Societatile Transnationale Si Implicatiile Lor Asupra Economiei Mondiale - Studiu de Caz - Mcdonald's Corporation [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATE DE VEST TIMIŞOARA FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR ECONOMIE ŞI AFACERI INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR Conf. Univ. Dr. Adina POPOVICI

ABSOLVENTĂ,

Timişoara 2008 UNIVERSITATE DE VEST TIMIŞOARA FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR ECONOMIE ŞI AFACERI INTERNAŢIONALE

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE ŞI IMPLICAŢIILE LOR ASUPRA ECONOMIEI MONDIALE STUDIU DE CAZ: McDONALD’S CORPORATION

COORDONATOR Conf. Univ. Dr. Adina POPOVICI

ABSOLVENTĂ,

2

Timişoara 2008

CUPRINS Cuprins...................................................................................................................................... 3 Argument................................................................................................................................... 5 Capitolul 1. Societatea transnaţională................................................................................... 6 1.1 Societatea transnaţională: determinări, caracteristici............................................................ 7 1.2 Corporaţia transnaţională....................................................................................................... 9 1.3 Piaţa societăţtii transnaţionale............................................................................................... 11 1.4 Naţionalitatea societăţilor transnaţionale............................................................................. 14 1.5 Politica financiară................................................................................................................. 14 Capitolul 2. Sistemul societăţilor transnaţionale: tipologii.................................................. 15 2.1 Apariţia societăţilor transnaţionale........................................................................................ .15 2.2 Evolutia STN-urilor ............................................................................................................... 17 2.3 Factorii care au favorizat dezvoltarea societăţilor transnaţionale...........................................22 2.4 Cadrul legal şi administrativ al companiilor transnaţionale................................................... 24 2.5 Importanţa alianţelor strategice în dezvoltarea firmei transnaţionale..................................... 26 Capitolul 3. Expansiunea societatilor transnationale.............................................................29 3.1 Modalităţi de expansiune -- strategii specifice.........................................................................32 3.2 Efectele pe plan economic ale expansiunii societăţilor transnaţionale.....................................35 3.2.1 Transferul internaţional de producţie, repartizarea între unităţile componente a sarcinilor de productie şi transplantul de activităţi..........................................................36 3.2.2 Manevrarea pârghiilor comercial-fiscale....................................................................37 3.2.3. Preţurile de transfer.....................................................................................................38 3.2.4. Speculaţii monetare......................................................................................................38 3.3. Consecintele activitatii extrateritoriale a societatilor transnationale...................................40 3.3.1 Câştiguri .....................................................................................................................40 3.3.2 Costuri .........................................................................................................................40 3.4 Castiguri si costuri pentru tara gazda.....................................................................................42 3.4.2 Costuri pentru tara gazda . .........................................................................................42 3.4.3 Câştigurile tarii gazde . ...............................................................................................43 3.4.4 Câştigul efectiv obţinut de ţara-gazdă..........................................................................43 Capitolul 4. Implicaţiile societăţilor transnaţionale în economia mondială .........................47 4.1 Sistemul economiei mondiale..................................................................................................47 4.2 Economiile naţionale...............................................................................................................47 4.3 Ordinea economică internaţională.......................................................................................... 48 4.4 Piaţa mondială.........................................................................................................................50

3

4.5 Relatiile economice internaţionale..........................................................................................51 4.6 Perspective si tendinte ale procesului de transnationalizare....................................................58 4.6.1 Investitiile directe.........................................................................................................58 4.6.2 Creşterea economică ...................................................................................................59 4.6.3 Procesul de privatizare ...............................................................................................59 4.7 Tendinţa de liberalizare a regimului investiţiilor străine directe..............................................61 8.1 Dreptul de stabilire......................................................................................................61 8.2 Sistemul de facilităţi investiţionale..............................................................................62 8.3 Categorii de stimulente. ..............................................................................................62 8.4 Acorduri de cooperare.................................................................................................63 4.8. Comertul intrafirmă. ..............................................................................................................65 4.9. Internaţionalizarea producţiei. ................................................................................................65 Capitolul 5. Studiu de caz : McDonald's Corporation.............................................................69 5.1 Istoricul McDonald’s................................................................................................................69 5.2 Dezvoltarea McDonald’s: trecut,prezent,viitor....................................................................... 70 5.3 Misiunea şi viziunea McDonald’s România............................................................................70 5.3.1 Politica de produs.......................................................................................................71 5.3.2 Politica de distribuţie..................................................................................................74 5.3.3 Politica de preţ.......................................................................................................... ..75 5.3.4 Politica de promovare.............................................................................................. ...76 5.4 Impactul McDonald’s asupra economiei mondiale................................................... ..............78 Concluzii........................................................................................................................................84 Bibliografie ..................................................................................................................................87

4

Argument

La început de secol XXI, corporaţiile transnaţionale reprezintă una din marile forţe ce acţionează în domeniul economic, financiar, ştiinţific şi tehnologic, având un cuvânt greu şi în politica mondială. Companiile de acest tip au ajuns să aibă o asemenea extindere, încât, şi-au pierdut într-un anumit sens, caracterul naţional. Societăţile transnaţionale reprezintă surse principale de capital, tehnologie şi acces pe piaţă pentru aproape fiecare ţară. Activităţile acestora au un impact puternic asupra distribuţiei mondiale a bogăţiei şi activităţii economice, între economiile naţionale. Ele aduc beneficii atât consumatorilor, cât şi economiilor din întreaga lume. Societăţile transnaţionale pot contribui la creşterea competitivităţii exporturilor ţărilor în dezvoltare. De aceea, atragerea acestor firme orientate spre export este ea însăşi o activitate competitivă. Adevărata dimensiune a complexităţii universului economic în care trăim astăzi o putem mai bine percepe în măsura în care înţelegem că societatea transnaţională este un adevărat agent al globalizării. Globalizarea este, în primul rând o consecinţă a transnaţionalizării activităţii economice. Realităţile actuale pun în evidenţă existenţa unor fenomene economice şi sociale care determină interactiunea economiilor şi acţiunea statelor la nivel internaţional, printre care avem în vedere: internationalizarea productiei, cresterea substanţială a comerţului international, formarea pieţelor financiare globale, menţinerea subdezvoltării şi sărăciei, polarizarea bogăţiei şi a sărăciei, ratele înalte ale somajului, traficul de droguri, crima transfrontalieră, epuizarea resurselor şi degradarea mediului natural s.a. Toate acestea au precedat şi însotesc globalizarea. În acest context, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, a avut loc o creştere spectaculoasă a volumului tranzacşiilor financiare şi integrarea pieţelor financiare într-un sistem global. Institutiile financiare internaţionale create dupa cel de-al doilea razboi mondial şi-au afirmat tot mai mult vocatia mondiala, iar corporatiile transnationale si marile banci si-au extins activitatea la scară globala. Aceste procese au fost favorizate de perfectionarile aduse mijloacelor de transport, de realizarile revolutionare din domeniul comunicatiilor, transmiterii si prelucrarii informatiilor. Volume imense de date privind economia, stiinţa, cultura, viaţa socială şi politica sunt culese, prelucrate şi difuzate în timp foarte scurt în toate colturile lumii. Practic are loc o tranziţie de la economia mondială la o economie globală integrală. Actorii principali ai procesului de globalizare sunt firmele private, dar şi cele publice cu activităţi transnaţionale (numite şi corporaţii transnaţionale), preocupate permanent de maximizarea profiturilor, indiferent de locul unde actionează Societatea transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor naţiuni. Teoriile privind societatea transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat. 5

Capitolul 1. Societatea transnaţională Conform aprecierilor unor economişti şi viitorologi de prestigiu, societăţile transnaţionale sunt în prezent, poate cele mai importante "personaje" pe scena economică mondială. Marile firme au cele mai mari posibilităţi ca prin diverse strategii să îşi extindă şi întărească poziţia pe piaţa natională şi internaţională. Explicaţia constă în resursele financiare şi materiale mari pe care acestea le au la dispoziţie, creditul şi imaginea favorabilă de care se bucură, posibilităţile de cercetare, inovare şi utilizare a tehnologiilor de vârf, reţelele de comercializare diversificate, o vastă şi eficace activitate de marketing, un management modern, care le permite să deţină avantaje competitive în comparaţie cu alte firme. Societatea transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor naţiuni. Teoriile privind societatea transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat. În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnaţională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiţii externe directe (IED), deţine şi administrează filiale într-un număr de ţări, în afara bazei sale interne. Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăţi (corporaţii) este însă foarte variată: societăţi sau companii internaţionale, firme pluri sau multinaţionale, firme transnaţionale. Cea mai cunoscuta definitie data societatii transnationale este cea data de John Dunning, considerat de catre multi specialisti drept "parintele transnationalelor" si care considera transnationala "o firma care se angajeaza in investitii straine directe si care detine si controleaza activitati creatoare de valoare in mai mult de o tara". Natiunile Unite considera societatea transnationala drept acea intreprindere ce detine si controleaza productia in afara tarii in care opereaza, intr-o maniera care ii permite sa valorifice oportunitatile globale pe care le ofera piata mondiala. Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o intreprindere ce are ca obiect fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale, şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încat să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din strainatate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează. În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea numite întreprinderi multinaţionale, deşi Naţiunile Unite le desemnează oficial prin corporaţii1 transnaţionale (CTN). ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale drept acele întreprinderi care deţin sau controlează unităţi de producţie sau de servicii situate în afara ţării în care se află sediul central. O afacere transnaţională sau multinaţională operează în mai multe ţări, pe când o afacere internă operează într-o singură ţară.

6

În literatura economică românească şi cea internaţională există numeroase abordări ale problematicii societăţilor transnaţionale. Teoriile privind aceste firme nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat. 1.1 Societatea transnaţională: determinări, caracteristici Terminologia utilizată pentru a defini societăţile transnaţionale este foarte variată, întreprinderi pluri- sau multinaţionale, societăţi sau companii internaţionale, corporaţii sau societăţi transnationale. Unii specialişti atrag atenţia asupra unor deosebiri esenţiale care există între conceptul de societate transnaţională şi cel de societate multinaţională. Ei spun că societăţile multinaţionale sunt formate şi controlate de capitalul mai multor ţări, iar în cazul societăţii transnaţionale, se porneşte de la o societate naţională care se extinde în plan internaţional prin intermediul filialelor (sau a altor tipuri de întreprinderi cu care este legată sub diferite forme). Ca urmare, în practică există foarte puţine societăţi multinaţionale (ex. Royal Dutch-Shell, DunlopPirelli). De asemenea sunt păreri care susţin că termenul de multinaţională este întrebuinţat atunci când producţia în străinătate a atins un procentaj important din producţia totală şi este admis de o manieră arbitrară, că acest procentaj ar trebui să fie de cca 25-30%. Sunt şi păreri care susţin că, nu este "transnaţională" orice societate care are un anumit nivel de activitate internaţională. Societatea care este prezentă în străinătate doar prin comerţ, cesiune de procedee tehnice etc., nu este o "transnaţională", chiar dacă această acţiune acoperă numeroase ţări şi reprezintă o fracţiune importantă a activităţii sale totale, pentru că ea nu interesează producţia. În situaţia în care o societate dispune de o reţea de filiale de vânzare, dar nu are decât un număr limitat (una sau două) de implantări în producţie, politica globală a firmei nu este condusă într-un cadru real internaţional, ci se realizează în ţara de origine. În practică, o linie de departajare dintre societăţile multinaţionale, societăţile internaţionale şi cele transnaţionale este greu de stabilit. De obicei, o societate internaţională dinamică devine o "transnaţională" în plin avânt. Momentul în care o societate internaţională trece la stadiul de transnaţională sau devine o multinaţională, se încearcă a fi stabilit cu ajutorul unor criterii cantitative, cum ar fi, numărul de filiale în străinătate, procentul de proprietate, profiturile, activul, producţia, vânzările în străinătate etc. Nu există un punct de vedere comun acceptat asupra pragului peste care se poate vorbi de o societate transnaţională, nu există o definire unanim împărtăşită a societăţii multinaţionale, specialiştii menţionând diferitele elemente de ordin cantitativ, care ar condiţiona această calitate. Se apreciază că, dificultăţile şi controversele existente în legătură cu definirea societăţii transnaţionale, derivă din mai multe caracteristici ale acestora şi anume:  din structura lor: numărul de ţări în care operează, naţionalitatea acţionarilor, compoziţia multinaţională a managementului de la vîrful conducerii;  din performanţa lor: volumul absolut al veniturilor, activelor, angajaţilor care provin din/sau implicaţi în operaţiunile la scară internaţională ale firmei respective etc;  din comportamentul conducerii de vîrf al firmei etc.

7

În general, cu termenul de "transnaţională" este denumită o societate în situaţia în care investeşte o parte din resursele sale peste graniţă, sub diferite forme (filiale sub control 100%, societăţi mixte la care, uneori, poate participa chiar guvernul din ţara gazdă). Societăţile transnaţionale reprezintă, de fapt, extinderea unei firme în afara graniţelor propriei ţări. Ea alcătuieşte un ansamblu vast la scară mondo-economică format dintr-o societate principală, numită societate mamă şi un număr de filiale implantate în diverse ţări. Sunt, deci, entităţi economice, formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură şi care operează în mai multe ţări1. O trăsătură care distinge cel mai bine o societate transnaţională de o societate naţională este faptul că în cazul societăţilor transnaţionale, o parte importantă din resursele utilizate (materiale, umane) sunt externe, adică societatea transnaţională oferă imaginea perfectei comuniuni de acţiune dintre societatea-mamă şi filialele din străinătate. Această acţiune este concepută, organizată şi condusă la scară mondo-economică. Tripla ipostază a unei societăţi transnaţionale poate fi explicată prin:  conceperea şi extinderea operaţiunilor firmei - producţie, cercetare etc, în numeroase alte ţări decât ţara de origine;  conducerea firmei pe baza unei politici globale care să ia în considerare condiţiile şi perspectivele mondiale ale activităţii şi nu pe cele ale unei singure ţări;  o organizare internaţională a firmei care să facă operativă această politică. Scopurile urmărite de societatea transnaţională sunt, de fapt identice cu cele ale tuturor firmelor private şi anume: profitul şi expansiunea. Companiile transnaţionale reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori ai progresului economic contemporan, ele reprezentând latura „cea mai vizibilă a globalizării” . Dezvoltarea acestor companii a fost favorizată de liberalizarea permanentă a comerţului internaţional şi a fluxurilor de investiţii. Aceste companii îşi desfăşoară activitatea atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare. În literatura economică internaţională, companiile (societăţile) transnaţionale sau multinaţionale sunt definite având ca punct de plecare fie statutul juridic al acestora, fie comportamentul lor economic, financiar şi managerial în relaţiile internaţionale . De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe definiţii privind aceste companii. Raymond Vernon defineşte ca transnaţionale acele societăţi care pot să îndeplinească cumulativ condiţiile: • să acţioneze în cel puţin 6 ţări, nu numai ca simple exportări, ci având unităţi de producţie şi comercializare proprii pe pieţele respective (în cadrul cărora se realizează o parte importantă din cifra de afaceri, în general peste o cincime); • cifra de afaceri să fie peste 100 milioane de dolari; • să aibă un număr important de filiale în străinătate, care sunt controlate de sediul central sau de un cartier general; • indiferent de gradul relativei independenţe de gestiune lăsată uneia sau alteia din unităţile companiei, politica urmată de acestea este, în esenţă, stabilită centralizat, strategia fiind comună, profitul fiind urmărit pe ansamblul companiei, iar patrimoniul financiar fiind considerat unic . Producţia internaţională reprezintă o activitate creatoare de valoare adăugată care se află sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme sau unui grup de firme dincolo de hotarele naţionale . 1

vezi: "Intreprinderile multinationale", C. Tanasoiu, TE 25/96 pag. 65

8

N. Rainelli consideră că „o societate transnaţională este o întreprindere care controlează unităţi de producţie localizate în mai multe ţări, indiferent de talia acestora”. În opinia economiştilor, o companie multinaţională este o firmă care şi-a extins producţia şi marketing-ul dincolo de hotarele unei singure ţări. Alţi teoreticienii au concluzionat că „orice mare societate care are filiale în mai multe ţări este o societate multinaţională” . Producţia internaţională se află în centrul procesului de globalizare. Globalizarea oferă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Lărgirea pieţelor şi dezvoltarea tehnicii poate să determine creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea nivelului de trai, dar poate să conducă la instabilitate şi schimbări nedorite, cum ar fi: teama de reducere a numărului locurilor de muncă prin pătrunderea importurilor din străinătate, instabilitate financiară – provocată de fluxurile inconstante ale capitalului străin şi ameninţările la adresa mediului la nivel global. În secolul al XXI-lea o ţară va avea succes dacă va reuşi să gestioneze cele două forţe: globalizarea şi localizarea. Companiile transnaţionale angajate, desigur, în producţia internaţională, cuprind peste 80.000 de firme mamă, multe dintre acestea având relaţii de cooperare cu numeroase firme locale. W. Andreff consideră că societatea transnaţională este „orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare internaţională într-o activitate productivă, e însăşi internaţională. Ea este forma sub care se organizează o parte a capitalului internaţional”1. De exemplu, la sfârşitul secolului trecut, primele companii transnaţionale aveau 2000 de miliarde USD în active în străinătate, deţinând o cifră de afaceri de peste 2000 miliarde USD, dispunând de 6 milioane de salariaţi în cadrul filialelor, ceea ce reprezintă 12% din activele totale ale companiilor multinaţionale, 16% din vânzări, 15% din numărul total de angajaţi. În „Dictionary of Modern Economy”2, o societate transnaţională este definită ca o „întreprindere de mari dimensiuni având sediul central într-o ţară şi operând în principal sau parţial prin filialele sale din alte ţări. Aceste corporaţii se extind la scară internaţională pentru a valorifica avantajele verticale şi orizontale ale economiei de scară”. Printre domeniile de activitate ale companiilor transnaţionale, enumerăm: industria petrolieră, industria alimentară, industria automobilelor, echipamente electrice şi produse electronice, publicitate, turism, bănci, asigurări etc. Dezvoltarea societăţilor multinaţionale a determinat apariţia unei pieţe speciale, rezultat al operaţiunilor de vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii dintre societatea-mamă şi filialele sale sau numai dintre acestea din urmă. Societăţile transnaţionale au devenit cei mai importanţi agenţi economici în economia mondială contemporană şi o influenţează în mod direct. „O societate transnaţională este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele ţării de origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate principală – firma mamă, şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă de societatea principală, implantate în diferite ţări”3. Pentru început, ele s-au afirmat în ţările în dezvoltare cu economie de piaţă, multe dintre acestea au dobândit de-a lungul timpului o forţă economică mai mare decât a unui stat naţiune. 1.2 Corporaţia transnaţională

1

Andreff W., Profit et structures du capitalisme mondial, Paris, 1992. Pearce D.W., Dictionary of Modern Economy , M. Press, Londra, 1994. 3 Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 31 . 2

9

Corporaţia transnaţională este un fenomen economic aflat în plină dinamică. Teoriile privind corporaţia transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat. O corporatie transnationala este o corporatie publica (public company) atunci cand actiunile sale sunt tranzactionate bucata cu bucata la bursa sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumparatorii devin actionari si acestia pot fi atat persoane particulare, cat si alte firme sau institutii, ca bănci, companii de asigurări, sau fonduri de pensii. O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci cand acţiunile acesteia nu sunt tranzactionate public (firme ce apartin unor familii sau grupuri de persoane). Compania mama (parent company) este compania care controleaza, detine autoritatea asupra filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridica sau nu (subsidiaries or branches) si care sunt reunite sub acelasi "acoperis", fie ca aceasta (compania mama) detine toate sau doar o parte din actiunile filialelor. O companie multinationala are actionari (shareholders sau stockholders) precum si parteneri (stakeholders).Acestia din urma sunt clienti, angajati, furnizori, distribuitori, agentii guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în derularea afacerilor sale. După cum observă Anda Mazilu (1999), expresia "întreprindere multinaţională" este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de "corporaţie transnaţională" să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de ordin lingvistic. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sintagma de "societate transnaţională" versus cea de „corporaţie transnaţională”. Sterian Dumitrescu (1997) defineşte societatea transnaţională ca „alcătuind un vast ansamblu la scară mondo-economică, format dinţr-o societate principală şi un număr de filiale importante în diferite ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de importanţă al filialelor .)”. Totuşi, la introducerea sa, conceptul de societate transnaţională era mult mai generos, referindu-se la ansamblul organismului social al unei ţări, în care politicile de dezvoltare economică ale statului şi politicile corporaţiilor transnaţionale sunt interdependente. Despre "corporaţia transnaţională" scriu rapoartele UNCTAD-ului, precum şi toţi economiştii agreaţi de această organizaţie. Viziunea UNCTAD asupra corporaţiei transnaţionale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie-mamă şi din filialele ei în străinătate. Fireşte, sintagma "corporaţie transnaţională” are o anumită savoare şi o putere de sugestie mult mai mare decât banala "întreprindere multinaţională". De aceea, economiştii radicali vor folosi cu precădere corporaţia transnaţională ca ţintă a discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noţiunea de

10

concern transnaţional (Martin, Schumann 1999) , dacă li se va părea că puterea reprezintă o definiţie prin ea însăşi. Mult mai nuanţată este atitudinea lui Papp (1991) care descrie "corporaţia multinaţională" (CMN) ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii naţionale si identifică trei stadii de dezvoltare a acesteia.În primul stadiu, CMN creează strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară în care operează şi poate fi numită mai degrabă "corporaţie multilocală".În al doilea stadiu, corporaţia se străduie să domine o piaţă globală, dar îşi concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine. Papp defineşte aici "corporaţia globală". În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare, corporaţia beneficiază de resurse, management, producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă statutul de "corporaţie transnaţională". Practic, o astfel de viziune se suprapune destul de bine peste teoria clasică a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau: întâi, exportul direct pe o anumită piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi într-o anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă să stabilească o relaţie de proprietate între ea şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă (termen generic "filială"). Această relaţie de proprietate este esenţială în definirea corporaţiei transnaţionale şi se justifică prin atributul corporaţiei de purtător de investiţii străine directe. Asupra acestor aspecte vom reveni însă pe parcursul lucrării de faţă. Corporaţia transnaţională poate fi forma modernă a companiei multinaţionale, îmbogăţită cu o gamă mai largă de pieţe şi cu strategii mai diversificate de cucerire a acestora. Hood şi Young (1990), actualizând o mai veche preocupare a cercetătorilor de la Harvard, consideră că, pentru a fi demnă de numele său, o corporaţie transnaţională ar trebui să aibă filiale în cel puţin 5-6 ţări şi să înregistreze o pondere minimă de 25% a activelor deţinute în străinătate în total active. Astfel de definiţii sunt însă conjuncturale şi riscă, spre exemplu, să prezinte drept corporaţie transnaţională o mică firmă maghiară care îşi extinde activitatea în zonele de frontieră cu statele învecinate, pe teritoriul acestora din urmă. Chiar dacă este evident ca nu putem compara o astfel de firmă cu, sa zicem, Coca-Cola, definiţiile utilizate astăzi de majoritatea specialiştilor ar încadra ambele companii în aceeaşi categorie, a corporaţiilor transnaţionale. De altfel, conform UNCTAD (1999) există aproximativ 60000 de corporaţii transnaţionale, cu peste 500000 de filiale în toată lumea. O simplă operaţie de împărţire atribuie, în medie, 8-9 filiale fiecărei corporaţii. Cum însă primele 500 sau 1000 de corporaţii au filiale aproape in fiecare ţară, media numărului de filiale ale celorlalte aşa-zise corporaţii este mult diminuată. Acestea din urmă se află, probabil, în prima fază a procesului de transnaţionalizare (strategii diferite pentru fiecare piaţă). 1.3 Piaţa societăţii transnaţionale.

11

Societăţile transnaţionale urmăresc permanent să-şi mărească sfera de activitate, atât în interiorul ţării de origine cât şi peste graniţă în alte ţări. În cazul când societăţile transnaţionale îşi extind sfera de activitate foarte mult se produce o interpenetraţie între cele trei niveluri, micro, macro şi mondo-economic. Ca urmare, o societate transnaţională este prezentă permanent în trei spaţii economice: în cazul societăţii mamă - spaţiul naţional, autohton, în cazul filialelor - spaţiul extern, în situaţia în care este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii în spaţiul internaţional. Societăţile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o piaţă internaţională şi care are anumite caracteristici specifice. Având în vedere trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţii transnaţionale, specialiştii afirmă că, în cadrul ei, se reduc incertitudinile legate de fluctuaţiile preţurilor, concurenţa internaţională începând la graniţa "pieţelor". La baza apariţiei companiilor transnaţionale se află investiţiile externe, care sunt principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale. Valoarea bunurilor şi serviciilor rezultate din investiţiile interne depăşeşte valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial. „Dictionary of International Trade”1 oferă o definiţie a societăţii transnaţionale ca fiind „o organizaţie comercială largă, cu filiale care operează în mai multe ţări”. Cu ajutorul definiţiilor date corporaţiilor multinaţionale sunt evidenţiate principalele trăsături ale acestora. Prin companie multinaţională se înţelege „extinderea unei companii în afara graniţelor propriei ţări, alcătuind astfel un vast ansamblu format dintr-o societate principală, societatea-mamă şi un număr de filiale importante în diferite ţări”2. În anul 1970, primele naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în alcătuirea lor aproximativ 7.500 de corporaţii multinaţionale, iar în 1994 aveau aproximativ 25.000 de firme multinaţionale. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 de milioane de angajaţi direct, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor aflate în curs de dezvoltare 3. Anual, vânzările totale ale corporaţiilor multinaţionale se ridică la 3,5 trilioane de dolari4. În opinia lui Korten, companiile multinaţionale au apărut ca instituţii dominante de guvernare a planetei, cele mai mari dintre ele ajungând practic în fiecare ţară a lumii, depăşind cele mai multe guverne în influenţă şi putere.5 Companiile multinaţionale au ca obiectiv ţările care au cele mai bune perspective de creştere şi cu resurse naturale mari, un cadru economic favorabil, forţă de muncă calificată şi relativ ieftină, pieţe interne mari. Lanţul acestor companii şi a filialelor lor aflate în întreaga lume constituie un sistem integrat, cu valori sociale şi economice care au un rol principal în evoluţia economiei mondiale în general. Problematica corporaţiilor multinaţionale a fost abordată, în mod empiric, încă din anul 1932 de către Bearle şi Means şi chiar, mai devreme, de către Adam Smith în 1776.

1

Rosenberg J.M., Dictionary of International Trade, New York, 1994. Fota Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 226. 3 Stutz P. Frederick, de Sonza Antony, The World Economy: Resurses, Location, Trade and Development, PrenticeHall, New Jersey, 1998, p. 11. 4 Daniels P.W., W.F. Lever, The Global Economy in Transition, Longman, London, 1996, p.104. 5 Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Ed. Samizdat, Bucuresti,1995, p. 64. 2

12

Deşi companiile transnaţionale au rol foarte important în funcţionarea economiei mondiale, economiştii neoclasici au ignorat în marea lor majoritate această problemă. Indiferenţa manifestată de majoritatea economiştilor neoclasici faţă de companiile transnaţionale, în ciuda importanţei pe care acestea o au în economia mondială poate avea diferite explicaţii1. Credinţa puternică în supremaţia pieţelor, îi determină pe acei economişti să desconsidere importanţa instituţiilor. Aceştia apreciază următorul fapt: comportamentul unei firme este determinat aproape în întregime de semnalele pieţei; şi, prin urmare, naţionalitatea unei firme şi faptul că îşi desfăşoară activitatea pe plan intern sau internaţional au o foarte mică importanţă. Mai mult, echivalenţa Mundell, acceptată de către majoritatea economiştilor, susţine că transferul internaţional al factorilor de producţie (capital, tehnologie, etc.) prin intermediul investiţiilor străine directe (ISD) are consecinţe asupra echivalentului mondial real faţă de fluxul internaţional de bunuri. Altfel spus, din perspectiva economiştilor, comerţul şi investiţiile sunt, unul pentru celalalt, substituenţi perfecţi. De asemenea, economia ne învaţă că investiţiile sunt precedate de comerţ şi nu invers. Locaţia activităţilor economice pe tot cuprinsul lumii şi tipul comerţului sunt determinate de teoria locaţiei şi principiul avantajului comparativ; producţia va fi localizată acolo unde are eficacitatea cea mai mare. Diverse obstacole metodologice i-au împiedicat pe economişti să formuleze o teorie general acceptată pentru a explica termenii de investiţii străine directe şi companii transnaţionale. În primul rând, transnaţionalele sunt oligopolistice şi funcţionează pe pieţe imperfecte, neexistând un model formal satisfăcător care să cuprindă toate comportamentele oligopolistice. Lipsa unui model general generează atitudini ambigue şi contradictorii faţă de multinaţionale în rândul economiştilor. Un motiv important datorită căruia economia neoclasică nu a putut oferi o explicaţie teoretică generală cu privire la investiţiile străine directe şi companiile transnaţionale constă în faptul că acestea sunt în mare parte un produs al imperfecţiunilor pieţei şi al experienţelor corporaţionale unice. Spre exemplu, IBM produce într-o serie de ţări mai degrabă pentru a menţine o relaţie politică bună cu guvernele ţărilor gazdă decât strict din motive economice. Anumite imperfecţiuni ale pieţei sunt create de guvernele naţionale prin politici cum ar fi protecţia comerţului şi politica industrială. De fapt, guvernele creează câteodată imperfecţiuni ale pieţei pentru a încuraja companiile transnaţionale străine să investească în economiile lor. Un exemplu notabil este dat de ridicarea barierelor de comerţ şi de eliminarea taxelor pentru încurajarea investiţiilor străine directe. Fără astfel de imperfecţiuni, o companie poate considera că este mai eficient să-şi exporte produsele din economia naţională sau să-şi vândă tehnologia unei firme străine. Atitudinea ambiguă a economiştilor profesionişti în legătură cu companiile transnaţionale este ilustrată în scrierile lui Paul Krugman. Pe de o parte, el a adoptat poziţia convenţională conform căreia companiile transnaţionale nu sunt un factor semnificativ în economia mondială; într-adevăr, el şi coautorul său Maurice Obstfeld au scris în cartea lor despre economiile internaţionale ca efectele investiţiilor străine directe asupra distribuţiei globale a activităţilor economice şi a altor rezultate economice nu se pot distinge de cele ale comerţului internaţional2. Principalul efect al investiţiilor străine directe, susţin ei, este asupra distribuţiei interne a venitului, adică între capital şi muncă; pe de altă parte, Krugman susţine, în multe scrieri de-ale sale, că natura oligopolistică a afacerilor internaţionale este semnificativă pentru tipul comerţului şi locaţia activităţilor economice. Spre exemplu, datorită faptului că firmele oligopoliste adoptă un comportament strategic, decizia unei transnaţionale, fie de a exporta un produs din piaţa 1

Grossman Gene M., Imperfect Competition and International Trade, Cambrige, MIT Press, 1994, p.9. Krugman Paul R., Obstfeld Maurice, International Economics: Theory and Practice, 3d ed., New York: HarperCollins, 1994, p.162. 2

13

internă, fie de a investi în străinătate cu scopul de a servi o piaţa străină, va afecta puternic locaţia activităţilor economice şi rata creşterii economice pe plan mondial. În acest mod, activităţile companiilor transnaţionale pot avea un impact profund asupra afacerilor economice internaţionale. Transnaţionalele nu sunt doar substituenţi ai comerţului; ele încearcă într-adevăr să-şi extindă puterea şi controlul asupra economiilor străine. Este cert faptul că firmele transnaţionale doresc nu numai să câştige profituri imediate, dar şi să schimbe şi să influenţeze regulile sau regimul care guvernează comerţul şi competiţia internaţională cu scopul de a-şi îmbunătăţi poziţionarea pe termen lung. Din fericire, indiferenţa tradiţională a economiştilor faţă de companiile transnaţionale a început să se schimbe ca răspuns la o serie de formulări teoretice, cât şi ca răspuns la importanţa de netăgăduit a companiilor transnaţionale în economia mondială. Formulările teoretice cu privire la teoria organizaţiilor industriale şi a comerţului strategic, ca şi aprecierea crescândă a importanţei inovaţiei tehnologice pentru avantajul comparativ, i-au determinat pe economişti să fie mai conştienţi de importanţa transnaţionalelor. Spre exemplu, transnaţionalele au fost recunoscute drept mijloace de reducere a costurilor de tranzacţie; poate fi mai ieftină organizarea verticală prin intermediul investiţiilor străine directe decât prin intermediul tranzacţiilor pe piaţă. Pe lângă abordarea neoclasică în perioada postbelică au apărut şi alte teorii referitoare la companiile transnaţionale: instituţionalistă, neoinstituţionalistă şi eclectică. Abordarea instituţionalistă oferă fundamentarea teoretică pentru intervenţia sporită a statului în economie. Ea explică politicile adoptate de stat ca fiind determinate de instituţiile statului (deci nu de elite). Vogel1 compară într-un studiu recent birocraţia japoneză cu cea britanică, pentru a extrage de aici explicaţia strategiilor diferite aplicate de Japonia, respectiv de Marea Britanie, cu privire la companiile transnaţionale. Abordarea instituţionalistă afirmă că statele-naţiune sunt suficient de puternice atât pentru a liberaliza, cât si pentru a restrânge din nou activitatea pieţelor, şi ca urmare sunt capabile să creeze un climat competiţional specific la care companiile transnaţionale trebuie să se adapteze. 1.4 Naţionalitatea societăţilor transnaţionale. În unele situaţii, este uşor de identificat ţara de origine, pentru că acestea s-au făcut cunoscute deja prin "marcă" (ex. Coca-Cola, Volvo, Ford). Dar pentru că o pondere tot mai mare din activităţile lor se desfăşoară în afara ţărilor de origine, pentru că structura consiliilor lor de administraţie este multinaţională şi pentru că acţiunile lor sunt cotate la diferite burse de valori situate în diferite părţi ale lumii, devine tot mai greu să identifici adevărata naţionalitate a proprietăţii unei transnaţionale care, de fapt, este deţinută integral/parţial de interese economice străine. Această situaţie se va accentua pe măsura adâncirii proceselor de integrare regională, de globalizare a economiei mondiale. Naţionalitatea proprietăţii însă nu mai constituie un factor de influenţă pentru participarea acestor firme la bunăstarea economică a ţărilor lor de origine şi depinde tot mai puţin de situaţia economică a acestor ţări. Acest lucru se explică prin faptul că societatea transnaţională, mai ales după anii '80, realizează mare pondere a producţiei în străinătate prin activitatea filialelor ei. 1.5 Politica financiară.

1

Vogel S., International Games With National Rules: How Regulation Shapes Competition in Global Markets, Journal of Public Policy No.1, 1997.

14

Societăţile transnaţionale în politica de dezvoltare folosesc două căi principale: autofinanţarea şi finanţarea externă. Alegerea uneia dintre acestea este determinată de măsurile de politică financiară a statului, de mărimea impozitelor pe profitul societăţii transnaţionale, de mărimea taxei scontului 1 etc, cât şi mai ales, de evoluţia ciclului economic. În perioadele bune, când masa profiturilor nete creşte însemnat, dezvoltarea se realizează prin autofinanţare, iar în perioadele de recesiune sau de înviorare, recurg mai mult la sursele externe de finanţare.

Capitolul 2. Sistemul societăţilor transnaţionale 2.1 Apariţia societăţilor transnaţionale În perioada postbelică, STN-urile au dobândit o prezenţă globală. În cea mai mare parte a acestei perioade, stocurile şi fluxurile de IED au crescut mai repede decât venitul mondial şi, uneori, decât comerţul, în special în anii '60 şi începând cu mijlocul anilor '80. Este incontestabil faptul că transnaţionalele au devenit jucători de primă mărime în economia mondială: în afară de anii '70 şi începutul anilor '80, cifra de afaceri a celor mai mari 500 de companii a crescut mai repede decât producţia mondială. STN-urile totalizează acum majoritatea exporturilor mondiale, în timp ce vânzările filialelor din străinătate depăşesc totalul exporturilor globale. Mai mult, pe măsură ce STN-urile s-au dezvoltat, s-a înregistrat o transnaţionalizare semnificativă a producţiei, exprimată în formarea reţelelor globale de producţie şi distribuţie. Expansiunea iniţială a IED în epoca postbelică a pornit de la companii americane: în anii '50 şi '60, cel puţin jumătate din totalul fluxurilor de IED îşi avea originea în SUA. Corporaţiile americane au investit în sectorul minier şi în agricultură pe tot cuprinsul globului, în special în industria petrolului. Pe măsură ce ţările latino-americane se industrializau în spatele barierelor protecţioniste, STN-urile prelucrătoare americane au reacţionat la posibilităţile reduse de export 1

scont (taxa, rata): marimea procentuala a dobanzii percepute de banci asupra valorii nominale a efectelor decomert (bilet de ordin etc) achitate inaintea scadentei

15

amplasând producţia în regiune. Dar principala sursă de expansiune a fost prin prelucrarea în Europa şi Canada. La început, investiţiile americane au fost concentrate în zone familiareabia în anii `60 cota ce revenea Canadei a scăzut sub jumătate din fluxurile totale, iar partea Marii Britanii s-a redus la mai puţin de jumătate din fluxurile către Europa. Având în vedere barierele protecţioniste, costurile de transport în scădere şi cererea în creştere a consumatorilor, era adesea mai uşor de aprovizionat pieţele străine prin producţia în străinătate decât prin exporturi. Societăţile transnaţionale americane au continuat să se extindă pe baza superiorităţii lor tehnologice într-o serie de sectoare. Unele firme europene au susţinut şi au dezvoltat, după război, avantaje competitive în anumite industrii, iar în anii '70, companiile europene şi japoneze au atins niveluri de productivitate similare cu cele ale Statelor Unite în anumite sectoare. Prin urmare, de-a lungul acestei perioade, companiile europene şi japoneze au început să investească în străinătate, firmele europene extinzându-se adesea pe pieţele vecine. În timp ce STN-urile europene şi americane au tins să-şi folosească în străinătate tehnicile de producţie cele mai avansate din punct de vedere tehnologic, cele japoneze şi-au păstrat în ţară, în mare măsură, producţia avansată, în timp ce salariile în creştere şi aprecierea yenului le-au stimulat sa reamplaseze activităţile intensive din punctul de vedere al forţei de muncă în ţări cu salarii mai mici. După o încetinire relativă la începutul anilor '80, IED au explodat către sfârşitul anilor '80 şi au atins niveluri record spre sfârşitul anilor '9024. Piaţa Unică a UE, Declaraţia de la Osaka a CEAP (care proclama liberalizarea şi deschiderea comerţului şi investiţiilor în regiunea AsiaPacific până în 2010) şi NAFTA au încurajat dezvoltarea a trei pieţe regionale principale, astfel încât CTN-urile au fost determinate să amplaseze producţia în interiorul fiecăruia dintre aceste „blocuri". Iniţial, temerile că aceste pieţe regionale ar putea deveni închise pentru restul lumii au intensificat tendinţa respectivă. Firmele japoneze au amplasat producţii avansate în Europa şi America de Nord pe o scară mult mai largă decât înainte, iar firmele europene şi-au sporit substanţial prezenţa în America de Nord. Mare parte din toate acestea s-au produs prin achiziţionarea firmelor locale si naţionale existente, obţinându-se astfel, în mod direct, poziţii în cadrul reţelelor de producţie consolidate: în perioada 1986-1990, fuziunile şi achiziţiile au reprezentat aproximativ 70% din totalul IED în ţările OCDE şi, de atunci, au totalizat între o treime şi peste o jumătate din totalul fluxurilor IED; însă fuziunile şi achiziţiile reprezentau numai circa 20% din IED către ţările în curs de dezvoltare1. Şi alţi factori au contribuit, de asemenea, la această explozie de IED. O data cu începutul anilor '90, majoritatea ţărilor au liberalizat reglementările privind investiţiile străine şi au încurajat activ investiţiile către interior. În perioada 1991-1996, 95% dintre cele 599 de modificări de pe glob în reglementările naţionale referitoare la IED s-au făcut în sensul unei liberalizări progresive26. Această tendinţă a fost deosebit de importantă pentru investiţiile în servicii, în special în serviciile financiare, acolo unde companiile străine se confruntaseră anterior cu diferite restricţii naţionale. Deşi majoritatea fluxurilor de IED în această perioadă s-au desfăşurat între ţări OCDE, liberalizarea financiară în cadrul altor ţări şi oportunităţile îmbunătăţite pentru investiţii au determinat fluxuri considerabile către Asia de Est şi America Latină; o parte dintre ele au fost atrase de programe de privatizare, care au reprezentat 5-10% din fluxurile către ţările în curs de dezvoltare în perioada 1989-1994 şi majoritatea fluxurilor în economiile de piaţă emergente ale Europei de Est27. Pentru prima dată după 1945, Europa de Est a fost martora unor vaste fluxuri 1

UNCTAD, „World Investment Report”, 1994-pp. 23-24;1996-cap. I;1998.

16

de IED către interior. Au apărut multe societăţi mixte importante, remarcabilă fiind restructurarea spectaculoasă a Skodei de către Volkswagen. În anii '90, o dată cu extinderea IED în economiile de tranziţie, IED au dobândit o amploare globală, STN-urile operând practic în toate economiile. Acest cadru este accentuat de patternul tratatelor bilaterale de investiţii menite să promoveze IED. În 1997 existau 1.513 asemenea tratate cuprinzând peste 162 de ţări, o creştere semnificativă faţă de 1992. Spre sfârşitul anilor '90, puţine economii erau în afara influenţei activităţii STN-urilor şi a reţelelor globale de producţie. Toate regiunile globului sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât origine, cât şi receptor pentru STN-uri şi pentru filialele lor străine. Frapantă este însă scara activităţii STN-urilor în interiorul sau provenind din ţările în curs de dezvoltare. Ea este elocventă pentru tendinţa STN-urilor occidentale, începând din 1989, de a considera tot mai atractive ţările în curs de dezvoltare, dar şi pentru participarea din ce în ce mai vastă a acestora din urmă în reţelele globale de producţie ca o gazdă pentru STN-uri indigene şi sursă pentru importante fluxuri de IED către exterior. Către sfârşitul anilor '80, ţările în curs de dezvoltare erau gazdă pentru circa 3.800 de STN-uri autohtone. Anii 1980 au fost martorii multor schimbări în comportamentul STN-urilor. Statele Unite au încetat să mai fie principalul investitor străin prin STN-urile sale, fiind, în schimb principalul loc pentru investiţiile străine din partea STN-urilor străine. Japonia a devenit principalul investitor străin prin STN-uri. Companiile japoneze au demonstrat o abilitate superioară de inovaţii în activităţile cu un nivel înalt al tehnologiilor utilizate, cum ar fi aplicarea tehnologiilor bazate pe microelectronică în sistemele de fabricaţie şi cu manipularea informaţiilor în sectorul de servicii, în final, ţările mai puţin dezvoltate au suferit mari reduceri în cantitatea capitalului străin pe care îl importă prin STN-uri străine. Ca rezultat, majoritatea ţărilor mai puţin dezvoltate au lăsat deoparte retorica lor împotriva capitalului străin şi au adoptat în loc politici destinate atragerii unor astfel de investiţii. Lumea se află încă în faza numită de către Naţiunile Unite "continua transnaţionalizare a activităţii economice mondiale". STN-urile din Statele Unite par acum să fi atins un plafon al mărimii lor, după expansiunea puternică din deceniile anterioare, însă o expansiune rapidă a STN-urilor din Japonia,Europa de Vest, Australia, Canada şi Coreea sugerează că, deşi localizarea STN-urilor în expansiune se poate să se fi schimbat, expansiunea generală continuă. 2.3 Evolutia STN-urilor Pe la mijlocul anilor '90, nivelul atins reprezenta mai mult decât dublul primului. Este un indiciu al dimensiunilor în creştere ale sistemelor globale de producţie şi distribuţie. La începutul anilor 1990, existau cam 37.000 de STNuri în lume şi ele controlau cam 170.000 de filiale străine; 90% din aceste STN-uri erau stabilite în ţările dezvoltate. Cele cinci ţări principale în care se află sediile principale - Franţa, Germania, Japonia, Regatul Unit şi Statele Unite deţineau mai mult de jumătate din totalul STN-urilor corespunzător ţărilor dezvoltate. Cam 60% din totalul STN-urilor-mamă sunt în fabricaţie, 37% în servicii şi 3% în sectorul primar, cum ar fi cel forestier şi mineritul. Clasificate în funcţie de proprietăţile străine (şi excluzând sectorul bancar şi financiar), cele mai mari 100 de STN-uri au cam 3.200 miliarde dolari SUA în proprietăţi globale, din care se estimează că 1.200 miliarde se află în afara ţării de origine a firmei-mamă. Cam 3/4 din aceste firme foarte mari îşi au sediile principale în cele cinci ţări importante pentru investitori, care sunt: Franţa, Germania, Japonia, Regatul Unit şi Statele Unite. În 1998 în fruntea societăţilor transnaţionale se afla cele de sorginte americană. Un clasament din acelaşi an al primelor 100 de companii pe plan mondial, după valoarea lor de piaţă, 17

plasa pe primul loc pe General Electric, cu 271,64 miliarde de dolari1. Valoarea de piaţă rezultă din înmulţirea preţului de piaţă (transformat în dolari) al acţiunilor cotate la bursă în diferite ţări, cu numărul acţiunilor emise. Potrivit aceluiaşi clasament UNCTAD, în anul 2000, situaţia era următoarea: SUA ramâne în continuare pe primul loc cu 61 de STN-uri, urmată de Marea Britanie (10), Japonia (7), Franţa (5), Germania (4).Restul companiilor îşi aveau sediul în Elveţia (4), Italia (3), Olanda (2) şi câte una în Suedia, Canada, Spania şi Finlanda. După cum se poate observa, transnaţionalizarea economiei americane este net superioară în raport cu aceea a celorlalte ţări dezvoltate. În anul 2000, în fruntea societăţilor multinaţionale se afla tot General Electric, cu o valoare de piaţă uriaşă: 520,35 miliarde de dolari, între 1990-2000, G.E. a fost lider mondial de mai multe ori. Companiile americane se menţin în top şi în clasamente după alte criterii: profit (7 din primele 10), vânzări (6 din 10), în anul 2000. Evoluţia unei STN nu este lineară. Ea înregistrează oscilaţii puternice. Iată câteva exemple semnificative (după valoarea de piaţă). În topul mondial, într-un singur an (1997-1998), Pfizer (SUA) ajunge pe locul 7, de pe locul 20, graţie succesului deosebit cunoscut de noul său produs Viagra; Danone (Franţa) saltă peste 100 de locuri. Recordul îl deţine însă Lehman Brothers (SUA) care câştigă 345 locuri. În acelaşi interval s-au produs şi căderi. Ele mai spectaculoase au fost caracteristice unor bănci japoneze: Bank of Tokyo-Mitsubishi de la poziţia 15 la 68, Sumitomo Bank 50-131, Sanwa 65-156, Dai-Ichi Kongyo 62-211, Fuji Bank 64-287. Motivul este criza puternică în care au intrat, datorită forţării speculaţiilor şi a excesului de credite neperformante acordate. Chiar şi „monştrii sacri” nu sunt scutiţi de neplăceri; General Motors ajunge pe locul 69 în topul mondial (după valoarea de piaţă). Evoluţia STN cunoaşte puternice oscilaţii, în anul 2000, nou veniţi în grupul „celor 10" erau, Cisco, Vodafone şi Nokia, sub impulsul celei de-a treia revoluţii industriale. Faţă de 1998, nu se mai regăsesc, în acest top, Merck, Pfizer şi Coca-Cola, care, în 2000, au coborât pe locurile 19, 20 şi, respectiv, 26. Există căderi şi mai importante, într-un singur an (1999-2000), Ford Motors a pierdut 34 de locuri, Daimler-Chrysler - 58, iar General Motors nu mai figurează în „top 100". Nume mari ca General Dynamics şi Renault, ajunseseră, în 2000, pe locurile 448 şi, respectiv, 472. Cândva celebră, Imperial Chemical Industries (Marea Britanie) ocupa, în acelaşi an, locul 811. Şi nu sunt singurele cazuri. Multe dintre mariile companii aflate în top cu ani în urmă nu se mai regăsesc, în prezent, pe primele locuri. Cauzele sunt diferite. După „Standard and Poors 500”, 14 dintre primele 20 de companiii în anul 1964 nu mai figurează în topul respectiv, în 1998. Cazul cel mai celebru este al companiei „Standard Oil” care, suportând rigorile legislaţiei americane antitrust, a fost dezmembrată. Lupta de concurenţă între STN evine tot mai intensă. Sunt însă şi cazuri în care constanţa caracterizează evoluţia STN-urilor. Unele mari companii reuşesc să se menţină în top ani îndelungaţi. Exemplu în acest sens pot fi General Electric, Exxon, IBM, ATT din SUA, dar şi Toyota, Nestlé, Unilever, British Petroleum şi, mai ales, Royal Duch-Shell. Este de remarcat, de asemenea, constanţa în topul mondial al societăţilor de telecomunicaţii: Nippon Telegraph and Telephone, Deutsche Telekom, British Telecommunications, France Telecom etc. De o constanţă remarcabilă dau dovadă şi STN-uri din ţări mici: Roche şi Nestlé (Elveţia), Ericsson şi Elecrolux (Suedia), ABB (Asea Brown-Boveri, Suedia-Elveţia) etc. 1

Business Week:”The Global 1000”, 13 iulie 1998.

18

În concluzie, se poate menţiona a STN-urile nu sunt „actori” noi ai tabloului economic internaţional. Încă din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea firmele private au constituit liantul între producătorii şi consumatorii din diferite colţuri ale lumii. Pe parcursul şi ulterior procesului de decolonizare, STN-urile au dominat pieţele internaţionale pe baze cvasimonopoliste. Ceea ce s-a schimbat în prezent este rolul sporit pe care acestea îl au în cadrul sistemului economic internaţional. Producţia înternaţională realizată de aceste firme creşte într-un ritm superior celorlalţi indicatori macroeconomici. Integrarea economică globală este, în tot mai mare măsură, produsul sistemelor productive integrate ale STN-urilor. Ele au devenit deschizărtori de drumuri către pieţe, investiţii şi tehnologie, trei dintre cerinţele de bază ale integrării de succes în economia globală. Puternica expansiune a societăţilor transnaţionale decurge din amplificarea fără precedent a procesului de concentrare şi centralizare a capitalului şi a producţiei. Ca urmare, la începutul anilor '90, existau în lume aproximativ 37000 de societăţi mamă şi 170000 filiale1. În funcţie de dimensiuni, forţa economică şi proporţiile expansiunii lor, societăţile transnaţionale se reunesc în cadrul unui sistem. Elementele acestui sistem sunt: societăţile transnaţionale de mari dimensiuni "Clubul Miliardarilor" şi societăţile mici şi mijlocii. În prezent, sistemul este alcătuit din câţiva giganţi cu vânzări de miliarde şi numeroase societăţi mici, multe necunoscute, cu vânzări de ordinul milioanelor. Între acestea există o relaţie de interdependenţă, ele constituindu-se şi desfăşurându-şi activitatea ca un întreg organizat. Mai mult de 90% dintre firmele mamă îşi au sediul în ţările puternic industrializate şi aproximativ 50% din filialele lor sunt localizate în ţări în curs de dezvoltare. Primele 100 dintre cele mai mari societăţi transnaţionale sunt localizate în ţări dezvoltate, 53 în Europa occidentală, 27 în SUA, 14 în Japonia, iar restul în Australia, Canada şi Noua Zeelanda. Ultimii ani s-au caracterizat printr-o creştere a numărului de societăţi transnaţionale în ţările în curs de dezvoltare. Acestea au devenit şi ele parte integrantă a sistemului societăţilor transnaţionale. Deşi societăţile transnaţionale au o arie largă de întindere a reţelelor globale, cea mai mare parte a activităţilor este realizată de un număr comparativ redus de firme. Privind cele mai mari 1000 de firme globale industriale, datele arată că, primele 35 realizează cca 35% din producţia realizată în străinătate de corporaţiile transnaţionale, primele 250 realizează 65%, iar primele 500 cele mai mari transnaţionale realizează aproape 75%. Privind societăţile transnaţionale care operează în sectorul serviciilor se apreciază, de asemenea, că un număr comparativ mic de societăţi derulează cea mai mare parte a activităţii în sectoare cum sunt: asigurările, serviciile bancare, contabilitate, reclama comercială, construcţii, hoteluri, linii aeriene. În funcţie de dinamica creşterii şi descreşterii societăţii transnaţionale pe perioade de timp determinate, se constată ca acestea înregistrează ritmuri de creştere şi dezvoltare diferite şi anume: societăţi transnaţionale în creştere accelerată, în creştere ridicată, în creştere moderată, în stagnări şi societăţile transnaţionale în declin. Se apreciază că, societăţile transnaţionale cu creşterea cea mai dinamică sunt acelea care au un grad de transnaţionalizare mai ridicat, adică acelea care îşi extind cel mai mult operaţiunile la scară internaţională. Conform sistemului organizatorico-decizional - criteriu frecvent folosit, societăţile transnaţionale pot fi: etnocentrice, policentrice şi geocentrice.

1

In anul 1970, se apreciaza ca existau 7000 de societati mama

19

Organizarea şi conducerea activităţii societăţilor transnaţionale astfel încât să fie elastică, eficientă şi coerentă, este una din cele mai dificile dar şi mai importante probleme cu care se confruntă acestea. Dificultatea constă în principal, din mai multe cauze obiective: dimensiunile mari ale societăţilor (uneori sunt uriaşe), diferenţele de statut juridic, de vechime, dintre diversele entităţi componente ale societăţii, dispersia geografică a entităţilor şi stadiile lor de dezvoltare diferite etc. Cea mai dificilă problemă este însă, de a găsi un echilibru între două tendinţe opuse şi anume, centralizarea, prin care se asigură unitatea obiectivelor şi orientării grupului şi care garantează o gestiune raţională a resurselor sale şi descentralizarea, care permite să se ţină seama cât mai bine de diferenţele în funcţionare ale diverselor entităţi. Orientarea spre o structură centralizată sau descentralizată este în funcţie de foarte mulţi factori, dar în oricare din situaţii, trebuie să răspundă scopurilor urmărite de către fiecare societate transnaţională. În sistemul etnocentric societatea-mamă controlează strict sucursalele şi filialele din străinătate, conducerea acestora fiind încredinţată unor cetăţeni ai ţării de origine. Centralizarea ca principiu de organizare adoptat de multe societăţi transnaţionale, a cunoscut şi cunoaşte şi în prezent, o aplicare deosebită din cauza extrateritorialităţii largi a operaţiilor pe care le realizează şi a marii varietăţi a mediului în care acţionează. În scopul diminuării gradului de incertitudine, opţiunile cele mai importante care rezultă din confruntarea capacităţilor firmei cu viitorul şi echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii "sediului social" al firmei şi impus filialelor. Societatea mama, impune strategia de urmat, obiectivele care trebuiesc atinse, recurgând la tehnica planului imperativ. În această situaţie, societatea transnaţională fiind creată de o firmă naţională dintr-o ţară dezvoltată, iar filialele sale aflându-se în ţări care au fiecare caracteristici economice şi socialpolitice diferite, ea funcţionează într-un cadru internaţional foarte variat şi cu multe zone şi cu fenomene de instabilitate. Ca urmare, desfăşurarea operaţiunilor trebuie asigurată prin existenţa unui centru de decizie cu mare autoritate, funcţia unităţilor componente fiind de a participa la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnaţional. Filialele beneficiază de avantaje, prin faptul că fac parte dintr-o asemenea "organizaţie" care le furnizează capital, personal calificat, informaţii detaliate asupra pieţelor, procedee tehnice moderne şi maniera de a le utiliza (know-how), management modern, dar nu au libertatea utilizării veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societăţii transnaţionale. Acest sistem centralizat de conducere, etnocentric, deşi, duce la crearea unui sistem închis, în ultimii ani cunoaşte o largă aplicare, pentru că permite societăţii mamă să dirijeze activităţile filialelor sale, în funcţie de interesele societăţii, de tendinţa de a concentra efortul de cercetare ştiinţifică la societatea mamă, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor. De cele mai multe ori, relaţiile dintre societatea mamă şi filialele sale, sunt relaţii de inegalitate. Sistemul policentric acordă o autonomie relativă filialelor şi sucursalelor din străinătate, gestiunea descentralizată a societăţii urmărind să răspundă exigenţelor adaptării la condiţiile de pe pieţele locale. Conform acestui principiu de conducere şi organizare - descentralizarea societatea-mamă acordă un anumit grad de independenţă filialelor. Sunt situaţii când, o societate transnaţională adoptă, încă de la început, o structură "bicefală" de organizare, adică are două societăţi mamă, de naţionalităţi diferite. Cea mai puternică societate europeană, de exemplu Royal Duch Shell, este condusă de două firme total distincte, una olandeză "Royal Duch Company" şi alta engleză "Shell Transport and Trading Company". Aceasta controlează indirect societăţile care compun grupul (societăţi operaţionale specializate şi societăţi de servicii) prin intermediul a două societăţi holding - Shell 20

Petroleum N.V., cu sediul la Haga şi The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra. Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi în analiza rezultatelor obţinute de către "operating companies". Acestea din urmă la rândul lor, au rol esenţial în activitatea de exploatare, de producţie, de transport şi de vânzare. Companiile operaţionale sunt autohtone, într-o măsură mai mică sau mai mare, în raport direct cu talia lor. Oricum, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan, care să se refere la toate activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară. În legătură cu acest aspect, în faţa grupului se pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politicii societăţilor (filialelor) operaţionale cu cele globale ale grupului1. Cartierul general al societăţilor transnaţionale ia puţine decizii pentru managerii filialelor. Personalul filialelor este local, dar sunt situaţii când acestea au şi personal din ţara de origine a societăţii mamă. Multe societăţi transnaţionale europene (Royal Duch Shell), japoneze şi americane (Coca-Cola) tind spre acest tip de organizare. Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluată a tipului policentric de organizare şi conducere, în care descentralizarea este maximă. Societăţile transnaţionale care operează în sistemul geocentric sunt acelea în care societatea mamă, filialele şi sucursalele din străinătate formează un tot integrat. În cadrul acestei forme de organizare, firmele îşi orientează activitatea spre întreaga piaţă mondială, au o structură integrată mondial, structură în care fiecare entitate este strâns legată de o altă entitate a societăţii transnaţionale. Orientarea spre acest tip de structură este motivată de know-how-ul tehnologic şi managerial de care dispun ţările gazdă, de tendinţa de utilizare la maximum a resurselor materiale şi umane locale, necesitatea unui sistem informaţional mondial, selectarea celui mai capabil personal. Există şi dificultăţi în promovarea acestui principiu de conducere şi organizare care decurg din:  "naţionalismul" din economia şi politica ţărilor gazdă şi a ţării mamă, deosebirile esenţiale între ţările bogate şi cele sărace, existenţa "secretelor" în ţara de origine indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare etc, lipsa de încredere reciprocă, probleme de limbă şi culturale. De asemenea, sunt păreri care susţin că aplicarea acestui principiu al descentralizării, permite apariţia unor efecte negative cum sunt:  proliferarea serviciilor generale - constituirea diviziilor operaţionale în unităţi autonome determină necesitatea întăririi mijloacelor de control şi îndrumare al cărui efect este extinderea serviciilor generale şi creşterea deosebită a cheltuielilor generale;  dublarea funcţiilor - descentralizarea maximă are ca efect crearea unui lanţ de specialişti la fiecare nivel de decizie şi acest lucru produce paralelisme între serviciile generale şi responsabilii diviziilor operaţionale. Pentru că multe firme, care au procedat la descentralizare au săvârşit diverse excese, de la un anumit moment s-a produs un recul faţă de această formă de organizare. Conform unui studiu a lui AMA (American Management Association), două cincimi din marile firme din SUA au revenit la o conducere centralizată. La baza organizării şi stabilirii unei anumite structuri pentru o societate transnaţională se au în vedere mai multe elemente: tipul de întreprindere şi de legături specifice, sectorul/sectoarele în care îşi desfăşoară activitatea, dimensiunile sale, gradul de multinaţionalitate etc.

1

Economie mondiala", coord. prof. Sterian Dumitrescu, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992, pag. 53

21

În practică, se întâlnesc patru "modele" de organizare a societăţii transnaţionale, a căror structură au la baza, diviziunea internă şi internaţională, diviziunea geografică, diviziunea pe produs şi structuri mixte.  diviziunea internă şi internaţională, presupune funcţionarea unui serviciu însărcinat cu activitatea externă a societăţii, alături de serviciile necesare funcţionării oricărei firme, cu posibilitatea suplimentării activităţii acestor servicii odată cu apariţia unor noi condiţii de piaţă;  diviziunea geografică, presupune ca fiecare entitate să răspundă de toate produsele pe o anumită zonă geografică. Se întâlneşte în cazul în care se produce de către societate o gamă de produse relativ omogene, care trebuie să fie adaptate condiţiilor specifice ale pieţelor locale. Unităţile de producţie şi de vânzare sunt grupate pe mari zone geografice, iar funcţiile de producţie şi marketing sunt cumulate de un singur executant - directorul regional. Acest mod de organizare acordă responsabilitate directorilor regionali, care trebuie să raporteze mai departe unui funcţionar executiv principal. Societăţile întâmpină o serie de dificultăţi însă, în legătură cu coordonarea în timp şi în spaţiu a gamei de produse şi acoperirea întregii cereri potenţiale. În scopul reducerii efectelor negative ale acestui tip de structură, unele societăţi numesc responsabili funcţionali, pe toată societatea, pentru un produs sau o gamă de produse.  diviziunea pe produs este caracteristică societăţilor transnaţionale care produc şi comercializează în exterior o gamă largă de produse (ex. industria electronică); această organizare, pe lângă avantajele care decurg din coordonarea unitară a produselor, are şi unele dezavantaje, lipsa de personal specializat, care să se implice pe întreaga piaţă a produsului sau să coordoneze diferitele diviziuni dintr-o zonă geografică, concurenţa dintre produsele diviziunilor diferitelor societăţi transnaăţionale, concurenţa dintre diviziunile aceleiaşi societăţi transnaţionale, cu domiciliul în ţara gazdă. În scopul diminuării efectelor negative, societatea transnaţională numeşte responsabili funcţionali pe o anumită zonă geografică, care au sarcina de a coordona diferitele diviziuni dintro zonă.  structuri mixte - în general, s-a constatat că societăţile transnaţionale recurg adesea, la combinarea celor trei tipuri de structuri, pentru că, în alegerea tipului de structura se are în vedere în primul rând, adaptarea permanentă la condiţiile mediului economic şi deci obţinerea unui profit maxim. Deşi acest tip este mai complex şi implică un personal mai numeros, asigură o eficienţă mai mare activităţii. 2.2 Factorii care au favorizat dezvoltarea societăţilor transnaţionale Procesul de industrializare, început la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu putea să se dezvolte decât având la bază state centralizate, cu un teritoriu vast destul de întins pentru a avea acces la materii prime şi forţă de muncă suficiente. Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor transnaţionale au schimbat total şi datele privind concurenţa. Ele trebuie să fie competitive pe piaţa globală. În anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în compunerea lor aproximativ 7.500 de corporaţii multinaţionale, iar, în 1994 aceleaşi ţări aveau 25 000 de firme

22

multinaţionale1. Astăzi, se estimează că există aproximativ 65 000 de corporaţii cu circa 850 000 de afiliaţi străini pe întreg globul. În anul 2001, afiliaţii străini aveau în total 54 milioane de angajaţi în comparaţie cu anul 1990 când însumau 24 milioane. Vânzările lor de aproximativ 19 miliarde dolari SUA au fost de două ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2001, în comparaţie cu anul 1990 când vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale. În această perioadă, stocul pentru investiţiile străine directe a crescut de la 1700 miliarde dolari SUA la 6600 miliarde dolari SUA. În momentul actual, afiliaţii străini reprezintă a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile mondiale. În cazul în care s-ar lua în considerare valoarea activităţilor corporaţiilor transnaţionale de pe glob asociate cu relaţiile non-capital propriu (de ex. licenţe, producători pe bază de contract), atunci aceste corporaţii ar deţine o parte şi mai mare în aceste agregate mondiale2. Cele mai mari corporaţii transnaţionale ale lumii domină această imagine. De exemplu, în anul 2000, primele 100 de corporaţii transnaţionale ne-financiare 3 au reprezentat mai mult de jumătate din vânzările totale şi din locurile de muncă pentru afiliaţi. Ca rezultat în primul rând al fuziunilor achiziţiilor majore (M&As) din anul 2000, locurile lor de muncă au crescut cu 19%, iar vânzările lor au crescut cu 15%. Fuziunile şi achiziţiile au afectat, de asemenea, compoziţia industrială, având ca rezultat o creştere a numărului de companii de telecomunicaţii şi media înregistrate la bursă. Toate acestea, bineînţeles, reprezintă doar o fotografie la minut a situaţiei chiar înainte de încetinirea economică globală. Principalul factor care a stimulat dezvoltarea companiilor transnaţionale este revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală. Inovarea, cercetarea – dezvoltarea au o importantă contribuţie privind angajarea în producţia internaţională. Companiile transnaţionale americane şi japoneze au evidenţiat faptul că cea mai mare parte a cheltuielilor de cercetare – dezvoltare sunt efectuate de firmele mamă în cadrul ţărilor de origine, iar filialele au tendinţa de a investi mai puţin în acest domeniu de cercetare – dezvoltare. În această perioadă importanţa inovaţiei creşte, aceasta având un rol principal în existenţa corporaţiilor. Pentru a nu fi marginalizate, societăţile transnaţionale trebuie să-şi înlocuiască o mare parte din producţiile actuale. Costurile pentru cercetare şi dezvoltare sunt cu atât mai ridicate cu cât efortul pentru inovare este mai rapid. Inovarea se finanţează doar prin internaţionalizarea activităţii. Creşterea numărului de companii transnaţionale a fost determinată de impactul tehnologiilor informaţionale şi de transport (acestea au avut un important rol în reducerea costurilor şi riscurilor în ceea e priveşte procesul de conducere de la distanţă), crearea de noi tehnologii (care au schimbat dimensiunile unei producţii eficiente) şi disponibilitatea unei varietăţi crescânde de instrumente financiare (fiind utile pentru susţinerea unei creşteri complexe a tranzacţiilor internaţionale)4. Procesul de uniformizare a cererii pe întregul continent ajutat de marketingul internaţional prin noile tehnici moderne ale mass-mediei a creat mediul propice pentru procesul de internaţionalizare5. Alţi factori care au facilitat dezvoltarea rapidă a companiilor transnaţionale pot fi sintetizaţi astfel: 1

Stutz P.F., A. de Sonza, The World Economy: Resources, Location, Trade and Developement, Prentice-Hall, New Jersey, 1998, p.11. 2 Conform Raportului Mondial al Investiţiilor 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite, Bucureşti, 2002, p.2. 3 În top se afla grupul Vodafone, General Electric şi Corporaţia Exxon Mobil. 4 Negriţoiu Mişu, Salt înainte, Ed. Pro&Expert, Bucureşti, 1996, p.74. 5 Bari I., op.cit., p.284.

23

Restricţiile de aprovizionare. O parte dintre ţările industrializate au în posesie un anumit spaţiu în care se află resurse naturale destul de limitate şi în care specializarea industrială necesită asigurarea aprovizionării din exterior (de exemplu Japonia). Diverse ţări au limitat exploatarea propriilor resurse cu scopul de a-şi asigura resurse strategice (de exemplu SUA, pentru petrol). Diversificarea geografică. Statele gazdă au diverse avantaje financiare sau fiscale, prezentând importanţă pentru corporaţii, acestea căutând noi locuri unde să se instaleze. În ultimii ani s-au produs mari schimbări privind locaţiile optime ale activităţilor companiilor transnaţionale în distribuţia geografică a tehnologiei, producţiei şi a activităţilor de marketing în cadrul sistemelor de producţiei internaţională. Producţia a fost dispersată mai multe decenii din punct de vedere internaţional, dar tendinţa de integrare la o scară geografică din ce în ce mai mare este relativ nouă. Ansamblul ofertelor au fost extinse la noi teritorii ale globului şi au integrat activităţi de producţie regională distincte. Deşi distanţa nu mai are importanţă foarte mare pentru numeroase tranzacţii (pentru că a fost îmbunătăţită tehnologia informaţiilor şi comunicaţiilor), apropierea de principalele pieţe a rămas importantă pentru anumite produse 1. Corporaţiile multinaţionale sunt interesate de ţările bogate în resurse naturale, cu cadru economic favorabil, cu forţă de muncă calificată şi relativ ieftină, cu pieţe interne mari. Structura oligopolistă internaţională. Majoritatea companiilor transnaţionale se află în situaţia de oligopol pe piaţa internă, aceasta constând în dificultăţi de a mări segmentul de piaţă din economia naţională. Blocarea expansiunii pe piaţa naţională duce iniţial la export şi mai târziu la globalizare2. Costurile de producţie. Scăderea costurilor salariale constituie un factor determinant deoarece investitorii străini preferă ţările cu salarii mici3.

2.4 Cadrul legal şi administrativ al companiilor transnaţionale Companiile (financiare, industriale, comerciale) se supun legilor ţărilor în care îşi au sediul, cu atât mai mult cu cât economia internaţională reprezintă un ansamblu de relaţii între centre de interese economice, politice şi militare. Relaţiile economice ale acestor centre (state şi companii) definesc structura şi regulile pieţelor naţionale şi internaţionale. Orice companie transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice: cel naţional, autohton, în cazul societăţii-mamă, cel străin-în cazul filialelor, cel internaţional-când se discută despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii4. Atât companiile transnaţionale, cât cele locale beneficiază, în mod egal, de o serie de avantaje oferite de ţara gazdă. Unul dintre aceste avantaje se referă în mod specific la anumite sectoare industriale ce dispun, fie de caracteristici comune mai multor ţări, fie de elemente specifice ţării respective, ca de exemplu, un număr mare de investitori, forţă de muncă corespunzător calificată, acces uşor la capital5. 1

Conform cu Raportul Mondial al Investiţiilor 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite, Bucureşti, 2002, p.16. Bari I., op.cit., p. 284. 3 Ibidem, p. 285. 4 Dumitrescu S., Gheorghiţă V., Marin G., Puiu O., Economie mondială, Ed. Independenţa Economică, 1998, p. 98. 5 Fota Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria,, Craiova, 2002, p.227. 2

24

Companiile transnaţionale se dezvoltă în ţările a căror guvernare le apără interesele; ele nu au o personalitate juridică internaţională, deşi ordinea juridică internaţională le atribuie un statut internaţional privilegiat.1 Pe plan mondial nu există o reglementare generală privind domeniul investiţiilor internaţionale directe, un sistem general de control prin intermediul dreptului internaţional public. Astfel, în literatura de specialitate se doreşte crearea unui cod de conduită al companiilor transnaţionale, care, ar putea fi obligatoriu, cu caracter de constrângere, sau un cod voluntar, cu aplicare facultativă, dar cu posibilitatea autocontrolului2. Pentru a determina caracteristicile companiilor mondiale, trebuie să fie luate în considerare două elemente: coaliţiile dintre companii la nivel mondial, care urmează strategii de cooperare şi competiţie, şi transformarea activelor productive în active pur financiare. Companiile transnaţionale sunt caracterizate prin faptul că posedă numeroase active financiare şi productive în diferite ţări şi prin faptul că utilizează cu uşurinţă aceste active în lumea întreagă, instalându-se acolo unde este cel mai bine pentru obiectivele lor, ţinând cont de nivelul fiscalităţii, de costurile salariale, de capacitatea ştiinţifică şi tehnică etc. Pentru acest lucru, ele au nevoie de complicitatea statului. La sfârşitul anilor 1960, exista o mare inflaţie şi dezordine monetară. De asemenea, la sfârşitul anilor 1970, măsurile de liberalizare au fost luate pentru a se evita crizele financiare, în primul rând în Statele Unite şi Marea Britanie, măsuri puse în practică prin FMI, GATT şi, mai târziu, OMC. Pentru a evita stoparea plăţilor, dar şi pentru a creşte profiturile companiilor, s-a recurs la măsuri reglementare (garanţia datoriilor, planuri de ajustare, diminuarea sau suprimarea obstacolelor vamale, tratamentul egal al companiilor străine şi naţionale etc.) şi la măsuri monetare (privatizarea finanţelor, suprimarea obstacolelor circulaţiei capitalului, plasarea creditelor pe piaţă, oficializarea operaţiilor „off shore” etc.). Facilitarea schimburilor comerciale şi accesul la sursele de finanţare (bănci, subvenţii, burse) este în beneficiul marilor companii, care se dezvoltă şi se transformă în companii mondiale. Dar organizarea unui sistem în care funcţionarea economiilor şi a pieţelor financiare necesită un ansamblu de reguli care se stabilesc în cadrul organizaţiilor mai sus menţionate, ceea ce antrenează crearea unui cadru legal mondial al acumulării, care nu are nimic în comun cu dreptul internaţional public. Dar economiile naţionale nu au o dezvoltare egală şi, de asemenea, nu este egală puterea marilor companii, nici cea a statelor, astfel că regulile sunt impuse de către ţările cele mai bogate, în funcţie de interesele lor. Pentru a răspunde de actele lor, companiilor transnaţionale nu este necesar să li se acorde o personalitate internaţională, deoarece legislaţiile naţionale dispun de reguli aplicabile tuturor societăţilor şi există un acord între state pentru a face faţă la conflicte 3, existând, în general, mai multe companii şi un sediu central. Ţările sunt obligate să-şi modifice legislaţiile pentru a le adapta la normele supranaţionale, ceea ce creează o problemă pentru ţările cu economie fragilă, ale căror guverne, alese în mod democratic pentru a veghea la binele public, pierd progresiv controlul asupra propriilor lor economii. Companiile mondiale tind să cucerească pieţele naţionale, lăsând companiilor locale alegerea între a supravieţui în spaţii puţin rentabil sau a se alia cu transnaţionalele aducând capital, în timp ce statele sunt incapabile să orienteze investiţiile străine şi bugetul naţional către 1

Rusu Mirela, Investiţiile străine directe, Editura Secolul XXI, Craiova, 2000, p. 135. Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, Institutul Român de Studii Internaţionale, Bucureşti, 1995, p. 175. 3 De exemplu, criminalii de război, sunt judecaţi fără a poseda o personalitate internaţională. 2

25

sectoare care asigură coeziunea spaţiului economic mondial, ceea ce conduce la creşterea dezechilibrului şi a inegalităţii economice între ţări şi în interiorul fiecăreia dintre ele. Trebuie să se facă diferenţa între personalitatea juridică publică şi cea privată. Personalitatea publică este aceea a statelor, a provinciilor, a departamentelor, a municipalităţilor sau a altor organisme şi instituţii de stat. Deci, instituţiile statului naţional precum şi subdiviziunile sale politice si administrative, sunt persoane morale publice. În ordinea internaţională, persoanele morale publice sunt statele şi organizaţiile inter-statale. Personalitatea privată aparţine tuturor indivizilor şi anumitor grupuri sau asociaţii de indivizi pe care statul îi favorizează. Dar statele pot în egală măsură să retragă, în cazurile prevăzute de către lege, personalitatea juridică atribuită. În ordine internaţională, nu există instituţie care să poată să favorizeze sau să retragă personalitatea juridică. Cu atât mai mult, nu există norme care să prevadă cazurile în care este convenabilă favorizarea, sau refuzarea, sau retragerea personalităţii juridice. Companiile transnaţionale posedă o personalitate juridică privată care le este atribuită de către statele în care îşi au sediul. Pentru moment, nu există personalitate juridică internaţională. Fiind vorba de personalitatea juridică publică internaţională, nu o putem concepe pentru companiile transnaţionale, în pofida puterii lor economice actuale, pentru că acest lucru ar însemna să le punem pe picior de egalitate cu statele. Un rol important îl are de asemenea pierderea controlului statelor asupra monedelor; astfel, politica monetară constituie promovarea activităţii monetare de către stat şi se realizează prin intermediul emiterii de monedă şi al nivelului dobânzilor. Pieţele devizelor sunt legate de voinţa statului (variabilitatea dolarului, crearea monedei euro, creşterea sau scăderea nivelului dobânzilor etc). Vechea ecuaţie aur-monedă nu mai este în vigoare, politica monetară este determinată de către factori economici, politici, de relaţiile între state. Problema importantă nu este de a defini societăţile transnaţionale, şi nici de a determina ţara în care îşi au sediul. De exemplu, o societate al cărei sediu este în Africa de Sud din motive de oportunităţi (impozite) este înscrisă la Londra pentru operaţiile sale bursiere şi, începând cu acest moment, acţiunile sale scad la Johannebourg. De fapt, beneficiile sunt transferate şi ţara unde îşi are sediul nu mai dispune decât de tranzacţii în lire, şi nu în capital. Nu este posibil să atribuim o naţionalitate capitalului, nici să determinăm pe baza criteriilor geografice. Uneori, o societate-mamă este supervizată de o societate „holding”, care se ocupă de investiţiile sale financiare, administraţia sa, cumpărările, subvenţiile etc, dar fără putere de decizie. Totuşi, această societate „holding” poate să devină importantă în interiorul statului în care ea acţionează şi să obţină sprijin important în ţara unde îşi are sediul, sprijin de care profită societatea-mamă mai mult decât ar primi de la statul unde îşi are sediul. În cazuri ca acesta, este dificil de determinat naţionalitatea societăţii, căci ea ar putea să aibă legături mai puternice cu ţara unde îşi are sediul societatea holding decât cu ţara unde se găseşte sediul său propriu. Pentru a exista un statut al companiilor transnaţionale este necesar atât un cod obligatoriu, cât şi o organizaţie internaţională însărcinată cu supravegherea aplicării şi respectării acestui cod1. Jurisdicţiile internaţionale existente nu sunt aplicabile decât la statele care s-au supus în mod voluntar la ele (Curtea Internaţională de Justiţie) şi la anumiţi indivizi care au comis crime grave, ca urmare a deciziilor luate de către Consiliul de securitate (tribunalele din Iugoslavia, Ruanda etc.) Societăţile transnaţionale sunt agenţi economici de drept privat şi sunt supuse, în principiu, la dreptul unui stat şi la jurisdicţia tribunalelor sale. Grupul transnaţional nu are o 1

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, op. cit., p. 175.

26

personalitate distinctă a fiecăreia dintre entităţile care o compun, astfel încât acestea nu pot fi ţinute să răspundă de actele lor într-o manieră dispersată, beneficiind astfel de interesele opuse ale statelor în care operează. Tendinţa recentă de a considera persoanele morale responsabile penal nu şi-a demonstrat încă eficacitatea. Companiile transnaţionale în anumite cazuri săvârşesc abuzuri, ca de exemplu, deplasarea industriilor spre ţări în care mâna de lucru este ieftină, iar protecţia socială este mică în vederea scăderii costurilor de producţie. Prin politicile aplicate de către companiile transnaţionale prin intermediul unor instituţii ca FMI şi BM, care au determinat, într-o anumită perioadă, îndatorirea ţărilor sărace şi, mai târziu, impunerea măsurilor de ajustare structurală care au dus la sărăcirea şi mai mare a ţărilor şi a populaţiilor lor, au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la sănătate sau dreptul la viaţă. Companiile transnaţionale în anumite cazuri săvârşesc abuzuri, ca de exemplu, deplasarea industriilor spre ţări în care mâna de lucru este ieftină, iar protecţia socială este mică în vederea scăderii costurilor de producţie. Statele cele mai puternice sunt afectate în proporţie mai mică şi au mai multe instrumente, astfel încât pretind şi protejează foarte bine companiile lor. În aceste ţări, dreptul cel mai bine protejat este proprietatea. În fiecare stat, există deja dispoziţii legale pentru a incrimina companiile transnaţionale pentru daunele cauzate mediului înconjurător, pentru nerespectarea normelor în vigoare în materie de drept al muncii sau pentru orice altă crimă sau delict comis de către companii, dar foarte puţine lucruri sunt făcute pentru a aplica aceste dispoziţii. Normele internaţionale nu se aplică în cazurile în care sunt judecaţi aceia care au servit interesele protejate de către stat. 2.5 Importanţa alianţelor strategice în dezvoltarea firmei transnaţionale Alianţele strategice sunt, din multe motive, utile ca metodã sau instrument pentru creşterea transnaţionalã. În primul rând, concurenţa mondialã a crescut. Satisfacerea cererilor mondiale din ce în ce mai mari necesitã capacităţi noi, resurse, legãturi multinaþionale, acces la furnizori şi pieţe, cunoştinţe. În al doilea rând, companiile sunt adesea înfrânate de resursele limitate. În al treilea rând, magnitudinea şi viteza de schimbare a lumii este în creştere, mai ales pe mãsurã ce se schimbã gusturile clienţilor şi tehnologia avanseazã. În al patrulea rând, în acest context global, factorii multinaþionali diverşi trebuie integraţi şi controlaţi. În al cincilea rând, alianţele strategice sunt obligatorii prin lege şi prin urmare sunt o metodã obligatorie de a intra şi de a face afaceri în mai multe ţãri. Aceste aspecte şi tendinţe forţeazã companiile să înveţe şi sã se adapteze rapid, să dezvolte abordări antreprenoriale în managementul strategic. Alianţele strategice sunt un modcheie de a satisface cerinţele mondiale ale unei pieţe concurenţiale în continuã schimbare. Ele pot ajuta o companie sã dezvolte legãturi multiple pe teritoriul multor ţãri, repede şi simultan.De exemplu, Rupert Murdoch, preşedinte şi deţinãtor a 30% din acţiunile News Corporation din Australia, descrie obiectivul companiei sale ca „o cãsãtorie a programelor News Corporation cu mijloacele de a le distribui” în lumea întreagã: „sã deţii toate formele principale de program – ştiri, sport, filme şi spectacole pentru copii – şi sã le aduci via satelit sau cu staţii TV în casele din SUA, Europa, Asia şi America de Sud”. Pentru a îndeplini acest obiectiv rapid, din 1995 pânã în 1997 R. Murdoch a intrat în parteneriate în Statele Unite, Europa, America Latinã şi Asia. În niciun caz particular, compania sa nu a lucrat singurã. 27

Alianţele strategice între companiile aeriene permit liniilor partenere sã funcţioneze ca transportator fãrã sã investeascã unul în celălalt. Firmele rãmân separate şi îşi păstrează capitalul. Astfel de alianţe nu sunt însă întotdeauna de condus, dupã cum se poate observa din disputele dintre KLM şi Northwest şi dintre KLM şi Continental Airlines, şi întâmpină adesea greutăţi ce provin din regulamentele guvernamentale şi din schimbarea necesitãþilor companiilor, ducând la schimbarea frecventã a partenerului. Uneori, alianþele majore pot fi adesea primul pas într-o fuzionare, cum ar fi KLM şi Alitalia în 19991 . Firmele de automobile au format alianţe cu concurenţi, neconcurenţi, concurenţi potenţiali şi furnizori. Consorţiul Airbus s-a format astfel încât ţãrile europene sã poatã sã câştige masa de resurse vitale necesare pentru a putea concura cu Boeing/McDonnell-Douglas. Coca-Cola a folosit societăţi mixte pentru a-şi stabili poziţia rapid în Rusia şi Europa Centralã. În 1999, Deutsch Bank a folosit alianţe strategice cu parteneri locali în loc de fuzionãri majore, pentru a se extinde în Europa, cu scopul de a evita manevrele politice generate de o expansiune prea agresivã. Citigroup a cumpãrat pachetul majoritar al celei mai bune bãnci corporale din Polonia, Bank Handlowy, pentru suma de un miliard de dolari, la începutul anului 20002. A fost o activitate freneticã de a forma alianţe externe în Europa în 1999, pe mãsurã ce firmele mici de comunicaţii şi telecomunicaţii şi-au unit forţele pentru a acoperi costurile trecerii la sistemul digital „şi pentru a face marketingul pachetelor de programe TV, telefoane şi servicii de Internet3 . De asemenea, la mijlocul anului 1999, compania francezã Hachette a intrat într-o alianţã cu Pacific Publications din Australia pentru a publica revistele Elle şi Elle Cuisine (Hachette) în Australia şi Noua Zeelandã4. Guvernele din lumea întreagã au folosit alianţele strategice cu afaceri multinaţionale în mai multe feluri: pentru a privatiza firme de stat în timp ce continuau sã obţinã profit şi, într-un anumit grad, sã pãstreze controlul; pentru a atrage capital în timp ce încercau sã dezvolte companiile locale; sã aducã tehnologie nouã în ţarã şi mai ales în ţãrile în curs de dezvoltare, sã îmbunãtãţeascã performanţa economicã generalã, fãrã a pierde controlul asupra afacerilor locale în favoarea investitorilor strãini. Alianţele strategice între un partener puternic şi unul slab sunt doar în cazuri izolate eficiente. De obicei partenerul slab reprezintã o povarã pentru menţinerea competitivitãţii parteneriatului. În linii generale, experienţa sugereazã cã fuziunile şi achiziţiile nu trebuie demarate, dacã scopul principal este creşterea productivităţii. Eşecurile înregistrate de multe achiziţii şi fuziuni de a creşte productivitatea pot fi atribuite dificultăţilor de a combina diferite stiluri manageriale şi culturi organizaţionale. Un parteneriat de succes trebuie sã prezinte autonomie şi flexibilitate. Autonomia presupune cã alianţa strategicã deţine o echipã managerială proprie, deci un corp de directori propriu alianţei, mãsurã care contribuie la eficientizarea procesului decizional, permiţând soluţionarea rapidã a eventualelor conflicte care pot apãrea. Flexibilitatea apare necesarã în condiţiile unui mediu dinamic, când este necesarã adaptarea rapidã la modificãrile mediului. Egalitatea referitoare la raportul de putere de exemplu 50%-50% în cazul unei alianţe strategice la care participă doi parteneri motiveazã şi impulsioneazã egal partenerii, constituind de cele mai multe ori cea mai eficienta formã de participare. Astfel, strategia de cooperare nu reprezintã o alternativã la strategia concurenţialã, ci doar un mijloc de a obţine un avantaj concurenţial durabil în relaţia cu rivalii din afara alianţei. 1

Skapinger, 1999, p. 6. Wagstyl, 2000, p. 1. 3 Tagliabue, 1999, pp. C1, C5). 4 Robinson, 1999, p.16 2

28

Strategiile globale sunt foarte bine prefigurate de preşedintele corporaţiei japoneze Sony, care a afirmat cã „cea mai bunã cale de a deveni global ar fi aceea de a deveni local peste tot în acelaşi timp”, iar acest lucru, în condiţiile dezvoltãrii actuale, nu poate fi realizat decât prin cooperarea între organizaţii. Fiecare firmã are nevoi specifice, care dicteazã dacã sau cum pot fi utile alianţele strategice în implementarea schemei sale strategice.În contextul globalizãrii, întreprinderile au început sã se îndepãrteze tot mai mult de la o structurã simplã aflatã în proprietatea integralã a unui grup restrâns de persoane şi sã accepte forme federative de organizare, fenomen care a cãpãtat o amploare deosebitã odatã cu proliferarea sistemului de alianţe şi de reţele strategice.

Capitolul 3. Expansiunea societăţilor transnaţionale “Un model istoric al societăţilor transnaţionale se poate găsi în imperiile comerciale şi financiare care s-au constituit la sfârşitul Evului Mediu. Unul dintre cele mai întinse şi influente angrenaje bancare a fost Casa Függer din Augsburg, care a avut ca perioadă de apogeu secolul al XVI-lea. Pe parcursul mai multor generaţii s-au strâns mari bogăţii - proprietăţi funciare, mine, imobile, ateliere, obiecte de artă, metale preţioase, capitaluri - şi puternica familie nu va înceta pe toată durata prosperităţii sale să se ocupe de exploatări miniere, comerţ şi navigaţie.Dar faima şi influenţa i-au fost aduse cu precădere de afacerile băneşti. Datorită resurselor acumulate, ramificaţiilor internaţionale şi prestigiului dobândit de această superbancă a epocii, un număr imens de clienţi - capete încoronate, nobili, comercianţi, navigatori - apelau la serviciile sale: depuneau capitalurile spre păstrare, luau împrumuturi, efectuau transferuri de fonduri. Pentru a întelege excepţionala putere financiară de care făcea dovadă Casa Függer amintim că, în 1546, capitalul ei se ridica la 5000000 florini de aur, cifră ce lăsa cu mult în urmă concurenţii, iar numai creanţele deţinute asupra Spaniei şi Ţărilor de Jos depăşeau 2700000 florini de aur, denotând implicarea în tranzacţii de mare anvergură”1. 1

"Banii si Puterea", Radu Negrea, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990, pag. 53

29

Dar cu adevărat, societăţile transnaţionale n-au apărut decât în faza capitalismului industrial de la finele secolului al XIX-lea. În anii '80 ai secolului trecut, se constituie primele imperii petroliere (Royal Dutch-Shell, Standard Oil), miniere (Asturienne des Mines, International Nickel, Rio Tinto Zinc) etc. Printre primele grupuri industriale cu expansiune internaţională se numără Singer (1888 - anul expansiunii externe), Corn Products (1892). În Europa, Siemens îşi lansează activităţile în străinătate în anul 1892, Nestle în 1893, Schneider în 1887. Chiar din această epocă, fizionomia societăţilor transnaţionale e conturată, dar datorită condiţiilor de comunicaţie şi producţie, standardizarea şi centralizarea nu sunt încă dezvoltate, iar filialele nu beneficiază de o largă autonomie. După 1914 - 1918, creşterea internaţională a grupurilor primeşte un nou impuls şi va culmina în cursul anilor 1925 - 1991. Un prim val al societăţilor transnaţionale americane exploatând descoperirile tehnice invadează Europa (ex. Gillette, N.C.R., Corn Product), în timp ce grupurile europene debutează timid pe pieţele externe. Marea criză economică dintre 1929-1933 marchează un declin al societăţilor transnaţionale - investiţiile directe americane scad cu 10% - dar acest fenomen este temporar. După cel de-al doilea război mondial, fenomenul transnaţionalizării cunoaşte o schimbare radicală în Statele Unite. Din 1943, marile companii americane îşi organizează expansiunea pe întreg continentul american inclusiv America Latină. În aceste teritorii care reprezentau o uriaşă piaţă de aprovizionare şi desfacere s-a consolidat structura primelor societăţi transnaţionale americane. Din anii ’50 Europa de vest constituie o nouă etapă în procesul extinderii societăţilor transnaţionale americane astfel că până în 1968, practic toate marile societăţi de peste Atlantic au “pus piciorul” în Europa occidentală. Accesul lor a fost facilitat de capacitatea de absorbţie a pieţelor locale şi de avansul tehnic american. După 1968, societăţile transnaţionale americane se extind şi în alte zone (Asia, Australia, Japonia, restul lumii) şi abordează chiar ţări diferite ca regim economico-politic (Europa de Est, după 1971). Sub presiunea americană, grupurile europene se întăresc, se extind timid la început, intens după 1971, profitând şi de fluctuaţia dolarului. Asemănător procedează şi grupurile japoneze a căror expansiune în străinătate este accelerată după 1970. Importanţa companiilor transnaţionale este un element cheie al globalizării economiei mondiale1, acest fenomen al globalizării durând de secole. Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaţionalizarea producţiei, noua diviziune internaţională a muncii, noile mişcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum şi internaţionalizarea statului, făcând din state agenţii ale lumii globalizate2. Totuşi, opiniile cu privire la importanţa globalizării activităţilor corporaţionale pentru afacerile economice internaţionale şi naţionale diferă foarte mult. O parte dintre analişti consideră că, companiile transnaţionale s-au eliberat de economia naţională şi au devenit o forţă puternică şi independentă, determinantă atât pentru afacerile internaţionale economice, cât şi pentru cele politice. Cealaltă parte resping aceasta afirmaţie şi sunt de părere că aceste companii transnaţionale rămân un element al economiei naţionale. Societatea transnaţională are ca scop obţinerea unui profit maxim şi doreşte gestionarea eficientă a tuturor resurselor pe care le are la dispoziţie. Alături de resursele financiare de care 1 2

Ostry Silvia, A New Regime for Foreign Direct Investment, Washington, D.C., Group of Thirty,1997, p.5. Bari Ioan, Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 19.

30

dispune societatea transnaţională există şi alte resurse, şi anume, know-how-ul tehnologic şi managementul. Zeci de mii de multinaţionale, cu numeroase filiale îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume. Astfel de firme se extind în afară în primul rând prin intermediul investiţiilor directe străine (FDI), al căror scop este acela de a obţine controlul parţial sau total asupra marketingului, a producţiei sau a altor facilităţi existente în altă economie; astfel de investiţii se pot face în domeniul serviciilor, producţiei sau mărfurilor. Investiţiile străine directe pot necesita fie achiziţionarea afacerilor existente, fie construirea de noi facilităţi (sunt numite investiţii “greenfield”). Expansiunea în afară este în mod frecvent însoţite de fuziuni, preluări sau alianţe intercorporaţionale cu alte firme de alte naţionalităţi1. La finele secolului trecut, primele 100 companii transnaţionale2 deţineau împreună 2000 miliarde USD în active în străinătate, având o cifră de afaceri de peste 2000 miliarde USD, antrenând peste 6 milioane de salariaţi în cadrul filialelor, ceea ce reprezenta aproximativ 12% din activele totale ale companiilor transnaţionale, 16% din vânzări, 15% din numărul total de salariaţi. Aproape 91% din primele companii transnaţionale aparţin triadei. Doar trei companii 3 din primele 100 aparţin ţărilor în curs de dezvoltare4. În perioada actuală există aproximativ 65 000 de companii transnaţionale (firme care controlează bunuri în străinătate), cu aproximativ 850 000 filiale angajate în producţia internaţională. La nivel global, acţiunile investiţiilor străine directe au atins aproape 7 trilioane $ în 2001. Valoarea adăugată de către companiile transnaţionale este estimată la 3,5 trilioane $ şi un total al vânzărilor de 18,5 trilioane, comparative cu exporturile la nivel mondial care se ridică la 7,4 trilioane $. Aceasta secţiune se referă la variate măsuri ale activităţii societăţilor transnaţionale: investiţie, angajări, vânzări, valoare adăugată, profituri şi activităţi inovative. Întrucât scopul investiţiilor de portofoliu este acela de a obţine acoperirea financiară a investiţiei, atât investiţiile străine directe, cât şi fuziunile, preluările şi alte colaborări similare, sunt de obicei parte a unei strategii internaţionale corporaţionale de stabilire a unei poziţii permanente în altă economie. Potenţialul investiţiilor străine directe rămâne mare în multe ţări aflate în curs de dezvoltare. Multe au început de curând să permită investiţiile străine directe în utilităţi şi în alte servicii industriale. Altele, care au atras deja astfel de investiţii străine directe, pot primi investiţii secvenţiale după privatizarea iniţială. Pe măsură ce valoarea investiţiilor străine directe creşte, potenţialul de reinvestire a câştigurilor se măreşte, în special acolo unde profiturile sunt sănătoase. Deşi ţările în curs de dezvoltare nu se pot separa în totalitate de fluctuaţiile economice globale, acestea păstrează suficientă putere. Foarte important este faptul că ţările mai puţin dezvoltate au început să se autopromoveze mai activ faţă de investitorii străini. S-au înfiinţat agenţii pentru promovarea investiţiilor în 38 de ţări mai puţin dezvoltate, iar dintre acestea 28 s-au alăturat Asociaţiei Mondiale de Promovare a Investiţiilor. La finalul anului 2001, 41 de ţări mai puţin dezvoltate au încheiat un total de 292 tratate bilaterale de investiţii şi 138 de tratate de dublă impozitare. În perioada actuală un număr tot mai mare de ţări mai puţin dezvoltate sunt acum semnatare ale unor tratate multilaterale relevante. De exemplu, din iunie 2002, 20 ţări mai puţin dezvoltate au avut acces la Convenţia referitoare la Recunoaşterea şi Punerea în Vigoare a 1

Gomes-Casseres Benjamin, The Alliance Revolution: The New Shape of Business Rivalry, Cambrige, Harvard University Press, 1996. 2 Fiind exceptate cele din domeniul financiar. 3 Petroleos (Venezuela), Cemex (Mexic), Hutchison Whampoa (Hong- Kong – China). 4 Fota Constantin, op. cit., p.229.

31

Foreign Arbitral Awards. Convenţia referitoare la Rezolvarea Disputelor Investiţionale între State şi între Companii Naţionale şi alte state a fost ratificată şi semnată de 37 de ţări mai puţin dezvoltate, iar 34 de state mai puţin dezvoltate au fost (alte şase sunt pe cale de a deveni) membre ale Agenţiei de Garantare a Investiţiilor Multilaterale. În acelaşi an, 30 de ţări mai puţin dezvoltate au fost membre ale Organizării Mondiale a Comerţului. Influxurile către (27 miliarde dolari SUA) şi ieşirile de fluxuri dinspre (4 miliarde dolari SUA) Europa Centrală şi de Est au rămas la niveluri comparabile celor din anul 2000. Influxurile de investiţii străine directe au crescut în 14 ţări din cele 19 ţări ale regiunii, iar partea regiunii din influxurile mondiale a crescut de la 2% în 2000 la 3,7% în 2001. Cinci ţări (Polonia, Republica Cehă, Federaţia Rusă, Ungaria şi Slovacia) au reprezentat mai mult de trei sferturi din influxurile regiunii în anul 2001. Ieşirile de investiţii străine directe dinspre Europa Centrală şi de Est au scăzut oarecum în anul 2001, datorită încetinirii ritmului din Federaţia Rusă, care reprezenta trei sferturi din ieşirile de investiţii străine directe din regiune1. Companiile transnaţionale au existat de foarte mult timp. The Duttch India Company, The Massachusetts Bay Company, şi alte companii construite de comercianţi aventurieri au fost înaintaşele transnaţionalelor din zilele noastre, cum ar fi IBM, Sony şi Daimler-Chrysler. Companiile transnaţionale timpurii erau mult mai puternice decât multinaţionalele contemporane. Acestea comandau armate şi flote, aveau propria lor politică externă şi aveau controlul asupra unor teritorii vaste: subcontinentul Asia (India, Pakistan si Bangladesh), Indiile de Est (Indonezia) şi Africa de Sud. Multinaţionalele moderne sunt mult mai modeste. O altă diferenţă majoră dintre transnaţionalele timpurii şi cele din zilele noastre este aceea că primele erau în special interesate de produsele agricole şi industria extractivă în anumite regiuni ale lumii, pe când companiile importante de la începutul secolului XXI sunt implicate în principal în producţie, vânzarea cu amănuntul şi servicii, au tendinţa de a se extinde pe regiuni sau în întreaga lume, şi, de obicei, urmăresc o strategie internaţională corporaţională. Este în mod deosebit semnificativ faptul că, în vreme ce companiile din trecut exploatau şi subjugau în mod frecvent alte naţiuni, multinaţionalele din zilele noastre, cu câteva excepţii, reprezintă surse importante de capital şi tehnologie, surse de care ţările mai puţin dezvoltate au nevoie în procesul lor de dezvoltare economică. În viziunea lui Constantin Fota, avantajele companiilor transnaţionale sunt următoarele: • răspunderea acţionarilor este limitată la acţiunile deţinute; • transfer mai facil al proprietăţii; • capacitatea de a atrage rapid noi capitaluri. În ceea ce priveşte dezavantajele se pot aduce în discuţie dubla impozitare, reglementări şi restricţii guvernamentale mai ample.2 3.1 Modalităţi de expansiune -- strategii specifice. Dacă iniţial, investiţiile în străinătate au fost făcute în vederea exploatării unor resurse de materii prime, care să fie apoi livrate în ţara de origine a investiţiilor, ulterior investirea de capital în străinătate s-a deplasat tot mai mult spre sectoarele de vârf ale industriei, având drept obiectiv producerea de mărfuri care să fie desfăcute în primul rând chiar pe pieţele respective dar şi pe alte pieţe. 1 2

Conform Raportului Mondial al Investiţiilor 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite, 2002, p. 9. Fota Constantin, Investiţii profesionale pe piaţa acţiunilor, Ed. Sitech, Craiova, 2005, p. 61.

32

Dezvoltarea societăţilor transnaţionale nu este o caracteristică exclusivă a industriei. Asemenea societăţi s-au extins şi în alte sectoare - bănci, asigurări, turism etc. Deosebit de intensă a devenit activitatea internaţională a mărilor firme comerciale care tind să-şi creeze filiale în tot mai multe ţări: Sears Roebuck - cea mai mare societate de vânzări prin corespondenţa şi Safeway - leader de supermarket- uri, ambele din SUA, s-au instalat ferm pe pieţele vesteuropene. În domeniul publicităţii, cele mai puternice agenţii transnaţionale sunt cele din SUA (J. Walter, Thompson, Mc. Cann-Erickson etc) şi Japonia (Dentsu). Extinderea publicităţii peste graniţele naţionale a fost legată de transnationalizarea activităţii din celelalte domenii. Creşterea taliei unei societăţi transnaţionale se produce pe următoarele căi: integrarea internaţională pe orizontală, integrarea internaţională pe verticală şi conglomerare internaţională. În general, strategia de creştere este determinată de societatea-mamă. Integrarea internaţională pe orizontală, semnifică creşterea taliei întreprinderii prin fuzionarea sau absorbţia pe plan naţional sau internaţional a unor firme precum şi prin crearea pe loc gol de firme şi ca urmare creşterea numărului de filiale în aceeaşi ramură de activitate cu societatea-mamă. Acest gen de integrare, nu antrenează părăsirea ramurii de bază. Societăţi transnaţionale mai cunoscute care au adoptat integrarea internaţională pe orizontală sunt: General Electric, Ford, Chrysler, General Motors, toate cu cartierul general în Statele Unite. General Motors s-a dezvoltat că societate transnaţională prin achiziţionarea firmelor Adam Opel (Germania) şi Vauxhall (Marea Britanie), ca şi construirea de întreprinderi de montaj în diferite ţări. General Motors, "suveranul automobilului", a promovat, însă, şi un proces de diversificare intrasectoriala, fiind în prezent implicat şi în producţia de motoare pentru nave, de material rulant feroviar, de aparate electrice etc. În schimb, General Electric s-a extins peste graniţă pe calea sporirii participării la societăţi că Bull (Franţa), AEG (Germania) şi Olivetti (Italia), toate din electronică. Integrarea internaţională pe verticală - înseamnă creşterea taliei firmei, prin achiziţionarea sau construirea de întreprinderi în alte ţări situate în "aval" sau în "amonte", în raport cu activitatea societăţii mamă. Aceste gen de integrare este caracteristică de obicei, societăţilor transnaţionale care operează în domeniul produselor primare. În acest fel, societăţile achiziţionează surse de aprovizionare cu materii prime, crează societăţi de exploatare şi dezvoltă şi reţele de distribuţie / comercializare pe întreg globul. Ambele forme de integrare sunt considerate forme "clasice" de centralizare şi urmăresc diversificarea producţiei. Sunt vizate în special, firme cu forţă de concurenţă relativ mică, aflate în declin. Activând în industria alimentară, societatea elveţiană Nestlé a practicat diversificarea intersectorială, având un nomenclator de produse foarte variat: de la concentrate (lapte, ciocolată, cafea solubilă) până la produse alimentare congelate. Societatea transnaţională Singer a recurs la diversificarea intersectorială, plecând de la tradiţionalele maşini de cusut până la cel mai complex utilaj textil, dar şi la diversificarea intrasectorială, fabricând maşini de calcul, mobilă, climatizoare, echipament de simulare la sol etc1. Conglomerarea este considerată o formă mai nouă de centralizare a capitalului, apărută ca urmare a influenţei revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a accentuării fără precedent a luptei de concurenţă. Caracteristic pentru această formă de integrare, este faptul că firmele absorbite fac parte din ramurile cele mai diverse. Ea înseamnă "uniunea" unor firme din diferite ţări, ale căror activităţi sunt, de cele mai multe ori, fără nici o complementaritate, nici chiar pe linie tehnologică. Acest aspect este determinat de însuşi scopul operaţiunii de absorbţie, nu se 1

Corporatiile transnationale", Ilie Serbanescu, Ed. Politica, Bucuresti, 1987, pag. 117

33

urmăreşte sporirea capacităţii de producţie, ci mărirea profitului, aşadar absorbţiile sunt determinate de motive pur financiare, din motive de rentabilitate. Prin conglomerare sunt absorbite firme în plină expansiune, de talie mare, care deţin o poziţie puternică pe o anumită piaţă. În numeroase cazuri, candidaţii la absorbţie sunt aleşi printre cei care au un raport profit/valoare bursieră, inferior celui realizat de conglomerat. Această diferenţă constitue punctul de plecare în declanşarea operaţiunii. Sunt situaţii când conducătorii firmelor vizate a fi absorbite nu acceptă tranzacţia propusă. În aceste situaţii, conglomeratul recurge la surse externe pentru finanţarea operaţiunii, face apel la acţionari printr-o "ofertă publică de cumpărare", adică emit un număr suplimentar de acţiuni în scopul procurării capitalului necesar achiziţionării forţate a unei anumite societăţi. Politică de conglomerare internaţională este caracteristică mai ales firmelor americane. În Europa occidentală, această politică se întâlneşte mai puţin. Specialiştii apreciază ca pieţele financiare europene au mijloace mai reduse pentru finanţarea unor astfel de operaţiuni şi de aceea, conglomeratele mai importante din Europa aparţin statului. Avantajele implantării de filiale peste graniţă sunt diverse. Între acestea pot fi amintite următoarele:  în condiţiile unor politici comerciale care au devenit tot mai protecţioniste, este dificil să se păstreze o piaţă numai pe calea exporturilor clasice, de aceea a devenit tot mai necesar să se producă direct în străinătate şi, astfel, apare posibilitatea ocolirii barierelor vamale;  o societate transnaţională poate profită cel mai bine de pe urmă diferenţelor dintre ratele naţionale ale dobânzii; folosind reţeaua de comunicaţii dintre filialele externe, această va împrumuta acolo unde condiţiile sunt cele mai favorabile şi va acorda fondurile obţinute unei alte filiale, care ar fi fost obligată, ca şi firmele concurente, să suporte efectele "banilor scumpi";  societăţile transnaţionale au posibilitatea să profite din plin de pe urma fluctuatilor monetare, operând concomitent multe . Astfel, ele masiv unde se o revalorizare, pe care o schimbe apoi pe monedele ale căror cursuri au constante realizând câştiguri apreciabile;  conglomeratele o stabilitate profitului pe ansamblul firmei, pentru , un sector un declin afacerilor, el poate fi compensat prin rezultatele altor firme care operează dinamice;  conglomeratul permite ocolirea efectelor antitrust, prin care s-a urmărit limitarea monopolizării producţiei prin integrarea pe orizontală şi pe verticală;  în conformitate cu dispoziţiile fiscale din ţările dezvoltate, în cazul în care o absorbţie este plătită prin acţiuni ale societăţii absorbante, tranzacţia nu este impozabilă. Cel mai mare dezavantaj al conglomeratelor este acela că, prin politica lor financiară sunt silite să apeleze excesiv la surse externe de finanţare ajungând astfel să aibă datorii extrem de mari. Implantarea externă a societăţilor transnaţionale se produce în diverse modalităţi concrete, care merg de la o participare minoritară până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale şi anume: de cele mai multe ori, se preferă o participaţie minoritară la o firmă străină existentă. Acest tip de asociere permite societăţii mamă să pătrundă pe multe pieţe cu un capital iniţial mai mic. Se pare că alt motiv ar fi acela că se reduce riscul naţionalizării. De asemenea, poate fi evitat riscul pierderii exclusivităţii unui procedeu tehnic, a unui brevet, prin analiză atentă a partenerilor, iar în contractul de asociere se pot include prevederi prohibitive. În mod curent, capitalul american şi cel japonez, pătrund pentru început, într-o anumită societate străină cu scopul de a studia şi a cunoaşte piaţa locală, de a începe relaţii de afaceri, de a evalua posibilităţile de extindere a cererii, a ofertei etc. După această fază de informare, dacă

34

perspectivele sunt atrăgătoare, se solicită o creştere masivă a capitalului, şi cum capitalurile locale sunt insuficiente, de obicei, societatea transnaţională preia controlul asupra societăţii şi într-un interval de timp mai scurt sau mai lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă la o mărime neînsemnată. Cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune este strategia cea mai convenabilă de implantare externă a firmelor americane şi japoneze. Cumpărarea este decisă în ultimă instanţă, de raportul preţ plătit / profit previzibil. Această cale permite economie de timp şi bani, asigurarea cu salariaţi care-şi cunosc bine munca lor, avantajele unei conduceri care cunoaşte caracteristicile pieţei locale etc.  o formă specială de implantare a societăţilor transnaţionale o constitue, întreprinderile comune cu reprezentanţii statului (mixed joint ventures), care constă într-o asociere între una sau mai multe firme străine cu o firmă de stat autohtonă, în condiţii aproximativ egale. Această formă de asociere este întâlnită mai mult în Japonia. Legislaţia nipona impune o participaţie a capitalurilor autohtone proporţii egale cu cele ale capitalului ; întreprinderile conjugate (joint business ventures), de obicei alte , general curs de dezvoltare, un rezultat unui contract, care obţine recunoaşterea valorii aportului propriu (resurse naturale, capital, forţă de muncă ) de către firma străină care aparţine în general, unei ţări dezvoltate.  crearea unor filiale pe loc gol, este cazul cel mai puţin întâlnit. Principalul element de atracţie pentru societatea transnaţională este pe care o o , prin avantajele pe care le : de aprobare a investiţiilor străine, participarea admisă pentru capitalul, repatrierea capitalurilor, transferul de profit, de dividente, de impozite, alte de ordin economic financiar etc.

3.2 Efectele pe plan economic ale expansiunii societăţilor transnaţionale Activităţile desfăşurate pe plan internaţional de către firmele transnaţionale a consacrat o serie de practici specifice, explicate de concurenţa ascuţită dintre "noii veniţi", filialele firmelor străine care încearcă să ocupe o poziţie şi marile firme autohtone, care vor să-şi apere poziţia pe care o au deja. Aceste practici derivă din structurile economico-organizatorice ale acestor companii, din faptul că activitatea lor se desfăşoară în cadrul unei reţele integrate de unităţi situate pe pieţele mai multor ţări. Aşa cum s-a arătat, în bază unei strategii globale, profitul este urmărit pe ansamblul acestei reţele, rolul fiecăreia din unităţile componente fiind de a contribui pe o cale sau altă, la maximizarea acestuia. Scopului respectiv îi sunt subsumate toate funcţiile fiecăreia din unităţile componente precum şi organizarea legăturilor dintre ele. Companiile transnaţionale sunt importante deoarece reprezintă un element cheie al globalizării economiei mondiale. Totuşi, opiniile privind importanţa globalizării activităţilor transnaţionale pentru afacerile economice internaţionale sunt diferite. O parte dintre analiştii economici consideră că aceste companii transnaţionale s-au eliberat de economia naţională şi au devenit o forţă puternică şi independentă, determinantă atât pentru afacerile internaţionale economice, cât şi pentru cele politice; cealaltă parte resping această afirmaţie şi consideră că, aceste companii rămân un element al economiei naţionale.

35

Rolul companiilor transnaţionale în economia mondială rămâne în continuare controversat. Criticii susţin ca investiţiile directe străine şi internaţionalizarea producţiei transformă natura economiei mondiale şi a afacerilor politice în modele care subminează naţiunile şi integrează economiile naţionale. Se presupune că forţele de piaţă impersonale şi strategiile corporaţionale domină natura şi dinamica economiei mondiale şi a sistemului politic. În vreme ce Kenichi Ohmae şi mulţi alţii consideră că o astfel de dezvoltare este benefică pentru omenire, alţii privesc companiile transnaţionale ca pe un imperiu exploatator care ţine în loc progresul mondial. Aceşti critici consideră ca firmele gigant sunt societăţi integrate cu o dimensiune enormă, în care indivizii şi grupurile pierd controlul asupra propriilor vieţi şi sunt subjugaţi activităţilor exploatatoare ale firmei. Lumea, susţin aceşti critici, se află sub aripa unui imperialism capitalist nemilos în cadrul căruia singura preocupare o reprezintă linia de jos. Pe de altă parte, mulţi şi poate cei mai profesionişti economişti (cu excepţia importantă a economiştilor de afaceri), dezaprobă semnificaţia companiilor transnaţionale în funcţionarea economiei mondiale. Interpretarea neoclasică recunoaşte că firmele oligopolistice mari pot fi importante din punct de vedere politic şi pot afecta de asemenea distribuţia venitului în cadrul economiei naţionale. Totuşi, aceşti economişti neagă faptul că investiţiile, marketingul şi alte activităţi economice ale acestor firme împrăştiate pe mapamond ar avea vreun impact însemnat asupra economiei “reale” a comerţului internaţional, a locaţiei activităţilor economice sau asupra raţelor naţionale de creştere economică sau de creştere a productivităţii. În economia neoclasică, locaţia globală a activităţilor economice şi tipurile de comerţ internaţional sunt determinate conform teoriei locaţiei şi conform principiului avantajului comparativ. Companiile transnaţionale au o densitate mai mare în ţările care au cele mai bune perspective de creştere şi cu multe resurse naturale, forţă de muncă calificată şi destul de ieftină, pieţe interne mari, iar economia să fie propice dezvoltării lor. În ceea ce priveşte comerţul mondial, companiile transnaţionale au un rol hotărâtor deoarece deţin ponderi importante atât în cadrul exportului, cât şi în cadrul importului. În ţările cu venituri mici, prin creşterea rapidă a economiei se produc anumite facilităţi (de exemplu, autostrăzi, magazine cu aer condiţionat), dar, doar pentru anumite persoane privilegiate; foarte rar se întâmplă să acopere nevoile de trai ale majorităţii populaţiei. Prin acest gen de creştere economică se doreşte ca economia să fie orientată spre exporturi, în scopul câştigării valutei străine, necesară cumpărării lucrurilor pe care le doresc oamenii bogaţi. Astfel, săracii sunt expropriaţi de pe pământurile lor pentru a se crea loc recoltelor destinate exportului. Foştii agricultori, deţinători ai acestor terenuri, în schimbul unor salarii foarte mici, vor lucra la întreprinderi care produc mărfuri pentru export, având un program epuizant1. 3.2 .1. Transferul internaţional de producţie, repartizarea între unităţile componente a sarcinilor de producţie şi transplantul de activităţi. Modalităţile prin care reţeaua internaţională de implantări este obligată - din punctul de vedere al sarcinilor de producţie - să funcţioneze integrat sunt diverse. În ramurile de vârf -ca principiu general - nici uneia din unităţile respective nu îi este repartizată producerea integrală a unui produs complex, fiecare din unităţile respective depinzând de celelalte şi toate la un loc de centrul coordonator. Ford, de pildă, deţine uzine în peste 20 de ţări, produce în unele caroserie (SUA), în unele motorul (Marea Britanie), în altele transmisia (Germania), acestea fiind apoi montate în uzine din aceleaşi ţări sau din altele. 1

Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Ed. Samizdat, Bucureşti, 1995, p.51.

36

Distribuirea între unităţi a subansamblelor în funcţie de corelaţia dintre complexitatea lor şi calificarea forţei de muncă de pe o piaţă sau alta constitue o garanţie a unui profit înalt, pentru că în acest mod se îmbină asigurarea calităţii pentru subansamblele de complexitate ridicată (realizate cu o forţă de muncă mai scumpă dar mai calificată), cu folosirea unei forţe de muncă mai ieftine la producerea subansamblelor de o complexitate mai scăzută. În schimb, în ramurile cu un grad mai redus de tehnicitate, unde se impune fabricarea produsului finit în aceeaşi unitate, modalitatea utilizată pentru a determina unităţile componente să urmeze o strategie globală este aceea a repartizării sarcinilor de producţie pe calea subcontractarii. Comenzile pot merge până la acoperirea integrală a capacităţii de producţie a sucursalelor şi filialelor, limitându-se în acest fel spaţiul lor de manevră. În asemenea ramuri, cum sunt industria uşoară şi alimentară, folosirea avantajelor forţei de muncă mai ieftine pe anumite pieţe (în special ale unor ţări în curs de dezvoltare) este mult mai intensă şi mai direct remarcată. De multe ori, societatea-mamă, care distribuie sarcinile de producţie şi sub a cărei marcă sunt fabricate produsele, joacă un rol exclusiv comercial, neparticipând nemijlocit la producţie, ci dirijând doar operaţiile de import-export între subcontractanti şi beneficiari. Dublarea sau triplarea funcţiei unor unităţi din anumite ţări şi menţinerea unor capacităţi de producţie în rezervă în alte ţări permit societăţilor transnaţionale să transfere, cu relativă rapiditate, producţia dintr-o ţară în alta, în funcţie de eventualele schimbări în evoluţia preţurilor sau de situaţia de pe piaţa forţei de muncă (greve, acţiuni revendicative etc). Asemenea societăţi nu ezită în interesul lor şi în dauna intereselor statelor în care acţioneaza, să-şi închidă la un moment dat uzinele dintr-o ţară şi să le transfere în alta. Transferarea producţiei în unităţi din alte ţări este folosită de societăţile transnaţionale ca un mijloc de presiune asupra autorităţilor guvernamentale şi sindicatelor din ţările de implantare pentru a determina blocarea unor acţiuni revendicative. Repartizarea sarcinilor de producţie între unităţile externe, fiind stabilită exclusiv în funcţie de maximizarea profitului companiei, nu este legată în mod direct de exigenţele dezvoltării statelor pe teritoriul cărora acţionează. Activităţile de producţie care se realizeaza întro ţară sau alta pot să nu corespundă nevoilor reale ale acestor ţări din punct de vedere al valorificării resurselor materiale, asigurării sortimentului de mărfuri, folosirii adecvate, globale şi structurale a forţei de muncă etc. Totodată se crează o dependenţă, mai mare sau mai mică, în desfăşurarea relaţiilor economice externe ale ţării gazdă, de legăturile dintre diversele unitaăţi componente ale firmelor transnaţionale, legături pe care autorităţile guvernamentale ale ţării gazdă nu le pot controla în întregime. Ca urmare, posibilele aspecte negative ale transferului internaţional de producţie pentru ţara gazdă tin de incertitudinea realizării obiectivelor de creştere economică şi de insecuritatea pe piaţa forţei de muncă. 3.2.2.Manevrarea pârghiilor comercial-fiscale. In randul practicilor specifice folosite de companiile transnationale in vederea maximizarii profiturilor lor, cu toata importanta celor din sfera productiei, un rol si o pondere mai mare le au cele din domeniile comercial si financiar - valutar, care comparativ, pot fi folosite cu mai multa usurinta si cu mai mare rapiditate. Astfel, societatile transnationale recurg la un intreg arsenal de mijloace si metode de sporire a profiturilor pe teritoriul tarilor in care opereaza. O metoda larg utilizata este infiintarea unor filiale in tari unde presiunea 37

fiscala este redusa si organizarea unor relatii artificiale - de multe ori doar scriptice - intre acestea si unitatile efectiv producatoare situate in alte tari unde intensitatea presiunii fiscale este mai mare. Pe diferite cai, partea cea mai importanta a beneficiilor apare realizata scriptic in cadrul filialelor din tarile cu un nivel redus al impozitelor. Pe ansamblul societatii aceasta conduce la diminuarea sarcinii fiscale. Principalul instrument consacrat in practica financiara a societatilor transnationale il reprezinta crearea de holdinguri de catre acestea in diversele "oaze fiscale" existente: Elvetia, Liechtenstein, Luxemburg, Bahamas, Bermude, Insulele Seychelles, Noua Caledonie, Curaçao etc. Mecanismul este simplu: beneficiile retelei de productie sunt dirijate catre holdinguri, eludandu-se astfel plata impozitelor. Exista de pilda, 10000 de societati inscrise in Liechtenstein, peste 8000 in Elvetia si aproape 70000 in statul Delaware din SUA1. In acest mod, productia este obtinuta intr-o tara, vanzarile sunt realizate intr-o alta, impozitele sunt platite intr-o a treia (paradisul fiscal). Infiintarea de holdinguri in "oaze fiscale" raspunde si asigurarii unei finantari lesnicioase si rentabile a operatiilor de pe diverse piete. Astfel de regula, fiecare companie transnationala isi creaza in acelasi paradis fiscal sau in altele diferite, una sau mai multe perechi de holdinguri: respectiv un holding de gestiune a participantilor (centralizeaza veniturile) si un holding de finantare (colecteaza fonduri de investitii). De exemplu, compania Du Pont de Nemours, cu sediul in SUA, isi are holdingul de gestiune al participantilor in Elvetia, iar cel de finantare in Luxemburg (nu intamplator, intrucat ducatul Luxemburghez este un important centru al pietei eurovalutelor)2. Pentru sustinerea cresterii internationale a investitiilor in strainatate, societatile transnationale folosesc ca sursa de imprumuturi - piata de eurovaluta. Activele financiare pe care firmele transnationale le controleaza sau pe care le pot influenta au o asemenea marime, incat se poate spune ca a aparut o "lichiditate particulara internationala"3. Ea este caracterizata printr-o mare mobilitate si este administrata in concordanta cu nevoile specifice ale firmelor transnationale. In acelasi timp, ea serveste ca sursa pentru finantarea operatiunilor, cand alte surse se dovedesc insuficiente. 3.2.3. Preţurile de transfer. O practica larg utilizata de societatile transnationale in vederea transferului de fonduri intre unitatile componente productive, comerciale sau financiare, o constitue manevrarea preturilor la produsele si serviciile ce fac obiectul schimburilor dintre unitatile respective. Cunoscuta sub denumirea de practica "preturilor de transfer", aceasta a devenit o componenta esentiala a strategiei de maximizare a profitului pe o scara globala. Problema preturilor priveste societatea transnationala din doua puncte de vedere: marimea preturilor la intrari reda puterea ei de a cumpara la preturi mici, iar marimea preturilor la iesiri reflecta puterea ei de a vinde la preturi mari. Se cunosc putine aspecte despre avantajele globale obtinute astfel, informatii complete ar putea fi obtinute numai printr-o mai mare accesibilitate la evidentele contabile ale firmelor transnationale. 1

Les firmes multinationales et le proces d'internationalisation, Palloix Christian, Ed. François Maspero, Paris,1993, pag. 82 2 "Corporatiile transnationale", Ilie Serbanescu, Ed. Politica, Bucuresti, 1987, pag. 156 3

"Restructurarea ordinii internationale", Timbergen Jan, Ed. Politica, Bucuresti, 1978, pag. 486

38

Preturile folosite in transferul de bunuri pot fi "lucrate" usor de societati si modificarile acestor preturi implica modificari ale profiturilor in fiecare din tarile implicate. Un determinant important al preturilor de transfer este impozitul pe profit care trebuie platit in diferite tari Astfel daca tara gazda introduce impozite mari pe profituri, intreprinderile transnationale, pentru a reduce profiturile inregistrate, vor tinde sa aplice preturi scazute de transfer pentru bunurile exportate din acea tara si preturi ridicate pentru serviciile, componentele si tehnologia importate din tara de origine. Daca totusi tara gazda aplica impozite scazute sau actioneaza ca un refugiu vamal, va domina tendinta opusa. Ideea practica pe care se bazeaza micsorarea impozitelor pe profit prin practica preturilor de transfer este interpunerea in tranzactii a filialei / filialelor din tari cu un nivel de impozitare scazut. Sunt posibile anumite verificari (daca produsul transferat are un pret de piata), dar un numar important de materii prime (de ex. bauxita) si cateva produse semifabricate si industriale nu au o piata perfecta si nu pot fi controlate nici chiar de catre firmele transnationale. Un alt determinant al preturilor de transfer este nivelul dobanzii variabil de la o tara la alta. Mecanismul este acelasi. Implicatiile si consecintele unor asemenea practici se contureaza prin privarea autoritatilor statale de importante incasari bugetare, afectarea si compromiterea controlului guvernamental asupra schimburilor si miscarilor externe de capital; afectarea unor obiective ale politicii economice a tarii gazda, cum ar fi combaterea inflatiei sau promovarea investitiilor, restrangerea sau largirea masei monetare etc. 3.2.4. Speculaţii monetare. Practicile folosite de catre companiile transnationale in domeniul financiar-valutar au, dupa cum am aratat, o pondere deosebit de importanta in maximizarea profiturilor lor. Efectele sunt pe masura acestei ponderi. Se apreciaza ca marile perturbatii din sistemul valutar occidental nu pot fi explicate fara a avea in vedere practicile financiare ale intreprinderilor transnationale. Aceste practici se refera la: transferarea dintr-o moneda in alta a lichiditatilor obtinute in functie de evolutia cursurilor valutare, de perspectiva acestei evolutii, de masurile luate ori previzibil de a fi luate de catre autoritatile monetare din diverse state, contractarea imprumuturilor, in tarile unde nivelul dobanzilor este redus si folosirea fondurilor in tarile unde dobanzile sunt ridicate, efectuarea pe scara larga a operatiunilor de tipul "leads and lags" (amanarea platii in valute cu cursuri in scadere si devansarea platii in valute cu cursuri in crestere ), contractarea de imprumuturi in monede slabe pentru cresterea pozitiei debitoare in astfel de monede si rambursarea urgenta in monede forte, plasarea de capitaluri pe pietele tarilor ale caror monede prezinta perspective spre sporirea pozitiei creditoare a companiei in astfel de monede etc. Rapiditatea reactiei la schimbarea situatiei monetare de pe diverse piete, implicit a cursurilor valutare, este esentiala1. In conditiile actuale ale fluctuatiei cvasigeneralizate ale principalelor monede internationale, autoritatile monetare nu mai intervin pe piata pentru sustinerea monedelor si de 1

Comenzile de transfer se fac computerizat. De exemplu, in conditiile scaderii cursului dolarului pe pietele de schimb, sediul central al unei companii transnationale comanda filialei sale din Marea Britanie sa-si lichideze o parte din fondurile sale in dolari de la banca ce o deserveste si sa-si preschimbe fondurile in marci germane.Comanda este transmisa de banca din Londra corespondentei sale din Germania, care ofera dolarii spre vanzare

39

aceea posibilitatile de castig din asemenea transferuri speculative s-au redus si transferul de fonduri dintr-o moneda in alta nu mai reprezinta mare importanta practica. De aceea, societatile transnationale au procedat la o diversificare cat mai larga a monedelor in care sunt detinute lichiditatile si in care sunt concentrate imprumuturi - pentru ca in special prin practica "leads and lags" - sa poata fi folosite in beneficiul propriu, cele mai mici fluctuatii zilnice ale unui numar cat mai mare de monede. Ceea ce este important de relevat este faptul ca toate practicile monetare mentionate nu ar putea fi promovate daca gestiunea financiara nu ar fi centralizata la nivelul intregii retele internationale. Gestiunea financiara centralizata, functionarea ca un tot a resurselor financiare - tinand cont de dimensiunile resurselor atinse de unele corporatii - sunt considerente care arata forta lor la scara internationala, la nivelul unei zone vaste sau chiar pe ansamblul pietei mondiale. In acest sens, trebuie evidentiata forta economico-financiara a societatilor transnationale datorata cuantumului lichiditatilor (resurse lichide si resurse mobilizate pe termen scurt, cu alte cuvinte, fonduri ce pot fi puse oricand in miscare pe pietele internationale), care uneori pot fi atat de mari incat pot echivala cu valoarea maselor monetare ale mai multor tari, chiar dezvoltate, sau cu rezervele valutare mondiale ale unor tari. Deplasarea a numai 1% din aceste fonduri, ca reactie la slabirea sau intarirea unei valute, este suficienta pentru a provoca o criza profunda. Manipularea capitalurilor in functie de situatia diferitelor piete monetare a devenit o adevarata arta in cadrul a numeroase companii transnationale. Situatia aceasta corespunde amploarei acestui nou sistem monetar cu caracter privat, independent de institutiile nationale si internationale din domeniu.

3.3. Consecinţele activităţii extrateritoriale a societăţilor transnaţionale Pentru tarile de origine raporturile dintre aceste societati si autoritatile statale sunt mai putin vizibile si intr-o mai mica masura cuantificabile in comparatie cu cele ale activitatii respectivelor societati in tarile de implantare externa a capitalului (tarile gazda). Este clar ca, pentru conturarea consecintelor respective, analiza trebuie sa se concentreze asupra unor tari in cadrul carora investitiile in strainatate si activitatea extrateritoriala a firmelor proprii au atins cote de intensitate suficient de ridicate pentru ca asemenea consecinte sa poata fi realmente resimtite si, eventual, masurate. Consecintele vizeaza in special investitiile interne, ocuparea fortei de munca, exporturile, balanta comerciala si de plati, cresterea economica etc. Fenomenul este apreciat in mod diferit: • Adversarii puternicei expansiunii extrateritoriale a companiilor transnationale americane sindicate, unele cercuri din Congres, unii economisti -apreciaza ca urmarile acestui proces sunt urmatoarele: neglijarea investitiilor interne, diminuarea exporturilor americane de marfuri si servicii, erodarea excedentului traditional al balantei comerciale a SUA, "exportul" de locuri de munca, incetinirea cresterii economice in SUA, dificultati in balanta de plati. • Adeptii expansiunii - marele "business" - au replicat ca: ritmul cresterii investitiilor interne a corporatiilor transnationale este mai mare decat cel al investitiilor companiilor ce nu desfasoara activitati in strainatate; dinamica exporturilor primelor corporatii nu 40

este inferioara celei a exporturilor ultimelor companii; contributia firmelor transnationale la balanta comerciala a SUA este de fapt pozitiva; ritmul in care aceste firme au creat noi locuri de munca in SUA se dovedeste mai ridicat decat cel in care au creat locuri de munca societatile care actioneaza exclusiv pe piata americana; aportul companiilor transnationale la cresterea economica a SUA e importanta; in cadrul balantei de plati, soldul transferurilor de capitaluri care decurge din activitatile companiilor respective pe pietele externe este unul activ. 3.3.1 Câştiguri La prima vedere, investitiile in strainatate apar ca o restrangere a fondurilor ce ar putea fi destinate investitiilor pe piata interna si care ar putea contribui la cresterea gradului de ocupare a fortei de munca si la obtinerea unei cresteri economice comparativ mai inalta. S-ar putea considera ca investitia in strainatate ar duce la o slabire a activitatii economice interne prin faptul ca productia realizata pe pietele externe (ca urmare a unor asemenea investitii) s-ar substitui unor eventuale exporturi pe pietele respective (exporturi rezultate din productia interna, cu forta de munca proprie). Trebuie subliniat faptul ca efectele investitiilor externe asupra economiei tarii de provenienta sunt mult mai complexe, si deci aceste investitii nu pot fi reduse la simple iesiri de capitaluri. Investitiile externe, in acelasi timp, asigura importante intrari de capitaluri, prin intermediul veniturilor repatriate. Ori, se evidentiaza – cel putin in cazul investitiilor americane in strainatate - ca intrarile sunt acelea ce depasesc iesirile si nu invers. In perioada postbelica intrarile de capitaluri care reprezentau venituri realizate in urma investitiilor externe (beneficii repatriate, dividente si dobanzi incasate la plasamentele de titluri de valoare straine, brevete si licente platite de filiale) au fost superioare iesirilor de capitaluri in vederea unor noi investitii directe sau plasamente in titluri de valoare straine si au contribuit pozitiv la balanta de plati a SUA, in perioada 1950-1976. Faptul ca intrarile au depasit in mod substantial iesirile ne face sa intelegem ca soldul pozitiv al fluxurilor de capitaluri, determinate de investitiile in strainatate, ar putea fi considerat chiar un aport financiar de natura a suplimenta disponibilitatile de fonduri pentru investitiile interne, ridicarea gradului de ocupare a fortei de munca si cresterea economica, pe ansamblu. Privind numai procesul de substituire a exporturilor de catre investitiile straine, o apreciere precisa este dificil de formulat. Productia rezultata din investitiile facute pe diferite piete externe poate sa rapeasca debuseele externe ale uzinelor din tara de origine, si deci, sa reduca exporturile; insa la fel de bine, productia externa poate sa creeze o piata de mare stabilitate, tocmai pentru exporturile din tara de origine, fiind bine cunoscut ca achizitiile filialelor externe reprezinta livrari ale societatilor-mama - livrari ce depasesc fluxurile de marfuri de sens invers, de la filiale la societatile-mama. Formularea unei aprecieri privind consecintele unei ample activitati extrateritoriale asupra tarilor de origine nu s-ar putea baza numai pe concluziile evidentiate de analiza unor fenomene ca: evolutia exporturilor, miscarea balantelor comerciala si de plati etc. 3.3.2.Costuri Puternica expansiune a companiilor transnationale proprii provoaca consecinte de ordin cantitativ, mai mult sau mai putin cuantificabile, dar si de ordin calitativ ca de exemplu,

41

indepartarea obiectivelor acestor corporatii de obiectivele politicii economice guvernamentale."Expatrierea " operatiunilor genereaza si o "expatriere" a intereselor; la un grad ridicat de extrateritori-alizare a activitatii, centrul de greutate al intereselor unei companii se deplaseaza inerent in strainatate, iar activitatea de ansamblu a firmei nu mai este subordonata celei de pe piata tarii de origine. Ca parte componenta a intregului, activitatea de pe piata interna este subordonata in cazul societatilor transnationale, strategiei globale, deci se va orienta in functie de interesele firmei. Firma transnationala este posibil sa adopte directii care sa nu corespunda cu interesele tarii de provenienta. Este lesne de inteles ca aceasta eventualitate creste cu cat ponderea activitatii interne scade in totalul activitatii companiei. Companiile transnationale americane au manifestat tendinta de a localiza in SUA unitatile lor de coordonare functionala, unitatile de cercetare-dezvoltare, unitatile de promovare, organizare, marketing-management si de a transfera in strainatate unitatile de productie industriala. De aici, survine si intrebarea cu privire la viitorul bazei industriale de pe teritoriul Statelor Unite. In conditiile unei puternice extrateritorializari a operatiunilor unei firme, capacitatea de control si influentare a autoritatilor statale asupra acestei firme slabeste: pe de o parte, in mod direct, pentru ca in sfera de aplicare a controlului autoritatilor statale nu se mai regaseste un segment important al activitatii companiei (cel extern), iar, pe de alta parte, in mod indirect, pentru ca implantarea pe multiple piete permite companiei respective sa foloseasca practici prin care sa se sustraga de la obligatia de a respecta politica economica guvernamentala. Posibilitatea de control prin parghii financiare asupra societatilor transnationale s-a diminuat. In primul rand, prin practicarea preturilor de transfer, companiile respective isi sporesc sensibil proportia veniturilor realizate in strainatate, asa cum am mai spus, mai ales in tari unde impunerea fiscala este mult mai slaba decat in SUA. Urmarea directa este faptul ca, ponderea impozitelor platite de companiile transnationale catre fiscul american tinde sa se reduca, in ciuda cresterii fabuloase a profiturilor lor, asadar extrateritorialitatea activitatii erodeaza baza impunerii fiscale americane. Colateral, este implicat standardul de viata - de unde vor fi asigurate veniturile guvernamentale pentru programe sociale, aparare, sanatate etc. In acest context, Statele Unite au luat masuri pe linia supravegherii practicilor corporatiilor transnationale americane si a inaspririi impunerii fiscale asupra profiturilor acestora. De asemenea, Administratia a cerut tuturor corporatiilor transnationale rapoarte precise cu tranzactiile economicofinanciare din strainatate, iar celor petroliere rapoarte asupra preturilor de livrare. Nu in ultimul rand, s-a constituit un grup guvernamental special insarcinat cu asigurarea unei conduite etice a afacerilor pe pietele internationale. 3.4 3.4.1

Câştiguri şi costuri pentru ţara gazdă. Costuri pentru ţara gazdă .

Societatea transnationala tinde sa-si adune toate beneficiile rezultate din exploatarea propriilor factori de productie printr-un comportament centralizator. Aceasta actiune, poate accelera unele dezechilibre din economia tarii gazda daca aceasta intervine pentru a sustine cererea unui factor real, provocand astfel, cresterea anormala a costului sau relativ.

42

Un cost de alta natura decurge din utilizarea echipamentelor si infrastructurii tarii gazda (comunicatii, telecomunicatii etc), utilitati de care beneficiaza si societatile transnationale, pe cand taxele pentru intretinerea lor sunt suportate de utilizatorii locali. La o privire generala, societatea transnationala tinde sa-si exercite puterea de monopol pe principalele piete unde activeaza. Aceasta activitate presupune un cost suplimentar ori de cate ori o situatie de concurenta este inlocuita cu o situatie restransa sau nula. Supracosturile ce greveaza contextul economic al tarii-gazda sunt mai usor de pus in evidenta. Un supracost suportat de tara-gazda este acela ca uneori este mai scumpa implantarea directa a societatii transnationale decat formarea interna de capital sau de tehnica. Intr-o formulare mai larga, se poate spune ca pentru tara gazda este mai costisitor sa apeleze la o societate transnationala pentru a-si procura factorii de productie lipsa fata de combinarea factorilor existenti pe plan national. Un alt supracost reiese din orientarea productiei societatilor transna-tionale intr-un sens nedorit, anume catre produse considerate "socialmente indezirabile". Putem oferi ca demonstratie urmatoarea situatie: stimuland consumul si deci, indirect, productia de automobile intr-o tara, societatea transnationala deturneaza factorii de productie (capital, forta de munca) de la o productie socialmente mai utila si mai putin costisitoare (productia de mijloace de transport in comun). Costul cel mai des citat impotriva societatilor transnationale se situeaza la granita politicului cu economicul, afectarea independentei economice a statului gazda. In esenta, este vorba despre controlul pe care il pot exercita societatile transnationale asupra unei fractiuni mai mici sau mai mari din economia nationala - indeosebi sectorul industriei prelucratoare si al resurselor naturale (de ex. companiile transnationale cu sediul in alte tari controleaza in Canada 60% din productia de energie electrica, 70% din productia de combustibili minerali, 80% din productia de otel etc1). Alte costuri sunt de natura sociopolitica. Un prim aspect tine de lipsa controlului asupra managementului societatii transnationale. Decizia de transferare, de stramutare a unei activitati industriale dintr-o tara in alta este puternic resimtita de tara gazda desi pare ca nu este diferita de cea pe care o intreprindere nationala o ia in interiorul tarii. Un dezavantaj major este dat de degradarea sistemului sociocultural, a caracteristicilor unei civilizatii si inlocuirea lor cu noi valori, impuse din exterior, din partea societatilor transnationale. Aceasta a fost deseori resimtita ca o pierdere a valorilor fundamentale in taragazda, putand provoca instrainarea individului in propria patrie. 3.4.2 .Câştigurile ţării gazde . Avantajele pentru tara-gazda cunosc mai multe forme: • cresterea directa de activitate ce rezulta din crearea de noi unitati de productie de catre societatea transnationala in tara-gazda sau prin transformarea unitatilor deja existente; • cresterea indirecta de activitate care decurge din transferul de factori - capital, tehnic si organizatoric - in ansamblul economiei; • contributiile fiscale ale societatilor transnationale inregistrate ca venit la bugetul de stat al tariigazda • sporirea rezervelor valutare datorita aportului strain in devize. 1

"Corporatiile transnationale", Ilie Serbanescu, Ed. Politica, Bucuresti, 1987, pag. 174

43

Ultimile doua avantaje arata ca din punctul de vedere al statului, castigul poate fi apreciat sub dublu aspect: cantitativ - pentru contributiile fiscale, cantitativ si calitativ pentru aportul in devize. Acestor castiguri cuantificabile li se adauga altele, mai dificil de masurat, cum ar fi: consolidarea pozitiei concurentiale a tarii-gazda fata de alte tari, intarirea relatiilor externe ale tarii-gazda etc. De fapt, un castig durabil pentru tara-gazda este aportul tehnic receptat de catre aceasta, care are un dublu efect: fie lansarea de noi produse, fie suplimentarea productiei care daca nu s-ar fi realizat ar fi trebuit suplinita prin importuri. Daca unele efecte care se asteapta de la aportul strain sunt incerte sau in parte nedorite, valoarea altor avantaje nu poate fi evaluata cu precizie. Patrunderea pe piata a unei societati transnationale straine provoaca o crestere a productivitatii, prin prisma restructurarilor declansate de ea in economie. Dar acest fenomen cere timp sau poate fi insotit de efecte negative, falimentarea unor intreprinderi nationale secundare, intensificarea concurentei intre investitorii nationali si straini. Unele aporturi transnationale nu sunt insa decat temporare si nu au valoare decat la un moment dat pentru ca intrarile de factori de productie se transforma la sfarsit intr-o iesire neta (intrari < iesiri). Castigul nu este dobandit decat pe termen scurt si are un caracter partial si conjunctural. Pe termen lung, castigul poate fi nul sau chiar se pot inregistra pierderi. Cu alte cuvinte, valoarea reala a castigului cunoaste diferentieri in functie de conditiile tarii-gazda si de natura aportului societatii transnationale. 3.4.3 Câştigul efectiv obţinut de ţara-gazdă. Castigul efectiv inseamna o crestere cantitativa a productiei sau scaderea preturilor la bunurile si serviciile puse la dispozitia consumatorului. Productia nu este un element de castig cert pentru tara-gazda. La randul ei, productia poate fi perturbata daca rezultatele ei sunt "confiscate" de societatea transnationala, in favoarea tarii de origine. Aceasta insusire a rezultatului productiei poate lua forma unei repatrieri de profit provenit din diferenta de productivitate sau a unei rente obtinute de societatea transnationala in raport cu intreprinderile locale. Agentia Romana de Dezvoltare sintetiza unele aspecte pozitive mai semnificative pe care le antreneaza investitiile straine de capital atunci cand are loc o integrare armonica in economia tarii-gazda si anume: • dezvoltarea unei retele de subfurnizori locali; • crearea de noi locuri de munca, direct in unitatile de productie sau indirect, prin cresterea cererii pentru produse intermediare; • ridicarea nivelului de calificare a fortei de munca locale; • solutii organizatorice moderne; • penetrarea pe piete externe. La acestea se mai pot adauga si alte obiective specifice domeniului in care exista interesul atragerii de investitii externe: • descoperirea si valorificarea de noi zacaminte minerale, petroliere, s.a. Tehnologia de investigare si resursele financiare mari pe care le implica aceste procese sunt cauzele care au determinat tari in curs de dezvoltare sa recurga la cooptarea de societati transnationale; • atragerea in circuitul economic a unor zone insuficient de bine puse invaloare din punct de vedere al potentialului lor economic. 44

3.5 Influenţa companiilor transnaţionale asupra relaţiilor internaţionale Apariţia şi dezvoltarea companiilor transnaţionale au schimbat foarte mult datele privind concurenţa. Acestea trebuie să reziste unei competiţii care se desfăşoară la nivel global. Necesităţile schimburilor internaţionale de mărfuri, capitaluri, forţă de muncă au condus la integrarea acestor pieţe într-o unică piaţă globală, universală şi atotcuprinzătoare. Economia mondială este formată de numeroase pieţe funcţionale (financiare, investiţionale, de mărfuri) şi regionale (teritoriale), integrate într-o piaţă globală. Companiile transnaţionale sunt un element definitoriu al noii economii mondiale. Procesul de globalizare are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Prin lărgirea pieţelor şi dezvoltarea tehnicii se observă o creştere a productivităţii şi îmbunătăţirii nivelului de trai. Dar ele pot să determine instabilitate şi schimbări nedorite: teama de reducere a numărului locurilor de muncă prin pătrunderea importurilor din străinătate, instabilitate financiară, provocată de fluxurile inconstante ale capitalului străin şi ameninţările la adresa mediului la nivel global. Producţia internaţională se află în centrul procesului de globalizare. Companiile transnaţionale, angajate în producţia internaţională, cuprind peste 800000 de filiale străine înfiinţate de circa 80000 de firme mamă, multe dintre acestea întreţinând relaţii de cooperare cu numeroase firme locale1. În perioada actuală, marile corporaţii ale globului doresc să obţină avantaje în producţie, marketing şi cercetare prin îmbinarea tuturor factorilor de producţie la scară internaţională, consecinţă a intensificării procesului de globalizare economică. Producţia internaţională creşte din ce în ce mai mult, deoarece companiile transnaţionale îşi extind rolul în economie, care se află în plin proces de globalizare. Datele recente demonstrează că astăzi există aproximativ 65.000 de companii transnaţionale, cu aproximativ 850.000 de afiliaţi străini pe întreg globul. Impactul lor economic poate să fie măsurat în mai multe moduri: de exemplu, în anul 2001, afiliaţii străini însumau 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cele 24 de milioane din 1990; vânzările lor de aproximativ 19.000 de miliarde dolari S.U.A. au fost de două ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2001, în comparaţie cu anul 1990, când vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale; stocul pentru investiţii străine directe a crescut de la 1700 miliarde de dolari S.U.A. la 6600 miliarde dolari S.U.A. în aceeaşi perioadă. În perioada actuală, afiliaţii străini reprezintă a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile mondiale. În condiţiile în care s-ar lua în considerare valoarea activităţilor companiilor transnaţionale din toată lumea asociate cu relaţiile non-capital propriu (de exemplu, licenţe, producători pe bază de contract), atunci companiile transnaţionale ar deţine o parte şi mai mare în aceste agregate mondiale2. Acum, din ce în ce mai puţine produse pot să fie realizate competitiv numai pe baza inputurilor naţionale. De exemplu, pentru producţia unui automobil fabricat de un mare producător american sunt implicate mai multe ţări în ceea ce priveşte producţia, marketingul şi vânzarea. Aproximativ 30% din valoarea automobilului merge în Coreea de Sud pentru asamblare, 17,5% în Japonia, pentru componente şi tehnologie avansate, 7,5% în Germania, pentru design, 4% în Taiwan şi Singapore, pentru mici componente, 2,5% în Marea Britanie, pentru publicitate şi servicii de marketing şi 1,5% în Irlanda şi Barbados, pentru prelucrarea datelor, ceea ce înseamnă că numai 37% din valoarea producţiei acestei maşini „americane” este însuşită de către S.U.A3. 1

Fota Constantin, op. cit., p. 229. Raportul Mondial al Investiţiilor, O.N.U., Bucureşti, 2002, p.2. 3 Fota Constantin, Economie internaţională, Editura Universitaria, Craiova, 2001, p. 346. 2

45

O parte dintre cele mai mari 100 de companii transnaţionale au vânzări de peste 1.500 miliarde de dolari, aceasta reprezentând 25% din totalul vânzărilor companiilor transnaţionale. În cadrul acestor companii lucrează peste 12 milioane de salariaţi, adică 16% din totalul de 73 de milioane de salariaţi care lucrează pe întreg continentul la companii. Deci, pe glob, 1 din 6 salariaţi care lucrează la o companie transnaţională este angajat la una dintre primele 100 de companii transnaţionale1. În anul 2000, primele 100 de companii multinaţionale ne-financiare au constituit mai mult de jumătate din vânzările totale şi din locurile de muncă pentru afiliaţi. Datorită fuziunilor şi achiziţiilor majore (M&As) din anul 2000, activele străine ale primelor 100 de companii transnaţionale au crescut în 2000 cu 20%, locurile de muncă au crescut cu 19% , iar vânzările au crescut cu 15%. Atât previziunile, cât şi achiziţiile au modificat compoziţia industrială, iar rezultatul a fost creşterea numărului de companii de telecomunicaţii şi media înregistrate la bursă. Mai multe firme, având sediul în cadrul economiilor în curs de dezvoltare (Hutchinson Whampoa – Hong Kong, China; Petronas – Malaezia; Cemex – Mexic; Petroleos de Venezuela – Venezuela; L.G. Electroniscs – Republica Coreea), şi-au făcut apariţia în topul celor 100 de companii care au fost înregistrate la bursa din 2000. În ultima vreme, s-au afirmat mai multe corporaţii care provin din ţările în curs de dezvoltare. În cadrul clasamentului efectuat în anul 2000, după o analiză a primelor 50 de companii transnaţionale care, proveneau din state în curs de dezvoltare; Hutchinson Whampoa (China) se află pe primul loc, cu 41,8 miliarde de dolari active situate în străinătate. Acestea se găsesc şi printre cele mai mari companii multinaţionale de pe glob. Următoarele trei companii (L.G. Electroniscs, Petroleos de Venezuela şi Petronas) au între 1,6 miliarde şi 8,7 miliarde de dolari active aflate în străinătate. Companiile transnaţionale din Europa Centrală şi de Est au început să se extindă foarte mult în străinătate. Prin intermediul datelor referitoare la primele 25 de companii transnaţionale din Europa Centrală şi de Est (ECE), se confirmă faptul că companiile transnaţionale ruseşti s-au răspândit mai mult decât alte companii transnaţionale din regiune. De exemplu, Lukoil Oil are active în străinătate de peste 4 miliarde de dolari S.U.A. Se află la paritate cu unele dintre primele 10 companii transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare. În ceea ce priveşte activele în străinătate, vânzările în străinătate şi numărul angajaţilor în străinătate, fiecare firmă rusească este mai mare de 100 de ori decât oricare altă firmă. Majoritatea companiilor transnaţionale ruseşti au ca domeniu de activitate resursele naturale şi transporturile. În anul 2000, un număr destul de mare dintre primele 25 de companii transnaţionale au continuat să crească, iar expansiunea lor în străinătate a depăşit activitatea internă. Cu toate acestea, nu toate companiile transnaţionale din topul regiunii se află pe traseul creşterii2. Din cele 25 de companii ne-financiare din Europa Centrală şi de Est din „top 25”, 4 aparţin Rusiei, 4 Croaţiei, 4 Ungariei, 8 Sloveniei, 1 Poloniei, 1 Cehiei şi 1 României. Unele firme ceheşti, slovace şi poloneze trec prin restructurări majore, care uneori determină retragerea din activităţile în străinătate. Companiile transnaţionale se mai clasifică şi în funcţie de 3 indicatori, realizându-se media: activele străine raportate la total active; vânzările în străinătate raportate la total vânzări şi numărul de salariaţi în străinătate, raportat la total angajaţi. 1 2

Bari I., op. cit., p. 295. Raportul Mondial al Investiţiilor, 2002, p.3.

46

Majoritatea companiilor transnaţionale aflate în top aparţin Triadei (Japonia, S.U.A. şi Europa), astfel: 25 de state aparţin S.U.A., 16 Japoniei, 13 Marii Britanii, 10 Germaniei, 12 Franţei, 3 Elveţiei, 2 Spaniei. În cadrul primelor 100 de companii transnaţionale ne-financiare pe primul loc se situează Vodafone (Marea Britanie), pe locul al II-lea – General Electric (S.U.A.) şi locul al III-lea este ocupat de Exxon Mobile (S.U.A.). Anumite ţări, precum Canada, realizează o proporţie mult mai mare a producţiei în cadrul companiilor transnaţionale. Acestea au un loc şi un rol dominant disproporţionat de mare în alte state, ca de exemplu: Japonia, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Italia 1. Mai multe corporaţii au vânzări anuale de bunuri şi servicii care depăşesc 100 de miliarde de dolari, cum ar fi: General Motors (S.U.A.), Ford (S.U.A.), IBM (S.U.A.), Daimler Benz (Germania), Mitsubishi (Japonia) ş.a.2 Contribuţia companiilor transnaţionale la procesul de creştere economică şi dezvoltare este elocventă şi din ce în ce mai apreciată. În cazul în care companiile transnaţionale sunt clasificate din punctul de vedere al produsului intern brut creat şi volumul vânzărilor, se observă că ultimul este mult mai mare decât produsul intern brut aparţinând mai multor state. De exemplu, la începutul anilor ’90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.ul Finlandei şi Danemarcei din 1991, Ford îl depăşea pe cel al Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei tot în 1991, iar compania Royal Duch Shele avea cifra de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul Poloniei, Turciei, Argentinei3.

Capitolul 4 . Implicaţiile societăţilor transnaţionale în economia mondială 4.1 Sistemul economiei mondiale Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţii, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex.Schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodarire individuală. În evolutia economiei mondiale de o importanta cruciala s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice. Principalii piloni ai economiei în perioada respectivă (Europa si America) erau "specializaţi" în producţia diferitelor marfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni. Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale iar începutul secolului XIX prima revolutie industrială.Odata formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform.Lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice si sociale,va fi diferita de ceea ce si-ar putea imagina oricine astazi. Este cert ca în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism in care statul-natiune va fi mai degraba una dintre unitatile de integrare politica, şi nu unica. Va fi o componenta, desi inca una cheie, ceea ce se poate numi politica post-capitalista, un sistem in care statele transnationale, regionale, statele-natiuni si structurile locale, chiar tribale, vor concura si vor coexista. in concluzie, putem afirma ca economia 1

Postelnicu G., C. Postelnicu, op. cit. p. 215. World Fact Book 1995, World Almanac, 1994. 3 Rugman M. Alan, Hodgets R.M., International Business, Mc Graw Inc., London, 1995, p. 59. 2

47

mondiala este un sistem complex, eterogen, ale carui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde si elemente derivate, de legatura: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţionala a muncii, ordinea mondială. 4.2 Economiile nationale Economia mondială este astazi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali- întregul esafod institutional modern are la baza statul suveran. Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat national. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări. Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau marimea populatiei) şi d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflecta potentialul economic al unei tari) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective. PIB reprezinta valoarea bunurilor şi serviciilor realizate in decursul unui an de rezidenţii unei ţări.PNB este rezultatul activităţii nationalilor, ceea ce înseamnă ca din PIB se scade activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea nationalilor ce acţionează în afara graniţelor. Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii.Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic. Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de baza şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci si sociale, cum ar fi speranta de viata sau nivelul de educatie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe. Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupeaza în tari dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alaturi de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sarace. PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizati indicatori la scara mondiala pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflecta eficienta de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care opereaza institutiile internationale (ca Banca Mondiala sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor.PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpararea a monedei respective, dat fiind faptul ca nivelul preturilor este diferit de la o tara la alta si, deci, valoarea banilor nu este aceeasi. Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura si industria extractiva) sectorul secundar (industria prelucratoare) si sectorul terţiar (al serviciilor).In randul preocuparilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie si indicele dezvoltarii umane. Conceptul de dezvoltare umana, definit de catre P.N.U.D. ca "procesul de largire a posibilitatilor de a alege ale omului, (---) de asigurare unei vieti lungi si sanatoase, a unei educatii si a unui standard decent de viata", se masoara prin intermediul unui

48

indicator compozit: longevitatea, educatie (rata de alfabetizare si anii de scoala) si standardul de viata (PIB real pe locuitor). 4.3 Ordinea economica internationala Ordinea economica internationala exprima modalitatea de organizare in timp si spatiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care exista intre componentele sistemului economic mondial. Puterea în relatiile internaţionale exprima capacitatea unei natiuni de a utiliza activele sale tangibile si intangibile, astfel incat aceasta sa influenteze comportamentul altor natiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militara, pe cale economica, politica sau prin influenta. Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a vointei unui stat si de a determina o anumită ordine internatională (al doilea razboi mondial).Modalitatea economică de a determina ordinea mondiala este una dintre cele mai intalnite cai de a influenta raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus in economia mondiala prin forta economiilor lor. Puterea politica poate determina si ea un anumit sistem de relatii internationale. De exemplu, SUA isi foloseste forta politica pentru a convinge Israelul sa negocieze cu tarile arabe din Orientul Mijlociu. În ceea ce priveste influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea in mod implicit sau explicit a fortei sau a sanctiunilor economice- Poate ca exemplul cel mai ilustrativ in ceea ce priveste influenta la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice. Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate in plan international (razboiul rece, suspendarea convertibilitatii in aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neimplinirile in asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru tarile in dezvoltare, etc.). Conceptul de Noua Ordine Internationala a fost discutat pentru prima data in cadrul celei de-a Sasea Sesiuni Speciale a Adunarii Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce sustine schimbari la nivel international, care sa permita tarilor mai putin dezvoltate sa gaseasca o iesire din starea de saracie in care se ala. Printre prevederile acestui document se numară:  creşterea preţurilor produselor de export ale tarilor in dezvoltare in concordanta cu cele ale tarilor dezvoltate,  dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie catre tarile in dezvoltare, care sa fie separat de cel al investitiilor straine,  atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul tarilor dezvoltate ca asistenta financiara oficiala pentru dezvoltare,  tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pietele tarilor dezvoltate,  reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale si al activitatii economice desfasurate pe teritoriul lor, ceea ce insemna dreptul de nationalizare a proprietatilor detinute de straini Poate ca cea mai importanta schimbare adusa în ierarhia raporturilor de forte in plan international a constituit-o crearea OPEC si impunerea unui pret al petrolului la un nivel care a determinat aparitia unor sume uriase obtinute de tarile exportatoare de petrol si transformarea unora dintre acestea in noii imbogatiti ai lumii.

49

Actuala ordine economică internationala se poate caracteriza prin cateva trasaturi specifice: • economia mondială este dominata de tarile dezvoltate, atat in plan economic, demonstrat de ponderile acestora in PIB-ul mondial, in comertul international etc, cat si de influenta lor politica; • ţările în dezvoltare, desi detin cea mai mare parte a populatiei lumii si cel mai mare teritoriu, nu au aceeasi forta economica si cu siguranta nu detin aceeasi influenta ca tarile dezvoltate- in ultimele decenii, insa, se observa o adevarata "ofensiva" a tarilor in dezvoltare in ceea ce priveste restructurarea relatiilor ierarhice in economia mondiala; • sfârşitul Razboiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului si la "imbratisarea" aproape unanima a valorilor economiei de piata si la disparitia unui important oponent al tarilor capitaliste dezvoltate in dominatia mondiala; • dincolo de traditionale instrumente de persuasiune la nivel international (forta economica, forta politica) au aparut si altele, ca populatia- China si India nu mai pot fi ignorate, tinand cont ca populatia acestor doua tari numara o treime din populatia mondiala- Probleme sociale au inceput sa influenteze puternic ordinea economica internationala prin legaturile complexe cu alti factori, cum ar fi investitiile straine, probleme de mediu, migratia internationala, etc.; • creşterea interdependentelor ca urmare a fenomenului de globalizare da mult mai multa instabilitate mediului international. Teoria comertului strategic1 recunoaste ca guvernele şi STN pot interveni strategic in comertul international prin urmatoarele mijloace: blocarea accesului pe piete prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare si investitii ridicate, folosirea economiilor de scara pentru a reduce preturile si a elimina noii concurenti, practica de dumping, pentru a castiga cote cat mai mari de piata, "strategii de intaietate" in inovare, design, cercetare dezvoltare si penetrarea pietelor pentru a combate avantajele competitive ale concurentilor, sustinerea de catre stat a cercetarii dezvoltarii si a noilor tehnologii, alternand cu subventii pentru companiile autohtone, descurajand, in felul acesta, intrarea pe piata a concurentilor straini inaintea firmelor autohtone. În ceea ce priveste teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleaca de urmatoarele intrebari: de ce natiunile reusesc in anumite domenii pe piata internationala- care este influenta natiunii asupra concurentei in anumite industrii- de ce anumite firme ale unei anumite natiuni aleg anumite strategii concurentiale. Michael Porter a ajuns la concluzia ca succesul unei specializari internationale depinde de patru atribute nationale, ce definesc mediul economic in care firmele actioneaza si care influenteaza capacitatea de a concura la nivel international: • condiţiile factorilor de productie, care se refera in special la forta de munca inalt calificata si nivelul de dezvoltare al infrastructurii, • condiţiile cererii, respectiv marimea pietei interne, nivelul de exigenta al consumatorilor autohtoni, • situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru ca nivelul de competitivitate al acestora va influenta nivelul de competitivitate al firmei (industriei) in cauza, • structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivitatii Economia mondiala cunoaste grade diferite de specializare internationala.Tarile dezvoltate se regasesc pe cea mai inalta treapta a specializarii, asimiland permanent progresul tehnic si reusind sa se specializeze in produse cu valoare adaugata mare- Tarile in dezvoltare 1

comertului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter

50

cunosc in mare masura o specializare primara, care nu permite obtinerea de beneficii si care face dificila acumularea de bogatie. 4.4 Piaţa mondială Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producatorii şi consumatorii din ţări diferite, ître economiile nationale in procesul schimbului de activitati, care are loc pe plan international prin intermediul tranzactiilor economice, datorita diviziunii internationale a muncii. Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI si a devenit atotcuprinzatoare odata cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea productiei de tip capitalist. Piata mondiala reflecta structurile si trasaturile definitorii ale economiei mondiale, avand un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea si adancirea interdependentelor economice dintre toate natiunile lumii. De asemenea, piata mondiala are un caracter complex, datorita diversitatii economiei mondiale, a particularitatilor componentelor sale, a multitudinii participantilor la schimburile economice internationale. Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizeaza prin complexitatea obiectul sau: tipurile de tranzactii, volum, potential, capacitate, structura, un mecanism bazat pe actiunea cererii si ofertei sub influenta diversilor factori de influenta: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, institutionali etc. Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, in cadrul caruia exista microsisteme (piete internationale caracteristice, cum ar fi piata financiara, piata capitalurilor, piata bunurilor etc). Piaţa internaţională caracteristica este acea parte a pietei mondiale unde se desfasoara cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupa de produse unde se stabileste pretul mondial. Piata mondiala este astazi dominata din punct de vedere al obiectului sau de comertul international cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participantilor, de societatile transnationale. Pe grupuri de ţări, ponderea ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al tarilor in dezvoltare, chiar daca este vorba doar de un grup restrans la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latina). 4.5 Relaţiile economice internaţionale Relaţiile economice internaţionale exprima totalitatea raporturilor, a schimburilor si tranzacţiilor economice dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii si care definesc ordinea economica mondiala. Relaţiile internaţionale se desfasoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trasaturile definitorii ale relatiilor economice internationale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane si coordonate la scara subregionala, regionala sau mondiala, intre state independente si suverane. Scopul principal al companiilor transnaţionale este de a investi în străinătate, deoarece, la aceeaşi valoare a investiţiei se aşteaptă să câştige mai mult decât firmele locale. Investind, companiile multinaţionale îşi asumă riscuri şi implicit costuri suplimentare legate de distanţă, diferenţă de timp, decalaje informaţionale, naţionalitate, cultură şi alte aspecte ale unui mediu străin care nu au ingerinţe pentru firmele naţionale. Desigur, aceste costuri suplimentare trebuie să fie compensate de câştiguri mai mari decât a concurenţilor locali. Dar, tehnologia superioară,

51

calităţile antreprenoriale şi manageriale, o structură organizatorică la nivel mondial sunt atuurile companiilor multinaţionale1. Potrivit statisticilor, companiile transnaţionale deţin circa 75-80% din cheltuielile mondiale civile pentru cercetare şi dezvoltare, care constituie baza dezvoltării tehnologice, iar cele mai mari 700 dintre ele deţin în jur de jumătate din invenţiile comercializate pe plan mondial2. Cele mai mari transnaţionale ale lumii numără aproximativ patru cincimi din producţia industrială a lumii în timp ce angajează două treimi din forţa de muncă de acasă 3. Investiţiile străine directe (ISD) au crescut rapid. Între 1985-1990, ISD a crescut cu o rată medie de 30 procente pe an, de patru ori mai mare decât creşterea producţiei mondiale şi de trei ori mai mare decât rata creşterii comerţului. De fapt, în investiţiile străine directe a devenit de fapt un determinant major al modelelor de comerţ. Fluxul anual al ISD s-a dublat din 1992 ajungând pană la aproape 350 bilion $. Comerţul interfirmă – adică comerţul dintre filialele aceleaşi firme – a reprezentat o treime din exporturile americane şi doua cincimi din bunurile importate de SUA în 1994, aproximativ jumătate din comerţul dintre Japonia şi SUA este reprezentat de comerţul interfirmă. Acest comerţ interfirmă are loc la preţuri de transfer stabilite de către firme, în cadrul unei strategii corporaţionale globale care nu este neapărat conformă cu teoria comercială convenţională bazată pe conceptele tradiţionale ale avantajului comparativ. Faptele sugerează că aceste curente vor continua şi vor ajunge chiar să accelereze. Statisticile ascund totuşi aspecte notabile ale investiţiilor străine directe şi ale altor activităţi desfăşurate de companiile transnaţionale. În ciuda a tot ce se spune despre globalizarea corporaţională, investiţiile străine directe sunt foarte concentrate şi inegal distribuite pe mapamond. Deşi ISD au crescut rapid în ţările în curs de dezvoltare, majoritatea ISD au fost plasate în SUA şi Europa, în vreme ce numai un mic procent din investiţiile străine directe ale SUA s-a îndreptat către ţările în curs de dezvoltare. Această concentrare a ISD se datorează simplului fapt că SUA şi Europa sunt în prezent cele mai mari pieţe ale lumii. De exemplu, în ţările aflate în curs de dezvoltare şi în economiile în tranziţie, ISD din anul 2001 s-a dovedit a fi destul de elastic, în ciuda recesiunii economice globale şi a evenimentelor de la 11 septembrie. Această elasticitate a fost mai pronunţată comparativ cu fluxurile interne de investiţii şi împrumuturi. Pe o bază netă (fluxuri interne, fluxuri externe) fluxurile ISD au fost singurul element pozitiv al fluxurilor de capitaluri private către ţările în curs de dezvoltare şi economiile în tranziţie pe parcursul anilor 2000-2001. ISD în ţările în curs de dezvoltare au fost mai mare decât fluxurile interne oficiale ale fiecărui an începând cu 1993 şi a fost de 10 ori mai mare decât asistenţa bilaterală oficială pentru dezvoltare în 2000. Acest lucru este în contrast cu ceea ce se întâmpla în a doua jumătate a anilor 1980, când cele două erau aproximativ egale. Totuşi, trebuie precizat că, pentru ţările mai puţin dezvoltate, asistenţa bilaterală oficială prezintă o importanţă deosebită. Rata fluxurilor interne ISD către GDP atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare a scăzut, de la 5,1 procente în 2000 până la 2,1 procente în 2001 pentru ţările dezvoltate şi de la 3,7 procente până la 3,0 în ţările în curs de dezvoltare. Pe termen mai lung, această rată a crescut de la 0,5 procente în 1980 şi 0,9 procente în 1990 pe mapamond şi de la 0,3 procente în 1980 şi 1 procent în 1990 în ţările în curs de dezvoltare. 1

Fota Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 227. 2 Badrus Gheoghe, Radaceanu Eduard, Globalitate si management, Bucuresti, Editura All Beck, 1999, p.81. 3 The Economist, 29 January 2000, p. 21.

52

Cele mai abrupte declinuri în fluxurile interne şi externe de ISD au avut loc în ţările dezvoltate. Totuşi, în cea mai mare parte a anilor 1990, investiţiile străine directe îndreptate către ţările mai puţin dezvoltate (LDC) a crescut cu aproximativ 15 procente anual. Oricum, investiţiile străine directe îndreptate către ţările mai puţin dezvoltate a avut un grad ridicat de inegalitate şi a fost concentrat într-un număr mic de ţări, inclusiv câteva din America Latină, în special Brazilia şi Mexic, şi în pieţele din estul şi sud-estul Asiei. Cea mai mare ţară mai puţin dezvoltată beneficiară a investiţiilor străine directe a fost China. Intre 1991-1995, investiţiile străine directe plasate în SUA s-au ridicat la valoarea de 198.5 bilion $; în China, 114.3 bilion $; iar în Mexic, numai 32 bilion $. Pieţele emergente erau atractive, cel puţin până la criza financiară din 1997, fapt datorat creşterii economice rapide, politicilor orientate spre piaţa forţei de muncă ieftine. Este notabil faptul că cele mai puţin dezvoltate ţări din Africa şi de pretutindeni au primit un procentaj extrem de mic din suma totală investită în ţările lumii în curs de dezvoltare. Nu mai este nevoie să spunem că această distribuţie inegală nu se potriveşte cu imaginea globalizării. Importanţa crescândă a companiilor transnaţionale a modificat profund structura şi funcţionarea economiei mondiale. Aceste firme gigant şi strategiile lor globale au devenit determinanţi majori ai fluxurilor de comerţ, ai locaţiei industriilor şi a altor activităţi economice. Majoritatea investiţiilor străine directe se găsesc pe piaţa de capital şi în sectoarele cu tehnologie intensivă. Aceste firme au devenit un element central în expansiunea fluxurilor tehnologice atât în economiile industrializate cât şi în economiile în care se desfăşoară un proces de industrializare şi, prin urmare, reprezintă un element important în determinarea bunăstării economice, politice şi sociale a multor naţiuni. Controlând cea mai mare parte din investiţiile de capital, tehnologie şi din accesul la pieţele mondiale, astfel de firme au devenit jucători importanţi nu numai în economia mondială, dar şi în afacerile politice internaţionale. Unul dintre cei mai cunoscuţi experţi ai lumii în domeniul companiilor transnaţionale, DeAnne Julius, preciza că expansiunea extraordinară a ISD, a alianţelor intercorporaţionale şi a comerţului interfirmă pe parcursul anilor 1980-1990 au atins un nivel la care s-a creat “un set de legături diferite din punct de vedere calitativ” între economiile avansate; câţiva au estimat ca în anii 1996-1998 s-au format mai mult de 20 000 de alianţe corporaţionale1. Datorită importanţei crescânde a investiţiilor străine directe şi a cooperării intercorporaţionale, economia mondială a atins un punct “de plecare” comparabil cu cel creat de marea expansiune a comerţului internaţional de la sfârşitul anilor 1940 şi cu dezvoltarea sistemului de comerţ internaţional cu un grad înalt de interdependenţă ce i-a urmat. Creşterea ISD şi a activităţilor companiilor transnaţionale de multe naţionalităţi a legat naţiunile mult mai strâns una de cealaltă, afectând mai departe economia globală. O problemă importantă cu care se confruntă companiilor transnaţionale constă în fenomenul corupţiei din anumite state. In Raportul efectuat în anul 2001, organizaţia internaţională Transparency International a încercat să afle care sunt ţările de origine ale multinaţionalelor dispuse să dea mită pentru a obţine favoruri sau, pur şi simplu, să-şi poată desfăşura în bune condiţii activitatea internaţională, ordinea fiind următoarea: pe primul loc se situează Rusia, apoi următoarele locuri sunt ocupate de China, Taiwan, Italia, Japonia la egalitate cu Statele Unite ale Americii, Spania, Franţa, Marea Britanie, Belgia şi Olanda, Canada, Elveţia si Suedia, Australia.

1

DeAnne Julius, Global Companies and Public Policy: The Growing Challenge of Foreign Direct Investment, London: Pinter, 1990.

53

În momentul în care un investitor se mută pe teritoriul altui stat, datorită fondurilor financiare mari şi a riscurilor crescute, atunci el trebuie să se adapteze „regulilor” statului respectiv. Conform Corruption Perceptions Index 2002 (indice al percepţiei corupţiei), Transparency International a publicat o listă cu 102 state, fiind inclusă şi România care, ocupa locul 79, dintr-un total de 102 state aflate sub monitorizarea organizaţiei internaţionale. În vecinătatea României se afla Pakistanul si Albania. Nota acordată României este foarte mică (2,6), la o diferenţă valorică destul de apropiată de cea a Nigeriei (1,6), situată la sfârşitul clasamentului corectitudinii referitor la modul de desfăşurare a afacerilor în relaţia cu puterea politică şi administrativă. Un rol important în procesul de globalizare îl au corporaţiile transnaţionale. Poziţia lor în economia mondială decurge din dimensiunile lor, aria întinsă de activitate care depăşeşte limitele naţionale, activităţile pe care le desfăşoară în aproape toate domeniile. Corporaţiile transnaţionale s-au dezvoltat din trusturi sau corporaţii internaţionale anterioare sau au fost create în ultimele decenii. Ele dispun de active tangibile şi intangibile – capital investit în producţia de bunuri şi/sau servicii, capacităţi de cercetare dezvoltare, tehnologii avansate, modalităţi şi practici de organizare şi management, legături comerciale – desfăşurate şi deţinute în ţara de origine şi în alte ţări. Sunt numite şi „conglomerate cu o geografie proprie“1. Potrivit statisticilor, companiile transnaţionale deţin circa 75-80% din cheltuielile mondiale civile pentru cercetare şi dezvoltare, care constituie baza dezvoltării tehnologice, iar cele mai mari 700 dintre ele deţin în jur de jumătate din invenţiile comercializate pe plan mondial2. În deceniile trecute, globalizarea era construită pe scăderea costurilor transporturilor. Inventarea cailor ferate, a vaporului şi automobilului au creat facilitatea oamenilor să ajungă în diverse locuri nu numai rapid, ci şi ieftin, dar şi să facă comerţ pe mai multe pieţe, într-o perioadă scurtă de timp şi nu foarte costisitor. Actualmente, globalizarea se clădeşte pe scăderea costurilor telecomunicaţiilor, datorită inventării microcipurilor, sateliţilor, fibrei optice şi Internetului. Aparţinem unei societăţi care a reuşit să acumuleze o mare cantitate de resurse materiale, posedă un înalt grad de cunoaştere şi capacitate tehnică, dar, care, nu este capabilă să rezolve problemele sociale şi umane de bază. Motivul constă în faptul că sistemul capitalist globalizat urmăreşte numai beneficiul economic pentru o anumită categorie de persoane, ignorându-le pe celelalte. În câteva situaţii globalizarea adânceşte inegalităţile sociale, economice, de acces la resursele culturale şi are grave repercusiuni asupra mediului înconjurător. Din punct de vedere social, sistemul global amplifică sărăcia şi inegalităţile, iar impactul său asupra mijloacelor de viaţă ale populaţiei şi societăţii sunt nefaste. La scară mondială, din păcate, sărăcia este regula; de exemplu, din cei 6 miliarde de locuitori ai planetei, 1.500.000.000 de persoane trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi. Există şi situaţii în care globalizarea şi inegalitatea comerţului au efecte nocive. O piaţă liberă fără nici un control care urmăreşte numai beneficiul economic intră în contradicţie cu protecţia, conservarea şi menţinerea mediului înconjurător. Ţările în curs de dezvoltare prin folosirea de noi tehnologii pot nu doar să vândă materiile prime de care dispun pentru a primi în schimbul lor produse finite, ci pot deveni chiar ele producătoare de bunuri finite. La rândul lor, marile corporaţii, pot să-şi amplaseze părţi din producţie, cercetare şi marketing în diferite ţări, legătura între ele realizându-se prin intermediul

1 2

Badrus Gheoghe, Radaceanu Eduard, Globalitate si management, Bucuresti, Editura All Beck, 1999, p.50. Ibidem, p.81.

54

computerelor şi telecomunicaţiilor. Bunurile materiale şi serviciile sunt oferite şi comercializate la nivel global. Globalizarea economică s-a realizat prin înlăturarea barierelor din calea circulaţiei libere a produselor şi capitalului pe mapamond, intensificarea concurenţei, crearea locurilor de muncă, sporirea eficienţei economice, reducerea preţurilor de consum, lărgirea opţiunilor cumpărătorilor etc. Transferul factorilor de producţie.Prin raspandirea geografica a mijloacelor de care dispun, societatile transnationale au un rol privilegiat in domeniul transferului factorilor de productie intre diferite tari. Acest transfer nu are loc intr-o singura directie si nu produce intotdeauna rezultate previzibile. De altfel, mobilitatea diversilor factori este mai mica sau mai mare in interiorul societatii care transfera de preferinta ceea ce are din abundenta, sau asupra caruia are o influenta directa ca de exemplu tehnologie, si pana la un anumit nivel, capital.Actiunea de transfer al factorului munca este in schimb mai limitata. Transferul de capital are o importanta deosebita pentru societatile transnationale, deoarece influenteaza eficienta activitatii firmei.Miscarea capitalului parcurge doua faze distincte: faza aportului si faza rambursarii. In practica, cele doua miscari se interfereaza, trecerea de la o faza la alta realizandu-se mai lent sau mai rapid in functie de interesul tarilor participante la investitie. In legatura cu miscarea capitalului s-a definit notiunea de "perioada de rambursare", ca fiind durata medie de recuperare a investitiei initiale. In general, aceasta perioada variaza pentru operatiunile internationale intre 3 si 12 ani (3 ani in America Latina, 11 ani in Marea Britanie, 12 ani in Canada). In tarile in care opereaza filiale ale societatilor transnationale, sub presiunea acestora, productia se modernizeaza si ca urmare se produce o crestere a cererii de capital. Celelalte intreprinderi, datorita concurentei, vor fi nevoite sa recurga si ele la o modernizare rapida. Aceasta actiune este cu atat mai intensa cu cat filialele societatilor transnationale din acelasi sector utilizeaza mai mult capital pentru un volum de productie dat. Nici influentele asupra pietelor financiare nu sunt de neglijat. Daca societatea transnationala doreste sa reduca transferurile din strainatate in tara-gazda, atunci ea trebuie sa recurga la capitaluri de imprumut. Avand un renume international, societatile transnationale se pot apropia mai usor de unele piete financiare internationale, pentru a-si asigura o finantare multipla, mai sigura, cu avantaje colaterale importante. Recurgerea la imprumuturi internationale de pe mai multe piete arata preocuparea pentru a aloca resursele in cele mai bune conditii.Dar cresterea cererii de capitaluri va antrena majorarea dobanzilor si implicit finantarea ofertelor de investitii cu o eficienta tot mai ridicata. In aceasta situatie apare un risc dublu de dezechilibru: riscul de a provoca o crestere prea mare a cererii de capital pe pietele locale si care va crea o tensiune asupra dobanzilor; riscul de a consuma capacitatea de oferta a pietelor financiare locale in detrimentul firmelor autohtone. Transferul internaţional de tehnologie.De regula, intreprinderea transnationala transmite progresul tehnic prin trei canale principale:  exportul produselor sale, in special al bunurilor-echipament;  cedarea de brevete si licente de fabricatie, cedarea de know-how;  instalarea directa (insotita de unul din canalele celelalte). Importanta relativa a diferitelor canale este greu de precizat, cesiunea tehnica care insoteste investitiile directe este metoda principala. Influenta altor canale variaza in functie de natura produsului sau a tehnicii, de tara si de perioada de timp.

55

In conditiile amplei revolutii tehnico-stiintifice mondiale, stiinta si tehnologia ofera posibilitati imense De rezultatele acestora au beneficiat in primul rand tarile dezvoltate, ceea ce a facut ca in acest domeniu al stiintei si tehnologiei sa se produca cel mai adanc decalaj dintre tarile dezvoltate si tarile in curs de dezvoltare. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt concentrate in proportie de 98% in tarile dezvoltate 1.Un prim aspect al acestei probleme il constitue disproportia existenta in repartitia activitatilor stiintifice si tehnice pe plan mondial care se reflecta si in transferurile internationale de tehnologie. Aceste inegalitati sunt agravate de lipsa unei piete internationale si de faptul ca monopolul cunostintelor stiintifice si tehnice este detinut de cativa vanzatori, in timp ce un numar de cumparatori dispun de informatii putine in domeniu si nu au putere de negociere. Vanzatorii sunt cel mai adesea societati transnationale care domina piata si dicteaza preturile si formele de transfer. Ritmul rapid al innoirilor tehnice determina societatile transnationale sa incerce prin diferite mijloace restrictive sa monopolizeze rezultatele cercetarii, sa bareze in mod direct propagarea noilor tehnici si tehnologii. Principalul mijloc utilizat il constitue concentrarea cercetarii in tara de origine, conferindu-se un caracter pasiv transferului de tehnologie spre tarile in curs de dezvoltare. Ele motiveaza aceasta optiune prin legarea cercetarii cu cerintele pietei interne, posibilitatea de a folosi reteaua nationala de cercetare, eficienta mai ridicata a activitatii desfasurate la sediul central. La nivelul filialelor, cel mai adesea sunt infiintate un serviciu de control al calitatii si un serviciu de asistenta tehnica necesar desfasurarii procesului tehnologic. Cercetarea din filiale nu isi propune decat adaptarea rezultatului obtinut de la centru la conditiile specifice pietei locale. În India, de exemplu, sub presiunea guvernului, mai multe filiale ale societatilor transnationale au infiintat unitati de cercetare-dezvoltare; dar ele nu au ca obiectiv efectuarea de cercetare fundamentala sau aplicativa, ci sunt orientate spre activitati experimentale privind utilizarea resurselor locale si adaptarea productiei la conditiile pietei indiene. În tările în curs de dezvoltare mai avansate, ca Brazilia, Argentina si Mexic exista o importanta activitate de cercetare-dezvoltare inovatoare in cadrul filialelor, dar foarte rar rezultatele ei sunt folosite pe plan intern - deciziile in acest sens sunt luate de catre societateamama. Alt aspect al problemei este nepotrivirea tehnologiilor transferate de societatile transnationale cu conditiile din tarile in curs de dezvoltare care pare sa fi crescut in ultimii ani, sub influenta unor factori cum sunt: cresterea cererii pentru produsele de lux in tarile dezvoltate, accentuarea standardizarii al carui efect este faptul ca tehnologiile devin tot mai specifice produsului etc. Firmele moderne au tendinţa de a se concura mai mult prin tehnica sofisticată a produselor lor decât prin preţ precum şi prin tehnici precise de comercializare. In plus, marile firme din tarile industrializate tind sa foloseasca transferul tehnologic spre tarile in curs de dezvoltare pentru atenuarea efectelor ce decurg din lipsa unor produse energetice si de materii prime. Ele ofera tarilor in curs de dezvoltare tehnologii energo-intensive, poluante. Aceasta situatie este determinata si de cheltuielile mari in tarile de origine pentru protejarea mediului ambiant, care depasesc cu mult cheltuielile similare din tarile in curs de dezvoltare. Un alt aspect este acela al exodului forţei de muncă competente din ţările în curs de dezvoltare, principalele beneficiare ale acestei migraţii internaţionale a forţei de muncă calificate 1

"Les sociétés multinationales", Bertin Giles, Ed. Presses universitaires de France, Paris, 1985, pag. 63, 66

56

fiind tarile dezvoltate. Acest fenomen de proportii cunoscut sub numele de "transfer invers de tehnologie", are profunde consecinte negative pentru tarile in curs de dezvoltare: imposibilitatea realizarii unei dezvoltari economico-sociale bazate pe efortul propriu al tarilor in curs de dezvoltare; consolidarea decalajului stiintific si tehnic dintre tarile in curs de dezvoltare si cele dezvoltate, in favoarea ultimelor. Pentru tările în curs de dezvoltare apare tot mai evidenta necesitatea unor tehnologii adecvate, in stransa legatura cu nevoile economice ale acestor ţări.Criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca o tehnologie pentru a fi adecvata tarilor in curs de dezvoltare sunt urmatoarele: sa fie simpla si sa solicite investitii limitate in functie de veniturile locale, sa foloseasca mai multa forta de munca, sa valorifice materiile prime indigene, sa fie compatibila cu traditiile locale, sa nu solicite o infrastructura complicata, sa presupuna utilaje usor de utilizat si intretinut, sa imbunatateasca tehnicile existente pentru a contribui la cresterea productivitatii muncii, sa conduca la cresterea gradului de calificare a mainii de lucru locale. Tarile in curs de dezvoltare au creat organisme nationale de negociere in relatiile cu corporatiile transnationale, cu rolul de a aplica politica guvernelor si reglementarile legislative privind investitiile straine, de a controla activitatea societatilor transnationale in diferite sectoare. Foarte important pentru întărirea capacităţii de negociere a ţărilor in curs de dezvoltare este realizarea unui potential stiintific si tehnic propriu, proces care se izbeste de numeroase obstacole: rezolvarea unor necesitati economice de prima urgenta, lipsa infrastructurii adecvate si a resurselor financiare. Cu toate acestea, cererea şi dezvoltarea capacitatilor tehnico-stiintifice pe baza efortului propriu reprezinta un element de baza al dezvoltării economico-sociale a numeroase ţări în curs de dezvoltare: India, Pakistan, Mexic, Venezuela, Brazilia s.a. Aceste ţări aloca acestui obiectiv importante resurse financiare şi stabilesc modalităţi concrete de finanţare a programelor din acest domeniu. Deasemenea la nivelul ONU au fost create unele structuri cum sunt: Comisia si Centrul ONU pentru corporatiile transnationale, care sprijina tarile in curs de dezvoltare acordand asistenta guvernelor acestor tari pe diverse probleme - formularea de politici ce au in vedere aportul de capital al societatilor transnationale, probleme de ordin fiscal, financiar pe care le ridica achizitionarea de tehnologie etc. Transferul forţei de muncă.Fata de ceilalti doi factori, capital si tehnologie, factorul munca are o mobilitate mai redusa si in consecinta corporatiile vor acorda o atentie mai mica acestuia.Situatia se prezinta diferentiat, pe piata muncii din tara-gazda si pe piata muncii din tara de origine. Piaţa muncii a ţării-gazdă.Mai intai este important daca societatea transnationala creaza o activitate noua sau daca este vorba de o extindere succesiva a activitatii. Cel putin la inceput, participarea la o intreprindere existenta nu presupune o creare de locuri de munca. Dimpotriva, reorganizarea, in sensul cresterii productivitatii muncii determina imediat o reducere a locurilor de munca in intreprindere. La paritate de investitii, numarul de locuri de munca creat de o filiala a unei societati transnationale, este cu atat mai mic fata de cel creat de o intreprindere locala cu cat intensitatea de capital pe lucrator este mai mare in filiala. In absenta insa a societatilor transnationale, crearea de noi locuri de munca in tarile dezvoltate ar putea fi realizata de intreprinderile locale. Substituirea unui producator cu altul, lasa in cel mai bun caz, nivelul de ocupare nemodificat. Piaţa muncii a ţării de origine.Expansiunea in strainatate a societatii nu are o influenta negativa asupra nivelului de ocupare din tara de origine. Dezvoltarea activitatii intreprinderilor transnationale dintr-un sector in strainatate nu se produce in detrimentul activitatii din tara de origine. Activitatea din tara de origine este afectata numai cand crearea unei activitati productive 57

in strainatate duce la inchiderea unei unitati corespunzatoare din tara de origine. In marea majoritate, efectul pentru tara de origine este favorabil. Expansiunea in strainatate a activitatii primare (plantatii, petrol) se substitue rar activitatii tarii de origine, deoarece are ca scop livrarea de materii prime. In cazul sectoarelor de manufactura, expansiunea in strainatate priveste deobicei intreprinderile care realizeaza productie pentru export. Chiar in ipoteza transferului integral a unui tip de productie in strainatate, ca urmare a reducerii costurilor de productie, nivelul global de ocupare in tara de origine poate fi mentinut, daca societatea-mama dezvolta in substituire activitati noi, mai avansate. In acest caz, se produce o simpla deviere a ocupatiei, pe sector, de natura calitativa. Este ceea ce se intampla in Elvetia si Suedia, unde dezvoltarea intreprinderilor transnationale nu este insotita de o reducere corespunzatoare a ocuparii. In cazul american, pierderea locurilor de munca care rezulta din implantarea de activitati in strainatate este mai mult decat compensata de locurile de munca create direct sau indirect, in acelasi sector sau in restul economiei. Bilantul calitativ pentru factorul munca se traduce printr-o crestere simultana a acestuia in tara de origine si in cea gazda. Mobilitatea transnationala a fortei de munca priveste direct numai un numar limitat de persoane: conducatori, tehnicieni, agenti comerciali. Se transfera in felul acesta doar factorul de organizare sau tehnic. Aceasta mobilitate nu intereseaza decat 2% din efectivele totale de personal si are o oarecare influenta la nivelul categoriilor de angajati superior pregatite. In afara activitatii primare, expansiunea transnationala se produce catre tarile unde exista o mana de lucru disponibila, nu neaparat abundenta. In tarile in curs de dezvoltare, rezerva de mana de lucru deriva din cresterea demografica (America Latina, Asia), in timp ce in tarile dezvoltate, ea provine din emigrare. Calificarea fortei de munca a filialelor societatilor transnationale este superioara celei existente in societatile locale, totusi ramane inferioara celei a societatii-mama. Aceasta pozitie intermediara exprima avantajul tehnic al filialelor fata de societatile locale si dependenta lor fata de grup. Cresterea calificarii medii pe ansamblul economiei nu inseamna o afirmare a tuturor categoriilor profesionale. Necesitatea de a dispune de o incadrare potrivita si de tehnicieni bine calificati indeamna intreprinderile transnationale sa obtina un grad inalt de calificare la aceste niveluri. Pentru a atinge acest obiectiv, se recurge la obiceiul permanent al formarii cadrelor in interiorul grupului, la cautarea elementelor celor mai potrivite printr-o politica activa de recrutare, niveluri de retributie superioare celor ale concurentilor, concedieri rapide in caz de criza. 4.6 Perspective şi tendinţe ale procesului de transnaţionalizare

In perioada postbelica firmele transnationale au devenit forma dominanta pentru miscarile internationale de capitaluri si principalele centre de initiere si coordonare a productiei si schimburilor. Daca concentrarea la nivel inalt a productiei si capitalului este premisa transformarii societatilor nationale in societati transnationale, exportul de capital este instrumentul concret de infaptuire a acestui proces. Societatile transnationale sunt un factor al exportului de capital. Calea de formare a societatilor transnationale o reprezinta investitia de capital in economia altor tari. Redresarea investitiilor in strainatate depinde de evolutia profiturilor, singurele in masura sa permita firmelor sa se finanteze pe baze sanatoase. Investitiile de

58

portofoliu se materializeaza prin achizitionarea de pe o piata financiara a unor valori mobiliare straine (actiuni, obligatiuni). Cea mai mare parte a investitiilor vest-europene in SUA imbraca aceasta forma. Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu confera si dreptul de control. Investitiile directe de capital pot imbraca forma achizitionarii pachetului de control al actiunilor, a cumpararii unor intreprinderi sau a construirii altora noi. Majoritatea investitiilor americane in strainatate se efectueaza astfel. Fortele care au determinat dorinta de cooperare si respectiv implantarile in strainatate, sunt in continuare prezente: mondializarea pietelor, obstacolele protectioniste in calea comertului international, volatilitatea cursurilor de schimb, diversificarea riscurilor, adaptarea crescanda la pietele locale si ambitia de a deveni "cel mai bun" in propriul domeniu de activitate. 4.6.1

Investiţiile directe

Din punct de vedere istoric, in cadrul investitiilor internationale, fluxurile de investitii straine directe au devenit mai importante dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a investitiilor masive realizate de catre SUA in procesul de reconstructie a Europei. Piata internationala de investitii straine directe a devenit o sursa majora de capital, mai ales dupa anii '80, cand s-a produs scaderea, in special pentru tarile in curs de dezvoltare a asistentei publice pentru dezvoltare (APD) si a imprumuturilor acordate de bancile comerciale. In deceniul 9 (1980-1990), aceste fluxuri s-au dezvoltat deosebit si au avut ca efect impunerea productiei internationale ca o componenta de structura a economiei mondiale. Analiza evolutiei investitiilor straine directe si a politicilor nationale care au permis aceasta evolutie, permite evidentierea faptului ca, incepand cu anii '80, investitiile straine directe s-au transformat in principala sursa de finantare a cresterii economice pe plan mondial. Cresterea fluxurilor de investitii straine directe s-a petrecut pe masura producerii si unor evolutii de structura din economia mondiala catre internationalizarea si globalizarea activitatilor economice si a fost determinata, atat de cresterea economica permanenta a tarilor dezvoltate, cat si de anumite modificari substantiale a liberalizarii intervenite in atitudinea statelor fata de investitiile straine directe. 4.6.2

Creşterea economică

Nivelul de dezvoltare economica dat de valoarea PIB, influenteaza direct atat oferta de capital investitional, cat si gradul de atractivitate a potentialelor economii-gazda. Studii de specialitate au estimat ca, la o crestere de 1% a PIB in tarile dezvoltate rezulta o crestere de 3,5% a fluxurilor de investitii straine directe1. Asa se explica evolutia fluxurilor de investitii straine directe in perioada 1983-1989, dar si scaderea acestora dupa 1990. Faptul ca cea mai mare parte a capitalului investitional se realizeaza in tarile dezvoltate si ca cea mai mare parte a capitalului investitional receptat se regaseste tot in tarile dezvoltate explica si influenta puternica a acestora asupra investitiilor straine directe pe plan mondial. Cresterea economica a creat premisele favorabile2 si in schimbarea de atitudine a statelor fata de investitiile straine directe si de operatiunile societatilor transnationale. Astfel ca, de la tendinta de intarire a controlului national asupra acestora, manifestata la inceputul anilor '60 si inceputul anilor '70, s-a trecut la politici tot mai liberale, de deschidere fata de investitiile straine directe si ulterior la politici de atragere a capitalui investitional strain. 59

Aceste fluxuri, in conditiile integrarii in economiile tarilor gazda, produc efecte de antrenare si se manifesta ca instrumente ale dezvoltarii. 4.6.3

Procesul de privatizare

Procesul de privatizare deasemenea a creat premise favorabile suplimentare realizarii de investitii straine directe. Acest proces s-a petrecut in tarile dezvoltate, in fostele tari socialiste, care au inceput un proces de reasezare a mecanismelor economice pe principiile economiei de piata si foarte intens in tarile in curs de dezvoltare. In perioada 1988-1992, s-au realizat peste 60 mld. de dolari din vanzarea de active in proprietatea statului. Din acestea, 18,5 mld. dolari au constituit capital investitional strain. O formula specifică de privatizare cu capital străin î aceste tari, in special in tarile din America Latina, a reprezentat-o conversia datoriei externe in investitii / actiuni (debt equity swap). În Europa de Est, în procesul de privatizare, pe fondul lipsei de resurse locale, investitiile straine au rol de catalizator in procesul de tranzitie. Procesul de adancire a integrarii la nivel regional in Europa Occidentala si America de Nord au determinat, de asemenea, intensificarea activitatilor societatilor transnationale in domeniul activizarii investitiilor straine directe. Ca urmare a factorilor prezentati, fluxurile de investitii straine directe au permis deja, crearea unui stoc care constitue o baza productiva importanta si care va genera venituri si deci alte fluxuri de investitii directe. Specialistii apreciaza ca, desi se conteaza si in continuare pe actiunea unor factori favorabili, si in special, liberalizarea reglementarilor specifice, nu se vor mai realiza ritmuri de crestere deosebite a noilor fluxuri, dar ca stocul de investitii directe existent are capacitatea de a se regenera. Conform unui scenariu pe termen lung1, in anul 2020, fluxurile anuale de investitii straine directe se vor cifra la 800 mld. dolari, de la 203 mld. dolari in 1990, din care aproximativ jumatate vor fi orientate catre tarile in curs de dezvoltare (fata de 25%). În prezent fluxurile de investitii directe prezinta câteva caracteristici: una din principalele caracteristici ale fluxurilor de investitii straine directe este concentrarea lor la nivelul statelor dezvoltate. În interiorul grupei ţărilor dezvoltate, concentrarea investitiilor straine directe se manifesta cu deosebire în "triada" - CEE, Japonia, SUA. In deceniul 9, aproximativ 81% din investitiile straine directe au provenit din "triada" si 71% s-au localizat tot in acest spatiu. In cadrul acesteia, SUA este principalul receptor, iar Japonia si CEE (indeosebi Germania) sunt principalii investitori. Aceste decizii de localizare prefentiala spre tarile dezvoltate rezulta din corelarea avantajelor concurentiale a strategiilor de firma cu existenta unor factori locationali specifici tarilor-gazda. Trebuie insa precizat ca, in functie de mai multe criterii - apropieri geografice, legaturi de natura politica, istorica, comerciala, culturala, procesul de concentrare in triada a fost insotit de constituirea unor grupari de tari in curs de dezvoltare. Astfel, firmele japoneze investesc in tarile in curs de dezvoltare din Asia de Est si Sud-Est, tarile din America Centrala si de Sud sunt state-gazda pentru investitiile nord-americane, iar tarile Europei de Est aglomereaza CEE. În prezent, se remarca o particularitate în distributia geografica a investitiilor straine directe - in sensul cresterii ponderii tarilor in curs de dezvoltare in total investitii straine directe receptate: de la 17%, in perioada 1986-1990, 30% in 1992 (cca. 40 mld. dolari) şi aparitia tarilor 60

est-europene pe piata investitiilor straine directe. Fluxurile de investitii straine directe catre aceste state, la nivelul anului 1993 erau scazute, cca. 14,6 mld. dolari, adica mai putin de 1% din stocul mondial2. Europa de Est este o importanta piata potentiala pentru investitiile straine directe. Piata interna, chiar puternic limitata de fenomenele de declin economic, datorita unor factori locationali cum ar fi, costurile de productie - in principal al fortei de munca - scazute, gradul de pregatire ridicat al fortei de munca, existenta unei infrastructuri de comunicatie si industriala de baza, dar si adoptarea unor reglementari liberale si stimulative pentru investitorii straini, se constitue in elemente de atragere a investitiilor straine directe. Incepand cu deceniul trecut (1980-1990), investitiile straine directe, ca singura modalitate de furnizare a unor categorii de servicii si anume – cele necomerciale, au sporit, astfel incat, ponderea lor in stocul mondial de investitii straine directe a crescut de la 25% in anii ‘70, la 50% la inceputul acestui deceniu. Desi au existat premise favorabile in economiile nationale, expansiunea investitiilor straine directe a fost impiedicata la inceput, de procesul lent de liberalizare a reglementarilor nationale in acest domeniu, si desi de acum internationalizarea serviciilor prin intermediul investitiilor straine directe este inca in faza de inceput, in acest proces, dezvoltarea economica a tarilor Europei de Est va presupune cresterea puternica a sectorului serviciilor, in mod special cele financiar-bancare, de telecomunicatii, juridic si altele necesare constituirii infrastructurii fizice si de afaceri.

4.7 Tendinţa de liberalizare a regimului investiţiilor stăine directe. Daca sfarsitul anilor ‘60, inceputul anilor ‘70 - asa cum am mai spus - au fost perioade marcate de protectionism si intarire a controlului national asupra investitiilor straine directe si a operatiunilor societatilor transnationale, in anii ‘80 a prevalat conceptia potrivit careia beneficiile generate de investitiile straine directe, cu deosebire al transferului de tehnologie, depasesc problemele pe care le ridica pe plan national activitatile societatilor transnationale. Ca urmare, tendinta de deschidere economica si de liberalizare a politicilor nationale vizand investitiile straine directe este prevazuta la nivelul tuturor statelor, desi cu ritmuri si accente deosebite. In planul reglementarilor nationale, aceste politici capata formulari asemanatoare sau chiar comune, cu privire la anumite aspecte comune, si anume: -- acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor straini; legislatiile diferitor tari precizeaza clar acordarea tratamentului national; -- acordarea de garantii impotriva nationalizarii cu exceptia unor situatii bine precizate si care tin de interesul public si atunci numai cu plata unor compensatii; -- reglementarea diferendelor in materie de investitii, inclusiv prin recurgerea la arbitrajul international in caz de nesolutionare in alt mod. Reglementarile nationale sunt mai specifice in doua probleme esentiale pentru investitorii straini: dreptul de stabilire si sistemul de facilitati investitionale. 4.7.1

Dreptul de stabilire.

In tarile dezvoltate au fost inlaturate treptat in cursul anilor ‘80 majoritatea obstacolelor in calea patrunderii capitalului strain, implantarii acestuia. Mai sunt totusi tari care mentin cerinta de 61

autorizare sau notificare a investitiei (Finlanda, Franta, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia). De asemenea se mai mentin limitari ale accesului investitorilor straini in activitatile considerate de importanta strategica: transporturi maritime si aeriene, telecomunicatii, financiarbancar, audio-vizual etc. In tarile in curs de dezvoltare, tendinta de inlaturare a obstacolelor din calea capitalului strain, s-a realizat prin masurile de a integra acest capitol in politicile de redresare economica, in lipsa resurselor financiare interne. S-au introdus “listele negative” ale sectoarelor (sunt mai putine) in care investitiile straine directe sunt interzise sau necesita aprobari speciale (la inceput existau “listele pozitive” de sectoare economice in care investitiile straine directe erau admise). Se mentin insa, sisteme de autorizare sau inregistrare a investitiilor straine directe; limitari ale participarii capitalului strain la capitalul unor firme in sectoare considerate sensibile, conditionarea acestora de indeplinirea unor criterii de performanta, in general exportul unei parti importante a productiei. In tarile foste socialiste, legislatia care se refera la regimul investitiilor straine s-a aliniat tendintelor manifestate pe plan international, fiind sub anumite aspecte chiar mai deschisa, in sensul ca ele admit neconditionat stabilirea de firme cu capital integral strain cu exceptia domeniului bancar sau al asigurarilor. Totusi, fata de aceasta recunoastere, in plan politic si legislativ, politicile de restructurare si dezvoltare sectoriala si regionala nu prevad situatii concrete privind utilizarea si rolul investitiilor straine directe in aceste procese.

4.7.2 Sistemul de facilităţi investiţionale. Desi utilizarea stimulentelor, in plan teoretic, este criticata, pentru ca se apreciaza ca produc distorsiuni in alocarea resurselor (ex. in cadrul Comunitatii Economice Europene s-au promovat chiar demersuri de retragere a acestora) si pentru ca diversele studii-ancheta arata ca stimulentele n-au devenit factor de baza in alegerea unei localizari investitionale, toate statele tari dezvoltate sau tari in curs de dezvoltare recurg la stimulente. Ca urmare, dupa reconsiderarea rolului investitiilor straine directe in cresterea si dezvoltarea economica, statele lumii au introdus in politicile lor specifice, o gama larga si diversa de stimulente prin care sa creasca gradul de atractivitate al economiilor lor. Tipul de stimulente investitionale utilizate, dar si modul de acordare a acestora difera in functie de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul acordat investitiilor straine directe in politicile economice, de experienta fiecarui stat in utilizarea acestor instrumente. In tarile dezvoltate, stimulentele urmaresc in general incurajarea investitiilor fie locale, fie straine si sunt integrate in politicile de dezvoltare sectoriala sau regionala si este promovata egalitatea de tratament pentru investitori. Sunt insa si situatii cand in cadrul unor programe speciale, sunt prevazute unele pachete de stimulente deosebite, pentru atragerea anumitor investitori straini. In ultimii douazeci de ani, aceasta activitate s-a dezvoltat si acest lucru a determinat infiintarea unor institutii specializate de promovare pe piata internationala a investitiilor straine directe. Si pentru ca, pe plan mondial, cea mai mare parte a investitiilor straine directe o absorb tarile dezvoltate, activitatea de promovare investitionala s-a dezvoltat tocmai in aceste tari (Irlanda, Marea Britanie, Canada), pentru ca apoi sa apara si in tarile in curs de dezvoltare si in tarile cu economie in tranzitie. 62

4.7.3

Categorii de stimulente.

In practica internationala se folosesc diverse masuri de stimulare pentru incurajarea investitiilor straine, cum sunt: stimulente fiscale, financiare si chiar unele masuri nefinanciare. Cele mai larg raspandite sunt stimulentele fiscale care includ: amortizarea accelerata, exceptarile si reducerile la plata unor taxe si impozite, dobanzi reduse. Stimulentele fiscale sunt preferate de tarile in curs de dezvoltare de regula, pentru ca acestea nu au resurse financiare suficiente pentru a acorda stimulente directe (Irlanda, spre exemplu, si-a bazat initial politica de atragere a investitiilor straine directe pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile societatilor transnationale de numai 10%). Tarile in curs de dezvoltare, procedeaza prin facilitati de ordin fiscal, cum sunt: scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri de investitii. Acordarea acestor stimulente este conditionata de indeplinirea unor criterii de performanta, cum sunt: orientarea investitiilor catre anumite sectoare sau stimularea exportului etc. (ex. in Coreea - sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioada de cinci ani si reducerea cu 50% a taxelor vamale, a T.V.A. si alte taxe de consum la investitiile in domeniul tehnologiilor de varf). Se acorda si stimulente financiare, in proportie mica, in general in proceduri de cofinantare sau acordarii de credite in conditii avantajoase. De asemenea, se procedeaza la activitati de promovare investitionala in forme institutionalizate si acest lucru, ca urmare a intensificarii concurentei pe piata investitiilor straine directe, in conditiile in care regimurile liberale adoptate nu mai constitue un avantaj locational. Stimulentele financiare sunt utilizate, in general, de catre tarile dezvoltate intr-o masura mai mare decat cele fiscale. Acestea imbraca forma subventionarii directe a unor cheltuieli de investitii, cum sunt: lucrari de infrastructura, de utilizarea prin dobandirea in proprietate sau in folosinta a terenurilor necesare etc sau chiar acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investitii de capital, training etc. Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este deseori conditionata de faptul ca proiectul investitional trebuie sa raspunda unor cerinte. Aceste cerinte/criterii de performanta, pot sa fie impuse chiar in afara sistemului de stimulente, conditionand chiar dreptul de stabilire (ex. un criteriu de performanta des utilizat, este impunerea unei limite minime al continutului local al produsului finit - de regula ramurile industriei automobilului, in Australia).In utilizarea stimulentelor investitionale in tarile dezvoltate se remarca gradul sporit de selectivitate in acordarea acestora. Masurile nefinanciare reprezinta o a treia categorie de stimulente tot pentru incurajarea investitiilor, dificil de clasificat, care include o varietate de forme cum sunt: furnizarea de terenuri si alte elemente de infrastructura fizica, servicii de informare si de consultanta, crearea de zone speciale care concentreaza un complex de facilitati acordate investitorilor, dezvoltarea de “parcuri tehnologice”, “parcuri alimentare” etc1, care stimuleaza activitatea economica. Tarile in tranzitie (Europa de Est), initial, au adoptat sisteme de stimulente investitionale deosebit de generoase, cu deosebire, stimulente de natura fiscala cum sunt scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale asupra aportului in natura al investitorului strain sau ale importurilor pentru productie, neconditionate in general si cu caracter automat. In 1

"Rolul stimulentelor in atragerea investitiilor straine", Florin Bonciu, T.E. 43/1995, pag. 63-64

63

unele cazuri, a fost instituit chiar un tratament mai favorabil pentru investitorii straini decat pentru cei locali. Dar apoi s-a remarcat tendinta de aducere la acelasi nivel a stimulentelor acordate investitorilor straini ca si celor locali. Acordarea scutirilor totale sau partiale de la plata impozitului pe profit a inceput sa fie conditionata de alinierea proiectelor investitionale la o serie de cerinte, cum sunt: impunerea une limite tot mai mari a participarii capitalului strain la capitalul unei firme, realizarea investitiei in anumite sectoare economice - tehnologii de varf, de exemplu, sau in anumite regiuni ale tarii. Se poate constata o tendinta de reasezare a stimulentelor investitionale, in sensul introducerii unei mai mari selectivitati in acordarea acestora. Motivatia principala consta in eliminarea investitiilor straine cu caracter speculativ. Raportul UNCTAD - World Investment Report, 2005, arata ca stimulentele sunt mai acceptate in practica decat in teorie si ca nu exista inca o concluzie clara asupra raportului cost/beneficiu in cazul utilizarii acestora. Se releva insa, ca acordarea de stimulente pentru atragerea de investitii straine este in crestere pe plan mondial. Fata de situatia de acum un deceniu, a crescut numarul tarilor care acorda stimulente si s-a diversificat forma de acordare a acestora. 4.7.4 Acorduri de cooperare Daca intr-o prima etapa exista tendinta unor implantari totale in strainatate sau cel putin a unor participari majoritare, studiile ONU scot in evidenta in ultimii ani, cresterea semnificativa a numarului acordurilor de cooperare inter-firme transnationale, de participari reciproce si de filiale comune. Aceste metode reprezintă, de fapt, noile forme de investitii internationale, caracteristice tarilor dezvoltate. Asemenea investitii sunt concentrate in industriile de varf - electronica, informatica, aerospatiale - sau in industrii ajunse la maturitate, care necesita retehnologizari - de exemplu: constructia de autoturisme. Acordurile de cooperare se realizează de cele mai multe ori in scopul suportarii in comun a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, care fiind tot mai crescute, sunt greu de suportat de catre o singura firma. Asemenea “aliante”, insa, nu impiedica aceste firme sa intre in competitie in ceea ce priveste comercializarea. În perioada 1980 – 1995 crearea de aliante strategice a avut o amploare deosebita si s-a manifestat in diverse domenii1. • cooperare în domeniul dezvoltarii unor tehnologii care au ca scop crearea de complementarităţi, reducerea perioadei de cercetare-inovare, impartirea costurilor si a riscurilor (exemplu de aliante: IBM-Toshiba, IBM-Siemens) • cooperare in domeniul productiei (exemplu de aliante: Renault-Volvo, pentru producerea de autocamioane) • alianţe în domeniul distribuţiei (Nestle -Coca-Cola) • alianţe care urmaresc constituirea de retele globale (exemplu: proiectul firmei AT&T de la forma de retea globala de telecomunicatii prin intelegeri cu cele mai mari firme de telecomunicatii din Europa, Japonia, Austria) • alianţe de partajare a pietelor - intalnita in industria de automobile, chimica, de piese electronice de consum.

1

"Cooperarea economica internationala", Alex. D. Albu, Ed. Expert, Bucuresti, 1995

64

Este evident ca intr-un mediu economic in care frontierele sectoarelor, grupurilor sau firmelor, sunt mobile, strategiile de cooperare devin factori-cheie in lupta concurentiala. Strategia de cooperare poate fi observata mai usor in domeniul cercetarii stiintifice, productiei, marketing-ului, s.a. In industriile intensive in tehnologie, competitia in domeniul cercetarii devine cruciala, reprezentand unul dintre sectoarele ilustrative al unui comportament strategic ce-si gaseste materializarea in acordurile de cooperare. Cercetătorii americani Porter, Rawbinson si Ghemawat, studiind 1114 de acorduri mentionate în Wall Street Journal între anii 1970 si 1982, au subliniat creşterea numărului cooperarilor în chimie, informatica şi electronică pe intervalul de timp mentionat mai sus. Formele de cooperare preferate au fost joint-venture (41%), licentele (16%), subproductia (12%), alte forme (31%). În SUA, acordurile pe termen lung, interfirme semnate pe parcursul anului 1980 menţionau ca forma de cooperare societatea (joint-venture) în 55% din cazuri 1. Motivatia principala era de natura tehnologica, legata fiind de complementaritati in materie de tehnologii. Sectoarele vizate sunt cele din industriile de vârf (electronică, informatică, aerospatiale) sau in industrii ajunse la maturitate ce necesita retehnologizari (de constructie a automobilelor). Exemplele de cooperare sub forma aliantelor strategice abunda: Mitsubishi-Daimler Benz, Peugeot-Citröen-Suzuki, Fanuc-General Electric, Nissan-Mazda, Fuji-Heavy- Isuzu-Honda. “Aliante strategice” sau “asocieri strategice” inter-firme sunt rezultatul unor procese de producţie internaţională integrată, care dezvolta retele bazate pe legaturi de tip matricial, verticale şi orizontale, în care sunt implicate atat firma-mama si filialele complexelor transnationale, dar si firmele exterioare lor. Ele contribuie în mare masura la procesul de integrare in economia mondiala. Începand cu anul 1980, alianţele strategice, respectiv acordurile interfirme transnationale s-au înmulţit. Firmele tehnologico-financiare reprezintă modelul viitorului, întrucât tendinţa firmelor din ţările dezvoltate este aceea de a abandona tot mai mult sectoarele prelucratoare, pentru cele ale serviciilor, care necesita un grad crescut de cunoştinţe ştiinţifico-tehnice. Se prefigurează astfel o orientare a marilor firme spre vanzarea de materie cenusie - management, licente, knowhow, mărci de fabrică, dezvoltându-se în paralel operaţiuni de finanţare şi punere la punct a structurilor ce favorizează circulaţia internatională a capitalurilor. 4.8

Comerţul intrafirmă.

Posibilitatea descompunerii produselor în componente a condus la cresterea activitatii de cooperare. Cu cât un produs e mai complex, cu atat posibilitatea de a fabrica separat subansamblele componente creste. Productia se descompune astfel la nivel international, de unde a rezultat şi denumirea de “descompunere internaţională a procesului productiv”, conform economistului francez Lassudrie Duchene2. Acest fenomen a generat fluxuri de comerţ internaţional cu piese şi semifabricate, pe de o parte, şi reexporturi de produse finite, dupa montaj, pe alta parte. Firmele vor exporta produse si piese detaşate, pentru montare în străinatate şi vor reimporta produsul finit. Logica acestor fluxuri 1

"Climat favorabil pentru "transnationale"", Simona Gaftoniuc, T.E. 50/1994, pag. 42

2

"Climat favorabil pentru "transnationale"", Simona Gaftoniuc, T.E. 50/1994, pag. 42

65

este data de capacitatea unor ţări de a realiza la costul cel mai mic produsele solicitate. În general, operatiunile de montaj necesita forta de munca mai putin calificata şi de aceea, se poate realiza în tari cu forta de munca abundentă şi salarii mici. Firmele transnaţionale au perfectţionat acest mecanism, prin folosirea în aceste schimburi filiale proprii, firme din reţeaua de subproducţie şi subiecţi cu care au încheiat separat acorduri interfirme. Acest comerţ intrafirma a devenit în unele ţări extrem de important, ca urmare, SUA a creat un nomenclator special care să permita evaluarea distinctă a reimporturilor produselor montate în străinatate, exportate anterior sub forma de piese şi componente (un sfert din produsele manufacturate care provin din Mexic, Singapore, se încadreaza în acest tip de comerţ). Comerţul intrafirma cu produse manufacturate complexe care fac obiectul descompunerii internaţionale a procesului productiv e practicat pe scara extinsa de cele mai dezvoltate ţări industrializate: SUA, Marea Britanie, Japonia etc. Se apreciaza ca între 1/5 si 1/3 din comerţul internaţional al principalelor ţări dezvoltate este comerţ intrafirmă. 4.9

Internaţionalizarea producţiei.

Societăţile transnaţionale sunt principalul agent al internaţionalizarii producţiei. Ele generează aproape in intregime fluxurile de investitii straine directe pe plan mondial. Urmare a acestui transfer de resurse pe care il realizeaza, societatea transnationala capata puterea (capacitatea) de decizie şsi de control asupra entitatii (firmei) nou creata. Acest proces, prin care o firmă realizează o relocalizare a unor activităţi economice, este motivat-determinat de existenţa unor condiţii necesare obiective: - avantajele concurenţiale - pe care le deţine firma, şi anume: superioritatea tehnologică, pozitia pe o piaţa, competenţe manageriale şi organizaţionale, sistemul informational creat în cadrul firmei, accesul in conditii avantajoase la resurse financiare; - decizia firmei de a-şi valorifica aceste avantaje - nu pe piaţa mondială, prin tranzacţii supuse la tot felul de restricţii ci internalizând anumite operaţiuni (activităţi economice prin care se crează valoarea adaugată). Aceasta decizie de internalizare devine o decizie de internaţionalizare prin realizarea de investiţii străine directe; - decizia firmei de a investi în străinatate, în economia gazdă, în care se identifică şi evoluează factori locaţionali specifici: mărimea pieţei locale şi evoluţia acesteia, nivelul costurilor de producţie, nivelul cercetării tehnologice, gradul de pregatire al forţei de muncă, accesul la resursele naturale, politica economică a statului respectiv. Prin urmare, societaţile transnaţionale sunt initiatorii şi organizatorii producţiei internaţionale (PI), producţia internaţtională fiind o opţiune a firmelor faţă de cealaltă alternativă clasică - aceea de a recurge la pieţe. Ea generează fluxuri internaţionale complexe de factori de producţie, de expertiză managerială şi organizaţională, de informaţie, în cadrul unor structuri administrate şi controlate unitar. Urmărind optimizarea funcţionarii lor, evoluţia societăţilor transnaţionale în strategiile lor de dezvoltare a parcurs mai multe etape. Ele au fost un rezultat al adaptării societăţilor transnaţionale la modificarile intervenite în mediul lor de operare, ca urmare a influenţei unor factori obiectivi: progresul tehnologic, schimbarea raporturilor de competitivitate pe plan mondial, liberalizarea politicilor naţionale faţă de investitiile străine directe. Trasătura majora a acestor etape constă în adâncirea legaturilor intra-firma pe criterii noi de tip funcţional şi multiplicarea relatiilor inter-firme, al cărui rezultat a fost crearea unor sisteme-retele de producţie.

66

Întreg acest proces determina o integrare care tinde spre o globalizare. Ca urmare, strategiile societatilor transnationale cunosc mai multe forme: de la strategia filialei cu autonomie functionala si filiala-sursa, la strategia de integrare complexa prin internationalizare1. Specialistii apreciază că, deşi, formele simple de PI care au la bază legăturile de tip clasic între firmele-mamă şi filiale, sunt majoritare, în economia mondială contemporană se dezvolta un sistem integrat, concentrat regional, dar cu vocaţie globală, care va avea ca efect o noua diviziune internaţională a muncii de tip intrafirmă. Crearea sistemelor de producţie internaţională integrată (PII) este consecinţa strategiilor de integrare complexă ale societaţilor transnaţionale.Producţia internaţională integrată nu este un proces generalizat, el concentrându-se în ţările dezvoltate (ca şi fluxurile de investitii străine directe şi complexele transnaţionale). În cadrul acestui sistem nou integrat - procesul de exercitare a autorităţii se mută. Se produce trecerea de la prevalentă legăturilor de ordin ierarhic, la o combinare de legături pe verticală şi pe orizontală care se poate realiza la nivelul fiecarei verigi a lanţului de activităţi care crează valoarea adaugată. Mişcarea resurselor se realizează în dublu sens, între firma principala şi filiale şi între filiale, între firma-mama sau filiale şi alte firme exterioare. Sistemele de producţie internatională integrată aduc schimbari în modul în care diverşi factori - motivanti ai internalizării - internaţionalizării producţiei - specificaţi - se manifestă, şi anume: avantajele concurenţiale, avantajele internalizării, factorii locaţionali. Astfel, principalele modificari se refera la: • avantajele concurenţiale ale firmei se regasesc tot mai mult la nivelul filialelor, care erau considerate încă de la început că proveneau de la firma-mamă; deci sunt rezultatul întregului complex transnaţional. • sistemele de PII multiplică avantajele care sunt efectul funcţionării complexelor transnaţionale în ansamblul său, ca rezultat al coordonării unor activităţi într-un cadru comun. Deci, creste interesul firmelor de a internaliza operaţiuni noi, dar şi interesul pentru încheierea de alianţe strategice. • dezvoltarea strategiilor de integrare funcţională în cadrul complexelor transnaţionale permite valorificarea într-o măsura mai mare a posibilitatilor oferite de economiile-gazdă. Politica de atragere a investiţiilor străine directe va putea urmări, de acum, localizarea unor funcţii şi nu a unor procese întregi; nivelul dezvoltarii tehnologice, capacitatea de adaptare a forţei de munca devin factori locaţionali care sunt avuţi în vedere în primul rând. În concluzie, avantajele care decurgeau din proprietate nu mai sunt monopolul societăţiimamă. Ele se regasesc la nivelul întregului sistem şi pot fi exploatate, atât prin legături intrafirmă, cât şi inter-firme, în funcţie de natura şi costurile tranzacţiei în speţă. Dintr-o analiza aprofundată, se degaja ideea că schimburile comerciale urmăresc în aparenţa împartirea lumii în sfere de influenţă între Statele-naţiuni, deoarece Statele îşi conserva statutul de punct de plecare şi sosire al fluxurilor economice. În acelasi timp, spaţiile (aria de acţiune) aparţinând transnationalelor transced entitaţile economice naţionale, astfel încât economia mondiala actuala nu mai reprezintă suma economiilor naţionale. În prezent, exista de fapt “zone de economie mondiala” 2. Acestea sunt spaţiile integrate apartinând firmelor şi băncilor transnationale, în cadrul carora regulile internaţionale tradiţionale 1

"Corporatiile transnationale - agent al internationalizarii productiei", A. Mazilu, T.E. 11/1995, pag. 57-58

2

"Corporatiile transnationale - agent al internationalizarii productiei", A. Mazilu, T.E. 11/1995, pag. 57-58

67

nu mai sunt valabile. Aceste spaţii coexistă şi se întrepătrund cu “zonele economice care funcţionează la nivelul naţiunilor” pe care, însă le influenţează puternic. Globalizarea corporaţională este asociată atât cu o scară mai largă, cât şi cu o economie mai mare. Deşi mulţi se tem de scara mărită, beneficiile creşterii competiţiei sunt enorme, chiar dacă nu sunt apreciate. Să luăm, spre exemplu, beneficiile consumatorului american şi ale economiei în ansamblul ei, în urma exporturilor şi investiţiilor japoneze. Exporturile japoneze către SUA au reprezentat o gamă mult mai variată de produse, la o calitate superioară şi un preţ mai redus, pentru consumatorul american. Economia americană în ansamblul ei a beneficiat, de asemenea, de pe urma investiţiilor japoneze şi a introducerii tehnicilor de producţie japoneze. Le-ar fi fost mai bine consumatorilor americani şi economiei în ansamblu dacă barierele de import şi investiţii ar fi împiedicat pătrunderea Sony şi Honda? Consumatorii şi economiile din ţările mai puţin dezvoltate beneficiază de asemenea de pe urma investiţiilor, la fel şi muncitorii. Este important de notat că, în general, multinaţionalele plătesc salarii mai mari, creează mai multe locuri de muncă decât firmele interne şi au standarde mai ridicate ale condiţiilor de lucru; iar economia câştigă capital şi tehnologie datorită companiilor transnaţionale. Deci, multinaţionalele pot fi deosebit de importante pentru ţările mai puţin dezvoltate, în special pentru acelea în care agricultura este predominantă1. Menţinerea unui sistem puternic de reglare şi încurajare a firmelor de diferite naţionalităţi pentru a investi şi concura pe pieţele locale poate fi o soluţie eficientă în faţa pericolului puterii corporaţionale. În ciuda tuturor acestor măsuri de siguranţă, o economie globală populată de firme multinaţionale puternice reprezintă o perspectivă înfricoşătoare, în special pentru firmele şi guvernele ţărilor mici şi sărace. Există o tentaţie destul de mare de a închide graniţele naţionale în faţa importurilor şi a investiţiilor directe străine. Totuşi, o astfel de soluţie în faţa integrării economiei globale se poate dovedi extrem de costisitoare. Fără a avea acces la capital străin şi la tehnologie, dezvoltarea economică ar fi foarte dificilă, chiar imposibilă; aşa cum laureatul Premiului Nobel, Arthur Lewis, (Barbados) a arătat, dezvoltarea ţărilor trebuie să beneficieze de infuzii mari de capital extern pentru a construi infrastructura fizică, costisitoare necesară dezvoltării lor economice2. Iertarea datoriilor, ajutorul străin şi asistenţa tehnică ar putea să ajute la apropierea distanţei dintre săraci şi bogaţi, dar aceste măsuri nu sunt suficiente. Deşi pentru mulţi, globalizarea reprezintă o ameninţare, aceasta este de asemenea, în parte, soluţia pentru subdezvoltare. Argumentul că ţările mici nu pot concura în lumea celor puternici nu este valabil şi este contrazis de către experienţă. Mica Finlandă s-a poziţionat pe piaţă ca lider în telefonia mobilă (Nokia) şi în alte industrii de înaltă tehnologie. Israel este lider mondial în multe dezvoltări tehnologice. Taiwan este promiţător în industria semiconductoarelor şi a calculatoarelor, iar Singapore şi Hong Kong au rezultate remarcabile pe plan economic. Dacă o ţară mai puţin dezvoltată se va alătura acestei ligi a ţărilor mici, dar pline de succes, trebuie sa aibă un guvern competent şi cinstit, care să investească în educaţie la toate nivelele, să respecte drepturile internaţionale ale proprietăţii, să încurajeze spiritul antreprenorial şi să urmărească politici macroeconomice solide. O naţiune care nu doreşte să-şi asume aceste responsabilităţi cruciale, are foarte puţine şanse de a reuşi în economia globală şi riscă să fie dominată de către firmele străine.

1 2

The Economist, 29 January 2000, p. 21. Lewis W. Arthur, The Evolution of the International Economic Order, Princeton, 2001.

68

Companiile transnaţionale doresc a se stabili în ţările care au cele mai bune perspective de creştere şi cu resurse naturale abundente, pieţe interne mari, forţă de muncă calificată şi destul de ieftină, dar şi un cadru economic propice dezvoltării lor. O bună guvernanţă corporativă este un important pas în obţinerea unei pieţe sigure şi pentru încurajarea unor fluxuri mai stabile de investiţii internaţionale pe termen lung. Corporaţiile de afaceri sunt din ce în ce mai mult un factor important pentru crearea avuţiei mondiale şi pentru asigurarea bunăstării societăţii. În vederea îndeplinirii acestor funcţii companiile trebuie să acţioneze într-un cadru general care le obligă să-şi urmărească obiectivele şi să răspundă pentru consecinţele propriilor acţiuni. Pentru aceea ele trebuie să pună bazele unei guvernanţe corporative adecvate şi credibile. Multe ţări văd în o guvernanţă corporativă mai eficientă calea către creşterea dinamismului economic şi, în consecinţă, pentru augmentarea performanţelor economice generale. Importanţa guvernanţei corporale a fost evidenţiată şi de recentele turbulenţe din cadrul pieţelor financiare

Capitolul 5. Studiu de caz: Mcdonald's Corporation McDonald's este cel mai mare şi mai cunoscut lanţ de restaurante cu servire rapidă din lume, operând peste 30.000 de restaurante în 121 de ţări. Viziunea McDonald’s este de a fi recunoscut ca restaurantul cu servire rapidă ce oferă cea mai bună experienţă clienţilor săi. A fi cel mai bun implică, în percepţia companiei, atingerea şi menţinerea unor standarde de calitate, servire profesionistă şi curăţenie impecabilă (QSC- Quality, Service, Cleanliness) pentru a construi o relaţie cât mai strânsă cu clienţii. Întreaga strategie de afacere a McDonald’s este centrată pe satisfacerea la modul superior, a dorinţelor, cerinţelor clienţilor şi pe fidelizarea acestora. A fi cel mai bun înseamnă atingerea şi menţinerea unor standarde de calitate, servire şi curăţenie deosebite, astfel încât să-l facem pe fiecare client care ne trece pragul să zâmbească şi să se simtă bine. 5.1 Istoricul McDonald's McDonald's International 1948: Primul restaurant deschis de fraţii McDonald Totul a început cu cei doi fraţi, Mac şi Dick McDonald, în restaurantul lor din San Bernardino, California. În mod corect, aceştia au intuit că limitând meniul, scăzând preţurile şi sistematizând procedeele de pregatire a produselor în bucătărie vor putea servi mai mulţi clienţi

69

în timp mai scurt. Ei au folosit aceasta idee până au reuşit într-adevar să servească fiecare client în mod rapid şi eficient. 1954: Compania McDonald's este fondatã de cãtre Ray Kroc Compania, aşa cum este ea astăzi, nu a fost fondată de către fraţii mai sus menţionaţi, ci de către Ray Kroc. În 1954, când Ray Kroc i-a cunoscut pe fraţii McDonald în San Bernardino, a fost impresionat de cât de bine şi cât de rapid aceştia puteau să servească un număr impresionant de şoferi înfometaţi. Maşinile intrau, clienţii îşi comandau mâncarea, apoi plecau. Concluzia lui Ray Kroc a fost clară: "Clienţii au nevoie de calitate. Asta înseamnă o servire bună, dar cel mai important, rapidă. Oamenii caută o alternativă la modul tradiţional de a mânca." 1955: Se deschide primul restaurant din sistemul McDonald's Apoi, exploatând potenţialul pe care l-a intuit, Ray Kroc a negociat un contract cu fraţii McDonald, contract care îi permitea să folosească sistemul lor de vânzări şi numele Companiei. Un an mai târziu, Ray Kroc a adoptat principiile fraţilor McDonald în primul său restaurant care a fost deschis în 1955 în Des Plaines, Illinois. McDonald's face investiţii semnificative Este de asemenea important de notat faptul că McDonald's a a investit şi va continua să investească sume semnificative de bani în Europa Centrală. În timp ce investiţiile sunt pe termen lung, amortizarea se aşteaptă în zece sau mai mulţi ani. Investiţia medie pentru un restaurant este de aproximativ $1,200,000.McDonald's speră să asigure aprovizionarea tuturor restaurantelor cu produse ale furnizorilor locali pentru a oferi activitate si profituri companiilor prestatoare de servicii. În majoritatea ţărilor din Europa Centrală, această strategie a fost aplicată cu mult succes. Nu în ultimul rand, McDonald's este o sursă importantă de venituri prin taxele pe care le plăteşte la nivel local. O oportunitateprofitabilă pentru producătorii locali McDonald’s este recunoscut pentru respectarea principiului de a oferi restaurantelor serviciile şi produsele necesare de la producătorii locali. De aceea, companiile din Europa Centrală au posibilitatea extrordinară de e deveni parteneri într-o cooperare profitabilă, cu atât mai mult cu cît numărul de restaurante din Europa Centrală este în continuă creştere. În ritm cu creşterea numărului acestora, şi numărul posibilelor contracte va creşte. Trebuie reţinut că McDonald’s acceptă doar acei producători care pot asigura calitatea indicată a produselor lor încă de la începutul cooperării. 5.2 Dezvoltarea McDonald's: trecut, prezent si viitor. 1967 a fost anul în care McDonald's a deschis primul restaurant în afara Statelor Unite, anume în Canada, şi de atunci compania s-a extins in toată lumea. Corporaţia s-a dezvoltat în multe ţări din lume şi nu mai este de mult o companie exclusiv americană. Aprilie 1988: McDonald's pătrunde în fostul "Bloc de Est" prin deschiderea restaurantelor în Ungaria şi Iugoslavia. Septembrie 1991: McDonald’s hotărăşte să stabilească biroul principal pentru Europa Centrală la Viena. De la acea dată, acest birou a coordonat cu succes deschiderile de noi restaurante în ţări ale Europei Centrale ca: Cehia, Polonia, Slovenia, Bulgaria, Letonia, Estonia, România şi Slovacia, ridicând numărul de restaurante la 292 în 13 ţări . 1995: Tările în care s-au deschis restaurante în 1995 sunt: Estonia, România, Malta, Columbia, Jamaica, Africa de Sud, Quatar, Honduras, St. Maarten şi Slovacia.

70

1996: In acest an s-a ajuns la mai mult de 21.000 de restaurante in 101 ţări. Noile ţări in care au fost deschise restaurante sunt: Croaţia, West Samoa, Fiji, Liechtenstein, Lituania, India, Peru, Jordan, Paraguay, Republica Dominicană, Belarus, Tahiti. 1997: In anul 1997, ţări precum Ucraina, Cipru, Macedonia, Ecuador, Bolivia, Suriname, si-au deschis portile catre public. S-au mai deschis in acest an 2.110 restaurante, cite unul la fiecare 4 ore, aproximativ 85% fiind deschise in afara Statelor Unite. 1998: Planurile pentru anul acesta au fost similare cu cele de anul precedent. In Europa Centrala, Republica Moldova a deschis primul sau restaurant. S-au deschis in acest an 1.668 restaurante, iar ţări precum Nicaragua, Liban, Pakistan si Sri Lanka au intrat in lanţul de ţări in care funcţionează restaurante McDonald’s. 1999: |n ţări ca Georgia si Azerbajian, restaurantele McDonald's \şi vor deschide pentru prima dată porţile către public. Planul pentru anul 1999, cuprinde incă 1.750 de noi restaurante pretutindeni in lume. 5.3 Misiunea şi viziunea McDonald’s România

Compania McDonald’s ocupa în 2003, locul 8 în clasamentul mondial al mărcilor realizat de Interbrand şi Business Week, cu o valoare a mărcii de 24,70 miliarde de dolari. McDonald’s este cel mai mare lanţ de restaurante cu servire rapidă din lume, operând peste 35000 de restaurante în 121 ţări. Ideea lui Ray Kroc s-a dovedit eficientă încă din 1954 iar gradul de notorietate al companiei a crescut fulminant de atunci. În prezent, în ciuda problemelor de ordin social cu care se confruntă, compania înregistrează o cifră de afaceri de peste 40 miliarde de dolari cu un profit de aproape 3 miliarde dolari. Viziunea McDonald’s România se circumscrie viziunii companiei francizoare, canalizându-se pe stabilirea unei legături emoţionale cu clienţii. Marina Zara, marketing director la McDonald’s România îşi exprimă convingerea că tinerii sunt o valoare şi reprezintă un potenţial uriaş pentru dezvoltarea afacerii. „Conectează-te la pasiunea unei persoane şi vei fi conectat la acea persoană” este ideea sugerată de campaniile realizate, care promovează valorile cu care se identifică McDonald’s: atitudine, stil de viaţă, optimism, energie, prospeţime, interactivitate, libertate, independenţă, lipsă de griji. Misiunea companiei este promovarea unui mod de alimentaţie sănătos şi convenabil, ca soluţie optimă pentru un mod de viaţă dinamic, cât şi schimbarea percepţiei unor grupuri de consumatori care privesc McDonald’s ca pe„o plăcere vinovată”. Strategia companiei este de a oferi produse de cea mai bună calitate la preţuri accesibile, fără ca aceasta să le afecteze valoarea în consum. Obiectivele companiei se referă la creşterea relevanţei mărcii şi a produselor oferite şi convingerea consumatorilor că McDonald’s este locul şi modul preferat de a mânca. McDonald’s nu-şi propune să producă pentru a revinde ci să creeze o legătură pe termen lung cu clienţii, să-şi transforme consumatorii în iubitori ai mărcii. Planurile gigantului american au vizat extinderea către zone ale Europei centrale şi de est, iar investiţiile pe care le-a antrenat în acest demers au depăşit 1200000$. Începând cu aprilie 1998, McDonald’s a pătruns în Europa central-estică prin deschiderea unui impresionant număr de restaurante în ţări ca: Ungaria, Iugoslavia, Cehia, Polonia, Slovenia, Bulgaria, Letonia, Estonia, România şi Slovacia. Biroul principal pentru Europa Centrală a fost stabilit la Viena începând cu septembrie 1991, dată de la care au fost coordonate deschiderile de noi restaurante în această zonă.

71

Primul restaurant McDonald’s din România a fost deschis la 16 iunie 1995, la parterul Complexului Comercial Unirea, deschidere ce a coincis cu stabilirea recordului de tranzacţii la nivel central european. Marian Alecu, directorul general al McDonald’s România s-a ocupat de dezvoltarea reţelei de restaurante, care a ajuns astăzi la 52 de unităţi şi la o cifră de afaceri de peste 50 milioane de dolari. Investiţiile realizate de McDonald’s pe plan local ating 80-85 de milioane de dolari, cu un număr de peste 2.500 de angajaţi. Din punctul de vedere al strategiei de piaţă, McDonald’s utilizează un mix de marketing agresiv şi bine structurat ale cărui elemente sunt axate pe: a) dezvoltarea produsului şi a serviciilor prin realizarea unui produs standardizat de calitate ridicată şi consecventă, cu accent pe viteza de servire şi pe un program prelungit de funcţionare; b) practicarea unor preţuri judicioase; c) plasarea reţelei de restaurante în zone care concentrează un număr mare de consumatori şi cu un vad comercial ridicat; d) o puternică campanie publicitară concentrată pe consumatori, îndeosebi pe tineret, prin utilizarea masivă a promovării la televiziune. 5.3.1 Politica de produs Potrivit principiilor enunţate, calitatea este elementul de bază în strategia de produs a companiei. Standardele înalte de calitate şi siguranţă au impus un program strict de analiză şi control pentru fiecare produs şi pentru fiecare proces de selectare a materiilor prime şi de preparare a produselor. Monitorizarea se face printr-un program implementat încă din 1995, punând accent pe prevenire şi detectarea punctelor de risc prin inspecţii, analize şi controale termice în întregul lanţ tehnologic. Totodată sunt urmărite termenele de valabilitate ale produselor şi aspectul lor, de la recepţie până la clienţi. McDonald’s s-a angajat să respecte practicile de igienă în realizarea şi comercializarea produselor şi şi-a stabilit un program de livrări eficient care aprovizionează restaurantele la intervale mici de timp, pentru asigurarea prospeţimii produselor. Produsele McDonald’s constau în ingrediente hrănitoare de bază, cum ar fi carnea de vită, de pui, chiflele, salata, cartofii şi produsele lactate. Aceste produse îşi păstrează calitatea şi elementele naturale pe întreg parcursul procesului de gătire. Asigurarea completă a calităţii începe cu controlul materiei prime până la fiecare produs finit în parte. Calitatea produselor este observată urmărind procedurile de controlul materiilor prime. Astfel, feliile de carne arse sau insuficient prăjite sunt respinse când nu sunt respectaţi timpii de gătire. Controlul chiflelor se aplică prin conformitatea cu specificaţiile şi standardele McDonald’s, menţionate în manualele operaţionale ale companiei. Alte standarde ale controlului calităţii sunt stabilite măsurând în mod constant temperaturile şi timpii de păstrare/expirare a produselor. Din bucătărie şi până la clienţi, se efectuează o serie întreagă de controale pentru ca toate produsele să se înscrie în standardele internaţionale de calitate ale McDonald’s. Tehnicile utilizate de către McDonald’s pentru a asiura calitatea produselor sunt recunoscute de instituţiile naţionale de profil şi deseori, sunt mai exigente decât limitele stabilite de autorităţi. Din acest punct de vedere, la McDonald’s fiecare produs poate fi păstrat cald doar o anumită perioadă de timp, care nu trebuie depăşită. În cazul în care acest lucru s-a realizat, produsele pentru care nu s-au respectat normele prevăzute, sunt aruncate. Acest fapt implică risipă de resurse şi reflectă profesionalismul şi promptitudinea necesare în procesul de procesare a produselor McDonald’s. Aceşti timpi de pregătire stricţi survin pentru că materiile prime parcurg un traseu destul de lung de la producător la restaurantul de fast-food, în cadrul sistemului 72

de franciză, fiind supuse unor tehnici de păstrare a calităţii ce implică deshidratare, congelare, tratare chimică. Astfel, deviza McDonald’s „Acelaşi gust peste tot în lume” (One taste Worldwide) are un preţ. Sistemul strict de aprovizionare prin furnizori acreditaţi duce la necesitatea tratării alimentelor pentru a le menţine proaspete şi aspectuoase, şi pentru a le păstra gustul. Potrivit Asociaţiei pentru Protecţia Consumatorilor, acest gust este asigurat printr-un aport de arome alimentare, adică anumiţi compuşi chimici care, chiar dacă nu dăunează în momentul ingerării lor, devin extrem de periculoşi dacă sunt consumaţi timp îndelungat. Materia primă utilizată în restaurantele McDonald’s este asimilată la nivel local în procent de peste 65%, exceptând o parte din carnea de vită care nu corespunde în totalitate standardelor de calitate, peştele nordic şi cartofii care trebuie să fie dintr-un anume soi care prin tăiere, să aibă aceeaşi lungime. Sistemul de acreditare pentru furnizorii locali este foarte sever, având loc controale periodice din partea reprezentanţilor laboratorului central de la Frankfurt. Procesarea cărnii este realizată de firma L&O ramură francizată a unei companii internaţionale, care a investit într-una dintre cele mai moderne fabrici situată pe linia de centură a Bucureştiului. Firma producătoare de chifle este Red Co. şi reprezintă o investiţie 100% românească. Cu unii parteneri s-au stabilit relaţii puternice de colaborare care au depăşit graniţele României, devenind furnizori pentru sistemele McDonald’s din Bulgaria şi Republica Moldova. Compania încearcă să menţină relaţii foarte strânse cu furnizorii prin organizarea unei echipe de experţi care să se asigure că specificaţiile stringente de calitate, igienă şi siguranţă sunt menţinute la fiecare etapă tehnologică (care vizează şi regimul păstrării produselor). Lanţul termic al semipreparatelor trebuie să respecte anumite reguli iar termenul de vânzare al acestora este foarte limitat, de câteva minute la majoritatea produselor calde, în condiţii speciale, la o temperatură de 70 de grade. Carnea din hamburgerii McDonald’s este 100% carne de vită, provenind de la ferme cu notorietate, de la abatoare aprobate de UE şi de către autorităţile locale. Hamburgerii conţin numai carne de vită dezosată din sferturi anterioare şi flanc, fără alte ingrediente. Pentru prepararea termică în restaurantele McDonald’s se folosesc grill-uri şi nu se adaugă grăsime în timpul preparării. La sandwich-ul McChicken se foloseşte carne de pui dezosată tocată, în înveliş pane şi tratată termic. Burger-ul de porc, conţine carne de porc, arome naturale (piper, rozmarin). Sandwich-ul FishMac conţine bucăţi de peşte oceanic – cod sau specii asemănătoare într-un înveliş pane crocant. Faimoşii cartofi prăjiţi McDonald’s sunt produşi numai din soiuri de cartofi de cea mai bună calitate, cum este Russet Burbank. În cartofii astfel preparaţi nu se adaugă arome iar în anumite perioade ale anului, când conţinutul natural de zaharuri scade puţin, în timpul procesului tehnologic se adaugă o soluţie de zahăr. Îngheţatele McSundae, McFlurry şi Shake-urile, se prepară din lapte şi smântână proaspete, în condiţii stricte de igienă şi de respectare a parametrilor calitativi. Meniul McDonald’s este diversificat în mod continuu cu entree-uri, deserturi şi o gamă mai largă de sandwich-uri, care se aliniază tendinţelor culinare ale ţării noastre. McDonald’s România a intensificat campaniile de marketing, studiile de piaţă, promoţiile legate de introducerea de noi produse care să ţină cont de preferinţele culinare de pe piaţa românească şi anume salatele şi carnea de porc. Preferinţa românilor pentru supe a determinat McDonald’s să lanseze un proiect-pilot de introducere a supelor concentrate în lanţul de restaurante. McDonald’s oferă o paletă largă de produse grupate în meniuri sau servite separat. Meniurile Big Mac, McChicken şi Royal Cheese sunt mult mai convenabile ca pret, decât 73

cumpărarea separată a sandwich-ului a porţiei de cartofi prăjiţi şi a băuturii răcoritoare. Ca tehnică de marketing adoptată, McDonald’s foloseşte în cadrul meniurilor Big Mac sau Happy Meal vânzările grupate. Ţinând cont de varietatea produselor oferite şi de obiectivul de fidelizare a consumatorilor, compania ar trebui să-şi axeze eforturile din punctul de vedere al produsului, pe o reorganizare structurală a gamei oferite. Astfel, până în prezent, campaniile McDonald’s România s-au direcţionat spre segmentul sandwich-urilor şi în mod special către nou-apărutul Royal Cheese. Ideea produsului este de a consuma „un sandwich copleşit de carne” într-un moment de pauză, de relaxare, un moment de exclusivitate cu McDonald’s. Deşi campania în sine, design-ul ambalajului şi mesajul pe care îl transmite sunt destul de clare, numele produsului este în discordanţă cu sloganul ales, fapt care poate duce la comentarii într-un fel, justificate. Ideea de „sandwich copleşit de carne” vine de la faptul că, într-adevăr, acest Royal Cheese este un sadwich ce conţine o felie groasă de carne de vită. În aceste condiţii, poate că ar fi fost oportună o schimbare a denumirii produsului, chiar dacă nu era în concordanţă cu numele propus de compania francizoare. În general, design-ul produselor este unul ce exprimă imaginea companiei, cu sigla McDonald’s pe ambalaj. Un design de ambalaj inovativ a fost realizat pentru ambalarea plăcintelor cu vişine şi mere, care sunt vândute în suporturi de carton colorate în vişiniu şi verde, fiind uşor de manipulat în consum. Unul dintre inconvenientele acestui produs este faptul că are un conţinut fierbinte, lucru ce este specificat pe ambalaj. Îngheţatele McSundae sunt preparate din lapte şi smântână proaspete, în condiţii stricte de igienă şi de respectarea parametrilor calitativi. Sunt servite în casolete de plastic, împreună cu un topping (sirop) de ciocolată, caramel şi căpşuni. Una dintre posibilităţile companiei în cazul acestui produs este lărgirea dimensiunilor gamei sortimentale prin introducerea unui nou tip de îngheţată dietetică, McSundae Fitline, având ca ingrediente de bază brânză de vaci, smântână, iaurt, îndulcitori, fructe exotice (ananas, mango, papaya). Pentru realizarea acestui demers a fost nevoie de promovarea unui proiect-pilot de cercetare a pieţei, pe un eşantion reprezentativ, relevant din punct de vedere al valorii adăugate aduse companiei. McSundae Fitline s-a integrat în sortimentul “Deserturi”, ca o categorie adiacentă a îngheţatei McSundae. În acest fel, s-a mizat pe elementul psihologic potrivit căruia, consumatorii fideli îngheţatei McSundae au găsit în McSundae Fitline o variantă a unui produs în care deja, au încredere. 5.3.2 Politica de distribuţie Impresionanta reţea de restaurante McDonald’s deserveşte zilnic peste 70000 de clienţi români. Cele 52 de restaurante McDonald’s amplasate în întreaga ţară, îi asigură o acoperire largă la nivel naţional iar sistemul de transport organizat de firma Romdis s-a dovedit eficient şi prompt în aprovizionarea şi livrarea în termenii stabiliţi a produselor şi a materiilor prime. Compania realizează receptarea materiilor prime de la furnizorii acreditaţi, controlul de calitate al produselor, pregătirea lor pentru transport. Din acest punct, firma Romdis împreună cu L&O se ocupă de încărcarea camioanelor şi transportul la restaurantele din oraşe. Cele mai profitabile restaurante din punctul de vedere al vânzărilor, sunt cele din Bucureşti, Braşov, Timişoara, Constanţa. În cele 20 de unităţi deschise în capitală se înregistrează cel mai ridicat nivel al vânzărilor, aproximativ egal cu 50% din volumul total al vânzărilor. Pentru a maximiza condiţiile oferite de piaţa românească, McDonald’s operează şi prin intermediul restaurantelor sezoniere pe litoral, totodată punând în aplicare încă de la pătrunderea pe piaţă, a conceptului de servire direct

74

din maşină. În prezent, majoritatea restaurantelor McDonald’s din oraşele importante au şi un specific Drive-Thru. La nivelul fiecărui restaurant, obiectivul de marketing al companiei este implicarea în comunitatea în care se află respectivul restaurant prin organizarea de evenimente şi activităţi specifice. Misiunea McDonald’s este ca prin intermediul fiecărui restaurant să descopere noi căi de a contribui la dezvoltarea zonei de amplasare. Colectivul de proiectare al Procer Company SA a realizat construirea a numerose restaurante McDonald’s cum sunt: restaurantul McDonald’s Instore Unirii 2, Bucureşti, restaurantul McDonald’s Instore Tomis, Constanţa, restaurantele de tip Drive-Thru din cartierele Coletina, Dristor – Bucureşti, din Craiova şi din Braşov. Compania a investit peste 80 milioane de dolari pentru realizarea acestor proiecte de extindere a reţelei de restaurante. Distribuţia pe teritoriul naţional se desfăşoară prin intermediul canalelor de tip producător – consumator, ţinând cont că întregul proces de transport este coordonat de compania francizată iar firmele de transport fac parte din sistemul furnizorilor agreaţi de întregul sistem de francize McDonald’s. Materiile prime sunt stocate şi depozitate în fabricile de prelucrare, fiind supuse unor tehnici de păstrarea calităţii prin congelare, deshidratare şi îmbuteliere. Una dintre aceste fabrici este cea amplasată pe linia de centură a capitalei, aparţinând firmei L&O. Din punctul de vedere al localizării, majoritatea restaurantele McDonald’s sunt amplasate în zonele urbane, în centru sau la periferie, în funcţie de obiectivele urmărite şi de potenţialul zonei. Zonele cu un grad ridicat de concentrare a restaurantelor McDonald’s sunt capitala, Banatul, nordul Transilvaniei şi zona sud-estică. În ceea ce priveşte tehnicile de vânzare, McDonald’s practică vânzarea directă, cu plata în numerar, tehnica cea mai larg răspândită în cadrul restaurantelor şi în industria alimentară în general. Îngheţata McSundae Fitline va fi distribuită, pentru început în restaurantele din centrele urbane cu un aflux mare de clienţi. În acest fel, se va realiza creşterea notorietăţii noului produs şi se va putea verifica receptivitatea consumatorilor vizaţi. Noul produs va fi vândut atât separat cât şi grupat, în cadrul meniului Fitness şi chiar în cadrul meniurilor tradiţionale Big Mac, McChicken şi Royal Cheese, la cererea clienţilor. Va fi stocat la temperaturi cuprinse între 4-8 grade Celsius, cu respectarea standardelor de calitate impuse. Ca orice alt produs nou McDonald’s, îngheţata McSundae va pătrunde în întreg sistemul de distribuţie, acoperind o arie cât mai largă de consumatori. 5.3.3. Politica de preţ Politica McDonald’s în domeniul preţului implică adaptarea acestuia, la nivelul fiecărui produs, la puterea de cumpărare a pieţei luând în considerare concurenţa locală. Ţinând cont de faptul că McDonald’s este liderul absolut al restaurantelor de fast-food din România, de-a lungul celor 9 ani de activitate pe piaţa românească a încercat să practice preţuri adaptate la puterea de cumpărare a românilor. Deşi preţurile practicate la McDonald’s sunt destul de restrictive şi deci, adresate unei clientele cu venituri peste medie, compania a activat în pierdere până spre mijlocul anului 2003. Investiţiile realizate prin deschiderea de noi restaurante, lansarea unor produse specifice pieţei româneşti (salate, supe, produse bazate pe carnea de porc) cum sunt McPork, McPuişor, lansarea de noi produse în cadrul sistemului internaţional (Cheeseburger, Royal Cheese) s-au reflectat în preţurile practicate în restaurantele din ţară. La aceste argumente se adaugă cele referitoare la instabilitatea mediului economic românesc, gradul ridicat de impozitare şi 75

atitudinea românilor faţă de modul de servire rapidă practicat în restaurantele de tip fast-food, justificând într-o anume măsură nivelul destul de ridicat al preţurilor de la McDonald’s. Dacă am lua în considerare, pe baza structurii bilanţiere şi a contului de profit şi pierdere a unui restaurant McDonald’s din Braşov, prezentate în tabelul alăturat, un profit net realizat pentru anul 2003, de 3.433.161 (mii lei), am putea estima un profit net, la nivel de reţea naţională, de 171.658.050 (mii lei) din care am putea aloca un procent de 3% pentru lansarea şi promovarea îngheţatei McSundae Fitline. Ar reveni, pentru lansarea acestui nou produs, un buget de aproximativ 5.149.741.500 lei care ar acoperi cheltuielile cu materiile prime, transport, procesare, distribuţie şi promovare. Tipuri de cheltuieli

Suma alocata (mii lei)

Materii prime

1500000

Procesare

149741.5

Depozitare

500000

Distributie

1500000

Promovare

1500000

Total

Ponderea cheltuielilor McSundae Fitline

Materii prime Procesare Depozitare Distributie Promovare Total

5149741.5

Dacă am estima un termen de recuperare a investiţiei de 3 ani, ţinând cont că lansarea îngheţatei ar aduce venituri constante de 2 mld lei de-a lungul celor 3 ani, la sfârşitul perioadei, sar înregistra un profit de 1.149.741.500 lei, care ar justifica lansarea noului produs. Se poate opta atât pentru vânzarea individuală cât şi pentru cea grupată, în cadrul meniurilor oferite de McDonald’s. În cazul vânzării grupate, se va pune accentul pe discount-ul oferit de restaurant la fiecare produs care compune meniul. Îmbunătăţirea meniurilor tradiţionale McDonald’s cu desertul McSundae Fitline, comercializat la un preţ convenabil atât pentru client cât şi pentru companie, va evidenţia viziunea McDonald’s de ridicare a standardului de viaţă al consumatorilor prin adaptarea, pe măsura posibilităţilor, la posibilităţile lor financiare. 5.3.4. Politica de promovare Politica de promovare a companiei McDonald’s România, ca partener francizat a companiei din SUA, se integrează în politica de promovare ca acesteia din urmă, adaptându-se la tipologia segmentelor de piaţă vizate şi la comportamentul de consum specific pieţei româneşti. Din acest punct de vedere, procesele în care este implicată compania la nivel mondial afectează implicit activitatea regională a fiecărei filiale. Astfel, este bine cunoscut cazul regizorului american de filme documentare Morgan Spurlock. Acesta se supune unui test în documentarul său despre industria de mâncăruri comerciale, mâncând în mod riguros de la McDonald’s, de trei ori de zi, timp de 1 lună. Campania lansată de Spurlock se numeşte, ironic, “Super size me” cu referiri clare la faimosul Big Mac. În acest documentar, Spurlock vrea să arate efectele fizice nocive ale consumului de fast food, aducând în prim plan şi cultul mâncării în Statele Unite reflectat de şcoli, corporaţii şi politică prin prisma omului de rând şi a susţinătorilor unei vieţi sănătoase. Chiar în cursul acestui an, pe 27 ianuarie, McDonald’s SUA a trebuit să facă faţă unui nou proces înaintat de câteva adolescente din New York care, conform BBC, cer daune de miliarde de dolari din partea gigantului American pe motiv că grupul alimentar ar fi ascuns 76

riscurile pe care produsul Chicken McNuggets le prezintă asupra sănătăţii. Plângerea, depusă iniţial în 2002 a fost primul litigu în care un grup alimentar era învinovăţit de problemele de obezitate ale unor oameni. Răspunsul companiei la aceste situaţii de criză a fost prompt, materializându-se în implicarea sa în programe nutriţionale pentru o alimentaţie sănătoasă, furnizarea publică a unor detalii legate de materiile prime utilizate şi nivelul de risc pe care îl prezintă produsele pe care le comercializează. Strategia promoţională adoptată s-a bazat pe campanii publicitare axate pe promovarea mărcii printr-o publicitate social-umanitară şi corporativă, axată pe consumatorul final şi pe beneficiile ce derivă din consumul de la McDonald’s. În SUA, va fi demarată campania în care bine cunoscutul simbol “M” a fost înlocuit cu semnul întrebării având ilustrate alăturat alternative ale modului de alimentaţie de tip fast food. Prin această campanie, concernul american îşi pune clienţii în situaţia de a analiza pertinent în ce măsură aceste alternative sunt într-adevăr mai sănătoase decât ceea ce se oferă în restaurantele McDonald’s. Concomitent, McDonald’s România s-a aliniat la această politică de promovare şi a fost lansat pe site-ul lor un catalog nutriţional şi un ghid pentru o alimentaţie mai sănătoasă într-un mediu economico-social dinamic. Pe site-ul McDonald’s România a apărut chiar un program nutriţional, ca replică la documentarul realizat de Spurlock şi prin care clienţii de la Mac sunt invitaţi să consume constant de la restaurantele McDonald’s, pentru o viaţă echilibrată şi sănătoasă. În prezent, în ţara noastră, McDonald’s continuă campania de promovare “i’m lovin’ it”, campanie orientată din punct de vedere al publicului ţintă către consumatorii finali prin strategie de fidelizare, relaţionare cu marca. Noua imagine de ambalaj McDonald’s a pătruns şi în ţara noastră printr-un design inovativ inspirat de campania “i’m lovin’ it”. Ambalajul prezintă imagini ale unor persoane obişnuite surprinse bucurându-se de micile plăceri ale vieţii (tineri practicând skateboarding-ul, jucând fotbal, etc). Sloganul “I’m lovin’ it” va apărea în câteva limbi de circulaţie internaţională pentru a reflecta diversitatea clienţilor companiei şi preocuparea pentru satisfacerea dorinţelor acestora. Pentru promovarea în media a acestei campanii, McDonald’s a colaborat cu compania de consultanţă Boxer, stabilită în Birmingham, Anglia, care a folosit pentru scenarii mai mulţi participanţi aleşi aleator, cât şi personalităţi cunoscute din domeniul modellingului şi atletismului. Ambalajul McDonald's reprezintă următoarea fază în campania de marketing 'Rolling Energy' a companiei. Acesta se bazează pe un plan de marketing derulat pe plan internaţional pe mai mulţi ani, concentrat asupra comunicării directe cu consumatorii şi angajaţii. Programul include o varietate largă de activităţi de promovare integrate, printre care şi lansarea noului ambalaj, promoţii derulate în restaurante, planificarea media, noi produse incluse în gama binecunoscută şi marketing intern. Obiectivul companiei reflectat in campania “i’m lovin it” este convingerea consumatorului că McDonald’s este locul şi modul preferat de a mânca. Se pune accentul pe modernizarea percepţiei asupra mărcii, a calităţii şi relevanţei acesteia în cadrul segmentului de piaţă vizat. Campania emană din spiritul McDonald’s şi din valorile fundamentale corporatiste: atitudine, stil de viaţă, optimism, modernism, energie, prospeţime, lipsă de griji, libertate de exprimare, urmărindu-se o abordare competitivă, diferită şi modernă a strategiei de marketing, cu o mai mare relevanţă pentru grupurile ţintă. Prin aceste demersuri, consumatorul client devine ataşat afectiv de marcă şi solidar cu valorile exprimate de aceasta. În general, publicitatea McDonald’s România este realizată prin intermediul televiziunii care reprezintă suportul publicitar ce a cunoscut o expansiune rapidă asigurând o combinaţie a 77

imaginii, sunetului şi mişcării, şi creând o impresie de contact cu destinatarul mesajului prin flexibilitate, adresare sugestivă în faţa unei audienţe ridicate. Clipurile publicitare ale McDonald’s sunt Snoopy, Robotul Ben, Kermit, Cheese, Detectiv, Campioni fiind realizate de colectivul de proiectare al Procer Company SA, firmă care s-a ocupat şi de amenajarea restaurantelor McDonald’s din capitală. Apariţiile în presă şi radio, nu sunt atât de numeroase sugerând strategia companiei de promovare a mărcii unui public cât mai larg. Ca urmare a creşterii notorietăţii mărcii s-au creat şi în România forum-uri de discuţii legate de riscul pe care îl prezintă pentru sănătate produsele de fast food, mesajele publicitare necorespunzătoare cu produsul promovat. În acest context, pentru a-şi putea menţine credibilitatea şi profesionalismul, compania va trebui să fie mai atentă în momentul lansării unui nou produs şi să se asigure ca astfel de “scăpări” nu se vor mai repeta. Din punct de vedere al publicităţii social-umanitare, McDonald’s România s-a implicat în campania naţională de strângere de fonduri pentru ajutorarea populaţiei afectate de cataclismul din 26 decembrie 2004. Campania “Un tsunami pe care-l putem opri” a fost iniţiată de McDonald’s România şi Realitatea TV sub patronajul preşedinţiei şi şi-a propus amplasarea unor urne speciale pentru donaţii publice în toate cele 50 de restaurante McDonald’s din ţară şi sensibilizarea opiniei publice pentru a participa la strângerea de fonduri. Conform afirmaţiilor preşedintelui McDonald’s România, Marian Alecu, compania a decis să doneze câte 1000 lei din preţul fiecărui sandwich vândut în luna ianuarie 2005, iar Fundaţia pentru copii Ronald McDonald s-a angajat să se alăture acestei iniţiative printr-o donaţie suplimentară. Toate sumele strânse prin acest program vor fi donate unei instituţii internaţionale implicate în sprijinirea populaţiei sinistrate. McDonald’s este membră fondatoare a Asociaţiei Române pentru Ambalaje şi Mediu reunind firme româneşti şi multinaţionale. Compania a lansat deja în SUA o campanie de protecţia mediului prin oferta produselor în cutii biodegradabile, din coji de cartofi. Prin aceasta, McDonald’s urmăreşte ca străzile din jurul restaurantelor să fie mai curate. În cadrul politicii de promovare a McDonald’s România se înscriu şi manifestările promoţionale prin acţiuni de sponsorizare inkind sau financiară a anumitor grupuri sau organizaţii. Astfel, McDonald’s a sponsorizat şi în acest an ediţia a 9-a a Cupei Liceelor organizată în capitală. Tricourile şi materialele promoţionale (200.000 de brelocuri de spumă) au fost furnizate de TextPromotion, principalul furnizor de materiale promoţionale pentru McDonald’s. Din punct de vedere al promovării vânzărilor, McDonald’s a adoptat tehnici de promovare variate: reducerea preţurilor în conformitate cu puterea de cumpărare a pieţei locale, promovarea vânzărilor grupate prin meniurile Big Mac, McChicken, oferirea de cadouri promoţionale de genul jucărioarelor din meniurile Happy Meal. 5.4. Impactul McDonald’s asupra economiei mondiale Patronatul lanţului de restaurante McDonald’s cheltuieşte anual aproape 2 miliarde $ pentru reclame şi promoţii, încercând să cultive imaginea unei companii ecologice şi implicate social, precum şi restaurantele sale ca “loc de recreere”. Copiii sunt momiţi (trăgând părinţii după ei) cu jucării ,cartonaşe,etc. Profiturile celor 25 000 de restaurante din 119 tari depasesc 3 miliarde $ lunar. Rapoartele anuale vorbesc de noi şi noi magazine in lumea intreaga, o noua unitate se deschide la fiecare 5 ore

78

McDonald’s nu au inventat restaurantele de tip fast-food dar au reinventat noţiunea de servire rapidă până la punctual la care a devenit un fel de religie planetară. Inovaţiile pe care leau adus – locuri de joacă pentru copii, curăţenie desăvârşită, promptitudinea serviciului – au devenit motivul pentru care McDonald’s este liderul mondial al restaurantelor de fast-food. Compania a demonstrat prin programele sale de marketing că nu trebuie să activezi în domeniul tehnologiilor înalte pentru a inova. Creativitatea poate aduce beneficii chiar şi în cele mai banale activităţi economice. Conducându-se după ideea că “cele mai de succes mărci se bazează pe o relaţie intimă şi credibilă cu consumatorul”1, McDonald’s România şi-a dezvoltat o reţea puternică de restaurante, şi-a promovat imaginea prin campanii publicitare agresive şi a reuşit să relaţioneze eficient cu consumatorii vizaţi, în ciuda unui sistem destul de restrictiv de preţuri şi a problemelor de imagine cu care s-a confruntat la nivel mondial. Lanţul de restaurante McDonald's vrea sa devina cel mai de încredere brand din lume şi a demarat o campanie de promovare la nivel mondial prin care îşi propune să mărească încrederea în brand prin susţinerea unor obiceiuri alimentare sănătoase la copii. La ultima întalnire internatională a companiei, la care s-au discutat subiecte de strategie de marketing, Jim Skinner, chairman-CEO la McDonald's, a explicat ca reteaua nu poate sustine o crestere a vânzărilor fără încrederea consumatorilor. El a prezentat un plan prin care încearca să transforme McDonald's în cel mai de încredere brand din lume. O parte din acest plan urmareste cresterea increderii la nivelul mamelor si promoveaza o buna purtare in randul copiilor. Platforma de marketing pentru copii va include in meniu mere si lapte, iar noua campanie va sustine obiceiuri sanatoase de alimentatie. O prima campanie internatională a fost lansată pe 11 mai şi s-a desfasurat în o sută de ţări până în luna octombrie. Lanţul de restaurante a semnat un contract cu Dreamworks Animation, producatorul filmului de animaţie Shrek 3, a folosit în campanie imaginea personajelor din acest film. Campania include atat jucarii tematice Shrek oferite impreuna cu Happy Meal si pahare ce pot fi colectionate, cat si un site in care copiii pot castiga puncte daca spun ce fel de activitate fizica au facut. "Distractia online conduce la activitate offline", a declarat Mary Dillon, global chief marketing officer la McDonald's. Campania la nivel global a fost realizata de agentia Leo Burnett Worldwide, impreuna cu agentia Arc Worldwide care s-a ocupat de componenta digitala a campaniei. McDonald's este cel mai mare lant de restaurante fast-food din lume si a inregistrat, in 2005, venituri de peste 20 de miliarde de dolari si un profit net de peste 2,6 miliarde de dolari. Lantul are aproximativ 447.000 de angajati in intreaga lume. McDonald's Romania, filiala a companiei internationale McDonald's Corporation, detine 51 de restaurante in tara, dintre care trei (cele din Brasov) sunt operate in sistem de franciza. McDonald's Corporation (listată la Bursa de valori din New York sub codul MCD) este cel mai mare lanţ de restaurante de tipul fast-food din lume, vânzând cu prioritate hamburgeri, pui, cartofi prăjiţi, amestecuri de băuturi răcoritoare pe bază de lapte (aşa numitele milkshake-uri) şi băuturi carbo-gazoase. Mai recent, a început să ofere şi salate, fructe, snack wraps şi carrot sticks. Afacerea inceputa în 1940, cu un restaurant deschis de fraţii Dick şi Mac Macdonald în San Bernardino, California, introducea "Sistemului de Servire Rapidă" în 1984 si stabilea principiile restaurantelor fast food. Corporaţia prezentă îşi datează fondarea din timpul 1

Ziarul Financiar,2006

79

deschiderii restaurantului franciză de către Ray Kroc, din Des Plaines, Illinois din 15 aprilie 1955, acesta fiind al nouălea restaurant McDonald's. Dupa ce Kroc a cumpărat drepturile legale ale fraţilor McDonald asupra companiei a condus expansiunea sa în toată lumea. Odată cu extinderea plină de succes a companiei McDonald's pe multe pieţe internaţionale, compania a devenit un simbol al globalizării şi al răspândirii stilului de viaţă american. Proeminenţa sa în influenţarea masivă a modului de a mânca al diferitelor categorii sociale, a creat de asemenea un frecvent subiect de dezbatere publică legat de obezitate, etică corporatistă şi responsabilitatea faţă de consumator. A creat, ca un produs secundar şi un jargon specific, aşa cum ar fi expresia junk food în loc de fast food, adică mâncare gunoi în loc de mâncare rapidă. Restaurantele McDonald's se găsesc în 120 de ţări şi teritorii din jurul lumii şi servesc aproape 54 milioane de clienţi în fiecare zi. Compania deasemeni operează branduri de restaurante, precum Piles Café şi Boston Market şi posedă o parte din Pret a Manger. Compania deţinea şi o parte majoritară din Chipotle Mexican Grill până când a renunţat oficial la drepturi în octombrie 2006. Până în Decembrie 2003, deţinea deasemeni Donatos Pizza. Are ca subsidiar deasemeni Redboxul, care a început în 2003 ca o maşină automată, largă de 5.5 m, dar din 2005, s-a concentrat pe maşini de împrumutat DVD-uri. Vedere a primului McDonald's care a fost inclus în franciză de Ray Kroc, care acum este muzeu în Des Plaines, Illinois. Clădirea este o copie după original, care a fost al nouălea restaurant McDonald's deschis. Majoritatea restaurantelor independente McDonald's oferă servire direct in maşină(drive through) sau servire în restaurant(counter service) care au zonele de mese înăuntrul, şi câteodata în afara restaurantului. Drive-Thru, Auto-Mac, Plateşte şi condu, sau McDrive, precum este cunoscut în multe ţări, are, în multe cazuri locuri separate pentru plasarea, plătirea şi preluarea comenzii, totuşi ultimii doi paşi (plătirea şi preluarea) sunt în mod frecvent combinate într-un singur stand; acest tip de servire a fost introdus in Arizona în 1975, McDonald's imitând alte lanţuri de magazine fast-food care deţineau iniţiativa în acest domeniu. În unele ţări restaurantele "McDrive" ce se află lângă autostrăzi nu oferă de loc o zonă de mese sau servire în restaurant. În contrast cu acest lucru, restaurantele aflate în oraşe mari cu o densitate mare nu oferă servicii Drive-Through de loc. Sunt şi câteva restaurante aflate în centrele economico-urbane ale oraşelor oferă servici numite walk-through şi nu drive-through, acestea fiind asemănătoare cu drive-through, neincluzând însă şi maşinile.Restaurante construite cu teme speciale există de asemenea, precum "Solid Gold McDonald's," un restaurant din ani 1950' cu tema de rock-and-roll. In Victroia, din Columbia Britanică, se află un restaurant care conţine un candelabru facut din aur de 24 de karate împreună cu instalaţii de iluminare similare. Unele restaurante McDonald's aflate în zone sub-urbane şi în unele oraşe oferă zone mari în care copii se pot juca numite "McDonald's PlayPlace" în caz că acestea se află înăuntrul restaurantului sau "Playland", în caz că acestea se află în afara restaurnatului. Primul PlayPlace cu un tub unde copii se pot juca, cu gropi cu mingi şi cu tobogane a fost introdus în 1987 în SUA, iar modelul a fost replicat după aceea pe scară largă. Unele dintre spaţiile PlayPlace au fost renovate în locuri "R Gym". "R Gyms" sunt zone de joacă în interiorul restaurantului cu jocuri interactive pentru copii între 4 şi 12 ani. Zonele "R Gyms" sunt echipate cu biciclete staţiorare, jocuri video, tablete de dans, coşuri de basket, bări fixe, cursuri cu obstacole, şi alte jocuri care pun accent pe activitate fizică Modelul de afaceri al corporaţiei McDonalds este diferit faţă de al celorlalte companii fast food. În afara cotelor de francită, a alimentelor şi o proporţie din vânzări, McDonald's percepe şi 80

o chirie, parţial coordonată cu vânzările. Ca o condiţie la contractul de franciză, corporaţia deţine în mod legal lotul de teren pe care se află restaurantele. Modelul de afaceri din Marea Britanie este diferit, mai puţin de 30% din restaurante sunt în sistem de franciză, cea mai mare majoritate fiind deţinute direct de către companie. McDonald's îşi instruieşte angajaţii la 'Hamburger University' în Oak Brook, Illinois. Potrivit cărţii Fast Food Nation de Eric Schlosser (2001), aproape unul din opt angajaţi din Statele Unite au fost la un moment sau altul angajaţi ai unui McDonald's. (potrivit Fox News acest număr este unul din zece). Cartea afirmă că McDonald's este cel mai mare operator de locuri de joacă din Statele Unite, şi cel mai mare cumpărător de carne de vită, carne de pork, cartofi şi mere. Carnea folosită de restaurantele McDonald's diferă în funcţie de cultura ţării gazdă. McDonald's a devenit un sinonim al globalizării, câteodată folosindu-se şi termenul "McDonaldization" a societăţii. Revista The Economist foloseşte "Big Mac index": comparaţia preţului unui sandwich Big Mac în diferite ţări ale lumii, folosită pentru a măsura puterea de cumpărare şi teoria purchasing power parity. Deorece McDonald's este identificat cu cultura şi modul de viaţă american, expansiunea sa internaţională a fost denumită "Americanization" sau "imperialism american". McDonald's este ţinta mişcărilor anti-globalizare în multe dintre ţările lumii . Thomas Friedman a făcut remarca că nici o ţară care posedă restaurante McDonald's nu a avut un război cu o altă ţară cu restaurante McDonald's. Această teorie a fost infirmată de invazia SUA în Panama în 1989 şi de bombardarea Serbiei de forţele NATO în 1999. Unii analişti sugerează că nivelul de prestare al serviciilor din ţările în care McDonald's deschide restaurante creşte odată cu intrarea companiei pe piaţă. Un grup de antropologişti a produs un studiu numit Golden Arches East (Stanford University Press, 1998, editat de James L. Watson), studiu care analizează impactul pe care McDonald's l-a avut în Asia de Est, şi în particular în Hong Kong. Atunci când a deschis primul restaurant în Hong Kong în 1975, McDonald's a fost primul restaurant cu toalete curate, atrăgând numeroşi clienţi şi obligând alte restaurante să-şi îmbunătăţească standardele. În Asia de est în special, McDonald's a devenit un simol al dorinţei de a îmbrăţişa normele culturale vestice. McDonald's a iniţiat un parteneriat cu cea de-a doua companie petrolieră din China, Sinopec, pentru a beneficia de noul trend de folosire al automobilelor personale, şi a deschis numeroase restaurante drive-thru. Din cele 118 ţări unde McDonlad's deţine operaţiuni, niciuna nu se poate lauda cu o activitate atât de intensă ca Rusia, scrie cotidianul The Wall Street Journal. In medie, fiecare unitate serveste 850.000 de clienti pe an, mai mult decat dublul numărului de clienţi înregistrat de McDonald's pe alte pieţe. În acest fel, cel mai mare lanţ de restaurante din lume are o problema neobisnuita. Rusia, cu clasa sa de mijloc in plina dezvoltare şi cu apetit pentru tot ceea ce este american, este o bijuterie in sistemul McDonald's. Totusi, compania este prudenta în ceea ce priveste extinderea pe aceasta piaţa, în parte din cauza birocraţiei recunoscute din aceasta ţară, ca urmare a schimbării de filosofie prin care trece lanţul. Atitudinea de prudenta este în parte justificată. Planurile agresive de extindere adoptate de McDonald's au avut consecinţe negative în trecut. La începutul anilor '90, compania işi urmarea cu determinare ţinta de extindere a lanţului cu până la 2.500 de unităţi pe an. În 2000 însă, condiţiile unităţilor sale existente şi atractivitatea anumitor componente ale meniurilor se deterioraseră. În 2002, strategia de extindere începuse deja să afecteze profiturile şi preţul acţiunilor companiei.

81

În 2003, când a raportat prima pierdere trimestriala înregistrata vreodată, McDonald's a deschis o reţea de 21 de unitati noi, in scadere de la 1.015 in anul anterior. Stabilindu-şi mai apoi sa fie "mai bună, nu doar mai mare", compania a inceput sa-si limiteze expansiunea. Directorii au început să lucreze la îmbunatatirea produselor de marcă, cum ar fi Big Mac şi Chicken McNuggets, şi au dat o noua înfăţisare restaurantelor. Schimbările au impulsionat profitul şi vânzarile, contribuind la inregistrarea uneia dintre cele mai bune perioade de catre companie. In ultimele 12 luni, actiunile McDonald's au avansat cu 33%. Îmbunatatindu-si operatiunile, compania se pregateste sa-si accelereze usor ritmul constructiei de unitati, in special pe piete aflate in dezvoltare ca India, China si Rusia. În loc sa se bazeze prea mult pe restaurante noi, compania incearca sa obtina vanzari si profituri mai mari din unitatile deja existente. In acest scop, Hasbulatov, in varsta de 51 de ani, se inspira din obiceiurile occidentale. El a introdus un meniu de mic dejun şi intenţionează să instaleze mai multe sectiuni "McCafe". În plus, este nerăbdator să sporească numărul de restaurante cu drive-through şi cel al restaurantelor cu program non-stop. McDonald's deţine 180 de unităţi în Rusia. Conform planurilor actuale, numărul trebuie sa crească cu cel puţin 15% pe an în următorul deceniu. In acest fel, Rusia ar deveni una dintre pieţele cu cele mai rapide ritmuri de creştere din cadrul sistemului McDonald's. Însa până acum, in acest an, compania a construit doar 12 noi restaurante, cu 20% sub ţinta. "Birocraţia este foarte mare", explică Hasbulatov. Pentru a deschide o singură unitate McDonald's în Rusia pot fi necesare până la 20 de semnături din partea autorităţilor locale. Preturile în sectorul imobiliar au crescut de zece ori in ultimul deceniu. Iar în Moscova si St. Petersburg, marile oraşe vizate în principal de McDonald's, este greu de găsit personal calificat din cauza ratelor scazute ale somajului. McDonald's a început sa priveasca spre Rusia in 1976, cand fondatorul diviziei canadiene a companiei, George Cohon, a imprumutat un autobuz al companiei unor oficiali ai echipei Rusiei în timpul Jocurilor Olimpice de la Montreal. Cohon a zburat către Rusia de peste 100 de ori în urmatorii 14 ani încercând să-i convingă pe oficialii guvernamentali rusi să permită McDonald's să furnizeze alimente pentru Jocurile Olimpice din Moscova din 1980 şi mai tarziu să deschidă restaurante în această ţară. El le-a dus şi un film despre companie pentru ca oamenii "habar n-aveau ce înseamnă McDonald's". Unii directori McDonald's considerau că eforturile sale sunt zadarnice. În 1988, Cohon a ajuns în cele din urmă la o înţelegere cu oficialii Moscovei privitor la deschiderea unui restaurant. Aproximativ 27.000 de persoane au aplicat pentru cele 630 de locuri de muncă incluse într-un singur anunţ McDonald's. Una dintre aceste persoane a fost Hasbulatov. În 1993, cele trei unitati McDonald's din Rusia au inceput sa genereze profit. Lantul devenea cunoscut pentru lansarea de restaurante curate, de incredere. Dupa 1999, Kahsbulatov a devenit director pe Europa de Est în cadrul McDonald's. În Rusia, supraveghează în prezent 180 de restaurante din 40 de oraşe, o mică parte din cele 32.000 de restaurante deţinute de companie pe plan global. Deşi McDonald's controleaza peste doua treimi din piata fast-food din Rusia, unii rivali vad in prudenta lantului o oportunitate. Directorii McDonald's Rusia subliniaza faptul ca tocmai aceasta abordare prudenta a reprezentat si reprezinta cheia succesului companiei. McDonald's nu publică rezultate financiare separate pentru divizia din Rusia. Analistii spun ca marjele de profit obţinute de lant în Rusia sunt cu câteva puncte procentuale mai mari decat media globală a McDonald's. Pentru a menţine aceste marje, Hasbulatov majorează preturile meniurilor de patru ori pe an.

82

În afara îmbunătăţirii standardelor în domeniul serviciilor, McDonald's a schimbat şi obiceiurile locale. Un studiu Watson sugerează că, prin popularizarea ideii de mese rapide la restaurant, McDonald's este în avangardă în eliminarea unor tabuuri, ca de exemplu mâncatul în timpul mersului (în Japonia). Lanţul de restaurante McDonald''s România a înregistrat în anul 2006 un profit net de 7 milioane RON (2 milioane euro), valoare pe care oficialii companiei se asteapta sa o dubleze în 2006.Compania a realizat o cifra de afaceri de 181 mil. lei (50 mil. euro) in 2005, în crestere cu aproximativ 20% faţă de rezultatul înregistrat în anul precedent. Câstigul net al lantului de restaurante McDonald''s Romania a crescut de la 22,2 mii euro la 2 mil. euro anul trecut. Compania lucreaza acum cu o marjă de profit de 3,8%. McDonalds, cel mai mare lanţ de restaurante din lume, a afisat, in 22 iulie 2008, un profit net de 1,19 miliarde dolari in trimestrul al doilea, susţinut de o creştere cu 6,1% a vânzărilor de pe pieţele internaţionale, potrivit raportului financiar al companiei. McDonald's a a avut câştiguri pe actiune din operatiuni permanente de 1,04 dolari, in crestere cu 44% faţă de perioada echivalentă a anului trecut, iar veniturile McDonald's din perioada analizată au fost de 6,07 miliarde dolari. În trimestrul al doilea din 2007, McDonald's a avut pierderi de 711 milioane dolari. Vanzarile McDonald's din Statele Unite au crescut cu 3,4% în trimestrul al doilea, iar câstigul operational a avansat cu 6%. Afacerea McDonald's din SUA continua sa se extindă, pe seama unei strategii axată pe patru segmente principale: pui, mic dejun, băuturi racoritoare şi a gradului ridicat de adecvare a cererii la ofertă. În Europa, vânzarile au crescut cu 7,4% in trimestrul al doilea, iar profitul operational cu 29%, ca urmare a eforturilor companiei de a-şi îmbunătăţi oferta, dar cele mai mari vânzari ale McDonald's au fost înregistrate în regiunea Asia/Pacific, Orientul Mijlociu şi Africa. Vânzarile McDonald's din perioada analizată au crescut pe piaţa asiatică, a Orientului Mijlociu şi a Africii cu 8,8%, ceea ce a dus la o extindere cu 37% a profitului operaţional. Evoluţia bună a rezultatelor financiare a apărut pe fondul campaniilor de publicitate, al diversificarii portofoliului de produse, precum şi al maturizării pieţei de profil. McDonald's este o companie multinaţională cu produse şi proceduri standardizate care au devenit simbolul globalizării şi al modului american de viaţă. Compania s-a aflat de multe ori ca ţinta activiştilor şi un centru al dezbaterilor referitoare la globalizare. În special, McDonald's este menţionată în discuţiile referitore la etica corporaţiilor, obezitate, mediu, proprietate intelectuală, drepturile animalelor, decese survenite în urma problemelor medicale cu inima, ofense aduse religiei islamice şi iudaice, şi distrugerea societăţii moderne.

83

Concluzii Importanţa crescândă a societăţilor transnaţionale în cadrul economiei mondiale a devenit un subiect extrem de controversat. De unii apreciate, de alţii contestate, cert este că aceste firme gigant reprezintă o realitate a economiei actuale şi sunt cei mai importanţi agenţi economici de pe glob. Susţinătorii lor le consideră avantajoase atât pentru economiile dezvoltate, cât şi pentru cele în dezvoltare apreciind că ele contribuie la folosirea eficientă şi productivă a resurselor mondiale, ceea ce sporeşte bogăţia globală şi prosperitatea economică. Pe de altă parte, criticii societăţilor transnaţionale acuză aceste companii că subminează democraţia, afectează societăţile naţionale şi conturează o nouă formă de imperialism. În opinia lor ele reprezintă un agent important în economia mondială, dar statele naţionale continuă să fie actorii principali. Societăţile transnaţionale reprezintă concentraţii imense de putere economică şi, asemenea tuturor forţelor, pot adopta atitudini corupte şi abuzive din punct de vedere social.

84

Principala modalitate de expansiune a corporaţiilor transnaţionale, în varii domenii de activitate, a fost şi a rămas investiţia externă de capital. De aceea, uneori, însuşi conceptul de flux investiţional este asociat automat prezenţei şi activităţii acestor firme. Pe parcursul ultimilor ani investiţiile externe directe au fost unele dintre cele mai importante trăsături ale economiei mondiale şi ale globalizării. Acestea implică crearea noilor întreprinderi peste hotare sau achiziţionarea de acţiuni semnificative în firmele străine. Investiţiile externe directe au înregistrat de la un an la altul noi recorduri, fie pozitive, fie negative, ele fiind o urmare firească a intensificării activităţii societăţilor transnaţionale şi a eforturilor de liberalizare a pieţelor şi comerţului. Promotorii principali ai investiţiilor externe directe sunt statele dezvoltate şi societăţile transnaţionale care îşi au originea acolo. Ţările dezvoltate au constituit motorul creşterii economice mondiale şi forţa propulsatoare a globalizări. Ele au avut un rol deosebit de activ în creşterea volumului investiţiilor externe directe şi alcătuirea arhitecturii economiei globale de astăzi. Această creştere a investiţiilor directe în zona economiilor dezvoltate se explică prin mai mulţi factori. În primul rând, ea este rezultatul direct al procesului de formare a capitalului intern, absorbit în bună măsură de pieţele autohtone, dar, pe de altă parte, aflat în căutare de noi pieţe. În al doilea rând, aceste ţări s-au remarcat prin stabilitate politică şi socială, legi clare şi simple, care au oferit siguranţă şi garanţie investitorilor. Totodată, aceste state au înlăturat obstacolele din calea investiţiilor externe directe, asigurând liberalizarea acestora. Desigur, liberalizarea nu s-a înfăptuit dintr-o dată, unele ţări fiind nevoite să atragă atenţia altor state asupra înlăturării unor restricţii care mai persistau şi necesităţii promovării unor politici mai liberale în ceea ce priveşte regimul investiţiilor externe. Fără îndoială, principalul motiv care îndeamnă o firmă să-şi globalizeze activitatea rămâne maximizarea profitului. Mai exact, la baza deciziei unei corporaţii de a opera peste graniţă stau trei factori, şi anume: necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine, posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de rentabilitate, iar cel de al treilea factor este condiţionat de creşterea eficienţei tuturor operaţiunilor desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială. În ultimii ani deschiderea economică a multor state în dezvoltare, le-a inclus ca o puternică piaţă potenţială în rândul locaţiilor investiţionale avute în vedere de comunitatea internaţională de afaceri, de corporaţiile transnaţionale. Interesul pe care îl prezintă aceste ţări pentru investitori ţine în primul rând de masele de consumatori cărora li se pot adresa, dar şi de costurile reduse ale unor factori de producţie, în primul rând al forţei de muncă, putând asigura o competitivitate prin preţ a produselor sau serviciilor. În contextul actual, în care economia mondială se află în plin proces de globalizare, investiţiile externe de capital tind să devină, alături de resursele proprii fiecărei ţări, o principală sursă de finanţare şi antrenare a dezvoltării economice. Finanţarea creşterii economice şi restructurarea nu se pot face doar din surse interne. De aceea, investiţiile externe de capital sunt indispensabile. Importanţa transnaţionalelor în sporirea volumului exporturilor ţărilor gazdă derivă din capitalul şi tehnologia adiţională, din know-how-ul managerial implementat, dar şi din accesul la pieţele regionale sau globale. Totodată, resursele locale pot fi completate cu alte resurse ce vor permite diversificarea tipurilor de produse consumate pe piaţa internă sau destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea competitivităţii şi a avantajelor economiei gazdă. În cazul ţărilor confruntate cu investiţii interne reduse, datorită constrângerilor financiare, corporaţiile

85

transnaţionale pot conduce la sporirea exporturilor prin simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor naturale şi a forţei de muncă ieftine. Astfel, societăţile transnaţionale preiau riscul lansării unor noi produse la export. Acesta a constituit, de fapt, rolul societăţilor transnaţionale în sporirea exporturilor ţărilor în dezvoltare. În ultimul timp, acest rol s-a axat în special pe exporturile de produse care încorporează un grad înalt de tehnologizare, spre produse a căror cerere este în continuă creştere la nivel mondial: produsele electrice şi electronice, aparatură, maşini etc. Dezvoltarea sistemelor internaţionale de producţie ce au un rol cheie în creşterea competitivităţii exporturilor agenţiilor economici din ţările gazdă, reflectă răspunsul corporaţiilor transnaţionale la schimbările dramatice din mediul economic global: accentuarea progresului tehnologic, liberalizarea politicilor economice, creşterea concurenţei. Societăţile transnaţionale sunt într-o continuă căutare a avantajelor: costuri scăzute, pieţe de desfacere, resurse din abundenţă etc. Schimbarea strategiilor şi a sistemelor de producţie specifice transnaţionalelor, deschide noi oportunităţi pentru economiile ţărilor gazdă deoarece acestea au posibilitatea să intre în activităţi intensive tehnologic şi orientate către export, pe care altfel nu le-ar putea aborda, şi nu ar putea deveni parte a sistemelor internaţionale de producţie. În plus, cererea în creştere ridică o serie de bariere pentru furnizorii mai mici şi mai noi din ţările în dezvoltare, care nu au atuul experienţei şi al competitivităţii pe care sistemul modern de producţie îl solicită. Corporaţiile transnaţionale s-au dezvoltat în ultimele decenii, deoarece şi-au exploatat pe plan internaţional avantajele competitive. Aceste avantaje decurg din economii de scară, din tehnici superioare de management şi/sau reţele mondiale de vânzări. Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că nu vom putea stopa avântul acestor “motoare ale creşterii”. Va fi necesar să încercăm să le acceptăm cu laturile lor pozitive şi negative, şi de ce nu, să învăţăm din lupta lor pentru atingerea propriilor obiective. Începând cu anii '70 ai secolului XX, ONU şi-a intensificat preocupările pe linia studierii şi reglementării activităţii societăţilor transnaţionale, fiind creat ”Centrul ONU privind societăţile transnaţionale”, organism autonom ce urmăreşte elaborarea unui cod de conduită, negocierea unor aranjamente şi acorduri între ţările gazdă şi societăţile respective. Se poate aprecia că, în prezent se fac paşi tot mai importanţi către acel cadru instituţional mondial în care activitatea societăţilor transnaţionale să nu se mai desfăşoare în mod necontrolat, susţinându-se ideea că ar putea deveni membrii ai unor organizaţii internaţionale, tocmai pentru că reprezintă cei mai importanţi agenţi economici de pe glob. Ritmul rapid al schimbărilor indus de globalizare generează noi şi imense oportunităţi pentru cei capabili să găsească răspunsurile corespunzătoare noilor condiţii, dar şi expune la noi şi grave riscuri pe cei ce nu se pot adapta. Este tot mai clar că supravieţuirea corporaţiilor de astăzi este condiţionată de capacitatea lor de a se reorienta complet atât în ceea ce priveşte propria lor organizare internă, cât şi în privinţa relaţiilor lor cu mediul în care acţionează. Consider că, din momentul în care au devenit cei mai importanţi agenţi economici de pe glob, având o forţă economico-financiară mai mare decât a unor state mici dezvoltate, în sfera preocupărilor lor trebuie să intre şi sporirea responsabilităţii pe plan social şi cultural, fapt benefic nu numai pentru cetăţenii statelor gazdă, dar şi pentru ţările de origine şi pentru imaginea societăţilor transnaţionale înseşi. Poate că aceste corporaţii ar trebui să încerce să creeze legături mai puternice cu ţările gazdă, în condiţiile în care acest tip de relaţii nu s-a soldat întotdeauna cu cele mai bune rezultate. Astăzi, când rolul imaginii proprii a devenit atât de important, ea poate fi influenţată pozitiv nu numai prin performanţele economice şi financiare, ci şi prin cele realizate pe alte planuri. Societăţile transnaţionale sunt fundamentale în globalizarea concurenţei. Producţia 86

transnaţională a interpus competiţia globală în cadrul pieţelor naţionale, astfel încât multe firme sunt obligate să producă la graniţa internaţională a eficienţei sau să iasă din afaceri. Concurenţa contribuie la reducerea comportamentelor nedorite, iar politicile naţionale antitrust pot diminua o serie de activităţi îndoielnice. Pentru aceste firme concurenţa nu se mai duce în plan naţional, ci în plan internaţional, cu companii străine de acelaşi profil, pentru ocuparea unor segmente cât mai mari din piaţa globală. Societăţile transnaţionale sunt recunoscute ca mari firme cu capacităţi competiţionale verificate, care pot să facă faţă nu numai competiţiei obişnuite, de până acum, ci şi celei la scară globală, care, de fapt, este declanşată tot de ele. Prin forţa lor economică, financiară, tehnologică, de cercetare ştiinţifică, societăţile transnaţionale reprezintă o provocare pentru toţi agenţii economici de pe glob, o chemare la o competiţie dură, în care cei ce reuşesc să se adapteze concurenţei rezistă, iar cei mai slabi sunt eliminaţi. „Transnaţionalitatea” constituie un atribut nu al firmelor slabe, ci al celor moderne, dinamice, rentabile, deci purtătoare de progres economic. „Avantajele globalizării sunt vizibile”, afirma secretarul general al ONU, Kofi Annan: o dezvoltare economică mai rapidă, condiţii de trai mai bune, inovaţie accelerată şi răspândirea tehnologiei, capacităţi de administrare, noi posibilităţi economice pentru indivizi, firme şi ţări. Insa pentru mulţi oameni globalizarea înseamnă un grad mai mare de vulnerabilitate faţă de forţele necunoscute şi imprevizibile, care pot genera instabilitate economică şi probleme sociale. Şi de aceea pentru a supravieţui şi progresa, o economie mondială trebuie să dispună de o bază mai solidă în valori şi practici instituţionale – ea trebuie să promoveze mai insistent scopurile sociale. Concluzionând, societăţile transnaţionale sunt o certitudine a economiei mondiale şi trebuie să încercăm să le acceptăm cu avantajele şi carenţele lor, deoarece influenţa pe care o exercită la nivel mondial aceşti „gladiatori globali” bulversează ordinea existentă şi modifică regulile jocului.

Bibliografie 1. Albu A. -"Cooperarea economica internationala" Editura Expert, Bucuresti, 1995 2. Auvers D. -“Economia mondială.” Bucureşti, 1991 3. Bari I. -“Economia mondială.”- Bucureşti, 1994 4. Balaure V., Adăscăliţei V., Boboc Şt. – “Marketing”, Ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2002 5. Dobrotă N. -„ABC-ul economiei de piaţă moderne” - Bucureşti, 1991. 6. Dobrotă N. -„Economia politică- Economix” - Bucureşti, 1991

87

7. Dumitrescu S. -"Economie mondiala" Editura Microinformatica, Cluj, 1992 8. Fota Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 226. 9. Galaju I. Economia mondială. Complexul economic naţional. (note de curs).- Chişinău, 1995 10. Ibidem, 30 ianuarie 1997, pag. 66-67 11. Ignat I., Pralea S. –“Economie mondială.”- Iaşi, 1994. 12. Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Ed. Samizdat, Bucureşti, 1995, p.51. 13. Kotler, Ph., Saunders, J., Armstrong, G., Wong, “Principiile Marketingului”, Editura Teora, Bucuresti,1999 14. Kuber, M., Management Consulting, AMCOR, 1992 15. Mazilu A. -"Corporatiile transnationale - agent al internationalizarii productiei" 16. Mockler, R. “Management strategic multinational”, Editura Economicã, Bucuresti,2001 17. Negrea R. -"Banii si Puterea" , Editura Humanitas Bucuresti, 1990 18. Puiu A. -“Economia mondială” - Bucureşti, 1991 19. Robinson, G., „Hachette in Australian Magazine Joint Venture”, Financial Times, July 7, 1999 20. Serbanescu I. -"Corporatiile transnationale", Ed. Politica, Bucuresti, 1987 21. Stancu, I., Finanţe: Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderii, Analiza şi gestiunea financiară, Editura Economică, 1997 22. Tagliabue, J. „A Media World to Conquer”, The New York Times, July 7, 1999 23. Tănăsie P. -“Econologie internaţională. Teoria şi practica relaţiilor economice internaţionale”.- Bucureşti, 1992. 24. “Tribuna economică”.- Nr. 12, Nr. 13, Nr. 15, Nr. 16 25. World Investment Report 2005, UNCTAD 26. *** Dicţionar de relaţii economice internaţionale.- Bucureşti, 1993 27. *** - Capital, Biz, Banii noştri 88

28. *** -www. Google.ro 29. *** - www.mcdonalds.ro

DECLARAŢIE

Subsemnata ________________________________________,candidat la examenul de licenţă la Facultatea_______________________________________________, în domeniul ____________________________________________________________,specializarea __________________________________________________________declar pe propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi pe baza

89

informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate, conform normelor etice, în note şi în biliografie. Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora şi că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă vreunei instituţii de învăţământ superior în vederea obţinerii unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic. Semnătura, _______________________

90