28 0 155KB
Companiile transnaționale Apariţia cartei corporative în secolul al XVI-lea marchează începutul istoriei corporaţiei. Carta corporativă reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup deinvestitori în vederea servirii unui scop public. Astfel, fiecare cartă prestabilea drepturile şi obligaţiile specifice unei anumite corporaţii, incluzând partea de profit care urma să revină Coroanei în schimbul acordării privilegiului special, care consta în limitarea răspunderii legale a unui investitor la cuantumul investiţiei sale. Aceste corporaţii – dintre care cele mai cunoscute erau Compania Indiilor de Est şi Compania Golfului Hudson – erau utilizate de Anglia pentru a menţine controlul asupra economiilor coloniale. În Evul Mediu, statul era implicat, direct sau indirect, în majoritatea activităţilor economice ce se desfăşurau în afara teritoriului naţional, forma cea mai importantă sub care se prezentau aceste afaceri reprezentând-o cea a investiţiilor. Prima corporaţie importantă cu activitate internaţională a fost “Commenda”, care se formase în urma unui aranjament convenit între mai mulţi participanţi, prin care investitorul principal – sau un grup de investitori – îşi încredinţa capitalul unuia sau mai multor agenţi, care desfăşurau activităţi comerciale pe mare şi/sau pe uscat. Cea mai mare parte a acestui tip de comerţ presupunea transferul de resurse în afara graniţelor naţionale. Parteneriatele comerciale de tipul Commenda erau constituite pe perioade scurte de timp, la sfârşitul cărora profiturile erau împărţite conform înţelegerii, iar parteneriatul dizolvat. De la acest tip de comerţ s-au remarcat totuşi două excepţii, “Liga Hanseatică”, o companie internaţională deţinută şi condusă de către un grup de comercianţi hanseatici, care îşi avea sediul central la Lubeck (Germania) respectiv, “Compania Comercianţilor aventurieri”, un puternic consorţiu britanic a cărui activitate s-a desfăşurat în industria lânii şi a articolelor de îmbrăcăminte. Caracteristicile specifice acestor corporaţii au constat în abilitatea de a coordona şi distribui utilizarea capitalului, în experienţa antreprenorială şi de a coordona comercializarea bunurilor. În decursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, pe măsura dezvoltării şi perfecţionării sistemului de comunicaţii externe, activitatea comercială internaţională a intrat într-o nouă etapă, relaţiile dintre parteneri bazându-se într-o măsură tot mai mare pe reguli şi reglementări. Principalele obiective
1
urmărite prin investiţiile străine directe constau în susţinerea activităţilor comerciale ale statului desfăşurate pe teritorii străine, respectiv, promovarea şi dezvoltarea economică a teritoriilor colonizate. Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a dus la dezvoltarea activităţii comerciale internaţionale, evidenţiindu-se noi motivaţii ale firmelor de a realiza investiţii în exteriorul ţărilor lor: obţinerea de noi surse de materii prime şi materiale, precum şi protejarea ori extinderea poziţiei deţinute pe pieţele străine. Dezvoltarea capitalismului industrial a marcat importanţa tehnologiei în activitatea unei corporaţii, a capitalului bănesc şi a competenţelor umane. Aceste evoluţii marchează trecerea de la capitalismul mercantilist la capitalismul industrial. În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, progresele tehnologice precum şi cele în domeniul organizaţional din cadrul întreprinderilor au determinat creşterea producţiei pentru export, Astfel în anul 1914, 54,6% din investiţiile străine directe efectuate de corporaţiile nordamericane se înregistrau în domeniul exploatărilor petroliere şi miniere şi în domeniul agricol2. Dintr-un număr de 3.373 de întreprinderi din Marea Britanie, care operau în întregime sau în cea mai mare parte în străinătate şi care erau cotate la Bursa din Londra, 1.802 (53,4%) îşi desfăşurau activitatea în sectorul primar. Într-un studiu asupra firmelor cu investiţii străine directe ale Europei Continentale, au fost identificate 167 de filiale înfiinţate de 85 de mari întreprinderi investitoare în străinătate. În Japonia, firmele cu investiţii directe efectuate în străinătate urmăreau ca scopuri principale în extinderea lor promovarea produselor industriale japoneze şi obţinerea celor mai avantajoşi furnizori de materii prime şi materiale. Majoritatea investiţiilor japoneze s-au înregistrat în China (77,5%) constituind un prim pas în direcţia apariţiei producătorilor multinaţionali. Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus modificări importante în natura şi modul de organizare ale schimburilor comerciale mondiale, atât sub aspectul conţinutului bunurilor prelucrate, a calităţii produselor, precum şi a creşterii dimensiunii şi tendinţei spre standardizare a pieţelor. Astfel, s-a înregistrat o intensă activitate internaţională în sectorul bancar, dominată de Marea Britanie. Băncile britanice dispuneau de anumite avantaje în comparaţie cu băncile din alte ţări, constând, în principal în posibilitatea de a acţiona pe cea mai mare piaţă de capital din lume – cea a Londrei.
2
De asemenea, companiile japoneze controlau o parte importantă a activităţii de navigaţie desfăşurată în zona Oceanului Pacific. În anul 1881, 14 societăţi japoneze înfiinţaseră filiale la New York, în scopul promovării exporturilor japoneze, dar şi pentru procurarea utilajelor şi maşinilor moderne necesare în desfăşurarea producţiei la nivel naţional. Până la începutul Primului război Mondial, se estimează că cel puţin 14,5 miliarde de dolari au fost investite în întreprinderi sau filiale constituite în străinătate, ceea ce reprezenta aproximativ 35% din datoria externă pe termen lung a vremii, considerată la nivel mondial. Analizele istorico-economice arată că 3/5 din stocul de capital străin înregistrat în anul 1914 la nivel mondial erau investite în ţările în curs de dezvoltare de azi4. Totodată, aproximativ 55% din stocul de investiţii străine directe efectuate în străinătate la nivelul anului 1914 se înregistrau în sectorul primar, 15% în cel secundar, 20% în construirea unor căi de acces şi 10% în domeniul bancar, de asigurări, utilităţi publice şi distribuţie. Cel mai adesea, astfel de investiţii au luat forma filialelor în străinătate ale întreprinderilor investitoare. În perioada interbelică, deşi numărul filialelor corporaţiilor internaţionale a continuat să crească, volumul valoric al capitalului străin investit a atins valorile din perioada antebelică abia spre sfârşitul anilor ’30. Investiţiile europene s-au îndreptat spre ţări de pe continentul european şi spre SUA, în timp ce investitorii americani au preferat America Latină, Canada şi ţările europene cele mai mari. Taxele vamale au fost majorate, au fost introduse noi metode de control şi restricţionare a importurilor şi exporturilor. Cu toatea acestea, în ciuda unui mediu economic şi politic mult mai puţin ospitalier, activitatea internaţională a corporaţiilor internaţionale a continuat să crească în perioada interbelică, cu precădere în anii ’20. Este perioada în care are loc “un veritabil proces de maturizare a corporaţiilor internaţionale, caracterizat prin următoarele trăsături definitorii: maturizarea investiţiilor străine directe şi apariţia corporaţiilor internaţionale integrate, apariţia unor investitori străini în exploatarea noilor surse de materii prime şi materiale, crearea de carteluri internaţionale în câteva sectoare foarte atractive pentru investiţiile străine directe, rolul tot mai important al companiilor japoneze în comerţul japonezoamerican şi în dezvoltarea Japoniei”. Cele mai importante trăsături în evoluţia corporaţiei moderne, ale celei de a doua etape (1970-1985) pot fi considerate următoarele:
3
activităţile corporaţiilor transnaţionale aveau drept scop procurarea unor active strategice, investiţiile din sectorul primar şi terţiar fiind privite ca parte a strategiei organizaţionale transnaţionale a acestor companii. Apar şi se dezvoltă acum diverse forme de comerţ între filiale şi între acestea şi firma-mamă; organizarea activităţilor comerciale la nivel internaţional îmbracă noi forme; se înmulţesc relaţiile de cooperare, alianţele strategice, iar reţelele de aprovizionare şi deservire devin părţi componente ale activităţii corporaţiilor; multe firme adoptă noi strategii, în timp ce extinderea investiţiilor într-un domeniu sau sector este însoţită de reducerea activităţii în altul. Formele organizaţionale şi structurile decizionale sunt modificate frecvent pentru a corespunde schimbărilor produse în mediul economic internaţional, precum şi progresului tehnic şi tehnologic. A treia etapă a dezvoltării postbelice a companiilor transnaţionale (1985-prezent) se caracterizează prin apariţia companiilor cu adevărat globale şi prin creşterea complexităţii formelor de colaborare şi a relaţiilor dintre corporaţii. Scopul urmărit prin producţia internaţională nu mai este în primul rând obţinerea de profituri suplimentare ca urmare a exploatării unor avantaje competitive de piaţă, ci mai ales, exploatarea avantajelor presupuse a rezulta din participarea la un astfel de tip de producţie. S-a ajuns astfel la reorganizarea pe baze raţionale a activităţii economice între diferitele filiale sau între filialele şi companiile-mamă. În acest scop au fost reorganizate activităţile diverselor filiale, astfel încât să corespundă nevoilor naţionale de substituire a importurilor. O altă formă a integrării la nivelul corporaţiei are la bază diferenţele între costurile specifice diverselor regiuni şi caracteristicile diverselor pieţe; în aceste cazuri, diviziunea muncii se realizează între diferitele verigi ale lanţului de activităţi ale firmei. Expansiunea unor astfel de investiţii străine directe a fost favorizată de diminuarea barierelor comerciale dintre ţări şi de perfecţionarea treptată a sistemului de organizare din cadrul companiilor transnaţionale. Ceea ce poate fi remarcat în unele cazuri de integrare (Uniunea Europeană) este transferarea de la societatea-mamă către fiecare filială sau grup de filiale dintr-o regiune a propriului sistem de organizare. Strategiile aplicate de corporaţiile ţărilor comunitare membre ale Uniunii Europene au fost adaptate astfel încât să se profite şi de avantajele oferite de crearea zonei de comerţ liber, dar să se poată desfăşura cu succes şi economia de scară şi centralizarea producţiei. Alegerea locului de 4
înfiinţare a filialelor, raţionalizarea producţiei la nivelul grupului transnaţional şi distribuirea capitalului companiei între filiale au depins de capacităţile de producţie de care dispuneau firmele, de costurile de producţie şi de cele ale tranzacţiilor, specifice fiecărei zone şi de variabilele specifice fiecărei ţări (productivitatea muncii, nivelul de pregătire a forţei de muncă, preferinţele consumatorilor, costurile de transport şi telecomunicaţii, reglementările guvernamentale şi alte prevederi legale cu privire la investiţiile străine directe ş.a.). Rezultatul acţiunii acestor factori a fost concretizat într-o distribuţie geografică a filialelor bazată în mod egal atât pe avantajele comparative rezultând din resursele specifice ale fiecărei localizări în parte, cât şi pe avantajele absolute oferite de zona respectivă. Internaţionalizarea firmei, Conceptul de internaţionalizare a firmei urmează să fie analizat prin prisma următoarelor trei aspecte: - ca un proces de creştere a implicării firmei în operaţiuni internaţionale, ceea ce determină o modificare a statutului firmei, fiind o modalitate prin care firma îşi asigură creşterea; - ca formă a creşterii firmei, internaţionalizarea reprezentând interdependenţa între creşterea internă şi externă a firmei. - ca un proces reversibil, ceea ce înseamnă că firma angajată în internaţionalizarea activităţilor sale poate oricând să-şi reducă sau să renunţe la operaţiunile internaţionale în care a fost implicată. Aspectele sus-menţionate reprezintă trăsături generale comune ale conceptului de internaţionalizare a firmei, neputând conduce în concret la evaluarea gradului de internaţionalizare a unei firme. Acest lucru se poate realiza însă cu ajutorului mai multor metode, dintre care cea mai accesibilă o reprezintă măsurarea volumului vânzărilor realizate de firmă în străinătate comparativ cu totalul vânzărilor sale. Astfel este folo sită, ca indicator al performanţei la export, ponderea deţinută de exporturi în totalul vânzărilor. Având în vedere necesitatea identificării unui cadru mai larg pentru evaluarea gradului de internaţionalizare a unei firmei, se constată că acest indicator oferă insuficiente informaţii despre firmă şi despre capacitatea sa de a desfăşura operaţiuni în străinătate. În aceste condiţii, este în mod evident necesară o altă abordare, internaţionalizarea să fie asociată cu – şi probabil dependentă de – evoluţiile ce au loc de-a lungul unor dimensiuni specifice ale firmei în cauză, şi anume: metodele ei de operare pe pieţele externe, oferta de produse tranzacţionate în străinătate, pieţele externe pe care este prezentă, personalul angajat, resursele financiare şi structura organizaţională.
5
În literatura de specialitate au existat numeroase încercări de a defini corporaţia modernă. Astfel, Alan Shapiro defineşte corporaţia transnaţională ca fiind “o companie angajată în producerea şi vânzarea de bunuri şi servicii în mai mult de o ţară, fiind formată, în general, dintr-o firmămamă localizată în ţara de origine şi de la 5 la 6 filiale în străinătate (în ţările gazdă), având, de obicei, un grad ridicat de interacţiune strategică între componentele sale”. Istoricul economic Geoffrey Jones oferă o definiţie mai lărgită a unei transnaţionale: “o firmă ce controlează operaţiuni sau active generatoare de venituri în mai mult de o ţară”. Pe de altă parte, John H. Dunning prezintă transnaţionala ca pe “o firmă care se angajează în investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de o ţară”, această definiţie fiind însuşită de o serie de cercuri academice şi de afaceri internaţionale, de unele organizaţii internaţionale (OCDE, UNCTAD), ca şi de unele guverne. O altă abordare a noţiunii de “transnaţională” porneşte de la premisa că multe dintre formele de implicare internaţională utilizate de firme, nu presupun relaţii de proprietate, reprezentând diverse modalităţi de colaborare între firme din ţări diferite. Astfel, transnaţionala este definită ca fiind: o modalitate de coordonare a producţiei de la un centru strategic de luare a deciziei, atunci când această coordonare are în vedere activităţile firmei dincolo de graniţele naţionale. Din analiza numeroaselor definiţii propuse corporaţiilor transnaţionale rezultă însă, o serie de elemente esenţiale, comune tuturor acestor definiţii: a) efectuarea de investiţii străine directe în străinătate, ceea ce conferă puterea de control asupra procesului de luare a deciziei într-o firmă străină; b) transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar şi fix), tehnologie, knowhow, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale şi organizaţionale, cunoaştere, abilităţi profesionale şi antreprenoriale; c) cerinţa ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziţionate printr-un astfel de proces investiţional să fie amplasate în diferite ţări. Pornind de la elementele esenţiale sus-menţionate cât şi de la o analiză comparativă a companiei transnaţionale raportată la alte tipuri de 6
entităţi angajate în afacerile internaţionale se pot distinge două trăsături majore ale corporaţiei transnaţionale: pe de o parte, faptul că organizează şi controlează activităţi multiple creatoare de valoare şi generatoare de venituri dincolo de graniţele naţionale; pe de altă parte, faptul că transnaţionala internalizează pieţele mondiale pentru produsele intermediare ce rezultă din aceste activităţi. În concluzie, transnaţionala trebuie înţeleasă ca “o pluri-entitate ce fiinţează prin textura relaţiilor de dependenţă reciprocă dintre componentele sale, dar subordonată scopurilor urmărite la nivelul unităţii sale de coordonare centrală”. O analiză recentă privind abordarea calitativă a naturii transnaţionalei a fost realizată de A. Rugman, care a considerat că aceste corporaţii ce funcţionează ca operatori transnaţionali, rămân bine ancorate în regiunile lor de origine, în special în zonele-pol ale Triadei (America de Nord, Uniunea Europeană şi Japonia). Rugman a definit transnaţionalitatea corporaţiilor moderne în cadrul unor coordonate regionale, şi nu globale, identificând ca motor al caracterului regional al transnaţionalităţii celor mai mari corporaţii din lume – barierele de natură netarifară pe care polii Triadei le ridică în calea fluxurilor comerciale şi investiţionale, obstacole care au condus la afirmarea în prim plan a celor trei puternice blocuri comerciale şi investiţionale. Evoluţia în plan regional a transnaţionalităţii este benefică pentru acelea dintre ele ce îşi au originea într-unul din cei trei poli triadici. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre corporaţiile din ţările non-triadice, care se confruntă cu mari probleme în obţinerea accesului pe pieţele blocurilor triadice. În abordarea cantitativă a naturii transnaţionalei, Rugman a analizat întreprinderile multinaţionale transnaţionalizate – multinaţionalele în cazul cărora peste 2/3 din activitate se realizează în afara ţării de origine. El a utilizat un “indice al transnaţionalităţii”, calculat ca medie aritmetică simplă între ponderile activităţilor în străinătate în totalul activităţilor unei mari corporaţii cu privire la trei indicatori: vânzări, active deţinute şi număr de angajaţi. (Tabelul nr. 1 – Primele 30 companii transnaţionale nefinanciare în funcţie de activele deţinute în străinătate la nivelul anului 2006) Tabelul nr. 1 Indicele de transnaţionalitate Primele 30 companii transnaţionale nefinanciare în funcţie de activele deţinute în străinătate la nivelul anului 2006 7
(Milioane de dolari şi număr de angajaţi)
Dacă sub aspectul abordării calitative se observă că în proporţie de peste 95% dintre companiile din tabel aparţin Triadei, excepţie făcând o companie care aparţine unei ţări în curs de dezvoltare –Hutchison Whampoa (Hong-Kong, China), în schimb, principalele firme cu cel mai ridicat indice de transnaţionalitate îşi au originea în ţările mici, non triadice (Elveţia), firme care au nevoie de vânzări masive în străinătate pentru atingerea statutului de transnaţională. Chiar şi transnaţionalele din tabelul nr. 1 provenind din Uniunea Europeană sunt de fapt firme britanice, olandeze, franceze, germane şi italiene adică ţări ale căror pieţe interne sunt mici în comparaţie cu piaţa Uniunii Europene în ansamblu.
8