Comunismul in Rusia [PDF]

Zitiervorschau

COMUNISMUL ÎN RUSIA

Din punct de vedere practic, comuniștii sunt văzuți ca fiind partea cea mai hotărâtă a partidelor muncitorești, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, ei se diferențiază de restul masei proletariatului prin înțelegerea condițiilor, a mersului și a rezultatelor generale ale mișcării proletare. Scopurile

comuniștilor sunt: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea

dominației burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat. Teoria comuniștilor poate fi rezumată în formula: desființarea proprietății private. Comunismul contrazice toată dezvoltarea istorică de până acum prin faptul că desființează adevărurile externe, desființează religia, morala. Prin revoluție comunistă se înțelege ruptura cea mai radicală cu relațiile de proprietate din trecut, așadar, în cursul dezvoltării ei are loc o ruptură radicală cu ideile tradiționale. Alain Bensacon ne spune despre comunism că acesta își însușeste marea temă a Epocii Luminilor, și anume Progresul, dar se referă la un progres dramatic, care trece prin distrugeri imense și inevitabile. Ideea de dreptate, pentru comuniști, reprezintă făurirea socialismului, suprimarea proprietății private. Ei se străduiesc să-i facă pe oameni să dorească o societate în care reglementarea nu trece prin drept. În concluzie, toți termenii care servesc binelui (justiție, libertate, umanitate, bunătate, generozitate, înfăptuire) sunt instrumentalizați în vederea unui țel unic, care îi cuprinde pe toți și îi realizează: comunismul. În lucrarea „Democratie și totalitarism” Raymond Aron scria: „Regimul sovietic sa născut dintr-o voință revoluționară inspirată de un ideal umanitar. Scopul era de a crea regimul cel mai uman pe care l-a cunoscut vreodată istoria, primul regim în care toți oamenii ar putea ajunge la umanitate, în care clasele vor fi dispărut, în care omogenitatea societății ar permite recunoașterea reciprocă a cetățenilor. Dar această mișcare care aspiră spre un țel absolut, nu ezită în față nici unui mijloc, pentru că, potrivit doctrinei, doar violența putea crea o societate desăvârșită și pentru că proletariatul era angajat într-un război nemilos cu capitalismul. Din această combinație, între un țel sublim și o tehnică necruțătoare au apărut diferitele faze ale regimului sovietic.”

Sunt puse în evidență ambiguitatatea și amăgirea comunismului. În comunism, umanul și umanitarul își pierd dreptul și viitorul. Clasele nu sunt reconciliate, ci dispar. Singurul scop posibil devine acela de a ucide. Marx nu a spus foarte multe lucruri cu privire la trăsăturile specifice unei viitoare societăți comuniste. Marx spunea că forma oricărei societăți viitoare poate fi hotărâtă doar de oamenii care vor locui în ea. Cu toate astea, el a dat indici cu privire la caracteristicile unei astfel de societăți: „Mai întâi, va fi o societate deschisă și democratică, cu toți cetățenii participând activ la guvernarea ei. Pe de altă parte, principalele mijloace de producție-mori, mine, fabrici etcvor fi în proprietate publică. Producția economică va fi planificată și ordonată, iar distribuția bunurilor și serviciilor nu se va baza pe privilegii sau bogăție, ci pe capacitate și nevoie.” Așadar, Marx era de părere că în comunism regula va fi: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi.” Perioada de aur a marxismului a fost perioada cuprinsă între 1883, anul morții lui Marx, și 1914, izbucnirea primului război mondial. Lenin considera că Partidul Comunist avea rolul de a forma conștiința de clasă. El a considerat că imperialismul este ultima treaptă de dezvoltare a capitalismului. Stalin a condus Rusia între 1929 și 1953 cu o violență nemaintalnita. Încă din copilărie, Stalin avea tendința de a-i domina pe cei de aceeași vârstă; citea mult. Încă de mic a fost o fire închisă și răzbunătoare fiind stăpânit de setea de glorie. Stalin a reușit să-i impună partidului voința să înainte de toate prin exacerbarea cultului personalității. Pentru milioane de oameni Stalin se transformase într-un semizeu mitic; toți îi repetau numele cu emoție, credeau că doar el poate salvă statul sovietic de invazie și destrămare. Divinizarea lui Stalin nu i-a permis partidului să-i controleze actele, tot ceea ce emana de la el era acceptat. Cultul lui Stalin nu numai camufla ilegalitățile și greșelile săvârșite, ci și justifica dinainte noi crime. În același timp, cultul adâncea ruptura dintre Stalin și popor și partid. Divinizandu-l pe Stalin, oamenii au început să-l privească cu alți ochi, încercând să justifice chiar și ceea ce nu se poate justifica prin nici un fel de argumente raționale.

Cultul lui Stalin erau inculcat încă de la grădiniță. Din primele clase, copiilor li se spunea că pentru tot binele vieții, ei trebuie să le fie recunoscători lui Stalin. Războiul civil a făcut necesară prelungirea efectului pentru câțiva ani și chiar amplificarea unor măsuri administrative împotriva organelor de presă ale altor partide. Astfel, în 1918, au fost suspendate ziarele și editurile mensevicilor și eserilor. Dar, la câteva luni după încheierea războiului civil, Lenin a insistat asupra lărgirii libertății cuvântului și a presei, invocând atunci bogăția burgheziei mondiale care poate organiza o propagandă și o agitație mult mai puternice. De aceea, cu acordul lui Lenin și al conducerii P.C. din Rusia, cenzura presei s-a menținut. Stalin nu a continuat deloc tendința de creștere a libertății cuvântului și a presei, care se conturase la începutul deceniului al treilea. Dimpotrivă, sub directa lui influența, publicitatea a fost continuu îngrădită, inclusiv atunci când se dezbăteau problemele specifice de partid sau problemele și perspectivele construcției socialiste. În anii 30’, când Stalin a instaurat puterea unipersonala, controlul asupra tuturor mijloacelor de informație a înregistrat o amploare fără precedent. Oamenii sovietici dispuneau numai de informațiile permise de Stalin și colaboratorii săi. Nici un film nu putea să ruleze pe ecrane înainte de a fi fost vizionat de Stalin. Faptul că atât oamenii simpli, cât și demnitarii sovietici erau lipsiți de informațiile de care dispunea doar Stalin făcea ca în multe cazuri el să domine pe de-a-ntregul situația. Tuturor li se părea că Stalin știe infinit mai mult decât oricare dintre ei și acest fapt îi făcea pe oameni să-și piardă încrederea în forțele proprii și în dreptatea lor. Ca șef al statului, Stalin adopta decizii în multe domenii: construcția economică și culturală, politică externă, învățământul și ocrotirea sănătății. El a comis și în aceste domenii numeroase greșeli pe care poporul sovietic le-a plătit scump. În general, însă Stalin nu putea să nu țină seamă de ideologia și năzuințele partidului, de tezele marxismului și leninismului, de principiile socialismului. De aceea, în unele domenii cultul lui Stalin a frânat dezvoltarea sau a dat înapoi societatea, dar în altele nu a putut opri evoluția relativ rapidă a țării și a societății. În deceniile al treilea și al patrulea, Uniunea Sovietică a fost singurul stat socialist pe Pământ.

Stalin a continuat și în anii terorii să se sprijine pe masele înșelate de el, speculând speranța lor într-un viitor mai bunsi dragostea lor de patrie. Stalin și-a mascat întotdeauna abdicarea de la idealurile revoluției socialiste prin fraze ultrarevolutionare, ceea ce nu le permitea oamenilor muncii să înțeleagă adevăratele motive care îl călăuzeau. Cu mult timp înainte de revoluție, partidul bolșevicilor a fost structurat pe baza unei centralizări severe. Raportul dintre democrație și centralism în partid a constituit miezul discuțiilor dintre bolșevici și menșevici. Menșevicii au protestat împotriva severei centralizări din partid. Lenin a respins întotdeauna considerațiile de acest fel și protestele mensevicilor, calificându-le drept manifestări ale spiritului haotic intelectualist și ale individualismului filistin. În primii ani după Revoluția din Octombrie, în condițiile înverșunatului război civil, centralizarea partidului s-a accentuat considerabil. Nu era vorba numai de o centralizare, ci și de o militarizare a partidului. Pe bază unei centralizări stricte a fost construit și tânărul stat sovietic. Fără o centralizare strictă și fără o disciplină militară, bolșevicii n-ar fi putut mobiliză în luptă împotriva numeroșilor dușmani resursele unei țări vlăguite, ruinate. De mare folos i-a fost lui Stalin și îndelungata lui ședere la putere. În trecut nu a existat un sistem care să asigure schimbarea regulată a conducerii în partid și în stat. Aceasta i-a permis lui Stalin să pregătească cu minuțiozitate uzurparea întregii puteri și săși înlăture sistematic oponenții. În timpul lui Lenin, în rândurile bolșevicilor au existat întotdeauna diverse grupări și fracțiuni, fapt considerat firesc și normal. Numai în perioada celei mai aspre crize a Puterii Sovietice, în 1921, Lenin a chemat la încetarea temporară a luptei fractioniste și la dizolvarea tuturor grupărilor și fractiunilor care existau atunci în rândurile bolșevicilor. Sistemul dictaturii unipersonale creat de Stalin a fost complex și durabil. Rolul principal a fost deținut de organele de reprimare, care s-au aflat sub controlul personal al lui Stalin. La 6 februarie 1922, a fost emis un decret de transformare a V.C.K. în G.P.U. (Direcția Politică de Stat), care era însărcinată numai cu combaterea infracțiunilor deosebit de grave împotrivă statului: contrarevoluția politică și economică, spionajul și banditismul. G.P.U. nu avea dreptul să ia hotărâri definitive privind pedepsirea

infractorilor. Organele G.P.U. efectuau cercetarea; de regulă, sentința trebuia să fie data de tribunal. Sub influența lui Stalin, G.P.U. a început să se transforme într-o organizație de reprimare: i s-a acordat dreptul de a trimite oameni la închisoare sau în lagăr, de a-i deporta în zone îndepărtate ale țării, iar mai târziu chiar de a-i executa pe unii deținuți. Nici Marx, nici Lenin nu au negat niciodată necesitatea folosirii măsurilor violente în lupta revoluționară, pentru că violența, potrivit lui Marx, este moașa vechii orânduiri, atunci când ea poartă în pântece noua orânduire. Lenin repeta și el frecvent că revoluțiile nu se fac cu mănuși albe. Tocmai fermitatea în luptă, îmbinarea abilă a convingerii cu violență, iar într-o serie de împrejurări și cu teroarea, le-a asigurat bolșevicilor victoria în revoluție și în războiul civil. Niciodată, însă, marxismul nu a împărtășit teza conform căreia scopurile revoluționare și umaniste pot justifica folosirea oricăror mijloace în lupta pentru victoria revoluției. Numeroase exemple de cruzime nejustificată, suspiciune, răfuială și de violență exacerbată a oferit și anul revoluționar 1917 în Rusia. După izbucnirea războiului civil, sau amplificat proporțiile violenței nejustificate, care i-a provocat tinerei Republici Sovietice prejudicii imense În perioada războiului civil au recurs adesea la violență nu numai Stalin și Troțki, ci și mulți alți comandanți, comisari și împuterniciți speciali. O metodă larg răspândită în anii războiului civil era luarea de ostateci. Fără îndoială, aprigul război civil a ajutat proletariatul rus și partidul sau să se debaraseze de o serie de defecte și iluzii; el a fost o școală aspră de călire și de selecție. Dar același război a făcut că un număr destul de mare de oameni să capete alte defecte, de care apoi le-a fost foarte greu să scape. În afară de aceasta, un război sau o teroare îndelungate nu creează doar deprinderi și însușiri ale individului, ci și anumite instituții a căror influență e și mai greu de anihilat. Trecerea de la modul de gândire propriu perioadei războiului civil la concepte, metode și mijloace noi ale activității revoluționare, s-a dovedit dificilă chiar și pentru Lenin. Dacă folosirea abuzivă a violenței a fost destul de frecvență încă din timpul vieții lui Lenin, pe măsură ce Stalin și-a consolidat poziția în conducerea partidului și statului, această a devenit o normă. Cu mult înainte de represiunile din anii 1936-1938, Stalin i-a

obișnuit pe foarte mulți activiști de stat și de partid să nu-și facă scrupule în alegerea mijloacelor de luptă împotriva celor pe care ei îi declară dușmani ai revoluției. Încrederea pe care majoritatea oamenilor sovietici o aveau în Stalin și în conducerea partidului i-a pus pe comuniștii care au fost victime ale represiunilor ilegale într-o situație extrem de grea. Căci toată lumea îi consideră criminali, și doar rudele și câțiva prieteni știau că ei sunt nevinovați. Tocmai neputința oamenilor de a înțelege, deruta, teama lor i-au permis lui Stalin să uzurpe relativ ușor întreaga putere. Nu numai că a speculat starea de derută, de confuzie și slabă coeziune a rândurilor partidului, dar a și stimulat prin toate mijloacele dezbinarea. Dezvoltarea cultului lui Stalin și a regimului stalinist a fost înlesnită într-o foarte mare măsură de procesele sociale care au avut loc după revoluție și care nu se reduceau deloc la luptă proletariatului și a burgheziei. O importantă egală a avut-o lupta dintre tendințele mic-burgheze și cele proletar-socialiste atât în afară, cât și în interiorul partidului comunist, al statului sovietic. Revoluția și razvoiul civil au promovat mulți lideri politici și militari noi, care nu au trecut prin școală aspră și îndelungată a luptei clandestine prerevolutionare. Nu încape nici o îndoială că, o dată cu venirea lui Stalin la putere în partid, nivelul general al conducerii țării a scăzut; a scăzut nu numai nivelul metodelor politice, ci și de cultură, morală, de civilizație. În concluzie, Stalin a fost conducătorul partidului și țării într-o perioadă grea și timp de mulți ani a beneficiat de încrederea majorității poporului și partidului. În acei ani țara a dobândit multe succeste în construcția economoica și a câștigat victoria în Marele Război de Apărare a Patriei. Dar aceste succese puteau fi mult mai mari dacă n-ar fi existat teroarea anilor 30, iar victoria militară am fi putut-o obține mai repede și cu mai puține sacrificii. Faptele lui Stalin aparțin istoriei și e puțin probabil că numele lui să fie uitat. Dar el nu se va înscrie printre numele cu care, pe bună dreptate, omenirea se mândrește.

BIBLIOGRAFIE

Manifestul partidului comunist- Marx Engels Ideologii politice și idealul democratic- Terence Ball, Richard Dagger Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea „șoah-ului” Democratie și totalitarism- Raymond Aron Despre Stalin și Stalinism- Roy Medvedev