Conceptii Privind Finanțele Publice [PDF]

Zitiervorschau

Facultatea Drept Moraru Iulian, gr.303

Evoluția conceptelor privind finanțele publice Lucru individual

Referat

Şef departament:

_____________

Conducător ştiinţific: _____________Televca Oleg, magistru în drept, lector sup. univ. Autorul:

_____________Moraru Iulian, studentul grupei 303

Chişinău-2015

Cuprins: I.

Introducere...........................................................................................................................3

II.

Concepția clasică asupra finanțelor publice……………………………………………….

III.

Concepția modernă asupra finanțelor publice..................…………………

IV.

Concepția postmodernă privind finanțele publice…………………………………

V.

Republica Moldova: între neoliberalism și neokeynesism………………………………..

VI.

Concluzii…………………………………………………………………………………

VII.

Referințe bibliografice………………………………………………………….....

2 I.

Introducere

Finanţele, în ansamblu, şi cele publice, în special, şi-au conturat o problematică de cercetare specifică, axată pe modalităţile de asigurare şi folosire a resurselor destinate funcţionării normale a diferitelor entităţi, inclusiv a instituţiilor de stat, vizând direct procesele şi relaţiile băneşti de procurare, mai ales, sub formă de contribuţii ale mentorilor colectivităţii, respectiv de alocare şi utilizare a lor eficientă, sub forme, denumite generic, ale cheltuielilor efectuate.

Preocupările de cercetare asupra problematicii finanţelor publice au evoluat sub impactul doctrinelor economice dominante, inclusiv al concepţiilor privitoare la apariţia, existenţa şi funcţionarea statului. În acest context, principalele concepţii referitoare la problematica sau domeniul de cercetare al finanţelor publice pot fi încadrate în trei orientări majore, şi anume: concepţia clasică, concepţia modernă și concepția postmodernă, concepții care reprezintă aspectele supuse tratării în lucrarea de față Actualitatea temei: Tema propusă abordării în această lucrare prezintă actualitate sub aspectul existenței interesului de a cunoaște evoluția istorică a concepțiilor privind finanțele publice. Scopul lucrării constă în evidenţierea caracteristicilor fiecărei concepții istorice asupra finanțelor publice în parte. Metode utilizate: În lucrarea respectivă ne propunem utilizarea metodelor logică ( cu operaţiile inducţiei şi deducţiei) , istorică, comparativă ( deopotrivă pe orizontală şi pe verticală) de cercetare. Aceste metode de cercetare vor fi aplicate în textul lucrării în integritate. Structura lucrării: Lucrarea va avea următoarea structură: 

Introducere



Concepția clasică asupra finanțelor publice



Concepția modernă asupra finanțelor publice



Concepția postmodernă privind finanțele publice



Concluzii



Referinţe bibliografice

Importanţa practică: Analiza fiecărei concepții asupra finanțelor publice va permite constatarea apartenenței statului Republica Molova la una dintre aceste concepții.

3 II.

Concepția clasică asupra finanțelor publice

Concepţia clasică asupra finanţelor publice s-a format în contextul doctrinei economice liberale, ce a dominat perioada de început a dezvoltării capitaliste, conturâdu-se în secolul al XIX-lea. Conform acestei doctrine, se susţinea necesitatea liberei iniţiative private în economie şi evitarea oricărei intervenţii din partea statului, considerat un factor perturbator al activităţii economice. În acord cu dictonul "laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui meme", doctrina liberală pleda pentru asigurarea unui cadru economic şi social care să nu stânjenească iniţiativa privată şi în acelaşi timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele tradiţionale (ordine internă, apărare naţională, relaţii diplomatice, educaţie). În concordanţă cu aceste sarcini, statul era privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcţionare a instituţiilor sale erau concepute la un nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftină. Prevala, deci, teza limitării cheltuielilor la nivelul strictului necesar funcţionării normale a statului, ca obiectiv determinant în domeniul finanţelor publice. În consecinţă, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activităţi cu caracter economic, cu atât mai mult cu cât, prin prisma efectelor pozitive ed obținit, acestea apăreau inferioare celor din activitatea economică privată, datorită incapacităţii acestuia de a asigura o gestionare eficientă. În aceste condiţii, dimensiunile proprietăţii de stat în economie s-au situat, în general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care iniţiativa privată nu manifesta interes sau nu dispunea de potenţial financiar. Ipostaza statului jandarm, fără o participare semnificativă la viaţa economică, a imprimat ştiinţei finanţelor publice orientarea spre a găsi modalităţi adecvate finanţării instituţiilor sale neproductive. Ca urmare, în concepţia clasică, se consideră că problematica de studiat trebuia să se refere direct la modalităţile de procurare şi utilizare economicoasă a resurselor financiare publice. În mod corespunzător, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finanţat, stabilirea sarcinilor fiscale pe contribuabili şi urmărirea încasării impozitelor, întocmirea şi execuţia bugetului de stat etc. De altfel, între primele măsuri adoptate de guvernele burgheze s-a înscris instituirea ordinii în finanţele publice, vizând direct cunoaşterea cât mai precisă şi controlul cheltuielilor şi veniturilor publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de stat şi elaborarea principiilor bugetare. În raport

cu această concepţie, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizării cheltuielilor de finanţat cu veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contribuţii obligatorii), a reprezentat "cheia de succes" a finanţelor publice.

4 În acelaşi timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursă bugetară extraordinară) era considerat, în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul excepţional. În această viziune, faptul că bugetul trebuia să fie echilibrat avea o semnificaţie chiar mai profundă decât egalitatea dintre venituri şi cheltuieli, şi anume, aceea a unui principiu politic în sens deplin. Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ facil, prin limitarea cheltuielilor publice, el devenind un mijloc de constrângere a acţiunilor statului. Totodată, în concepţia clasică, modul de abordare a problematicii finanţelor publice avea un pronunţat caracter juridic şi mai puţin unul economic. Identificarea şi reglementarea modalităţilor şi formelor concrete de procurare a resurselor băneşti la dispoziţia statului, precum şi a tehnicilor privind alocarea şi utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de cercetare pentru ştiinţa finanţelor. În această optică, activitatea financiară implicând prezenţa statului a fost interpretată ca reprezentând şi gospodăria financiară sau economia financiară a statului. Prin urmare, în concepţia clasică, statul, avea doar un rol protector în societate şi trebuia să stabilească regulile de bază ale jocului pentru toţi actorii economici şi sociali, acestea decurgând din necesitatea apărării a două drepturi fundamentale: proprietatea şi libertatea individuală; el era doar un consumator de resurse, pentru că, sub acest aspect, "nu reprezintă decât o prăpastie imensă (o gaură) care înghite o parte din venitul unei ţări, fără speranţa de a-l mai regăsi", echivalând cu o pierdere pentru societate. Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se aprecia că indivizii, neplătind impozite, ar putea valorifica sumele rămase la dispoziţia lor într-o manieră mai raţională şi mai productivă. Deosebit de relevantă pentru concepţia clasică asupra finanţelor este celebra sintagmă, aparţinând lui Gaston Jèze (considerat părintele ştiinţei finanţelor): "Există cheltuieli publice; ele trebuie acoperite". Aşadar, problema esenţială a ştiinţei finanţelor publice consta în găsirea modalităţilor concrete de a acoperi cheltuielile finanţate de stat, ceea ce echivala şi cu a asigura funcţionarea normală a instituţiilor publice. La rândul său, Adolph Wagner, susţinea că: "ştiinţa finanţelor este ştiinţa economiei administrate de stat sau de către un corp public în vederea procurării şi întrebuinţării bunurilor, în special a banilor, care le sunt necesare funcţiilor lor de comunităţi economice

obligatorii". În plus, el considera ca obiect de studiu al finanţelor publice şi realizarea unei mai juste repartizări a veniturilor între membrii societăţii, economia financiară având datoria de a înlătura unele stări economice şi sociale nefavorabile". Se extindea, astfel, aria problematicii finanţelor spre căutarea unor soluţii care să permită o mai echitabilă distribuire a resurselor în societate.

5 Un alt reprezentant al concepţiei clasice, Paul Leroy Beaulieu, făcând trimitere la necesitatea corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma că: "ştiinţa finanţelor publice este de fapt ştiinţa veniturilor publice şi a utilizării acestora pentru acoperirea cheltuielilor publice". În acelaşi context, se cuvine a fi menţionată concepţia lui Ion Ionescu de la Brad, care considera, îndreptăţit, că finanţele publice trebuie să răspundă la întrebarea, "cum să se aşeze, să se strângă şi să se întrebuinţeze dările către stat, evitând cheltuielile zadarnice" risipitoare. Indiferent de unghiul de abordare, concepţia clasică asupra ştiinţei finanţelor publice s-a subordonat conceptelor liberale despre economie şi stat, dominante în prima fază a dezvoltării societăţii capitaliste.

6 III.

Concepția modernă asupra finanțelor publice

Cristalizarea concepţiei moderne a avut loc în contextul naşterii doctrinei economice intervenţioniste, care a devenit tipică pentru societatea modernă. Debutul acestei concepţii, în cadrul doctrinei intervenţioniste, axată pe implicarea statului în viaţa economico-socială, se situează la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului război mondial. Abordările doctrinare cu caracter intervenţionist s-au amplificat mult, însă, pe fundalul crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care a evidenţiat limitele iniţiativei private în rezolvarea unor probleme economico-sociale cu impact profund în societate şi disfuncţionalităţi majore ale mecanismelor economiei de piaţă, confruntată cu fenomene perturbatoare grave. Manifestarea fenomenelor de criză şi şomaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea doctrinei economice liberale, după ce se constatase că prezenţa statului a fost indispensabilă în rezolvarea unor probleme fundamentale pentru ţările beligerante în primul război mondial. Or, în condiţiile războiului, alături de eforturile financiare mari, s-a impus adaptarea economiei la nevoile de desfăşurare a ostilităţilor, prin restructurarea ei şi dezvoltarea producţiei de război. În acele condiţii, statul s-a dovedit singurul în măsură să asigure concertarea eforturilor şi reorientarea resurselor, acţionând, mai ales, prin mijloace financiar-monetare. Ulterior, pentru înlăturarea efectelor dezastruoase ale războiului şi combaterea efectelor distructive ale crizei economice mondiale, inclusiv ale manifestării ciclităţii economiei s-a recurs la noi măsuri de intervenţie statală, ca alternativă viabilă la dereglările apărute în funcţionarea mecanismelor pieţei. În noile condiţii, s-a abandonat teza statului-jandarm (menit să îndeplinească sarcini tradiţionale) în favoarea celei a statului-providenţă sau al bunăstării (welfare). În această viziune statul nu se mai limita la finanţarea acţiunilor neproductive, ci îşi manifesta pregnant prezenţa în economie, fie direct, prin dezvoltarea unor întreprinderi de stat, fie indirect prin susţinerea şi influenţarea întreprinzătorilor de o manieră convergentă politicilor de stabilizare şi creştere economică. În consonanţă cu noua doctrină, statul nu mai este interpretat doar ca un consumator de produs naţional. El devine acum redistribuitor de resurse, capabil să orienteze şi să susţină evoluţia ascendentă a societăţii spre realizarea unor obiective de interes larg, ce corespund aspiraţiilor de progres şi civilizaţie.

Doctrina intervenţionistă a implicat, firesc, şi domeniul finanţelor publice, generând un intervenţionism financiar prin care statul se angajează cu mijloacele de care dispune pentru contracararea fenomenelor destabilizatoare, perturbatorii, ale vieţii economico-sociale (crize, şomaj) şi stimularea factorilor de dezvoltare a societăţii şi de creştere economică.

7 Confruntat cu realitatea dificultăţilor de realizare a autoreglării economiei prin mecanismul pieţei libere, statul intervenţionist îşi asumă sarcini multiple ce vizează şi corectarea unor imperfecţiuni în funcţionarea acestuia. În acelaşi timp, evoluţia societăţii a impus ca necesară asumarea de către stat a unor sarcini noi, mai ales, în sfera protecţiei sociale, care au determinat, pe de o parte, creşterea cheltuielilor statului, iar pe de altă parte, căutarea soluţiilor de procurare a unor resurse suplimentare acoperitoare. În acest context, s-au înregistrat cheltuieli publice sporite pentru acţiuni economice, inclusiv cu dezvoltarea sectorului economic de stat, subvenţionarea întreprinderilor private sau protecţia categoriilor sociale defavorizate etc., odată cu amplificarea celor tradiţionale. Concomitent, s-au produs mutaţii şi în sfera formării resurselor financiare publice, prin admiterea apelului la resursele extraordinare, de tipul împrumuturilor de stat sau a emisiunii inflaţioniste de monedă, pentru a favoriza intervenţia (reglatoare) a statului în viaţa economică şi socială. La baza concepţiei moderne intervenţioniste, stă doctrina elaborată de J.Keynes, prin cea mai importantă operă a sa, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor", în cadrul căreia stimularea investiţiilor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, prin instrumente de domeniul finanţelor publice, pentru a asigura o folosire mai completă a forţei de muncă, ocupă un loc prioritar. Doctrina Keynesistă acordă un rol deosebit statului şi folosirii mijloacelor sale, în primul rând celor financiare, pentru influenţarea evoluţiei societăţii, inclusiv a economiei. Pe acest fundal, concepţia modernă asumă studiul folosirii tehnicilor financiar-monetare în scop reglator (faţă de evoluţia vieţii social-economice) ca un domeniu nou al ştiinţei finanţelor (publice). Prin urmare, menţinând problematica finanţelor publice afirmată de concepţia clasică, abordările moderne adăugă, ca obiect al ştiinţei finanţelor, studierea posibilităţilor de folosire a instrumentelor financiare în scop reglator (intervenţionist), în economie şi societate. Domeniul de cercetare al finanţelor publice, în concepţia modernă, include, deci, atât modalităţile de fundamentare şi finanţare a cheltuielilor publice, respectiv modalităţile de procurare a resurselor financiare acoperitoare lor, cât şi pe cele de intervenţie prin finanţe în viaţa economică şi socială pentru corectarea dezechilibrelor şi asigurarea mersului ascendent al societăţii. În ultimele decenii, însă, s-au produs unele reconsiderări ale acestei concepţii, pe fundalul neoliberalismului contemporan,

orientate spre limitarea intervenţionismului statal şi combaterea inflaţiei generate de finanţarea deficitelor bugetare. Dintre autorii cu contribuţii majore la crearea concepţiei moderne asupra finanţelor publice se pot remarca:

8 - J. M. Keynes, care prin conţinutul lucrărilor sale abordează plenar problemele financiarmonetare în contextul cerinţelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele concepţiei moderne privind finanţele publice; - Maurice Duverger, care reliefând deosebirile dintre concepţia clasică şi cea modernă asupra problematicii finanţelor publice, le defineşte domeniul de cercetare, considerându-le ca fiind "ştiinţa care studiază activitatea statului în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli, taxe, impozite, buget, procedee monetare etc.". În mod sintetizator, el afirmă că această ştiinţă cuprinde, în condiţiile societăţii moderne, două domenii de studiu: 1. folosirea mijloacelor financiare în scop financiar; 2. folosirea mijloacelor financiare în scop intervenţionist. De asemenea, M. Duverger apreciază că, potrivit concepţiei moderne, finanţele publice sunt o ramură a ştiinţelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai ales pentru a interveni în domeniul economic, pentru regularizarea producţiei şi a schimbului, pentru a asigura echilibrul preţurilor şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei etc. Aşadar - conchide M. Duverger, "în viziune modernă, finanţele publice sunt integrate în mecanismele economiei şi adaptate la acestea", ceea ce le conferă un rol major în influenţarea evoluţiei economiei şi societăţii, în ansamblu. - James Buchanan, care, la rândul său ajunge la constatarea că finanţele publice studiază activitatea economică a guvernului considerat ca entitate (social-economică). El apreciază că ştiinţa finanţelor publice, atât la nivele simple cât şi mai complexe, trebuie să cuprindă două stadii (formulate sub forme ale unor întrebări) şi anume: primul, semnifică ce încerca să facă guvernul şi cât de eficace sunt eforturile pentru atingerea obiectivelor sale; al doilea, cum sunt afectate comportarea şi condiţiile indivizilor în economia privată sau de piaţă. J. Buchanan evidenţiază, de asemenea, accentul pus (în concepţia modernă) pe abordarea problematicii finanţelor publice prin prisma eficienţei economico-sociale a acţiunilor ce se întreprind. Această direcţie de abordare presupune ca, pentru fundamentarea deciziilor ce se iau de către organele de stat, finanţele publice să ofere tehnicile adecvate studierii nivelului de eficienţă în diferite variante de realizare a obiectivelor, urmând a se opta pentru cele mai avantajoase. În acest sens, el constată că "opţiunea publică, teoria şi analiza elaborării deciziilor colective au fost tot mai mult incluse în finanţele publice".

- William Shultz şi Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a fenomenelor financiare, concluzionează că "ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor şi efectelor dobândirii şi cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale şi ale administrării datoriei publice".

9 Un impact major asupra evoluţiei concepţiilor contemporane cu privire la finanţele publice îl are doctrina "supply-side economics", îndeosebi în varianta sa "monetarismul". Aceasta, opunânduse intervenţionismului keynesian, pledează pentru restrângerea rolului statului şi cheltuielilor (consumurilor) publice şi implicit limitarea folosirii instrumentelor financiare în scop intervenţionist, atribuind o importanţă sporită monedei şi politicilor monetare. Pe un plan mai larg, se poate constata că în abordarea problematicii finanţelor, atât în concepţiile clasice, cât şi în cele moderne, latura socială a acestora (văzută prin prisma relaţiilor dintre participanţii la procesele financiare) este luată în considerare într-o măsură mai redusă, accentul fiind pus pe elementele de ordin tehnic. Sub acest aspect, doctrina marxistă asumată de statul totalitar socialist, s-a remarcat prin definirea şi interpretarea finanţelor, în primul rând, ca relaţii sociale, subestimând latura lor tehnică. De asemenea, între concepţiile moderne asupra finanţelor se pot distinge şi cele axate pe latura psihologică a problematicii lor, respectiv pe studierea reacţiilor indivizilor şi a comportamentului lor, ca şi a instituţiilor statului, în contextul procurării şi utilizării resurselor financiare publice. Totodată, se remarcă accentuarea tendinţei de abordare a problematicii finanţelor prin metode de cercetare şi modelare matematică a fenomenelor financiare. Ramură a ştiinţelor economice, finanţele studiază procesele şi relaţiile de constituire, repartizare şi utilizare a resurselor financiare, cu instrumentele şi tehnicile de realizare a acestora la nivelul statului şi celorlalte entităţi publice şi private. În mod implicit, ele cercetează formele, metodele şi tehnicile utilizabile în dimensionarea şi efectuarea operaţiilor băneşti legate de funcţionarea acestor entităţi, dar şi modalităţile de folosire a instrumentelor financiare pentru influenţarea evoluţiei economiei şi societăţii, în ansamblu. Corespunzător sferei proprii de manifestare, finanţele publice ca domeniu de cercetare studiază procesele şi relaţiile economice implicate în formarea, alocarea şi utilizarea resurselor financiare publice, respectiv tehnicile şi instrumentele specifice înfăptuirii lor, inclusiv incidenţa acestora şi modalităţile de influenţare asupra celorlalte laturi ale activităţii economico-sociale.

10 IV.

Concepția postmodernă privind finanțele publice

Finanţele publice postmoderne se caracterizează printr-o schimbare de dimensiune care a transformat raportul lor cu economia generală. Această schimbare îmbracă un aspect cantitativ (ponderea financiară a statului şi componentele sale în PIB), precum şi un aspect calitativ, întrucât au apărut şi s-au dezvoltat cheltuielile publice de tip nou, în special cheltuielile de transfer. Aşadar, finanţele publice constituie o parte a relaţiilor băneşti prin intermediul cărora, în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează şi se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului. În perioada 1978-1980, apar curente neokeynesiste şi neoliberale, care încearcă să adapteze teoria clasică a liberalismului economic, adică cea keynesistă, la noile condiţii economice postbelice. Trăsătura specifică a acestor concepţii o reprezintă armonizarea intereselor şi intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat. Se recomandă, în aceste concepţii denumite şi contemporane ale finanţelor publice, intervenţia statului pentru a stabili cadrul juridic al concurenţei, baza funcţionării armonioase a mecanismului preţurilor şi a împiedicării abuzurilor monopolurilor. Aceste concepţii susţin stimularea ofertei şi se pronunţă împotriva intervenţiei statului în economie prin metoda stimulării cererii. Se lansează conceptul economiei sociale de piaţă (Ludwig Erhard), în cadrul acestui concept statul urmând să intervină: pe calea socialului, pe calea politicii fiscale, să efectueze redistribuiri când acestea sunt necesare, dar intervenţia statului să nu vizeze mecanismele intime ale pieţei. Numai în mod cu totul excepţional ar interveni statul şi în mecanismul economic după regulile pieţei, dar numai asupra consecinţelor, şi nu asupra regulilor de joc ale pieţei. Astfel, s-a acordat prioritate mediului economic faţă de intervenţia directă a statului, s-a dat întâietate producţiei (influenţării ofertei) şi au intervenit modificări în redistribuirea valorii adăugate în favoarea producţiei, dirijismul fiind înlocuit cu stimularea iniţiativei.

11 V.

Concluzii

Se consideră că, în prezent, finanţele publice joacă două roluri:

 În primul rând, ele reprezintă un mijloc de acoperire a cheltuielilor cu funcţionarea sectorului public;  În al doilea rând, finanţele publice sunt un mijloc de intervenţie a statului în viața economică şi socială. Raportând cele enunțate mai sus la situația Republcii Moldova, putem afirma faptul că sub aspectul apartenenței la concepțiile istorice asupra finanțelor publice, statul nostru se poziționează intermediar între neoliberalism și neokeynesism. Aceasta se explică prin faptul că suntem în prezența unei stimulări a ofertei și a unor intervenții ale statului în vederea stabilirii cadrului juridic al concurenței, care reprezintă baza funcționării armonioase a mecanismului prețurilor și a împiedicării monopolurilor, pe de o parte , și în prezența unei intervenții a statului în economia prin metoda stimulării cererii globale, pe de altă parte.

12 VI.

Referinței bibliografice

1.

Berezanu P., Finanțe europene, Editura C.H. Beck, București, 2007Petre Brezeanu, Finanțe

2.

europene, Editura C.H. Beck, București, 2007, Secrieru A., Finanţele publice. Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie

3.

guvernamentală, Editura Epigraf, Chişinău, 2004 Văcărel I., Gh. D. Bistriceanu, G. Anghelache, M. Modnar, F. Bercea, T. Mo șteanu, F.

4.

Georgescu, Finanțe publice, ediția a VI-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007 Zaharia V., Pop M., “Concepții clasice, moderne și postmoderne privind finanțele publice ” în Revista ”Finanțe publice și contrabilitate” nr.10-2007

13