Falsul in Acte - Lucru Individual - Criminalistica [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea de Stat din Moldova Facultatea de Drept Departament Drept Procedural Disciplina : Criminalistica

Referat Falsul in acte

A efectuat: Barbăroșie Eugenia, grupa 413 A verificat: Chirilă Mihai, magistru in drept, lector universitar Chișinău 2016

2

FALSUL ÎN ACTE. MODALITĂŢI DE PREVENIRE, DESCOPERIRE ŞI COMBATERE PRIN MIJLOACE CRIMINALISTICE PROBLEME: I. ASPECTE INTRODUCTIVE. NOŢIUNEA DE FALS ÎN ACTE ŞI FORMELE ACESTUIA II. CONTRAFACEREA SCRISULUI SAU A SEMNĂTURII ŞI EXPERTIZA SCRISULUI III. FALSUL PRIN ŞTERSĂTURI IV. FALSUL PRIN ADĂUGIRI V. FALSIFICAREA IMPRESIUNII DE ŞTAMPILĂ VI. DATAREA FALSĂ A ACTELOR VII. RECONSTITUIREA ACTELOR DETERIORATE VIII. PREVENIREA FALSULUI ÎN ACTE IX. EXPERTIZA TEHNICĂ A ACTELOR OBIECTIVE OPERAŢIONALE : După parcurgerea acestei teme, cursantul va fi în măsură să :  Definească noţiunea de fals în acte,  Enumere formele falsului;  Precizeze modalităţile de combatere a acestuia;  Fie capabil să dispună expertize grafice ;  Facă distincţie între actele autentice şi cele false;  Stabilească corelaţii între tipurile de fals şi modalităţile de combatere .

3

I. ASPECTE INTRODUCTIVE. NOŢIUNEA DE FALS ÎN ACTE Actele scrise au o deosebită importanţă în toate domeniile de activitate, deoarece servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul. Ele atestă fapte şi evenimente de mare însemnătate pentru activitatea organelor publice şi pentru apărarea drepturilor legale ale cetăţenilor. Pericolul social al falsului în acte este accentuat de împrejurarea că acestea servesc deseori în vederea comiterii sau ascunderii altor infracţiuni, îndeosebi a înşelăciunii în dauna avutului public. Pe de altă parte, gravitatea falsului rezultă şi din faptul că, pentru realizarea lui, se recurge la procedee tehnice din ce în ce mai rafinate, care îngreunează descoperirea infracţiunii şi a autorului ei. Folosirea unor asemenea procedee împiedică adesea organele judiciare să stabilească falsul prin constatări proprii, ceea ce reclamă intervenţia expertului criminalist care, pe baza cunoştinţelor sale de specialitate, poate contribui la elucidarea cazului respectiv. Actualul Cod penal utilizează termenul de “înscris“ în locul celui de “act“ folosit anterior. Acesta din urmă este întrebuinţat adesea pentru a desemna un act juridic (“negotiunum“: operaţia ce are loc prin manifestarea de voinţă a subiecţilor) - şi nu numai în înţelesul de act scris (“instrumentum“: piesa în care se fixează acea manifestare de voinţă). Dreptul în general şi dreptul penal în special nu are în vedere orice fel de act scris, ci doar pe acelea care pot produce consecinţe juridice, incriminarea fiind limitată numai la falsificarea acestora. În sensul legii, actul trebuie să prezinte o valoare probatorie, indiferent dacă a fost preconstituit, adică destinat să facă dovada unui drept sau a devenit ulterior apt de a proba o anumită situaţie juridică. În procesul judiciar însă actele scrise pot interesa nu numai ca mijloace de probă, dar şi pentru reconstituirea împrejurărilor în care au fost întocmite. În asemenea situaţii ele sunt considerate probe materiale, având acest regim şi în cadrul expertizei criminalistice. Ca mijloc de probă, actului îi este proprie concordanţa între ceea ce comunică şi faptul respectiv, pe când actul probă materială este lipsit de o asemenea concordanţă. Un alt criteriu de distribuţie între aceste două aspecte ale actului scris este şi acela că, în timp ce actul ca mijloc de probă poate fi prezentat şi sub formă de copii legalizate sau a unui duplicat, cel socotit probă materială trebuie prezentat numai în original. Codul penal face distincţie între înscrisurile oficiale şi înscrisurile sub semnătura privată. Înscrisurile neoficiale reprezintă o manifestare de voinţă unilaterală sau bilaterală, făcută în scris de persoane particulare. Ele nu sunt dependente de respectarea anumitor forme sau condiţii deosebite, aşa cum se cere la înscrisurile oficiale. Semnătura este, de regulă, singura condiţie a acestui gen de înscris el îşi trage puterea doveditoare numai din semnătură şi este considerat ca atare până la proba contrarie. NOŢIUNEA DE FALS ÎN ACTE ŞI FORMELE ACESTEIA Principalele forme de manifestare a falsului în înscrisuri prevăzute de Codul Penal Român (art. 288, 289, 290) sunt: falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual şi falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

4

Litera juridică şi jurisprudenţa au relevat elementele esenţiale ale infracţiunii de fals în acte, aratând că aceasta prezintă trei caracteristici principale şi anume: alterarea adevărului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecinţe juridice, savârşirea faptei cu intenţie. În acest sens în literatura de specialitate (O. Stoica) consemnează ca “prin infracţiunea de fals în acte urmează a se înţelege orice alterare a adevărului privitor la forma sau conţinutul unui act scris, oficial sau neoficial, săvârşită cu intenţie şi susceptibilă a produce consecinţe socialmente periculoase“. Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal, prin acţiune, fiind posibil însă ca ea să se producă şi prin inacţiune (omisiune), după cum se arată expres în art. 289 C. penal. Acţiunea de falsificare (de alterare a adevărului) cunoaşte o descriere analitică în norma penală, “prin contrafacerea scrisului ori a subscrierii sau prin alterarea actului în orice mod“ (art. 288 C. pen.)“ prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului“ (art. 289, C.pen.). În Codul penal român nu se recurge la o limitare, falsificarea actelor fiind pedepsită indiferent de modul în care a fost comisă (“alterarea în orice mod“). Trebuie menţionat însă că oricare ar fi enumerarea acestor moduri de alterare a adevărului, ele se reduc la două forme principale şi anume: falsul intelectual şi falsul material. Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea conştientă de a se insera unele date sau împrejurări într-un act, cu ocazia întocmirii acestuia. Un astfel de act, deşi corect din punct de vedere formal, este fals din punct de vedere al conţinutului. Falsul material în acte oficiale şi neoficiale - constă fie în alterarea anumitor elemente ale unui act preexistent, fie în confecţionarea integrală a unui act fictiv. Codul penal român prevede numai ipoteza alterării, specificând una din modalităţile concrete ale falsului material şi anume contrafacerea scrierii ori a subscrierii. Aplicarea diferenţiată a prevederilor art. 288 C.pen. a determinat să apară precizarea expresă ca “noţiunea de falsificare folosită în art. 288 C.pen. trebuie înţeleasă nu numai în sensul de denaturare a unui înscris preexistent, adevărat, ci şi în sensul de înscris imitat alcătuit fraudulos, plăsmuit, neadevărat, contrafăcut“ Plenul Instanţei Supreme de Justiţie. FOARTE IMPORTANT În cadrul examinării prealabile a actului nu sunt permise procedee care să altereze: - acţiuni mecanice sau chimice pentru relevarea scrisului acoperit sau şters; - menţinerea îndelungată sub acţiunea luminii puternice şi a radiaţiilor ultraviolete; - actul va fi ferit de surse de umezeală sau căldură excesivă; - nu va fi pus în contact cu obiecte care să-l păteze sau să-l deterioreze în alt mod; - pe actul suspect de fals nu se vor face nici un fel de însemnări, nu se subliniază şi nu se încercuieşte semnătura sau alte menţiuni cu privire la care există dubii; - nu se aplică noi îndoituri hârtiei, pe lângă cele existente; - actul să nu fie cusut la dosarul cauzei, ci introdus într-un plic de dimensiuni corespunzătoare sau mapă transparentă din material plastic. Ataşarea actului la dosar impune individualizarea sa, fixarea aspectului exterior, indicarea indicilor de fals constatate în urma examinării prealabile, fără însă a atrage concluzii, care sunt de competenţa expertului. Organele de urmărire penală şi de judecată nu se pot substitui expertului, întrucât acesta are o situaţie procesuală diferită. Examinarea prealabilă a actelor suspecte de fals este recomandabilă şi pentru organele extrajudiciare care, fiind în cunoştinţă de cauză, au totuşi posibilitatea să depisteze unele indicii de fals ce ar putea după aceea să fie verificate pe cale judiciară, inclusiv prin expertiza criminalistică. II. CONTRAFACEREA SCRISULUI SAU A

5

SEMNĂTURII ŞI EXPERTIZA SCRISULUI Procesul scrierii reprezintă în fapt un complex de mişcări la baza cărora stau deprinderile (reflexele condiţionate). Scrierea nu este un fenomen înăscut, ci un act volitiv, conştient, care se formează începând de obicei cu vârsta şcolară. Exerciţiile repetate de scriere duc la formarea deprinderilor. a) tehnica (ţinerea instrumentului scriptural, aşezarea hârtiei, poziţia persoanei); b) grafice (reproducerea semnelor grafice şi a combinaţiilor acestora); c) lingvistice (scrierea corectă a cuvintelor, construcţia frazelor, stilul). Particularităţile anatomo-fiziologice şi psihice ale omului, complexul de reflexe condiţionate, stereotipul dinamic, determină individualitatea şi stabilitatea relativă a scrierii. Tendinţe de imitare a scrisului sau a semnăturii altei persoane, ori de deghizare a propriului grafism. I se opune sistemul deprinderilor de scriere, adică stenotipul dinamic. Stabilitatea stereotipului format-manifestată atât la grafismele efectuate la diferite intervale de timp, cât şi la cele efectuate în condiţii diferite - constituie esenţa fenomenului fiziologic care asigură posibilitatea identificării persoanei după scris. Expertiza scrisului are ca obiect de examinare scrisul de mână, considerat ca un complex de mişcări şi deprinderi grafo–tehnice. Scrisul este strict individual şi relativ stabil ceea ce permite identificarea scriptorului prin compararea scrisului incriminat cu specimene de scris aparţinând în mod cert persoanei bănuite. În cazul când acesta este titularul, adică persoana care figurează în text (testament, chitanţă etc.) sau pe numele căreia este executată semnătura se determină autenticitatea; când rezultatul este negativ respectiv ne aflăm în faţa unui fals-se poate stabili autorul acestuia. Expertiza scrisului este cunoscută şi sub denumirile de “expertiză grafică sau grafoscopică“ şi diferă de “expertiza grafologică“ în care printr-o examinare intrinsecă a scrisului (şi nu comparativă) se urmăreşte determinarea caracteristicilor temperamentale, personalitatea individului. PROBLEME CE SE POT REZOLVA ÎN CADRUL EXPERTIZEI SCRISULUI PRINCIPALE: A)- identificarea autorului unui înscris sub formă de text; - identificarea persoanei care a scris cifre; - stabilirea autenticităţii semnăturii (dacă aparţine persoanei pe numele căreia figurează); - identificarea persoanei care a falsificat o semnătură multe (vezi state de plată, chitante etc.); SECUNDARE: B) - dacă un scris este natural sau deghizat, inclusiv modalitatea deghizării; - dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneţii, ingerarea de băuturi alcoolice, execuţie în (incomode); - dacă scrisul de pe un act aparţine uneia sau mai persoane (inclusiv adăugirile); - modalitatea de falsificare a unei semnături copiere, servilă sau liberă, executarea din fantezie); - dacă mai multe semnături false ce figurează pe diferite provin de la aceeaşi persoană.

sau mai

condiţii anormale multor imitaţia nume

6

OBIECTELE SUPUSE EXAMINĂRII - înscrisuri (acte, documente) cu caracter privat sau public cum ar fi: scrisori, anonime, afişe, bilete, chitanţe, convenţii, testamente, contracte, angajamente, state de plată, înscrisuri cu caracter personal sau de altă natură. Actele incriminate se trimit laboratoarelor în original, dar în cazuri excepţionale (acte secrete, scris pe suprafeţe mari) se vor trimite fotocopii executate la scară, certificate de organul judiciar. MATERIALE DE COMPARAŢIE A. Piesele preconstituite: - executate anterior dispunerii expertizei: cereri, corespondenţă personală, note explicative, interogatorii, confruntări, procese-verbale, citaţii atc; B. Piesele scrise la cererea organului judiciar (de preferinţă în sala de consiliu su nu în şedinţa de judecată), cu respectarea următoarelor reguli: a) scrierea liberă a unui text oarecare: note explicative, declaraţie în legătură cu fapta, autobiografie etc.; b) luarea unor probe prin dictarea repetată a unui text care să cuprindă fragmente sau cuvinte din actul incriminat; dacă nu există nici un motiv de a se păstra secret conţinutul se va dicta însuşi textul în cauză; c) se interzice prezentarea actului incriminat pentru a fi copiat şi cu atât mai mult de a se cere imitarea textului sau a semnăturii respective; d) dacă textul supus examinării este executat cu majuscule tipografice sau cu mâna stângă, se va cere persoanei să execute o asemenea scriere, cu precizarea acestui lucru în proba grafică; e) dacă textul cuprinde cifre, se va cere persoanei să facă anumite operaţii matematice; f) dacă scrisorile anonime sunt însoţite de plicurile respective se vor lua probe şi pe plicuri albe sau liniate, după caz; g) în probele grafice executate de persoana bănuită a fi falsificat o semnătură trebuie să scrie de mai multe ori numele pe care îl reprezintă semnătura, precum şi nume apropiate, fără să i se ofere drept model semnătura expertizată; h) condiţiile în care se iau probe trebuie să fie cât posibil mai apropiate de cele în care s-a realizat scrisul incriminat: instrument de scris de acelaşi tip (creion, stilou, pix etc.) acelaşi fel de hârtie sau formular; i) în ce priveşte cantitatea pieselor executate la cerere, în general, sunt suficiente 2-3 probe pentru semnături, 5-6 probe date pe foi diferite, compuse din 5-10 semnături, cu precizarea că este absolut necesară şi procurarea de semnături executate liber, din perioade cât mai apropiate de data celor în litigiu şi cât mai variate ca alcătuire.

II. FALSUL PRIN ŞTERSĂTURI Modificarea actului prin ştersături are loc sub începutul unei tendinţe de mascare.

7

Acţiunea mecanică asupra actului poate fi pusă în evidenţă prin mai multe elemente şi în primul rând, prin acelea referitoare la deteriorarea hârtiei: - ştersăturile antrenează distrugerea încleierii fibrelor de hârtie din stratul superior al acesteia, ceea ce duce la o scămoşare a lor; - fenomenul este însoţit de pierderea luciului hârtiei în porţiunea respectivă, aspectul său mat contrastând cu satinajul normal al zonelor învecinate nealterate; - când acţiunea abrazivă este mai energică, are loc subţierea hârtiei, gradul diminuării grosimii fiind în funcţie nu numai de factorul menţionat, dar şi de materialul de scriere şi de calitatea hârtiei; - în cazul scrierii cu cerneală, pastă, creion chimic sau colorat, ca şi în cazul hârtiilor de calitate inferioară, subţierea va fi mai pronunţată decât în cazul scrierii cu creionul simplu de grafit şi pe hârtie de bună calitate. (Atenţie: hârtia de proastă calitate nu are o repartizare uniformă a pastei în momentul fabricaţiei, ceea ce determină neuniformitatea grosimii ei, care însă nu trebuie confundată cu subţierea prin radiere sau răzuire). Relevarea scrisului preexistent. Criminalistica dispune de multiple posibilităţi pentru punerea în evidenţă a grafismului sters pe o cale sau alta din cele menţionate. Se folosesc îndeosebi metode fizice şi chimice de examinare, respectându-se regula ca mai înainte să se aplice acelea care nu deteriorează actul. În cazurile când acestea nu dau rezultate, se recurge uneori numai cu acordul organului care a dispus la metode distructive care, de cele mai multe ori afectează doar o porţiune a actului. Înainte de orice examinare, actul se fotografiază sau se reproduce, fixându-se imaginea în momentul începerii investigaţiilor de laborator. În problema relevării scrisului preexistent se pot distinge patru principale situaţii şi anume: A. relevarea după urmele materialului de scriere care se mai păstrează pe hârtie. metode: - contrastarea imaginii; - examinarea în radiaţii invizibile; - analiza prin luminiscenţă; - difuză - copiativă; - tratarea cu substanţe chimice, cu izotopi radioactivi. B. relevarea după urmele de presiune lăsate de instrumentul scriptural. - alterarea actului prin ştersături afectează doar parţial şi uneori chiar deloc urmele de presiune create pe hârtie de instrumentul scriptural. metode: - crearea contrastului de umbră; - tratarea cu vapori de iod sau cu soluţii pe bază de iod; - tratarea cu substanţe pulverulente; - ridicarea cu ajutorul mulajului. C. relevarea scrisului acoperit metode: - mijlocul cel mai simplu prin care se poate încerca citirea grafismului acoperit constă în examinarea actului, pe avers şi revers cu lumina unilaterală şi prin transparenţă; - evidenţierea şi cu ajutorul razelor x; - fotografierea în radiaţii infraroşii; - înlăturarea petei cu solvenţi chimici sau pe cale mecanică.

8

D. relevarea scrisului executată cu ajutorul cernelii simpatice - examinarea sub diverse unghiuri de incidenţă a luminii; - examinarea în radiaţii UV şi IR; - tratarea cu vapori de iod; - tratarea cu pulberi inverte: grafit, miniumul de fier, sulfura de antimoniu şi pulberi folosite la relevarea urmelor; - metode de copiere - difuzie (difuzo-copiativă); - metoda reacţiilor chimice. FALSUL PRIN ADĂUGIRI Formele sub care se pot prezenta adăugirile sunt variate, mergând de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuaţie care modifică semnificaţia cuvântului sau a propoziţiei până la adăugirea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text; completările deasupra semnăturilor şi adăugirile în textele dactilografiate reprezintă forme aparte de exprimare a aceluiaşi mod de alterare a actelor. Adăugiri manuscrise - trebuie avute în vedere atunci când există bănuieli că actul modificat prin adăugiri îl repreintă continuitatea logică a textului. Adăugiri dactilografice - scrierea ulterioară cu altă marcă sau model de maşină de scris decât acela la care s-a dactilografiat textul iniţial va evidenţia indicii suficient de edificatoare pentru a proba modificarea actului. - în cazul când adăugirea se face la aceeaşi maşină de scris, falsul va fi dovedit de neconcordanţele tipografice ce pot exista între cele două scrisuri: depăşirea marginilor textului iniţial , intercalarea între rândurile acestuia sau scrierea la intervale diferite. Criterii fizico-chimice de stabilire a adăugirilor: - diferenţierea cromatică; - comportarea faţă de radiaţii invizibile; - examinarea macroscopică; - copiabilitatea materialelor de scriere; - comportarea faţă de reactivi; - analiza cromatografică . V. FALSIFICAREA IMPRESIUNII DE ŞTAMPILĂ Ştampilele originale, confecţionate în ateliere specializate, se realizează după anumite criterii pornind de la alcătuirea compoziţiei poligrafice, realizarea amestecului de cauciuc, vulcanizarea şi finisarea clişeului. Cu toate acestea, în procesul confecţionării fiecărei ştampile pot părea unele elemente care vor individualiza clişeul obţinut. Astfel pot apărea caracteristici individuale ca deformări ale matriţei în timpul presării şi uscării, pot apărea rugozităţi, fisuri formate de bule de aer ori de corpuri străine aflate între matriţă şi masa de cauciuc. Din punct de vedere traseologic, impresiunea de ştampilă este o urmă de suprafaţă. Elementele de contrafacere: a) desenarea - oferă numeroase indicii ce atestă această operaţie: urme specifice de repasare, perforarea hârtiei în centru impresiunii circulare (denotă întrebuinţarea compasului), urme de apăsare pe hârtie şi urme de ştergere cu guma, neconcordanţa comparativ cu scrisul de tipar standard, iregularitatea

9

formelor geometrice, configuraţia diferită a acelor litere ce apar în desen de mai multe ori, inconstanţa spaţiilor dintre semnele grafice, dezalinierea lor pe verticală etc. b) copierea - prin transparenţă - prin apăsare - prin intermediul hârtiei copiative c) contrafacerea clişeului - gravarea manuală în diverse materiale - folosirea unei monede ca şi clişeu Identificarea ştampilei În prima etapă a examinării se constată dacă impresiunea prezintă elemente de desenare, de copiere ori de executare cu un clişeu confecţionat rudimentar. - se urmăresc aspectele grafice ale impresiunii folosindu-se instrumente de măsurat, lupa, microscopul şi alte mijloace de laborator; - ştampilele pot fi executate de falsificatori folosind la realizarea clişeului cartofi (actul se tratează cu vapori de iod pentru evidenţierea amidonului), ou fiert (se folosesc acid azotic pentru evidenţierea albuminei), hârtie fotografică (se foloseşte pentru evidenţierea gelatinei soluţie de 1% ninhidrină în acetonă, 1:1 soluţie de mercur şi acid azotic) etc. Absenţa indiciilor de contrafacere denotă că impresiunea a fost creată cu o ştampilă normală ceea ce impune trecerea la a doua fază de cercetare, în vederea identificării sale. Astfel impresiunea de ştampilă în litigiu se confruntă cu diferite impresiuni executate experimental cu ştampila bănuită. Pentru comparaţie se execută 10-12 impresiuni, jumătate din ele pe o hârtie similară celei în litigiu, jumătate pe hârtie de calitate superioară. O parte a impresiunilor vor fi executate prin apăsarea accentuată, cealaltă parte prin apăsarea medie şi uşoară folosindu-se tuş de aceeaşi culoare cu tuşul existent la impresiunea în litigiu. În cazul când clişeul este îmbâcsit, acesta se va curăţa după executarea primei serii de impresiuni experimentale, aplicându-se apoi încă de câteva ori pe o hârtie de bună calitate şi cu o presiune moderată. Dacă actul în litigiu este vechi, se recomandă procurarea unor acte întocmite la date cât mai apropiate de data celui incriminat care să conţină impresiuni aplicate cu aceeaşi stampilă. Foarte important când există mai multe ştampile confecţionate după aceiaşi matriţă, să se execute impresiuni cu fiecare dintre ele. Analiza comparativă. - prin obiect: caracteristicile generale ale impresiunilor (forma şi mărimea lor, diametrul, tipul caracterelor, conţinutul textului, amplasarea sa faţă de stemă sau emblemă, aspectul acestora, prezenţa steluţelor, linioarelor-despărţitoare). - caracteristici individuale - elemente de uzură, deformări, fisuri, deteriorări etc. Concluzia privind identificarea ştampilei se va pronunţa numai în baza concordanţei depline a caracteristicilor generale şi a unui concludent complex de caracteristici individuale. VI. DATAREA FALSĂ A ACTELOR Naşterea, modificarea, stingerea unui raport juridic consemnat în forma scrisă este adesea direct legată de data pe care o poartă actul, stabilirea acesteia fiind, prin urmare, de o însemnătate deosebită. Sub influenţa factorilor de mediu, a acţiunii diferiţilor agenţi fizico-chimici, materialele de scriere înregistrează schimbări care vor fi cu atât mai pronunţate cu cât actul este mai vechi.

10

Hârtia care serveşte ca suport pentru celelalte materiale de scriere, oferă relativ puţine indicii asupra datei întocmirii actului. Unul din ele este acela al schimbării nuanţei de culoare, ca urmare a îngălbenirii sale pe măsura trecerii timpului. Gradul îngălbenirii - care se poate constata prin comparare cu alte hârtii similare sau prin compararea fibrelor din stratul superior al hârtiei cu cele din stratul inferior - variază în funcţie de compoziţia hârtiei şi de condiţiile de păstrare. O hârtie care conţine masă lemnoasă se va îngălbeni mult mai repede decât una care are la bază fibre din in sau bumbac; hârtia păstrată în loc închis, ferită de lumină şi de alţi agenţi, va avea un ritm de îngălbenire mult mai lent decât hârtia păstrată în loc deschis. Atenţie - există posibilitatea învechirii artificiale, la care decurg uneori infractorii - încălzirea hârtiei, expunerea sa la lumina solară, pătare, mototolire, tratament chimic în baia de soluţie cu coloranţi de anilina sau esenţa de rom. În ceea ce priveşte materialele aplicate prin scriere pe hârtie, trebuie menţionat mai întâi faptul că simplul creion de grafit, creioanele colorate, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei cipoactive nu prezintă metamorfoze, de natură să furnizeze elemente asupra vârstei lor. Celelalte materiale de scriere, îndeosebi cernelurile, oferă o serie de indicii de constatare a vechimii actelor. Ele sunt susceptibile de transformări odată cu trecerea timpului, dar trebuie reţinut că aceste transformări depind şi de alţi factori, de care urmează să se ţină seama la aprecierea datei întocmirii actului. Ca elemente constatabile, de natură să ofere informaţii asupra timpului decând cerneala este aplicată pe hârtie, se pot nota: - nuanţa de culoare; - solubilitatea; - copiabilitatea; - viteza de reacţie şi migrarea culorilor sau sulfaţilor în stratul de hârtie. Anacronismele ca dovadă a falsului Datarea falsă a actului se pune adesea în evidenţă prin constatarea anacronismelor. Acestea pot fi relevate de numeroase elemente cum ar fi: - hârtia; - materialul de scriere; - instrumentul scriptural folosit; - ortografia; - evoluţia şi aspectul scrisului; - conţinutul actului; - caracterele dactilografice; - impresiunea de ştampilă; - timbrul aflat pe act. Analiza chimică a hârtiei evidenţiază uneori ca fibra respectivă sau alţi constituienţi nu se foloseau la data pe care o poartă actul. De asemenea, se poate constata aplicarea unor tehnici de fabricaţie sau procedee de finisare necunoscute la data indicată în act. Filigramele de hârtie (ce indică marca sau emblema fabricii, tipul hârtiei, anul punerii în circuitul comercial) constituie indicii preţioase pentru a demonstra faptul că actul nu putea fi întocmit la data pe care o poartă. Impresiunile tipografice de pe acte, straturile şi alte elemente protectoare aplicate pe acestea, oferă indicii de apreciere asupra vechimii actului, la fel ca şi scrisul, gradul de evoluţie, modul de executare, stilul scrierii, folosirea unei anumite ortografii.

11

VII. RECONSTITUIREA ACTELOR DETERIORATE Problema reconstituirii actelor se pune atât în cauze judiciare, cât şi extrajudiciare. În cauze judiciare se pune, de exemplu, atunci când actul este falsificat prin decupare şi se găsesc fragmente de hârtie despre care se presupune că au făcut parte din înscris; de asemenea; în cazul tăierii ori ruperii din act a unei porţiuni ce conţinea data, semnătura sau o altă menţiune pe care făptuitorul a vrut să o înlăture; uneori e necesară reconstituirea deoarece actul este pătrat, mototolit, rupt ori deteriorat în alt mod, în scopul mascării falsului operat; alteori ea se impune atunci când se bănuieşte că actul ar fi alcătuit din fragmente provenite din diferite acte. Expertul este solicitat adesea să se pronunţe dacă actul presupus falsificat a format în parte comună cu fragmentul de hârtie aflat la cotorul unui anumit bonier, registru, caiet, ori cu bucata de hârtie găsită, cu prilejul percheziţiei la persoana bănuită. Alteori se cere să se stabilească dacă actul fals a fost întocmit pe o hârtie de acelaşi fel cu aceea ridicată de la presupusul autor, în asemenea situaţii aplicându-se metodologia utilizată la reconstituirea întregului după părţile componente. Reconstituirea actelor rupte sau tăiate se realizează prin procedee de natură grafică, traseologică şi fizico-chimică. Fragmentele de hârtie se grupează după configuraţia marginilor rupturii sau tăieturii, după continuitatea scrisului, liniaturii, desenului, eventualelor pete pe care le conţine actul, precum şi după liniile de îndoire a hârtiei, dacă acestea există. Reconstituirea actelor arse - are ca prim ţel punerea în evidenţă a conţinutului lor. Hârtia arsă se ridică cu ajutorul unei plăci de celuloid electrizată prin frecare sau cu ajutorul unui tub de sticlă prevăzut la unul din capete cu o pară de cauciuc şi se aşează într-o cutie cu vată. În cadrul laboratorului se procedează mai întâi la recondiţionarea actului, în vederea examinării ce are ca scop relevarea conţinutului său, iar în final se iau măsuri de conservare durabilă. Elasticitatea hârtiei arse poate fi obţinută în primul rând prin menţinerea ei într-un mediu umed sau prin pulverizare cu vapori de apă după care se tratează cu o soluţie de 15-20% glicerină. Hârtia înmuiată şi uşor consolidată se întinde şi se aşează între două bucăţi de geam sau între două plăci de material plastic transparent. Pentru relevarea grafismului se folosesc fascicule de lumină orientate asupra actului sub diferite unghiuri pentru crearea contrastului de umbră; se utilizează de asemenea, filtrele colorate, pentru înregistrarea diferenţelor cromatice. VIII. PREVENIREA FALSULUI ÎN ACTE Locul criminalisticii în cadrul activităţii de prevenire este determinat de specificul acestei discipline, de posibilităţile pe care le are de a stabili, pe baza unor cunoştinţe de specialitate, împrejurările care favorizează săvârşirea infracţiunilor şi a elabora măsuri profilactice. Criminalistica nu se substituie criminologiei şi nici altor ştiinţe care au ca sarcină studierea fenomenului infracţional. Ea se ocupă nu atât de factorii criminogeni propriu-zişi, cât de împrejurările de natură tehnicoorganizatorică ce înlesnesc comiterea infracţiunilor, preconizând măsuri profilactice de aceeaşi natură. Sarcini de prevenire revin în egală măsură celor trei ramuri principale ale criminalisticii (tehnica, tactica şi metodica), dar se poate susţine că un rol aparte îl are tehnica criminalistică şi îndeosebi expertiza criminalistică. Aceasta din urmă contribuie substanţial la stabilirea de date faptice referitoare

12

la împrejurările care favorizează comiterea infracţiunii şi elaborarea măsurilor profilactice corespunzătoare. Activitatea de prevenire pe care o desfăşoară experţii nu trebuie să se rezume însă la constatările ce rezultă din examinarea cazurilor ce li se supun spre rezolvare. Sunt necesare, în acelaşi timp, studii de generalizare a practicii de expertiză, în cadrul cărora se pot rezolva, pe lângă împrejurările concrete care favorizează falsul şi aspectele referitoare la frecvenţa acestuia în diverse sectoare de activitate, la actele şi părţile acestora ce se falsifică mai ales, la procedeele mai răspândite de falsificare, la autorii acestei infracţiuni. Studiile întreprinse şi analiza practicii de expertiză demonstrează că împrejurările de natură tehnică şi organizatorică ce înlesnesc săvârşirea falsului în acte se pot grupa astfel: - forma necorespunzătoare a acesteia; - modul defectuos de întocmire a acestora; - folosirea unor materiale de scriere necorespunzătoare; - absenţa mijloacelor speciale de protecţie; - insuficienta instruire a funcţionarilor care lucrează cu acte; - evidenţa şi păstrarea necorespuzătoare a actelor. IX. EXPERTIZA TEHNICĂ A ACTELOR Are ca obiect stabilirea condiţiilor în care a fost întocmit înscrisul, modificarea conţinutului acestuia, precum şi identificarea mijloacelor de imprimare a textului prin dactilografiere, tipărire, poansonare. Problemele care se pot rezolva în cadrul acestui gen de expertiză criminalistică frecvent asociat şi cu expertiza grafică pot fi formulate astfel: a) - dacă actul prezintă modificări, în ce constau acestea, cine este autorul lor; b) - dacă actul prezintă ştersături şi, în caz afirmativ ce a fost scris iniţial; c) - dacă actul prezintă adăugiri şi cine este autorul acestora; d) - dacă semnătura de pe act este preexistentă textului (data “în alb“ formată etc.); e) - dacă diverse părţi ale actului sunt scrise deodată cu acelaşi material (instrument) de scriere; f) dacă actul este întocmit la data pe care o prezintă şi când anume; g) dacă una din filele actului este substituită; h) dacă actul este alcătuit din fragmentele a două sau mai multe acte; i) dacă fotografia sau mărcile (timbrele) de pe act sunt înlocuite; j) dacă impresiunea de ştampilă de pe act este originală şi dacă a fost aplicată cu o anume ştampilă.

13

BIBLIOGRAFIE: - Codul Penal al României art. 288, 289 şi 290; - Codul de Procedură Penală al României art. 25-29, 209; - Metodologia de lucru aprobată de I.G.P. nr. 0200440/1994; - Hotărârea Guvernului României nr. 366/1998 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Expertize Criminalistice; - Îndrumar privind extertiza criminalistică - Institutul Naţional de Expertiză Criminalistică, Bucureşti 1998; - Expertiza criminalistică a semnăturii - A. Frăţilă şi Ghe. Păşescu, Ed. Naţional, Bucureşti 1998.