă rezultatele cunoaşterii legităţilor obiective ale realităţii,

2

-

-

formează obiectul criminalisticii, care servesc ca temei ştiinţific pentru elaborarea mijloacelor criminalistice, procedeelor, recomandărilor; cunoaşterea limbajului criminalistic – sistem de noţiuni, definiţii, termeni şi semne convenţionale cu care se operează în activitatea criminalistică şi de urmărire penală(cercetarea infracţiunilor). cunoaşterea metodelor criminalisticii şi aplicarea lor în activitatea practică ( criminalistică).

2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticii care cuprinde în sine recomandările ştiinţifice de aplicare a metodelor şi mijloacelor, tehnice destinate acumulării şi examinării probelor şi efectuării altor măsuri de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor. Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se fundamentează pe ştiinţele tehnice, umanitare şi de drept, aplicate în lupta contra criminalităţii. Tehnica criminalistică conţine aşa domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară, metode şi mijloace tehnico-criminalistice, fotografia judiciară, cercetarea documentelor, cercetarea scrisului... 3) Tactica criminalistică – sistem de legităţi ştiinţifice, bazate pe recomandările referitoare la organizarea şi planificarea cercetării infracţiunii, stabilirea recomandărilor şi metodelor de comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii. Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă în procesul cercetării infracţiunilor, a procedeelor tactice de efectuare a actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea anumitor mijloace tehnico-criminalistice la efectuarea acestora, de aceea tactica şi tehnica criminalistică păstrează legătura între ele. 4) Metodica criminalistică – metodica cercetării şi preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni include în sine legităţile ştiinţifice, indicaţiile, şi recomandaţiile metodologice la cercetarea omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor, accidentelor rutiere… Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica şi tactica criminalistică, deoarece aplică cunoştinţele acestora la cercetarea infracţiunilor concrete...

3

Subiectul nr. 3 Funcţiile, izvoarele şi principiile criminalisticii 1. Funcţiile de bază ale criminalisticii; 2. Izvoarele criminalisticii; 3. Principiile criminalisticii. 1. În cercetările ştiinţifice criminalistice se realizează trei funcţii: 1) Funcţia de cunoaştere; 2) Funcţia constructivă – elaborarea ţi înnoirea mijloacelor criminalistice practice de cercetare; 3) Aplicarea în practică a elaborărilor şi descoperirilor criminalistice noi. 2. Izvoarele criminalisticii – legile şi actele normative care reglementează lupta cu criminalitatea, sferele de activitate şi relaţiile studiate în procedura penală şi dreptul penal, datele statisticii judiciare, evidenţelor criminalistice şi statisticilor generale, materialele dosarelor penale, controalelor efectuate de organele de drept, documentele practicii procuraturii, expertizei judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter teoretico-ştiinţific, experienţa de cercetare a inacţiunilor. 3. Principiile criminalisticii:  obiectivităţii  fermităţii,  legalităţii,  operativităţii,  conspirativităţii  prezumţiei de nevinovăţie,  orice infracţiune lasă urme,  timpul după infracţiune decurge în favoarea infractorului. Subiectul nr. 4 Metodele criminalisticii 1. Definiţia metodei, 2. Caracteristica metodelor general ştiinţifice, 3. Caracteristica metodelor speciale, 4. Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii. 1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor criminalistice teoretice şi

4

aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după diferite criterii logice. 2. După criteriul generalităţii metodele criminalisticii pot fi distribuite în general ştiinţifice şi speciale. Metodele general ştiinţifice sânt aplicabile în toate ramurile de ştiinţă şi sferele de activitate practică. La acestea pot fi atribuite: I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea – perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele anturajului locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale persoanelor, semnele şi caracteristicele de identificare, starea emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate, infractori etc.; 2. Descrierea – se indică la semnele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3. Compararea (juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor a două sau mai multe obiecte). Obiecte ale comparării pot fi urmele formă, urmele materie, informaţii memorate, rezultatele unor acţiuni şi experimente. 4. Experimentul reconstituirea fenomenului, evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu un model special confecţionat (construit). Acestea pot fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de modelare pot fi diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc. II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4) deducţia, 5) ipoteza, 6) analogia. III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele măsurării în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul, temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea – metodă care stabileşte parametrii necesari la efectuarea modelării matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este necesară pentru întocmirea

5

schiţelor, schemelor şi este strâns legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea condiţiilor în care decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul calculelor matematice specifice. IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general ştiinţifice care activ încep a fi aplicate în criminalistică şi permit efectuarea căutării electronice a informaţiei necesare cât şi prelucrarea ei, modelarea la computer. 3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaştere în criminalistică. Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplicării cărora se limitează la unul sau câteva domenii ale ştiinţei. Sistemul metodelor speciale este compus din două grupe. I. Metode special criminalistice – metode elaborate iniţial de către ştiinţa criminalistică şi aparţin exclusiv acesteia (identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acţiunilor de urmărire, organizarea cercetării infracţiunilor). II. Metode speciale împrumutate de la alte ştiinţe care sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele fizice, chimice destinate cercetării structurale de conţinut a unor materiale şi componenţi; metodele biologice aplicate la cercetarea obiectelor de provenienţă biologică; metodele antropometrice şi antropologice aplicate la stabilirea persoanei după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a persoanei întru căutarea ei şi elaborarea criteriilor de recunoaştere după aceste descrieri; metode sociologice aplicate pentru evidenţierea şi cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care favorizează săvârşirea şi camuflarea infracţiunilor, analiza metodelor de comitere a infracţiunilor, strângerea informaţiei despre randamentul anumitor procedee tactice recomandaţii; metode psihologice aplicate la elaborarea procedeelor şi combinaţiilor tactice. 4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică. I. Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi obiectivitatea datelor obţinute, exactitatea şi concretenţa lor; II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină un izvor de pericol pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a proprietăţii sale. III. Legalitatea şi etica metodei. Ca obiecte ale examinării în criminalistică şi procedură penală sânt nu numai bunurile, uneltele,

6

urmele dar şi persoanele de aceea trebuie să fie aplicate asemenea metode criminalistice care corespund principiilor constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii. IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea cu succes a sarcinilor criminalisticii. Subiectul nr. 5 Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe 1. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului procesual penal; 2. Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului penal; 3. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe juridice. 4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe nejuridice. 1. Cea mai strânsă legătură ştiinţa criminalistică o are cu ştiinţa dreptului procesual penal, mai ales cu acele compartimente legate de teoria probaţiunii şi forma procesuală de efectuare a actelor de urmărire penală şi de judecată. Ştiinţa procesual penală stabileşte limitele şi condiţiile de aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării justiţiei, competenţa unor participanţi la proces referitoare la aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnice criminalistice şi procedeelor, combinaţiilor, operaţiilor tactice de cercetare a unor tipuri de infracţiuni. 2. Legătură strânsă este stabilită între ştiinţa criminalistică şi ştiinţa dreptului penal. Fără stabilirea semnelor infracţiunii, elementelor componenţei de infracţiune care se conţin în dreptul penal, nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cercetare a unor tipuri de infracţiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor circumstanţelor infracţiunii este necesar de a cunoaşte elementele şi semnele ei. 3. Ştiinţa criminalistică se află în legătură cu ştiinţa dreptului constituţional, dreptului administrativ, activitatea administrativă a organelor de interne deoarece acestea studiază structura şi organizarea organelor de interne, procuratură, judecată, care sunt implicate la general în organizarea cercetării infracţiunilor. 4. În baza categoriilor filosofice este construită şi elaborată teoria generală a criminalisticii, este format sistemul de metode ale ei, deci se observă legătura ştiinţei criminalistice cu filozofia. Etica – ştiinţa despre morală, comportament şi sistemul de norme morale în

7

societate stabileşte legătură cu criminalistica la rezolvarea diferitor probleme legate comportamentul lucrătorului operativ, ofiţerului de urmărire penală… în anumite situaţii ale procesului de probaţiune, descoperire, examinare, ridicare, fixare a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul că în criminalistică sunt aplicate procedeele logice de gândire la cea mai largă scară. Criminalistica are legături strânse cu chimia, fizica, medicina legală, psihiatria judiciară. Toate aceste ştiinţe sânt unite de un scop – lupta cu criminalitatea, iar în unele cazuri obiectul comun de cercetare sau aceleaşi metode şi mijloace aplicate la cercetare. Subiectul nr. 6 Identificarea criminalistică 1. Noţiunea identificării criminalistice; 2. Condiţiile identificării criminalistice; 3. Obiectele identificării criminalistice; 4. Formele de reflectare a informaţiilor identificatorii; 5. Formele identificării criminalistice. 1. Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a individualităţii perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană după o totalitate de semne generale şi individuale efectuat cu scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul este identic. Identificare – stabilirea identităţii unei persoane, obiect, fenomen sau deosebirea lui de celelalte persoane obiecte fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se înţelege coincidenţa întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX). 2. Condiţiile de bază ale identificării criminalistice sunt:  Prezenţa semnelor identificatorii stabile la obiectul supus procesului de identificare;  Efectuarea identificării după reflecţiile acestor semne identificatorii;  Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului penal (în procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunii). 3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de obiecte: I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată identitatea;

8

II.

Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se constată identitatea. Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte identificatorii pot fi mai multe (modele de comparaţie). Obiectele identificatorii pot fi de provenienţă cunoscută şi necunoscută. 4. În teoria şi practica criminalistică sânt cunoscute două forme de reflectare a informaţiei: material-fixată şi memorial fixată (psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare a informaţiei presupune o reflectare a semnelor obiectului ce formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de urmă (urme de încălţăminte, urme de degete, urmele mijloacelor de transport), cât şi fixarea material ilustrativă (imaginile foto, video) a cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc. Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv şi constă în memorizarea unei anumite imagini de către o persoană, iar apoi încercarea de a recunoaşte acest obiect ori persoană după anumite semne, calităţi (memorarea înfăţişării infractorului de către martor şi prezentarea ulterioară spre recunoaştere). 5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două forme: procesuală şi “extra – procesuală”. Forma procesuală de identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau prezentate spre recunoaştere sau în cadrul altor acţiuni de urmărire penală. Rezultatele acestei identificări sânt consemnate în rapoartele de expertiză şi procesele verbale ale acţiunilor de urmărire penală, căpătând valoarea de probe. Identificarea “extra – procesuală” este efectuată de către ofiţer de urmărire penală în procesul cercetărilor, percheziţiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de operaţiuni de gândire îndreptate la obţinerea probelor. La forma “extra-procesuală” se referă şi identificarea efectuată în scopuri operative de investigaţie, concluziile prealabile ale specialistului etc. Subiectul nr. 7 Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenenţei de grup 1. Genurile identificării 2. Noţiunea semnului identificator 3. Clasificarea semnelor identificatorii 4. Caracteristica stabilirii apartenenţei de grup

9

1. În ştiinţa criminalistică sânt cunoscute patru genuri de identificare: - după reflectarea material – fixată a semnelor; - stabilirea întregului după părţi; - identificarea după imaginea memorial fixată; - identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor). 2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de individualizare ce aparţine obiectului identificator şi folosirea acestuia în scopul identificării. Pentru ca un indice să devină identificator el trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: a) să fie specific, arătând la o calitate concretă a obiectului de identificat, la individualitatea acestuia; b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta stabil şi permanent; c) să fie relativ stabil. 3. Semnele de identificare pot fi clasificate : a) după subiect: generale şi particulare; b) după caracter: calitative şi cantitative; c) după importanţă în procesul identificării: de diferenţiere şi de identificare; d) după calitatea în timp: stabile şi relativ stabile; e) după natură: întâmplătoare şi obiectiv obligatoriu; f) după multitudinea obiectelor: generice(de grup) şi de individualizare ; g) după legătura cu alte semne: dependente şi independente; h) după apariţie: propriu şi obţinută. 4. Stabilirea apartenenţei de grup al obiectului permite stabilirea apartenenţei lui la un anumit gen, clasă, tip, deci apartenenţa la o multitudine de obiecte asemănătoare (de acelaşi gen, din aceeaşi grupă). Stabilirea apartenenţei de grup a obiectului se efectuează după semnele generale, care sânt caracteristice tuturor acestor obiecte. Apartenenţa de grup se efectuiază în următoarele scopuri: a) stabilirea naturii unei substanţe necunoscute; b) stabilirea distanţei şi tipului obiectului;

10

c) atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte, substanţe; d) stabilirea izvorului de apartenenţă a obiectului sau metodei de confecţionare. Subiectul nr. 8 Diagnostica criminalistică 1. Noţiunea şi caracteristica diagnosticii criminalistice 2. Scopurile examinărilor diagnostice 3. Categoriile examinărilor diagnostice 1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a esenţei oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanţă, semn al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a problemelor de urmărire penală. Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoaşterea semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuşi şi obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenţie deosebită laturii informaţionale ale semnelor. La efectuarea examinărilor diagnosticale ca metodă de bază este compararea după analogie. Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor, caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a obiectului, stabilirea consecutivităţii formării urmelor în scopul – stabilirii consecutivităţii acţiunilor . 2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele scopuri: a) pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat acţiunile criminale; b) pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni, consecinţe; 3. Examinările diagnostice pot fi distribuite în trei categorii: a) stabilirea caracteristicilor şi stării obiectului prin cercetarea nemijlocită a lui; b) caracteristicile şi starea obiectului vor fi stabilite după reflectările sale materiale; c)diagnosticarea integrală – analiza situaţiei la general.

11

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

Subiectul nr. 9 Bazele tehnicii criminalistice Noţiunea tehnicii criminalistice Domeniile tehnicii criminalistice Conţinutul tehnicii criminalistice Clasificarea metodelor şi mijloacelor tehnicii criminalistice Direcţiile de aplicare a tehnicii criminalistice Condiţiile folosirii tehnicii criminalistice Subiecţii care folosesc tehnica criminalistică

1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii care conţine metode şi procedee ştiinţific documentate de ştiinţele fizice şi tehnice aplicate la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor materiale ale infracţiunilor cât şi prevenirea lor. 2. Ţinând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile de urme, particularităţile formării urmelor, sarcinile criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau în următoarele ramuri: a) bazele tehnicii criminalistice; b) fotografia judiciară, video-filmul judiciar; c) traseologia judiciară; d) balistica judiciară; e) cercetarea criminalistică a scrisului de mină şi a documentelor; f) gabitologia judiciară g) evidenţele criminalistice Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot fi menţionate cercetarea olfactivă (identificarea după miros) şi vocalografia (identificarea după voce). 3. Conţinutul tehnicii criminalistice este constituit din: a) mijloacele criminalistice proprii;

12

b) metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace şi metodele de soluţionare cu ajutorul acestora a sarcinilor tehnico-criminalistice. 4. În dependenţă de izvorul apariţiei şi gradul de adoptare la necesităţile justiţiei, metodele şi mijloacele tehnico-criminalistice pot fi distribuite în trei grupe: a) metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea si examinarea informaţiei cu caracter probatoriu şi operativ; b) metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică, adoptate între soluţionarea sarcinilor tehnico-criminalistice; c) metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de ştiinţă şi tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică fără a suferi modificări de adaptare. 5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice spre preîntâmpinarea infracţiunilor sânt următoarele: a) descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea infracţiunilor; b) formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă a persoanelor care comit infracţiunea; c) elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către infractori; d) elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor. 6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă următoarelor condiţii: a) accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu normele eticii, securitatea şi eficacitatea aplicării; b) legalitatea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice; respectarea normelor şi formelor procesuale; oformarea procesuală a aplicării tehnicii criminalistice. 7. Subiecţii ce aplică tehnica criminalistică: conducătorii, lucrătorii operativi, experţii şi specialiştii criminalişti a organelor de ocrotire a normelor de drept. Subiectul nr. 10 Metode şi mijloace de acumulare a urmelor infracţiunii la efectuarea acţiunilor de anchetă

13

1. Importanţa descoperirii, fixării şi ridicării urmelor 2. Mijloace de depistare a urmelor 3. Mijloace de fixare a urmelor 4. Mijloace de ridicare a urmelor 1. Descoperirea urmelor infracţiunii presupune depistarea urmelor vizibile, relevarea urmelor puţin vizibile sau invizibile. Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere, mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică diferite mijloace criminalistice de căutare. Fixarea urmelor infracţiunii presupune întărirea lor pe obiectul purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor, fotografierea – cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din punct de vedere procesual prin fixare se subînţelege descrierea urmelor infracţiunii şi altor obiecte în procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală (procesverbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie, de ridicare). Ridicarea urmelor infracţiunii şi altor obiecte presupune împachetarea, ambalarea lor, oformarea procesuală pentru anexarea ulterioară în calitate de probă materială la dosarul penal. 2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor infracţiunii: a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială, care sânt aplicate în caz de insuficienţa de lumină sau pentru luminarea suprafeţei obiectelor în corespundere cu necesităţile unor procedee de fotografiere, înregistrarea video, iluminare (lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit, iluminarea în transparenţă, etc.). În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi foto, faruri, proiectoare, etc. c) mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit mărirea limitelor posibilităţilor obişnuite a ochiului, folosite la descoperirea şi cercetarea probelor materiale de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe, microscoape, binocular, comparator stereoscopic, electronic, etc.). d) mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor obiecte, cadavre şi părţi ale lor, metale, etc. La ele se referă detectorul de metale, senzorii magnetici, analizatori de gaze, etc. e) Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de provenienţă biologică (soluţie ninhidrină de aceton);

14

3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se caracterizează printr-un şir de acţiuni criminalistice. Fixarea presupune stabilirea precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă, aprecierea stării sale la momentul depistării, alegerea metodelor şi mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii: 1. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de diferite modele şi accesoriile lor(inele prelungitoare, filtre de lumină...), video-înregistrarea. 2. Mijloace de măsurare – se folosesc pentru stabilirea caracteristicilor constitutive şi mărimilor reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate, şublere, micrometre, raportoare, busole...). 3. Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină, componenţi de silicon şi de cauciuc...) pentru fixarea degetelor papilare sânt folosite pelicule dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori „topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”. Acestea fiind folosite la relevare asigură şi fixarea urmelor. Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea în procesul verbal al acţiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin şi cu cea mai mare obiectivitate, precizie şi claritate. 4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele infracţiunii depistate şi fixate necesită a fi ridicate. Cel mai optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul purtător al acesteia. Ridicarea ca şi fixarea presupune activitatea care implică o păstrare a urmelor şi caracteristicilor lor de identificare, care au importanţă pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare şi ridicare a urmelor infracţiunii, iar pentru efectuarea examinărilor prealabile a urmelor la faţa locului sânt aplicate laboratoarele criminalistice mobile, dotate cu diferite mijloace pentru cercetarea multiplelor tipuri de urme.

15

Subiectul nr. 11 Fotografia judiciară 1. Noţiunea fotografiei judiciare(criminalistică); 2. Obiectele fotografiei judiciare; 3. Mijloace fotografice; 4. Metodele fotografiei judiciare; 5. Genurile fotografiei judiciare; 1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii criminalistice, care conţine un sistem de cunoştinţe elaborate în baza mijloacelor fotografice, metode şi procedee la cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii în vederea descoperii şi preîntâmpinării infracţiunilor, depistarea şi identificarea infractorului. 2. Obiectele fotografice judiciare sânt orice obiecte materiale, care necesită a fi fixate la efectuarea acţiunilor de urmărire penală, activităţilor operative de investigaţii, examinărilor de laborator... Acestea pot fi: anturajul şi detaliile locului de infracţiune, obiectelecorpuri delicte, urmele infracţiunii, persoanele etc. 3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat, complectele de developare, materiale fotografice (peliculă, hârtie fotosensibilă, reactive chimice...). 4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli şi recomandări referitoare la alegerea mijloacelor fotografice, condiţiilor de fotografiere şi prelucrare a materialelor expuse la fotografiere sau la efectuarea fotografiilor. 5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi clasificată în: - operativa de investigaţie; - de urmărire penală; - de expertiză(examinare). Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei judiciare, aceasta poate fi divizată în două tipuri: a) fotografie de fixare(de ilustrare); b) fotografie de examinare(de laborator); a) Cu ajutorul lor de ilustrare(fixare) se efectuează fixarea obiectelor percepute vizual. Pentru aceasta se foloseşte cum tehnica obişnuită(de amator) aşa şi ca special adaptată pentru necesităţi operative. Rezultatele acestei filmări se formează pe

16

fişă fotografică care se anexează la procesele verbale ale acţiunilor de urmărire penală sau la materialele ce reflectă rezultatele operaţiei operativ – investigativă. Fotografiile devin documente şi capătă valoare probantă. b) Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la efectuarea expertizelor materialelor, urmelor, când este necesară fixarea unor semne latente sau mai puţin vizibile de pe anumite obiecte.(Fotografia în raze infraroşii; U.V. sau în combinaţia cu microscopul). Fotografiile de examinare apar ca mijloace de ilustrare a procesului de expertiză şi se anexează într-o fişă fotografică la raportul de expertiză. Subiectul nr. 12 Metodele fotografiei operative (de ilustrare). 1) Metodele fotografiei operative(de ilustrare); 2) Caracteristica metodelor fotografiei operative . 1. Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei operative în practica criminalistică se aplică metoda panoramică, măsurători fotografice, fotografii de reproducţie, fotografii de semnalmente, fotografii stereoscopice, macro-fotografii... 2. a)Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe segmente a locului infracţiunii deoarece acest loc nu poate fi cuprins într-o singură imagine. Fotografiile executate se întrunesc în una singură – panoramă. Fotografia panoramică poate fi orizontală şi verticală. Fotografia panoramică este efectuată prin două modalităţi: - Panorama circulară presupune filmarea obiectului dintrun punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit consecutiv în jurul axei orizontale(panorama orizontală) sau axei verticale(panorama verticală). Această fotografie se aplică dacă este necesar să fie fixat un spaţiu mai mare de la o distanţă apropiată. - Panorama liniară presupune mişcarea aparatului de fotografiat paralel cu locul filmat şi la o distanţă cât mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele detalii în câmpul infracţiunii.

17

b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea) informaţiei despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a unor detalii ale acestora Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale. Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe suprafaţa acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este aleasă în dependenţă de particularităţile obiectului şi scopul lucrării. - rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte nu prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului pe acelaşi plan lîngă detaliile mai importante ale acestuia. Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la fotografierea unor porţiuni mai mari de teren sau încăperi, când în fotografie este necesitatea stabilirii mărimilor şi anturajului obiectelor ce se află în spaţiul infracţional la distanţe diferite de aparatul de fotografiat. În calitate de scară este folosită banda metrică sau o fâşie de hârtie gradată. După unităţile benzii şi distanţa focală a obiectivului există posibilitatea stabilirii mărimii obiectelor ilustrate în fotografie. Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai în adâncimea câmpului infracţional şi în lăţime. Scara poate fi o foaie cu mărimea laturilor 25x50 (cm) sau 100 cm. La fotografiere pot fi aplicate câteva scări de acest tip. c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă ilustraţia obiectului în mărime tridimensională (efectul volumului) în spaţiu. După fotografia stereoscopică există posibilitatea stabilirii formei, mărimii şi poziţiei obiectelor fixate. Această fotografie se aplică pentru fixarea locurilor incendiilor, exploziilor, accidentelor de aviaţie alte tipuri de catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului stereoscopic. d) Fotografia de reproducţie se aplică pentru obţinerea copiilor obiectelor plane. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu oglinzi sau cu aparate speciale de reproducţie sau prin alte metode. e) Macro-fotografia – metoda de obţinere a ilustrării fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu oricare mărime fără aplicarea microscopului. Pentru aceasta se folosesc aparatele cu oglinzi şi inelele prelungitoare sau burdufuri speciale.

18

f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a cadavrelor se efectuiază pentru recunoaşterea pe viitor a acestora, pentru anunţarea în căutare (urmărire) sau pentru alte circumstanţe criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie fără căciulă (chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din faţă şi din profilul drept. În unele cazuri se efectuiază fotografierea semiprofilului stâng. Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la faţa locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele cazuri după prelucrarea tenului feţei şi machierea corespunzătoare. Se fotografiază ambele profiluri, semiprofilul, din faţă şi unele particularităţi individuale. Fotografia de semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din mărimea naturală. Subiectul nr. 13 Genurile fotografiei la cercetarea la faţa locului 1. Genurile de fotografiere la faţa locului; 2. Caracteristica genurilor. 1. Fotografiile executate cu ocazia cercetării la faţa locului fac parte din fotografia judiciară operativă. Prin acestea se fixează locul faptei şi împrejurimile, precum şi probele materiale existente în perimetru locului infracţiunii. Genurile fotografiilor executate la faţa locului sânt următoarele: de orientare, schiţă, fotografia obiectelor principale şi fotografia în detaliu. 2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului faptei cu toate împrejurimile sale, încât după ea să se poată face cu uşurinţă orientarea în teren. Fotografia de orientare poate fi unitară şi panoramică, cea panoramică la rândul ei poate fi liniară şi circulară. c) Fotografia schiţă oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia a fost îndreptată acţiunea infractorului. Fotografia schiţă poate fi contrară (fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse), încrucişată (fixarea aceluiaşi loc din patru extremităţi ale sale, încât să fie două câte două fotografii diametral opuse), pe sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din locul faptei). d) Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sânt considerate obiectele corpuri-delicte, cele care au suferit modificări în rezultatul faptei şi toate urmele create cu ocazia săvârşirii infracţiunii.

19

Aceste obiecte sânt fotografiate în corelaţie cu obiectele şi urmele din imediata lor apropiere, astfel încât după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia lor în raport cu celelalte obiecte. e) Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor şi obiectelor. Aceasta poate fi executată prin procedeul fotografierii la scară. Subiectul nr. 14 Fotografia de examinare 1) Fotografiile sub radiaţii vizibile 2) Fotografiile sub radiaţii invizibile 1.Fotografiile sub radiaţii vizibile sânt de ilustrare, de comparaţie, de umbre, de reflexe, de contraste, separatoare de culori şi microfotografia, ultima uneori se realizează şi sub radiaţii invizibile.  Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare, generale, a dimensiunilor şi formei probei materiale primite pentru expertiză. Această fotografie are scopul să fixeze însuşirile, proprietăţile obiectului, care sunt perceptibile vizual.  Fotografia de comparaţie se foloseşte la identificarea persoanelor şi obiectelor prin studiul comparativ al urmelor lăsate de acestea cu impresiunile luate în mod experimental.  Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeţei unui obiect, datorită diferenţei sale de netezime, de a reflecta lumina în mod diferit. Trebuie găsită aşezarea cea mai potrivită a izvorului de lumină, a obiectului cercetat, precum şi a aparatului fotografic faţă de obiect şi izvorul de lumină, încât capacitatea de reflexie să fie obţinută în întregime şi fixată pe pelicula fotosensibilă. Această metodă se foloseşte la evidenţierea scrisului invizibil realizat cu felurite cerneluri, la descoperirea urmelor de înlăturare a textului cu anumite soluţii chimice sau prin metode fizice.  Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoare sau strălucire şi opacitate între zonele vecine ale aceluiaşi obiect. Aceasta se aplică frecvent la studiul actelor scrise pentru evidenţierea deosebirilor de densitate a scrisurilor, descoperirea urmelor invizibile, a scrisului şters prin corodare sau radiere…  Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile extrem de mici dintre nuanţele aceleiaşi culori, imperceptibile cu ochiul liber. Separarea culorilor se realizează prin intermediul filtrelor de lumină şi a materialelor fotografice speciale.

20

2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidenţierea şi fixarea invizibilului cu ochiul liber. În examinările criminalistice se aplică fotografierea în raze ultraviolete, infraroşii, Roentgen, gama şi beta.  Fotografia sub raze ultraviolete se realizează prin aplicarea metodei fluorescenţei sau a metodei razelor reflectate, utilizânduse filtrele corespunzătoare. Prin folosirea metodei fluorescenţei, sub acţiunea razelor ultraviolete, obiectul examinat se luminează felurit dacă are compoziţia chimică diferită, şi uniform dacă are peste tot aceiaşi compoziţie. Prin metoda razelor ultraviolete reflectate obiectul examinat se luminează cu un izvor obişnuit de lumină, iar în faţa obiectivului este instalat un filtru din sticlă specială care va permite trecerea numai a razelor ultraviolete.  Fotografia sub raze infraroşii se face cu ajutorul unui izvor obişnuit de lumină prin folosirea unui filtru ce permite trecerea razelor infraroşii şi reţine pe cele vizibile. Aceasta se aplică la cercetarea actelor falsificate prin ştersături, la cercetarea urmelor împuşcăturii…  Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama şi beta se bazează pe proprietatea lor de penetrare în mod diferit a corpurilor în funcţie de grosime şi intensitatea acestora. Acestea se aplica pentru fotografierea interiorului corpului uman sau animal, iar radiaţiile gama – pentru fotografierea interiorului corpurilor metalice, precum şi la căutarea metalelor ascunse în ziduri etc.  Microfotografia are drept scop evidenţierea detaliilor invizibile ale obiectelor ori substanţelor supuse examinării criminalistice prim mărirea de mai multe ori cu ajutorul aparatelor optice. Subiectul nr. 15 Aplicarea înregistrării audio sau video, fotografiile la efectuarea acţiunilor de urmărire penală. Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP Republicii Moldova) Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesului şi rezultatelor acţiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a fi

21

aplicat pentru fixarea activităţii persoanelor la cercetarea la faţa locului, percheziţie, reconstituire, audiere. La începutul înregistrării ofiţerul de urmărire penală se prezintă, lămureşte ce acţiune de urmărire penală va fi efectuată, în care cauză penală, îi prezintă pe participanţi, apoi se fixează procesul şi rezultatul acţiunii de urmărire penală. La sfârşitul acţiunii de urmărire penală participanţii vizionează înregistrarea şi pot aduce observaţiile şi rectificările considerate de ei necesare, fapt ce se face menţiune în procesul verbal al acţiunii de urmărire penală. Subiectul nr.16 Noţiunea de traseologie. Clasificarea urmelor. 1. Esenţa traseologiei. 2. Sistemul traseologiei. 3. Esenţa şi însemnătatea traseologiei. 4. Clasificarea urmelor. 1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază legităţile formării urmelor care reflectă semnele construcţiei exterioare al obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul formării urmelor, precum şi metodele şi procedeele depistării, fixării, ridicării, păstrării şi examinării lor în scopul de a stabili tuturor împrejurărilor faptei, identificării făptuitorului. 2. Sistemul traseologiei include: a) consideraţii generale; b) studierea urmelor formă(de mâini, picioare, dinţi, obiectele folosite la spargere, mijloace de transport); c) cercetarea obiectelor ca urme ale infracţiunii (aprecierea stării a diferitor obiecte, stabilirea întregului după părţi, stabilirea izvorului de provenienţă a obiectelor după urmele lăsate de mecanismele acestora). d) cercetarea substanţelor ca urme a infracţiunii. 3. Drept urme în traseologie se consideră reflectarea materială pe diferite obiecte, a semnelor construcţii exterioare a altor obiecte materiale, care au intrat în contact cu primele. După urme se poate de stabilit: a) mecanismul de formare (de exemplu interdependenţa obiectelor);

22

b) diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metoda pătrunderii în încăpere); c) apartenenţa de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport după urmele lăsate de protectoarele roţilor) ; d) identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale infracţiunii, urmele digitale sînt lăsate de una şi aceeaşi persoană). 4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari: I. “urme de reflecţie” – aceste urme reflectă semnele obiectului creator de urme şi mecanismul formării lor (amprente digitale, urme de forţare, urme de roţi, de sînge etc.); II. “urme obiecte” – obiecte care reflectă caracterul acţiunilor(lacăte, plombe cu urme de deteriorare, cioburi ale farurilor etc.); III. “urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o importanţă secundară ele se cercetează pentru a stabili mecanismul formării lor şi a semnelor de grup etc. (particule de vopsea desprinse de pe mijloacele de transport, stratificare de pământ, praf etc.) 1. 2. 3. 4. 5. 6.

Subiectul nr. 17 Tipurile de urme în traseologie. Noţiuni generale privind clasificarea urmelor în traseologie Clasificarea urmelor după izvorul de apariţiei lor Clasificarea după metoda de formare Clasificarea după gradul de percepţie Clasificarea urmelor după mecanismul de influenţă între obiecte Clasificarea urmelor în dependenţă de locul amplasării

1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea urmelor permite de a judeca asupra mecanismului de formare, despre modalitatea săvârşirii anumitor acţiuni, în rezultatul cărora au apărut aceste urme, deasemenea despre anumite particularităţi ale obiectelor creatoare de urme. 2. După izvorul apariţiei urmele se clasifică în: a) Urme de om (homeoscopice); b) Urme de animale;

23

c) Urme ale mijloacelor de transport; d) Urme de instrumente de efracţie şi mecanisme; 3. După mecanismul formării şi în dependenţă de puterea de acţiune şi duritatea obiectelor se cunosc: a) Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării obiectului primitor de urme în cazul când puterea de acţiune şi duritatea obiectului creator de urme sînt capabile să creeze o asemenea deformare. Particularităţile specifice ale acestor urme sînt: reflectarea tridimensională în ele a obiectului creator şi reprezentarea anumitor elemente ale aceluiaşi obiect creator de urme. b) urmele de suprafaţă se formează în cazurile când interacţiunea dintre obiecte nu a fost într-atât de puternică încât ar fi putut lăsa o deformare a obiectului primitor de urme, ci a lăsat doar o urmă la suprafaţa acelui obiect. 4. În dependenţă de gradul de percepţie: a) urmele vizibile – se depistează fără careva procedee specifice, ele sînt uşor vizibile şi cu ochiul liber; b) urmele slab vizibile – pot fi de proporţii mici sau se află într-un fon mascat; c) urmele invizibile – pot fi de proporţii foarte mici sau pot avea o culoare imperceptibilă. 5. În dependenţă de particularităţile acţiunii obiectelor creatoare asupra celora primitoare de urme sau acţiuni reciproce între ele, urmele se împart în: a) statice; b) dinamice; a) Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la interacţiunea obiectului primitor de urme cu cel creator de urme lipseşte elementul de alunecare a unuia asupra altuia. Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau lovirii doar într-o singură direcţie şi poziţie. b) Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a uni singur sau a ambelor obiecte concomitent, care au interacţionat. În rezultatul interacţiunii a câtorva forţe în direcţii diferite, configuraţia obiectului creator de urme se va reproduce pe suprafaţa de contact a obiectului primitor de urme sub forma a unor striaţii.

24

6. În dependenţă de locul amplasării schimbărilor pe obiectul primitor de urme, urmele se împart în: a) locale; b) periferice; a) Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au avut loc nemijlocit pe locul de contact a obiectului creator cu cel primitor de urme. Împrejurul urmei rezultate, suprafaţa a rămas neschimbată. b) Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care s-au produs în afara zonei de contact al obiectului creator cu cel primitor de urme. Subiectul nr.18 Urmele create de om (homeoscopia) 1. Bazele homeoscopiei: 2. Urme de mâini; 3. Urme de picioare; 4. Urme de dinţi; 5. Urme de unghii; 6. Urme de vestimentare; 7. Urme de sînge. 1. Referitor la urmele create de om, care au o importanţă traseologică putem menţiona: urme de mâini, mănuşi, urme de picioare, încălţăminte, urme de dinţi, alte părţi ale capului (frunte), urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme vestimentare, urmele de sînge. 2. Urmele de mâini în comparaţie cu alte urme, sînt cel mai des folosite la descoperirea şi cercetarea infracţiunii, ele având o eficacitate mai mare. Aceasta se apreciază, reieşind din aspectul funcţional al mâinilor şi totodată a prezenţei pe ele a excreţiilor sudoripare. Suprafaţa palmelor (deasemenea a tălpilor) sînt acoperite cu linii papilare – crestături liniare de o înălţime şi lăţime neînsemnată, care sînt despărţită de nişte circumvoluţii mici. Pe careva porţiuni mici, liniile papilare au o formă dreaptă, în schimb pe porţiuni mai mari ele se îndoaie formând desene dificile. Liniile papilare niciodată nu se intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alteia, se separă formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în urme se

25

reflectă şi alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă: flexuri, linii, crestături ale rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc. O mai mare importanţă în criminalistică i se acordă reliefului, redat de liniile papilare, mai îndeosebi desenului, configuraţiei pe pernuţele falangelor palmare. Cu studierea structurii desenelor papilare se ocupă dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a desenelor papilare se apreciază reieşind din: a) individualitatea (unice) b) stabilitatea (fixe) c) inalterabilitatea desenelor papilare. Se cunosc trei tipuri de desene papilare: a) Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi curbând în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele de acest tip sînt cele mai simple după construcţie şi se întâlnesc relativ rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot fi de două feluri simple şi şatră. Desenele papilare şatră au liniile papilare la centru îndoite, formând un pin. b) Lat (monodeltic)– liniile care formează zona centrală a desenului, îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi atingând partea centrală a acesteia, revin spre aceiaşi latură, formând o figură în formă de laţ. Terminaţiile liniilor orientate spre marginea degetului, poartă denumirea de liniile zonei centrale sau mai sînt numite “picioruşe”, iar partea rotundă a laţului – “cap”. Pe partea de sus a laţului, liniile sînt amplasate ca nişte curente în jos, care convoaie laţul în partea de sus şi jos. Locul unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară, numită “deltă”. Laţurile pot avea o construcţie relativ simplă, cât şi mai complicată. Toate desenele în laţ, altfel numite şi monodeltice se împart în dextrodeltice şi sinistrodeltice – delta plasată în partea dreaptă şi delta plasată în partea stângă. Desenele de tip laţ, în funcţie de complexitatea desenului pot fi simple, laţ rachetă, gemeni… Desenele în laţ sînt cele mai des întâlnite, constituind aproximativ 65% din numărul lor total. c) Cerc - acest desen papilar are două delte – una pe partea dreaptă, alta pe cea stângă, relativ de zona centrală a desenului papilar (mai rar se întâlnesc trei şi chiar patru delte). Între delte este amplasat desenul sub forma unor ovale, spirale, elipse sau vârtej. Desenele în cerc se

26

împart în simple şi compuse. Acest tip de desen constituie aproximativ 30% din cantitatea totală de desene papilare. 3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în cadrul cercetării diferitor infracţiuni. Cercetarea şi studierea lor criminalistică ulterioară în cadrul expertizelor permit de a stabili un şir de împrejurări importante, folosite la căutarea şi capturarea infractorului. După urmele de picioare se poate de judecat despre persoana ce le-a lăsat (înălţimea lui, diferite particularităţi ale mersului); semnele încălţămintei; despre acţiunile lui (direcţia şi tempoul în care se mişcă); se pot folosi pentru identificarea persoanei sau a încălţămintei lui. Se disting următoarele categorii de urme de picioare: urme ale picioarelor goale, urme de picioare de ciorapi denumite şi semiîncălţate, şi urme de încălţăminte. Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât şi de suprafaţă. Urmele de adâncime se observă uşor la locul săvârşirii infracţiunii. Urmele de suprafaţă sînt bine vizibile doar în cazul în care au fost lăsate de o talpă de încălţăminte pătată sau vopsită. În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii, lungimea şi lăţimea fiecărui deget, forma tălpii, structura desenelor papilare, prezenţa încreţiturilor flexorale. Semnele generale ale urmei de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului, tipul şi modelul împletiturii aţelor, cusuturile în regiunile călcâiului. Caracteristicile generale ale tălpii încălţămintei sînt: confecţionarea tălpii, mărimea, forma tălpii şi a elementelor ei, caracteristica generală a suprafeţei tălpii, numărul de rânduri, de cuie, prezenţa pe talpa încălţămintei a diferitor potcoave, şipuri, ţinte, şuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc. După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ înălţimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălţămintei pe care o poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălţimea bărbatului şi 15,5% din înălţimea femeii. 4. Urme de dinţi pot fi create de infractor pe produsele alimentare şi alte obiecte. Urme de dinţi pot fi depistate şi pe corpul uman. După aceste urme se poate de stabilit, în ce condiţii s-au format urmele şi cu ajutorul lor se poate de identificat persoana. Pentru

27

identificarea o mai mare valoare prezintă urmele, deoarece ele poartă informaţie mai mare despre persoană. După urmele dinţilor se poate de judecat despre următoarele semne ale aparatului dental: forma şi mărimea arcului dental, asimetria ramurii drepte şi stângi a şirului dental, înclinaţia dinţilor în şir, distanţa dintre dinţi, numărul lor şi prezenţa protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectuată de medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist. 5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică se întâlnesc mai des pe corpul pătimaşului sau a infractorului. La cercetarea şi studierea acestor urme este necesar de a lua în consideraţie faptul că unghiile nu posedă destule semne particulare care le-ar evidenţia şi care ar fi putut să se reflecteze în diferite urme. Unghiile umane se clasifică după formă, relief şi conturul plăcilor, lungime, lăţimea lor, mărimea marginilor libere, după culoare şi alte particularităţi. În dependenţă de locul amplasării urmelor de unghii, numărul şi gradul de evidenţiere a lor, se poate de judecat despre careva împrejurări în care s-a petrecut fapta dată, deasemenea despre faptul autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor şi despre faptul strangulării etc. Urmele de unghii se fotografiază şi se descriu în procesul verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reţinutului se pot păstra particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte substanţe străine de la locul infracţiunii, se curăţă conţinutul de sub unghiile reţinutului, după ce se taie unghiile lui şi toate acestea se expediază la expertiză medico-biologică. 6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porţiunile vopsite ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării pietonului), pe solul moale (la locul încăierării infractorului cu victima) şi pe alte obiecte de la locul infracţiunii. În urmele de îmbrăcăminte se pot reflecta tipul şi desenul ţesăturii, precum şi alte semne ale materiei cât şi cusuturile îmbrăcămintei. Aceste urme sînt fotografiate la scară şi se descriu în procesul verbal. Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică cu ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac mulaje din gips.

28

Împreună cu fotografiile şi copiile urmelor la expertiză se trimit şi hainele persoanei cercetate. 7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanţe. Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la locul infracţiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiţii au apărut aceste urme de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite momente a celor întâmplate. Urmele de sînge pot fi: a) în formă de baltă; b) stropi de sînge; c) urme de picături; d) scurgere de sînge; e) ştersătură de sînge. În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui tabloul actului infracţional, unde, în ce loc i s-a cauzat pătimaşului leziuni, felul acestor leziuni; a avut sau în loc încăierare sau autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe corpul şi îmbrăcămintea infractorului, în ce direcţie s-a deplasat victima sau a fost dus cadavrul; în ce poziţie se afla corpul victimei la momentul rănirii, precum şi alte împrejurări. Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate obiectele pe care sînt prezente aceste urme. Expertiza traseologică şi cercetarea urmelor de sînge se poate de efectuat atât la locul infracţiunii cât şi în laborator, după fotografiile acestor urme. Subiectul nr.19 Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor şi mecanismelor 1. Noţiunea şi caracteristica generală a urmelor mecanice; 2. Clasificarea obiectelor, instrumentelor şi mecanismelor; 3. Tipurile de urme; 4. Clasificarea urmelor. 1. Mecanoscopia – este o despărţitură a traseologiei, care studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, deasemenea urmele instrumentelor şi mecanismelor şi altor dispozitive, întrebuinţate la confecţionarea obiectelor de spargere. În criminalistică la mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acţiunile (lucrul dispozitivelor) şi urmele

29

care nu sînt legate nemijlocit cu forţa muşchilor mâinilor, dar depinde de construcţia şi particularităţile funcţionale ale detaliilor dispozitivului şi intelectul individului. Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forţa fizică a omului şi ele indică în general asupra posedării de către infractor a unor cunoştinţe, iscusinţe şi deprinderi în domeniul dat. Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive şi o persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acţiuni de anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor şi mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularităţile formelor, mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în procesul studierii identificatoare se recurge la stabilirea locului de amplasare a particularităţilor caracteristicii, care alcătuiesc macro şi micro structura suprafeţei a configuraţiei şi mărimilor lor. 2. În mecanoscopie obiectele, instrumentele şi mecanismele se împart în grupe: a) Tăietoare (cuţit, foarfece etc.); b) rupere şi zdrobire (topor, daltă, rangă etc.); c) pilitoare (ferestrău, pilă etc.); d) sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.). După modul de acţiune toate obiectele de spargere şi instrumentele se poate de împărţit în: a) mecanice – cuţit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu etc. b) termice – aparatura electrică şi cu gaz pentru tăierea metalului şi sudarea lor. 3. În dependenţă de caracterul acţiunii obiectului, instrumentului sau mecanismului asupra unui obiect oarecare şi urmelor rezultate din această acţiune, se împart în trei tipuri: a) urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de spargere pe suprafaţa obiectelor forţate; b) urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere a acţionat sub un unghi oarecare pe suprafaţa obiectului forţat; c) urme de tăiere, de pilire şi sfredelire – apar la tăierea, pilirea, sfredelirea obiectului sforţat.

30

4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere, instrumente şi mecanismele totalmente corespund traseologiei generale. Urmele pot fi: a) de adâncime; b) de suprafaţă; c) dinamice; d) statice; Subiectul nr.20 Urmele mijloacelor de transport 1. Noţiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport 2. Clasificarea urmelor mijloacelor de transport 3. Caracteristica urmelor a părţilor rulante 4. Caracteristica părţilor şi a detaliilor desprinse 5. Caracteristica urmelor părţilor proeminente a mijloacelor de transport 1. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o ramură a criminalisticii, care studiază urmele lăsate de diferite mijloace de transport şi părţile lor componente. Studierea urmelor mijloacelor de transport permite de a rezolva probleme legate atât de identificarea cât şi diagnosticarea traseologică. 2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul studiului criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca obiect de atentare, mijloc de săvârşire a infracţiunii sau ca mijloc de transport de la locul săvârşirii infracţiunii. Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe: I. urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor cu şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport; II. urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de transport; III. urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport; IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe rămase la locul accidentului. 3. Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca

31

rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la frânare şi pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la blocarea totală a roţilor în procesul frânării. În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare. Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante dar şi date despre părţile laterale a anvelopei. După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi regimul mişcării, tipul şi modelul mijlocului de transport. Tipul şi modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea ecartamentului şi ampatamentului. Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor lăsate de roţile amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au din faţă. Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele enumerate mai sus a părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare la faţa locului. Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări: a) modelul mijlocului de transport care a format urma. b) Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul accidentului. c) direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat urma. d) Anvelopa care a creat urma. e) roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate. 4. Părţile şi detaliile detaşate de la mijlocul de transport depistate la locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului de transport, identificarea lui, precum şi pentru stabilirea locului concret unde a avut loc accidentul. Obiectele detaşate de la mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor: a) cioburi de sticlă ale farurilor şi ale altor părţi ale mijloacelor de transport construcţia cărora este din sticlă;

32

b) particule de vopsea; c) părţi componente ale mijloacelor de transport; d) alte mecanisme sau detalii. Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor şi altor părţi componente din sticlă, cărora aparţin aceste cioburi permite de a stabili tipul, modelul, marca articolului dat şi în dependenţă de aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea, desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili culoarea lui şi includerea acestor date în informaţia orientativă ca mai apoi la să ajute la găsirea mijlocului de transport, efectuarea expertizei traseologice a structurii materiale. 5. Urmele lăsate de părţile proeminente a mijloacelor de transport sînt acele urme care apar în urma interacţiunii a două şi mai multe obiecte (urme de refracţie). Ele se formează ca rezultat a lovirii a două sau mai multor mijloace de transport; la lovirea corpului omenesc de către diferite părţi ale mijlocului de transport; la trecerea peste corpul victimei a mijlocului de transport; la contactul mijlocului de transport cu alte obiecte înconjurătoare. Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul accidentului, deasemenea şi pentru reconstituirea accidentului rutier. Urmele părţilor proeminente a mijloacelor de transport se clasifică în urme statice şi dinamice. Localizarea urmelor depinde de tipul tamponării. La analiza urmelor de tamponare a mijloacelor de transport reies din aceea că tamponările pot fi: a) de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una în întâmpinarea altuia; b) la mişcarea mijloacelor de transport în una şi aceeaşi direcţie; c) sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un unghi unul în întâmpinarea altuia; Subiectul nr.21 Cercetarea criminalistică a armelor 1. Importanţa cercetării criminalistice a armelor 2. Noţiunea balisticii judiciare 3. Caracteristica armelor de foc 1. Cercetarea criminalistică a armelor este o ramură specifică criminalisticii ce studiază armele de foc, armele albe, armele cu gaze şi

33

alte tipuri de arme, care au legătură cu actul infracţional, deasemenea metodele de confecţionare, modificarea lor şi a urmelor rămase în urma săvârşirii faptei cu folosirea acestor arme. criminalistică constă în următoarele: Cercetarea criminalistică a armelor conţine: a) cercetarea criminalistică a armelor de foc şi a urmelor rămase în urma aplicării lor; b) cercetarea criminalistică a muniţiilor şi explozivilor rămase în urma aplicării lor; c) cercetarea criminalistică a armelor albe şi a urmelor aplicării acestor arme. 2. Balistica judiciară este un compartiment al criminalisticii, care studiază armele de foc, muniţiile, legalitatea aplicării armei de foc, elaborează metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea, păstrarea armelor de foc, cât şi urmele acestora şi efectelor folosirii în scopul identificării lor. 3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii ţintelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia gazelor formate ca urmare a exploziei pulberii sau a unui substituent al acestuia. În dependenţă de destinaţie, caracteristicile armelor, ele se împart în următoarele: a) militară sau de luptă; b) de vânătoare; c) sportive. Armele de foc posedă anumite particularităţi ale construcţiei care sînt studiate la balistica judiciară. În dependenţă de construcţia canalului ţevii se cunosc arme cu ţeavă: a) lisă; b) mixtă; c) ghintuită. Particularităţile care sînt studiate de balistica judiciară sînt: a) camera cartuşului; b) închizătorul; c) mecanismul de dare a focului. Ghinturile – sînt nişte canale sau adâncituri, pe partea interioară a ţevii în prelungirea ei, formând un filet. La etapa actuală

34

arma de foc are patru sau şase ghinturi, ele pot avea înclinare în partea dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc ghintuite se stabileşte după distanţa dintre două creste diametral opuse a ghinturilor. Cele mai răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6; 6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44 mm .Calibrul armelor de foc cu ţeava lisă se stabileşte după numărul de alice care corespund diametrului canalului ţevii, care pot fi turnate dintr-un funt de plumb(453,6 g). (De exemplu armele МЦ 21-12 şi МЦ 20-01 au calibrul 12/70 şi corespunzător 20/70. ) Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei şi aprinderea încărcăturii de praf. Toate mecanismele de dare a focurilor se împart în următoarele grupe: a) cu acţiune termică(armele istorice care se încărcau prin ţeavă); b) cu cucoş(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan); c) cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul Коровин); d) cu cucoş şi cu percutor (pistol Macarov, Kalaşnicov); e) cu închizător (pistol-mitralieră П.П.Ш., П.П.C., П.П.Д.); f) electroinflamatoare (carabina Le Barona şi Delimas 1866 şi carabina S.Russel 1834). Acţiunea de nimicire a împuşcăturii este asigurată de către glonte, ghiulea, alice sau alte obiecte special adaptate. Pentru efectuarea tragerii din armele de foc moderne se folosesc cartuşe care îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea tragerii. Cartuşul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din arma de foc care cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartuşului: capsa ca mijloc de iniţiere, glotele şi pulberea. Baza cartuşului o constituie tubul. Corpul tubului poate fi metalic sau din masă plastică, hârtie. Deasemenea tubul poate fi cu flanşa în afară sau înăuntru. Capsula ca element de iniţiere a arderii pulberii, de obicei constă din componenţi inflamatori, nicovală şi capacul capsei. Încărcătura de pulbere a cartuşului modern poate fi diferită, unele produc fum la ardere, altele nu produc. Subiectul nr.22 Caracteristica urmelor a armelor de foc 1. Balistica interioară şi exterioară. 2. Urmele armelor de foc. 3. Depistarea, fixarea, cercetarea şi ridicarea urmelor.

35

1. La bazele ştiinţifice ale balisticii judiciare se referă sistemul de cunoştinţe despre procesul efectuării împuşcăturii, care se împarte în factori interni şi externi, deasemenea legităţile formării urmelor de împuşcătură pe diferite obiecte, cartuşe şi tuburi. Balistica interioară se începe cu lovirea de către percutor a capsei, drept rezultat are loc aprinderea componentului inflamator din ea. Flacăra pătrunde printre orificiile din capacul capsei aprinzând în aşa fel pulberea. La aprinderea pulberii şi atingerii unei anumite presiuni înăuntrul cartuşului, glonţul sub presiunea gazelor rezultate din urma arderii pulberii începe să se mişte prin canalul ţevii. La momentul ieşirii glonţului şi a gazelor din ţeavă procesul balisticii interne ia sfârşit. Balistica exterioară studiază factorii principali (primari) şi secundari ai împuşcăturii. Factorii primari sînt determinaţi de acţiunea directă a proiectilului asupra obiectului. Urmă a factorilor primari ai împuşcăturii sînt diverse schimbări în structura obiectului atins. La perforarea obiectului de către glonte se formează un singur orificiu. La efectuarea împuşcăturii cu încărcătura din alice până la distanţa de 1–2 m. se va forma un singur orificiu însă dacă împuşcătura se va efectua de la o distanţă mai mare atunci se vor produce mai multe orificii sau deteriorări, numărul de orificii şi suprafaţa de contact va fi cu atât mai mare cu cât împuşcătura va fi efectuată de la o distanţă mai mare. În măsura schimbărilor structurii obiectului primitor de pătrundere şi de suprafaţă. Factorii externi ai împuşcăturii se caracterizează prin prezenţa unor factori adăugători care se completează sau însoţesc pe cei primari. La factorii secundari se atribuie: a) reculul armei. b) aruncarea din canalul ţevii cu o viteză mare a gazelor fierbinţi. c) contactul proiectilului cu suprafaţa obiectului atins şi lăsarea pe el a arsurilor, afumărilor produse de gazele evacuate şi inelul de metalizare ,frecare produse de glonte. 2. Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartuşului, se produc datorită: a) încărcării şi anume urme rămase de la corpul încărcătorului în timpul scoaterii cartuşului din încărcător, alta pe fundul exterior al tubului ce vor reda relieful părţii frontale a închizătorului,

36

b) împuşcării - pe corpul tubului vor rămânea neregularităţile camerei cartuşului; c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei extractoare, urma reflectorului, urma marginii ferestruicii de aruncare. Urmele rămase pe glonte, sînt striaţiile lăsate de ghinturi, de pe canalul ţevii. 3. Depistarea, fixarea, examinarea şi ridicarea urmelor rezultate din aplicarea armei de foc este o activitate specifică. Depistarea armelor de foc, tuburilor, gloanţelor, alicelor, presupune căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârşirii infracţiunii, precum şi în alte locuri posibile de tăinuire a lor. Pentru fixarea urmelor se aplică un şir de metode şi procedee. Mai întâi se efectuiază fotografierea obiectelor principale a locului infracţiunii, în care a fost depistată urma aplicării armei de foc. Mai apoi se aplica metoda fotografică la scara a obiectului purtător de urme de arme de foc. După aceasta obiectele se examinează şi rezultatele examinării amănunţit se descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită luarea a unor măsuri specifice de siguranţă şi anume, este necesar de a urmări ca să nu se apese trăgaciul, se ţine arma cu ţeava îndreptată în sus, în aşa mod să nu fie scăpată jos, să nu se deterioreze urmele cu caracter traseologic sau alte urme. Arma de foc se descrie după următoarele elemente: tipul, sistemul, modelul armei, înscrisurile de pe ea, poziţia mecanismului de dare a focului, starea canalului ţevii la cercetarea lui la lumină, prezenţa sau lipsa mirosului de praf ars din canalul ţevii, prezenţa şi caracterul altor urme de pe armă. În procesul verbal obligatoriu se indică asupra metodei de ridicare şi caracterul ambalajului în care a fost împachetat obiectul purtător de urme, de aceea întocmirea procesului verbal are loc în paralel cu cercetarea de mai departe a obiectelor şi urmelor. Gloanţele şi tuburile se ridică câte unul (-a), ca mai apoi după cercetare şi fotografiere să fie puse în pachete sau cutii separate. Ridicarea de la bănuit a armei de foc face posibil numirea expertizelor balistice de identificare a armei. La aceste expertize pot fi puse următoarele întrebări: b) tubul găsit la locul infracţiunii a fost tras din această armă;

37

c)din această armă a fost tras glonţul găsit la locul săvârşirii infracţiunii etc. Subiectul nr.23 Cercetarea criminalistică a urmelor armelor albe. 1. Noţiunea cercetării criminalistice a armelor albe; 2. Noţiunea armei albe; 3. Semnele generale ale construcţiei armelor albe; 4. Clasificarea armelor albe. 1. Cercetarea armelor albe şi urmelor aplicării lor este un compartiment al criminalisticii în care se studiază armele albe, obiectele de construcţie rudimentară care amintesc de arme albe, deasemenea legităţile formării urmelor acestora; se elaborează metode şi procedee de culegere şi studiere a acestor obiecte în calitate de probe materiale la descoperirea şi prevenirea infracţiunilor. 2. Arma albă este un obiect special confecţionat pentru aplicarea cu ajutorul forţei fizice a omului, a unor vătămări corporale altei persoane sau animal în lupta corp la corp. 3. Semnele generale ale construcţiei armei albe: a) prezenţa detaliilor(părţi), special predestinate pentru aplicarea loviturii care ar provoca vătămări periculoase pentru viaţă şi sănătate: lama, greutatea de lovire, ascuţişul, etc. b) prezenţa unor dispozitive pentru menţinerea stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul de a se vătăma persoana care aplică lovitura. c) trăinicia construcţiei, mecanismului. 4. Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii, ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt: a) înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile, pumnalele etc. Armele albe înţepătoare străpung ţesuturile moi a corpului şi de aceea trebuie aplicată o forţă fizică însemnată. b) tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiş şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din lamă şi mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul poate avea inel din metal,

38

c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele, d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme orientale… Particularităţi ale armelor albe: a) lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată; b) tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia muchiei; c) lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm. d) mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru aplicarea loviturii şi scoaterea la lamei din rană. e) duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de prezenţa canalelor de rigiditate. Particularităţile construcţiei pumnalului. a) Simetria construcţiei pumnalului. b) Tăişul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama este încovoiată. c) Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm. d) Mânerul comod de reţinut în mână. e) Trăinicia construcţiei f) Prezenţa canalului de rigiditate, cu unele excepţii. g) Săbii, topoare de luptă, iatagane. h) Săbii, baionetă, paloşe, pumnale mari. i) Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite, noucacuri etc. Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăţi de metal – ţevi, armatură, etc. Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca acest obiect să întruniască careva condiţii: să aibă o anumită mărime nnu mai mică de 30-40cm, deametrul aproxsimativ de 3cm. o anumită masă, duritate, o parte indinspensabilă a bitei o constituie mînerul ei, care poate fi o porţiune a bitei înfăşurată cu un material izolator şi laţul pentru încheitura mînei. Boxele reprezintă nişte plăci din metal care au nişte orificii pentru fixarea pe degetele mînii care constau din suport şi carcasă. Boxele se confecţionează din diferite metale sau mase plastice, din lemn tare.

39

Palmarele constau din nişte plăci metalice care sînt prevăzute cu un bandaj, placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată. Palmarele se îmbracă pe palma mînii, lovitura aplicînduse cu palma deschisă. Buzduganul – după construcţia sa aminteşte o halteră de 1-2kg. Ea se ţine în mînă în aşa fel încît partia rotingită a ei să producă lovitura asupra corpului. Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care se aplică nu numai pentru zdrobire dar şi pentru asfixiere şi strivirea. Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3-4-5) ciklindre din lemn, netede sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25-30cm. Subiectul nr.24 Tehnica explozivă Noţiunea tehnicii explozive; Noţiunea, cauzele şi tipurile de explozii; Clasificarea subiectelor explozibile; Caracteristica criminalistică a subiectelor explozive; 5. Obiectivele înaintate către tehnica explozivă criminalistică. 1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care studiază legităţile apariţiei, dobândirii şi folosirii informaţiei criminalistice despre substanţele, mijloacele şi mecanismele explozive, precum şi relevarea persoanelor implicate în comiterea infracţiunilor implicate cu aplicarea mijloacelor explozive şi atragerea lor la răspundere penală. 2. Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei cantităţi mari de energie într-un volum limitat, şi reprezintă extinderea bruscă a gazelor şi a aburilor. Cauzele eliberării cantităţii mari de energie, extinderea gazelor pot fi diferite. Poate fi rezultatul unei schimbări fizice bruşte a stării, o reacţie chimică exotermică la care se elimină o cantitate mare de gaze şi aburi comprimate, o reacţie rapidă nucleară sau termonucleară sau degajarea unei energii electromagnetice. În dependenţă de aceasta se cunosc mai multe tipuri de explozii: fizice, chimice, atomice, electromagnetice etc. 3. În tehnică toate substanţele explozibile se deosebesc după domeniul aplicării lor şi se împart în patru grupe de bază: a) iniţiatoare; 1. 2. 3. 4.

40

b) brizante; c) pe bază de prafuri; d) componenţi pirotehnici; 4. Caracterizarea criminalistică a substanţelor explozibile include în sine următoarele semne: a) Caracterizarea potenţială a unei explozii chimice; b) Utilitatea lor la o explozie şi la nimicirea persoanelor, tehnicii şi construcţiilor în cazuri concrete. c) Sunt destinate domeniului genistic. La obiectivele tehnicii explozive se referă: a) modernizarea şi elaborarea mijloacelor noi de depistare a muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive, a elementelor şi urmele acţiunile. b) elaborarea procedeelor şi mijloacelor tehnice de neutralizare, ridicare, păstrare şi transportare a acestor obiecte. c) elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor şi procedeelor de cercetare a locului exploziei, a urmelor de aplicare a muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive şi a obiectelor nimicite. d) modernizarea şi elaborarea noilor metode de petrecere a expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii explozive. e) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii explozive. f) elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a expertizelor complexe şi aprecierea acestor expertize de către anchetator şi judecător. Subiectul nr.25 Cercetarea criminalistică a documentelor 1. Noţiunea cercetării criminalistice a documentelor. 2. Tipurile cercetării criminalistice a documentelor. 3. Obiectele, bazele, mijloacele şi metodele cercetării criminalistice a documentelor. 4. Regulile de adresare cu documentele şi probele materiale în timpul lucrului.

41

1. Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură a criminalisticii, care studiază legităţile scrisului , ce scoate în evidenţă careva particularităţi a persoanei, metodele de falsificare a înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace şi metode de cunoaştere a legităţilor acestora în scopul cercetării şi descoperirii infracţiunii. 2. Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele sînt obiectul atentării, mijloace de săvârşire a infracţiunii şi tăinuire a probelor infracţiunii. Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a documentelor: I. cercetarea criminalistică a scrisului II. cercetarea tehnico criminalistică a documentelor. 4. Obiectele cercetării criminalistice a scrisului sînt: textele dactilografice, structura grafotehnică a manuscrisului. După acesta pot fi stabilite autorul, executorul manuscrisului sau orientativ asemănările lui; sexul, vârsta, particularităţile fizice şi profesionale. La cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor se studiază conţinutul, materialul din care este confecţionat, urmele rămase în urma schimbărilor efectuate în documente în timpul falsificării. Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite metode şi mijloace: a) chimice – stabilirea componenţei materialului din care este confecţionat documentul; b) fototehnice - identificarea cu ajutorul metodelor fotografice; c) fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice. 3. La cercetarea infracţiunilor de acest gen se recomandă de-a respecta anumite reguli de lucru cu documentele corpuri delicte: de-a lucra cu documentele în mănuşi cu ajutorul pensetei, de-a nu atinge documentele cu mâinele ude; de-a nu pune documentele pe obiecte ude sau pătate; de-a nu face înscrisuri pe faţa sau versetul documentului; documentul anexat la dosar nu trebuie cusut pe margini, ci de-l pus într-un plic care pe urmă poate fi cusut la dosar; la cercetare documentelor nu trebuie aplicate metode care ar putea deteriora starea lui. Subiectul nr. 26 Cercetările criminalistice a scrisului

42

1. Clasificarea deprinderilor de scris 2. Tipurile conţinutului textual 3. Caracteristici ale limbajului scris 4. Caracteristica grafică 1. Deprinderea de scriere se capătă în rezultatul unor îndelungate instruiri şi antrenamente. În aşa fel se formulează scrisul persoanei – un sistem de deprinderi complicate, controlate de activitatea sistemului nervos central. Clasificarea deprinderilor scrisului: a) deprinderi tehnice – poziţia persoanei în timpul scrisului, a hârtiei şi a mijlocul de scris; b) deprinderi grafice – redarea semnelor grafice a scrierii şi combinaţiilor lor; c) deprinderile conţinutului grafo-tehnic – redarea şi construcţia semnelor grafice, particularităţile acestora, legătura dintre cuvinte şi fraze. 2. Deprinderile conţinutului textual a fiecărui om caracterizează totalitatea semnelor care se împart în două grupe: semnele limbajului scris şi semnele grafice. 3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii textului, care depinde de vocabularul, inteligenţa şi activitatea profesională a persoanei. Conţinutul textual se apreciază din punct de vedere gramatical, lexical şi stilistic. a) semnele gramaticale redau faptul posedării de către executor a regulilor gramaticale a scrierii. Nerespectarea acestor reguli aduce la comiterea unor greşeli orografice, sintactice sau punctuale, care în cazul dat se concentrează în calitate de semne identificatoare. În dependenţă de greşelile comise se stabileşte nivelul intelectual al persoanei. El poate fi: scăzut, mediu şi înalt; b) Semnele lexicale, caracterizează vocabularul executorului pe care-l posedă, dezvoltarea profesională. Din punct de vedere al identificării persoanei după scris un interes deosebit prezenta folosirea: cuvintelor profesionale cuvinte specifice pentru un anumit domeniu de activitate profesională; arhaisme - cuvinte şi expresii învechite; dialecte - cuvinte luate din dialectul local; jargoanele şi

43

expresiile, caracteristice unui anumit grup de persoane sau unei anumite limbi. c) Semnele stilistice redau maniera expunerii, structura compoziţională a înscrisului care cuprinde, limba literară (artistic, ştiinţific, publicistic, limbaj de afaceri) precum şi limbaj obişnuit. Maniera de redare poate fi scundă, laconică sau flecară cu explicaţii amănunţite. Construcţia compoziţională se stabileşte după anumite părţi ale înscrisului (introducere, cuprins şi încheiere), consecutivitatea expunerii gândurilor, folosirea diferitor tipuri de fraze (simple, compuse, exclamatoare, interogative), etc. 4. Semnele grafo-tehnice (indicii grafici) se împart în generale şi particulare: a) generale - caracterizează scrisul ca o totalitate de mişcări coordonate. La ele se referă: evoluţia scrisului capacitatea executorului de a scri cu mişcări coordonate şi rapizi. Se cunosc următoarele feluri: superioară, inferioară şi medie, înclinaţia se are în vedere poziţia axei longitudinale faţă de linia scrisului. Se disting după acest element scrisuri înclinate spre dreaptă, spre stînga şi vertical. Înclinaţia nu este un semn stabil el poate fi schimbat în scopul mascării scrisului; Dimensiunea scrisului se apreciază după înălţimea semnelor: mare înălţimea peste 5 mm, mijlociu - de la 2 la 5 mm, mărunt - până la 2 mm; continuitatea scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit număr de litere într-un cuvânt fără întreruperea mişcării. Continuitatea poate fi mare – peste 5 litere fără întrerupere, medie 3-4 litere, mică nu mai mult de 2 litere. Acest semn este stabil pentru ca a mări continuitatea fără antrenamente este imposibilă; presiunea se caracterizează depunerea forţei executorului cu ajutorul mijlocului de scris pe hârtie. b) Semnele particulare ale scrisului reflectă particularităţile mişcărilor, deprinderilor executorului, privind modul de executare a literelor, cifrelor, semnăturilor sau grup de semne grafice. La semnele particulare se referă: forma caligrafică a literelor care constau din două elemente constitutive - grame şi trasee anexate, ele pot fi litere cu trasee circulare sau semicirculare, bucle, cu depasante, direcţia şi

44

succesiunea mişcărilor instrumentului scriptual la executarea anumitor semne sau elemente grafice. Ele pot fi patru direcţii (de sus în jos)descendentă, (de jos în sus)- ascendentă, (de la stînga la dreapta), modul de legare a semnelor grafice învecinate şi a elementelor acestora, consecutivitatea mişcărilor în timpul executărilor semnelor grafice şi legării lor, dificultatea mişcărilor în timpul executării semnelor grafice şi legării lor, dificultatea mişcărilor la scrierea anumitor litere. Subiectul nr. 27 Cercetarea tehnico – criminalistică a scricului 1. Noţiunea cercetării tehnico-criminalistică a documentelor 2. Scopul cercetării documentelor 3. Tipurile documentelor 1. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor este un compartiment al cercetării criminalistice a documentelor, obiectul căreia este studierea metodelor de confecţionare, contrafacere a documentelor scrise şi semnelor ce caracterizează contrafacerea, precum şi elaborarea metodelor şi procedeelor de cercetare şi studierea a documentelor în scopul identificării, stabilirii altor factori, care au importanţă pentru cercetarea şi procesul judiciar. 2. Scopurile studierii documentelor sunt: a) Stabilirea condiţiilor în care s-a confecţionat documentul sau altei părţi ale lui (metoda, timpul, etc.) b) Stabilirea schimbărilor în document şi metoda introducerii acestor schimbări (înlăturarea, adăugirea, refacere de text .) c) Scoaterea la evidenţă a înscrisurilor greu vizibile, invizibile, haşurate, decorate, etc., deasemenea a documentelor cu înscrisurile deteriorate. d) Stabilirea apartenenţei de grup a materialelor folosite pentru confecţionarea documentelor (hârtia, vopseaua, cleiul, etc.) e) Stabilirea timpului când a fost scris documentul sau părţilor lor componente.

45

f) Identificarea mijloacelor utilizate pentru confecţionare documentului şi introducerea în ele a unor schimbări (maşini de dactilografiat, ştampila) g) Identificarea executorului a documentului. 3. Documentele pot fi originale şi false. Documentele originale pot fi autentice şi neautentice. Documentele false pot fi de două feluri: a) Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul poseda toate rechizitele, dar informaţia ce-o cuprinde nu corespunde adevărului. b) Când documentul este original dar în conţinutul lui sunt introduse schimbări prin ştergere, adăugare sau modificare, dar care conţine toate rechizitele, numit fals material. Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire sau clişeu. Clişeul se capătă pe calea culegerii semnelor tipografice, confecţionare şi alte metode. Subiectul nr.28 Tipurile modificării conţinutului documentelor 1. Schimbarea conţinutului documentelor prin metoda răzuirii 2. Esenţa decolorări şi spălării 3. Conţinutul adăugirii, particularităţile ei caracteristice 4. Modalităţile şi particularităţile schimbării cartelelor fotografice şi a filelor 1. Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părţilor textului cu scopul modificării conţinutului său iniţial. În legătură cu aceasta se observă distrugerea straturilor superioare a hârtiilor în rezultatul cărora ia devine mai subţire şi pierde luciu, ceea ce se depistează uşor la cercetarea acestora sub razele luminii. Prin răzuire se încalcă integritatea semnelor, literelor şi rândurilor vecine. În acelaşi timp rămâne relevant pe hârtie conţinutul textului răzuit, prezent prin adâncituri pe faţa documentului şi crestături pe cealaltă parte a acestuia. Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate faţă de celelalte datorită capacităţii mărite de îmbibare a hârtiei cauzată de răzuire (ştergere). Urmele acţiunii mecanice pot fi mascate prin călcare în

46

rezultatul căruia se pot forma urme de la obiectele folosite în acest scop. 2. Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părţi din acestea prin metoda decolorării coloranţilor înscrisului cu reactivi chimici. Semnele decolorării sînt: schimbarea culorii hârtiei în locurile decolorării, formarea crăpăturilor, decolorarea sau schimbarea culorii grafice la zonelor adiacente. Urmele decolorării se releviază cu ajutorul lupei, microscopului, razelor ultraviolete, cu ajutorul fotografiei de contrast. Spălarea - lichidarea înscrisurilor de pe suprafaţa documentelor cu ajutorul diverşilor dizolvanţi. Multe urme ale decolorării apar şi în urma spălării documentelor. Ele, de regulă, sînt relevate cu ajutorului mijloacelor recomandate la relevarea decolorărilor. 3. Falsul prin adăugare de text constă în modificarea conţinutului iniţial pe calea introducerii literelor, cifrelor, cuvintelor şi îmbinărilor acestora în locurile libere (inclusiv şi după spălarea, răzuirea textului iniţial). Semnele adăugării de text: a) Diferenţa de culoare între textul iniţial şi cel adăugat.; b) Înscrierea ne proporţională a textului pe hârtie; c) Micşorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte, rânduri. Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma cercetării înscrisurilor cu ajutorul lupei sau microscopului, deasemenea prin iluminare sub un unghi ascuţit. 4. Schimbarea fotografiilor, de regulă, se utilizează pe documentele ce stabilesc identitatea. Cele mai des întâlnite metode şi urme a lor sînt: a) schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se observă neregularităţi ale liniilor circulare şi a textului de pe ştampilă. b) montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei originale cu impresiunile de ştampilă de pe ea peste care se încleie fotografia feţei altei persoane; poate fi descoperită datorită diferenţei calităţilor hârtiei fotografice, urmele tăierii fotografiei, necorespunderea impresiunilor ştampilelor, Schimbarea filelor se întâlneşte în cărticelele de muncă, paşapoarte şi alte documente ce constau din mai multe file. La schimbarea filelor în documente poate indica:

47

a) diferenţa în culoarea şi calitatea diferitor file ale unui document. b) nu corespunde numerotarea; c) necorespunderea seriilor şi numerelor filelor documentelor, mărimilor şi configuraţiei marginilor filelor. d) Diferenţa în textul tipografic pe fila înlocuită în comparaţie cu celelalte. Subiectul nr.29 Identificarea persoanei după semnalmente 1. Noţiunea gabitologiei judiciare 2. Esenţa portretului vorbit şi importanţa lui 3. Principiile portretului vorbit. 1. Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare (gabitologie) – este domeniul tehnicii criminalistice, ce studiază legităţile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse ipostaze şi elaborează mijloace şi metode tehnico-criminalistice pentru acumularea, cercetarea şi utilizarea informaţiei despre aspectul exterior al persoanei în scopul descoperirii şi prevenirii infracţiunilor. 2. Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie. Tradiţional aspectul este determinat de înfăţişarea exterioară, totalitatea informaţiei despre persoană, recepţionate vizual. Aşa informaţii se utilizează în procesul descoperirii şi cercetării infracţiunilor pentru rezolvarea următoarelor necesităţi: a) cercetarea persoanelor necunoscute, ce s-au sustras de la locul infracţiunii rămase nedescoperite, dacă avem informaţie privitor la aspectul lor exterior. b) căutarea persoanelor identificate, ce se ascund de organele de anchetă sau instanţa de judecată, sau au evadat din locurile de deţinere de sub arest. c) căutarea persoanei dispărute fără urme, identificarea persoanelor şi a cadavrelor neidentificate. 3. Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în practica criminalistică s-au cristalizat: a) obiectivizări: să fie obiectivă informaţia b) adecvat: să corespundă realităţii c) descrierea completă: să fie suficienţă pentru rezolvarea necesităţilor criminalistice ale portretului vorbit.

48

Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse modalităţi: materiale – desene, fotografii şi memorate – memoria persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informaţiei despre exterior la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea şi utilizarea acesteia în practica descoperirii infracţiunilor. Subiectul nr.30 Sistemul elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit 1. Clasificarea elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit; 2. Clasificarea indicilor individuali; 3. Descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor particulare; 4. Regulile descrierii portretului vorbit. 1. Totalitatea semnelor şi elementelor exteriorului persoanei sînt studiate conform clasificării, la baza căreia este plasată apartenenţa elementelor portretului vorbit şi semnele lui. Elementele şi semnele stării corpului omenesc, ce demonstrează vitalitatea lui se numesc particulare. Ele sînt caracteristice individual persoanei, aspectului exterior şi îi aparţin deseori în exclusivitate. La particularităţile generale se referă elementele adăugătoare şi semnele portretului vorbit. Ele nu constituie elemente ale corpului omenesc sau exprimă vitalitatea acestora, dar permit într-o oarecare măsură stabilirea elementelor şi semnelor particulare. 2. Elementele şi semnele particulare se împart în: fizice, anatomice şi funcţionale. La elementele fizice se referă sexul, vârsta, tipul antropologic. Semnele fizice se manifestă în construcţia anatomică, funcţională a siluetei, caracteristicile feţei, prezenţa caracteristicilor individuale, îmbrăcăminte şi alte accesorii. La elementele anatomice ale portretului vorbit se referă elementele structurale ale corpului omenesc: corpul, capul, faţa, gâtul, umerii, pieptul, spatele, mâinele, picioarele, ridurile, urmele diverselor traume şi operaţii chirurgicale...Ele se caracterizează prin formă, contur, configuraţie, mărime, poziţie, culoare... La elementele funcţionale ale portretului vorbit se referă: a) ţinuta corpului: se analizează datorită poziţiei părţilor componente ale corpului în diferite poziţii;

49

b) mersul: este determinat de stereotipul dinamic. În legătură cu aceasta se evidenţiază tempoul, lungimea şi lăţimea paşilor; c) mimica: modalităţile mişcării muşchilor faciali, se reprezintă starea emoţională; d) articulaţia: mişcarea buzelor la pronunţarea sunetelor; e) gesticulaţia: mişcarea capului, umerilor, mâinilor cu care persoana îşi exprimă sentimentele; f) deprinderi clasice: acţiuni, întreprinse de persoană pentru efectuarea acţiunilor clasice; g) deprinderi speciale: acţiuni întrebuinţate de persoană la efectuarea unui lucru (activităţi). Importanţa criminalistică au nu semne întâmplătoare sau mişcările anatomice, ci doar deprinderile stabile, permanente. 3. La descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor particulare se referă îmbrăcămintea, obiectele portative mici necesare pentru formarea estetică a aspectului exterior şi semnele lor. Toate elementele şi semnele îmbrăcămintei, obiectelor portative mici pot fi divizate în: a) de producţie: formate în procesul lor de utilizare ; b) reflectorii: descoperite în procesul utilizării obiectelor. Îmbrăcămintea şi obiectele portative se determină după tip, materialul confecţionării şi particularităţile confecţionării. 4. Regulile descrierii portretului vorbit: a) respectarea unei ordini determinate, reieşind din principiul de la general la particular şi de sus în jos; b) descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări în plus; c) la descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit se foloseşte o terminologie unică; d) unele semne anatomice se descriu din două părţi: din faţă şi din profil. Subiectul nr.31 Reprezentarea aspectului exterior al persoanei 1. Clasificarea aspectului exterior al persoanei; 2. Caracteristica reprezentării subiective;

50

3. Caracteristica reprezentării obiective; 1. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei, folosite în practica descoperirii şi cercetării infracţiunilor, se clasifică în subiectivă şi obiectivă. Purtătorii de informaţie a aspectului exterior al persoanei sînt: a) aspectul imaginator, păstrat în memoria persoanei; b) descrierea; c) portretul subiectiv; d) fotografiile; e) măştile, ridicate de pe faţa decedatului; f) rămăşiţele osoase; g) reconstituirea feţei după craniu. 2. Caracteristica reprezentării subiective: a) aspectul imaginar este forma de reprezentare cel mai des întâlnită. El se formează sub influenţa mai multor factori: sex, vârstă, locul permanent de trai, tipul antropologic, profesia, memorie vizuală, emotivitatea, iluminarea... b) descrierea constă în indicarea semnelor aspectului exterior. În practica criminalistică se utilizează descrierea liberă şi sistematică(într-o anumită ordine). Descrierea liberă este descrierea, dată de martorul ocular în cuvinte şi expresii utilizate în vorbirea obişnuită. Descrierea sistematică este descrierea după metoda portretului vorbit şi este descrierea aspectului exterior al persoanei sistematizat, argumentat ştiinţific după o metodă specială cu utilizarea unei terminologii speciale Descrierea prin metoda portretului vorbit trebuie să se facă cu respectarea următoarelor reguli: - semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în conformitate cu ţinuta normală a corpului uman; - elementele aspectului exterior se caracterizează atît din faţă cât şi în profil, iar dacă este necesar şi din alte poziţii; - descrierea se efectuiază într-o anumită ordine – de la general la particular, de sus în jos, iniţial fizice , apoi anatomici, funcţionali şi descrierea semnelor particulare; - se descriu semnele individuale.

51

c) portretul subiectiv poate fi construit personal de purtătorul lui (în imaginaţie) sau din cuvintele altor persoane. Sînt cinci tipuri de portrete vorbite: - desenat; - compoziţional-desenat; - compoziţional-fotografic; - complexe. - computerizat. 3. Caracteristica reprezentării obiective: a) cea mai completă şi obiectivă informaţie a aspectului exterior al persoanei poate fi fixat cu ajutorul fotografierii. În dependenţă de condiţiile ei, caracterul măsurilor operative de investigaţie întreprinse şi a acţiunilor de anchetă, tipurile recepţionărilor de informaţie, unde vor fi plasate fotografiile – folosindu-se fotografia de senmalmente sau operativă. Fotografia semnalmentelor se foloseşte pentru fixarea exteriorului persoanei, supuse înregistrării, punerea la evidenţă, recunoaştere. Ea se înfăptuieşte cu respectarea regulilor speciale de fotografiere. Pentru fixarea semnelor funcţionali ai exteriorului persoanei cel mai eficient este utilizarea filmării video. b) Masca se utilizează pentru fixarea semnelor exteriorului decedaţilor, dacă schimbările post-mortem nu sînt esenţiale. Ele sînt confecţionate conform ordonanţei persoanei ce efectuiază cercetarea penală, de către specialiştii în domeniul medicinii legale. Până la primirea formei negative a feţei aceasta se curăţă, iar în caz de necesitate poate fi efectuată tualeta acesteia. Apoi din forma obţinută se obţine mulajul pozitiv (masca). c) Reconstituirea feţei după craniu se utilizează pentru fixarea informaţiei despre aspectul exterior al persoanei în cazurile când au fost găsite oseminte omeneşti, deasemenea a craniului cu ţesuturile moi distruse. Metodica reconstituirii feţei cu ajutorul craniului a fost propusă de savantul antropolog M.M. Gherasimov, bazată pe anumite interdependenţe între oasele craniului, mai precis construcţiei acestora, grosimea şi forma ţesuturilor moi ale capului. Actual se utilizează metoda grafică sau plastică a reconstituirii.

52

Subiectul nr.32 Microobiectele ca purtători de informaţie de importanţă criminalistică. 1. Noţiunea micrologiei criminalistice; 2. Noţiunea microobiectelor; 3. Clasificarea microobiectelor; 4. Esenţa şi tipurile metodelor criminalistice de cercetare a microobiectelor; 1. Micrologia criminalistică reprezintă ştiinţa despre microobiecte, metodelor şi tehnologia de relevare a lor, descoperire, fixare, şi păstrare, deasemenea a procedeelor şi metodelor de cercetare a lor în scopul obţinerii şi utilizării informaţiei de importanţă criminalistică în procesul judiciar. 2. Microobiecte purtători materiali a informaţiei de importanţă criminalistică, care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi studiate prin metode obţinute de analiză, ce necesită utilizarea tehnicii corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu obiectele microscopice. 3. Pentru utilizarea în necesităţile practice în criminalistică este primită clasificarea totalităţii microobiectelor după diferite principii: a) după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în microparticule, microurme, microcantitatea substanţei; b) în dependenţă de starea de agregare: solide, lichide şi gazoase. c) după natura provenienţei: organice şi anorganice; d) în dependenţă de mecanismul formării se deosebesc microobiecte de separare mecanică şi dezmembrare mecanică, provenite în rezultatul acţiunii termice sau chimice. 4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor: a) metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se studiază structura materiale a substanţei în macro – micro şi ultramicroniveluri; b) metoda analizei elementare, ce permite stabilirea prezenţei şi cantităţii componentelor în substanţe a elementelor chimice; c) metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se stabileşte prezenţa şi cantitatea legăturilor chimice, ce se conţin în substanţa.

53

d) metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea substanţelor cu structură cristalină. e) metodele analizei caraceristicilor fizice şi chimce individuale din componenţa substanţei. Subiectul nr.33 Odorologia criminalistică 1. Noţiunea odorologiei criminalistice; 2. Conţinutul odorologiei chinologice şi instrumentare(olfactive); 3. Importanţa cercetării urmelor de miros; 4. Obiectele – purtătoare de miros. 1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii criminalistice în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine un sistem de cunoştinţe argumentate, mijloace tehnice, recomandări pentru stabilirea acestora, analiza, ridicărea şi păstrărea urmelor de miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul penal. 2. În dependenţă de metodele ridicării, analizei şi înregistrării mirosurilor, odorologia criminalistică aste împărţită în odorologia chinologică şi odorologia instrumentală (olfactive). În odorologia criminalistică în calitate de analizator a substanţealor mirositoare se utilizează organul de miros a cînelui de serviciu special pregătit. În odorologie olfactivă în calitate de analizator se utilizează aparate-fiziochimice, sensibile la spectrul substanţelor mirositoare, înregistrarea acestora pe olfatograme şi detectarea cu înaltă precizie a componenntelor separate ale excreţiilor umane. 3. Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea: a) participanţilor la infracţiune b) mirosului individual a unei şi aceleiaşi persoane ridicat din locuri diferite de săvîrşire a infracţiunilor, c) apartenenţa obiectelor unei anumite persoane, ce au fost găsite la faţa locului şi în alte locuri, d) apartenenţa obiectelor părţii vătămate, e) provenenţa mirosului de la persoane concrete la cercetarea complexă a corpurilor delicte. 4. Obiectele purtătoare amirosului uman sînt: a) sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul (păstrează mirosul individual al persoanei zeci de ani).

54

b) obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea, păstrează mirosul individual de la cîteva zile la cîteva luni). c) diverse obiecte: mijloace de săvîrşire a infracţiunilor; arme ce se află în contact cu persoana cel puţin 30 min (mirosul individual se păstrează cel mult 48h). Subiectul nr.34 Tactica criminalistică 1. Noţiunea tacticii criminalistice 2. Sistemul tacticii criminalistice 3. Izvoarele tacticii criminalistice 4. Tendinţa de dezvoltare a tacticii criminalistice 1. Tactica criminalistică sistemul poziţiilor ştiinţifice, pe baza cărora se înaintează recomandări privitor la argumentarea şi planificare urmăririi penale prreliminare şi judiciare, stabilind modul comportării persoanelor ce înfăptuiesc urmărirea penală şi procedeilor de petrecere a acţiunilor prosesuale independente, îndreptate spre acumulare şi cercetarea probelor în situaţii de anchetă concretă. 2. Tactica criminalistică conţine următoarele direcţii de bază: a) sistemul noţiunilor generale, b) teoria versiunilor criminalistice, c) teoria planificării cercetării, d) tactica efectuării acţiunilor dr urmărire penală, e) recomandări şi procedee legate de petrecerea măsurilor organizatorice, f) operaţii tactice. 3.Izvoarele de bază a tacticii criminalisticii sînt: a) Normele legislaţiei procesual penale, ce reglementiază regulile generale de petrecere a urmăririi penale şi procedurii judiciare pe dosarele penale, deasemenea petrecerea acţiunilor de urmărire penală. b) Recomandările altor ramuri ale criminalisticii: teoria generală, tehnica criminalilisică, metodica criminalistică. c) Recomandările altor ştiinţe: teoria procesual penală, criminnologia, dreptul penal, psihologia judiciară.., d) Experienţa înaintată de descoperire şi cercetare a infracţiunilor 4. Tendinţele de dezvoltare a tacticii criminalisticie:

55

a) Desăvîrşirea ulterioară a procedeelor şi metodelor de petrecere a acţiunilor procedurale existente, b) Utlizarea mai largă a datelor logice şi psihologice, c) Tehnizarea tacticii criminalistice, d) Elaborarea de noi acţiuni procesuale, e) Dezvoltarea tacticii acţiunilor de urmărire penală, f) Perfecţionarea tacticii de verificare prealabilă a materialelor; ce servesc ca bază pentru pornirea procesului penal. Subiectul nr.35 Procedeul şi recomandarea tactică. Tactica acţiunii de urmărire penală 1. Noţiunea procedeului şi recomandării tactice. 2. Clasificarea procedeelor tactice. 3. Principiile procedeelor tactice. 4. Clasificarea criminalistică a recomandărilor tactice. 5. Noţiunea şi principiile generale ale tacticii acţiunii de urmărire penală. 1. Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă de acţiune sau cea mai oportună direcţie ale acţiunilor ofiţerului de urmărire penală la acumularea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor. Recomandările tactice sînt sfaturile practice, ştiinţific recomandate şi aprobate, referitor la alegerea şi aplicarea procedeelor tactice. 2. Din punct de vedere a recomandărilor ştiinţifice procedeele se clasifică în: a) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora nu este obligatorie, b) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora este obligatorie, c) procedee, neprevăzute de legislaţie. 3. Principiile procedeelor tactice: a) corespunderea procedeului legislaţiei procesual penale, b) corespunderea principiilor morale şi etice, c) să fie ştiinţific întemeiate, d) principiul siguranţei, e) principiul eficacităţii, f) economia materialelor şi resurselor omeneşti.

56

4. Recomandările tactice se împart în două grupe: a) generale: utilizate de toţi subiecţii antrenaţi în dovedirea unor circumstanţe, indiferent de situaţia de urmărire penală. b) speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau prevăzute pentru o situaţie de urmărire penală concretă. 5. Tactica acţiunii de urmărire penală este sistemul procedeelor de pregătire, înfăptuire , fixarea şi aprecierea a rezultatelor acţiunilor procedurale, îndreptată spre eficienţă maximală, cu respectarea strictă a legislaţiei. Ca principii generale ale acţiunilor de urmărire penală separat pot fi enumerate: a) legalitatea, b) scopul bine determinat, c) forma procesulă, d) asigurarea tehnico-criminalistică, e) colaborarea cu specialiştii şi organele cercetării prealabile. Subiectul nr.36 Versiunile criminalistice . 1. Noţiunea versiunilor criminalistice. 2. Clasificarea versiunilor criminalistice. 3. Caracteristica versiunilor criminalistice. 4. Esenţa utilizării procedeelor logice de gândire. 5. Etapele procesului formării şi verificării versiunilor. 6. Regulile formării versiunilor. 7. Regulile verificării versiunilor. 1. Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată pe date faptice despre esenţa sau elementele separate ale evenimentelor, ce au semnele infracţiunii, luată în verificare de ofiţerul de urmărire penală sau altă persoană împuternicită pentru rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal, cercetarea sau examinarea judiciară a faptei. 2. Versiunile criminalistice se clasifică după mai multe principii: a) după volum: generale şi particulare. b) după subiectul creator: de urmărire penală, operativ investigative, de expertiză şi judiciare.

57

c) după caracterul concret: tipice şi concrete. 3. Versiunea generală este explicaţie probabilă în întregime a evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunea particulară este explicaţie probabilă a anumitor părţi ale evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunile de urmărire penală sunt înaintate de ofiţerul de urmărire penală în scopul stabilirii esenţei faptei şi a tuturor circumstanţelor. Ele pot fi atât generale cât şi particulare. Versiunile operativ-investigative sînt înaintate de lucrătorul operativ, care înfăptuieşte conform însărcinării ofiţerului de urmărire penală, procuror verificarea unor neclarităţi apărute în procesul urmăririi penale pe un dosar penal ce se află în procedură la ofiţerul de urmărire penală, procuror. Versiunile operativ-investigative pot fi doar particulare. Versiunile de expertiză sînt opiniile experţilor ce s-au format în procesul efectuării expertizei pe un anumit dosar. Ele pot fi doar particulare. Versiunile judiciare sînt presupunerile în judecătorului ce s-au format în procesul judecării cauzei penale. Versiunile tipice constau în lămurirea generală a evenimentului, când informaţia obţinută nu este destulă pentru formarea versiunilor concrete. Versiunile concrete se înaintează pe baza studierii materialelor dosarului penal. 4. La înaintarea versiunilor se aplică procedeele gândirii logice ca: analiza, sinteza, inducţia, analogia. Analiza este cercetarea anumitor caracteristici, părţi componente a faptei, evenimentului. Sinteza cercetarea părţilor componente ale faptei ce s-au evedenţiat în urma analizei în unitatea şi legătura lor reciprocă. Inducţia este o concluzie probabilă de la particular la general, iar deducţia de la general la particular. Analogia procedeul gândirii logice, ce constă în confruntarea faptelor după anumite caracteristici şi indici individuali. În rezultatul acestor comparaţii se ia hotărârea dacă semnele coincid, atunci coincid şi faptele sau sînt lămurite de una şi aceeaşi pricină. 5. Se evidenţiază următoarele etape în procesul formării şi verificării versiunilor: a) formarea versiunilor probabile, b) deducerea consecinţelor din aceste versiunii,

58

c) suprapunerea consecinţelor cu datele obţinute în procesul efectuării cercetării, 6. Regulile de formare a versiunilor: a) elaborarea de versiuni reale, bazate pe anumite fapte. b) versiunea trebuie să fie constituită logic corect, să nu se contrazică cu conţinutul ei. c) se elaborează şi verifică toate versiunile posibile. 7. Regulile de verificare a versiunilor: a) din versiune trebuie deduse toate componenţele reale, b) consecinţele deduse trebuie să fie logice şi să nu se contrazică, c) verificarea versiunilor poate fi efectuată prin efectuarea acţiunilor de urmărire penală sau măsurilor operative de investigaţie, d) versiunile, după posibilitate se verifică concomitent. Subiectul nr.37 Planificarea cercetării infracţiunii 1. Noţiunea planificării cercetării. 2. Principiile planificării cercetării. 3. Consecutivitatea planificării cercetării. 4. Elementele de bază la planificarea cercetării. 5. Tipuri de planificare a cercetării. 1. Planificarea cercetării este procesul de gândire ce constă în determinarea conţinutului şi ordinii activităţii spre determinarea tuturor circumstanţelor infracţiunii comise şi stabilirea vinovaţilor cu strictă respectare a vinovaţilor şi cu utilizarea raţională a timpului şi forţelor. 2. Principii ale planificării cercetării se consideră cerinţele elaborate în criminalistică, înaintate la planificarea cercetării, respectarea căror asigură efectuarea ei. Sânt evedenţiate trei principii de bază ale planificării: a) fermităţii: principiul fermităţii înseamnă că în plan trebuie să fie evedenţiate toate întrebările stabilite pentru verificarea unei sau altei versiuni; toate acţiunile de urmărire penală, măsurile operativinvestigative şi alte acţiuni necesare pentru efectuarea (îndeplinire); termenele determinate pentru executare şi persoanele ce le vor

59

executa. În plan trebuie să fie indicat pe cine din martori urmează de identificat, la cine din bănuiţi trebuie de efectuat percheziţii, cine şi când vor efectua acţiunile de urmărire penală date. b) individualitatea: principiul individualităţii înseamnă obligativitatea construirii planului special pentru un anumit dosar, evidenţa tuturor caracteristicilor dosarului dat, neadmiterea repetării planurilor. Este imposibil de a elabora un plan unic care va fi utilizat la cercetarea tuturor dosarelor penale. c) dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de planificare este un act unic; planul creat nu este definitiv, el permanent se modifică şi se completează, totodată posibilitatea şi obligativitatea modificării lui trebuie prevăzută de la bun început. 3. Planificarea se înfăptuieşte în următoarea consecutivitate: a) planificarea acţiunilor de urmărire penală iniţiale, b) planificarea acţiunilor de urmărire penală ulterioare, c) planificarea la etapa finală a cercetării. 4. Elementele de bază ale cercetării pe dosare penale concrete sînt: a) studierea datelor faptice avute la dispoziţie, b) înaintarea versiunilor, c) alegerea acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor organizatorice, necesare pentru efectuare, termenele şi ordinea de efectuare a lor, deasemenea şi executorii. 5. Planificările pot fi clasificate după tipuri, principalele dintre care sînt: a) planificarea lucrului ofiţerului de urmărire penală pe câteva dosare avute în procedură, b) planificarea cercetării pe un dosar penal concret, c) planificarea efectuării unei acţiuni de urmărire penală concrete. Subiectul nr.38 Tactica cercetării de urmărire penală 1. Noţiunea cercetării de urmărire penală 2. Scopul cercetării de urmărire penală. 3. Genurile cercetării de urmărire penală. 4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.

60

1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea procedurală şi de tactică criminalistică, ce constă în perceperea nemijlocită de către ofiţerul de urmărire penală a locului infracţiunii obiectelor persoanelor, animalelor, cadavrelor, documentelor care au o importanţă pentru soluţionarea cauzei penale 2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt: a) stabilirea circumstanţelor faptei cercetate. b) descoperirea, fixarea, ridicarea şi aprecierea urmelor infracţiunii, precum şi a altor corpuri delicte. c) acumularea informaţiei iniţiale pentru înaintarea versiunilor, d) acumularea informaţiei pentru organizarea căutării infractorului, e) stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea infracţiunii, 3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate după mai multe principii: a) după obiect: cercetarea la faţa locului, cercetarea exterioară a cadavrului, cercetarea obiectelor, documentelor, animalelor, a încăperilor şi terenurilor, care nu sînt locul comiterii infracţiunii, examinarea corporală. b) după consecutivitatea cercetării: iniţială, repetată. c) după volum: de bază şi adăugătoare. 4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt: a) cercetarea sub comandă unică. b) neamânarea, obiectivitatea, planificarea activităţii sub toate aspectele. c) colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală. d) utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice şi utilizarea ajutorului specialistului. e) respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a urmelor infracţiunii şi altor corpuri delicte. f) realizarea scopului determinat şi planului cercetării. Subiectul nr.39 Cercetarea la faţa locului 1. Noţiunea cercetării la faţa locului. 2. Obiectivele cercetării la faţa locului. 3. Etapele şi stadiile cercetării la faţa locului.

61

1. Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală al cărei conţinut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau manifestat consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa acestora, în vederea descoperii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare stabilirii naturii infracţiunii, identificării făptuitorului, modului şi împrejurărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii Moldova). 2. Obiectivul general al cercetării la faţa locului constă în stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul dat). Obiectivele particulare: a) stabilirea caracterului evenimentului studiat; b) stabilirea locului, timpului şi alte împrejurări ale faptei; c) relevarea, fixare şi examinarea urmelor, lăsate de infractor, alte urme, deasemenea şi corpurile delicte; d) stabilirea schimbării poziţiei şi structurii obiectelor particulare până la evenimentul cercetat şi după el; e) stabilirea şi fixarea împrejurărilor negative. 3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la faţa locului în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la faţa locului: de pregătire, de lucru şi finală. Etapa de pregătire include în sine două stadii: acţiuni până la ieşirea la faţa locului (prima stadie a pregătirii) şi acţiuni la faţa locului, până la începerea etapei de lucru (a doua stadie a pregătirii). La prima stadie a pregătirii ofiţerul de urmărire penală: a) asigură paza locului infracţiunii; b) ia măsuri pentru prevenirea şi minimalizarea consecinţelor şi efectelor acestora; c) asigură prezenţa persoanelor ce au stabilit infracţiunea comisă; d) asigură prezenţa specialistului (după necesitate) şi a altor participanţi; e) verifică starea de funcţionarea a mijloacelor tehnice, utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la faţa locului. La etapa a doua de pregătire ofiţerul de urmărire penală:

62

a) ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical victimelor. b) îndepărtează de la faţa locului persoanele străine. c) întreabă martorii în scopul orientării şi stabilirii schimbărilor efectuate la locul faptei. d) stabileşte sarcinile participanţilor la cercetare şi îi instructiază. e) înfăptuieşte alte acţiuni de neamânat îndreptate spre reţinerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru îmbunătăţirea vizibilităţii locului cercetat şi a condiţiilor de cercetare. Etapa de lucru constă din faza statică şi faza dinamică. În faza statică se face cunoştinţă cu ambianţa generală a locului infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea cercetării la faţa locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări participanţilor la cercetare, se stabileşte ordinea reconstituirii unor elemente. Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice: a) concentric – de la periferii spre centru. b) excentric – de la centru la periferii. c) frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor). d) local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei. e) complex – combinarea procedeelor indicate. Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două repere fixe. În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului infracţional, se iau şi se pregătesc pentru ridicare toate obiectele, care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunţit urmele şi obiectele materiale. În legătură cu aceasta se iau în consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg împrejurările ce contravin explicaţiilor logice a evenimentului, factorilor, versiunii victimei, declaraţiilor bănuitului în momentul cercetării. La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea procesuală a rezultatelor ei. Se întocmeşte procesul-verbal de cercetare la faţa locului, schemele necesare, se ambalează şi se sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obţinute se anexează la

63

procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Procesul –verbal este semnat de toţi participanţii la cercetare. Subiectul nr.40 Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală 1. Examinarea exterioară a cadavrului. art.120 CPP 2. Cercetarea obiectelor şi documentelor. 3. Cercetarea animalelor şi a cadavrelor acestora. 4. Cercetarea mijloacelor de transport. 5. Examinarea corporală. 1. Examinarea exterioară a cadavrului poate fi efectuată la locul descoperirii lui în procesul cercetării la faţa locului. Cadavrul este obiectul principal în procesul cercetării. Mersul şi rezultatele cercetării lui sînt reflectate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Dacă însă cadavrul se examinează la instituţia de expertiză medico-legală se întocmeşte un proces-verbal aparte de examinare a cadavrului. Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu participarea medicului-specialist în domeniul medicinii-legale. Cercetarea se înfăptuieşte, de regulă, de la cap la picioare. Totodată amănunţit se cercetează: poziţia precisă a cadavrului faţă de alte obiecte fixe din câmpul infracţional şi poziţia lui; hainele cu care este îmbrăcat cadavrul şi obiectele ce se află în acestea; corpul cadavrului, urme şi leziuni pe el; albia cadavrului şi petele cadaverice; armele şi obiectele cu care puteau fi cauzate leziunile de pe cadavru şi care au fost găsite în procesul cercetării. După cercetare cadavrul se dactiloscopiază, se fotografiază după metoda fotografierii de semnalmente şi se îndreaptă împreună cu îmbrăcămintea la Centrul de expertiză Medico Legală. 2. La cercetarea obiectelor şi a documentelor, cercetarea se începe cu studierea construcţiei generale a obiectului. În procesul cercetării se examinează şi se fixează: denumirea obiectului, destinaţia lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile lui, materia din care este confecţionat obiectul, caracteristicile ce-l individualizează, defectele lui şi ambalajul. În special se indică elementele ce indică legătura obiectului cu evenimentul cercetat. Obiectul se fotografiază. După necesitate poate fi construită schema unde se indică urmele de pe

64

obiect. La cercetarea documentelor se atrage atenţia la conţinutul lor, forma exterioară, materialul din care este confecţionat, rechizitele, pe ce este efectuată înscrierea, prezenţa semnăturii, ştampilei. 3. La cercetarea animalelor şi a lor cadavre este necesar de stabilit: a) denumirea animalului. b) rasa, sexul, vârsta dacă este posibil. c) semnele apartenenţei animalului unei anumite gospodării sau a unei persoane: marcarea, specificul potcovării. d) caracteristici individuale: culoare, specificul rasei, semnele traumelor anterioare. La cercetare este raţional de a antrena specialistul veterinar sau zootehnicianul. 4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuiază cu scopul: a) stabilirii caracteristicilor individuale ale automobilului. b) descoperirea urmelor de infracţiune pe mijlocul de transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloace de transport ori persoane. c) descoperirea de urme şi obiecte, lăsate de partea vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele de transport. d) stabilirea prezenţei urmelor de sol, pietrişului de la locul comiterii infracţiunii. e) determinarea stării tehnice a automobilului. La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat specialistul criminalist, specialistul autotehnician şi după necesitate, şoferul, ce conducea mijlocul de transport. 5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii Moldova) constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a examinării corporale a bănuitului, învinuitului inculpatului, martorului sau a părţii vătămate cu consimţămîntul acestora sau în baza ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.

65

În rezultatul examinării corporale se stabileşte prezenţa pe corpul persoanei a: a) caracteristicilor individuale, caracterul lor şi localizarea. b) leziunilor corporale uşoare, caracterul şi localizarea lor. c) urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat de la locul infracţiunii sau le-a lăsat acolo. d) caracteristicilor, ce indică la executarea de către examinat a unei activităţii profesionale. Această acţiune de urmărire penală se înfăptuieşte prin ordonanţa anchetatorului. Dacă examinarea corporală se efectuiază asupra unei persoane de alt sex şi este necesară dezbrăcarea acesteia, atunci, ofiţerul de urmărire penală nu participă la examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de medic. La procesul verbal de examinare corporală după necesitate pot fi anexate fotografiile şi desenele caracteristicilor individuale şi a leziunilor. Subiectul nr. 41 Tactica reconstituirii faptei 1. Noţiunea reconstituirii 2. Scopul reconstituirii 3. Genurile reconstituirii 4. Acţiunile anchetatorului în vederea pregătirii pentru reconstituire 5. Procedee tactice de efectuare a reconstituirii 6. Fixarea mersului şi rezultatelor a experimentului de anchetă 1. Reconstituirea faptei (art.122 CPP Republicii Moldova) este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică efectuată pentru verificarea şi precizarea probelor şi datelor administrate şi obţinerea probelor noi ce constă în reproducerea artificială a acţiunilor situaţiei şi altor împrejurări în care s-a produs o anumită faptă. 2. Scopul reconstituirii: a) verificarea şi ilustrarea probelor existente. b) relevarea de noi probe. c) verificarea versiunilor d) stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea infracţiunii. 3. Genurile reconstituirii:

66

a) stabilirea posibilităţii perceperii unor factori. Acest tip de reconstituire se face pentru verificarea vizibilităţii sau auzului. În legătură cu aceasta este necesar de a lua în considerare factorii obiectivi, ce au putut influenţa asupra recepţionării factorilor ce îl interesează pe ofiţerul de urmărire penală. Este raţional de a petrece experimentele de tipul dat în acelaşi loc unde s-au petrecut în realitate evenimentele reconstituite, în acelaşi timp al zilei, la aceeaşi iluminare, cu respectarea distanţelor între obiecte. b) stabilirea posibilităţii executării unor acţiuni: pătrunderea prin anumite deschizături, posibilitatea scoaterii, transportării, ridicării unor obiecte, deschiderea lacătului fără cheie etc. c) stabilirea posibilităţii existenţei unor fapte, evenimente aparente (de exemplu: a fost posibil în realitate ca în situaţia rutieră creată, şoferul să fie orbit de lumina fazei lungi a automobilului din direcţia opusă, a fost oare posibilă inflamarea desinestătătoare a anumitor substanţe în anumite condiţii). d) stabilirea mecanismului de formare a urmelor (de spargere, de lovire, tăiere, deplasare sau frânare, aplicare a armei de foc). 4. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală în vederea pregătirii pentru reconstituire includ acţiunile până la ieşirea la faţa locului şi la faţa locului reconstituirii. Până la ieşirea la locul reconstituirii: a) stabilirea sarcinilor, condiţiilor şi modalităţii de efectuare a reconstituirii. b) stabilirea locului, timpului şi etapele efectuării reconstituirii, c) stabilirea numărului şi persoanelor participante. d) asigură reconstituirea mediului înconjurător sau a unor anumitor obiecte la locul reconstituirii. e) formarea planului reconstituirii. Acţiunile la locul reconstituirii: a) stabilirea prezenţei sau lipsei schimbărilor în anturajul locului reconstituirii.

67

b) verificarea corespunderii condiţiilor reconstituirii cu condiţiile petrecerii evenimentului experimentat. c) explicaţia drepturilor, obligaţiilor şi instruirea participanţilor la reconstituire. d) verificarea prezenţei şi funcţionării rechizitelor şi a mijloacelor tehnico-criminalistice. e) stabilirea mijloacelor şi semnelor de legătură între participanţii la reconstituire. f) după necesitate asigură securitatea locului reconstituirii şi după necesitate previne participanţii de a nu relata altor persoane rezultatul acţiunii de anchetă. 5. Procedeele tactice ale reconstituirii: a) repetarea acţiunilor. b) reconstituirea pe etape. c) efectuarea reconstituirii în condiţii maximal apropiate de condiţiile în care s-au petrecut acţiunile criminale. d) neapărat de luat în consideraţie condiţiile ce lipsesc şi nu pot fi reconstruite. e) prezenţa unui cerc determinat de persoane. 6. Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces verbal în care se fixează mersul şi rezultatele acesteia. În procesulverbal este necesar de a indica: unde, când, cu ce scop, de cine, a fost sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări, modificări; condiţiile de efectuare a reconstituirii; etapele; descrierea fiecărei etape şi rezultatele. Mersul şi rezultatele reconstituirii se fixează deasemenea în anexele la procesul-verbal: fotografii, videofilm şi scheme. Dacă rezultatul obţinut justifică posibilitatea reală de executare a acţiunilor, existenţa evenimentelor examinate, atunci rezultatul reconstituirii se considera pozitiv. Rezultatul negativ justifică imposibilitatea înfăptuirii unor acţiuni, sau existenţa reală a evenimentelor în situaţia creată. La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire penală este efectuată verificarea declaraţiilor persoanelor la faţa locului Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art.114 CPP Republicii Moldova) este o acţiune de urmărire penală complexă ce constă în demonstrarea de către persoană anterior audiată a locului şi a

68

obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată ,darea concomitentă a depoziţiilor şi demonstrarea acţiunilor separate în scopul verificării probelor administrate şi descoperirea de noi probe. Scopul petrecerii verificării la faţa locului: verificarea şi concretizarea circumstanţelor stabilite anterior, relevarea de noi probe , stabilirea şi lichidarea cauzelor ce duc la contraziceri în depoziţii, relevarea cauzelor şi a condiţiilor ce favorizează comiterea infracţiunilor. Sarcinile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului: descoperirea locului comiterii faptei ,ce are importanţă pentru anchetă, ce nu poate fi stabilit prin alte metode, stabilirea metodei de pătrundere şi de sustragere de la locul comiterii infracţiunii ,dacă cel audiat nu le poate explica, descoperirea dovezilor despre care persoana audiată a indicat în depoziţiile sale, stabilirea bănuiţilor, părţilor vătămate şi a martorilor care anterior nu erau cunoscuţi urmăririi penale, stabilirea stării reale a mediului infracţional, dacă el a suferit sau nu schimbări la momentul cercetării, stabilirea nivelului informării persoanei audiate referitor la circumstanţele ce sunt incluse în obiectul infracţiunii. Caracteristicile de diferenţiere a verificării depoziţiilor la faţa locului sunt: obligatoriu dorinţa şi acordul benevol a persoanei pentru participarea la verificarea depoziţiilor la faţa locului, combinarea depoziţiilor cu demonstrarea şi arătarea poziţiei reale a obiectelor la faţa locului, demonstrarea acţiunilor în acele împrejurări ce s-au format la momentul verificării depoziţiilor la faţa locului, fără refacerea prealabilă a împrejurărilor caracteristice perioadei de comitere a infracţiunii, căutarea urmelor şi altor obiecte la locul verificării depoziţiilor în corespunderea cu indicaţiile persoanei, a cărei 2declaraţii se verifică, fixarea mediului cu respectarea lămuririlor persoanei audiate anterior. Pregătirea în vederea verificării depoziţiilor la faţa locului include: determinarea scopului verificării depoziţiilor la faţa locului, după necesitate, audiere suplimentară a persoanei depoziţiile căreia urmează a fi verificate, relevarea motivelor reale din care bănuitul sau învinuitul a dat acord la participarea la verificarea depoziţiilor la faţa locului, stabilirea timpului de petrecere a verificării depoziţiilor la faţa locului, studierea prealabilă a locului de petrecere a acţiunii de urmărire penală, determinarea punctului iniţial, ordinea deplasării,

69

întocmirea planului verificării depoziţiilor la faţa locului, determinarea participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi instruirea lor, pregătirea transportului şi mijloacelor tehnice necesare. Condiţiile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului sunt: acordul benevol pentru participarea la verificarea depoziţiilor la faţa locului, independenţa şi iniţiativa personală a acestei persoane la conducerea la locul indicat de el şi demonstrarea acţiunilor, siguranţa acţiunilor întreprinse pentru participanţii la acţiunea de urmărire penală şi a altor persoane, veridicitatea depoziţiilor persoanelor audiate, date la faţa locului (totul trebuie să fie supus controlului cu ajutorul datelor obţinute din alte surse), audiatul, depoziţiile căruia se verifică, nu trebuie să fie informat referitor la datele verificate obţinute din alte surse (în afară de depoziţiile sale). Mersul şi rezultatele verificării depoziţiilor la faţa locului se fixează în procesul verbal. Deasemenea în procesul verbal, locul şi timpul petrecerii acţiunii de urmărire penală, persoanele participante, explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, scopul verificării depoziţiilor la faţa locului, menţiunea participării benevole la această acţiune de urmărire penală, punctul iniţial al acţiunii de urmărire penală, metoda de deplasare, ruta de deplasare şi indicarea obiectivelor menţionate de cel verificat, ordinea de deplasare a grupei, poziţia fiecărui participant la acţiunea de urmărire penală în timpul deplasării, continuitatea deplasării persoanei depoziţiile căreia se verifică (se deplasa încrezut, s-a abătut), ce acţiunii a executat aceasta, caracterul şi rezultatul lor, conţinutul depoziţiilor sale, locul şi metoda descoperirii urmelor şi obiectelor, întrebările ce i-au fost puse de ofiţerul de urmărire penală şi răspunsurile la ele, ordinea de utilizare a mijloacelor de fixare. Ca metode suplimentare de fixare sunt: fotografierea, înregistrarea depoziţiilor verificate pe bandă magnetică, utilizarea înregistrării video, care permite înregistrarea acţiunii de urmărire penală în mişcare, deasemanae planurile şi schemele de deplasare a participanţilor în procesul verificări depoziţiilor la faţa locului. Subiectul nr.42 Tactica percheziţiei şi ridicării 1. Noţiunea percheziţiei şi ridicării.(art.125 – 132 CPP Republicii Moldova)

70

2. Scopurile percheziţiei. 3. Tipurile percheziţiei. 4. Pregătirea în vederea petrecerii percheziţiei. 5. Etapele petrecerii percheziţiei şi esenţa lor. 6. Procedeele tactice de petrecere a percheziţiei. 7. Fixarea mersului şi rezultatelor percheziţiei. 8. Esenţa ridicării şi deosebirea de percheziţie 1. Percheziţia este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică, ce constă în căutarea forţată în încăperi, terenuri şi altor obiecte, deasemenea şi a persoanelor cu scopul descoperirii şi ridicării urmelor, armelor infracţiunii, obiectelor şi bunurilor, obţinute pe cale ilicită, altor obiecte şi documente, ce ar avea importanţa pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunii. Ridicarea este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică, ce constă în luarea obiectelor şi documentelor, ce au o importanţă pentru dosar, când se cunoaşte la cine şi unde se află ele. 2. Scopurile percheziţiei: a) descoperirea şi ridicarea obiectelor ce au valoare probatorie (obiectele infracţiunii, deasemenea şi cele obţinute pe cale criminală sau care poartă urmele infracţiunii, documente ce prezintă circumstanţe importante pentru dosar, deasemenea şi a cadavrelor). b) descoperirea persoanelor în căutare precum şi materialelor ce ar uşura acest lucru (fotografii, scrisori, etc.). c) stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul în scopul asigurării, restituirii prejudiciului prin acţiunea civilă din procesul penal sau o eventuală confiscare a ei. 3. Genurile percheziţiei pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după obiect: percheziţia încăperilor, percheziţia persoanelor, percheziţia terenurilor, percheziţia mijloacelor de transport. b) după etapele percheziţiei: iniţială şi repetată. c) după timp efectuării: separată şi concomitentă. 4. Pregătirea în vederea percheziţiei include: a) acumularea informaţiei orientative necesare. b) stabilirea timpului efectuării percheziţiei.

71

c) formarea şi instruirea grupei operative de urmărire penală. d) asigurarea grupei cu mijloace tehnice-criminalistice necesare şi transport. e) planul efectuării percheziţiei. f) întocmirea ordonanţei şi obţinerea sancţiunii judecătorului de instrucţie. 5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei: a) de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul destinat a percheziţiei, pătrunderea la locul ce urmează a fi percheziţionat şi întreprinderea măsurilor pentru asigurarea decurgerii normale a percheziţiei; b) examinarea generală: constă în cercetarea vizuală generală a locului ce urmează a fi percheziţionat, în timpul acesteia ofiţerul de urmărire penală face cunoştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător, stabileşte planul percheziţiei, definitiv stabileşte sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia decizia despre utilizarea mijloacelor tehnice. c) etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită a obiectelor ce au importanţă pentru urmărirea penală. d) fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea procesului verbal, planurilor şi schemelor încăperilor sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii şi a filmului video. 6. Ca procedee tactice pot fi menţionate: a) percheziţia: unor obiecte şi generală. b) percheziţia în grup şi de o singură persoană. c) percheziţia concomitentă şi separată. d) percheziţia paralelă şi încrucişată. e) metoda comparării încăperilor sau terenurilor similare. 7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziţiei este procesul verbal. În procesul verbal amănunţit se indică informaţia despre obiectele găsite şi locul găsirii lor. În cazurile când se ridică hârtii de valoare, obligaţii, certificate, acreditive se enumără rechizitele acestor documente. La depistarea ascunzătorilor se descrie amănunţit amplasarea lor şi dimensiunea. În partea finală a procesului verbal de

72

percheziţie se indică ce a fost ridicat, ambalajul şi sigila, cui şi ce a fost transmis spre păstrare. Ordinea efectuării percheziţiei şi locul depistării ascunzătorilor pot fi fixate în plan şi în schemă. Dacă este necesar tot în aceleaşi scopuri pot fi folosite fotografierea şi videofilmul judiciar. 8. Ridicarea se deosebeşte de percheziţie prin faptul că în procesul acesteia se ridică obiecte iniţial cunoscute, locul cărora iniţial este cunoscut, în legătură cu ce în timpul ridicării lipseşte necesitatea căutării. Ridicarea este efectuată conform ordonanţei ofiţerului de urmărire penală, în care trebuie să fie indicate care obiecte şi documente anume urmează a fi ridicate, motivul şi locul aflării acestora. Ridicarea documentelor, ce conţin secrete de stat deasemenea corespondenţa poştală şi convorbirile telefonice este efectuată doar cu sancţiunea judecătorului de instrucţie. Rezultatele ridicării se fixează în procesul verbal al acestei acţiuni de urmărire penală, iar după necesitate şi în anexele acestuia. Subiectul nr.43 Tactica audierii Noţiunea audierii. Obiectul audierii. Tipurile audierii Pregătirea în vederea audierii Etapele audierii (interogării) Procedeele tactice ale interogării Fixarea procesului şi rezultatelor audierii (interogării) 1. Audierea este acţiunea de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în acumularea şi fixarea conform legislaţiei în vigoare a declaraţiilor martorilor, victimelor, bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor asupra anumitor fapte cunoscute de ei ce au importanţă în justa soluţionare a cauzei penale. 2. Obiect al audierii poate fi: a) circumstanţele ce intră în fapta supusă probaţiunii, b) circumstanţele necesare pentru obţinerea scopurilor înaintate în procesul cercetării, c) circumstanţe cu ajutorul cărora pot fi obţinute probe, 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7.

73

d) circumstanţe, cunoaşterea cărora este necesară pentru determinarea forţei probatoare a dovezilor, e) circumstanţe care neavând caracter probatoriu au un rol tactic. 3. Tipurile audierii în procesul urmăririi penale se deosebesc în dependenţă de: a) calitatea procesuală a audiatului: audierea martorului, victimei, bănuitului, învinuitului, specialistului, expertului, b) vârsta audiatului: adult, minor, copil. c) cu prezenţa participanţilor: prezenţa terţei persoane, participarea apărătorului, expertului, specialistului, părinţilor sau reprezentanţilor legali, pedagogului, traducătorului, d) locul audierii, e) caracterul situaţiei de urmărire penală (cu conflict şi fără). f) a fost persoana dată audiată anterior pe dosarul dat sau este audiată pentru prima dată: iniţială, repetată, adăugătoare. 4. Pregătirea pentru audiere poate fi specială şi psihologică. Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului penal, acţiunile de urmărire penală efectuate anterior audierii, pregătirea probelor care, la decizia ofiţerului de urmărire penală, vor fi prezentate, stabilirea ordinii audierii şi modalităţii de citare a persoanei ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi audiată persoana şi mijloacele tehnice de fixare, documentele, caracteristicile, formularea întrebărilor de bază, schiţarea planului de audiere, studierea literaturii de specialitate, convorbiri cu specialiştii, primirea consultaţiilor în centrele ştiinţifice asupra anumitor întrebări, ce necesită anumite cunoştinţe într-o anumită ramură a ştiinţei tehnicii, culturii, etc. Pregătirea psihologică presupune alegerea de către ofiţerul de urmărire penală a ordinii şi tonul de punere a întrebărilor, crearea condiţiilor şi împrejurărilor, ca împuternicirile sale să nu fie limitate, ca să se simtă comod ofiţerul de urmărire penală şi cel audiat – pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic. 5. Se deosebesc următoarele etape ale audierii: a) etapa iniţială, b) relatarea liberă, c) etapa de punere a întrebărilor, d) etapa finală,

74

7. Procedeele tactice ale audierii se deosebesc în dependenţă de etapele audierii, de volumul probelor şi caracterul situaţiei în care are loc audierea (fără conflict sau cu conflict). Procedura de bază în cazul audierii fără conflict: a) prezentarea persoanei audiate a fragmentelor din procesele verbale de audiere a altor persoane. b) propunerea de a relata faptele, strict respectând ordinea cronologică în care au decurs evenimentele relatate, c) audierea la locul faptei, d) reamintirea, detalierea, suprapunerea faptelor şi evenimentelor... Procedeele tactice ale audierii în cazul situaţiei cu conflict: a) trezirea interesului persoanei audiate spre darea de declaraţii, spre convorbirea cu ofiţerul de urmărire penală. b) de a atrage atenţia la respectarea drepturilor audiatului şi satisfacerii intereselor lui legale, c) crearea şi menţinerea în procesul interogării unei atmosfere de serviciu fără incomodităţi, d) manifesta în procesul audierii a respectului faţă de personalitate şi norme etice, e) lămurirea audiatului a importanţei dării de depoziţii veridice şi căinţei sincere, f) relevarea motivelor de dare a declaraţiilor false şi lichidarea acestora, g) convingerea cu ajutorul deducţiei logice lipsei de sens, în darea de declaraţii false, h) Detalierea maximală şi concretizarea depoziţiilor declaraţiile audiatului, i) stimularea calităţilor pozitive ale audiatului, j) prezentarea dovezilor ce-l demască pe audiat într-o anumită infracţiune sau minciună, k) audierea repetată, sistematică, încrucişată, adăugătoare etc. 7. Procesul verbal este metoda de bază de fixare a declaraţiilor audiatului. În el este reflectată decurgerea şi rezultatele audierii. Ca mijloace adăugătoare de fixare a declaraţiilor pot fi utilizate înregistrarea audio şi videofilmul judiciar. Cu ajutorul lor se fixează

75

informaţia relatată de audiat. Prin aceasta deasemenea se fixează modul de comportare în cazul punerii unor întrebări cheie. Subiectul nr.44 Tactica confruntării 1. Noţiunea confruntării.(art.113 CPP Republicii Moldova) 2. Acţiuni de pregătire. 3. Ordinea confruntării. 4. Procedeele tactice ale confruntării. 5. Fixarea procesului şi rezultatelor confruntării. 1. Confruntarea este acţiunea de urmărire penală şi de tactică criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două persoane anterior audiate în situaţii foarte importante pentru dosar, când în declaraţiile lor anterioare există divergenţe esenţiale. 2. Pregătirea în vederea efectuării confruntării constă în următoarele acţiuni: a) se ia decizia despre necesitatea lichidării divergenţilor dintre declaraţiile a două persoane prin petrecerea confruntării între acestea, b) se stabileşte timpul efectuării confruntării, c) sânt studiate personalităţile persoanelor ce urmează a fi confruntate şi se determină caracterul relaţiilor între ele, d) se stabileşte locul efectuării confruntării, e) se i-au măsuri pentru citarea persoanelor participante la confruntare. 3. Ordinea confruntării: a) preîntâmpinarea martorului sau părţii vătămate despre răspunderea penală pentru eschivarea, refuzul de a face declaraţii şi prezentarea cu bună voie, cu bună ştiinţă a depoziţiilor mincinoase, b) întrebări ambilor participanţi: dacă se cunosc, de când şi în ce relaţii se află, c) propunerea persoanei care după părerea ofiţerului de urmărire penală, a prezentat depoziţii veridice de a povesti evenimentul, în legătură cu care participanţii au prezentat depoziţii contradictorii,

76

d) întrebare celuilalt participant la confruntare dacă confirmă el declaraţiile primului participant la confruntare, e) întrebare primului participant: îşi mai susţine răspunsul la prima întrebare (în caz de răspuns negativ la prima întrebare a celui de al doilea participant la confruntare), f) întrebare ambilor participanţi: dacă au întrebări unul faţă de celălalt, dacă doresc să-şi completeze depoziţiile, g) fixarea mersului şi rezultatelor confruntării. 4. Procedeele tactice ale confruntării: a) detalierea răspunsurilor participanţilor la confruntare, b) prezentarea dovezilor în scopul activizării memoriei participanţilor la confruntare, c) utilizarea depoziţiilor veridice ale altor persoane anterior audiate. d) invitarea pentru participare a unor persoane (rude pedagog, etc.), prezenţa cărora poate duce la convingerea de dare a depoziţiilor veridice de către persoanele confruntate. 5. Despre efectuarea confruntării se întocmeşte un proces verbal în care se înscriu în ordinea în care au fost puse întrebările celor confruntaţi şi deasemenea şi răspunsurile acestora. Pentru fixare poate fi utilizată înregistrarea video sau audio. Subiectul nr.45 Tactica prezentării spre recunoaştere 1. Noţiunea prezentării spre recunoaştere. (art.116-117 CPP Republicii Moldova) 2. Genurile şi formele prezentării spre recunoaştere. 3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere. 4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere. 5. Fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere. 1.Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică şi constă în determinarea apartenenţei de gen sau grup de către partea vătămată, martor, bănuit, învinuit al unui obiect datorită memorizării anterioare a acestuia. Baza ştiinţifică a prezentării spre recunoaştere o formează procesul psihologic, esenţa căruia constă în faptul că persoana ce recunoaşte obiectul face compararea cu ajutorul memoriei a înfăţişării obiectului

77

văzut anterior cu obiectul prezentat împreună cu alte obiecte. În rezultatul acestei comparări se i-a decizia asupra identităţii, asemănării sau deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate. 2. Sînt următoarele genuri ale prezentării spre recunoaştere: a) a persoanelor. b) a obiectelor. c) a animalelor. d) a cadavrelor sau a unor părţi de cadavre. e) a încăperilor sau a porţiunilor de teren. Prezentarea spre recunoaştere poate fi înfăptuită în două forme: în realitate sau după fotografie. 3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere: a) cel ce recunoaşte de la bun început este audiat de împrejurările în care al a văzut persoana sau obiectul respectiv, particularităţile şi semnele individuale, după care ea îl poate recunoaşte. b) numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere nu trebuie să fie mai mic de trei (cu excepţia prezentării cadavrelor). c) obiectele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie după posibilitate asemănătoare la exterior cu cel ce trebuie recunoscut. Obiectul ce urmează să fie recunoscut se prezintă împreună cu aceste obiecte. d) până la începerea prezentării spre recunoaştere persoanei ce urmează a fi prezentată i se dă posibilitatea de aşi alege locul dorit între persoanele prezentate spre recunoaştere. e) dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoaşterea este în calitate de martor sau parte vătămată, el înainte de a recunoaşte este prevenit despre răspunderea penală pentru sustragerea sau refuzul de a face depoziţii, prezentarea cu bună voinţă a depoziţiilor mincinoase. f) pentru fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere pot fi utilizate mijloace audio sau video. 4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere presupune: a) audierea prealabilă a persoanei care va recunoaşte, b) alegerea locului de prezentare spre recunoaştere,

78

c) crearea condiţiilor optimale pentru efectuarea prezentării spre recunoaştere, d) invitarea specialistului pentru participare sau pregătirea prezentării spre recunoaştere sau consultarea cu el, în vederea aplicării unor mijloace tehnice, e) asigurarea escortări bănuitului sau învinuitului care se află sub arest. 5. Conform legislaţiei procesuale, despre prezentarea spre recunoaştere se întocmeşte un procesul verbal în care se indică mersul şi rezultatele, fixarea obiectului predestinat prezentării spre cunoaştere poate avea loc prin fotografiere sau înregistrare video. Subiectul nr.46 Genurile prezentării spre recunoaştere 1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor 2. Prezentarea spre recunoaştere a obiectelor 3. Prezentarea spre recunoaştere a cadavrului 4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor 5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor şi a porţiunilor de teren 1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor are loc în cazurile când persoana, ce urmează a fi prezentată spre recunoaştere, nu este cunoscută de către persoana căreia i se prezintă pentru recunoaştere, însă ultima a reuşit să memorizeze careva semne obiective (exterioare) ale acesteia; persoana ce recunoaşte se cunoaşte cu persoana prezentată spre recunoaştere, însă nu cunoaşte numele, acesteia sau îl numeşte cu alt nume; persoana ce recunoaşte cunoaşte persoana prezentată spre recunoaştere, numeşte corect iniţialele, însă ultima neagă faptul cunoaşterii reciproce. La prezentarea spre recunoaştere a persoanelor se respectă următoarea consecutivitate: a) persoana căreia i se prezintă pentru recunoaştere nu trebuie să aibă posibilitatea, chiar ocazional să vadă înainte de recunoaştere persoanele ce îi vor fi prezentate spre recunoaştere, b) invitarea persoanei ce urmează a fi recunoscută, explicarea scopului şi consecutivităţii acţiunii de urmărire penală, drepturile şi obligaţiile ei şi propunerea

79

acesteia de a-şi alege personal locul printre persoanele ce vor fi prezentate. c) invitarea persoanei căreia i se prezintă spre recunoaştere, explicarea acesteia a scopului şi consecutivităţii acţiunii de urmărire penală, preîntâmpinarea persoanei ce recunoaşte despre răspundere penală, pentru declaraţiile mincinoase. Precum şi dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate. d) întrebare persoanei ce a recunoscut după care semne şi criterii recunoaşte persoana prezentată spre recunoaştere, e) persoana recunoscută este rugată să se numească, f) întrebare tuturor participanţilor, g) fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre recunoaştere. 2. În calitate de obiecte prezentate spre recunoaştere de obicei apar obiecte materiale ale infracţiunii, deasemenea şi obiectele cu ajutorul cărora sa comis infracţiunea. Consecutivitatea prezentării spre recunoaştere a obiectelor în general este aceeaşi ca şi prezentarea spre recunoaştere a persoanei. Persoana ce recunoaşte iniţial este audiată referitor la caracteristicile şi semnele obiectului. Obiectul se prezintă împreună cu cel puţin 2 sau mai multe obiecte omogene. Persoana ce recunoaşte obiectul poate să-l ia în mâini pentru a-l examina din toate părţile, în anumite cazuri poate să-l îmbrace (când merge vorba despre haine), să verifice funcţionarea mecanismului, etc. Dacă obiectul este unic, atunci este raţional de-al prezenta persoanei şi de a nominaliza concret caracteristicile după care la recunoscut. Dacă proprietarul obiectului are paşaportul sau alte documente cu identificarea numărului obiectului, atunci nu este necesitatea în prezentarea acestuia spre recunoaştere. 3. La descoperirea cadavrului unei persoane neidentificate, lucrătorii poliţiei aducând la cunoştinţă ofiţerul de urmărire penală şi acţionând conform indicaţiei acestuia, trebuie imediat să întreprindă măsuri pentru stabilirea identităţii persoanei decedate. Regula de prezentare spre recunoaştere a cadavrului prevede prezentarea acestuia

80

fiecărei persoane care urmează să-l recunoască separat şi într-un singur exemplar. Cadavrul poate fi prezentat spre recunoaştere dezbrăcat. 4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor deasemenea are loc după regulile generale. Dacă animalul se prezintă persoanei, care conform materialelor din dosar este proprietarul acestuia, trebuie de consemnat în procesul verbal care a fost reacţia animalului la prezenţa persoanei ce urma s-o recunoască. La audierea preventivă a persoanei căreia i se va prezentata spre recunoaştere animalul, poate fi antrenat un specialist. 5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor, a porţiunilor de teren cel mai des se utilizează în acele cazuri când în cadrul cercetărilor de urmărire penală efectuate este necesar de a verifica declaraţiile audiatului, în legătură cu descrierea unui anumit loc. Necesitatea prezentării spre recunoaştere a încăperilor, a porţiunilor de teren apare şi în cazurile când este necesar să ne convingem că o anumită persoană a vizitat anterior aceste locuri. Subiectul nr.47: Tactica ordonării şi efecutării expertizelor judiciare. 1.Noţiunea şi importanţa expertizei judiciare 2.Clasificarea expertizelor judiciare 3.Pregătirea în vederea ordonării expertizei judiciare 4.Etapele efectuării expertizei 5.Aprecierea raportului de expertiză 1.Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma stabilită de legislaţie conform ordonanţei organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată a cercetărilor în domenii separate ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză . Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele faptice ce se conţin în ele probe. Expertiza este efectuată de persoane competente, ce lucrează în instituţii speciale de expertiză a organelor afacerilor interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte persoane competente în soluţionarea întrebărilor ce au importanţă pentru anchetă şi instanţă de judecată. 2.Expertizele judiciare pot fi clasificate după următosrele criterii:

81

 după ramura de ştiinţă: criminalistice, medico-legale, psihiatrică, de contabilitate , autotehnică ,economică, chimică, biologică, tehnică etc.  după ordinea efectuării :iniţiale şi repetate  după volumul cercetării: de bază şi suplimentare  după caracterul cunoştinţelor utilizate :unitare şi complexe  după numărul experţilor :de un expert şi de comisie  după locul cercetării: în localul instituţiilor de expertiză şi în afara lor 3. Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din următoarele elemente: adunarea, alegerea, păstrarea şi pregătirea pentru trimitere la expertiză a obiectelor ce urmează a fi supuse expertizei ;alegerea expertului sau instituţiei ce va executa expertiza; întocmirea ordonanţei de numire a expertizei, aducerea faptului dat la cunoştinţă învinuitului, examinarea demersurilor în legătură cu aceasta ;îndeplinirea ordonanţei şi expedierea acestea expertului sau instituţiei speciale ce va efectua expertiza (împreună cu obiectul ce urmează a fi cercetat).După necesitatea poate fi transmis şi dosarul penal. 4. Sunt delimitate următoarele etape la efectuarea expertizei:  cercetarea prealabilă,  cercetarea separată,  cercetarea comparativă,  evoluarea concluziilor,  întocmirea raportului de expertiză 5. Aprecierea concluziei de expertiză presupune analiza ei, compararea cu alte dovezi pe dosar, verificarea veridicităţii obiectelor cercetate şi veridicităţii concluziilor din raportul de expertiză. În procesul aprecierii concluziei de expertiză a expertului, anchetatorul urmează să stabilească: plenitudinea cercetărilor efectuate de expert, pe care se bazează concluzia; baza ştiinţifică a metodelor utilizate de expert la efectuarea expertizei; argumentarea concluziei cu date faptice din dosarul penal şi rezultatele cercetărilor efectuate de expert; plenitudinea concluziei, claritatea ei, corespunderea răspunsurilor expertului cu întrebările puse de ofiţerul de urmărire penală în ordonanţă.

82

Subiectul nr.48: Tactica obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă 1.Noţiunea obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă (art.154-156 CPP Republicii Moldova) 2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă. 3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă. 4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor pentru cercetarea comparativă. 5.Fixarea mersului şi rezultatelor obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă. 1.Obţinerea mostrelor pentru cercetarea comparativă. este o acţiune procedurală independentă, ce constă în obţinerea pe cale experimentală de la bănuit, învinuit, martor ,partea vătămată a obiectelor, ce sunt produse ale vitalităţii organismului lor sau create de el, necesare pentru compararea cu corpurile delicte în scopul identificării sau determinarea apartenenţei de grup. 2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă. este efectuată pe baza următoarelor principii: după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.  reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a urmelor picioarelor, uneltelor de spargere…) şi ereditare (modelele excreţiilor organismului uman, animal),  după timpul şi condiţiilor apariţiei: libere şi experimentale, Mostrelor pentru cercetarea comparativă. libere –sunt obiecte materiale, care se formează nu în scopul cercetării comparate dar ,cel mai des, înainte de pornirea procesului penal. Mostrelor pentru cercetarea comparativă. experimentale sunt obiecte materiale, obţinute de anchetator după pornirea procesului penal şi sunt create, colectate conform legislaţiei procesual penale în scopul efectuării expertizei, fapt adus la cunoştinţa persoanei până la începerea colectării lor. 3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă. constă din următoarele elemente:  rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru cercetarea comparativă şi în ce cantitate este necesar de obţinut,

83

 stabilirea timpului şi locului obţinerii mostrelor pentru cercetarea comparativă,  stabilirea metodei şi condiţiilor de obţinere a mostrelor pentru cercetarea comparativă,  stabilirea participanţilor la acţiunea de urmărire penală,  emiterea ordonanţei de obţinere a mostrelor de cercetare comparativă de comparaţie şi aducerea faptului dat la cunoştinţă persoanei cointeresate, dacă aceasta refuză prezentarea benevolă a acestora,  pregătirea mijloacelor tehnice,  întocmirea planului (după necesitate),  pregătirea mijloacelor de fixare a mostrelor şi procesul obţinerii lor. 4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor de cercetarea comparativă :  obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de către persoane competente şi în ordinea stabilită,  asigurare obţinerii mostrelor de cercetare comparativă adevărate de la un obiect concret,  obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate necesară,  obţinerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea necesară. La condiţiile ,ce asigură calitatea mostrelor de cercetare comparativă se referă:  comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de cercetare comparativă trebuie să corespundă caracteristicilor obiectului comparat,  plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare comparativă, ce constă în transmiterea maximal precisă a caracteristicilor obiectului supus identificării,  stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare comparativă timp îndelungat să-şi păstreze caracteristicile identificatoare. 5. Procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă amănunţit se fixează în procesul verbal. În procesul-verbal pe lângă

84

rechizitele generale a modelelor şi cantitatea lor, se indică şi de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare comparativă, condiţiile în care au fost obţinute mostrelor de cercetare comparativă, mijloacele tehnice ce au fost utilizate la extragerea şi ridicarea lor. În caz de necesitate procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă poate fi fixat prin fotografiere sau filmare. Subiectul nr.49:Metodica criminalistică 1.Noţiunea metodicii criminalistice. 2.Izvoarele metodicii criminalistice. 3.Sarcinile metodicii criminalistice. 4.Caracteristica sistemei metodicii criminalistice. 5.Structura principiilor generale a metodicii cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni. 6.Structura metodelor particulare de cercetare a unor tipuri aparte de infracţiuni. 1.Metodica criminalistică, sau metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni este un compartiment al criminalisticii ce conţine sistemul fundamentat ştiinţific şi recomandări elaborate pe baza acestora pentru organizarea şi efectuarea cercetării, descoperirii şi prevenirii unor tipuri de infracţiuni. 2. Izvoarele metodicii criminalistice sunt:  normele penale şi procesual penale, ce conţin elementele componenţei de infracţiune, deasemenea obiectul şi limitele probaţiunii la cercetarea infracţiunilor,  prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii criminalistice, tacticii criminalistice,  practica pozitivă în descoperirea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor,  prevederile altor ştiinţe, utilizate la cercetarea infracţiunilor (medicina-legală, criminologie, psihologie...). 3. Sarcina de bază a metodicii criminalistice este uşurarea luptei cu criminalitatea. Ca sarcini speciale pot fi menţionate :  studierea din punct de vedere criminalistic a infracţiunilor şi mecanismelor de comitere a infracţiunilor,  studierea şi utilizarea celor mai raţionale metode de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor,

85

 elaborarea recomandărilor metodice ştiinţific argumentate şi realizarea prevenirii, descoperirii şi cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni. 4. Metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni constă din două compartimente:  dispoziţiile generale ale metodicii criminalistice,  metodica cercetării tipurilor şi grupelor concrete de infracţiuni(metode particulare). Dispoziţiile generale constituie baza teoretică a metodicii criminalistice (sistemul, principii, sarcini…). Metodica particulară sunt recomadările, planurile de cercetare a tipurilor concrete de infracţiune. Metodicele particulare se împart în două grupe: 1)tipice, 2 ) speciale Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracţiunii, prevîzute de ligislaţia penală, iar metodica specială presupune punerea în evidenţă a aşa caracteristici ca: locul comiterii infracţiunii, personalitatea infractorului, timpul scurs din momentul comiterii infracţiunii, numărul ofiţerilor de urmărire penală, ce iau parte la cercetare. 5. În conţinutul elementelor structurale a dispoziţiilor generale a metodicii cercetprii unor tipuri de infacţiunii sunt incluse: noţiunea şi obiectul metodicii criminalistice; legătura şi importanţa metodicii în sistemul criminalisticii, noţiunea, esenţa şi importanţa caracteristicii criminalistice a infracţiunii, noţiunea şi conţinutul circumstanţelor care necesită a fi dovedite, noţiunea şi conţinutul etapelor cercetării; sarcinile şi caracteristica generală a fiecărei etape, dispoziţiile generale ale utilizării cunoştinţelor speciale la cercetarea infracţiunilor, dispoziţiile generale ale interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare penală, dispoziţiile generale ale utilizării ajutorului societăţii la cercetare, dispoziţiile generale ale activităţii de profilaxie a ofiţerului de urmărire penală la cercetarea infracţiunilor. 6. Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor tipuri de infracţiuni constă din următoarele elemente :  caracteristica criminalistică a tipului dat de infracţiune,  circumstanţele, necesare stabilirii la cercetarea infracţiunilor de tipul dat,  particularităţile pornirii procesului penal şi planificarea acţiunilor iniţiale de urmărire penală la cercetarea tipului dat de infracţiuni,

86

 ordinea activităţii ofiţerului de urmărire penală la fiecare etapă a cercetării cu evidenţa apariţiei unor situaţii de urmărire penală tipice,  particularităţile tactice ale acţiunii de urmărire penală ,  particularităţile utilizării cunoştinţelor speciale la cercetarea infracţiunilor de tipul dat,  particularităţile utilizării ajutorului populaţiei,  organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare penală la cercetarea infracţiunilor de tipul dat,  organizarea activităţii profilactice a ofiţerului de urmărire penală pe materialele cercetărilor la categoria dată de infracţiuni. Subiectul nr.50: Noţiunea şi conţinutul elementelor de bază metodicii criminalistice. 1.Esenţa cercului de circumstanţe necesare stăbilirii 2.Conţinutul caracteristicii criminalistice a infracţiunlor 3.Caracteristica situaţiei de urmărire penală. 4.Etapele cercetării infracţiunilor 5.Formele interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare penală 6.Principiile utilizării ajutorului societăţii 1. Cercul circumstanţelor, ce necesită a fi stabilite la fiecare tip de infracţiune sunt determinate de articolul corespunzător din CP al RM, ce stabileşte răspinderea pentru infracţiunea dată, deasemenea şi unele articole din CPP RM. Conducîndu-se de normele legii şi practicii de urmărire penală, metodica criminalistică elaborează recomandări, ce permit ofiţerului de urmărire penală mai precis de a stabili grupul de circumstanţe ce necesită a fi stabilite pentru fiecare tip sau grupă de infracţiuni cercetate. Circumstanţele ce necesită a fi dovedite nu sânt doar o acumulare mecanică a elementelor obiectului demonstrării şi dispoziţiile articolelor sau articolului corespunzător din CP RM. Categoriile nominalizate, ce se referă corespunzător la ştiinţa procesului penal şi dreptului penal, în criminalistică se combină, se completează una pe alta şi în legătură cu aceasta primesc o calitate nouă. 2. Caracteristica criminalistică a infracţiunii este sistemul caracteristicilor unui sau altui tip de infracţiune, ce au o importanţă

87

sporită pentru cercetare şi condiţionează utilizarea metodelor criminalistice, procedeelor şi mijloacelor. În categoria celor mai importante caracteristici ale infracţiunii în criminalistică sunt:  obiectul nemijlocit al atentatului criminal,  metoda comiterii şi camuflării infracţiunii,  circumstanţele, în care a fost pregătită şi comisă infracţiunea (timpul, locul, condiţiile de pază a obiectului...),  particularutăţiile urmelor lăsate de infractori,  personalitatea infractorului şi părţii vătămate. 3. Situaţia de urmărire penală este totalitatea informaţiei ce are importanţă pentru cauză, avută în administrarea ofiţerului de urmărire penală într-un anumit moment a cercetării. În conţinutul situaţiei de urmărire penală sunt incluse: probele acumulate pe dosar, altă informaţie ,ce are importanţă pentru cauză, date despre sursele de acumulare a acestei informaţii. Importanţa situaţiei de urmărire penală constă în aceea că datele faptice reprezintă prin sine tabloul deplin şi obiectiv al evenimentului cercetat în orice moment concret şi permite ofiţerului de urmărire penală de a le aprecia corespunzător şi de a lua, reeşind din apreciere, decizia privitor la efectuarea în continuare a acţiunilor de urmărire penală, fie iniţiale, fie ulterioare. Situaţia de urmărire penală constă din următoarele elemente:  de caracter psihologic: rezultatul conflictului dintre ofiţer de urmărire penală şi alte persoane, manifestarea caracteristicelor sale psihologice.  de caracter informaţional: nivelul de informare al ofiţerului de urmărire penală; nivelul de informare a oponenţilor ofiţerului de urmărire penală şi altor persoane,  de caracter procesual şi tactic: situaţia productivitaţii pe dosar, probele şi sursele lor, posibilitate de a alege măsura preventivă, petrecerea unei acţiunii de urmărire penală concrete,  de caracter material şi tehnico-organizaţional: mijloace de transmitere a informaţiei din evidenţele MAI; posibilitatea de a manevra cu forţele, mijloacele din dotare. Situaţiile de urmărire penală se clasifică în: tipice şi concrete, situaţii formate în procesul cercetării pe dosar sau în procesul efectuării unei acţiunii de urmărire penală, cu conflict şi fără conflict.

88

4. Procesul de cercetare a infracţiunilor se împarte în următoarele etape:  etapa pornirii procesului penal :verificarea materialelor despre eveniment, ce are semnele infracţiunii ,primirea deciziilor privind pornirea procesului penal;  iniţială: verificarea versiunilor tipice referitor la evenimentul infracţional, avute la momentul pornirii procesului penal; clarificarea faptelor supuse cercetărilor; adunarea şi fixarea probelor ce pot fi în pericol de distrugere; luarea măsurilor pentru căutarea şi reţinerea bănuiţilor; asigurarea restituirii pagubei materiale cauzate de infractori; verificarea elementelor privitor la cauzele şi condiţiile ce au favorizat comiterea infracţiunii;  ulterioară: activitatea ulterioară referitor la acumularea, cercetarea şi aprecierea probelor;  finală: finisarea cercetării şi întocmirea ordonanţei de punere sub învinuire. 5. Formele de bază ale interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu organele de cercetare penală sunt:  studierea materialelor avute în procedură de ofiţerul de urmărire penală şi lucrătorul operativ şi primirea deciziei comune referitor la pornirea procesului penal sau verificarea în continuare a materialelor pe cale procesuală şi neprocesuală;  planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operativ-investigative sau combinarea planurilor ofiţerului de urmărire penală cu cele ale lucrătorului operativ referitor la cercetarea infracţiunilor;  schimbul permanent de informaţie, acumulate în rezultatul efectuării acţiunilor de urmărire penală şi a măsurilor operative de investigaţie;  ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofiţerului de urmărire penală la petrecerea acţiunilor de urmărire penală. 6. La utilizarea ajutorului populaţiei la cercetare infracţiunilor este raţional să fie luate în evidenţă următoarele principii: reprezentanţii obşteşti participă la cercetarea infracţiunilor în urma acordului benevol, reprezentanţii obşteşti nu pot efectua de sinestătător acţiunii de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală este obligat să

89

păstreze taina urmăririi penale, ofiţerul de urmărire penală este obligat să asigure securitatea reprezentanţilor obşteşti ce acordă ajutor la cercetarea infracţiunii. Subiectul nr.51: Metodica cercetării alibiului. 1.Noţiunea şi conţinutul alibiului 2.Particularităţiile verificării alibiului 3.Versiunile tipice generale de verificare a alibiului 4.Etapele verificării alibiului 1. Alibiul este faptul aflării bănuitului în alt loc decît acel al săvîrşirii infracţiunii în timpul săvîrşirii acesteia. Alibiul conţine trei elemente de bază: locul săvîrşirii infracţiunii, timpul săvîrşirii acestei infracţiunii, locul unde la acel moment se afla persoana alibiul căreia se verifică. 2. În timpul verificării alibiului se precizează: a) locul unde se afla la momentul săvîrşirii infracţiunii persoana care a înaintat alibiul şi de ce era preocupat acolo, b) de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a părăsit acel loc, ce perioadă de timp s-a aflat în acel loc. c) cine l-a văzut, în ce condiţii, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat în contact, ce făceau acei ce se aflau în locul indicat, d) pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea anotimpului, prezenţa precipitaţiilor) s-a scurs prezenţa lui în acel loc, ce evenimente cu caracter social au avut loc în acel loc, e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul aflării lui acolo, şi în ce mod au aflat ei, f)cauzele că el nu a anunţat despre alibiul lui mai devreme, dacă el a avut posibilitatea reală să anunţe despre alibiul lui, h)în ce îmbrăcăminte, încălţăminte a venit el în acel loc în timpul săvîrşirii infracţiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte, lucruri care la plecret le-a luat cu sine. 3. În timpul verificării alibiului se înaintează următoarele versiunii: alibiul este real (a avut loc); alibiul este inventat (fals). 4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în următoarele etape: a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunţat despre alibiul său în legătură cu locul unde s-a aflat el în timpul săvîrşirii

90

infracţiunii ,ce a văzut, a auzit, a cunoscut, ce s-a petrecut în locul indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii lui în acel loc, metoda şi mecanismul realizării acestui scop, documentele şi obiectele în care s-ar dovedi prezenţa lui şi traiul în acea perioadă. b)alcătuirea unei situaţii model-subiectiv, în care s-a aflat persoana interogată, studierea şi luarea din acest model de situaţie a unei decizii ,care trebuie verificată; c)elaborarea planului de efectuarea a verificării alibiului, şi realizarea acestui plan; d)audierea persoanei care a anunţat despre alibiul său, pe întrebările care reies din rezultatele lucrului efectuat, punerea acestor întrebării persoanelor oponente în caz de necesitate şi prezentarea acestei persoane persoanelor oponente pentru recunoaştere, petrecerea confruntărilor dintre persoanele care au dat răspunsuri diferite. e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective şi subiective, admiterea unei concluzii despre deosebirile şi asemănarea acestor modele .Concluzia admisă, ca aceste modele sunt identice, confirmă că alibiul nu este inventat. Subiectul nr.52: Constatarea şi demascarea înscenării (disimulării) 1.Noţiunea înscenării 2.Conţinutul activităţilor la înscenare 3.Clasificarea înscenărilor 4.Particularităţile constatării şi demascării înscenărilor 1. Prin înscenare se înţelege crearea la “locul infracţiunii” de persoanele cointeresate a unei situaţii, care nu corespunde factorilor reali locului infracţiunii, mecanismului comiterii faptei. 2. Activitatea legată de descoperirea înscenărilor este compusă din:  analiza şi aprecierea situaţiei, în care s-a aflat înscenatorul,  luarea unei decizii despre înscenare,  examinarea variantelor posibile ale înscenării şi aprecierea variantei celei mai raţionale,  elaborarea unui model ale al evenimentelor care posibil au avut loc,  realizarea modelului elaborat,

91

 pregătirea din timp a lămuririlor ,răspunsurilor care sunt predestinate pentru convingerea altor persoane inclusiv organele de drept în realitatea sau veridicitatea înscenării,  aprecierea comportamentului în timpul urmăririi penale şi pregătirea lămuririlor în caz de demăscare a înscenării. 3. Înscenările se clasifică după diferite criterii:  după subiect: a) înfăptuite de complicii la infracţiune. b) înfăptuite de alte persoane la rugămintea infractorului sau din iniţiativa proprie. c) înfăptuită de infractor împreună cu alte persoane;  după loc: a) la locul săvîrşirii infracţiunei. b) în alt loc;  după timpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrşirea infracţiunii. b)în timpul săvîrşirii infracţiunii. c)după săvîrşirea infracţiunii.  după scop: a) ascunderea infracţiunii. b) ascunderea unui eveniment necriminal. c) în alte scopuri;  după obiect: a) înscenarea infracţiunii. b) înscenarea uni fapt ce poartă un caracter necriminal. c) înscenarea a unor elemente separate, subsisteme a evenimentului;  după conţinut: a)înscenarea urmelor materiale la locul infracţiunii. b)înscenarea urmelor materiale în scopul inducerii în eroare urmărirea penală. 4. În calitate de semne ale înscenării, relevate în timpul cercetării la faţa locului sunt: a) urmele depistate la locul săvîrşirii infracţiunii care nu trebuiau să fie acolo, dacă evenimentul ar fi fost real şi nu inventat. b)urmele care nu au fost depistate, dar care trebuiau să fie prezente în cazul că evenimentul ar fi fost real etc. 5. În scopul relevării şi demascării înscenării se stabilesc:  împrejurările evenimentului în legătură cu care s-a înfăptuit înscenarea(caracterul ,timpul, locul, participanţii etc.),  caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele),  participanţii la înscenare şi rolul fiecărui, scopul şi motivele de care s-au condus,  împrejurările în care s-a petrecut pregătirea înscenării (locul, timpul, consecutivitatea înfăptuirii acţiunilor de înscenare, obiectele materiale folosite la înscenare,  consecinţele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate, atragerea la răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrşirea altor

92



infracţiunii de către acele persoane ce s-au eschivat de la răspundere penală de prima dată etc.), împrejurările legate de darea unor mărturii false.

Subiectul nr.53: Metodica cercetării omorului. 1.Noţiunea de omor 2.Metodele de săvîrşire a omorurilor 3.Împrejurările care trebuie stabilite 4.Situaţiile primei etape de urmărire penală. 5.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire penală în vederea depistării cadavrului cu semne de moarte violentă 6.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire penală la cercetarea cazurilor de dispariţie a persoanelor 7.Expertize numite la cercetarea omorului 1.Omorul este cauzarea morţii unei persoane intenţionat sau din imprudenţă (art.145-150 CPRM.) Omorul este considerat o infracţiune gravă contra persoanei. Preîntîmpinarea, descoperirea şi cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai importante probleme a organelor de drept. 2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrşire a omorurilor sunt: a) cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor dispozitive (arma de foc, arma albă etc.), b) aducerea persoanei într-o stare de neajutorare sau folosirea acestei stării pentru cauzarea leziunilor corporale, strangulare, lăsarea în condiţii periculoase pentru viaţa, c) aruncarea victimei de la înălţime, d) aruncarea victimei din mijlocul de transport în mişcare. e) întroducerea în organismul persoanei a unor substanţe otrăvitoare, d) înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi. 3.La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili următoarele împrejurări: ♦ a avut loc omorul, ♦ cînd, unde în ce condiţii a fost săvîrşită infracţiunea, ♦ cine a săvîrşit omorul: a fost săvîrşit de un grup de persoane,dacă da-care este rolul fiecărui din ei la săvîrşirea infracţiunii,cum este caracterizat infractorul ,sunt circumstanţe agravante sau atenuante,

93

♦ cine este victima; cum este caracterizată, ♦ caracterul şi mărimea daunelor cauzate de infractor, ♦ dacă este o infracţiune intenţionată, a avut loc favorizarea prealabil promisă, ♦ ce împrejurări au favorizat comiterea omorului. 4. Situaţile apărute la etapa iniţială de cercetare sunt diferite.Cele mai tipice din ele sunt: a) omorul a avut loc în prezenţa martorilor oculari, cînd sunt cunoscute şi victima şi bănuitul (cel mai des au loc în familie, sau din motive huliganice...), b) omorul este săvîrşit în timpul unei tîlhării,sau unui viol sau din motive huliganice, cînd este cunoscută victima, dar nu este cunoscut bănuitul, c) omor din motive necunoscute; la dispariţia fără veste a persoanei (este cunoscută victima, dar nu este cunoscut bănuitul) d)depistarea cadavrului neindintificat sau a unor părţi a cadavrului, e) dispariţia persoanei fără veste; f) pruncuciderea: depistarea cadavrului nou-născutului; dispariţia nou-născutului g) lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasiea) 5.În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morţii violente, ofiţerului de urmărire penală trebuie să efectuieze următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală: cercetarea la faţa locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaştere (în caz de necesitate), numirea expertizei medico-legale, numirea expertizelor criminalistice, însărcinări separate organelor de cercetare penală. 6. Acţiunile iniţiale ale ofiţerului de urmărire penală la cercetarea cazurilor de dispariţie fără veste a persoanei: audierea persoanei care a anunţat despre dispariţie, cercetarea sau percheziţia locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau percheziţia locului unde poate fi ascuns cadavrul sau părţile lui sau unde au fost depistate probele materiale, audierea rudelor, apropiaţilor,colegilor de serviciu,vecinilor persoanei dispărute şi a altor persoane care pot a furniza informaţii, punerea sub arest a corespodenţa poştală şi ascultarea convorbirilor telefonice la domiciliul celui dispărut şi a

94

persoanelor implicate la dispariţia lui, numirea expertizelor medicolegale (în caz de depistare a cadavrului sau a părţilor lui.), numirea expertizelor medico-legale a probelor materiale, însărcinări separate organelor de cercetare penală. 7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc următoarele expertize: a)expertiza medico-legală a cadavrului, b)expertiza medico-legală a probelor materiale c)expertiza medico-psihiatrică, d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor etc.), e)expertiza cercetării microurmelor. Subiectul nr.54 : Metodica cercetării violului. 1.Noţiunea şi obiectul violului 2.Circimstanţele cate necesită a fi stabilite 3.Situaţiile şi acţiunile iniţiale de urmărire penală 4.Versiunile tipice 5.Întrebări puse la ordonarea expertizei medicale a victimei 1. Violul - raportul sexual cu aplicarea forţei fizice sau ameninţării aplicării ei faţă de victimă sau faţă de alte persoane, sau profitînd de starea de neputinţă a părţii vătămate.(art.171 CPRM). Obiectul nemijlocit al atentării în cazul violului este inviolabilitatea sexuală a persoanei. În timpul violului victimei se cauzează daune fizice, morale şi uneori daune materiale. 2. Circumstanţele care trebuiesc stabilite sunt:  a avut loc violul, dacă da - cînd şi unde,  a fost aplicată forţa fizică, dacă da, în ce formă concretă s-a manifestat (bătaie, ameninţare cu moartrea, aducerea într-o stare de neputinţă),  cine este partea vătămată; dacă nu este bolnavă fizic, minoră,  cine este violatorul; a săvîrşit anterior asemenea infracţiunii; este sau nu recidivist; violul a fost sîvărşit de-o singură sau de un grup de persoane, dacă da, care a fost rolul fiecăruia din ei,  care sunt consecinţele violului, sunt sau nu deosebit de grave,  care este paguba materială, cauzată victimei în rezultatul violului,  care circumstanţe au fovarizat comiterea violului.

95

3.La etapa iniţială de cercetare pot apărea două situaţii tipice de urmărire penală: a) victima cunoaşte violatorul, sau indentificarea bănuitului nu reprezintă o dificultate. În acest caz se întreprind următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea părţii vătămate, cercetarea şi ridicarea îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la faţa locului, numirea expertizei medico-legale a victimei, reţinerea, percheziţia corporală, şi audierea bănuitului, cercetarea îmbrăcămintei lui, audierea martorilor; b) infracţiunea a fost sîvărşită de o persoană necunoscută, căutarea căreia este dificilă. Pentru situaţia dată sunt caracteristice următoarele acţiunii de urmărire penală: audierea părţii vătămate, cercetarea la faţa locului, numurea expertizei medico-legală a victimii şi, deasemenea, expertize criminalistice, efectuarea măsurilor operative de investigaţie îndreptate la depistarea infractorului. 4. La etapa iniţială de cercetare a violului se înaintează următoarele versiunii tipice:  voilul a avut loc în circumstanţele numite de victimă,  violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol,  violul nu a avut loc, reclamanta conştient calomniază pe cineva. 5. Întrebăriile adresate expertizei medico-legale a victimei: a) a întreţinut persoana în ultimul timp raporturi sexuale, dacă da, apraximativ cînd, b) sunt prezente careva semne precum că victimei i s-au dat careva substanţe care ar fi adus-o într-o stare de neputinţă, c)sunt prezente pe corpul persoanei careva vătămări sau alte semne după care se poate de judecat despre caracterul forţat al actului sexual sau tentative de-al săvîrşiri, dacă da, atunci unde sînt localizate şi vechimea lor, d) sunt semne care ar indica că raportul sexual a fost repetat de mai multe ori, e) a avut loc ruperea himenului, dacă da, când aceasta a avut loc (dacă pătimaşa susţine că pînă la viol nu a întreţinut relaţii sexuale), f) este posibil ca actul sexual să fi avut loc fără ruperea himenului, g) a devenit persoana însărcinată sau bolnavă de vreo boală venerică, i) corespund vătămările de pe corpul victimei, cu cele din declaraţii date de ea, cauzele şi vechimea lor,

96

j) sunt prezente pe corpul victimei, urme de spermă sau sînge şi localizarea lor. Subiectul nr.55: Metodica cercetării delapidării averii străine 1. Noţiunea şi obiectul delapidării averii străine 2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite 3. Metodele delapidării averii străine 4. Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală 1. Delapidarea averii străine este însuşirea ilegală a bunurilor altei persoane încredinţate în administrarea vinovatului (art. 191 CP RM). Componenţa de infracţiune dată prevede împuternicirea de-a se folosi şi administra de avutul încredinţat în legătură cu funcţia pe care o deţine persoana. În majoritatea cazurilor la săvîrşirea acestei infracţiuni obiectele atentării sunt: banii inclusiv şi valuta străină, deasemenea carnetele de cecuri, cărţiile de credit, obligaţiile, certificatele şi alte bunuri materiale… 2. În aceste cazuri trebuie de stabilit următoarele împrejurări:  a avut loc faptul de însuşire a bunului altei persoane,  metodele de însuşire,  timpul, locul şi alte circumstanţe a fiecărui epizod,  vinovăţia persoanei, caracterul şi mărimea daunelor materiale produse,  identitatea fiecărui participant la săvîrşirea însuşirii,  circumstanţele care agravează sau atenuiază răspunderea,  circumstanţele care au favorizat la săvîrşirea însuşirii avutului proprietarului. 3. Metodele de săvârşire a însuşirii a avutului străin:  sustragerea mijloacelor băneşti, primite pe baza unor documente sau hîrtii de valoare, cecuri, certificate de depoziţie etc.,  transferul şi însuşirea mijloacelor băneşti cu folosirea reţelelor computaţionale bancare,  micşorarea costului întreprinderilor care urmează a fi privatizate cu trecerea ulterioară a lor în proprietatea privată,  luarea sub control a pachetului de acţiuni din contul includerii în lista acţionarilor a “sufletelor moarte” sau a persoanelor care nu au dreptul de a participa la privatizare.

97

trecerea ilegală la pierderi mărfii, realizarea mărfii fără trecerea prin documentele de contabilitate, nimicirea documentelor referitoare la realizarea mărfii, falsificarea mărfii cu scopul formării surplusurilor care urmează a fi sustrase,  trecerea la cheltuieli a sumelor băneşti pentru anumite lucrări neîndeplinite (reparaţii, publicitate, transportare…)cu însuşirea lor ulterioară. 4. În cazurile de însuşire sau irosire din avutul proprietarului apar două situaţii tipice de urmărire penală la etapa iniţială a cercetării: a)pornirea procesului penal după rezultetele activităţii operativinvestigative; persoanele cointeresate în mersul cercetării, nu ştiu despre pornirea procesului penal. În acest caz sunt caracteristice următoarele acţiuni de anchetă: reţinerea în flagrant delict, percheziţia corporală a reţinutului, percheziţia la locul de trai şi de lucru, punerea sechestrului pe avere, interogarea bănuiţilor, ridicarea şi cercetarea documentelor, obiectelor; cercetarea încăperilor ,interogarea martoriilor, organizarea inventarieriilor şi reviziilor, numirea către organele de cercetare penală de-a efectua unele acţiuni operative de investigaţie; b)pornirea procesului penal are loc după efectuarea unor acţiuni preliminare despre care îi sunt cunoscute persoanei cointeresante.Pentru această situaţie sunt caracteristice următoarele acţiunii: interogarea persoanelor răspunzătoare pentru frauda comisă, ridicarea şi cercetarea documentelor, obiectelor, cercetarea încăperilor ,interogarea şi reţinerea bănuitului, efectuarea confruntărilor, însărcinării separate către organele de cercetare penală.    

Subiectul nr. 56: Metodica cercetării tîlhăriilor şi jafurilor 1. Noţiunea de tâlhărie şi jaf 2. Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite 3. Metodele de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor 4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale 5. Întrebările puse către expertiza medico-legale în cazul tîlhăriilor şi jafurilor 1. Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului (art.187 CP RM). Tâlhăria este atacul sîvărşirii în scopul însuşirii

98

avutului proprietarului, însoţit de violenţa periculoasă pentru viaţa şi sănătatea persoanei (art. 188 CP RM). 2. Împrejurările, care necesită a fi stabilite în cazul tîlhăriilor şi jafurilor sunt:  locul, timpul ,circumstanţele în care s-a săvîrşit tîlhăria sau jaful,  metoda de săvârşire a infracţiunei, s-a folosit forţa fizică sau atac psihic asupra persoanei şi prin ce s-a manifestat concret,  s-a folosit infractorul de mijloace de transport şi de care anume, semnalmentele exterioare a lui,  infracţiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârşită şi cine,  a efectuat infractorul anumite acţiunii pentru tăinuirea infracţiunii; şi-a schimbat infăţişarea, îmbrăcămintea, a distrus urmele infracţiunii, a înscenat alte infracţiuni,  în adresa cui a fost săvîrşită tîlhăria sau jaful, au fost cauzate careva vătămării corporale victimei, este pierdută capacitatea de muncă,  ce anume a fost răpit, cui au aparţinut banii sau obiectele răpite,  cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmentele infractorului care se ascunde, metodele de mascare a înfăţişării, numărul atacatorilor, acţiunile lor,  câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componenţa grupei, rolul fiecărui participant, au săvârşite anterior alte infracţiuni, ce fel de infracţiuni, cînd, unde, au avut ei legătură cu tîlhăria sau jaful în cauză,  prezenţa instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile răpite, realizatorilor,  ce circumstanţe au favorizat săvîrşirea tâlhăriei sau jafului. 3. Se cunosc următoarele metode de săvîrşire a tîlhăriilor şi jafurilor :  atacul deschis sau în încăperi, săvârşite cu aplicarea factorului de surprindere,  atacul în locuri deschise: deasemenea în curţile caselor cu aplicarea sau ameninţarea aplicării forţei,  atacul asupra cetăţenilor în locuinţe cu pătrunderea în aceste încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forţei,

99

atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrşite în încăperile întreprinderilor de comerţ, instituţiilor financiare, secţii de telecomunicaţii şi alte instituţii private sau de stat,  atacul asupra cetăţenilor în trenuri, transportul feroviar sau auto,  atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării banilor sau a vehicolului. 4. La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel mai des sunt întâlnite următoarele situaţii tipice de urmărire penală: I. Persoana bănuită în săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută la faţa locului sau nemijlocit după săvârşirea ei. În asemenea cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii ale ofiţerului de urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei, percheziţia locuinţei, audierea martorilor: numirea expertizelor medico-legale, criminalistice. II. Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar ofiţerul de urmărire penală posedă informaţie care permite de a organiza căutarea şi reţinerea. În acest caz este necesar de a efectua următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului, audierea martorilor, numirea expertizelor medico-legale, însărcinări de a efectua măsuri operative de investigaţie. III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu posedă sau sunt puţine. În acest caz în afară de acţiunile de urmărire penală numite mai sus sunt binevenite şi măsurile operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor şi depistarea bunurilor răpite. 5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către expertiza medico-legală în cazurile de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor:  ce vătămări sunt prezente pe corpul părţii vătămate,  care este caracterul vătămărilor,  forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,  vătămările corporale prezente au fost cauzate anume de acest obiectul dat,  care este vechimea şi gradul vătămărilor cauzate.  sunt urme de sînge pe obiectul examinat,  sângele este de provenienţă umană, 

100

 care este grupa de sânge,  poate să aparţină sângele dat bănuitului. Subiectul nr.57: Metodica cercetării furturilor. 1. Noţiunea de furt 2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite 3. Clasificarea metodelor de săvîrşire a furturilor 4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale 1. Conform art. 186 CP RM. prin furt se înţelege sustragerea pe ascuns din avutul proprietarului. Aceasta este cea mai răspîndită infracţiune ce atentează la proprietate. 2. Circumstanţele care trebuie stabilite în cazul săvîrşirii furturilor sunt:  a avut loc furtul,  timpul, locul şi circumstanţele în care a fost comisă,  obiectul atentării (ce a fost furat de infractor)costul şi semnele lui,  proporţiile cauzate,  cui i-a aparţinut obiectul furat,  metoda săvârşirii furtului,  subiectul (de cine a fost furat obiectul),  furtul a fost săvîrşit de un grup criminal organizat, dacă da, gradul de vinovăţie a fiecăruia,  locul şi metoda realizării bunurilor furate,  circumstanţele atenuante şi agravante,  cauzele care au favorizat comiterea furtului. 3. Metodele de săvârşire a furturilor pot fi clasificate în felul următor: furtul proprietăţii de stat sau private; din încăperi - prin spargere sau fără; furtul din poşete, buzunare, sau de la persoanele beate; furturile săvîrşite prin abuz de încredere; furturile săvîrşite din camerele de depozitare; furturile din mijloacele de transport. 4. La etapa iniţială de cercetare a furturilor, cele mai caracteristice sunt trei situaţii de anchetă tipice: a)persoana bănuită în săvîrşirea furtului este reţinută. În situaţia aceasta scopul constă în acumularea de probe care ar dovedi că

101

persoana a participat la săvîrşirea infracţiunii. Cele mai raţionale acţiuni ale ofiţerului de urmărire penală pot fi reţinerea, percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, audierea părţii vătămate şi martorilor, percheziţia domiciliului bănuitului. b)persoana bănuită în săvîrşirea furtului, nu este reţinută, dar semnalmentele şi informaţia despre el sunt cunoscute. Direcţia de bază a cercetării este studierea condiţiilor materiale ale infracţiunii săvîrşite, culegerea şi întărirea probelor despre persoanele bănuite, bunurile furate şi alte circumstanţe ale infracţiunii. În această situaţie sunt binevenite următoarele acţiuni de urmărire penală: ascultarea victimei, cercetarea la faţa locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor criminalistice, măsurilor operative de investigaţie. c)informaţia despre persoana care a săvîrşit furtul nu există sau este insuficientă. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală trebuie să fie îndreptate spre căutarea persoanei. Pentru situaţia dată pe lîngă acţiunile enumerate mai sus sunt caracreristice măsurile operative de investigaţie, îndreptate spre stabilirea persoanei bănuite, căutarea bunurilor furate. Subiectul nr.58: Metodica cercetării escrocheriilor. 1. Noţiunea şi obiectul escrocheriilor 2. Circumstanţele care urmează a fi stabilite 3. Metodele de săvârşire a escrocheriilor 4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială a cercetării 5. Expertize numite la cercetarea escrocheriilor 1. Escrocheria este sustragerea din avutul proprietarului prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 190 CP RM.) 2. Circumstanţele care trebuie dovedite în cazul escrocheriilor sunt : ♦ a avut loc infracţiunea sau altă faptă, ♦ locul, timpul, condiţiile, metoda săvârşirii escrocheriilor, cine a fost martorul infracţiunii, ♦ obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc, ♦ în adresa cui a fost săvîrşită escrocheria (organizaţie de stat sau obştească, structură comercială, persoană fizică),

102

♦ datele despre infractor (locul de lucru, motivele), ♦ date despre grupul escrocilor (componenţa, numărul, specializarea), ♦ date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul, ♦ împrejurările care au favorizat săvîrşirea escrocheriei. 3. Metodele principale de săvârşire a escrocheriilor se împart în tradiţionale şi moderne. La cele tradiţionale se referă: a) trucajul în timpul jocului de cărţi, sau alte jocuri de noroc. b) vănzarea obiectelor de preţ falsificate. c) schimbarea banilor într-un echivalent neegal d) strîngerea unor dări de bani escrocul dînduse drept reprezentanţii ai organelor de control, sau organelor de drept. La metodele moderne se referă: - primirea de credite bancare prin documente false. - crearea unor firme fictive pentru a atrage investiţii din partea populaţiei cu insuşirea ulteriuară a lor. - afaceri cu locuinţe fictive. - folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea banilor din bancomate sau procurarea de mărfuri din întreprinderi etc. - înşelarea la shimbarea valutei ,oformarea paşapoartelor străine ,vize, hîrtii de valoare etc. 4. Conţinutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de situaţia de urmărire penală iniţială .Astfel de situaţii din această categorie de infracţiuni pot fi 4, ca bază servind datele despre identitatea infractorului . a)escrocul este cunoscut ,şi reţinut în flagrant delict sau după ce a săvîrşit infracţiunea. În aşa situaţie sunt caracteristice următoarele acţiuni întreprinse de ofiţerul de urmărire penală: percheziţia corporală a bănuitului şi audierea lui, cercetarea probelor materiale ridicate la percheziţia lui, cercetarea la faţa locului, audierea pătimaşului şi a martorilor . b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde. Se petrec următoarele acţiuni de urmărire penală; audierea pătimaşului ,cercetarea probelor materiale, orientarea subdiviziunelor a organelor

103

de internă spre căutarea infractorului, organizarea măsurilor operativinvestigative, cercetarea locurilor unde el ar putea să se ascundă. c)escrocul este cunoscut, dar acţiuniile lui infracţionale sunt mascate sub nişte acţiuni legale. În situaţia dată trebuie de studiat legalitatea acţiunilor întreprinse de escroc ,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s-a manevrat pentru comiterea escrocheriei, stabilirea şi audierea persoanelor cu funţii de răspundere complici la săvîrşirea infracţiunii, studierea legislaţiei, care reglementează aşa fel de situaţii, căutarea patrimoniului ,banilor şi obiectelor de valoare ale firmei, punerea acestului pe conturile bancare ale firmei date. d)escrocul este necunoscut. În aşa situaţii ofiţerului de urmărire penală organizează; alcătuirea portretului subiectiv al infractorului, căutarea după evidenţele criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –investigative. 5. Cercul expertizelor legale, petrecute la cercetarea cazurilor de escrocherii este destul de larg şi depinde de metoda săvîrşirii escrocheriei şi circumstanţele care necesită a fi lămurite .Petru demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice ,chimice, merceologice, criminalistice(dactiloscopică, traseologică, a scrisului etc.). Subiectul nr.59:Metodica cercetării şantajului. 1.Noţiunea de şantaj. 2.Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite. 3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale întreprinse la cercetarea şantajului. 4.Expertizele legale ,caracteristica cercetării şantajului. 1. Dobîndirea prin şantaj a bunului proprietarului, posesorului sau deţinătorului este cererea de a se transmite avutul proprietarului ori dreptul supra acestui avut, ameninţînd cu violenţă persoana ori rudele apropiate ale acestuia ,răspîndirea unor ştiri defaimatoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea averii proprietarului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora (art.189CPRM).

104

2. În cazul acestor infracţiuni trebuie de stabilit următoarele circumstanţe: - a avut loc şantajul . - şantajul a fost săvîrşit în adresa proprietăţii de stat, publică, privată sau comercială, cărei intreprinderi anume, instituţiei ,organizaţii sau persoanei fizice îi aparţine proprietatea . - timpul ,locul şi metoda săvîrşirii şantajului. - care este obiectul atentării, dacă şantajistul a întrat în posesia lui –care este suma pagubei materiale. - cine a săvîrşit şantajul ,dacă a fost săvîrşit de un grup de persoane care este componenţa grupei şi rolul fiecăruia din participanţi. - cîte epizoade ale şantajului au avut loc ,şantajul nu a fost însoţit de alte infracţiuni, dacă da ,care anume. - cine este pătimaşul . - care sunt cauzele ,circumstanţele care au favorizat săvîrşirea şantajului. 3. Caracterul situaţiilor tipice ale etapei iniţiale de cercetare a şantajului se stabilesc în dependenţă de următoarele circumstanţe: şantajul a fost săvîrşit o singură dată ,sau are un caracter sistematic, obiectul atentării a fost transmis şantajistului şi trebuie de aşteptat o nouă cerere, pătimaşul îl cunoaşte pe infractor . Reeşind din acestea ,se cunosc două cele mai răspîndite situaţii tipice de urmărire penală a) la poliţie se adresează persoana asupra căreia a fost săvîrşit şantajul ,dar persoana nu a transmis infractorului obiectul atentării. În aşa situaţii ,după înfăptuirea controlului necesar şi intentarea dosarului penal ofiţerul de urmărire penală efectuează audierea amănunţită a reclamantului ,cercetarea obiectului atentării, care ulterior va fi transmis infractorului, ascultarea şi înscrierea convorbirilor telefonice, reţinerea şantajistului în flagrant delict. b) la organele de poliţie se adresează persoana care deja a transmis obiectul atentării infractorului. Pentru situaţia dată este caracteristic următoarele acţiunii; audierea pătimaşului ,audierea şi înscrierea convorbirilor telefonice, măsuri operativ- investigative, reţinerea şantajistului, audierea lui, percheziţia domiciliului.etc.

105

4. La cercetarea şantajului cel mai des se numesc următoarele expertize: - expertiza fonoscopică. - de cercetare a microurmelor. - criminalistice, traseologice, a scrisului, tehnico-criminalistice şi de cercetare a documentelor, balistice. Subiectul nr.60:Metodica cercetării luării de mită. 1.Noţiunea luării de mită. 2.Citcumstanţele care necesită stabilite. 3.Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală. 4.Expertizele numite la cercetarea luării de mită. 1. Luarea de către o persoană cu funcţii de răspundere, personal sau prin mijlocitor a mitei sub forma de banii, hîrtie de valoare ,alte bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial, acuptarea de servicii, privelegii sau beneficii, care nu i se cuvin, pentru îndeplinirea unei acţiuni(inacţiuni)sau îndeplinirea cu întîrziere a unei acţiuni în interesul mituitorului sau persoanelor pe care le reprezintă dacă asemenea acţiunii(inacţiuni) întră în obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de răspundere.(art.133CPRM). 2. La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie de stabilit următoarele circumstanţe: - a avut loc darea-luarea de mită. - care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost transmise lucruri de preţ ,sau a avut forma unor servicii, atunci care este costul lucrurilor de preţ sau a serviciilor în valoare bănească, - cine este mituitorul şi mituitul. - care sunt împrejurările săvîrşiri infracţiunii (timpul, locul, metoda transmiterii mitei). - care este scopul mitei. - au fost îndeplinite în folosul mituitorului careva acţiunii cerul de el, purtau ele un caracter legal .

106

-

în acţiunile mituitorului şi mituitului nu sunt alte semne de infracţiune dacă da care anume. - în acţiunile infractorilor sunt sau nu calificative(semne). - în acţiunile mituitorului nu sunt circumstanţe care l-ar elibera de răspundere penală. - care condiţii au favorizat luarea de mită. 3. La etapa iniţială a cercetării luării de mită de obicei apar trei situaţii tipice de urmărire penală: a)este declaraţia mituitorului ,şi el este de acord să conlucreze cu organele de poliţie pentru a demasca infractorul, cărui despre aceasta nu-i este cunoscut. Cercul şi consecutivitatea acţiunilor de urmărire penală petrecute la etapa iniţială a cercetării sunt: audierea mituitorului ,reţinerea mituitului în flagrant delict, audierea mituitului, percheziţia pe la domiciliu şi locul de muncă a mituitului, punerea a restului pe averea lui, ridicarea şi cercetarea documentelor, audierea martorilor, petrecerea confruntărilor. b)mituitorul şi mituitul acţionează împreună cu înţelegere reciprocă, informaţia a parvenit la poliţie prin informatori; infractorilor acest fapt nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea de-ai demasca concomitent şi pe mituitor şi mituit la etapa iniţială se întreprind: reţinerea ambelor infractori în flagrant delict, percheziţia corporală ,şi pe la domecilii şi lucru punerea a restului pe averea lor; audierea bănuiţilor; ridicarea şi cercetarea documentelor de serviciu, audierea martorilor . c)informaţia despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale, infractorilor le este cunoscut faptul dat că de acţiunile lor se interesează organele de poliţie. În aşa situaţii se petrece audierea martorilor, ridicarea şi cercetarea documentelor; Audierea bănuiţilor; în prezenţa unor temeiuri se petrece percheziţia la domiciliu şi locul de lucru a bănuiţilor.Concomitent se petrec un complex de măsuri operativ –investigative. 4. În cazul săvîrşirii acestor categorii de infracţiuni se numesc următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică-pentru relevarea urmelor de mîini ale infractorului pe obiectul mitei; expertiza scrisului-pentru stabilirea persoanei care a întocmit un document ,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică pentru cercetarea documentelor în caz că conţinutul lor a fost schimbat, semnăturile sau ştampilele; expertiza contabilă - pentru a stabili dacă

107

documentele au fost oformate şi corespund realităţii; expertiza traseologică. Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracţiunilor legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope. 1.Caracteristica criminalistică a infracţiunilor legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice sau psihotrope. 2.Clasificarea mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope. 3.Circumstanţele care necesită a fi cercetate . 4.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare. 1. În Republica Moldova este prevăzută răspunderea penală pentru cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante, elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea, deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea, livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, supuse controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi consumul ori organizarea consumului de asemenea substanţă fără autorizaţie. (art.217 CP Republicii Moldova). 2. Mijloacele narcotice şi substanţele psihotrope se poate de clasificat în 3 grupe: a)preparate narcotico-medicinale. b)substanţe ,preparate din anumite materii vegetale ,sau din anumite preparate medicinale cu conţinut narcotic. c)anumite preparate ,care se intribuinţează în ţările străine ,care au nimerit în ţara noastră prin cotrabandă. 3. În timpul cercetării infracţiunilor legate de circulaţie ilegală a mijloacelor narcotice sau substanţe psihotrope trebuie de cercetat următoarele circumstanţe: a fost săvîrşită infracţiunea de acest gen, dacă da –atunci cum de o calificat; unde, cînd şi prin ce metodă au fost săvîrşită infracţiunea; cine concret a săvîrşit infracţiunea dată: dacă ea a fost săvîrşită de un grup de persoane, care este componenţa ei, acţiunile fiecărui participant; care sunt izvoarele de procurare a mijloacelor narcotice sau substanţelor psihotrope, calea şi metodele

108

realizării lor ,cu ce preţ se cumpărau, vindeau aceste substanţe; infracţiunea dată este sau nu însoţită de comiterea altor infracţiunii, dacă da-care anume; care circumstanţe au favorizat comiterea infracţiunii. 4. Pentru etapa iniţială a cercetării infracţiunilor din această categorie, indiferent de tipul infracţiunii de acest gen se pot evidenţia următoarele situaţii: a)persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din infracţiunile legate de circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice sau substanţe psihotrope şi recunoaşte că a săvîrşit infracţiunea. Pentru acumularea de probe pentru demascarea infractorului ofiţerul de urmărire penală întreprinde, cercetarea substanţelor ridicate, mijloacele adaptate pentru consumarea lor, hainele bănuitului, cercetarea ambalajului mijloacelor narcotice sau substanţelor psihotrope pentru relevarea amprentelor digitale, dacă este constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor interzise sau organizarea şi întreţinerea spelungelor pentru consumarea substanţelor narcotice-se face cercetarea împrejurimii şi a lotului unde nemijlocit a fost semănate culturile respective, audierea martorilor, percheziţia bănuiţilor pentru ridicarea substanţelor narcotice şi altor obiecte cu urme ale infracţiuni, audierea rudelor, ordonarea expertizelor medico-legale, chimico-farmaceutice, criminalistice şi alte expertize, măsuri operativ –investigative. b)sunt prezente semnele infracţiuni, legate de circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde. În aşa situaţii se petrec acţiuni de urmărire penală şi alte măsuri îndreptate spre acumularea şi analiza informaţiei despre personalitatea bănuitului. c)sunt prezente semnele infracţiunii din categoria dată ,dar persoana concretă bănuită în săvîrşirea infracţiunii nu este stabilită. Aşa situaţie apare la stabilirea factorilor de încărcare la întreprinderi şi instituţii medicale, a regurilor stabilite de producere, procurare, păstrare ,evidenţa, eliberare, transportare sau transmitere a mijloacelor narcotice şi substanţe psihotrope sau, depistării loturilor, semănate cu plante care au un conţinut narcotic, sau la reţinerea narcomanilor ,care au procurat narcotice de la persoane necunoscute. În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în instituţie sau întreprindere a surplusurilor de preparate narcotice ; de stabilit

109

condiţiilor de păstrare a blancurilor de recete şi ştampilelor, de studiar cărţile de ambulatoriu şi alte documente medicinale după care se eliberează substanţele narcotice sau psihotrope, de stabilit urmărirea operativă după bănuit. La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conţinut narcotic în afara localităţilor populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este cunoscut atunci se organizează ambuscade, se petrec măsuri operative –de investigaţie în privinţa persoanelor care locuiesc prin apropiere. Dacă reţinutul este narcoman, şi susţine că a procurat narcoticele de la persoane necunoscute, este necesar de petrecut audieri amănunţite ,şi mai apoi de petrecut măsuri operativ-investigative, îndreptate spre stabilirea legăturilor sale. Subiectul nr.62: Metodica cercetării accidentelor rutiere. 1.Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere. 2.Tipurile de accidente rutiere. 3.Circunstanţele care necesită a fi stabilite . 4.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de cercetare. 5.Întrebările adresate către expertizele numite în cazul accidentelor rutiere. 1. Încălcarea regulilor de circulaţie de către persoana care conduce un autoturism, tramvai sau alt mijloc de transport, ce a adus la cauzarea unei vătămări medii a integrităţii corporale, sau cauzarea pagubelor materiale în proporţii mari sau moartea unei sau mai multor persoane(art.164CPRM), de asemenea părăsirea locului accidentului rutier de către persoana care conducea mijlocul de transport şi care a încălcat regulile de circulaţie rutieră sau exploatare a mijloacelor de transport în cazul survenirii consecinţelor menţionate mai sus(art.266CPRM). Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare măsură se stabileşte de aceea că ele sunt săvîrşite din imprudenţă, adică neintenţionat. În calitate de elemente se evidenţiază următoarele: circumstanţele în care s-a săvîrşit accidentul rutier; mecanismul săvîrşirii accidentelor rutiere; urmele materiale tipice; studierea identităţii persoanei care a încălcat regulile de circulaţie rutieră; cauzele săvîrşirii accidentului rutier.

110

2. După mecanismul săvîrşirii accidentului rutier ele se împart în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlocului de transport peste un obstacol; răsturnarea mijlocului de transport; căderea pasagerilor din mijlocul de transport. 3. La circumstanţele care necesită a fi cercetate în cazul accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întîmplate (infracţiune, calamitate naturală, accident); timpul , locul, şi alte circumstanţe de comitere a accidentului rutier, vinovăţia conducătorului în încălcarea regulilor de circulaţie; legătura cauzală dintre încălcare regulilor de circulaţie rutieră şi consecinţele survenite; mecanismul accidentului rutier; prezenţa circumstanţelor care agravează sau atenuează răspunderea conducătorului; caracterul şi mărimea pagubelor cauzate; circumstanţele care au favorizat săvîrşirii infracţiunii. 4. Practica cercetării accidentelor rutiere evidenţiază 3 situaţii tipice de urmărire penală: a)conducătorul mijlocului de transport şi pătimaşul se afla la locul accidentului, sau din anumite motive ele nu se afla la locul accidentului însă sunt destule date despre ei. Această situaţie este cea mai răspîndită şi apare în general la tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul informaţiei în mare măsură determină acţiunile de urmărire penală pentru rezolvarea situaţiei: cercetarea la faţa locului, audierea martorilor, pătimaşului, conducătorului auto, numirea expertizelor medico-legale, mărturiile conducătorului şi pătimaşului. b)pătimaşul se află la locul accidentului, dar conducător şi mijlocul de transport lipsesc şi informaţii despre conducător şi mijlocul de transport nu sunt. Această situaţie se caracterizează prin prezenţa informaţiei despre timpul, locul săvîrşirii accidentului şi urmările lui. Sunt caracteristice următoarele acţiuni de urmărire penală: cercetarea la faţa locului, audierea martorilor ,pătimaşului, numirea expertizelor, ordonarea organelor de cercetare penală a măsurilor operativinvestigative c)pătimaşul şi mijlocul de transport se află la locul accidentului , dar lipseşte conducătorul mijlocului de transport. La toate acestea mai este cunoscut timpul şi locul săvîrşirii accidentului, consecinţele şi mijlocul de transport. În afară de cercetare

111

la faţa locului, audierea martorilor şi pătimaşului ordonarea expertizelor şi însărcinări organelor de cercetare penală şi măsuri operative de investigaţie poate apărea necesitatea de-a verifica alibiul conducătorului auto, după ce a fost reţinut ,care poate fi inventat. 5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul accidentelor rutiere: - care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd şi în ce condiţii sau format. - care sunt dereglările mijlocului de transport, cauza formării şi vechimea formării lor. - cu ce viteză se mişca mijlocul de transport înainte de accident. - o posibilitate că din punct de vedere tehnic de-a preveni accidentul rutier. - care-i cauza tehnică a accidentului. Subiectul nr.63: Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de protecţie contra incendiilor, exploziilor 1.Caracteristica criminalistică a incendierilor şi încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor. 2.Circunstanţele care necesită a fi stabilite. 3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale intreprinse. 4.Particularităţile cercetării dosarelor penale intetante pe faptul exploziilor. 1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acţiuni ilegale legate de incendii: distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art.198 CP Republicii Moldova), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor (art.296 CP Republicii Moldova), terorismul (art.278 CP Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere în proporţii mari a în urma folosirii imprudente a focului. (art.232 CP Republicii Moldova) 2. În cazurile incendierilor şi încălcările regulilor de protecţie contra incendiilor trebuie de stabilit următoarele circumstanţe: caracterul obiectului, apartenenţa lui ,însemnătatea lui; timpul şi circumstanţele apariţiei incendiului; ce bunuri au fost distruse sau vătămate; vinovaţii concreţi a celor întîmplate şi datele ,care îi

112

caracterizează; prezenţa sau lipsa semnelor altei infracţiuni ascunse; mărimea pagubei cauzate; circumstanţele care au favorizat comiterii incendierii. 3. La etapa iniţială de cercetare a acestei tip de infracţiuni sunt posibele două situaţii tipice de urmărire penală: a) cauza incendierii nu este cunoscută: În această situaţie sînt posibile următoarele versiuni tipice: a avut loc o incendiere; pojarul este rezultatul încălcării regulilor de protecţie contra incendiilor; incendiul este rezultatul folosirii incorecte a focului; incendiul s-a produs de catastrofe naturale seu alte fenomene ale naturii. Pentru această situaţie sînt caracteristice următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală: cercetarea locului incendiului, audierea părţilor vătămate, persoanelor material responsabile, martorilor oculari şi alte persoane, ordonare expertizei tehnico-incendiare şi alte expertize necesare. b) cauza incendierii este cunoscută: În această situaţie prima acţiune de urmărire penală este audierea persoane ce a comunicat faptul incendiului, mai apoi se efectuiază cercetarea la faţa locului, audierea martorilor oculari şi a altor persoane ordonarea expertizei tehnico-incendiare şi alte expertize necesare. 4. În dependenţă de obiectivul, unde a avut loc explozia, se înaintează şi verifică versiunile generale. La explozie în procesul de producţie: a) explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate tehnică. b) explozia s-a produs cu totul întîmlător. c) explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracţiune. Dacă pentru efectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv eexplozibile, explozia poate fi efectuată intenţionat cu scopul: a) distrugerii obiectului b) camuflarea altei infracţiuni c) act de terorism sau destabilizarea situaţiei d) şantaj sau răzbunare. La etapa iniţială este necesar de stabilit şi demonstrat următoarele circumstanţe: a) a avut loc o explozie în realitate

113

b) modul pregătirii şi executării exploziei c) evenimentele annteriore exploziei d) dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de la început explozia sau incendiul e) urmările exploziei f) persoana vinovată în cele întîmplate, motivele şi scopul lui g) cauzele şi condiţiile ce au favorizat comiterea infracţiunii. Subiectul nr. 64 Metodica cercetării huliganismului. 1. Caracteristica criminalistică a huliganismului 2. Circumstanţele ce trebuie stabilite 3. Versiunile tipice generale 4. Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la etapa iniţială de crecetare 5. Tipurile expertizelor ordonate 1. Legislaţia penală stabileşte huliganismul ca acte internaţionale care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o vădită lipsă de respect faţă de societate (art. 287 CPRM). Se consideră huliganism agravant aceleaşi acte, care prin conţinutul lor se deosibesc printr-un cinism excepţional sau o deosibită obrăznicie, ori însoţite de opunerea de rezistenţă unui reprezentant al puterii sau unui reprezentant al obştimii, care îndeplineşte funcţie de menţinere a ordinii publice, sau altor cetăţeni, care curmă actele huliganice, precum şi săvîrşite de o persoană, condamnată pentru huliganism. Se consideră huliganism deosebit de agravant acte prevăzute huliganism şi huliganism agravant dacă ele au fost săvîrşite cu aplicarea sau încercarea aplicării armei de foc sau cuţitelor, boxelor şi altor arme albe, precum şi alte obiecte, special adoptate pentru vătămarea integrităţii corporale. 2. La cercetarea huliganismului este necesar de stabiliturmătoarele circumstanţe: a) ce acţiuni concrete au fost înfăptuite de bănuit; dacă au semnele huliganismului şi care anume. b) unde şi cînd au fost înfăptuite acţuinile huliganice c) dacă în procesul huliganismului nu au fost comise infracţuini, dacă de- care anume;

114

d) cine a comis acţiunile huliganice; dacă nu au comis astfel de acţiuni anterior; dacă nu a fost tras anterior la răspunderea administrativă pentru huliganism nu prea grav; dacă huliganismul este comis în grup atunci care sînt acţuinile fiecărei persoane; e) dacă sînt părţi vătămate, cine sînt ele, n-au provocat oare ele acţiuni huliganice; f) a fost cauzată paguba materială, cui şi în ce proporţii; g) ce circumstanţe au favorizat comiterea huliganismului. 3. La începutul cercetării se înaintează şi se verifică versiunile tipice generale: a) bănuitul a săvîrşit acţiuni prevăzute de legislaţia penală; b) în acţiunile bănuitului sînt semnele componenţei de infracţiune nu de huliganism, dar semnele altei infracţiuni; c) bănuitul a comis un huliganism nu prea grav. 4. La etapa iniţială de cercetare a huliganismului de obicei apar următoarele situaţii tipice: a) huliganul este prins la faţa locului, este cunoscută partea vătămată, sînt martori asistenţi şi semnele evidente ale infracţiunii. În această situaţie ofiţerul de urmărire penală este obligat de la bun început să ia măsuri pentru urmarea acţiunilor huliganice. Primind hotărîrea de a porni procesul penal trebuiesc efectuate: reţinerea bănuitului, audierea bănuitului, audierea părţii vătămate, audierea martorilor, percheziţia la domiciliu, ordonarea expertizelor. b) huliganul s-a sustras se la locul comiterii infracţiunii, dar sînt cunoscute semnele aspectului său exterior şi alte obiecte. În acest caz la etapa iniţială de cercetare se înnfăptuiesc următoarele acţiuni de urmărire penală: audierea părţii vătîmate cercetarea îmbrăcămintei acestuia şi identificarea ei, cercetare la faţa locului. Scopul principal al ofiţerului de urmărire penală este acumularea informaţiei, îndreptate spre identificare huliganului şi clasificarea circumstanţelor ce au legătuiră cu comiteria infracţiunii. c) acţiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu este cunoscută. Această situaţie se deosebeşte de celelate prin dificitul informaţiei atît referitor la circumstanţele comiterii infracţiunii cît şi la personalitatea infractorului. Dacă informaţia despre huliganism a

115

provenit imediat după comiteria lui, atunnci este necesar de a cerceta locul infracţiunii, de audiat partea vătămată, martorii oculari şi la stabilirea semnelor componenţei de infracţiune de pornit proceul penal. Deodicei în asemenia cazuri se efectuiază: interogarea persoanei ce a denunţa infracţiunia şi a părţii vătămate, identificarea părţii vătămată, audierea martorilor, ordonarea expertizelor, însărcinarea organelor de cercetare penală cu înfăptuirea măsurilor operativinvestigative. 5. La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele expertize: a) expertiza medico-legală a părţii vătămate, b) expertiza medico-legală a corpurilor delicte, c) expertiza psihiatrică, d) expertiza chimică, e) expertizele criminalistice(trasiologică, balistică...) Subiectul nr.65 Particularităţile cercetării infracţiunilor comise de minori. 1.Caracteristica a infracţiunii comise de minori 2.Circumstanţile ce necesită a fi stabilite. 3.Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală 4.Întrebările ce necesită a firezolvate de expertiza psihiatrică 1. Conform legislaţiei minori se consideră persoanele în vîrstă, de la 14-18 ani. Infracţiunile pentru care răspunderea penală survine de la 14 ani sînt menţionate în Art.21 CPRM. Infractorii minori de obicei se caracterizează cu comiterea ridicată sînt iriditaţi, toate combinate cu schimbarea fregventă a dispoziţiei. Decizia de a comite infracţiunea – este de regulă, o urmare a deformării personalităţii, denaturarea în dezvoltarea socială a minorului şi nu particularităţile vîrstei. 2. Particularitatea esenţiala a cauzelor din acestă categorie – stabilirea obligatorie, concomitent cu altele, a următoarelor circumstanţe: vîrsta (data,vîrsta, anul naşterii); condiţiile de viaţă şi de educare a minorului; preincipiile ce au favorizat comiterea infracţiunii; prezanţa instigaţiilor adulţi şi altor complici; la prezenţa datelor despre prezenţa cărorva boli mentale, ce n-au legătură cu tulburările sufliteşti

116

trebuie de stabilit deasemenea putea el totalmente să înţeleagă însemnătatea acţiunilor sale. 3. La etapa iniţială a cercetării cauzelor din categoria dată apar următoarele situaţii tipice de urmărire penală: a) Părţile vătămate sau martorii, necunoscîndu-i pe infractori, sisţin că datorită aspectului exterior, manera de comportare şi altor carcteristici ei consideră că sînt minori. În această situaţie, cînd sînnt urme intelactuale de infracţiuni, accentul se pune pe stabilirea urmelor materiale. Deobicei în asemenea situaţii se efectuiază: cercetarea la faţa locului, audierea la părţile vătămate şi altor persoane ce dispun de careva informaţie sau sînt material responsabile; măsuri operative de invstigaţie cu scopul de căutare a infractorului pe urmele fierbinţi; reţinnerea bănuiţilor; audierea şi percheziţia la domiciliu, locul de studii sau lucru a minorului; percheziţia corporală; ordonarea expertizelor; b) părţile vătămate şi martorii cunosc innfractorii şi vîrsta lor. În aceste cazuri deobicei se înfăptuieşte reţinerea minorilor, cercetarea la faţa locului, audierea bănuiţilor şi a altor persoane informate; prezentarea spre recunoaştere; verificarea urmelor după evidenţă, perchiziţia la domicilui, studii sau lucru; percheziţia corporală; ordonarea expertizilor judiciare. 4. Întrebările la care necesită de-a primi răspunsuri în urma expertizei psihiatrice în cazul săvîrşirii infracţiunilor de către minori sînt: a) care este nivelul deizvoltării intelectuale a minorului(în dependenţa de vîrsa lui), b) dacă în dezvoltarea intelectuală a minorului sănt devieri de la nivel, normsal pentru vîrsta dată, care este caracterul acestei devieri, c) care sînt cauzele acestei devieri, nu sînt ele o urmare a îmbolnăvirii psihice, d) poate oare minorul corect să aprecieze anumite circumstanţe şi exact a le expune în declaraţiile sale, e) a putut minorul să perceapă importanţa acţiunilor sale, f) a avut posibilitate minorul să conducă total cu acţiunile sale.

117

Subiectul nr.66 particularităţile cercetării infracţiunilor înn grup de grupuri organizate. 1. Noţiune şi tipurile grupurilor infracţionale 2. Circumstanţele ce necesită a fi stabilite 3. Cerinţe ce asigură eficacitatea cercetării ifracţiunilor 1.Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni (art.46 CP Republicii Moldova) Organizaţia (asociaţi) criminală se consideră o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice sau de o controla în alte forme în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice. (art.47 CP Republicii Moldova). După nivelul organizării toate grupurile criminale pot fi clesificate următoarele tipuri: a) situative(întîmplătore), b) tipul companiei, c) grupările organizate, d) organizaţiile criminale. 2. Referitor la infracţiunile comise în grup, inndependent de tipul lor, este necesar de a stbili următoarele circumstanţe: a) tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria infracţiunilor în grup şi toată activitatea criminală a acestui grup, b) caracterul, componenţa , tipul criminalistic şi structura grupărilor criminale, particularităţile infracţiunii între membrii grupului, legăturile sale exterioare, c) liderul grupărilor criminale d) rolul şi vina fiecărui membru a grupei criminale, pricinele şi condiţiile ce favorizează formarea grupei criminnale. 3. Cerinţele metodice ce asigură eficacitatea cercetării infracţiunilor comise de grupurile criminale: a) stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a grupei criminale organizate, descoperirea altor infracţiuni comise de membrii grupului,

118

b) etapele cercetării, prevenirea reacţiunii din partea infractorilor c) utilizarea raţională a situaţiilor de anchetă tipice, caracteristice pentru cercetarea unor tipuri aparte de infracţiuni comise de grupurile criminale, d) evidennţa la planificarea cercetării a infracţiunilor deja comise de grupa criminală, structurale, teritoriale şi alte patrticularităţi ale activităţii a grupei criminale date, e) interacţiunia fix determinată a anchetatorului cu organele de cercetare penală, f) utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în scopul cum lovitura în centrul grupei, atît şi asupra nivelurilor inferioare cu ieşirea uterioară la liderul acestuia, g) utilizarea largă a operaţiilor tactice în scopul rezolvării problemelor intermediare ce apar în procesul cercetării, h) utilizarea concurenţei între grupările criminale cît şi concurenţa între membrii grupării, i) utilizarea la maxim şi cît mai larg în procesul ceretării a mijloacelor criminalistice şi a tehnicii speciale. Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii Sistemul criminalisticii Funcţiile, izvoarele şi principiile criminalisticii Metodele criminalisticii Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe Identificarea criminalistică Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenţei de grup Diagnostica criminalistică Bazele tehnicii criminalistice Metode şi mijloace de acumulare a urmelor infracţiunii la efectuarea acţiunilor de urmărire penală Fotografia judiciară Metodele fotografiei operative Genurile fotografiei la cercetarea la faţa locului Fotografia de examinare Aplicarea înregistrării video la efectuarea acţiunilor de urmărire penală Noţiunea de traseologie. Clasificarea urmelor

119

Tipurile de urme în traseologie Urmele create de om (homeoscopice) Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor şi mecanismelor Urmele mijloacelor de transport Cercetarea criminalistică a armelor Caracteristica urmelor armelor de foc Cercetarea criminalistică a armelor albe Tehnica explozivă Cercetarea criminalistică a documentelor Cercetaările criminalistice a scrisului Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor Tipurile modificărilor conţinutului documentelor Identificarea persoanei după semnalmente Sistemul elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit Reprezentarea aspectului exterior al persoanei Microobiectele ca purtători de informaţie de importanţă criminalistică Odorologia criminalistică Subiectul nr.34 Tactica criminalistică Procedeul şi recomandarea tactică. Tactica acţiunii de urmărire penală Versiunile criminalistice Planificarea cercetării infracţiunii Tactica cercetării în urmărirea penală Cercetarea la faţa locului Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală Tactica reconstituirii faptei Tactica percheziţiei şi ridicării Tactica audierii Tactica confruntării Tactica prezentării spre recunoaştere Genurile prezentării spre recunoaştere Tactica ordonării şi efectuării expertizelor judiciare Tactica obţinerii modelelor de comparaţie Metodica criminalistică Noţiunea şi conţinutul elementelor d bază a metodicii criminalistice Metodica cercetării alibiului Constatarea şi demascarea înscenării (disimulării) Metodica cercetării omorului

120

Metodica cercetării violurilor Metodica cercetării delapidării averii străine Metodica cercetării jafurilor şi tîlhăriilor Metodica cercetării furturilor Metodica cercetării escrocheriilor Metodica cercetării şantajului Metodica cercetării coruperii şi mituirii Metodica cercetării infracţiunilor legate de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice Metodica cercetării accidentelor rutiere Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de securitate antiincendiară, exploziilor Metodica cercetării huliganismului Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de minori Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de grupuri criminale organizate

121