Colecţia de Predici [PDF]

Zitiervorschau

Colecţia: RESTAURATIO Coordonator: ÎOAN CHIRILĂ Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: Cristian CHEŞUŢ Tehnoredactare: Dinu VIRGIL © Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003 Str. Snagov,3/19 3400 Cluj-Napoca Tel ./fax: 0264/144109; 0723/194022 Email: [email protected] ISBN: 973-7907-39-6 IOAN BUN EA ROSTuIRI ÎN ETERNITATE CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA BOTEZ, CUNUNIE ŞI ÎNMORMÂNTARE Ediţia a Il-a revăzută şi adăugită Cu prefaţă de IOAN CHIRILĂ Editura LIMES Cluj-Napoca, 2003 în atenţia dijuzorilor de carte: Timbrul literar se virează la Uniunea Scriitorilor din România, cont 2511.1171.1 ROL, BCR Unirea Rostiri despre aşezarea întru iubire Toţi cei care vin înspre noi cu structuri ale exprimării mistago- gice o fac pentru ca noi să mergem şi să ne aşezăm împreună cu ei la taifasul Cuvântului. De cele mai multe ori predica este privită, atât de teologul, cât şi de credinciosul modern, ca fiind o parte dintr-un ritual care, dacă nu poate lipsi, ar fi bine să fie cât mai scurtă posibil şi cât mai lipsită de imperative. Şi vai cât de greşită este această percepţie ! Pe culmea unei prăpăstii din Nazaret se văd şi azi ruinele vechii sinagogi iudaice din vremile Mântuitorului. Aici fusese adus după ce tâlcuise haftara din profeţi. De ce oare? Pentru că nimeni nu privea dimensiunea dinamică a rostirii profetice, poate şi pentru că nimeni nu credea că în acele vremi tensionate mai poate să rostească cineva cuvânt viu, cuvânt fiind în Duhul. însă Cel care le rostise cuvântul viu s-a uitat în ochii lor, n-a zis nimic, ci a trecut prin mijlocul lor şi s-a mutat în casa tămăduirilor, în Capernaum. Cuvântul scris are, chiar şi în literatura profană, rolul de tipos şi top'os. La profeţi era tipos al celui hristic, la evanghelişti este topos al festinului

euharistie. De aceea, predicatorul, în lumina Duhului viu lucrător în Biserică. încearcă să-şi rostuiască rostirea în sensul revelării celor două dimensiuni ale cuvântului. Ca şi Duhul, nu ia nimic dintr-al său, "ci toate ale Mele", adică ia din cele "toate" ale lui Hristos. Ori El a vorbit lumii pentru ca lumea să cunoască calea spre toposul unirii, toposul horei cuvântului întrupat. Tiposul şi toposul nu dispar decât atunci şi acolo unde nu mai este timp şi spaţiu, adică în veşnicie, iar veşnicia s-a deschis nouă prin Cuvântul- Hristos care se rosteşte şi prin care se rostuieşte făptura dintru început până întru veşnicie. Porticul lui Solomon ar reverbera şi azi ecoul rostirilor lui Hristos şi efervescenţa născută din lipsa de teamă a Apostolilor, dacă mânile celor grabnici spre stăpânirea cea trecătoare nu l-ar fi dărâmat. Dar Petru rostise aici cuvântul scos spre descoperire de limbile de foc ale Duhului şi rostinu-1 îi atenţiona pe toţi zicând: Cel pe care voi L-aţi răstignit, Acela a înviat şi Se vesteşte pentru ca voi să ajungeţi la viaţa cea veşnică. El se vesteşte, deci cuvântul vieţii ieşind de la cel care este El însuşi viaţa şi învierea noastră este cuvânt veşnic. Ori, putem spune că este cuvânt despre Cel veşnic rostit întru Cel de-o seamă cu Acesta veşnic, cuvântul veşnic fiind ceva din transparenţa dogmatică a veşniciei, adică străfulgerările Sale spre noi în cadrele vii ale imuabilei eternităţi. Cuvântul predicării lor şi a noastră este încercarea omului de a se ridica prin Duhul şi întru rostuirea logosică la cheia împărăţiei lui Dumnezeu, la Crucea lui Hristos începutul mântuirii tuturor şi al restaurării făpturii pentru veşnicie. Hristos ne-a logodit Sieşi mireasă, s-a unit cu noi într-o nuntă eternă. Această hierogamie are menirea, aşa după cum creştinul ştie de la Taina Cununiei, de a ne uni "într-un gând, de a ne încununa într-un cuget", deci de a gândi şi a cugeta precum a gândit şi a cugetat Hristos. Rostirea cuvintelor Sale dintr-o perspectivă predicatorială are menirea de a ne introduce în calea gândirii şi a cugetării lui Hristos, de a reactualiza exegeza pe care de multe ori El însuşi a făcu t-o ucenicilor şi chiar mulţimilor. Dar, pentru a intra în acest adânc de înţelegere, este de trebuinţă să percepem în chip obiectiv unitatea şi perenitatea cultului. Ochii ucenicilor sau deschis şi au cunoscut

că este Hristos la "frângerea pâinii". Trebuie aşadar să ne circumscriem activ trupului mistic al lui Hristos şi după aceea iii se vor deschide ochii să-L vedem din făpturi, din suferinţi şi din bucurie, din rostuirile Sale logosice în Biserică, în dimensiunea eclesială a creaţiei. Nu trebuie să percepem în chip subiectiv vreo ordonare axiologică a euharisticului şi a logosicului, ele sunt, aidoma veşniciei, într-o învăluire continuă şi într-o dezvăluire concomitentă. Să ieşim din suficienţa catehetică protestantă şi din tradiţionalismul rigid mistic răsăritean şi să intrăm în hora întrupării unităţii dintre euharistie şi logosic. Predicarea în ortodoxie este "cuvânt de învăţătură". Aceasta este precizarea pe care Părintele Bunea şi unii dintre ierarhii care au alcătuit asemenea scrieri au ţinut să fie marcat pe lucrările lor. Nu este vorba despre o formulă determinată aici şi acum, ci avem în faţă un exerciţiu de conştiinţă: manifestarea concretă a conştiinţei autorului că rostuirea sa este în unitate cu cea din perioada clasică a Bisericii, cu cea patristică, dar şi cu cea a ierarhilor luptători pentru ortodoxie şi ortopraxie. Iată, de pildă, doar câteva crâmpeie de cuget curgător spre origini, curgere determinată de acest onomasticon. Când îl citim ne ducem cu gândul la Varlaam, la Antim Ivireanu, la Şaguna, ş.a., care în misiunea lor de păstori duhovniceşti au văzut în acest praxis bisericesc calea de păstrare şi luminare a credincioşilor în dreapta credinţă şi în autentica orto- doulie. Nu au căzut, cum putem citi adesea, în repertorizări de atribute artificiale şi sterile ce focalizează cuvântul pe om, ci au condus cugetul spre locaşul Cuvântului veşnic înţelepţiţi fiind de Duhul lui Dumnezeu şi de duhul părinţilor bisericii. De aceea, în faţa unei scrieri izvodite în vremi de întunecimi roşii nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că înţelepciunea Bisericii s-a manifestat prin oameni aleşi spre a-şi călăuzi turma spre Soarele dreptăţii, spre răsăritul cel de sus şi nu spre cel de lângă noi. Părintele Bunea dă mărturie de păstor pe placul inimii lui Iisus ( vezi Ieremia 23). Cuvânt de învăţătură, cuvânt cu putere multă ... să-ţi dea ţie, Domnul, celui ce binevesteşti, spune arhiereul la Sfânta Litughie atunci când a trimes spre luminare pe unul dintre ucenicii săi. Cuvântul de învăţătură este o manifestare evanghelizatoare a Bisericii prin slujitorii săi, este o plasare a

credinciosului în toposul dinamic al Buneivestiri, vei lua în urechi, se va sălăşlui în inimă şi se va întrupa în cuget Cel care se smereşte din nou în chip Rostiri despre aşezarea întru iubire

de cuvânt ca să intre la noi, să rămână cu noi, să cineze cu noi, pentru ca ochii noştri să se deschidă spre a Sa vedere. Cuvântul de învăţătură este cuvânt cu putere multă pentru că puterea este a lui Hristos şi El dărâmă peretele cel despărţitor care ne ţinea legaţi toată viaţa întru neînţelegere. Cuvântul de învăţătură este taina celui care ne-a altoit pe tulpina măslinului celui bun şi care şi acum ne arată cum prin taine intrăm în trupul său, nu magic, ci ca vlăstare vii ce-şi iau seva din izvorul Hristos. Tainele sunt căile de acces în veşnicie şi mediile harice întru care noi deprindem a trăi dincolo de materie în străveziul duhului lucrurilor din care transpare revelator veşnicia. Cuvântul

de

învăţătură

nu

are

niciodată

aspect

individual

şi

individualizator. El este impregnat de aspect comunitar şi are forţa re-creării lui comunio iniţial şi paradigmatic etern al kalokagatiei iniţiale ( arhetice de la "en arhi"). Chiar şi în cazul predicii de la înmormântare el se adresează celor care au rămas ca actualizare a sentinţei lucanice: îl au pe Moise şi pe Profeţi, să asculte de ei. Cuvântul de învăţătură este aşadar un cuvânt pedagogic, isagogic, mistagogic, deci un cuvânt nenăscocit, ci luminat de suflarea Duhului care se roagă cu suspine negrăite pentru a noastră întoarcere "en Logos tou Theou" în Cuvântul lui Dumnezeu în Biserica măririi Sale. Când îl preamăreşti pe Dumnezeu, te micşorezi pe tine până-ntr-atât încât nu mai viez eu, ci Hristos este cel care viază întru mine. Moment în care veşnicia este mai aproape de om prin smerirea omului care o înţelege. Iată, părintele Ioan ne-a părăsit, după substanţa ipostasului său fizic, dar a rămas şi rămâne cu noi după esenţialitatea rostuirilor sale logosice, rămâne cu noi ca şi cuvânt al Cuvântului.

afii mg;.

Mărturisire şi apologie în Rost(u)irea cuvântului ăgapic. Cuvântul lui Dumnezeu s-a rostit înspre noi din adâncul Său de iubire (In.3, 16), el este cuvântul dragostei, pentru că cel care iubeşte te călăuzeşte nu te împinge cu de-a sila acolo unde nu-ţi este voia. Aceste note agapice le întâlnim în cuvântările pedagogic- dogmatice ale părintelui Bunea. El dă mărturie de trăire în cuvânt şi de călăuzire în apărarea cuvântului adevărului. într-o

vreme în care omul era telosul tuturor existenţelor, el vine şi ne arată insuficienţa acestei doctrine roşii idolatre şi subiective. Insuficienţa, conştient creată, este aceasta: telosul tuturor este omul, dar omul- Dumnezeu Hristos. Numai cel care merge în nădejdea Lui merge spre veşnicie, ceilalţă merg spre moarte. întru această nădejde intri prin poarta nădejdii, prin poarta Botezului. Aici cuvântul părintelui este de factură isagogică, ne învaţă cum să trecem, prin înţelegere şi întrupare, de "vălul" simbolului, de stufoşenia simbolismelor percepute ca exces ritualistic şi rămânere într-un timp medieval artificial pentru vremea şi exuberanţa epistemică a modernităţii. Dimensiunea mistagogică se realizează în momentul în care ne călăuzeşte spre înţelegerea tainei: azi mă îngrop împreună cu Tine ca să viez împreună cu Tine, în clipa în care ne spune că botezul autentic este cel "cu apă şi cu Duhul Sfânt". Dar această mărturisire vine de Ia cel care ştie că în fiecare zi trebuie să trăieşti precum ai trăi în ziua în care ieşi din mormântul-cristelniţă. De aceea cuvântul său de învăţătură trece în registrul apologetic în care justifică necesitatea şi veridicitatea pedobaptismului. Copil, feciorie, feciori ai celui Preaînalt, sprijin al Tatălui care aşteaptă în poartă. Mister şi dor, durere şi fericire din înţelegerea zămislită de rostire de preaplin de iubire sau de rostuire în iubire, în U unica iubire veşnică. o .u Taina Ospăţului este în fapt taina reaşezării cadrelor trinitare ale fiinţării creaţiei. Omul se mişcă prin Taina Cununiei spre firescul existenţei sale, teleologic merge spre destinul său eclesial perceput patristic în sintagma familia-Biserica mică. în aceasta se zămislesc feciorii Celui Preaînalt ca rod al binecuvântării sale. Dar ei sunt câmpul preoţiei noastre martirice şi logosicpedagogice spre care trebuie să se manifeste întreaga noastră iubire înţeleaptă şi nu cea pătimaşă care idolatrizează. Trebuie să trăim împreună cu ei în chip real dimensiunea euharistică a ospăţului Mirelui. Cel care nu înţelege aceasta nu poate spune că s-a unit într-un trup, unirea într- un trup şi aspectul său indisolubil stă tocmai în actul conştientizării faptului că te-ai unit în unitatea trupului lui Hristos. Componenta alocată cuvintelor de învăţătură de la înmormântare este foarte bogată. De ce oare? A simţit părintele tensiunea fricii morţii determinată de regimul ateu cu toate structurile sale opresive îndreptate împotriva lui lui

homo religiosus?! Primul impuls ce determină un posibil răspuns este dat din perspectiva detenţiei sale şi este unul afirmativ. Acolo a văzut frică de Rostiri despre aşezarea întru iubire

moarte, dar şi biruirea ei prin nădejdea în Hristos. Văzând acestea s-a orientat psihologic-didactic spre o abordare a tuturor categorialelor sociale ale omului modern pentru a-1 învăţa să deprindă trăirea în nădejdea şi biruinţa lui Hristos. Acest capitol special începe cu un preambul pedagogic adresat slujitorului. în acesta ni se oferă normele principale pentru alcătuirea cuvântului de învăţătură, norme care reiterează o serie extinsă de învăţături patristice şi de teologie modernă denotând faptul că părintele, ca dascăl, era în contact cu rostuirea parenezelor şi necroloagelor în sens mărturisitor şi restaurator al vieţuirii, morale. După aceasta se trece în registrul dogmatic, în secţiunea eschatologică a acestuia, şi mai apoi se structurează efectiv în registrul teologiei morale, atât de apropiate sufletului său. Cuvântările de la înmormântare pot fi receptate, în forma pe care noi am păstrat-o fidel după manuscris, ca fiind un mozaic de cuvântări aranjate aleatoriu după criterii de ordin categorial social. Nu este aşa. Totul este aşezat după o configurare eclesială în care diversele structurări ale mădularelor vii ale trupului mistic se mişcă faptic între credinţă prin nădejde spre (în ) dragostea lui Hristos. Transpare, aşadar, unitatea trupului în diversitatea mădularelor sale, diversitate care creşte faptic spre unitatea de credinţă revelată din omouthimie şi unitate de înţelegere şi acţiune. Aş exemplifica prin câteva atribute prezente în cuvântări: credinţa-reazem şi trăire trainică; euharistiamerinde pentru drumul veşniciei; slujirea preoţească-apostolică; timpul arenă mântuitoare; viaţa nu este deşertăciune, dar omul poate trăi în pustiirea vieţii ; legătura viilor cu morţii este legătura iubirii; orice chip ( suferindul, mama, învăţătorul, inginerul ...) este o mărturie, este un chip mărturisitor. Pentru ca după aceste fărâme de obiectivitate analitic- sociologică şi programatic expuse pedagogic, să revină în sfera doctrinar eschatologică şi apologetică în care se vorbeşte despre cei care au respins sfera nădejdii şi au întrupat prin făptuirile lor veşnicia întunericului. De aceea, putem spune că toate slujirile omului trebuie să se configureze în lumina unui orizont hristofanic, toate trebuie să aibă o relevanţă doxo-liturgică fiindcă acestea fac ca în trupul viu

al Bisericii să se lucreze sfârşitul creştinesc şi pomenirea eternă ca mijlocire a iubirii celor vii pentru cei morţi. Lucrarea se încheie cu un apendice ce cuprinde câteva cuvinte ocazionale care atestă capacitatea recapitulativă a persoanei umane, a persoanei slujitorului care a înţeles că prin el toate se unesc cu unitatea treimică revelată în Cuvântul-Hristos după al cărui chip noi toţi am fost zidiţi. De data aceasta, fiind vorba despre ediţia a doua a operei omiletice a părintelui loan Bunea, oferim cititorului manuscrisul integral, având şi cuvântările cenzurate în roşii vremi tulburi. Nu am intervenit în text decât cu corecţii de ordin grafic, adoptând grafia actuală şi modul general de abstractizare onomastică încetăţenit în cărţile de cult. Deci, iubite cetitor, ai putinţa să auzi rostuirea agapică a părintelui loan şi să fii împreună cu el un mărturisitor neostoit. El s-a aşezat cu părinţii săi în nădejdea învierii, noi să ne aşezăm prin cuvintele lui la porţile nădejdii şi aşa pururea cu Domnul vom fi, pentru că în fiecare cuvânt este o fărâmă din Cel veşnic, pururea chemător la eternizarea slujirii sale şi a creaţiei. De Duminica Fiului risipitor, 2003 Pr.tlr. loan Chirilă PRECUVÂNTARE Pentru creştini, „cuvântul lui Dumnezeu este mai scump decât aurul şi argintul" (Ps. 118, 72), fiindcă le covârşeşte şi le stăpâneşte inimile. El are darul de a preface fiinţa lor din una rătăcită şi întunecată în una luminată şi binecuvântată. Cuvântul lui Dumnezeu operează în plămada sufletească a creştinilor o naştere din nou, aşa cum comprehensiv se exprimă Sf. Apostol Petru: „Suntem născuţi a doua oară nu din sămânţă stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac" (I Petru, 1, 23). Având în vedere efectele adânci ale cuvântului dumnezeiesc, Mântuitorul i-a îndatorat pe Apostoli să-1 răspândească pretutindeni pe unde îşi vor purta paşii... Astfel, le-a spus: „... Mergând, învăţaţi toate neamurile... " (Matei, 28,

19). Sfinţii Apostoli au trecut urmaşilor lor, episcopilor şi preoţilor, acest drept şi această datorie ca să răspândească în popor cuvântul lui Dumnezeu... Rostiri despre aşezarea întru iubire

în scrierile Sf. Apostol Pavel, activitatea slujitorilor Bisericii, oricare ar fi treapta lor ierarhică, apare absorbită aproape exclusiv în exercitarea chemării lor de a instrui poporul în adevărurile mântuitoare ale Evangheliei. Astfel, în epistola a doua către Timotei, 4, 2, Sf. Apostol Pavel îi spune ucenicului său: „Propovăduieşte cuvântul, sfătuieşte cu timp şi fără timp..." adică în toate împrejurările. „Cu timp", însemnează - pentru preot - a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, cu însufleţiri, în cadrul unui program regulat, cu deosebire la Sfânta Liturghie, prin predică. Sunt însă prilejuri care vin pe neaşteptate, vin „fără timp", cerând preotului să-şi exercite chemarea de învăţător şi în aceste împrejurări. Aceste prilejuri se ivesc la săvârşirea Sfintelor Taine, îndeosebi a Botezului şi Cununiei, şi a Sfintelor Ierurgii, mai cu seamă a înmormântărilor. A nu se folosi preotul de ele, însemnează a dezerta de la datorie, a uita ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur referitor la rezonanţa pe care o are cuvântul divin în sufletul credincioşilor, la bucurie, ca şi la întristare. Iată ce spune Sfântul Părinte despre puterea minunată a cuvântului: „Cuvântul înalţă pe cel căzut, potoleşte sufletul înfierbântat, retează ceea ce prisoseşte, completează ceea ce lipseşte şi lucrează toate cele ce pun sufletul nostru în desăvârşită sănătate" (Despre preoţie, trad. A. Geamănu, Craiova, 1941, p. 171).

TAINA SFÂNTULUI BOTEZ spune „îngerul Domnului" părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul, înainţe de a-1 naşte (Luca, 1,14). Prezenţa copiilor în familie intensifică iubirea Venirea pe lume a copiilor aduce o mare bucurie pentru părinţi: „Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura", dar, în acelaşi timp, le pune pe umeri şi îndatoriri în plus, trebuind să se îngrijească de rostuirea şi educaţia lor sănătoasă, spre a putea face faţă asperităţilor

inexorabile

ale

vieţii. Dacă este zi de sărbătoare, pentru familie, naşterea trupească a copiilor, cu atât mai vârtos este prilej de bucurie, pentru familia creştină, încreştinarea lor prin Taina Sf. Botez. E firesc ca momentul acesta să fie trăit cu sentimente de bucurie, fiindcă cel ce se botează moare, dar şi înviază cu Hristos (Rom., 6, 3-6), se îmbracă în Hristos (Gal., 3, 27). La acest moment festiv, pe lângă părinţi, sunt de faţă naşii, bunicii şi alte rudenii, trăind intens bucuria intrării noului născut în împărăţia harului, unde se curăţă de întinăciunea păcatului. De data aceasta, copilul - prin Taina Sf. Botez - se naşte din nou, dar pe alt plan: pe planul vieţii în Hristos. El îşi primeşte numele de creştin, „prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt" (Tit, 3, 5). Taina Sf. Botez este prima în rândul celor şapte Taine ale Bisericii noastre. Ea ne încorporează în Hristos şi ne face membri ai Bisericii lui Hristos, deci creştini, fiind totodată uşa spre celelalte Taine; este condiţia sine qna non pentru primirea celorlalte Taine. Ca atare, considerăm util să zăbovim asupra ei, cu acest prilej. Botezul este acea Sfântă Taină, în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, omul se curăţă de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute până la Botez, se renaşte la viaţa cea adevărată în Hristos şi devine membru al Bisericii. Ca toate Sfintele Taine, Botezul este instituit de Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel, după învierea Sa din morţi, Iisus le-a grăit Apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei, 28, 19). Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 16).

Botezul creştin nu este o simplă lucrare simbolică, în care se închipuie curăţirea de păcate şi se întăreşte credinţa, ci Taină a Bisericii. Botezul este Taină cu efecte reale şi adevărate, nu numai aparente şi simbolice. Prin Botez,

se

împărtăşeşte

primitorului

harul

divin,

pentru

naşterea

lui

duhovnicească, pentru naşterea lui la o viaţă de curăţenie şi sfinţenie. Acesta-i motivul pentru care Mântuitorul a numit Botezul „naştere din nou", „naştere de sus" (Ioan, 3, 7); Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „înnoire a vieţii" (Rom., 6, 3-5), făcută prin lucrarea Sf. Duh (Tit, 3, 5). Sf. Apostol Petru ne spune că este împărtăşit, „spre iertarea păcatelor" (Fapt. Ap., 2, 38; I Petru, 3, 21). Avându-se în vedere caracterul de Taină al Botezului, el mai este numit „baie", „izvor sfânt", „lumânare", „pecetea lui Hristos", „baia vieţii", „baia pocăinţei" ş.a. Necesitatea Botezului a arătat-o Mântuitorul mai limpede în convorbirea cu Nicodim, când a spus:,Adevărat zic, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din duh, duh este" (Ioan, 3, 5-6). Rezultă de aici că Botezul este necesar şi pentru copii, căci şi ei au această stare de despărţire de Dumnezeu, prin naşterea din trup. Ca atare, trebuie să treacă şi ei de la starea de născuţi din trup la starea de născuţi din apă şi din Duh. Se nasc şi ei cu păcatul strămoşesc, deci trebuie să îngroape în Botez pe omul cel vechi al păcatului, pentru a se naşte oameni noi în Hristos (Rom., 5, 12; 6, 11). Este adevărat că pruncii nu-şi pot mărturisi credinţa lor, dar pot fi împărtăşiţi de Hristos, pe baza credinţei pe care o mărturisesc naşii în locul lor. Cazuri similare avem în Noul Testament, ca de pildă învierea fiicei lui Iair, vindecarea slăbănogului din Capernaum etc., pe baza credinţei mărturisite din partea semenilor. Nu ascundem faptul că în Noul Testament se vorbeşte de botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. Expresia largă: „ Şi s-a botezat el (temnicerul din Eilipi) şi toţi ai Iui" (Fapt., 16, 36), cu siguranţă cuprinde şi copiii. La fel: „Am botezat casa lui Ştefanas" (I Cor., 1, 16), zice Sf. Apostol Pavel. Actul Botezului constă în scufundarea întreită a primitorului în apă, însoţită de formula rostită de preot: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele

Tatălui, Amin, al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin..." Din formulă rezultă aspectul invizibil şi vizibil al Tainei. Se arată - pe de o parte - că Taina se săvârşeşte vizibil prin actul şi cuvântul preotului, dar vizibil prin lucrarea lui Hristos. Săvârşitorul Botezului - în chip nevăzut - este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, iar - în chip văzut - episcopul sau preotul canonic hirotoniţi.

În prealabil, apa primeşte o sfinţire prin Duhul Sfânt, pentru curăţirii ei de puterile demonice. Ha trebuie să fie apă naturală şi neamestec cu nimic. Referindu-ne mai de aproape la efectele Botezului, reţine^ îndeosebi ca efect principal naşterea la o viaţă nouă pe pământ,->sa refacerea chipului lui Hristos în om. Primitorul este renăsc duhovniceşte, fiindcă a fost curăţit de păcatul strămoşesc şi i s-au ier toate păcatele săvârşite înainte de Botez. Cât priveşte păcat! strămoşesc, Taina Sf. Botez curăţă numai păcatul însuşi, adică vina! pedeapsa păcatului, dar nu şi urmările lui, adică înclinarea voinţei şi : inimii - a firii noastre - mai mult spre rău decât spre bine, suferinţele* bolile şi moartea fizică... Când vorbim de înnoirea primitorului la Botez, accentul trebuie puâ pe acţiunea purificatoare şi sfinţitoare a harului divin. Cuvintele din formula Botezului n-au putere magică, prin ele însele, rosteşti formula absolut exact, şi primitorul primeşte darul de a trăi o viaţă nouă. Cuvintele şi actele din Taina Sf. Botez sunt o expresie a credinţei Bisericii, prin care se exteriorizează, se invocă puterea lui Dumnezeu, singura producătoare a făpturii celei noi. „V-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat în numele Domnului Hristos şi în numele Dumnezeului nostru" (I Cor., 6,11). Acţiunea harului divin produce naşterea „omului nou", a aceluiaşi om (nu-i vorba de un alt subiect), dar prin moartea „omului vechi" dih el, adică moarte faţă de păcat. O spune Sf. Apostol Pavel limpede: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii" (Rom., 6, 3-4).

n1

Cu toate că primitorul s-a născut din nou - prin Botez - a devenit creştin, i se cere ca - în continuare să se străduiască a se înnoi mereu în Hristos, a vieţui conform Modelului, împlinind poruncile, realizând virtuţile. „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi" (II Cor., 4,16). Cel botezat se uneşte cu Hristos, prin harul sfinţilor, dar, pentru a-şi asigura mântuirea, e necesar să-şi potrivească ulterior purtarea cu poruncile divine, să fie „următori ai ltti Hristos" (I Cor., 11, 1), adăugând la „credinţă: fapta bună" (I Petru 1,

5). Există trei trepte ale desăvârşirii morale creştine, ale vieţir-în Hristos, după primirea Botezului: Pruncia duhovnicească, bărbăţia duhovnicească şi desăvârşirea după bar.

Pruncia duhovnicească este starea credinciosului după Botez, când sufletul încă nu şi-a câştigat statornicia în bine, când are o făptură firavă, o sfinţenie virtuală, în mugure, urmând să şi-o desăvârşească prin practicarea virtuţilor. Despre pruncia duhovnicească vorbeşte Sf. Apostol Pavel în repetate rânduri. „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor (oameni) duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos" (I Gor., 3,1). Tot Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre necesitatea povăţuirii celor nou-botezaţi, despre „trebuinţa pe care o au ca cineva să-i înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu" etc. (Efes., 5, 10). Este vorba de chemarea părinţilor trupeşti şi sufleteşti (naşii), orânduiţi a-1 ajuta pe cel nou-născut să-şi dezvolte mugurele din el, să-şi perfecţioneze darurile de care s-a învrednicit prin naştere şi prin Taina Sf. Botez. E perioada când se pune baza viitoarei personalităţi morale, de aceea absenţa de la datorie a factorilor de răspundere are urmări grave, pentru mai târziu. Bărbăţia

duhovnicească

este

creşterea

şi

sporirea

duhovnicească

a

creştinului, săltarea lui pe o treaptă mai înaltă a mântuirii. Stăruind în săvârşirea binelui, creştinul se deprinde pe drumul progresului moral ne lăsându-se descumpănit de ispitele ce eventual ar încerca să-1 abată de la acest urcuş duhovnicesc... Această stare nu se obţine dintr-o dată ci prin luptă continuă, iar lupta aceasta nu se termină în viaţa aceasta. Perseverând pe această cale, creştinul va ajunge la cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii şi ultima în viaţa aceasta, „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos" (Efes., 4, 13). Desăvârşirea după har este comuniunea cu Hristos, dar în viaţa de dincolo. Creştinii devin „părtaşi ai dumnezeieştii firi" (II Petru, 1, 4) în viaţa aceasta, dar se realizează deplin în viaţa viitoare. Acolo va înceta desăvârşirea prin lucrarea noastră proprie (Ioan, 9, 4), dar nu va înceta desăvârşirea prin har (Vezi: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Naşterea şi creşterea în viaţa cea nouă în Hristos, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 9-10/1983, p. 586-587). Primirea harului la Botez şi sporirea în viaţa creştinească sunt posibile numai în Biserică. Aici, e prezent Iisus, Capul ei nevăzut, şi lucrarea harului Sf. Duh. Nu fără rost e numit Botezul de către Sfinţii Părinţi „lumânare",

fiindcă, prin el, omul se luminează, pătrunde în el lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Chipul lui Hristos, pe care îl primeşte cel ce se botează, este o adevărată haină luminoasă, este Hristos însuşi, „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal., 3, 26). Nu-i vorba de o haină obişnuită, ci de o haină care se imprimă în toată fiinţa noastră, e Hristos însuşi, care intră în relaţie personală cu noul creştin, cerându-i acestuia să răspundă pozitiv la chemarea ce i se face, în interesul propriei sale mântuiri. Mare grijă trebuie să aibă creştinul ce şi-a încorporat prin Botez Chipul-lui Hristos - ca haina cu care s-a îmbrăcat să nu fie întinată... întinând haina, întinează - de o parte - chipul lui Hristos, iar, - de altă parte - chipul lui personal. Şi nu-i spre folos. Stă în vrerea noastră să luăm lucrurile în sarcina noastră şi să contribuim - părinţi şi naşi deopotrivă, la înfrumuseţarea chipului creştinesc al celui nou botezat. Cum? îndrumându-1 mereu la „înnoire", la imitarea faptelor lui Iisus, la iubirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, spre a-1 face deosebit de omul cel vechi, aservit egoismului (Col., 3, 10). Cu prilejul Botezului, obişnuit, se fac daruri celui încreştinat. Să nu uităm că el a primit, prin Taina Botezului, un dar de o valoare inestimabilă: viaţa cea nouă, care trebuie păstrat şi făcut rodnic prin sârguinţa lui şi a noastră. Nimeni nu se mântuieşte singur, ci numai integrat în trupul tainic al Mântuitorului, în Biserica Lui. Aici, fiind în relaţie personală de răspundere cu Hristos, îşi va defini şi raporturile cu membrii comunităţii din care face parte, evitând prejudicierea lor, sub orice formă. Numai fiind mădular sănătos al Bisericii, creştine se va mântui. Mărturisind credinţa cea adevărată şi plinind poruncile, va dovedi că îşi cinsteşte cu vrednicie calitatea de creştin dobândită prin Botez. Taina Botezului este începutul vieţii în Hristos, începutul vieţii creştine. Dacă nu lucrează în toţi aceleaşi roade, nu Taina în sine poartă vina. Cauza trebuie căutată în fondul sufletesc, căruia primitorul, pe parcursul dezvoltării sale psiho-fizice, nu i-a creat disponibilitatea, receptivitatea necesară rodirii harului. Vinovaţi sunt de o parte părinţii trupeşti, iar de altă parte, părinţii sufleteşti - naşii -, care nu s-au îngrijit ca sufletul copilului să-1 păstreze la nivelul haric, care i s-a dat prin Botez. Chemarea părinţilor trupeşti şi sufleteşti este să facă cuvenita educaţie celui încreştinat, ca voinţa lui să

conlucreze cu energia... baptismală. Cu alte cuvinte darul primit de sus, se cere să fie făcut rodnic printr-o purtare autentic creştinească. Să nu uite, îndeosebi naşii, că Botezul este „Deschiderea cugetului bun către

Dumnezeu" (I Petru, 3, 21) şi în această înzdrăvenire creştinească a finului, rolul lor nu încetează deodată cu isprăvirea Botezului, ci este pentru toată viaţa. Dezertarea naşilor de la datorie este păcat, de aceea sunt povăţuiţi să lumineze paşii finului, spre a-şi atinge ţelul final: mântuirea. Acceptând rolul de naşi, aceştia să nu uite de răspunderea pe care o au în educaţia creştină a finilor lor; s-a creat o înrudire spirituală între ei. Povaţa, dar îndeosebi purtarea lor influenţează pozitiv zidirea religios-morală a celui botezat. Perseverând în această lucrare, vor-dovedi că sunt conştienţi de rolul ce şi-au asumat, deprinzându-1 pe finul lor să fie un creştin demn, care să slăvească Treimea - în numele căreia s-a botezat, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. SIMBOLISMUL MOMENTELOR TAINEI SF. BOTEZ Botezul este prima Taină - din rândul celor şapte Taine, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos în Biserica Sa, în scopul naşterii subiectului la o viaţă spirituală nouă. Sf. Apostol Pavel ne învaţă că Botezul se face „în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru", pentru spălarea, sfinţirea şi îndreptarea noastră (I Cor., 6, 11). E vorbă de ispăşirea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale săvârşite până ia Botez. Prin Botez, omul devine creştin, membru al Bisericii creştine, cu dreptul de a se împărtăşi din toate Tainele şi bunurile spirituale oferite de Biserică. Botezul este cunoscut şi sub alte numiri. Ne reţine atenţia îndeosebi aceea de „izvor sfânt". Nu-i una fără rost, fiindcă ea exprimă caracterul carismatic al Tainei. Ea ne arată că în Taina Botezului nu-i vorba de o lucrare omenească, ci de intervenţia directă, reală a harului divin, prin care primitorul, curăţânduse de prihana păcatului, devine o „făptură nouă", îmbrăcată în Hristos, pe

care este chemat să-1 mărturisească şi să-şi potrivească viaţa - purtarea - cu învăţătura şi pilda Lui. Toate momentele din Rânduiala Botezului sunt axate - simbolic - pe ideea curăţirii primitorului de orice întinăciune a păcatului şi aşezarea lui în bătaia de lumină a harului divin, spre a deveni o fiinţă nouă, chemată să se desăvârşească ulterior, din punct de vedere religios-moral, printr-un efort personal conjugat cu efluviile harice. în dosul fiecărui act pe care îl săvârşim la Botez, se ascunde un înţeles. El exprimă simbolic ceva nevăzut, dezvăluie o semnificaţie dintr-o realitate ce scapă posibilităţilor noastre de cunoaştere. în cele ce urmează, vom încerca să tălmăcim înţelesul fiecărui act din Rânduiala Botezului, spre folosul creştinesc al părinţilor, naşilor şi rudeniilor, prezenţi la săvârşirea acestei dumnezeieşti Taine. *** Cel ce urmează să fie botezat este adus la biserică de naşi, însoţiţi de rudeniile cele mai apropiate şi eventual de prietenii familiei. Preotul îl descinge de brâu sau de faşă, ÎI dezbracă de haine până la cămaşă, îl întoarce cu faţa spre Răsărit, suflă de trei ori asupra lui, în chipul crucii, pe faţa lui, însemnându-1 de trei ori la frunte, la gură şi la piept, zicând la fiecare închinare: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit". îşi pune apoi mâna pe capul lui şi zice rugăciunea aceasta: „în numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului... " (Vezi: Molitvelnicut). Dezbrăcarea de haine înseamnă, că cel ce urmează să fie botezat dezbracă pe „omul cel vechi" de faptele iui (Col., 3,9). întoarcerea lui cu faţa spre Răsărit îl arată ca pe cel ce caută lumina cea adevărată, care este Sfânta Treime şi Cel din Treime, Iisus Hristos Cel întrupat, care se numeşte Răsărit (Luca, 1, 78). Suflarea preotului asupra celui ce vine la Botez vrea să ne arate că, precum suflarea lui Dumnezeu- Creatorul i-a dat viaţă primului om, tot aşa, celui ce voieşte să se boteze i se insuflă - prin Botez - o nouă viaţă spirituală. Sau, după cum Mântuitorul, suflând peste Sfinţii Săi Apostoli, le-a împărtăşit pe Duhul Sfânt, tot aşa şi cel ce se botează primeşte darul şi puterea Duhului Sfânt. Dacă suflă de trei ori asupra lui, asta însemnează că Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, izvorul tuturor darurilor

izbăvitoare. Preotul îl însemnează cu mâna pe cel ce vine la Botez - prin cruce , căci mâinile lui Dumnezeu ne-au creat pe noi, iar crucea este semnul de biruinţă a lui Hristos. Este însemnat la frunte, spre a i se lumina şi sfinţi

mintea; este însemnat la gură, spre a mărturisi adevărul; la piept, spre a fi curat cu inimă... Preotul pune mâna pe capul celui ce se botează, ca prin mâna Bisericii să fie desfăcut de legăturile păcatului şi să slujească neconstrâns lui Dumnezeu. Rugăciunea „în numele Tău, Doamne, Dumnezeul adevărului...", făcută în numele Sfintei Treimi, are ca scop să îndepărteze de la cel ce vine la Botez „înşelăciunea cea veche" şi să-1 umple „de credinţă, de nădejde şi de dragoste". în Rânduiala Botezului - în continuare - urmează catehumenatul cu cele trei momente caracteristice: exorcismele, lepădările şi împreunarea cu Hristos. Exorcismele sunt trei rugăciuni în care preotul roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la cel ce se botează (catehumenul) puterea cea rea a diavolului (Vezi: Molitvelnicut). în rugăciunea ce urmează după cele trei... : „Cela ce eşti, Stăpâne Doamne, carele ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta...", preotul roagă pe Dumnezeu să primească făptura cea nouă în împărăţia Sa, izbăvindu-o de ameninţarea potrivnicului; apoi, suflând din nou asupra celui ce are să se boteze, la gură, la faţă şi la piept zice de trei ori cuvintele: „Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh, carele se ascunde şi se încuibează în inima lui...". Enumără şi diferitele feluri de ispite, spre a-i înfăţişa catehumenului pe duşmanul intern ce-1 pândeşte, precum şi necesitatea lepădării de el şi a unirii cu Hristos. întorcând pe cel ce voieşte să se boteze cu faţa spre Apus, preotul procedează la lepădarea de Satana. Este întrebat de trei ori: „Te lepezi de Satana? Şi de toate lucrurile lui? Şi de toţi slujitorii lui? Şi de toată slujirea lui? Şi de toată trufia lui?...". în numele pruncului răspunde naşul, de trei ori: „Mă lepăd". Este întors în timpul lepădărilor cu faţa spre Apus şi preotul suflă şi scuipă de trei ori asupra lui, fiindcă Apusul e locul de unde vine întunericul şi locaşul celui rău, al lui Satana, care e humit şi „stăpânitorul întunericului" (Efes., 6, 12). Catehumenul - respectiv naşul - scuipă pe diavolul, în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de faptele lui, adică de păcate.

Exorcismele şi lepădările nu înseamnă că cei ce vin la Botez sunt stăpâniţi de duhuri necurate, sunt îndrăciţi, demoniaci. Prin ele vrem să arătăm că cei ce se botează nu-1 au încă pe Hristos, sunt în afara harului, deci în robia păcatului şi în puterea diavolului. Biserica, prin exorcisme şi lepădări îi eliberează de această robie, trecându-i sub puterea lui Hristos. Isprăvindu-se exorcismele şi lepădările, se îndeplineşte unirea celui ce voieşte să se boteze cu Hristos. Este întors cu faţa spre răsărit, că într-acolo era zidit raiul (Fac., 2, 8), din care au fost alungaţi primii oameni în urma păcatului, pe care ni-1 deschide Botezul. Este întrebat catehumenul de trei ori, dacă se uneşte cu Hristos şi crede Lui, iar - în numele catehumenului răspunde naşul - rostind Simbolul credinţei, înscriindu-1, prin mărturisirea credinţei, între cei chemaţi la lumina cea sfântă a Botezului... De altfel, preotul, după unirea catehumenului cu Hristos, rosteşte şi o rugăciune, ca acesta să fie dezbrăcat de „învechitură şi înnoit pentru viaţa de veci". Rânduiala propriu-zisă a Botezului începe cu sfinţirea apei pentru Botez, invocându-se harul şi puterea Sfântului Duh în acest scop. în rugăciunile rânduite la sfinţirea apei pentru Botez, preotul cere ca ea să devină „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, de puterile potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească...". Urmează ungerea celui ce vine la Altar cu untdelemnul bucuriei (Ps., 44, 9; Evrei, 1, 9), pe frunte, pe piept, la spate, la mâini, şi la picioare. Evident, untdelemnul - întâi - a fost binecuvântat de către preot, printr-O rugăciune deosebită, turnând din el şi în apa Botezului de trei ori, cruciş. Ungerea cu untdelemn a primitorului are o întreită semnificaţie:

întâi, este semnul milei şi bunătăţii divine; catehumenul e izbăvit de noianul păcatelor, aşa cum ramura de măslin (se ştie că untdelemnul e rodul măslinului), adusă de porumbel la Noe, era semnul potolirii mâniei dumnezeieşti şi al izbăvirii din potop. În al doilea rând, ungerea cu untdelemn ne aduce aminte că în Vechiul Testament erau unşi arhiereii, împăraţii şi profeţii. însuşi Mântuitorul a fost uns, fiind numit „unsul Domnului" (Isaia, 61,1; Luca, 4, 18; Fapt. Ap., 18, 38) şi la care ne-a făcut şi pe noi părtaşi. însuşi numele de „creştin" derivă de la cuvântul grecesc „Hristos", care însemnează „uns". în al treilea rând, ungerea închipuieşte aromatele cu care a fost uns trupul Mântuitorului înainte de îngropare. Este o analogie între această ungere şi afundarea celui ce se botează în apă, îngroparea lui cu Hristos şi învierea împreună cu El. Rânduiala cea mai importantă din slujba Botezului este însăşi săvârşirea Tainei, adică întreita cufundare a pruncului de către preot, în apa sfinţită din cristelniţă, cu rostirea cuvintelor: „Botează-se robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin". La a doua cufundare: „Şi al Fiului, Amin". Iar la a treia cufundare: „Şi al Sfântului Duh, Amin, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Cele trei cufundări şi scoateri din apă închipuie, pe de o parte, credinţa în Sfânta Treime, iar, pe de altă parte, cele trei zile petrecute de Iisus în mormânt (Matei, 12, 40); cufundarea în apă semnifică moartea noastră pentru viaţa în păcat - îngroparea noastră împreună cu Hristos, iar ieşirea din apă învierea noastră împreună cu El, naşterea la viaţa cea nouă creştină... (Rom., 6, 3). După ieşirea din apa Botezului, cel botezat se îmbracă în haină curată, de obicei albă, în semn de curăţie după spălarea de păcate în apa Botezului. Preotul, împreună cu naşul (a) şi cu pruncul, înconjoară cristelniţa şi analoghionul, citind şi cântând, de trei ori: „Câţi in Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Gal. 3, 27). Aceasta se face în semn de bucurie sufletească şi unire veşnică cu Hristos şi cu Biserica Sa, căci cercul simbolizează veşnicia. în continuare, se citeşte Apostolul, în care sunt

înfăţişate scopul şi roadele Sf. Botez, şi Sfânta Evanghelie, în care se aminteşte porunca Mântuitorului către Apostoli, dle a boteza toate popoarele (Rom., 6, 3-11; Matei, 28, 16-20). Rânduiala Botezului se sfârşeşte cu spălarea şi tunderea noului botezat, întrucât cel venit la Botez - pe parcurs â primit şi Taina Mirungerii - corpul lui este spălat, spre a scuti Sf. Mir de o eventuală profanare. Cât priveşte tunderea părului, ea ne aduce aminte de tăierea împrejur - care a preînchipui Botezul - dar s-a desfiinţat prin Taina Sf. Botez. Tunderea părului mai închipuie depunerea gândurilor păcătoase, predarea pruncului sau adultului botezat în ascultarea lui Dumnezeu; tunderea părului închipuie şi un fel de pârgă sau jertfă adusă lui Hristos. *** Din înfăţişarea succintă a momentelor Taine Sf. Botez, rezultă qă nu-i nimic fără rost în structura ei. Fiecare act este săvârşit în vederea eliberării subiectului din robia puterilor întunericului şi trecerea lui în împărăţia luminii. Taina Botezului are ca scop să sporească numărul membrilor Bisericii, nu numai cantitativ, nu cu „căldicei" (Apoc., 3,6), ci cu râvnitori în slujirea Evangheliei lui Hristos. Cei botezaţi sunt născuţi în Dumnezeu, ei au primit baia naşterii celei de-a doua, „cu apă şi cu Duh Sfânt", au primit pe Duhul Sfânt în Botez şi într-un anumit înţeles sunt „sfinţi", adică au menirea de-a duce o viaţă sfântă. Creştinul botezat este sfânt în înţelesul de a se sfinţi tot mai mult în viitor, adică a-şi potrivi viaţa cu ordinea morală statornicită de Creatorul. „Naşterea din nou" se efectuează la Botez, dar se recomandă şi după Botez, în cursul vieţii, pentru toţi „cei ce s-au îmbrăcat în Hristos şi cred în El, pentru ca „să nu piară, ci să aibă viaţa de veci". Datoria părinţilor este de a-şi boteza la timp copiii, dar şi a-i povăţui ulterior împreună cu naşii, spre a-şi păstra puritatea morală şi a o spori. O pot face rodnic sub acoperemântul Bisericii strămoşeşti, „stâlp şi temelie a adevărului" (ITim., 3,15). învăţându-i „dreptarul cuvintelor sănătoase" (IITim., 1, 13), adică învăţătura dreptei credinţe, şi fiind ei pilde vii de vieţuire creştinească pentru cei încreştinaţi, aceştia vor găsi linia sănătoasă a vieţii şi drumul mântuirii lor.

în nădejdea că părinţii, trupeşti şi sufleteşti, vor fi la înălţimea chemării lor, invocăm harul lui Dumnezeu peste cel botezat, rugându-1 să-i hărăzească zile bune şi îndelungate, spre a aduce bucurie tuturor şi a şe mântui pe sine. fv'jML BOTEZUL AUTENTIC, CU APĂ ŞI CU DUH SFÂNT" Botezul este uşa de intrare în creştinism. Cel cufundat în apa Botezului iese de aici „mai curat decât razele soarelui", cum se exprimă Sf. Ioan Gură de Aur. Este darul lui Dumnezeu, care îl preface pe om din fiu al Satanei în fiu al lui Dumnezeu. în Taina Botezului se exercită acţiunea purificatoare şi sfinţitoare a harului divin, care transformă pe cel ce se botează din fiu al întunericului în fiu al luminii. Taina Sf. Botez, prin care primitorul - adult sau prunc - se naşte din nou, evident spiritual, o avem de la Mântuitorul Iisus Hristos. El a instituit-o după slăvită Sa înviere, prin porunca dată Sfinţilor Apostoli: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei, 28, 19; Marcu, 16, 16). Taina a intrat în lucrare numai la Cincizecime, fiindcă plinătatea harului a fost dată numai după pogorârea Duhului Sfânt (Fapt. Ap., 2, 1-5; 19, 6). Nu poate fi vorba de lucrarea Tainei, decât deodată cu întemeierea Bisericii creştine - la Cincizecime - Biserica fiind - în exclusivitate - deţinătoarea şi distribuitoarea harului. Este adevărat că se vorbeşte de Botez şi anterior acestei date calendaristice, dar acesta era „botezul pocăinţei", practicat de Sf. Ioan Botezătorul. Botezul săvârşit de Sf. Ioan Botezătorul nu avea în el nimic harismatic, aşa că nu poate fi identificat cu Botezul creştin, instituit de Mântuitorul. între ele este o deosebire esenţială după cum se va vedea din cele ce urmează. *** Botezul efectuat de Sf. Ioan Botezătorul, cunoscut şi sub numele de „botezul pocăinţei", se săvârşea prin cufundare în apă; era un ritual pentru primirea lui Mesia (Matei, 3, 11). „în zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustiul Iudeii... Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea... şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele" (Matei, 3, 1,

5-6). „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor" (Marcu 1, 4; Luca, 3, 3). Se ştie că Mântuitorul şi ucenicii Săi săvârşeau botezul lui Ioan, cu rol pregătitor, ca să atragă mulţimile la învăţătura mântuirii. însuşi Mântuitorul sa botezat cu botezul lui Ioan Botezătorul. A facut-o nu din nevoia curăţirii de păcate, ci ca să „împlinească Legea", ca să descopere taina Sfintei Treimi şi să ne dea nouă pildă de a ne boteza. Prin botez, Iisus, în loc să se cureţe, s-a încărcat de păcate, a luat asupra Şa păcatele întregii omeniri. N-a stabilit nici o limită de vârstă Ia Botez, ci a accentuat importanţa şi necesitatea lui, pentru toţi, inclusiv pentru copii. Deosebirea dintre Botezul creştin, instituit de Mântuitorul, şi botezul pocăinţei, a fost adeverită în următoarele împrejurări: y: 1). O arată Sf. Ioan Botezătorul când spune. „Eu unul botez cu apă Spre pocăinţă, iar Cel ce rine după mine... Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Matei, 3, 11). „Şi eu unul nu-1 ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: «Peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând peste El, Acesta este cel ce botează cu Duh Sfânt»" (Ioan, j 33. Marcu, 1, 8; Luca 3, 16)... 2)

.

în legătură cu deosebirea dintre cele două botezuri, mărturie

convingătoare avem de la Mântuitorul. După ce a săvârşit minunea învierii Sale, S-a arătat Apostolilor şi le-a zis: „Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt" (Fapt. Ap., 3,5). Acest Botez, cu Duhul Sfânt, este Botezul creştin, care a intrat în lucrare în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Sf. Apostol Petru acest Botez îl propovăduieşte, la scurtă vreme, spunând ascultătorilor săi: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre" (Fapt. Ap., 2, 38). Acest fel de a lucra presupune o poruncă a Mântuitorului dată expres după înviere (Matei, 28, 19; Marcu, 16, 16). 3)

■ Precizări privitoare la deosebirea dintre Botezul creştin şi botezul

pocăinţei au făcut şi Sfinţii Apostoli. Citim în Faptele Apostolilor că Sf. Apostol Pavel a ajuns în Fes, unde a găsit câţiva ucenici pe care i-a întrebat: „Primitaţi voi pe Duhul Sfânt - când aţi crezut? Iar ei au zis către el. Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Şi el a zis: deci în ce

V-aţi

botezat? Ei âu zis: în

botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus Hristos. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhlii Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau" (Fapt. Ap., 19,1-6). Din discuţia purtată de Sf. Apostol Pavel cu cei din Fes, rezultă că botezul lui Ioan purta numele de „botezul pocăinţei", având rol pregătitor pentru primirea Botezului creştin; botezul lui Ioan Cra săvârşit numai cu apă, pe când cel creştin cu apă şi cu Duh Sfânt. 4)

.

în Sfânta Scriptură pot fi întâlnite frecvent expresiile:„A se boteza

în Hristos", sau: „A se boteza în numele lui Hristos". „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat" (Gal., 3, 27). „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat" (Rom., 6, 3). „Pocăiţi-vâ şi să se boteze flecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos" (Fapt. Ap., 2, 38). 5)

.

Cele două Botezuri n-au fost instituite deodată. Cel creştin a

început în ziua Cincizecimii. A fost doar anunţat de Mântuitorul şi de Sf. loan Botezătorul (Fapt. Ap., 1, 5; Matei, 3, 11; Ioan, 1, 33; Marcu, 1, 8; Luca, 3> 46). De altfel, Iisus a trimis pe Sfinţii Săi Apostoli, întâi să predice; abia după învierea Sa, le-a dat poruncă să boteze (Matei, 28, 19), dar şi aceasta s-o facă după ce vor fi îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt. Este absolut necesar ca drept-credinciosul să cunoască deosebirile dinlre Botezul creştin şi botezul pocăinţei. Asta dintr-un motiv binecuvântat: să nu fie ademenit a accepta învăţătura unor răstălmăcitori ai slovei biblice, care înfăţişează ca autenţicul botez pe cel al pocăinţei. Pentru aceştia, Botezul nu este Taină, ci numai o lucrare simbolică în care se închipuieşte curăţirea de păcate şi se întăreşte credinţa. După înv&lălura lor, evident greşită, Botezul face numai dovada că cineva s-a pocăit, este o pecete a pocăinţei. Ceea ce face din om o făptură nouă, nu este Botezul - în care acţionează harul - ci credinţa; botezul este simbolul îndreptării, zic cei ce practică botezul pocăinţei. Ori, lucrurile nu stau aşa. Botezul adevărat este cel instituit de Mântuitorul, care, prin lucrarea harului divin, curăţeşte de păcate şi sfinţeşte pe primitor, deci nu este simbol, ci Taină. El se face în numele Sfintei Treimi şi de cei ce

au darul preoţiei, fiindcă numai Apostolilor şi urmaşilor acestora - preoţilor le-a poruncit Mântuitorul să boteze. (Matei, 28, 19). Este adevărat că, la săvârşirea Botezului, i se cere primitorului mărturisirea credinţei. Dacă este adult, e în măsură s-o facă singur. Botezul copiilor se face pe temeiul credinţei părinţilor sufleteşti, care sunt naşii (Marcu, 9, 36-37). Copiii n-au credinţă, dar se presupune că nu se împotrivesc sălăşluiţii harului divin în fiinţa lor. în locul lor, naşii fac cuvenita mărturisire de credinţă. Naşii sunt părinţi sufleteşti ai copiilor şi garanţi, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale, că pruncii vor fi educaţi în spiritul dreptei credinţe. Unii - rupţi de Biserică - (sectarii) susţin că nici nu e nevoie la prunci de Botez, fiindcă ei se pot mântui şi fără el. Despre copii, spun

Cuvânt de învăţătură la botez Cuvânt de învăţătură la înmormântare

21

sectarii că sunt sfinţi, ca atare n-au nevoie să-şi cureţe păcatele pe care nu le au. Acesta-i motivul pentru care nu botează clecât pe adulţi. în sprijinul susţinerii lor, ei invocă următorul text paulin: „Bărbatul nfecredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia hefcredincioasă, prin bărbatul credincios. Altmintrelea, copiii voştri ar S necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi" (I Cor., 7, 14). ? 9 Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă „ce este născut din trup, trup este" (Ioan, 3, 6). Au asupra lor păcatul strămoşesc (Rom., 5, 12), de tare tUiii spălaţi prin Botez. Prin Botez, primitorul a murit faţă de păcatul fframoşesc şi s-a îmbrăcat în Hristos (Gal., 3, 27). Fiind absolut necesar pentru mântuire, ca o înnoire a vieţii, ca o înviere din moarte, Botezul se cere să fie săvârşit pruncilor la scurtă vreme după naştere. Aşa 1-a practicat Biserica ecumenică totdeauna, o singură dată, cum este precizat în articolul X din Simbolul credinţei: Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor. Este ceea ce ne povăţuieşte şi Sf. Apostol Pavel, să rămânem statornici în dreapta credinţă şi să mărturisim cu tărie: „Un Domn, o credinţă, Un Botez" (Efes., 4, 5).

DE CE BOTEZĂM COPIII!? Potrivit învăţăturii noastre creştine, împărăţia lui Dumnezeu nu se poate câştiga decât în unire cu Hristos. Păcatul este o piedecă în drumul nostru spre această fericitoare împărăţie. E vorba de păcatul strămoşesc şi de păcatele personale - săvârşite de toţi oamenii în viaţa lor pământească. Păcatul strămoşesc este o funestă realitate, Nimeni nu e scutit de această închinăciune, chiar dacă viaţa lui are numai de o singură zi (Iov, 14,4). O spune şi psalmistul: „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea'' (Ps. 50, 6). închinăciunea aceasta aparţine - deci - şi copiilor, nu prin păcătuire personală, ci prin naştere. O singură excepţie avem - în privinţa aceasta - în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei, 4, 15). O mărturiseşte singur: „Cine dintre voi mă vădeşte de păcat?" (Ioan, S, 46). Sf. Ap. Pavel consideră pe toţi oamenii, fără excepţie, supuşi păcatului din pricina lui Adam şi toţi trebuie să îngroape prin Botez pe omul cel vechi al păcatului, pentru a se naşte ca oameni noi în Hristos. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa la toţi oamenii moartea a trecut, întrucât în acele toţi au păcătuit" (Rom., 5,12-15). Viaţa cea nouă şi veşnică în Hristos nu o putem primi fără Botez, „prin asemănarea morţii Lui". Numai „dacă am crescut împreună Cu El, prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui'' (Rom., 6, 5). Prin naştere, copiii împărtăşesc starea comună a firii umane nesfinţite. Ei au o stare de despărţire de Dumnezeu, prin naşterea lor din trupul părinţilor. „Ce este născut din trup, trup este" (Ioan, 9, 6). Ca atare, ei trebuie să treacă din starea de născuţi din trup şi destinaţi pierzaniei la starea de născuţi din apă şi din duh - drum spre cetatea de lumină a împărăţiei lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan, 3, 5). Există eterodocşi care sunt împotriva botezării copiilor. Aceştia administrează Botezul numai adulţilor, considerând, pe de o parte, că cei ce primesc botezul trebuie să aibă în prealabil credinţă şi să facă pocăinţă iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să

propovăduiască credinţa şi pocăinţa şi abia după aceea să boteze. Ori, toş nii n-au credinţă, n-au făcut pocăinţă şi nici nu şi-au însuşit învăţătura dfe credinţă, deci e fără rost Botezul. Dintru început, zic ei, Botezul se aplică numai adulţilor. în sprijinul susţinerilor lor, cei ce sunt împotriva botezului copiilor invocă o serie de texte scripturistice. Astfel, zic ei, Mântuitorul le spune Apostolilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă" (Matei, 28, 11,9-20). Referitor la cel ce voieşte să primească Botezul, Mântuitorul zice: [ ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu, 16, 16). Sf. Apostol Petru se adresează ascultătorilor # |ăi cu următoarele cuvinte: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi H în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi harul Duhului Sfânt" (Fapt. Ap., 2, 38). rg , Dintr-o cercetare mai atentă a textelor invocate de eterodocşi, rezultă că altul este înţelesul lor decât cel pe care li-1 atribuie ei. în ^activitatea lor de propovăduire a credinţei creştine, Sfinţii Apostoli se «Facem precizarea că Botezul s-a aplicat şi pruncilor, după ce părinţii ;u devenit creştini. Este adevărat că în Noul Testament se vorbeşte direct le Botezul adulţilor. Dar, odată cu ei se botezau şi copiii lor. înfăţişăm âteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: „Lidia a fost botezată - ea şi casa ei" (Fapt. Ap., 16, 14-15), „temnicerul din Filipi s-a botezat şi el şi toţi ai lui îndată" (Fapt. Ap., 16, 33). Sf. Apostol Pavel zice: „Am botezat casa lui Ştefana" (ICor., 1,16). Când spune: „casa", „toată casa", se înţelege că e vorba de toată familia, inclusiv copiii... La ziua Cincizecimii, pogorându-se Duhul Sfânt peste Apostoli, ei au propovăduit poporului cele ce îi învăţase Duhul Sfânt, ca fiecare să se pocăiască şi să fie botezat în numelui Domnului nostru Iisus Hristos, spunând că „a voastră şi a copiilor voştri este această făgăduinţă". Şi au fost botezaţi „ca la trei mii de suflete". (Fapt. Ap., 2, 1-39, 41). Reţinem cuvintele: „a voastră şi a copiilor voştri este făgăduinţa aceasta", adică a botezului, deci şi a copiilor. Nu mai încape îndoială că, în numărul celor „trei mii de suflete", erau şi copii. Propovăduirea Apostolilor era adresată celor mari dar, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, spuneau că şi a copiilor este „făgăduinţa". Fiind preînchipuit de tăierea împrejur, care se făcea la opt zile după naştere, pentru toţi copiii din Vechiul Testament, Botezul se face Ia scurtă vreme după naştere. Dar, ce ne facem, că pruncii nu pot crede la vârsta când sunt botezaţi? Pot ei să se mântuiască numai cu Botezul fără credinţă? Evident că, la vârsta când sunt botezaţi, copiii nu pot crede, dar nici nu-1 pot tăgădui şi nu-1 pot refuza pe Hristos. Se vorbeşte în dogmatică de o receptivitate pasivă a copiilor, adică ei pot primi harul ca unii ce nu-i opun nici o piedică personală. In privinţa mărturisirii credinţei - necesară ca şi Botezul pentru mântuire - ea se face din partea părinţilor sufleteşti, care sunt naşii. (Matei, 9, 36-37). Copiii nu au credinţă, dar au naşii. Aceştia sunt persoane în vârstă care însoţesc pe prunci la Botez şi fac cuvenita mărturisire de credinţă în locul lor, rostind Simbolul credinţei. Naşii sunt părinţii sufleteşti ai copiilor care se botează, cu îndatoriri ulterioare de mare importanţă în formarea religioasă şi morală a finilor lor.

Din Sfânta Scriptură cunoaştem nenumărate cazuri când pentru credinţa unora, Dumnezeu a mântuit pe alţii. Multe din minunile Mântuitorului au fost săvârşite asupra unor persoane, nu pentru credinţa lor, ci pentru credinţa altora. Prin credinţa sutaşului roman s-a vindecat sluga sa (Matei, 8, 13). Este bine cunoscut cazul slăbănogului din Capernaum, care a fost adus înaintea Mântuitorului, prin deschiderea acoperişului casei în care se afla Domnul. Sf. Evanghelie rte spune că: „Văzând Iisus credinţa lor, a zis: «Fiule iertate îţi sunt păcatele!... Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta»" (Marcu, 2, 312). La fel se petrec lucrurile cu fiica Cananeencii, pe care a vindecat-o Mântuitorul, scoţând demonul din ea, pentru credinţa mamei sale (Matei, 15, 21, 21-28). Tot astfel, pe baza credinţei lui lair, Iisus a înviat copila de 12 ani (Matei, 9, 18-26), după cum, în temeiul credinţei unui tată; Iisus a tămăduit copilul lunatec (Matei, 17, 14-18). Mărturiile acestea şi altele e ar putea fi adăugate, fac dovada că, în temeiul credinţei părinţilor, iaşilor şi al martorilor care sunt la Botez, Dumnezeu împărtăşeşte opiilor izbăvire de păcate, aşa cum adevereşte Sf. Apostol Pavel, zicând: jgCăci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă..., eia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios" (I Cor. 7, f to în privinţa Botezului, Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă, ci a stăruit asupra importanţei pe care va avea-o lucrarea Sbtezului. „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh..." (Ioan, 3,6). Mu era nevoie să spună că va trebui aplicat tuturor, deci şi copiilor. Faptul

Că.

Mântuitorul s-a

botezat ca adult, la 30 de ani, nu îndreptăţeşte pe nimeni să susţină că Botezul trebuie aplicat numai geluiţilor. Cine se situează pe această poziţie greşeşte, nu cunoaşte natura botezului primit de Mântuitorul din partea Sf. Ioan Botezătorul, deosebit de cel creştin. Iisus s-a botezat, nu fiindcă avea păcate, ci ca să „plinească dreptatea", ta botez, El s-a încărcat de păcate, luând asupra sa păcatele omenirii întregi. Botezul lui Ioan era un botez pregătitor, un rit simbolic, nefiind necesar tuturor, după cum am arătat în altă parte (Vezi: Botezul autentic, cu apă şi cu Duh Sfânt). f Unii merg aşa de departe, în rătăcirea lor, încât susţin că pruncii

sunt sfinţi, deci nici n-au nevoie de botez spre mântuire. Aceştia se Sprijină pe însăşi cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor" (Matei, 19, 14). „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia Gerurilor" (Matei, 18, 3; Marcu, 10, 15; Luca, 18, 15-17). în sprijinul susţinerii lor, invocă şi textul paulin. „Dacă pârga (de lăină) este sfântă, şi frământătura este sfântă, şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt Ipom., 11, 16). \ar Copiii nu sunt sfinţi, fiindcă păcatul strămoşesc apasă asupra lor. Cuvintele Mântuitorului: „că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor" trebuie înţelese astfel: a celor ce se face ca ei, nevinovaţi, iar aceasta, la adulţi presupune Botezul. „ Lăsaţi copiii să vină la Mine..." înseamnă să primească Botezul, spre a se mântui. „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii" au înţelesul următor: nu pruncul este cel care va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce se va smeri ca pruncul.

PARTEA A DOUA CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA CUNUNIE

TAINA SFINTEI CUNUNII. ESENŢA EI înţelepciunea a fost totdeauna o podoabă sufletească mult râvnită : oameni. Mântuitorul a subliniat valoarea ei teoretică, dar îndeosebi tul ei practic îndurarea unei vieţi îndreptate spre împărăţia binelui, iul înţelept, spre deosebire de cel nesocotit, îşi zideşte casa de piatră, ne temelie puternică, bine ştiind că, în felul acesta, o fereşte de uri, iar furtunile ce se vor abate peste ea, nu vor clinti-o din loc. I Casă vreţi să zidiţi şi voi, astăzi, când vă daţi mâna şi inima unul tuia. De temelia pe care i-o puneţi, atârnă puterea ei de rezistenţă în faţa furtunilor inexorabile ale vieţii. Granitul este temelie sigură a caselor. La temelia casei voastre trebuie să aşezaţi ceva similar cu granitul, însă (le o constituţie cu totul aparte, mai fină, mai subtilă, de esenţă divină, liste iubirea, despre care un personaj al poetului francez Paul Claudel şpunea că este cheia miraculoasă a lumii, graţie căreia existenţa voastră cenuşie îmbracă haina luminoasă a curăţeniei morale şi-şi găseşte rostul ei fericit. într-adevăr, iubirea, în accepţia ei creştină, de „legătură a desăvârşirii" (Col. 3, 14), este aceea care nu face din căsătorie, „o aventură episodică, nici o modificare parţială a ritmului obişnuit al vieţii sau un Simplu contract cu drepturi şi datorii reciproce, limitate la asistenţă şi bună stare materială comună, ci o chemare a Creatorului şi o lege a vieţii: 1) „Şi-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut; a făcut bărbat şi femeie" (Facere, 1, 27). Diferenţa îiltre aceste două fiinţe nu este numai de natură fizică, ci şi metafizică. 'Unirea lor nu este dictată numai de impulsuri biologice, de instinctul genetic, ci „de un elan total, esenţial, celor două creaturi nedesăvârşite ţe-şi caută plenitudinea" 2). Vatra vieţii familiale, ctitorită prin căsătorie, este locul prin excelenţă, unde plenitudinea celor două fiinţe - bărbat şi femeie - se realizează în mod fericit. Căsătoria are tocmai menirea aceasta, de a aduce plinire omului, a-1 scăpa de apăsarea singurătăţii şi de chinuitoarea robie a pornirilor josnice, a-1 face creator de viaţă nouă, pe care s-o îndrume în lăgaşul fericirii. 1)

.

Le Pere Carre, Compagnons d'eternite, Paris, 1938, p. 2.

2)

.

Le Pere Carre, Op. cit., p. 2.

Dar, să nu uiţi că flamura sufletului tău trebuie rezervată soţiei şi odraslelor de care te va învrednici Dumnezeu. Tu, iubită mireasă, eşti îndatorată să asiguri căldura şi cerul însorit al familiei. Prin delicateţe - proprie spiritului feminin - poţi face din căminul pe care-1 întemeiezi azi - un paradis. Incontestabil, că - în drumul vieţii voastre - pe lângă bucurii, veţi avea şi amărăciuni. Dar suferinţa în comun îşi pierde din intensitate, fiind răsplătită, în cazul dat, cu gânguritul dulce şi nevinovat al unui îngeraş, în faţa căruia dispar orice disensiuni, viaţa familială primeşte sensul ei adevărat, iar soţii se recunosc „tovarăşi de veşnicie", cu răspunderi faţă de Dumnezeu şi faţă de norodul din care fac parte. în această viaţă efemeră, nu există decât un lucru ce dăinuieşte până la moarte şi după moarte: căsătoria. Este „singura verigă de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii", spune Papini4). Să dea Bunul Dumnezeu ca iubirea - căreia i-aţi dat expresie şi aţi consfinţit-o astăzi - să rămână pururea vie în inimile voastre, pentru ca duhul păcii şi al fericirii

neîmpuţinate

să

se

sălăşluiască

peste

cuibul

vostru

drag,

binecuvântat astăzi! 3). G. Papini, Op. cit., p. 176. UNITATEA ŞI INDISGLUBILITATEA CĂSĂTORIEI *:"' Nunta este un eveniment de cea mai mare însemnătate. Ea, este nsacrarea, în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, a unei însoţiri izvorâte n iubire. Prin ea se întemeiază familia, în care cei doi - bărbatul şi meia- se întregesc reciproc şi duc lupta pe frontul vieţii, spre realizarea ricirii depline. - Nunta nu este o sărbătoare oarecare a mirilor, ci este unică pentru . Celelalte sărbători - rânduite de Biserică şi de popor - aparţin eopotrivă tuturor, pe când nunta este cea mai preţuită sărbătoare din siţa lor. Nunta este împreunată cu bucurie, de aceea este învăluită în lumină ţrălucitoare. Pentru noi, creştinii, nunta pleacă din Cana Galileii. Aici, Mântuitorul a participat la o nuntă, săvârşind prima minune, prefacerea apei în vin. Aici consfinţeşte actul ce s-a instituit în rai! întăreşte legătura dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea harului. Cu acest prilej, Iisus consfinţeşte, pe lângă însoţirea celor doi, şi legitimitatea distracţiilor curate ca mijloc de înviorare în tumultul vieţii pe care o trăim. La

nuntă, bucuria este mai firească decât oriunde, de aceea rânduiala cununiei gravitează în jurul acestui sentiment. Se bucură Mirii, părinţii şi nuntaşii deopotrivă. Dar mirii îndeosebi, chiar copleşiţi de această stare sufletească euforică, sunt chemaţi să scoată din bucuria momentului miezul ei tainic. Cu alte cuvinte, bucuria lor trebuie să se înalţe şi să ajungă la bucuria martirilor, adică, ea va străluci cu adevărat în dăruirea totală a unuia pentru altul, până la sfârşitul vieţii lor. Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria „taină mare" (Efes., 5, 32), ea fiind un reflex al unirii lui Hristos cu Biserica Sa. Legătura ditttre Hristos şi Biserică este de natură spirituală; ea este pătrunsă de iubire şi străbătută de har. La fel şi căsătoria, spre a fi o icoană fidelă a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, trebuie să fie pătrunsă de harul divin. Harul divin transfigurează iubirea, o purifică de ceea ce este umbros în componenţa ei, o scoate de sub obsesia apetiturilor senzoriale, face din ea cheagul unităţii şi indisolubilităţii. Acestea sunt atribute fundamentale ale căsătoriei, pe care le-a avut de la originea ei dar alterate cu timpul. Mântuitorul le restabileşte şi le sfinţeşte, adică ceea ce este în fire, El reface prin har.

1

Unitatea căsătoriei este legea de bază a familiei. Ea rezultă din originea comună a celor doi soţi, înzestraţi deopotrivă „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu". „Şi a zis Adam: «Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea, ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup»" (Fac., 2, 23-24). Sf. Ambrozie, vorbind de neamul omenesc, afirmă că el nu poate fi „burt" decât în unitatea genului masculin şi feminin. Adam-Eva, bărbat-femeie este diata omenească ce reflectă această pluralitate în Dumnezeu, fiindcă El este „UnUl", dâr zice „noi" (Fac., 1, 26). „Când bărbatul şi femeia se unesc prin căsătdrie, ei nu formează icoana a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuşi. Bărbatul şi femeia nu sunt două, ci o singură fiinţă. Nu fară rost numeşte Sf. Ioan Gură de Aur căsătoria o microbiserică".1) Unitatea căsătoriei sau familia monogamică, aşa cum a instituit Dumnezeu, îşi are temeiurile ei logice, religioase şi morale. Le semnalează Sf. Apostol Pavel, când spune. „Din cauza desfrânării fiecare să-şi aibă femeia sa şi

fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului" (I Cor., 7, 2-3). Unitatea ei se referă îndeosebi la iubire, care poate fi asemănată cu un dar, a cărui împărţire sau despărţire este de neimaginat. Iubirea împărţită se profanează, duce la infidelitate conjugală. Ce să mai spunem de ura care ajunge să stăpânească pe cele două fiinţe? Ea sărăceşte sufletul şi-1 otrăveşte, contrar iubirii curate, care îmbogăţeşte pe fiecare, întrucât dăruieşte şi primeşte la nesfârşit. Ura nici nu dăruieşte, nici nu primeşte nimic, decât doar năruie unitatea conjugală. Indisolubilitatea căsătoriei constă în închegarea şi menţinerea ei pe toată durata vieţii pământeşti. „Şi au venit la Iisus fariseii, ispitându-L şi zicând. Se cuvine, oare, omul să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei, 19, 3-6). Pregnant a arătat Mântuitorul care este caracterul indisolubil al căsătoriei în Predica de pe munte, când a spus: „S-a zis celor de demult: Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, afară 1). Paul Evdochimov, L'Ortodoxie, Neuchâtel (Suisse), 1965, p. 295.

de cuvânt de desfiânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter" (Matei, 5,31-329- Din text rezultă că numai moartea fizică sau morală ridică indisolubilitatea căsătoriei; moartea morală este adulterul, care nimiceşte iubirea ce menţine legătura dintre soţi. Mântuitorul consideră că legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat prin faptul că unul din soţi 1-a părăsit pe celălalt, afară de caz de desfrânare. Prin căsătoric, fiecare din cei doi soţi a devenit un om întreg, iar această unitate pe care şi-a găsit-o fiecare nu se poate dezintegra şi reface cu alt partener.în cazul că nu se mai respectă, ci se consideră obiecte de voluptate în sine, ei trădează calitatea şi demnitatea lor de fiinţe etice, aşa cum le-a vrut Creatorul dintru început. jj Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei formează stâlpii de boltă ai familieiInexistenţa lor aduce slăbirea şi - până la urmă - surparea acestui aşezământ, de aceea soţii sunt îndatoraţi să poarte grijă la soliditatea lor. Cu alte cuvinte, trăinicia şi fericirea familiei sunt condiţionate de fondul sufletesc sănătos, cu care cei doi pleacă pe drumul cel nou şi spinos al vieţii, în bună parte de voinţa lor. în privinţa aceasta, sunt demne de reţinut poveţele pe care poetul şi prozatorul Al. Vlahuţă le dă tinerilor în pragul căsătoriei (în scrierea La gura sobei). Astfel, băiatului îi spune, între altele: „Ia seama, nu-ţi aşeza pe pământ

mişcător temelia casei tale! Nu face nici un hatâr deşertăciunii! Cu minciuna să nu stai niciodată la tQcmeală. Să ştii că ceea ce înjoseşte ■mai mult pe un om, nu e atât otrava stricăciunii lui, cât amestecul acesta de minciună şi adevăr, în care vrea să trăiască împotriva legilor elementare ale vieţii. Tu trebuie să fii învăţătorul soţiei tale. Pentru asta însă cată să te porţi astfel, ca ea, în orice împrejurare, să vadă în tine un om drept. Să asculte, nu cu teamă, cu deplină convingere că ceea ce spui tu e aşa. încredere nemărginită să aibă în tine, în bunătatea, în iubirea ta, în cinstea ta şi în vrednicia ta, să te vadă mare în ceasurile grele... Gândeşte-te bine la pasul pe care-1 faci, la tot cuvântul pe care îl rosteşti. Gândeşte-te că ea e martorul intim al vieţii tale, că ea ştie cum e sufletul itău adevărat. Şi în ziua când, pentru a dobândi un succes trecător, te vei înfăţişa cu un alt suflet, să ştii că, în momentul acela, între tine şi ea s-a deschis o prăpastie...".

— s;

Feti'i îi spune: „Să nu te iubeşti prea mult pe tine. Oricât te-ai crede tu de importantă, să ştii că lumea nu se învârte în jurul tău. Fii tovarăş ...........................................................................1—•' i fifi'ijfi^ifcfl ___________________

..

ăj .ÎC |

2). Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 3, Bucureşti, 1978, p. 184.

;

bun, celui ce-şi ia misiunea de a te face fericită. E grea misiunea asta, cu neputinţă de îndeplinit fără ajutorul tău... Să nu te consideri un musafir, care rine numai să petreacă. Ca să ai fericirea, trebuie să începi prin a o da... lumea nu-i o sală de spectacol şi de petreceri... Fii totdeauna sinceră. O minciună este totdeauna un contract cu diavolul... Nu cicăli, nu te uita peste umăr, nu vorbi înţepat, nu plânge lacrimi neînţelese... fiindcă aceste atitudini ucid bruma de iubire din care s-a încropit căsătoria..; şi ar mai fi de spus". 3) La acestea am mai adăuga noi ceva: falsitatea şi orice atitudine a soţilor ce stă în contradicţie cu exigenţele eticii conjugale, constituie lovituri mortale date unităţii şi indisolubilită- ţii căsătoriei. După căsătorie, s-ar putea ca soţii să descopere fiecare slăbiciuni şi lipsuri nebănuite. Dar inimile legate prin iubire, vor descoperi şi însuşiri alese, până atunci necunoscute. Acestea din urmă trebuie să tragă în cumpănă, spre a nu ajunge unul sau altul la concluzia că însoţirea lor este o greşeală sau o dezamăgire. Să încerce fiecare a spori fericirea celuilalt. Să nu uite că în jurul fiecărei familii este un cerc sfânt în care nu are nimeni dreptul să pătrundă, îndeosebi iscoadele diavoleşti care suscită îndoiala şi neîncrederea, fermenţi de disoluţie ai unităţi familiale. Soţii să nu uite că iubirea care i-a unit este aspiraţie spre unitate de gânduri, de sentimente şi de atitudini, dar cu deosebire sete după unitate fiinţială. Din perspectivă

creştină,

prin

căsătorie,

cele

două

fiinţe

se

contopesc

spiritualiceşte, formând o nouă fiinţă spirituală. Femeia a fost făcută ca „ajutor pentru om, potrivit pentru el" (Fac., 2,18). Evident că la această stare ajung soţii străini de tulbureala păcatului, cei ce se feresc de divorţul inimii, considerând puritatea pasională a iubirii condiţie a sfinţeniei şi unităţii căsătoriei, precum şi a fericirii lor depline.

S-ar putea obiecta că prea mult accentuăm dimensiunea spirituală a căsătorie, ignorând sau minimalizând aspectele ei umane şi anume, trebuinţa unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie. Realitatea este alta, fiindcă în rugăciunile de la cununie se vorbeşte mereu de acest aspect al ei. Astfel întruna din rugăciuni se spune: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că numai în căsătorie satisfacerea trebuinţei de unire între bărbat şi femeie devine mijloc de promovare a unirii sufleteşti - cu adevărat".4) 3)

.

Citat după: Pr. I. Mihălcescu şi Em. Vasilescu, Educaţia morală prin

lecturi, voi. I, Bucureşti, 1934, pp. 120-126. 4)

.

Pr. Prof. D. Stăniloaie, Op. cit., p. 189.

Ziua căsătoriei este socotită şi - pe drept cuvânt - cea mai frumoasă şi mai înălţătoare zi din viaţa omului. Ce are omul mai frumos pregăteşte | pentru această zi. Mireasa îmbracă haină albă ca zăpada, simbolizând curăţenia sufletească şi trupească - nevinovăţia - darul cel mai frumos pe care o tânără îl aduce înaintea altarului şi, prin aceasta, la altarul familiei pe care o întemeiază. Frumos, grav şi impunător este şi costumul Jîhirelui, simbolizând puterea, seriozitatea şi răspunderea cu care un bărbat îşi cinsteşte căminul. Unul reprezintă creierul, cealaltă inima, şi din colaborarea lor armonioasă odrăsleşte pacea casei şi fericirea lor. Dincolo de frumuseţea trecătoare a veşmintelor şi de cadrul sărbătoresc, care încântă privirea, căsătoria se bazează pe podoaba lăuntrică a virtuţilor, pe frumuseţea idealului pe care soţii şi-1 făuresc împreună şi pe fidelitatea reciprocă. Chiar în suferinţă, îndeosebi aici, devotamentul trebuie să se arate cu prisosinţă. Suferinţa dă, celui ce îndură şi se ştie legat pentru veşnicie, răbdarea atotputernică şi - în acelaşi timp - încrederea, pentru că ştie că această suferinţă pentru căminul său - inclusiv pentru odraslele sale - nu este pierdută. Nu fără rost li se pun mirilor cununi pe cap. Cununa este semnul măririi şi al cinstei, dar şi al jertfelniciei unuia pentru altul. întocmai ca mucenicii, ei au de răbdat greutăţi multe, îndeosebi asaltul ispitelor, ca să ia cununa iubirii depline. Căsătoria este mărturisirea unei îndoite credinţe în viaţă, în dorirea şi dăinuirea vieţii. în această viaţă efemeră, pieritoare, nu-i decât un lucru care

va să dăinuiască totdeauna, până la moarte şi după moarte: căsătoria. Bine zice G. Papini că e singura verigă de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii. 5) Într-una din rugăciunile de la cununie se spune: „Şi acum, însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N) şi pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui spre folos, câştigare de prunci buni". Această simfonie a inimilor să vă călăuzească paşii în drumul vieţii, în răbdare şi iubire reciprocă., în răspundere egală la chemările ce vă stau în faţă, spre a fi părtaşi la sfinţenia divină a căsătoriei. ____________________ 5). G. Papini, Viaţa lui Iisus, trad. de Al. Marcu, Bucureşti, 1928, p. 176.

SIMBOLISMUL MOMENTELOR PRINCIPALE DIN RÂNDUIALA CUNUNIEI Pe înţeleptul Socrate l-au rugat odată învăţăceii săi să le spună ce părere are despre căsătorie. Atunci, Socrate şi-a luat discipolii şi i-a dus la un râu, unde a aruncat undiţa cu momeală spre a prinde peşti. După o aşteptare nu prea lungă, le-a zis: Vedeţi ce fac peştii? Aleargă încoace şi încolo, iar când simt că au fost prinşi în undiţă, deci şi-au pierdut libertatea, se zbat, încearcă să scape. Este, însă, zadarnică orice zvârcolire,"fiindcă destinul lor nu mai poate fi schimbat... întocmai aşa aleargă şi tinerii după căsătorie, le-a spus Socrate, dar la scurtă vreme, după încheierea ei, ar vrea să scape de ea şi de responsabilitatea ce şi-au asumat-o. Evident, că o astfel de judecată este strâmtă şi strâmbă. Ea purcede dintr-o gândire superficială, minoră, care nu priveşte lucrurile în profunzimea lor. O astfel de judecată convenea odinioară păgânilor, dar este dezaprobată de tinerii înţelepţi, îndeosebi de cei creştini, pentru care căsătoria este o legătură pe viaţă. Ei ştiu că numai împreună - soţ şi soţie - alcătuiesc „unitatea completă". *** In lumina învăţăturii creştine, însoţirea bărbatului cu femeia este rânduială dumnezeiască. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"... „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam" „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup" (Fac., 2, 18-24; cf. Matei, 19, 5-6). Există o afinitate naturală între bărbat şi femeie, „bazată pe instinctul sexual, pe vocaţia bărbatului şi femeii de a fi roditori, de a se înmulţi şi a umple pământul" (Cf. Fac., 1, 28, la I. Brie, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 95). Căsătoria este rânduită spre a se întregi bărbatul cu femeia şi invers. Diferenţiaţi ca oameni, ei se realizează plenar numai trăind armonios împreună, într-o completare reciprocă. Nu fără rost, s-a spus că „fiinţa umană este o fiinţă conjugală" (P. Evdokimov, Sacrement de l'amour, Paris, 1962, p. 169; apud. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. 3, Bucureşti, 1978, p. 181).

m încă în paradis, perechea umană era o pereche conjugală. Cu alte cuvinte, flecare din cei doi - bărbat şi femeie - găseşte în celălalt „o t persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de | autodăruire" (D. Stăniloae). Desigur, căsătoria, spre a-şi atinge ţelul de ' unitate fiinţială a celor doi, implică iubire curată şi ajutor reciproc; bucurie deplină în viaţa comună şi jertfeinicie totală - în caz de | primejdie. Pentru odrăslirea acestor virtuţi, prin Taina Cununiei se f împărtăşeşte harul divin. Cununia are ca scop unirea iubirii mirilor de . iubirea divină. întreagă Rânduiala Cununiei este axată pe invocarea Jf harului divin, în scopul configurării celor doi soţi unul după altul, astfel ca însoţirea lor să fie o comuniune totală, în care nimic să nu fie strident, egoist, solitar, brutal sau fals. Iubirea lor, nu numai să sune la fel, ci să Sune armonic, cum spunea Schiller. Rânduiala Cununiei are o parte introductivă, logodna, care, în tălmăcire etimologică, înseamnă făgăduinţă; e vorba de făgăduinţa ce şi-o fac viitorii soţi de a se uni prin căsătorie. Logodna se începe prin binecuvântarea preotului („Binecuvântat este Dumnezeul nostru..."; e începutul de la ierurgii). Partea cea mai însemnată a Logodnei este punerea inelelor pe degetele logodnicilor şi schimbarea lor de către naşi... Schimbarea inelelor între viitorii soţi se face după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii, spunând bărbatului cuvintele: „Logo- deşte-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui ş al Fiului şi al Sfântului Duh". Acelaşi lucru îl face şi femeii, pronunţându-i şi ei numele, ca să arate egalitatea lor personală şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act. însemnarea cu inelele pe fruntea fiecăruia, preotul o face în numele Sfintei Treimi, spre a arăta unitatea lor sufletească, iubirea lor deplină, fără de sfârşit, aşa cum inelele nu au sfârşit.

,

Spre a demonstra că ei vor face din unire* lor o căsătorie deosebită, vor umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui, mirii sau naşii ţin câte o lumânare aprinsă încă de la începutul rânduielii logodnei. /• Cununia propriu-zisă începe cu: „Binecuvântată este împărăţia a Tatălui...", urmată de trei rugăciuni, fiecare cu conţinut bine definit în privinţa sensului creştin al

căsătoriei şi îndatoririlor ce revin soţilor în viaţa de familie. în prima rugăciune, preotul cere ca Mântuitorul lisus Hristos să fie de faţă, cum a fost Cuvânt de învăţătură la înmormântare

45

la nunta de la Cana Galileii, gi să le dea celor ce se cunună viaţă paşnică, lungime de zile, minte întreagă, dragoste unuia către altul, dar de prunci, cununa cea neveştejită a slavei, să fie păzit patul lor nebântuit, belşug din roadele oământului. vâ$îâ

■ l< .i -jl celor lipsiţi. Se cere îndeosebi - în această rugăciune - ferirea de Upllu Infidelităţii şi cultivarea milei faţă de cei lipsiţi. Ioan BUNEA

In a doua rugăciune, se aminteşte că Dumnezeu a creat pe om ■nil »Anil al lirii" şi spre a-1 feri de pustiul singurătăţii, i-a dăruit femeia, < Ic venind astfel o fiinţă dialogică. Preotul se roagă pentru ferirea de orice I >i Imrjc Iii. Cere lui Dumnezeu să le dea tinerilor bucuria pe care a avut-o impiirăteasa Elena când a aflat crucea. Li se înfăţişează greutăţile vieţii, luvcizând că ei trebuie să-şi poarte crucea cu răbdare, spre a lua cununa din cer. Preotul cere de la Dumnezeu - pentru cei doi - „prunci buni" şi „unitatea lor de gând",— în rugăciunea a treia, preotul cere: „Şi acum, însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), şi pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii întru unirea gândului, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roada pântecelui, câştigarea de prunci buni". Din cuprinsul rugăciunii rezultă că unirea lor trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-o simfonie a sufletelor. Dintr-un act de concupiscenţă păcătoasă - cum e în afară de căsătorie — însoţirea bărbatului cu femeia devine act voit şi binecuvântat de Dumnezeu. Isprăvind rugăciunea a treia, preotul aşează cununile pe capul mirelui şi al miresei, făcând de trei ori semnul crucii şi rostind la fiecare de trei ori cuvintele: „Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin". Este momentul cel mai important al Tainei Cununiei, realizarea ei faptică. Cununile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încoronau odinioară regii şi împăraţii. Ele simbolizează podoaba, demnitatea, cinstea şi răsplata care se aduc neprihanei sufleteşti a mirilor. Şi sunt încununaţi ca nişte împăraţi, dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a naşte prunci. Acesta-i motivul pentru care se cântă: „Doamne, Dumnezeul Nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i

pe dânşii".

întru

mărire

şi cinste este un

raport

de

reciprocitate. Mărirea şi cinstea constau în fidelitatea mirilor şi jertfelnicia unuia pentru altul... De fapt, cununile se dau mucenicilor pentru răbdarea lor în credinţă. Ceva similar se petrece şi cu soţii, care au de înfruntat multe

ispite şi multe greutăţi. Rezultă asta şi din faptul că se face cu cununa semnul crucii pe faţa celor ce se căsătoresc. Cuvânt de învăţătură la cununie

După punerea cununilor, urmează citirea Apostolului (Efes., 5, 20-33), în care Sf. Apostol Pavel aseamănă însoţirea mirilor cu legătura

dintre Hristos şi Biserica Sa, îndemnând pe miri să-şi menţină curată iubirea lor reciprocă, „să fie legătura lor Iară de păcat". Se citeşte - în continuare Cuvânt de învăţătură la cununie

Evanghelia (Ioan, 2, 1-11), în care ni se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul lisus Hristos la nunta de la Cana Galileii. După rostirea unei ectenii, urmează binecuvântarea paharului de obşte. E vorba de un pahar cu vin, din care se dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema" (Ps., 115, 4). Paharul de obşte simbolizează - de o parte - bucuria şi veselia nunţii, iar de altă parte - soarta comună a viitorilor soţi, având parte de aceleaşi bucurii şi de aceleaşi necazuri. Preotul conduce pe miri în jurul terapodului de trei ori - în chip de horă -, ceea ce închipuie bucuria prilejuită de nuntă şi legătura neîntreruptă a mirilor între ei. Momentul acesta ne duce cu gândul la naşterea suprafirească a Mântuitorului din Sfânta Fecioară Mana, naştere pe care a profeţit-o proorocul Isaia (7, 7,13). Profetul Isaia este invitat, prin vestirea: „Isaia, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece...", să se bucure împreună cu noi şi i s-a împlinit proorocia. Unul din scopurile fundamentale ale căsătoriei este şi naşterea de prunci, care sporesc bucuria părinţilor şi îndatoririle legate de educaţia lor. Cei ce se vor naşte din această căsătorie, vor fi şi ei membri ai împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu; însuşi cerul se bucură de această sporire a membrilor împărăţiei sale. în timpul înconjurării tetrapodului, se cântă - de asemenea - şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: „Sfinţilor Mucenici..." şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule". Li se cere sfinţilor mucenici ca - prin rugăciunile lor - cei ce se cunună să câştige t^ria pe care ei au avuto în înfruntarea suferinţelor, iar, prin viaţa curată pe care vor duce-o în familie, să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor lui. Luând cununile de pe capul mirilor, preotul vorbeşte din nou de mărirea lor, aceasta din motivul că ei vor purta - în chip nevăzut - toată viaţa cununile lor, evident dacă vor vieţui în iubire nefăţărită, fidelitate şi responsabilitate morală. Cununile îi vor însoţi şi în împărăţia cerurilor: „Dumnezeule, primeşte cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi şi fără prihană şi neispitiţi... ".

p La încheierea slujbei, sunt

pomeniţi

Cuvânt de învăţătură la cununie

împăraţii Constantin şi lilena

şi

Procopie. Cei ce s-au cununat sunt

înălţaţi

cinste

împăraţilor

împărătească.

Constantin

şi

Elena,

Asemenea soţii

să

mucenicul la

conlucreze

pentru credinţă şi să fie asemenea

mucenicilor în

suportarea greutăţilor... în scopul

purificării

morale, sunt chemaţi să Lupte

solidar

tc°*~ împrejurările, fie bune, fie

rele.

lor în

Cuvânt de învăţătură la cununie

Simbolismul momentelor din Rânduiala Cununiei învederează pregnant caracterul indisolubil al căsătoriei, zidirea şi cimentarea ei pe unitatea spirituală, unitate de gând, de simţăminte şi de ideal, realizată prin acţiunea 46

Io an BUNEA

promiţătoare a harului divin şi adeziunea liberă a mirilor. Unirea soţilor nu este un simplu contract temporar. Hristos apără caracterul ei unic, de aceea ucenicii I-au zis: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare" (Matei, 19, 10). Următoarea întâmplare va ilustra şi mai limpede taina legăturii de nezdruncinat a soţilor. Un turist urca înspre un vârf de munte, într-o zi frumoasă de vară. Era impresionat de peisajele ce le întâlnea în cale. La un moment dat, i se iveşte în faţă o cruce de piatră foarte înaltă. Partea din faţă a crucii era scăldată în bătaia razelor de soare, iar partea dindărăt o îmbrăţişau ramurile copacilor, făcându-i umbră. Turistul priveşte crucea cu de-amănuntul, îi admiră frumuseţea şi mărimea, iar, la urmă, observă că pe partea din dos este un cuib mic de rândunică uscat. Era gol; familia de rândunică demult îl părăsise, dar intemperiile nu l-au putut desprinde de pe cruce. Ce exemplu edificator pentru tinerii care vor să-şi zidească cuibul familial! Tinerii creştini să-şi zidească cuibul familial pe crucea lui Hristos, excluzând din purtarea şi din gândurile lor orice inconsecvenţă şi orice infidelitate. Ei să nu uite că primăvara numai atunci este frumoasă şi încântătoare când produce flori. La fel, primăvara vieţii numai atunci este plăcută şi încântătoare, dacă în grădina inimii cresc florife iubirii curate, străină de tulbureala păcatului. în felul acesta, inimile lor devin o cetate inexpugnabilă, de care se zdrobesc toate încercările de descumpănire, de oriunde ar veni. Divorţ nu este numai acolo unde şi-a făcut loc păcatul. Altfel, legătura făcută în faţa lui Dumnezeu nu o poate desface. Prin Taina Nunţii, cei doi au devenit o fiinţă spirituală nouă, s-a realizat un fel de sinteză spirituală, astfel că legătura lor în faţa lui Dumnezeu nu se mai poate desface. „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei, 19, 16). Tinerii să-şi unească gândurile şi simţămintele în Hristos şi să copieze faptele lui Dumnezeu pentru a obţine fericirea pe care o caută. Biserica îi însoţeşte în drumul vieţii lor neprihănite - cu rugăciunea către Dumnezeu: „Binevoieşte

să-şi petreacă viaţa lor fără prihană şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţe fericite, cu inimă curată păzind poruncile Tale". FAMILIA - LEAGĂNUL FERICIRII OMENEŞTI Pe filozoful Thales - unul din cei şapte înţelepţi ai grecilor 1-a întrebat cineva, de ce nu se căsătoreşte? El a răspuns, că încă e prea tânăr... După trecerea anilor tinereţii, a fost întrebat din nou, să arate motivele pentru care nu-şi încropeşte căsătorie. El le-a motivat că nu o mai face, fiind prea vârstnic. Evident, în tinereţe l-au reţinut patimile de la înjghebarea căsătoriei, iar la bătrâneţe slăbiciunile, ca urmare a vârstei sau a unei vieţi dezordonate... La nici o etapă a vieţii sale, pomenitul filosof n-a avut tăria să ia o atitudine înţeleaptă în faţa acestei grave probleme, deşi se considera înţelept şi era considerat ca atare de către contemporani. Aşa judecau păgânii şi mai judecă încă şi azi superficialii - cei cu orizont îngust, egoiştii sau cei ce n-au puterea să-şi asume îndatoririle fireşti ce decurg din întemeierea familiei. Creştinii au o altă viziune a lucrurilor, în privinţa căsătoriei. Ei consideră căsătoria ceva firesc, ea fiind întemeiată de Dumnezeu - Creatorul. Cea dintâi binecuvântare în rai s-a dat familiei, când Dumnezeu a zis primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul" (Eac., 1, 28). Mântuitorul Iisus Hristos a consfinţit căsătoria inclusiv familia - ca un înger bun al vieţii noastre, ca leagănul fericirii pământeşti; El face din familie un organism în care pulsează veşnicia. * Sf. Ioan Gură de Aur numeşte familia: biserica mică. Creştinismul a plecat de la „Familia Sfântă", de la leagănul unui copil şi sânul unei mame, ca să restaureze destinul omului şi al cosmosului întreg. La naşterea din Betleem ni se arată Familia Sfântă, sub chipul delicat şi învăluit în taină, când vedem pe Sfânta Maică Fecioara Mana aplecată duios deasupra pruncului Iisus, iar Iosif, bătrânul tată adoptiv, stând protector cu toiagul la spatele Măriei; altă dată o vedem, în luminosul Nazaret,, în modesta casă de teslar, unde „Iisus creştea şi se întărea cu Duhul"; sau, mai târziu, pe când Iisus avea 12 ani, vedem cum Sfânta Familie se îndreaptă de Paşti către Ierusalim... Putem spune că la baza vieţii o meneşti şi pământeşti a Mântuitorului stă viaţa familiei.

Da că Iisus a ridicat căsătoria la rangul de taină, mai mult decât U® contract, a înţeles să facă din ea obârşia unei veşnicii. Mirii, din efi£a când şii-au dat mâinile şi şi-au unit inimile, nu mai sunt două fiinţe 48

Io an BUNEA

deosebite, ci alcătuiesc o singură fiinţă tainică: fiinţa familiei. „El a zis: «N-aţi Io an BUNEA

citiţi că Cel ce i-a făcut, de la început, i-a făcut bărbat şi femeie?» Şi a zis: «Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă»" (Matei, 19, 3-6). Sfinţii părinţi numesc familia creştină imagine a Sfintei Treimi. După cum în comuniunea tripersonală există unitate de viaţă şi iubire, deşi sunt trei persoane, tot aşa şi în familie se cere să se realizeze această fericită armonie. Persoanelor Sfintei Treimi îi corespund în familie trinitatea: tatăl, fiul (copiii) şi mama. Tatăl e cu adevărat tată în măsura în care se conformează voii lui Dumnezeu, fiul e cu adevărat fiu dacă participă la ordinea morală preconizată de tatăl, mama e cu adevărat o mamă dacă e urzitoare a virtuţilor religioase şi morale. Ce icoană ideală a vieţii familiale, în care soţii, de o parte, şi părinţii şi copiii, de altă parte, să-şi găsească tihna şi fericirea! Şi nu-i o imposibilitate. Familia e chemată şi poate deveni un mic rai în mijlocul lumii. Cu o condiţie însă: ca toţi cei care o alcătuiesc să păzească „hotarele legii", să se conformeze cerinţelor legii morale. într-adevăr, aceasta-i menirea familiei, de a crea mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane... Evident, ea îndeplineşte şi o funcţie economică, în înţelesul că soţii muncesc pentru a agonisi cele materiale necesare lor şi copiilor lor, precum şi pentru a-şi asigura mijloacele de existenţă pentru bătrâneţe. E în firea lucrurilor această grijă pentru familie, o cere şi spiritul dreptei credinţă fiindcă: „Dacă cineva nu poartă grija de ai săi şi mai ales ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (I Tim., 5, 8). Toate aceste prevederi nu trebuie considerate cu scop în sine, ci ca mijloace pentru realizarea unor scopuri superioare, de natură morală, îndeosebi pentru realizarea progresului şi fericirii omeneşti. O funcţie neasemuit de importantă a familiei este de ordin educativ. E mediul cel dintâi în care copiii se pregătesc pentru viaţă. Familia Ie organizează creşterea, educaţia, instrucţia şi - în general - îi ocroteşte, până în clipa în care vor putea să-şi constituie - în mod responsabil - o viaţă proprie. Este

prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-1 săIo an BUNEA

şi îndeplinească datoria, să fie ascultător, să respecte părinţii, superiorii, valorile etc. în viaţa interioară a familiei există un cuprins de valori, prin care devenim oameni în concepţia desăvârşită a cuvântului, pe care nici o altă instituţie nu le-ar putea realiza.

De pildă caritatea, generozitatea, abnegaţia, spiritul de sacrificiu etc. nu pot fi deprinse organic decât în atmosfera calmă şi discretă a familiei. Aici, copilul Cuvânt de învăţătură la înmormântare

49

deprinde limbajul, începe să înţeleagă sensurile vieţii, deprinde omenia, atribut definitoriu al neamului nostru. Se ştie că, de obicei, delincvenţii provin din familii destrămate... Se impune, deci, ca atmosfera familială să fie curată, în sensul ca părinţii să nu dea - sub nici o formă - prilej de sminteală copiilor, spre a preîntâmpina ceea ce spune profetul, că „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii" (Ieremia, 31, 29; Iezechiel, 18, 2). Am putea adăuga încă ceva: continuitatea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi copii. A rânduit Dumnezeu familia spre a scoate pe om din crusta egoismului şi robia chinuitoare a pornirilor josnice, spre a-1 lega de semenul său, pentru a1 ajuta şi a fi şi el ajutat. Prin familie se poate aduce cea mai statornică şi mai serioasă critică egoismului individual. Prin familie se realizează împlinirea statornică a instinctului genetic, omul este asociat la opera de continuă creaţiune a lumii. Fiind menită să fie răsadniţă a virtuţilor şi izvor de întărire morală, funcţia ei prin excelenţă este de ordin moral. Cu alte cuvinte, mediul familial oferă afecţiune, seninătate, linişte, siguranţă, climat moral sănătos, atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Când vorbim de familie ca generatoare a fericirii umane, nu ne gândim numai la confortul obişnuit, ci şi la atmosfera de pace şi de reculegere, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi, pe care o asigură. Astfel de clipe sunt necesare şi reconfortante, după alergările trepidante de fiecare zi. In atmosfera de linişte şi căldură familială, tensiunea de afară - cu şocurile ei, uneori despotice - nu poate pătrunde, iar membrii familiei pot trăi momente de reculegere laborioase, în sensul că iau cunoştinţă ce reprezintă persoana lor, de bucuriile şi înfrângerile lor, îşi limpezesc propria fizionomie sufletească, îşi pun ordine în gândurile cu mai multă luciditate decât în alte împrejurări. Ce să mai spunem despre armonioasa colaborare a soţilor - în acest cadru minunat al familiei - pentru o viaţă tihnită. Fiecare îşi aduce aportul cu ce are specific. Femeia, cu sensibilitatea ei, asigură mireasma şi poezia căminului, are grijă să netezească asperităţile ce se ivesc în drumul lor, iar bărbatul - cu

cugetul lui energic - are grijă de cele necesare casei, dar şi de prestigiul şi demnitatea familiei. Când această împreună lucrare rămâne constantă şi rodnică, deci nu are fisuri, credem că nu greşim, afirmând că este un 50

Io an BUNEA

preambul al împărăţiei lui Dumnezeu. într-una din piesele lui H. Ibsen {Comedia iubirii) este redată discuţia dintre două persoane interesate de problema întemeierii familiei, în felul următor: Falk (bărbatul) zice: „în barcă, navigând spre viitor, e loc pentru doi. Dacă ai curaj să mergi cot Ia cot în luptă, cot la cot vom merge şi existenţa noastră va fi un lung imn de înălţare şi acţiuni frumoase". Svanhild (femeia) răspunde: „Lupta e uşoară când sunt doi în luptă şi când unul dintre luptători este un bărbat viteaz". Falk: „Şi celălalt e o femeie generoasă. E cu neputinţă ca două fiinţe asemenea să piară". Svanhild: „Ia-mă atunci toată. Florile se deschid, primăvara mea a sosit. Şi acum să luptăm împotriva mizeriei şi durerii". Dialogul acesta este elocvent pentru cei care pleacă pe corabia vieţii spre portul fericirii... Au consimţit liberi să se îmbarce pentru acest drum, asumându-şi fiecare rolul ce-i revine: bărbatul să fie cârmaciul înţelept şi plin de curaj, iar femeia inspiratoarea şi animatoarea acţiunilor sănătoase pentru binele comun. Din împreuna lor lucrare, creierul bărbatului şi inima femeii vor odrăsli fericirea viitoare, dar va avea de câştigat şi viaţa obştească, care îşi sorbe de aici energia morală. Totul va ieşi bine, dacă în corabia lor nu-şi va face loc duhul cel rău, care destramă şi cele mai curate şi mai sfinte idealuri. îndeosebi, să fie evitate egoismul, minciuna şi prefăcătoria, fiindcă acestea sunt păcate care îi înjosesc în faţa propriilor ochi. Dacă inimile celor doi vor bate neîntrerupt la unison, osândind păcatul, lupta împotriva adversităţilor inerente vieţii - lipsuri sau accidente - va fi încununată de succes, iar primăvara fericirii o va da fiecare clipă. în nădejdea că cei doi, mirele şi mireasa, vor înţelege cum să-şi conducă corabia vieţii familiale la liman de izbăvire şi implicit de fericire - cerem Milostivului Dumnezeu să le vină în ajutor, pentru ca totdeauna să sporească în lucrul cel bun.

I

COPIII-DAR DE LA DUMNEZEU. NŢELEAPTA LOR POVĂŢUIRE

Există în viaţa oamenilor momente covârşitoare, prin semnificaţia lor deosebită. Astfel, este naşterea noastră trupească, momentul când am văzut lumina zilei, când am fost ocrotiţi la sânul cald al mamei şi am fost purtaţi în braţe de bunul nostru tată... Moment important este acela al primirii Tainei Sf. Botez, când „ne-am îmbrăcat în Hristos" (Gal., 3, 27), ne-am născut a doua oară (Tit, 3, 25), am devenit creştini, membri ai împărăţiei celei noi Biserica creştină. Momentul cel mai înălţător, mai emoţionant şi mai sărbătoresc, este cel al însoţirii bărbatului cu femeia, prin Taina Sfintei Cununii, pe care îl trăiţi voi, astăzi. Clipa de astăzi este unică în viaţa voastră, ea va rămâne neştearsă, fiindcă vă împreunaţi mâinile şi vă dăruiţi inimile unul altuia, spre a vă contopi fiinţa şi a gusta aroma fericirii. însoţirea celor doi nu este de azi pe mâine, ci până la mormânt şi dincolo de marginile lui. Iubirea binecuvântată prin această mare Taină a Cununiei - are însuşirea de a face din cei doi unul, „un singur trup", dar şi o unitate de duh, de simţire şi de acţiune, în interesul comun. *** în înţeles creştin, căsătoria - respectiv nunta - este definită în felul următor: „Taina în care un bărbat şi o femeie învoindu-se în mod liber, să trăiască împreună toată viaţa, pentru a naşte şi creşte copii şi a se ajuta reciproc, primesc, prin preot, Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului ei"... Din definiţie rezultă limpede întreitul scop al căsătoriei. înmulţirea neamului omenesc, creşterea copiilor şi ajutorul reciproc. La oricare diş aceste trei scopuri ne-am referi, ele presupun o ridicare calitativă a vieţii noastre prin căsătorie, cu responsabilităţi multiple, dar şi cu bucurii ce nu pot fi gustate altfel. Să fi ctitor de viaţă nouă, înseamnă să participi la creaţiunea continuă a lumii şi să-i aduci un spor de frumuseţe, să îmbogăţeşti viaţa.

Prin căsătorie, cei doi - bărbatul şi femeia - înţeleg să dea un sens superior vieţii. Unirea lor trupească este - în acelaşi timp - un mijloc de promovare a unirii sufleteşti. însoţirea bărbatului cu femeia - prin căsătorie - este stavilă 54

Io an BUNEA

împotriva desfrânării, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi adevărat că se transmit urmaşilor trăsături biologice, tot aşa de adevărat este că pildele de dragoste fără răsfăţ - de disciplină, de muncă, de caracter integru, pe care părinţii leau dat, zi de zi, copiilor, se întipăresc mai curând în conştiinţa lor decât povăţuirile teoretice. „Lung este drumul prin învăţături, scurt şi eficace prin pilde" (Seneca). Ce folos că o mamă dă sfaturi fiicei sale, dar este roaba viciilor de tot felul (alcool, viaţă uşuratică, catastrofă...), duce viaţă de aventurieră... Greşeşte tatăl care se limitează numai la existenţa materială a copilului (deşi uneori îşi iroseşte agoniseala în plăceri ieftine) şi păstrează psihologia de holtei, aprobând toate transgresiunile fiului său, pe motiv că este bărbat. Trăinicia şi bunul mers al familiei se sprijină pe cei doi stâlpi ai ei: tatăl şi mama. Ei alcătuiesc temelia vieţii obşteşti. De felul cum înţeleg să-şi ducă traiul, atârnă viaţa copiilor lor, implicit a obştii din jur. E mare demnitatea lor, dar şi răspunderea lor. Dacă s-a vorbit - şi eventual se mai vorbeşte - de „tineri în derivă" sau „juni corupţi", vina este a unor familii, deci a unor părinţi, care n-au înţeles să reprime încă din faşă, din fragedă copilărie, anumite porniri, anumite apucături rele. Aceştia n-au înţeles să-i deprindă pe copiii lor cu munca, care e mama virtuţilor şi duşmana viciilor. Sunt părinţi care uită sau nu vor să ştie că viaţa nu este numai o partidă de plăcere, să primim şi să nu dăm nimic în schimb... Deviza în educaţie este aceea rămasă de la înţeleptul Solomon: „Cea mai scumpă comoară pentru om este munca" (Pilde, 12, 27), izvorul înălţării materiale şi morale. *** Luaţi aminte, să fiţi la înălţimea chemării sfinte, de părinte, cu răspunderi mari în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor! Nu uitaţi, că pruncii sunt expresia concretă a prezenţei divine în familie! Peste iubirea voastră curată,

îngemănată cu harul divin, se răsfrânge o rază din lumina paradisului. în ochii senini ai pruncilor şi în glasul lor este coborât cerul pe pământ. Pe drept Cuvânt de învăţătură la înmormântare

55

cuvânt, spunea Dostoievski că, dacă a rămas ceva în lumea noastră, care să ne amintească de frumuseţea raiului e frăgezimea frunzelor de primăvară, e ciripitul păsărelelor şi ochii puri ai copiilor. Dragostea curată, care v-a unit, s-o păstraţi cu sfinţenie, aceasta să fie forţa de nebiruit în faţa oricărei încercări nefaste ce s-ar ivi de-a lungul călătoriei pe care urmează s-o faceţi împreună de aci înainte Mireasma ei revărsaţi-o prisositor peste cei din jur, în primul rând, peste copiii voştri, purtând grijă ca neprihana lor sufletească să nu fie pângărită, ci păstrată la nivelul haric ce li s-a dat prin Botez. în lumina învăţăturii creştine, fericirea neîmpuţinată îşi are izvorul în familia „în care tatăl e întrupare cu adevărat a lui Hristos, mama e cu adevărat întrupare a Bisericii, mireasa cea neprihănită, copiii sunt cu adevărat întrupări ale lui Hristos în lume" (N. Mladin, Familia creştină, în volumul colectiv: Biserica şi problemele vremii, Sibiu, 1947, p. 126). S-a spus-şi nu fără temei, că familia, în integralitatea ei, părinţi şi copii, are menirea să lărgească hotarele împărăţiei lui Dumnezeu în lume. lia înlătură distanţa dintre persoane, desfiinţează izolarea, realizând o comunitate morală - izvor al fericirii, bineînţelese acolo unde membrii familiei fac din iubirea curată, străină de orice egoism, nostalgie a veşniciei, adică consideră că ei sunt predestinaţi să-şi aparţină veşnic. Desigur, în drumul vieţii voastre, se pot ivi greutăţi, corabia familiei se va lovi - poate - de stânci sau va fi învăluită de furtună. Nu deznădăjduiţi, fiindcă o familie unitară, în care virtutea este la prezidiul vieţii, este o redută ce nu poate fi învinsă. „Nu vă împovăraţi cu nici o grijă. Ci întru toate, prin închinăciune şi rugă lui Dumnezeu, cererile voastre să, fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre, întru Hristos lisus" (Pilde, 4, 6-7). Binecuvântarea şi pacea lui Dumnezeu peste inimile voastre, peste casa şi familia voastră! PARTEA A TREIA CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ LA ÎNMORMÂNTARE

CUM PREDICĂM LA ÎNMORMÂNTĂRI? 1. Funcţia cuvântului Cugetătorul francez B. Pascal definea omul „trestie cugetătoare". Definiţia corespunde întru totul. în raport cu celelalte vieţuitoare, luând în considerare puterea lui fizică, omul este delicat şi slab asemenea unei trestii legănate de vânt. în ce priveşte - însă - forţa lui spirituală, ea covârşeşte, el fiind singura fiinţă înzestrată cu raţiune, deci cugetătoare şi capabilă de a făuri noţiuni, judecăţi şi idei, a realiza progres... Ca un corolar al cugetării, omul este înzestrat cu grai convenţional, spre deosebire de graiul natural, nearticulat, al animalelor. Graiul omului nu exprimă numai simţirea, emoţia, ci cu deosebire cugetarea. Ceea ce este demn de remarcat este faptul că, adeseori, omul exprimă prin graiul viu, cugetări şi sentimente deosebite şi chiar contrare celor pe care le grăieşte în realitate. Este cazul martirilor, care, în ciuda chinurilor la care erau supuşi, adresau cuvinte de mulţumire schingiuitorilor. Cu ajutorul cuvântului, noi exprimăm mulţimea de stări sufleteşti pe care le avem şi - totodată - aflăm şi despre ceea ce frământă conştiinţa celorlalţi semeni ai noştri. Cu ajutorul cuvântului, comunicăm uni cu alţii, ne împărtăşim unii altora din gândurile, preocupările şi sentimentele noastre. Cuvântul este un dar deosebit cu care Dumnezeu 1-a înzestrat pe om; cuvântul este mijlocul dăruit omului de a-şi exterioriza universul său lăuntric. Cuvântul este vehiculul comuniunii spirituale, puntea invizibilă ce se stabileşte între persoane, deci între subiecte cugetătoare. Important este că găsim totdeauna cuvintele care să exprime adecvat ideile şi să nu subestimăm puterea pe care o au în relaţiile interumane. „Ca-n basme-i a cuvântului putere" (Al. Vlahuţă, Cuvântul). Cuvântul este „asemenea focului sau ciocanului care sfarmă stânca" (Ieremia, 23, 29). Cuvântul are o funcţie revelatoare strâns împletită cu funcţia etică. Graţie puterii cuvântului, se deschide drum neprihănirii morale pentru sufletele ce se nevoiesc spre bine şi adevăr, se luminează noroadele şi sunt mângâiaţi cei obidiţi şi deznădăjduiţi. „Un cuvânt bun adresat cuiva creează în el stări şi virtuţi reale care îi prelungesc viaţa sau chiar i-o mângâie în veci". 1) Printr-un cuvânt poţi pune piatră de hotar pentru

1). Pro£ dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurearea omului, Sibiu, 1943, p219; Vezi şi: C.I. Tohăneanu, Puterea cuvântului, în volumul colectiv: 7Yepte vecbi şi noi în istoria Eparhiei Oradea. Mărturii. Evocări, Oradea, 1980, pp. 95101.

renaşterea sau salvarea unui om sau îl poţi împinge la pieire. Sf. Apostol lacob aseamănă limba - recte cuvântul - cu cârma corăbiilor, care, deşi mică, duce după ea poveri mari, sau cu frâna calului, sau cu scânteia de foc care 59

loan BUNEA

aprinde codrii. Nu hiperbolic, ci real s-a spus că puterea cuvântului este suprema putere în lume, el influenţând fie pozitiv, fie negativ voinţele omeneşti. Sau, cum se exprimă înţeleptul Solomon: „în puterea limbii (a cuvântului) este viaţa şi moartea" (Pilde, 28, 21). Nu fără temei se susţine că după tenori, oratorii sunt aceia care exercită un maximum de vrajă şi au cele mai mari succese, mai ales faţă de jumătatea cea mai graţioasă a neamului omenesc. 2> Ca atare, „cuvântul implică o mare răspundere pentru fiecare om de a-1 folosi cu rostul lui, pozitiv, cu adevărat creator, nu dizolvant, de-a îndemna prin el pe altul, de a-1 ajuta să crească, să vadă şi să pornească pe calea cea dreaptă".3) 2. Rolul cuvântului în propovăduirea învăţăturii creştine Ţinând seama de efectele adânci, răscolitoare ale cuvântului, Dumnezeu s-a folosit de el în revelarea Sa şi în refacerea omului. „Cu cuvântul Domnului sau întemeiat cerurile şi cu duhul gurii Sale toate oştirile lor" (Ps. 32,6). Fiul lui Dumnezeu

făcându-se

subiect

omenesc,

s-a

făcut

subiect

omenesc

convingător, însănătoşind subiectul deodată cu cuvântul.4^ Mântuitorul lisus Hristos este idealul suprem de propovăduitor al cuvântului. Trimişii cărturarilor şi fariseilor, impresionaţi de frumuseţea şi profunzimea cuvintelor lui lisus, l-au considerat ca pe un om deosebit, spunând: „niciodată n-a vorbit un om aşa cum a vorbit acest Om" (loan, 7,46). Cuvântul rostit al Mântuitorului avea acoperire deplină în faptele vieţii Sale. întreagă activitatea pământească a Mântuitorului a fost o continuă propovăduire cu cuvântul şi cu fapta.5) El însuşi mărturiseşte că trebuie să binevestească împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă pentru aceasta a fost trimis (Luca, 4, 43). Mântuitorul i-a îndatorat şi pe Sfinţii Săi Mucenici şi Apostoli să fie propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă prin el suntem „născuţi a doua oară" (I Petru, 1, 23). Astfel, le-a spus. „... Mergând, învăţaţi toate neamurile... " (Matei, 28, 19). „Mergeţi în toată lumea şi

2)

.

Ion Petrovici, Arte şi artişti, în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti, f.a., p.

44. 3)

.

Prot. D. Stăniloae, Op. cit., p. 220. 60

loan BUNEA

4)

.

Ibid., p. 220.

5)

.

Pr. Prot Dr. Dumitru Belu, Pentru o propovăduire mai rodnică, în

„Mitropolia Ardealului", Nr. 1-2/1956, pp. 126-129. propovăduiţi Evanghelia Ia toată făptură..." (Marcu, 16, 15). Propovă- duirea cuvântului se găseşte în centrul lucrării mântuitoare a Sf. Apostoli şi a urmaşilor lor, este însăşi funcţia vitală a Bisericii. Asemenea Sf. Apostoli, preotul este rânduit „pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu'' (Rol. 1, 1). El este chemat să propovăduiască cuvântul „cu timp şi fără timp" (II Tim. 4, 2). Fiindcă propovăduirea premerge credinţei. Preotul are misiunea să întreţină vie credinţa In Hristos, prin instruirea metodică a credincioşilor în adevărurile Evangheliei. O spune limpede Sf. Apostol Pavel. „Cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor propovădui de nu se vor trimite?... Credinţa este din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Hristos" (Rom., 10, 14-15). Propovăduirea a fost dintru început unul din mijloacele principale ale Bisericii de a împărtăşi credincioşilor ei învăţăturile dogmatice şi morale, în scopul mântuirii. Obişnuit, propovăduirea, predicarea cuvântului lui Dumnezeu, se face în cadrul cultului divin, ea nu poate fi independentă sau prioritară cultului divin. Pe drept cuvânt, un mare cunoscător al Omileticii şi Liturgicii spunea că. „Omiletica este soră bună cu Liturgica. Aici, ne deosebim fundamental de protestantism, în care predica ocupă locul central în cultul divin. Biserica protestantă consideră întregul cult ca un cult al cuvântului, cuvântul fiind după învăţătura ei, purtător al harului divin, echivalent cu Sf. Taine. Ori, potrivit învăţăturii ortodoxe, propovăduirea nu se poate reduce numai la predică, ci întregul cult, pe lângă faptul că este un miiloc de sfinţire a

credincioşilor,

este

şi

un

mijloc

de

împărtăşire

a

cuvântului

lui

Dumnezeu".6) Fiind strâns legată de cult, propovăduirea nu poate lipsi în nici o împrejurare, când creştinii, împreună cu slujitorul lor rânduit canonic, preamăresc pe

Dumnezeu şi Sfinţii Lui, prin slujbele înseşi. în primul rând, preotul este chemat

ca,

în

duminici

şi

sărbători,

în

cadrul

Cuvânt de învăţătură la înmormântare

Sfintei

Liturghii,

să

61

propovăduiască sistematic cuvântul Iui Dumnezeu, cuprins în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie. Predica îşi găseşte climat prielnic în desfăşurarea Sf. Liturghii. Credincioşii, ascultă un fragment liturgic, făcând semne de închinare ori de câte ori cuvintele predicatorului ar oferi un indiciu de evlavie, deşi predica nu are caracter sacramental, ea 6). Arhidiacon Pro£ Dr. Ioan Zăgrean, Predica - mijloc strălucit de răspândire şi propovăduire a principiilor Moralei creştine, în îndrumătorul bisericesc al Arhiepiscopiei Clujului,pe anul 1982, p. 78; Vezi şi: Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în Biserică şi naşterea credinţei, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 5-6 /1983, pp. 317-321. este o formă eficientă de propovăduire a Evangheliei Domnului, de a dobândi sufleteşte pe credincioşi pentru Hristos, a le împărtăşi adevărurile de credinţă şi a-i călăuzi pe calea desăvârşirii morale... îndatorirea de a vesti Evanghelia este - pentru preot - un imperativ categoric, cu prilejul Sf. Liturghii, al Sf. Taine şi al Sf. Liturghii. „Dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este spre laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti" (I Cor., 9, 16). Fără să minimalizeze sau să subordoneze Sfintele taine cuvântului, Sf. Apostol Pavel afirmă: „Hristos nu m-a trimis să botez ci să binevestesc" (I Cor., 1,

17). Cu alte cuvinte, în ordinea obligaţiilor pastorale, slujirea dialectică a

oricărui slujitor al altarului trece pe primul plan, chiar dacă din punct de vedere al scopului ultim slujirea sacramentală este superioară. 7^ Adresânduse lui Timotei şi, prin el, oricărui slujitor al Bisericii, Sf. Apostol Pavel îl povăţuieşte astfel. „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, fa lucrul evanghelistului" (11 Timotei, 4, 2,

5).

3. Transmiterea învăţăturii creştine cu prilejul înmormântărilor Preotul săvârşeşte „lucrul evanghelistului", în toate situaţiile ce i se ivesc în activitatea lui de „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu" (I Cor., 4, 1). Ca atare, preotul dezertează de la datorie când se abate de la activitatea lui charismatică, de vestirea adresată credincioşilor, în scopul

acceptării credinţei în Hristos, în împrejurări îmbucurătoare sau întristătoare din viaţa lor. Ce împrejurare mai întristătoare este, în viaţa pământească, decât pierderea unei fiinţe apropiate şi iubite, prin moarte? în astfel de 62

loan BUNEA

situaţii şi încercări grele, uneori chiar dramatice, preotul are imperioasa datorie să roureze balsam mângâietor şi întăritor peste inimile îndoliate, sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel, să se îngrijească ca „să locuiască întru voi credincioşii cu bogăţie cuvântul lui Hristos" (Col., 3, 16). în astfel de împrejurări, prin cuvântul de învăţătură, înţelept întocmit, aducem mângâiere sufletelor greu încercate, punem sufletul în deplină sănătate, cum zice Sf. loan Gură de Aur.8) Ca în toate împrejurările, şi în cazul înmormântărilor, 7)

.

Pr. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor,

Bucureşti, f.a., p. 252; Vezi şi: Prot. Dr. Marcu Bănescu, Şabloane pentru predici!' în „Mitropolia Banatului", Nr. 7-9 / 1979, p. 496; Prof. Dr. Gr. Cristescu, Un capitol depimenică ortodoxă, Sibiu, 1926, p. 7 şi 43. 8)

.

Sf. loan Hrisostom, Despre preoţie, trad. de Pr. Aristide Geamănu,

Craiova, 1941, pp. 110-111. preotul este trimis al Mântuitorului şi legat moralmente de destinul enoriaşilor săi, bucurându-se şi întristându-se împreună cu ei, potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng" (Rom., 12, 15). Cuvântul lui de întărire sporeşte în greutate, deci are un efect deosebit, fiindcă el propovăduieşte „în numele lui Dumnezeu". „Propovăduim în numele lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi", zice Sf. Apostol Pavel (1 Cor., 5, 20). Cuvântul de învăţătură la înmormântări face parte din predicile ocazionale, rostite de preot în parohia sa. O astfel de predică poartă numele de necrolog. Prin necrolog se urmăreşte un împătrit scop. a) Manifestarea părerii de rău pentru

pierderea

unuia

din

membrele

organismului

parohial,

potrivit

învăţăturii pauline. „... dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună... " (I Cor., 12, 26). b) Mângâierea celor îndoliaţi, c) Povăţuirea credincioşilor participanţi de a se lepăda de păcat, de a se hotărî pentru o viaţă nouă şi a merge pe calea aceasta, d) Instruirea în cele ale dreptei credinţe atât a celor îndoliaţi cât şi a tuturor celorlalţi participanţi. 9) Fiind un

mijloc important de care Biserica se serveşte spre a mângâia şi îmbărbăta sufletele îndoliate, necrologul trebuie pregătit temeinic din partea preotului Cuvânt de învăţătură la înmormântare

63

cuvântător, mai ales că înmormântarea este un prilej care atrage mai mulţi credincioşi, chiar mai mulţi decât alte slujbe din biserică. într-o astfel de împrejurare, credincioşii sunt într-o dispoziţie sufletească favorabilă, deci mai receptivi la învăţătura creştină propovăduită de preot. Se constată însă anumite carenţe în privinţa felului cum unii preoţi se achită de această imperioasă datorie. în multe cazuri, necrologul rostit de preot a devenit un soi hibrid,

plutind

incert

între

predică

şi

encomionul

perifrazat". 10)

Unii

cuvântători uită că necrologul nu se reduce la simple jelanii sau la biografia decedatului... în multe cazuri, necrologul este o improvizaţie, fără o pregătire în prealabil, cu câteva date biografice depliate fără nici un discernământ, maşinal, rutinar, şi fără o participare afectivă corespunzătoare. Adeseori îţi este dat să auzi cuvântări funebre, care se rezumă la „preamărirea" decedatului, în multe cazuri, fără un temei real. Mulţi ţin cu orice preţ să patenteze

durerea

familiei,

dând

dezvoltare

deosebită

ieremiadelor

lacrimogene. Sunt cunoscutele „iertăciuni", care zgândăresc rana şi sporesc amărăciunea în sufletul îndurerat al membrilor 9)

.

Pr. Prof. R Belu, Cu privire la necrolog, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 4-6

/ 1965, p. 351. 10)

. Prot. Dr. Marcu Bănescu,

Marginalii la problematica necrologului,

Banatului", Nr. 10-12 / 1980, p. 695.

în „Mitropolia

familiei. Sunt deplasate şi cu efect negativ şi cuvântările de la înmormântări în care preoţii cuvântători vor să epateze cu cunoştinţe < lin toate compartimentele culturii, multe fără nici o tangenţă cu adevărul religios sau 64

Ioan BUNEA

moral creştin. Aceştia uită că - în momentele actuale - nivelul intelectual al credincioşilor este mult mai ridicat decât în trecut, ei având posibilitatea să-şi însuşească cunoştinţe profane pe calea mass-mediei (radio, presă etc...). Şi uită că, şi în cazul înmormântărilor, predica trebuie să aibă, un caracter hristocentric, deci adevărul religios şi moral creştin să fie împărtăşit în primul rând, iar

consideraţiile de altă natură îşi au îndreptăţire numai în măsura în care concordă cu învăţătura dreptei credinţe. A substitui necrologul - care este prin natura lui sobru - cu l« >rmule bombastice pentru a câştiga eventual bunăvoinţa familiei, este o sfidare a bunului simţ, în realitate trezind dezaprobarea ascultătorilor.4)

In împrejurările actuale; nu mai putem vorbi ca înainte, cu 100-200 de ani, de aceea vom milita pentru „reînnoirea Omileticii" (Vezi: Prot. I)

r. M. Stănescu, din „Mitropolia Banatului", nr. 1-3/1980). în cele trecute

vremi, unii preoţi li se adresau credincioşilor astfel: „Iubiţii mei aşa zişi creştini, şi vai, din nenorocire poporanii mei". în continuare, le spuneau ascultătorilor: „somnoroşi" şi „păcătoşi" şi le împărtăşeau ceva rudimentar despre învierea morţilor şi judecata de apoi. Nu scăpau prilejul de a-i ameninţa cu „căngiie dracilor" şi „cârligele înroşite". între altele le vorbeau despre ziua cea mare, când Domnul le va cere socoteală lor (preoţilor) despre oile încredinţate spre păstorire şi ei vor răspunde: „Doamne, nu ne-ai încredinţat oi, ci berbeci".12) Evident, un astfel de mod de propovăduire este un anacronism, el este de neconceput astăzi, întâi, fiindcă orizontul spiritual al oamenilor s-a lărgit considerabil, apoi el scandalizează, răceşte, plictiseşte pe ascultători, devenind o parodie rea a necrologului. Ca atare, el nu-şi atinge scopul de instruire creşti nească, nici de terapeutică morală. Decât aşa, mai bine lără el. Regretabil că mai dăinuie - sporadic - de aceea sunt cazuri când familia decedatului cere ca preotul să se limiteze la oficierea prohodului, fără a mai cuvânta. Faptul acesta trebuie să dea de gândit şi să sporească grija pentru cuvântul rostit la înmormântare, spre a fi la înălţimea momentului şi a exigenţelor actuale.

Nu mai încape nici o îndoială că preotul cuvântător propovăduieşte şi azi aceeaşi doctrină, ca şi în trecut dar, ţinând seama de împrejurările total 4pe cei ce au pierdut fiinţa lor dragă. Preotul-cuvântător nu se va lăsa

schimbate, de starea sufletească a ascultătorilor, de nivelul pregătirii lor intelectuale etc... Totul însă trebuie privit prin prisma netrecătoarelor învăţături ale Mântuitorului, fiindcă acestea zidesc cu adevărat. „lisus Hristos Cuvânt de învăţătură la înmormântare

65

- ieri şi azi şi în veci - este acelaşi" (Evrei, 10, 8). Este adevărat că subiectele abordate cu ocazia înmormântărilor sunt aceleaşi, dar trebuie prezentate cu zel apostolic şi la nivelul cultural al ascultătorilor de astăzi. Eelul apostolic este rezultatul adeziunii totale la preoţia lucrătoare, care trebuie întregită cu arta cuvântului îngrijit şi edificator. Se vorbeşte mult despre revitalizarea acestui zel. Astăzi, omul nu mai primeşte „orice" şi „oricum". însuşi limbajul trebuie să fie adecvat noilor situaţii total schimbate. Când e nimerit, folosim „limba vechilor Cazanii", dar în

general

-

căutăm

să

înveşmântăm

învăţătura

creştină

în

haina

corespunzătoare a limbii literare actuale, fără ambiguităţi şi fără artificii distonante. în asta constă „modernizarea" predicii, precum şi în structura ei compoziţională. Lucrurile se prezintă ca în muzică, unde o compoziţie poate fi interpretată de mai mulţi virtuoşi, dându-i fiecare timbrul său personal. în felul acesta, se practică genul de „variaţiuni pe aceeaşi temă", cu rezultate remarcabile. La fel şi în alcătuirea necrologului, se pot realiza „variaţiuni pe aceeaşi temă", i se poate imprima necrologului o notă personală, bineînţeles printr-un efort continuu al preotului şi printr-un stil caracteristic personalităţii sale. Necrologul implică forţă dăruitoare, este munca creatoare a slujitorului care înţelege „să ţină aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în el prin punerea mâinilor" (II Tim., 1, 6). 13) furat de stilul înflorat, bombastic, străin de duhul evanghelic, fiindcă necrologul nu este spectacol. Un predicator cu o minte mai luminată respinge

podoabele

acestea

străine,

ca

„nevrednice

să

slujească

Evanghelia". 14^

Credincioşilor le displace un preot monden, lipsit de cucernicie, declamator, teatral. Gândurile şi sentimentele preotului cuvântător trebuie să fie gândurile mântuitorului Iisus 13). Dr. Marcu Art.cecit., p. 693; Idem, Hristos, care a Prot. pus balsam peBănescu, rana celor pierduseră fiinţeŞabloane dragi... Epentru suficient să amintim predici?, că, în cazulart. morţii lui Lazăr, „aIdem, suspinat cu duhul şi s-a tulburat întru Sine... Şi a lăcrimat cit., pp. 497-498; Pledoarie pentru înnoirea Omileticii, în „Mitropolia Banatului", Nr. 1-3 / 1980, p. 103. Iisus" (Ioan, 11, 33-35).

în partea parenetică a necrologului, va aborda teme legate de moarte, şi anume: sensul creştin al morţii, ca o „despărţire" (II Tim. 4, 6), ca „lepădarea cortului (trupului) acestuia" (II Petru, 1,1.4). în lumina învăţăturii pauline, „a

muri este câştig" (Fii., 1, 21), ceea ce sfinţii au înţeles în întregime, primind moartea cu bucurie. Se va arăta ascultătorilor vremelnicia vieţii pământeşti, cu rostul ei pozitiv, constructiv, şi veşnicia vieţii viitoare. Tot aici se va vorbi credincioşilor despre chemarea lor de călători spre patria cerească, cu 66

Ioan BUN EA

îndatorirea de a se pregăti pentru această ţintă finală, prin credinţă şi fapte bune. Se vor trata aici subiecte de mare importanţă creştinească, cum ar fi învierea din morţi, nemurirea sufletului, judecata de obşte etc... în tratarea acestor teme, de mare folos îi pot fi preotului, la întocmirea necrologului, pe lângă textele scripturistice, şi textele cântărilor de la înmormântare, care abundă în învăţături dogmatice şi morale, îndeosebi în arătarea deşertăciunii celor lumeşti, omeneşti, trecătoare.

14). La Bruyere, Caracterele, voi. II, trad. în „Biblioteca pentru toţi", Bucureşti,1966, p. 276.

în partea panegirică a necrologului sunt lăudate însuşirile şi faptele bune ale decedatului. în privinţa aceasta, preotul-cuvântător va avea grijă ca laudele să fie cumpănite şi pe deplin justificate. în necrolog se vor spune numai Cuvânt de învăţătură la înmormântare

66

calităţile şi meritele reale, evitându-se exagerările, care, evident, trezesc zâmbete şi produc sminteală în sufletul credincioşilor, iar preotul se compromite în faţa lor. în prezentarea profilului moral al decedatului, se ţine seamă - în primul rând - de principiu creştin al sinergismului, al colaborării creştinului, în viaţa pământească, cu Hristos şi Legea lui Evanghelică. Lauda adusă virtuţii decedatului nu va fi prezentată ca model pentru parohieni, care l-au cunoscut cu cele bune, dar şi cu slăbiciunile lui omeneşti. Scopul cuvântării este - în primul rând - înfăţişarea unei învăţături mântuitoare. Faptele rele sau viciile nu vor fi cuprinse în necrolog, dar nici scuzate. Prezentând biografia decedatului, preotul va găsi în viaţa lui o eât de mică însuşire bună, considerând că In cel mai decăzut om se poate descoperi o pâlpâire de lumină. 5) Practic, cum putem îmbina armonic aspectul parenetic cu eel panegiric, spre a-şi atinge necrologul scopul, în faţa ascultătorilor? înainte de a da răspuns întrebării, se impune să facem câteva precizări esenţiali- principiale: Necrologul trebuie să aparţină preotului-cuvântător, pregătii temeinic din punct de vedere teologic şi cu referire exactă la viaţa decedatului; vor fi luate în considerare vârsta, sexul, profesiunea, nivelul intelectual al asistenţei etc..., neuitând că fiecare caz în parte îşi arc specificul şi particularitatea lui. Cu alte cuvinte, necrologul nu va fi improvizat, oricât de iscusit şi de doct s-ar crede preotul în arta oratoriei, nu va fi împrumutat de la alţi cuvântători, ci va fi o lucrare personală, rod al meditaţie şi muncii lui încordate. Iară o pregătire în prealabil, ajunge să debiteze tot felul de inepţii, de platitudini supărătoare, improprii lucrării la care este chemat preotul cu prilejul înmormântărilor. Ce să mai spunem de ecoul nefast pe care-1 produce în sufletul ascultătorilor? Este necesar ca preotul să-şi aleagă un subiect unic pentru necrolog, pe care să-I studieze temeinic, să-1 încadreze într-un plan concis, gândindu-se că în timp scurt trebuie să spună mult, să instruiască în cele ale credinţei şi să 5. Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Omiletica, Bucureşti, 1977, pp. 133-136; Vezi şi: Pr. Florian Stănescu-Chigera, Despre cuvântările funebre, în „Mitropolia Banatului", Nr. 1-3 / 1964, p. 61.

aducă alinare sufletelor îndoliate... Lucrat personal, desigur fixat în scris, trebuie să fie imprimat în memorie şi rostit liber. Rostit liber, bineînţeles cu intonaţia dictată de gravitatea momentului şi cu vădita participare a preotului Cuvânt de învăţătură la înmormântare

67

la durerea familiei, necrologul îşi atinge scopul. 6) Ca durată de timp, necrologul nu va depăşi 15 minute; poate fi şi mai scurt, mai ales la oraş se recomandă ca extensiunea lui să fie de 7-10 minute maximum. Scurtimea este dictată de o serie de factori: oboseala fizică şi psihică a familiei, lipsa de timp a asistenţei, dorinţa ei de a gusta o învăţătură folositoare fără eforturi prea mari etc. Este o greutate pentru preot să-şi dozeze materialul omiletic în cadrul unei durate de timp aşa de scurte. Experienţa a dovedit însă că este ideal să fie afectate dogmei eschatologice aproximativ 7-8 minute, iar pentru biograma decedatului 3-5 minute, reţinând din ea numai vrednicia lui creştinească, legând-o pe cât posibil de învăţătura înfăţişată.

6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după planF, în „Mitropolia Ardealului", Nr. 7-8 / 1960, pp. 565-569.

S-ar putea întâmpla să nu epuizeze subiectul, dar dă prilej de meditaţie pentru credincioşi. Nu scurtimea necrologului bine întocmit şi susţinut indispune pe ascultători, ci lungimea lui, cu divagaţii sentimentale, care nu adaugă nimic folositor, ci sunt balast ce aduce dezaprobare, chiar revoltă, din 68

loan BUNEA

partea ascultătorilor. Deci, se cere un efort sporit din partea preotului, spre a înfăţişa, în una şi aceeaşi cuvântare scurtă, care este necrologul, un adevăr de credinţă eschatologic şi a portretiza cuviincios pe cel decedat, neuitând că necrologul este o cuvântare rostită „la mort", nu neapărat sau exclusiv „despre mort".17) 5- Suprimarea „iertăciunilor" în multe părţi ale ţării, dar cu deosebire în Ardeal, este obiceiul ca preotul să ia în numele mortului „iertăciuni". Practica este veche, moştenită din moşistrămoşi, şi extensiunea „iertăciunilor" formează uneori dublul sau triplul predicii funebre. Au fost şi autori de predici care au elaborat modele de „iertăciuni", un fel de şabloane după care să se ghideze preoţii-cuvântători. Prin intermediul „iertăciunilor", preotul rosteşte cuvinte de „rămas bun" şi de iertare, în numele bărbatului, de la soţie şi invers, a părinţilor de la copii, a copiilor de la părinţi, apoi în numele rudeniilor, prietenilor, vecinilor... Unii preoţi sunt meşteri iscusiţi în ticluirea „iertăciunilor" şi reuşesc să stoarcă lacrimi de la credincioşi, mai ales de la cei cu un nivel intelectual mai scăzut, sau

cu

o

sensibilitate

pronunţată,

uneori

morbidă.

Pentru

aceştia,

„iertăciunile" primează în fata necrologului propriu-zis... In fond, însă, „iertăciunile" sunt fraze goale, lipsite de conţinut, stereotipe, absurde, ba chiar ridicole - în multe cazuri - contrare dreptei credinţe, eclipsând necrologul, chiar dacă a fost judicios întocmit şi rostit cu însufleţire, cu cuviinţa adecvată momentului. E necesar să accentuăm că „iertăciunile", în loc să mângâie, sporesc şi mai mult durerea celor îndoliaţi. Ele Marginalii contravin optimismului creştin, caracterizat 17). Prot. Dr. Marcu Bănescu, la problematica necrologului, în „Mitropolia Banatului", Nr. 10-12 /1980, p. 693; Vezi şi: Dr. Grigorie

prin dinamism, tărie şi şi resemnare în faţa potrivniciilor de tot felul, îndeosebi Cristescu, Predică cateheză, Sibiu, 1929, p. 93. în faţa morţii. Ele strecoară în suflete deznădejdea, o descumpănire sufletească paralizantă, deprimantă, dăunătoare. Sf. Apostol Pavel ne povăţuieşte ca, în astfel de împrejurări să spulberăm tristeţea, să nu ne

lăsăm copleşiţi şi striviţi de ea, spunându-ne: „Nu plângeţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13). Prezentarea morţii - în necrolog - ca o trecere spre veşnicia din care am purces şi arătarea perspectivei comuniunii noastre - prin Cuvânt de învăţătură la înmormântare

69

Biserică - cu cei adormiţi, aduce o atenuare a durerii celor rămaşi şi - până la urmă - încredinţarea de nezdruncinat a legăturii lor spirituale cu cei plecaţi. înfăţişarea morţii ca o mutaţie constituie un piedestal moral pentru credincioşi, ca şi pentru cei îndoielnici. în unele părţi ale Munţilor Apuseni, morţii sunt îngropaţi în umbra pridvorului. Aici, oamenii înţeleg moartea ca pe o duioasă continuare de ciclu numai, ca pe o meritată odihnă până la judecata de apoi. Celălalt tărâm fiind aproape, moartea nu mai este în felul acesta un exil, ci fiecare ogradă devine o celulă a universului, „în care viaţa şi moartea nu se neagă şi nu se opun, ci se împletesc într-o adâncă iubire. Cei rămaşi nu se simt stingheri, fiindcă în pământul de alături se vor aşeza şi ei. Ei ştiu că eternitatea nu se ofileşte în umbra pridvorului", cum sugestiv se exprimă o talentată scriitoare a vremii noastre.18) Această atitudine optimistă, robustă, este definitorie pentru spiritualitatea din regiune, cu rădăcini adânci în legea străbună, care a fost pârghia sufletească a înaintaşilor, i-a purtat cu încredere prin veacuri de furtuni şi i-a scos la limanul izbăvirii. Iertăciunile n-au însuşirea de a fi tonifiante, ci terifiante. Ele stau la polul opus necrologului, de aceea nu sunt indicate nici ca apendice la necrolog, cu deosebire la oraş. Ele trebuie suprimate şi înlocuite cu îndemnul dat celor vii să nu-1 uite pe cel adormit şi să se roage pentru el. 19) Rugăciunile pentru cei morţi sunt temeinicite pe texte biblice şi constituie o îndatorire din partea celor rămaşi. Sf. Liturghie - în primul rând - cuprinde rugăciuni în acest sens, în ea se aduce jertfe euharistică pentru vii şi morţi - deopotrivă. Suprimarea iertăciunilor nu va fi uşoară, mai ales acolo unde ele sunt practicate de multă vreme, sunt adânc înrădăcinate, de aceea trebuie procedat cu 18). lor. Acolo Ana Blandiana, in umbra în „Contemporanul", Nr. tact la abandonarea unde familia insistăpridvorului, asupra rostirii „iertăciunilor", preotul le va 29 din 18

prezenta rezumativ, fărăp. dramatizări... CuTeodorescu, vremea, trebuie să Bucureşti, se renunţe la ele, fiind iulie 1969, 3.19). Ilarie Omiletica, 1923, pp. 220-221.

distonante şi contrare legii noastre.

6. Concluzii Nu se poate concepe caz de înmormântare fără cuvântare. Au fost şi mai dăinuie încă păreri contrare ţinerii cuvântării funebre, în toate cazurile. După

această opinie, necrologul trebuie să se ţină numai la credincioşi de seamă, la credincioşi ce pot fi daţi ca model de vieţuire creştinească, în cazuri de moarte năpraznică sau la cererea familiei decedatului... O astfel de susţinere 70

loan BUN EA

este cu desăvârşire eronată. Necrologul nu este un favor ce se face numai anumitor

persoane,

ci

ţine

de

funcţia

didactică

a

preotului.

Prin

propovăduirea cuvântului şi la înmormântări, preotul îşi vădeşte zelul şi vrednicia sa pe teren pastoral. Renunţarea la necrolog este indicată numai în cazuri cu totul excepţionale, când slujitorul, din cauza unei pregătiri necorespunzătoare, ar debita şi nerozii, care ar produce sminteală. Atunci, într-adevăr, cuvântul lui devine ceva banal şi ridicol. Pentru a evita aceste consecinţe, e mai folositor ca preotul să se limiteze la oficierea cu evlavie a slujbei înmormântării. E adevărat că nu şi-a îndeplinit slujba deplin, a devenit un năimit, vrednic de statutul năimitului Cuvântarea funebră - recte necrologul - cere preotului, pe lângă pregătirea temeinică a cuprinsului şi o dăruire în susţinerea ei, o transpunere sufletească mişcătoare în tema abordată. Ca în toate împrejurările, tot aşa şi la înmormântări, cuvântul preotului, spre a fi rodnic, se cere „ să fie totdeauna plăcut, dres cu sare" (Col., 4, 6), adică plin de miez, înţelept, sobru,

fără

cuvinte

sonore,

lipsite

de

sens,

evitându-se

îndeosebi

ameninţările cu chinurile iadului. Rostirea lui fără prea mult patos, cu cuviinţa cuvenită, este aproape de inima îndoliată a credincioşilor care-1 reţin cu folos. O astfel de predică izvorâtă dintr-o combustie spirituală, deci nu a altuia, zideşte. Este demnă de reţinut următoarea întâmplare de la o înmormântare: preotul a predicat documentat, metodic, însufleţit, fără să fie declamatorie. Asistenţa - inclusiv familia - a simţit adierea de mângâiere şi de îmbărbătare ce s-a degajat din cuvântul lui. Un credincios s-a dus la un sectar - ce se găsea acolo - şi 1-a întrebat: Când va putea ţine şi predicatorul vostru o astfel de predică? Preotului i se cade să fie „destoinic să dea învăţătură" (II, 2, 24), în toate situaţiile, de bucurie sau de întristare, de aceea păcătuiesc toţi aceia care se sustrag - conştient sau inconştient - acestei imperioase datorii. Cei ce se disting prin activitatea lor de învăţători, implicit la înmormântări, „... se învrednicesc de îndoită cinste" (I Tim., 5, 17, 18). Indeplinindu-şi cu

demnitate această chemare sfântă, „ se vor mântui şi pe ei şi pe cei ce ascultă" (I Tim., 4, 16).

Cuvânt de învăţătură la înmormântare

71

18). Ana Blandiana, in umbra pridvorului, în „Contemporanul", Nr. 29 din 18 iulie 1969, p. 3.19). Ilarie Teodorescu, Omiletica, Bucureşti, 1923, pp. 220-221.

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DE ORICE VÂRSTĂ Sensul morţii în concepţia creştină „Mor în fiecare zi" (I. Cor., 15, 31) Pentru om, moartea este o realitate evidentă. Omul este singura fiinţă care ştie că va muri. Faptul acesta îl îngrijorează; îi îngrijorează chiar şi pe cei ce s-au nevoit spre o viaţă morală superioară, fiindcă poartă în trupul lor greutatea lutului, a slăbiciunii, a imperfecţiunii. Spre a fi orientaţi asupra atitudinii pe care creştinul trebuie s-o aibă în faţa acestui cutremurător moment al morţii, este necesar să precizăm mai de aproape înţelesul ei. în Sf. Scriptură, se vorbeşte de: 1). Moartea fizică sau corporală care constă în despărţirea sufletului de trup (Matei, 10, 21; 15, 4; Ioan, 21, 19; I Cor., 15, 21 etc ). Sufletul îşi continuă viaţa pe un alt plan al existenţei, se întoarce la Dumnezeu care 1-a dat, iar trupul se preface în ţărâna din care a fost alcătuit. (Eccles., 12, 7). Moartea trupească se numeşte în Sf. Scriptură „despărţirea de trup" (Fii., 1, 23), „despărţire" (II Hm., 4, 6). „desfacerea locuinţei pământeşti" (II Cor., 5, 1), „lepădarea cortului" (II Petru, 1, 14), „somn şi adormire" (Deut., 31, 16; Matei, 9, 24), „a-şi da duhul" (Matei, 27, 50). 2). Moartea spirituală sau moartea sufletului „constă în despărţirea omului de Dumnezeu, în ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu, ruperea cauzată de păcatele rele care, odată săvârşite, apasă aşa de greu asupra omului, încât desfiinţează în el viaţa supranaturală ce a primit-o prin har".1) Moartea spirituală nu însemnează nimicirea sau încetarea existenţei sufletului, ci numai încetarea activităţii superioare din om. Ea este definitivă numai în cazul când păcătosul persistă în păcat şi trece din această lume cu această stare de păcătoşenie. Există posibilitatea învierii spirituale, fiindcă chiar după alunecarea în păcat, omul păstrează un crâmpei de bunătate care, prin vrerea lui, poate rodi. 3). Moartea eternă este numită a doua moarte, spre deosebire de prima, care este fizică. Moartea veşnică este condamnarea păcătoşilor la chinurile iadului. Deşi trăiesc, ei sunt despărţiţi 1). Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual pentru Institutele

Teologice,Bucureşti, 1958, pentru Voi. II, p.împărăţia 932. pe veci de Dumnezeu, sunt morţi lui Dumnezeu.

*** Aici, ne referim, cu deosebire, Ia moartea

fizică, care este inevitabilă, deci generală.

„Nu va vedea el moartea, când vede pe cei înţelepţi murind, aşa cum moare şi nebunul şi cel nepriceput şi lasă străinilor bogăţia lor?", se întreabă, psalmistul (Ps., 48,10). înainte de 72 loan BUNEA alunecarea omului în păcat, moartea n-a existat, ea nu ţinea de fiinţa omului, nu era o realitate ontologică - după cum nu este nici acum. Moartea a venit ca pedeapsa sau plată a păcatului. „Plata păcatului este moartea" (Rom., 6, 23; 5, 12; Eac., 2, 7). Omul a fost zidit pentru nemurire. Dumnezeu „!-a făcut după chipul fiinţei Sale" (înţelepciunea Iui Solomon, 2, 23), dar a renunţat... prin păcat. Este adevărat că există şi excepţii. în trecut au făcut excepţii de Ia legea morţii Enoh (Evrei, 15, 5; înţelepciunea lui Isus Sirah, 44,16) şi Ilie (4 Regi, 2,11), iar în viitor fac excepţie oamenii ce vor fi găsiţi în viaţa sfârşitului lumii. Aceştia nu vor muri ca înaintaşii lor, ci vor fi schimbaţi (I Cor., 15, 51-52). „Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea". (I Cor., 15, 26). Mântuitorul, prin învierea sa, a învins moartea în trupul Său, fiind chezăşie „a îmbrăcării trupului muritor în nemuritor" (I Cor., 15, 53).

Cutremurător şi crucial moment este moartea! Ea ne învaţă multe, între care adevărul semnalat de Sf. Ap. Pavel: „Mor în fiecare zi" (I Cor., 15, 31). Ceasul morţii poate veni oricând, de aceea creştinul nu lasă să treacă nici o clipă fără să o folosească cu înţelepciune. Fiecare zi ar putea să fie cea din urmă, de aceea răspunde fiecărui apel, străduindu-se să fie util celor din jur. EI ştie că moartea este hotarul până Ia care se poate face tot ce este necesar pentru mântuire. Pentru el, sunt edificatoare poveţele Sf. Clement Romanul, care spune: „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ, căci suntem ca lutul în mâinile olarului. După cum olarul, când face vasul, dacă acesta se îndoaie sau se sfarmă în mâinile lui, îl poate reface, iar dacă s-a grăbit a-1 pune în cuptorul ars, nu-1 mai poate schimba, aşa şi noi, cât timp trăim în această lume, trebuie să ne pocăim din toată inima de orice rău ce am făcut în trup, ca să primim mântuire de la Domnul până când avem timp de pocăinţă, căci după trecerea din această lume nu ne mai putem mărturisi sau pocăi".2) Fragilă şi efemeră este viaţa noastră! Ne-o spune psalmistul. „Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimica este înaintea ta... Ca un chip 2). Citat după I. Mihălceanu, Manual de Teologie Dogmatică, Ediţia I-a, Bucureşti,1916, p. 258.

trece omul" (Ps., 58, 7, 9). „Moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre, ca să piardă pe copiii din uliţe şi pe

-merii din pieţe", zice profetul

Ieremia (9, 21). Ţinând seamă de această primejdie ce-1 paşte neîntrerupt de-a lungul anilor, creştinul are totdeauna prezente în suflet cuvintele Mântuitorului cu care încheie „Parabola celor zece fecioare": „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul omului" (Matei,

25, 13), precum şi învăţătura ce se desprinde din „Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr", că după moarte nimic nu se mai poate agonisi pentru mântuire. în sufletul lui sunt întipărite şi cuvintele unei rugăciuni de cerere, care se rosteşte la diferitele slujbe ale Bisericii noastre: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără de patima, neruşinat, la Domnul să Cuvânt de învăţătură la înmormântare 73 cerem".

Acest sfârşit creştinesc nu se dă de-a. gata oricât de arzătoare ar fi dorinţa noastră în acest sens. Este îndeobşte ştiut că mărul nu se coace dintr-odată în pom. Primăvara iese din floare, vara creşte şi se coace, iar toamna îl culegem. întocmai aşa, unui sfârşit creştinesc, fără patimă, neruşinat, îi e menită o viaţă creştină, trăită pe măsura voii lui Dumnezeu, în afară de păcat, fiindcă „noi suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2, 10), zice Sf. Ap. Pavel. Acestea constituie avuţia duhovnicească, prin care sfârşitul nostru este neruşinat şi bun, spre a fi „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos". Atitudinea creştinului în faţa morţii este aceea pe care a avut-o şi a consfinţito Mântuitorul prin cuvintele rostite pe cruce. „Săvârşitu-sa" şi „în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu". în clipa din urmă, El vorbeşte despre datoria împlinită, datoria ascultării de Tatăl Său şi a iubirii Sale faţă de oameni. El a îndeplinit ceea ce I-a fost hărăzit de Sfatul dumnezeiesc şi, cu cugetul datoriei împlinite, în pace, încredinţează Tatălui ceresc, Duhul Său. Tot Mântuitorul ne-a învăţat că timpul de aici este al semănatului, calea spre viaţa de veci, care este timpul secerişului şi al răsplăţii - după merit. Modelul atitudinii creştinului în suferinţă, este tot Mântuitorul care, urcând Golgota, a văzut lumina cea neinserată a învierii. Cel ce a suferit aici cu Hristos, va şi învia cu El. Cu alte cuvinte, suferinţa îndurată pentru realizarea binelui, cu încredere şi nădejde în Dumnezeu, în Dumnezeu Cel ce lucrează „totul cu înţelepciune", aduce izbăvire. ***

Frumoasă şi pilduitoare este atitudinea creştinului în faţa morţii, când are cugetul curat şi mulţumirea datoriei împlinite! în felul acesta înfi-untă cu tărie şi seninătate trecerea peste pragul mormântului. Şi câte datorii nu avem noi loan BUNEA

de îndeplinit, toate bine definite? Datoria faţă de familie, faţă de patrie, faţă de sufletul nostru, a cărui mântuire trebuie să stea în atenţia creştinului clipă de clipă, ferindu-1 de arşiţa păcatului, aşa cum a făcut adormitul în Domnul (N). El a ştiut că în faţa lui Dumnezeu trebuie să se prezinte curat, căci aceasta este frumuseţea vieţii ca în clipa cea mai de pe urmă să nu fie dator nimănui, ceea ce înseamnă să trăieşti în lume ca un om între oameni, adică înţelegându-i pe aceştia, iertând greşelile lor, preţuindu-i şi iubindu-i în măsură egală. Ştiind că dincolo de pragul mormântului nu este îndreptare, adormitul (N) s-a străduit să facă din viaţa pământească un imn închinat virtuţilor, să ducă un trai chibzuit, să folosească la justa lor valoare bunurile pământeşti, să nu le considere ca scop, ci mijloace, desigur, atât cât îi sunt necesare realizării unei vieţi morale superioare. El a înţeles că putea trăi de-a pururi, prin exemplul hărniciei şi onestităţii noastre. Avea un deosebit simţ al respectului de sine, dar şi solicitudine pentru cei din jur, bine ştiind că în cumpăna dreptei judecăţi trag faptele iubirii efective, nu vorbele deşarte şi laudele nesăbuite. Astfel, el a înţeles cât de păgubitoare este „moartea sufletului", adică trăirea în fărădelegi, de aceea şi-a rostuit cu înţelepciune drumul vieţii pământeşti, spre a putea trece pe tărâmul vieţii de dincolo împăcat în cugetul său. Să nu uităm, deci, a duce o viaţă virtuoasă, călăuzindu-ne după principiul care spune să lucrăm cu sârg, ca şi cum am trăi o veşnicie, dar să ne rugăm, ca şi când mâine ne-ar veni ceasul morţii... CUVÂNT LA MOARTEA UNUI INTELEC1 HAI Viaţă — moarte în faţa morţii, suntem înclinaţi - mai mult ca de obicei-să mg» Mila rostul existenţei noastre, să filozofăm asupra originii nounltt destinului nostru şi finalului de neînlăturat, care este moartea, ţinu ineluctabil, într-o astfel de împrejurare, ne întrebăm: de unde vi nln ce rost avem de îndeplinit, limita

timpului ce ne-a fost hărăzii *ji avem de dat vreo socoteală despre felul cum ne-am înţeles eheiiuit § In lume. întrebările sunt fireşti, considerând că nu este pe pămânl nu mu mai cutremurător decât moartea. Toate nenorocirile - boli, sulnlit| neputinţele bătrâneţii - pălesc în faţa morţii. Nimeni nu doreşte tea, ceea ce înseamnă că nu suntem creaţi pentru moarte, ci pentru vin < Aşa a fost dintru început. în viaţa omului, moartea a intrat ca urniim păcatului (Rom., 5,12). Virulenţa morţii a fost neutralizată prin „I

li Im.

Cel înviat din

morţi, care s-a făcut începătură, pârgă celor adormiţi • Cor., 15, 20). Ca atare, în credinţa şi conştiinţa creştinilor reliiu viaţă-moarte ia o altă înfăţişare. Pentru ei, clipa morţii este „o nuit.ni> este „taina morţii"; atunci se săvârşeşte o adevărată taină, sull» iul nemuritor se desparte de trup, părăsindu-şi locuinţa vremelnică, „viinii de lut" (II Cor., 4, 7), „ţărâna se întoarce în pământul din care a i felul, faptul că nimic nu poate să se reproducă aidoma, urmele timpi il« >> întipărite pe faţă, chiar o floare ofilită etc..., sunt tot atâtea stări tl» melancolie, de descumpănire pentru noi, sau morţi parţiale.

Toate pier, dar nu-i mai puţin adevărat că toate mor spre a renafjh Este confirmarea legii conservării energiei, care spune că în natură n)nil> nu se distruge, ci totul se transformă. Cercetând natura înconjurăt»

mi
uă mari păcate: acela Cuvânt de învăţătură la înmormântare

97

de a socoti evlavia drept mijloc de câştig (I Tim., (>, 5) şi „arghirofilia", considerată de Sf. Ap. Pavel „rădăcina tuturor relelor" (I Tim., 6, 10). Sf. Apostol Pavel cere ca preoţii care îşi ţin bine dregătoria „să se învrednicească de îndoită cinste", mai ales cei care se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura" (I Tim., 5, 17). Preoţii care învaţă şi plinesc ceea ce învaţă sunt asemuiţi Apostolilor şi numiţi „lumina lumii" şi „sarea pământului". Aceştia îşi fac vie prezenţa în mijlocul credincioşilor cu cuvântul şi cu fapta lor ziditoare, spre tot lucrul bun. Munca lor obştească este cu atât mai eficientă, cu cât sunt mai adânc înrădăcinaţi în tradiţia spirituală â comunităţii din care fac parte şi luptă din răsputeri pentru prosperitatea ei. Ei sunt asemenea stejarului care este cu atât mai falnic cu cât rădăcinile îi sunt înfipte mai adânc în pământul din care a răsărit. Spectaculosul trebuie să le repugne, fiindcă binele făcut nu are calcule egoiste, el „se aruncă în mare", cum spune înţelepciunea populară. Cel care pleacă dintre noi (N) a fost o întruchipare genuină a preo- lului ortodox tradiţional. El a învăţat şi a tradus în practică comandamentele învăţăturii propovăduite. S-a conformat învăţăturii pauline: „Căci nu voi cuteza să spun ceva din cele ce n-a săvârşit Hristos prin mine, spre ascultarea neamurilor, prin cuvânt şi prin faptă" (Rom., 15, 18). Cu alte cuvinte, învăţătura propovăduită a fost, pentru el, regulă de viaţă (ruga, munca, iubirea, modestia, bărbăţia... iertarea greşelilor. N-a predicat vorbe, ci învăţături mântuitoare, a dat ascultare îndurării Mântuitorului: „Orice cărturar cu învăţătură despre împărăţia cerurilor e... asemenea unui gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi" (Matei, 13, 52)... Prin cele „vechi" se înţelege învăţătura din Vechiul U-stament, iar prin cele „noi" învăţătura din Noul Testament, a depista < le pe paginile celor două „testamente" merindea sufletească necesară Izbăvirii credincioşilor de orice întâmplare rea. I-a învăţat că lisus este piatra unghiulară a vechiului şi Noului Israel, care uneşte pereţii noii zidiri a Noului Testament. Râvna după lumina

învăţăturii a fost o dominantă a vieţii sale, aşa se şi explică faptul că pe lângă o bogată cultură teologică, şi-a însuşit şi o cultură generală temeinică (din literatură, artă, ştiinţă...), fiind în măsură să se confrunte cu cele mai 98

loan BUN EA

exigente spirite. *** Adormitul în Domnul (N) „cu vrednicie a umblat, după chemarea cu care a fost chemat" (Efes., 4,1), la altar, unde a adus jertfa euharistică, şi în viaţă, fiind „pilda credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţenia" (I Tim., 4, 12). Preoţia a făcut-o lucrătoare în contextul împrejurărilor istorice contemporane, fiind pururea prezent - cu o participare activă - la propăşirea turmei sale. Ştiind că interdicţiile şi imperativele în materie de educaţie au efect negativ, din pastoraţie a făcut

slujire, mângâind pe cei în suferinţă, întinzând mână de ajutor celor liberi şi contribuind efectiv la înfăptuirile obşteşti ale parohiei. Nedezminţit în stil şi comportare, el a dovedit înţelegere şi răspundere pentru misiunea pe care a avut-o, fiind următor întru toate lui Hristos (I Cor., 11, 1). în momente grele ale activităţii pastorale, n-a deznădăjduit, nu s-a descumpănit, ci a luptat cu dârzenie - cu zel apostolic - până la capăt, având ca deviză cuvintele Mântuitorului, „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan, 16, 33).

Bilanţul activităţii pastorale a preotului (N) este bogat în roade. In ceasul plecării dintre noi a celui ce a fost împreună slujitor cu noi la altar, ne plecăm fruntea cu evlavie şi ne rugăm din inimă lui Dumnezeu, ca pentru inerentele greşeli legate de imperfecţiunea noastră pământească, să fie iertat şi rânduit în ceata celor de-a dreapta Dreptului Judecător. cuvânt la moartea unui creştin înţelept Folosirea timpului pentru mântuire „Lucraţi până este ziuă, căci vine noaptea, când nimeni nu poate lucra!" (loan, 9, 4) Lumea - în general - are un început şi va avea un sfârşit. Evident, şi omul are un sfârşit, fiindcă singur Dumnezeu este nesupus schimbării, aşa cum zice psalmistul. „Dintru început Tu, Doamne, pământul L-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile... Acelea vor pieri, iar Tu vei rămâne şi toţi ca o haină se vor învechi şi ca un veşmânt îi vei schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor împuţina" (Ps., 101, 26-28).

După cum nu este cunoscut sfârşitul lumii, tot aşa nu se ştie sorocul sfârşitului vieţii omului. Drept urmare, Mântuitorul lisus Hristos, în încheiere la „Parabola celor zece fecioare", le aduce aminte creştinilor să fie pregătiţi, Cuvânt de învăţătură la înmormântare

99

asemenea fecioarelor înţelepte, pentru sorocul sfârşitului, în orice clipă a vieţii. „Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25, 13). „Iată acum vremea potrivită, iată acum ziua mântuirii" (II Cor., 6, 2), zice Sf Apostol Pavel, adică ziua mântuirii este ziua aceasta pe care o trăim. Orice clipă este rânduită pentru mântuirea sufletului Vremea trecută nu se mai întoarce, iar cea de mâine nu este sub stăpânirea noastră, fiindcă nu se ştie dacă mâine mai suntem în viaţă. Prezentul este acela care ne aparţine în mod direct. De aceea, el trebuie folosit din plin printr-o activitate stăruitoare şi neîntreruptă. în acest sens insistă şi Sf. Apostol Petru, sfătuind pe creştini să vegheze neîncetat, spre a nu fi prinşi de somnul păcatului. „Sfârşitul s-a apropiat; fiţi dar cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni. Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri la dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate. Căci este vreme să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întâi de la voi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu" (I Petru, 4, 7-8, 17; II Cor., 4, 18; 5, 10). Ţinând seama de incertitudinea numărului zilelor ce ne este dat să le trăim, se impune să nu lăsăm timpul să se prelingă fără rost, nici o clipă. Timpul este unitatea de măsură a schimbărilor şi se va sfârşi cândva, dar este totodată şi cadrul în care se desfăşoară viaţa şi progresul. El a fost asemănat cu o luntre ce pluteşte între două eternităţi; purtând în ea viaţa şi destinul întregii noastre existenţe. Referindu-se la curgerea cea neobosită a vremii şi la necontenita mişcare a materiei, înţeleptul Solomon spune: „Toate fluviile curg în mare, dar marea nu se umple'', şi că „toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să spună" (Eccles., 1, 7-8). Cu alte cuvinte trec în veşnicia trecutului clipele vieţii noastre, sosind, în schimb, alte clipe, alte zile; alţi ani. Numai „la Dumnezeu nu este schimbare sau umbră la mutare" (Iacov, 1,17; Evrei, 13, 8; Apoc., 1, 4; Maleahi, 3, 6).

în aparenţă, fiecare ceas se aseamănă cu altul, fiecare zi se aseamănă cu alta; fiecare an se aseamănă cu altul. Dar numai formal, fiindcă cuprinsul lor este deosebit. Psalmistul - insuflat de Dumnezeu - a intuit această 100

loan BUN EA

diferenţiere, grăind astfel: „ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă" (Ps., 18, 2). Tâlcul corect al acestor cuvinte este acesta: fiecare an, fiecare zi, şi chiar fiecare clipă din viaţa noastră şi a lumii înconjurătoare are povestea ei pentru anii, zilele şi clipele ce urmează. Fiecare clipă este rânduită spre a realiza ceva frumos, înălţător şi folositor, dar poate fi folosită şi cu nechibzuinţă, cum zice înţeleptul Solomon: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este pentru a te naşte şi vreme să mori. Vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ce ai sădit. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduiesti. Vreme este să plângi şi vreme să râzi, vreme să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti" (Eccles., 3, 1-6). Luând aminte la fluiditatea şi ireversibilitatea timpului, creştinul are imperioasa datorie de a-1 folosi pentru obţinerea mântuirii. Timpul este bogăţia cea mai preţioasă, darul mare cu care ne-a învrednicit Dumnezeu. în marea Sa iubire, Dumnezeu ne-a dăruit acest capital spre a-1 folosi cu înţelepciune în vederea mântuirii şi a-1 restitui Stăpânului atoateîmbogăţit cu dobânda faptelor bune, aşa cum ne povăţuieşte Sf. Apostol Pavel: „să fim treji, îmbrăcându-ne cu platoşa credinţei şi punând coiful nădejdii de mântuire" (I Tes., 5,8). Sau: „Umblaţi ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt" (Efes., 5,15-16). „Este ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când a m crezut" (Rom., 13, 11).

„Răscumpărarea vremii", ce ne este dat s-o trăim, prin fapte, pe care „furii nu le fură şi rugina nu le strică", este regulă de viaţă pentru orice fiinţă omenească, cu deosebire pentru creştinul conştient de chemarea

lui în lume. Dumnezeu ne-a învrednicit de această bogăţie, dar ne-a lăsat libertatea de a ne folosi de ea cum credem de cuviinţă. Unii sunt avari sau risipitori cu ea, pierd vremea, consumă inutil ceea ce nu poate fi înlocuit; alţii privesc în gol, mulţi sunt robii senzaţiilor tari, plăcerilor Ieftine. Sunt şi dintre aceia care îşi ascund sărăcia sufletească în vorbe goale, fac umbră pământului şi nu încrestează nimic pozitiv pe răbojul vieţii lor sufleteşti. Se vorbeşte astăzi tot mai stăruitor despre timpul istoric, în care omul să-şi ridice sufletul la temperatura gândurilor şi sentimentelor c elor mai înalte şi mai umane care încălzesc pe toţi cei din jur, asemenea razelor de soare. Este ideea slujirii oamenilor în duhul iubirii nefăţărite, spre a se realiza buna înţelegere între oameni, idealul păcii în lume piedestal pentru împărăţia lui Dumnezeu. Orice licărire de gând bun, orice faptă de caritate se înscrie în cartea răsplăţii, de aceea creştinul trebuie să fie util pentru alţii; în orice moment al vieţii El dă fiecărei zile ceea ce îi datorează. Nu orice orgolii mărunte şi nici invidii meschine. El aplică şi sfatul: „De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece", înţelegând prin „toate" îndemnurile egoiste, superficialitatea, vulgaritatea. Acestea sunt metehne incompatibile cu sufletul creştinului nevoitor spre mântuire.

Cineva spunea despre un înţelept că se trudea să depună zi după zi, în puşculiţa anilor târzii, economii de spiritualitate. Creştinul, ştiind că nu va trăi în veşnicie, că „viaţa este abur, care se arată o clipită, şi apoi piere" (Iacov, 4, 14), îşi agoniseşte - clipă de clipă - economii de virtuţi morale, religioase şi cetăţeneşti, chezăşie unui bilanţ excedentar în ceasul marii socoteli. El aleargă în „stadion", spre a dobândi^,Cununa" şl a atinge „vârsta bărbatului desăvârşit şi măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos", cum se exprimă Sf. Apostol Pavel (Fii., 3, 14; Efes., 4, 13). ' I răirea vieţii pământeşti - din această perspectivă - este, pentru creştini, drum sigur către mântuire. Este drumul către desăvârşire, la care sunt chemaţi. împlinirea acestei chemări este necesară şi pentru a înlătura frica de moarte. Ei nu-şi găsesc liniştea până nu ■

s-au împăcat cu duşmanii lor, sau până nu şi-au mărturisit o fărădelege ascunsă. Ştiind că oricând l>oate veni sfârşitul, creştinii au datoria de a lucra pentru desăvârşirea lor până în ultima clipă, urmând să se despartă de înfăptuirile lor, precum şi de viaţă, cu edificatoare seninătate.

înţeleptul îşi zideşte casa pe piatră (Matei, 7, 24-25). Creştinul îşi temeluieşte mântuirea pe chivernisirea cu folos a vieţii pământeşti, „lepădând vieţuirea omului vechi, care se strică prin faptele cele ademenitoare... şi se înnoieşte şi 102

loan BUNEA

se îmbracă în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului" (Efes., 4, 22-24). în felul acesta, îngerul morţii îl găseşte pregătit, aşa cum 1-a găsit şi pe adormitul în Domnul (N), ceea ce nu se întâmplă cu cei ce au folosit timpul spre a face din viaţă o aventură sinistră. Faptele bune - agonisite de-a lungul călătoriei pământeşti, îl însoţesc pe adormitul în Domnul (N) pe drumul veşniciei, urmând să-1 asiste în faţa Dreptului Judecător, când i se va spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău" (Matei, 25, 23). cuvânt la moartea unui credincios care şi-a înţeles chemarea Există o deşertăciune a vieţii? „întoarce ochii mei ca să nu vâd deşertăciunea, în calea ta viază-mâ!" (Ps„ 118, 31); în zorii zilei de (z) s-a stins din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă enoriaşul parohiei noastre (n), în vârstă de (x) ani, împărtăşit fiind c ,J Sfintele Taine. O inimă mult cuprinzătoare a încetat să mai bată. Se desprindea cu greu din lumea în care se integrase (ca soţ, tată, bunic, prieten, vecin etc...). Era cunoscut prin farmecul atitudinilor sale joviale, prin simţul deosebit al respectului de sine, dar şi prin solicitudinea faţa de cei din jur.

Firul vieţii credinciosul nostru (N) s-a rupt mai devreme decât fl e aşteptam noi, cortina definitivă s-a lăsat brusc. Astăzi, ne găsim adunaţi în jurul sicriului, care închide în el trupul Iui neînsufleţit. Să-i aducetn omagiul preţuirii noastre, însoţit de hotărârea veşnicei aduceri aminte- Este un prilej, când, inevitabil, reflectăm mai stăruitor la finalul vieţi» pământeşti, care este moartea.

***

*** în astfel de împrejurări, mulţi cad în mreaja zădărniciei celor pământeşti, mai ales că aud şi cântarea din „Rânduiala înmormântării"- „Cu adevărat deşertăciune sunt toate, viaţa aceasta este umbră şi vis, că în deşert se tulbură tot pământeanul". Aceştia decretează „deşertăciunea vieţii" fără

drept de apel, sprijinindu-se şi pe cuvintele Eccle- siastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni" (1> 29- Ei uită că pământul nu este numai un loc de trecere şi suferinţă, ci drum către o ţintă. Când Solomon Cuvânt de învăţătură la înmormântare

spune:

„Deşertăciunea

deşertăciunilor,

103

toate

sunt

deşertăciuni",

prin

cuvântul „toate" nu înţelege renunţarea la ştiinţă, înţelepciune, muncă ziditoare, bucurii curente etc..., ci la cele nefaste, la pustiirile păcatului. La acestea se referă şi textul de la înmormântare, în care se accentuează că „deşertăciune sufl1 toate cele lumeşti, care rămân după moarte". Spre a ilustra şi mai pregnant faptul că Solomon preţuieşte tot ce este constructiv în viaţă, fiind doar adversarul celor ce degradează pe om, este destul să ne referim la un singur text din scrierile sale, unde spune: „Am cunoscut că nu este nimic mai bun decât bucuria vieţii; am înţeles că nu este nimic mai bun pentru om, decât a-şi găsi fericirea în propria sa operă" (Eccles., 3, 22; 3, 12; 5, 18).

Pornind de la această premisă, noi, creştinii, facem din viaţa noastră o chemare, o misiune. Viaţa este o lecţie sau o temă, pe care Dumnezeu ne-a dat-o, la naştere, s-o lucrăm, „fiecăruia după puterea lui" (Matei, 25, 15), aşa cum limpede se spune în Parabola talanţilor. Este adevărat că nu există egalitate în privinţa darurilor primite din partea lui Dumnezeu, dar un minimum de daruri a primit fiecare, atât cât îi este necesar spre a-şi îndeplini rostul de-a lungul anilor vieţii pământeşti (de familist, gospodar, chivernisitor al trebilor obşteşti, slujbaş, meseriaş, osârduitor pe calea binelui etc...). Cine a învăţat temeinic această lecţie, are parte de roade bogate, întâi satisfacţia conştiinţei, apoi fericirea semenilor, iar ceasul morţii îl înfruntă cu seninătate. în privinţa felului cum pământenii îşi împlinesc chemarea în lume, ei se împart în două categorii: a)

.

Unii o apucă prin pustietăţi, prin deşerturi, unde nu găsesc nici o

oază de verdeaţă, ci numai arşiţă. Aceştia sunt robii patimilor de tot felul, gustă din fântânile otrăvite ale păcatului, ca, la urmă, să simtă dezgust şi miros de putregai. Ei sunt osândiţi de oameni, dar cu deosebire de Dumnezeu, când spune, prin slova inspirată a psalmistului: „Departe de păcătoşi mântuirea, că n-au căutat îndreptările Tale" (Ps. 118, 155). Pentru aceştia - desigur - viaţa este o deşertăciune, „vânare după vânt" (Eccles., 1, 14, 17; 2, 11, 26).

b)

.

Alţii - cei drept - nu fac din chemarea pe care o au o aventură, ci

un imn glorios lui Dumnezeu şi darurilor de care au fost învredniciţi, îndeosebi muncii ziditoare, pentru ei şi pentru comunitate. Ei ştiu preţui fiecare clipă a vieţii, se străduiesc să realizeze ceva folositor, chiar dacă nu 104

loan BUNEA

izbutesc totdeauna; au mereu în faţă un ideal, căruia îi aduc ofranda inimii lor larg cuprinzătoare. Aceştia se laudă „cu mărturia conştiinţei că au umblat cu sfinţenie şi curăţie dumnezeiască, nu după înţelepciunea trupească, ci în harul lui Dumnezeu" (I Cor., 1, 12; Fapt. Ap., 24, 26) Cugetul împăcat că şi-a făcut datoria, că şi-a împlinit rostul în lume, este, pentru ei, izvorul păcii sufleteşti în faţa morţii, îi ajută să înfrunte cu tărie acest ceas greu. El trebuie să zidească casa sufletului lor, să-1 îmbogăţească înainte de a veni îngerul morţii, ştiind că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii veşnice, este biruinţa sufletului în veşnicie, prin biruirea a tot ce este potrivnic desăvârşirii morale în viaţa aceasta.

***

Trăirea vieţii în slujba unui ideal, idealul de a sluji ce este bun, adevărat, lrumos, propăşirea familiei şi patriei, sunt chezăşia trăirii în veşnicie în calea aleşilor lui Dumnezeu. Cine a adoptat şi a urmat această linie a vieţii, este învrednicit de recunoştinţă din partea oamenilor şi răsplată din partea lui Dumnezeu, asemenea slujitorilor care au chivernisit bine talanţii pe care i-au primit. „întru pomenirea veşnică va fi dreptul", zice psalmistul (Ps. 111, 6). în drumul vieţii creştinului spre desăvârşire, putem distinge două trepte: pruncia duhovnicească şi sfinţenia propriu-zisă. Pruncia duhovnicească este starea sufletească a omului devenit făptură nouă prin Taina Sf. Botez, dar fără a avea încă statornicia în calea binelui. Starea de sfinţenie constă într-o linişte şi armonie sufletească, rezultată din practicarea neîntreruptă a virtuţilor. Este „starea bărbatului c lesăvârşit, ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efes., 4,13). Creştinul care se situează pe poziţia inutilităţii a tot ce este pământesc, consideră totul „deşertăciune", dezertează de la drumul ce duce „la starea bărbatului desăvârşit", la „asemănarea cu Dumnezeu", .^l.i izbăvire. Este deşertăciune păcatul, sub toate înfăţişările lui, ca, spre ^exemplu, minciuna, pe care Iov o califică ca atare. Deşertăciune este "•lava lumească, care i-a adus moarte ruşinoasă lui Antioh (II. Macavei, < ap. 9), iar pe Irod Agripa l-au mâncat viermii de viu (Fapt. Ap. E 21-23). lin păcat, sufletul devine slab; prin păcat se stinge pofta de lucru. Păcatul uniră, uşoară şi de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice • u mă, o cumpănă veşnică de mărire" (II Cor., 4, 7). El a ştiut că „prin miile suferinţe trebuie săîntrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fapt. Ap., i i. 22), de aceea a considerat viaţa o vocaţie, folosind nădejdea ca

„ancoră tare şi neclintită a sufletului" (Evrei, 6, 19) pe marea înviforată a vieţii. Aducându-i azi omagiul, în ceasul trecerii pe tărâmul vieţii de dincolo de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

107

pragul mormântului, omagiem strădania pilduitoare a unui credincios care a excelai prin lupta vajnică împotriva păcatului şi greutăţilor vieţii, lăsând moştenire cununa virtuţilor alese, puse în slujba binelui obştesc. El s-a conformat

poveţei

psalmistului:

„întoarce

ochii

mei

ca

să

nu

văd

deşertăciunea; în calea ta viază-mă" (Ps., 118, 37). Binecuvântată şi răsplătită să-i fie râvna pilduitoare, dovedită de-a lungul călătoriei pământeşti. El „n-acugetat deşertăciuni" (Ps., 2,1; 118, 37), de aceea i se cuvine „cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-1 iubesc pe El" (Iacov, 1, 12). în veci să fie pomenirea lui! cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase* Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii „Fericiţi cei ce ne săvârşesc întru Domnul, căci se odihnesc de ostenelile lor, iar faptele lor vor fi cu ei" (Apoc. 14, 15) Cu inimile îndurerate ne despărţim de o creştină vrednică a acestei parohii. Se Varsă lacrimi, se aud suspine, fiindcă adormita în Domnul a fost un suflet ales. Cei ce au cunoscut-o, au putut să descifreze cu uşurinţă credinţele ei „lucrătoare prin dragoste" (Gal., 5,6), seninătatea privirii ei, bunătatea inimii ei. Totdeauna, era cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când veneau peste ea necazuri, încercări, suferinţe. Şi n-au fost puţine ! Ea a fost personificarea hărniciei, alergând din „straja dimineţii şi până în noapte", spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Mulţi au beneficiat de omenia şi hărnicia ei neasemuită. Despărţirea de ea este grea, fiindcă cu greu se poate uita o soţie devotată, o mamă jertfelnică şi o bunică înţeleaptă. Omeneşte vorbind, este firesc să vedem multe lacrimi la plecarea ei din lumea aceasta. A plâns şi Mântuitorul pe prietenul Său Lazăr. Patriarhii Vechiului Testament îşi plângeau pe morţii lor. David a plâns pentru prietenul său lonathan. In privinţa deplângerii celor morţi, înţeleptul Sirah spune: „Pentru cel mort varsă lacrimi..., acoperă după

cuviinţa trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 38, 16-19). Ca atare, jelirea celor morţi trebuie să fie „un plâns cu măsură", un plâns „dulce", nici într-un caz o stare de deznădejde. Este 108

Ioan BUNEA

învăţătura pe care ne-o înfăţişează pregnant Sf. Ap. Pavel, când spune: „Nu vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13), vroind să arate că, dacă lisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este vremelnică. „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură (pârgă) a învierii celor adormiţi" (I Cor., 15, 19-20). Drept urmare, să ne mângâiem şi să fim încredinţaţi în înviere, judecată şi răsplătirea faptelor bune.

Nimic din viaţa pământească, nici o osteneală creatoare - constructivă - nu este zadarnică. Ea se înscrie în cartea răsplătirii. De aceea, zice psalmistul: „întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps., 114, 7). După moarte, asemenea este bucuria celui drept ca a gospodarului care culege Cuvânt de învăţătură la înmormântare 107 roade după ostenelile sale. înţelepciunea - de care este indisolubil legată prevederea - i-a călăuzit paşii vieţii pământeşti, asigurându-i piedestal pentru viaţa de dincolo.

Cei drepţi, care au făcut din viaţă un imn închinat muncii creatoare pentru familie şi societate, trecând pe tărâmul vieţii de dincolo, sunt învestiţi cu calitatea de membri ai Bisericii triumfătoare şi rămân pe mai departe în legătură cu membrii Bisericii luptătoare, având acelaşi cap nevăzut pe Iisus Hristos. După cum într-un organism mădularele sunt într-o strânsă legătură, tot aşa există o legătură între credincioşii de pe pământ şi sufletele morţilor. Având în vedere că fac parte din aceeaşi Biserică, între cei de pe pământ şi sufletele drepţilor din care există legătura dragostei bazată pe unitatea Bisericii şi a capului ei Iisus Hristos.

Sf. Apostol Pavel spune că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi, după cum se vor sfârşi toate ale lumii trecătoare. Un singur lucru va rămâne în veci: iubirea. (I Cor., 13, 13). Iubirea leagă pe oameni unii de alţii, nu numai pe cei ce trăiesc un anumit timp, ci generaţii întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi viitoare. Iubirea leagă pe cei vii de cei morţi. Ea face ca viii să le urmeze exemplul, să ducă mai departe munca lor, să-i pomenească cu drag, să-şi manifeste sentimentele de gratitudine faţă de ei şi să-i preamărească. Această atitudine o au cei vii faţă de decedaţii din rai, de cei ce alcătuiesc Biserica triumfătoare. Cu aceştia formează un organism duhovnicesc peste hotare de loc, de timp sau de viaţă. Această unitate a celor două Biserici (triumfătoare şi luptătoare) nu-i legată de durata vieţii noastre, a unuia sau a tuturor. Ea viază şi lucrează sub aspectul eternităţii. „Rugăciunea circulă în acest unic şi unitar trup al lui Hristos, ca sângele într-un organism viu. Creştinii se pot ruga dincoace şi dincolo de moarte, şi anume sfinţii fac aceasta".1)

Sfinţii sunt bucurie sau întristare, după cum continuă, sau nu, ideile şi operele 1). Pro£ M. Popescu, Doctrina iar Bisericii despre cultul lor. Ei trăiesc peTeodor alt plan al existenţei, noi, Ortodoxe în actuala formă de viaţă, nu

Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

putem pătrunde în planul lor de existenţă. Putem avea cu ei o legătură spirituală. „Dintr-un plan într-altul putem pătrunde cu

Cuvânt de învăţătură la înmormântare

108

1). Pro£ Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii Iui Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu l-am ruga noi. Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Ast lei în cartea Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru loan BUNEA

llinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având ficcare alăute şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Textul acesta face dovada că dragostea lor faţă de noi îi determină să-şi unească rugăciunile lor cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.

Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au lăsat şi ei urme trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, însă, că urmele lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni asupra generaţiilor viitoare, determinând pe unii să-1 continue, iar pe |alţii îi face să sufere. Cei din iad, văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă. Mgîn aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în ' (parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii ^^săi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram ( Isă informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31).

Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi fără folos, ■să le vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar ai scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa [liturgică, acte de caritate etc. întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni ^pentru iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile | Hâdului? Bine ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui ^™Meu multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după :uvântul Mântuitorului, nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în -■el ce va să fie" (Matei, 12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în care se spune: „în casa Tatălui Meu nulte locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă vede cineva pe fratele său l) Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II, Bucureşti, 1958, p. 970.

păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16).

Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni, Cuvânt de învăţătură la înmormântare

109

nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult. Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul, sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".

m i m iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii lui 108

Ioan BUNEA

m Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu i-am ruga noi. Confirmarea celor afirmate o avem în descoperirea divină. Astfel în cartea Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având 'fiecare alăute şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (5, 8). Textul acesta face dovada că dragostea lor faţă de noi îi determină să-şi unească rugăciunile lor cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.

Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au IjjMlăsat şi ei urme trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, ^iînsă, că urmele lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni

Ij^Hasupra generaţiilor viitoare, determinând pe unii să-1 continue, iar pe ^dălţii îi face să sufere. Cei din iad, văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă. IHMÎn aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în ((parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii Isăi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca, 1.6, 27-31).

Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi fără folos, [să le vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura ^chinurile sau chiar a-i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa ■liturgică, acte de caritate etc. 2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, voi.II,care Bucureşti, 1958, p. 970.următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni întrebarea se pune este

pentru

iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile iadului? Bine ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui 'Meu multe locaşuri sunt" (Ioan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după ■cuvântul Mântuitorului, nu se

iartă: „... nici în veacul de acum, nici în ^^cel ce va să fie" (Matei, 12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. Ioan, în care se spune: „în casa Tatălui Meu jmulte locaşuri sunt" (Ioan, 14, 2). „Dacă vede Cuvânt de învăţătură la înmormântare

cineva pe fratele său

109

păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa aceiui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

110

moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16). Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni, nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult. Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I loan, 2, 17). Ea a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul, sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit". cuvânt la moartea unei enoriaşe virtuoase* Legătura viilor cu morţii, legătură veşnică a iubirii „Fericiţi cei ce ne săvârşesc întru Domnul, căci se odihnesc de ostenelile lor, iar faptele lor vor fi cu ei" (Apoc. 14, 15)

Cu inimile îndurerate ne despărţim de o creştină vrednică a acestei parohii. Se Varsă lacrimi, se aud suspine, fiindcă adormita în Domnul a fost un suflet ales. Cei ce au cunoscut-o, au putut să descifreze cu uşurinţă credinţele ei „lucrătoare prin dragoste" (Gal. ,5,6), seninătatea privirii ei, bunătatea inimii ei. Totdeauna, era cu zâmbetul pe buze, chiar şi atunci când veneau peste ea necazuri, încercări, suferinţe. Şi n-au fost puţine! Ha a fost personificarea hărniciei, alergând din „straja dimineţii şi până în noapte", spre cele plăcute

lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Mulţi au beneficiat de omenia şi hărnicia ei neasemuită. Despărţirea de ea este grea, fiindcă cu greu se poate uita o soţie devotată, o Cuvânt de învăţătură la înmormântare

111

mamă jertfelnică şi o bunică înţeleaptă. Omeneşte vorbind, este firesc să vedem multe lacrimi la plecarea ei din lumea aceasta. A plâns şi Mântuitorul pe prietenul Său Lazăr. Patriarhii Vechiului Testament îşi plângeau pe morţii lor. David a plâns pentru prietenul său Ionathan. în privinţa deplângerii celor morţi, înţeleptul Sirah spune: „Pentru cel mort varsă lacrimi..., acoperă după cuviinţă trupul lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 38, 16-19). Ca atare, jelirea celor morţi trebuie să fie „un plâns cu măsură", un plâns „dulce", nici într-un caz o stare de deznădejde. Este învăţătura pe care ne-o înfăţişează pregnant Sf. Ap. Pavel, când spune: „Nu vă întristaţi ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13), vroind să arate că, dacă lisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este vremelnică. „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat, fiind începătură (pârgă) a învierii celor adormiţi" (I Cor., 15, 19-20). Drept urmare, să ne mângâiem şi să fim încredinţaţi în înviere, judecată şi răsplătirea faptelor bune.

Nimic din viaţa pământească, nici o osteneală creatoare - constructivă - nu este zadarnică. Ea se înscrie în cartea răsplătirii. De aceea, zice psalmistul: „întoarce-te suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine" (Ps., Cuvânt de învăţătură la înmormântare

107

114, 7). După moarte, asemenea este bucuria celui drept ca a gospodarului care culege roade după ostenelile sale. înţelepciunea - de care este indisolubil legată prevederea - i-a călăuzit paşii vieţii pământeşti, asigurândui piedestal pentru viaţa de dincolo. Cei drepţi, care au făcut din viaţă un imn închinat muncii creatoare pentru familie şi societate, trecând pe tărâmul vieţii de dincolo, sunt învestiţi cu calitatea de membri ai Bisericii triumfătoare şi rămân pe mai departe în legătură cu membrii Bisericii luptătoare, având acelaşi cap nevăzut pe Iisus Hristos. După cum într-un organism mădularele sunt într-o strânsă legătură, tot aşa există o legătură între credincioşii de pe pământ şi sufletele morţilor. Având în vedere că fac parte din aceeaşi Biserică, între cei de pe pământ şi sufletele drepţilor din care există legătura dragostei bazată pe unitatea Bisericii şi a capului ei Iisus Hristos.

Sf. Apostol Pavel spune că prorociile se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta, ştiinţa se va sfârşi, după cum se vor sfârşi toate ale lumii trecătoare. Un singur lucru va rămâne în veci: iubirea. (I Cor., 13, 13). Iubirea leagă pe oameni unii de alţii, nu numai pe cei ce trăiesc un anumit timp, ci generaţii întregi. Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi viitoare. Iubirea leagă pe cei vii de cei morţi. Ea face ca viii să le urmeze exemplul, să ducă mai departe munca lor, să-i pomenească cu drag, să-şi manifeste sentimentele de gratitudine faţă de ei şi să-i preamărească. Această atitudine o au cei vii faţă de decedaţii din rai, de cei ce alcătuiesc Biserica triumfătoare. Cu aceştia formează un organism duhovnicesc peste hotare de loc, de timp sau de viaţă. Această unitate a celor două Biserici (triumfătoare şi luptătoare) nu-i legată de durata vieţii noastre, a unuia sau a tuturor. Ea viază şi lucrează sub aspectul eternităţii. „Rugăciunea circulă în acest unic şi unitar trup al lui Hristos, ca sângele într-un organism viu. Creştinii se pot ruga dincoace şi dincolo de moarte, şi anume sfinţii fac 1). Prof. Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul aceasta".1) Sfinţilor,în „Studii Teologice", Nr. 5-6 /1951, p. 313.

Sfinţii sunt bucurie sau întristare, după cum continuă, sau nu, ideile şi operele lor. Ei trăiesc pe alt plan al existenţei, iar noi, în actuala formă de viaţă, nu putem pătrunde în planul lor de existenţă. Putem avea cu ei o legătură spirituală. „Dintr-un plan într-altul putem pătrunde cu

Iubirea, dar nu cu fiinţa noastră".2) Ei sunt fraţii noştri cei mai buni, copiii lui Dumnezeu, „prietenii Lui", „casnicii Lui", mai mari în har, în cinste şi vrednicie. Ei se roagă pentru Biserica luptătoare, chiar dacă nu I am ruga noi. Confirmarea celor afirmate o avem în 108 loan BUNEA descoperirea divină. Ast lei în cartea Apocalipsei se spune. „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului având flecare alăute şi cupe de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile «finţilor" (5, 8). Textul acesta face dovada că dragostea lor faţă de noi îi Ictermină să-şi unească rugăciunile lor cu ale noastre, spre a ne ajuta la biruinţa ispitelor şi dobândirea mântuirii.

Cei vii au legături şi cu repausaţii din iad. Păcătoşii din iad au lăsat şi ei urme trecând prin viaţa pământească. Trebuie să accentuăm, "nsă, că urmele lăsate de ei, ideile şi faptele lor provoacă nu binele şi progresul omenirii, ci răul şi regresul. Răul făcut de ei are repercusiuni asupra generaţiilor viitoare, determinând pe unii să-1 continue, iar pe alţii îi face să sufere. Cei din iad, văzând toate acestea, văzând dezastrul provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă, în aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii «ăi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31).

Cei din iad se gândesc la cei de pe pământ şi caută, deşi Iară folos, să le vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa liturgică, acte de caritate etc. întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile iadului? Bine ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui Meu multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după cuvântul Mântuitorului, nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie" (Matei, 12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în care se spune: „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă vede cineva pe 2). Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice,

fratelevoi.II, său Bucureşti, păcătuind - păcate 1958, p. 970. nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16). Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere pe cei răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni,

nici de Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomenire a morţilor ajută numai celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

109

veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult. Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi pofta ei, iar cele ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul, sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit".

i

'iubi cop jcins 'i-arr Astl Ifiim >fiec sfin Ideti hab provocat de ei în urmaşi, nu pot fi liniştiţi, sunt mustraţi de conştiinţă. I ^^în

aceste împrejurări, ar găsi de cuviinţă să-şi repare trecutul, măcar în

108

loan BUNEA

(parte, şi gândindu-se la cei din viaţă, încearcă să le vină în ajutor. Bogatul nemilostiv din Sf. Evanghelie suferea în iad cu atât mai greu, cu cât fraţii

I

săi de pe pământ îi imitau exemplul trăind în nepăsare. Roagă pe Avram să informeze pe fraţii săi de cele ce se petrec în iad, deci, să ia aminte de bună vreme. Zadarnic! (Luca, 16, 27-31). jg Cei din iad se gândesc la cei

de pe pământ şi caută, deşi fără folos, ţ Hsă le vină în ajutor. Viaţa noastră de pe pământ însă nu rămâne fără influenţă asupra lor. Căutăm să le venim în ajutor, spre a le uşura chinurile sau chiar a-i scăpa de ele. O facem prin pomeniri, jertfa [liturgică, acte de caritate etc. întrebarea care se pune este următoarea: dacă cei vii fac rugăciuni pentru iertarea păcatelor celor morţi, toţi sunt izbăviţi de chinurile | ■iadului? Bine ar fi să fie aşa, dar Mântuitorul ne spune: „în casa tatălui ^*Meu multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). Rugăciunile pentru morţi uşurează starea celor morţi în păcate, afară de cele de moarte, care, după | (cuvântul Mântuitorului, nu se iartă: „... nici în veacul de acum, nici în ce va să fie" (Matei, 12, 32). Ideea aceasta este învederată şi în epistola I-a a Sf. Ap. şi Ev. loan, în care se spune: „în casa Tatălui Meu 1 (multe locaşuri sunt" (loan, 14, 2). „Dacă vede cineva pe fratele său E păcătuind - păcate nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţa aceiui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat". (5, 16). Când vorbim de cei vinovaţi de păcate de moarte, avem în vedere? pe cei răzvrătiţi sufleteşte, care în toată viaţa lor n-au vroit să ştie nici de oameni, nici de2).Biserică, nici de Dumnezeu. Rugăciunile de pomftnire a morţilor ajută Teologia Dogmantică şi Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1958, p. 970. numaivoi.II, celor adormiţi întru dreapta credinţă şi „întru nădejdea învierii şi a

vieţii de veci". Enoriaşa acestei parohii (N) a adormit „întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci", astfel că rugăciunea celor rămaşi în viaţă - ca expresie a iubirii lor -

rămâne armă de întărire şi de mângâiere - pe mai departe, precum şi puntea de legătură cu aceea pe care au iubit-o nespus de mult. Adormita a avut întipărite în minte şi în inimă cuvintele: „Lumea trece şi pofta ei, iar cele ce face voia Iui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Ea Cuvânt de învăţătură la înmormântare

109

a împlinit voia lui Dumnezeu, ştiind că noi suntem „oaspeţi", „călători", a ştiut şi a aplicat regulile ce se cer oaspeţilor, „plinirea poruncilor", a evitat păcatul, sprijinindu-se pe tăria credinţei, care a ajutat-o în suferinţa grea prin care a trecut. Merge la groapă ca grâul copt, cu chemarea împlinită, deci „şi-a agonisit cinstire" (Pilde, 11, 16). Ea se odihneşte de ostenelile ei, iar faptele ei de vrednicie o vor însoţi (Apoc., 14, 13) în împărăţia cea neînserată a lui Dumnezeu, „unde nu este durere, nici întristare, ci viaţă fără de sfârşit". CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DREPT-CREDINCIOS* Călător şi oaspete „Călător sunt în faţa Ta şi oaspete, ca toţi părinţii mei" (Ps. 38, 17). Prin cuvintele psalmistului: „Călător şi oaspete sunt în faţa Ta, ca toţi părinţii mei", suntem invitaţi să ne aplecăm gândul la curgerea rapidă a vieţii pământeşti; cuvântul inspirat al psalmistului ne aduce aminte de succesiunea generaţiilor, de dispariţia metodelor şi substituirea lor cu altele, de împărăţii care au atins culmi de înflorire şi au dispărut fără urmă, rămânând numai ruinele.

Ne aduce aminte

că

fiecare

dintre

noi

se naşte,

trăieşte,

îmbătrâneşte şi moare. Viaţa pământească este ca „pânza de păianjen". Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori: „Că vânt va trece peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său" (Ps., 102, 15-16). „Cine este omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea?", se întreabă psalmistul (88, 47). Sf. Apostol Pavel exprimă caracterul de călătorie al vieţii noastre în cuvintele: „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei, 13, 14). Curgerea neîntreruptă a timpului - în raport cu veşnicia lui Dumnezeu - ne învaţă că nu avem o patrie stabilă aici pe pământ, ci suntem călători, oaspeţi, aşa cum au fost şi înaintaşii noştri, părinţii noştri. Nimerit s-a spus cadrului în care se desfăşoară existenţa noastră terestră - „casă de oaspeţi"...

***, Se vorbeşte despre un cerşetor, care a ajuns în capitala Persiei şi - în cele din urmă - s-a pomenit tocmai în palatul regal, unde şi-a scos merindea şi avea de gând să rămână şi să se odihnească peste noapte. Fiind descoperit de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

110

paznicii palatului, a fost întrebat cum a ajuns acolo şi ce are de gând să facă. „Nu sunt într-o casă de oaspeţi?", a întrebat el. Intrigaţi de această întrebare, paznicii I-au dus înaintea suveranului, care i-a cerut să-i dea explicaţii cum socoteşte el palatul regal casă de oaspeţi. „Daţi-mi voie să vă pun o întrebare", a zis cerşetorul: „Cine a locuit aici înaintea Domniei Voastre?". „Tatăl meu", a răspuns suveranul. „Şi înaintea lui?". „Bunicul meu". „Dar, înaintea bunicului?". „Strămoşul meu". „Aşadar, nu m-am înşelat, o casă în care s-au perindat atâtea persoane, una după alta, este o adevărată casă de oaspeţi". Numele de „casă de oaspeţi" este cum nu se poate mai potrivit vieţii noastre pământeşti, a fiecăruia dintre noi; suntem oaspeţi, care zăbovim mai mult sau mai puţin aici. Au trecut pragul ei toate generaţiile de oameni de la începutul lumii şi vor mai trece cei ce vor urma până la sfârşitul veacurilor. Cerul şi pământul vor pieri, numai „Dumnezeu este acelaşi şi anii Lui nu se vor împuţina" (Ps., 101, 26-28). Orice oaspete este îndatorat să ştie cum să se poarte, să cunoască regulile ospeţiei, chiar dacă numai scurtă vreme este găzduit într-o casă, altfel încrestează ruşine. Pentru creştini, regulile ospeţiei - de-a lungul călătoriei pământeşti - sunt poruncile, fie sădite structural în firea lor, fie date expres de Dumnezeu. Păzirea lor este dovada calităţii de creştini, a devotamentului faţă de lisus pe care îl mărturisesc ca Fiu al lui Dumnezeu venit în lume să mântuiască lumea de păcat. „De mă iubiţi, păziţi poruncile... Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte; iar cel care mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-1 voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (loan, 14, 15, 21). Despre care porunci e vorba? Desigur de cele date de Dumnezeu în Decalog (Ieşire, 20,1-17). Ele sunt valabile şi în Noul Testament, întrucât cuprind „cuvintele vieţii" (Fapt. Ap., 7, 38). Respectarea lor o recomandă Mântuitorul

şi tânărului care voia să fie desăvârşit, să dobândească viaţa veşnică. Acestuia îi spune: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu juri, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei, 19, 16-19; Marcu, 10, 17 -19; Luca, 18, Cuvânt de învăţătură la înmormântare 18-20; Rom., 13, 9).

111

Vor zice unii: Decalogul este un cod moral care s-a dat înainte cu mii de ani, ce valoare mai poate avea astăzi când trăim în împrejurări total deosebite? Dispoziţiile lui sunt perimate, învechite, fiindcă azi nu mai poţi răzbi fără minciună, fără mită, iar castitatea fecioarelor şi fidelitatea soţilor şi soţiilor este în flagrantă contradicţie cu modernismul zilelor noastre, vor zice alţii. Gravă eroare^ şi rătăcire! Decalogul nu s-a dat numai pentru iudei, el are valoare absolută şi veşnică. Dispoziţiile lui - poruncile - pe care le cuprinde, constituie principiile morale de conduită pentru toate vremurile şi pentru toţi oamenii, fiindcă: să nu ucizi, să nu fii desfrânat,

i nu furi, să nu juri strâmb, să-ţi cinsteşti părinţii... sunt legi - a căror cspectare este temelia solidă a vieţii individuale şi obşteşti din toate impurile. Ce s-ar întâmpla dacă legile cosmice s-ar abate din mersul or? O catastrofă Cuvânt de învăţătură la înmormântare

111

nimicitoare. Tot aşa este şi în viaţa omenească, prin nesocotirea poruncilor se zdruncină echilibrul social, pe când păzirea or aduce pace şi bună-învoire între oameni. Povaţa dată iudeului la darea egii: „Ascultă legile şi rânduielile Mele, fiindcă cine le va păzi va avea riaţâ întru ele" (Lev, 18, 5), este folositoare şi creştinului nevoitor spre nântuire. ic v m Sl IV it m îr m Călcarea poruncilor este păcatul, care face ravagii păgubitoare în călătoria vieţii noastre pământeşti. Evitarea lui aduce pace şi fericire. Şi tu este o imposibilitate. Stă în vrerea credinciosului să aleagă viaţa sau bnoartea (Deut., 30, 19). Sf. Apostol Pavel ne încredinţează că drepţii Vechiului Testament, vieţuitori într-o lume desfrânată, şi-au păstrat |;redinţa în adevăratul Dumnezeu şi curăţenia sufletului lor, fiindcă şi-au mintit totdeauna că ei sunt călători în lume (Evrei, cap. 11-13). în ţară străină, gândul călătorului este mereu la ţara sa. Iudeii în robie babilonică răiau cu nădejdea revederii Ierusalimului, aşa de scump inimii lor. Ei urtau la unul din degetele mâinii drepte un inel de aur cu inscripţia Ierusalim. Când suferinţa li se părea extrem de mare, priveau la inel şi a se atenua, faţa lor se însenina.

După cum iudeii în robia babilonică îşi plângeau Ierusalimul şi se întăreau sufleteşte în nădejdea revederii lui, tot aşa creştinul adevărat I uce dorul Ierusalimului ceresc în inima sa, năzuind cu duhul spre el. Faţa luminoasă a Ierusalimului ceresc o văd - au parte de ea - cei ce n-au pus lumina sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor. Se vor esfăta în această împărăţie a luminii neînserate cei ce au realizat - pe ământ - împărăţia lui Dumnezeu în sufletul lor (Luca, 17,21), au trimis înaintea lor - acolo -, în ţara veşniciei, comoara sufletului, merindea .duhovnicească care va rămâne în veac.

Adormitul în Domnul (N) şi-a înţeles calitatea de călător şi oaspete ăl vieţii acesteia. A dat ascultare poruncilor, s-a conformat regulilor ospeţiei, aşa cum

i se cere unui drept-credincios, a făcut şi popasuri dese pentru întărirea lui morală. Locul de răgaz, unde el şi-a găsit liniştea şi hrana trebuitoare, a fost biserica. Aici, s-a înzdrăvenit sufleteşte, cu pâinea cea cerească şi paharul

II

112

Ioan BUNEA

vieţii, precum şi cu cuvintele vieţii de veci jale Evangheliei, porţi deschise spre nemurire. Viaţa adormitului în Domnul (N) a fost asemenea cu a violonistului, care şi-a pus în gând să înveţe cel mai frumos cântec de pe lume. în a

acest scop, s-a dus în pădure să audă păsările cântând şi aşa de bine a deprins cântarea lor, încât oamenii credeau că aud priveghetoarea sau Cuvânt de învăţătură la înmormântare

113

ciocârlia cântând... Totuşi, violonistul nu era mulţumit cu ceea ce, a realizat. A stat afară, a ascultat vântul, apoi viforul, şi a învăţat să le imite şi pe acestea. Dar, nici acest cântec nu i se părea destul de frumos... A ascultat apele şi a reuşit să imite cu vioara şi murmurul lor. A învăţat apoi cântările de veselie şi doinele de jale, iar - în cele din urmă - cântările bisericeşti, dar cântecul cel frumos, după care a însetat inima sa, nu 1-a aflat. între timp, violonistul a slăbit, a albit, a îmbătrânit, s-a îmbolnăvii de moarte... Fiind pe patul de suferinţă, a auzit undeva departe un cântec de vioară. Acesta era cântecul pe care îl căutase viaţa întreagă. Şi-a adu nat puterile, a luat vioara şi a executat cântarea dorită în viaţă, cea mal frumoasă cântare a vieţii sale. în clipa când a sfârşit-o, cele patru coarde s-au rupt, el şi-a dat obştescul sfârşit, trecând pragul împărăţiei lui Dumnezeu, unde răsună cântarea fără disonanţe a îngerilor şi a alcşil< >r lui Dumnezeu. *** Ştiind că dincolo nu este nimic trupesc, răposatul (N) s-a străduii să se îmbogăţească sufleteşte aici, să înveţe cea mai frumoasă cântare, să-şi cureţe inima de orice miasme, să-şi umple candela sufletului cu untdelemnul credinţei şi al faptelor bune, spre a putea vedea pe Dumnezeu Şi-a adus mereu aminte că este călător şi străin pe pământ, ca atare a fost pregătit pentru acest ceas, fiindu-i întipărite în minte cuvintele Mântuitorului. „... privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25, 13). Cu cugetul împăcat răspunde la chemarea Stăpânului a Toate: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gala este inima mea" (Ps., 56, 10). Noi îl regretăm, fiindcă a stat alături de noi în a zidi cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor, a fost călătorul înţelept în drumul către veşnicia din care a purces şi în care va să se întoarcă. Desigur, pleacă dintre noi trupeşte. Noi îl însoţim cu rugăciunile noastre către Dumnezeu, spre a-1 primi în împărăţia Sa, ca pe unul care a ţinut aprinsă,

fără întrerupere, candela credinţei, „până la moarte, de aceea este vrednic de cununa vieţii" (Apoc., 2, 10)

II

114

Ioan BUNEA

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS CUMPĂTAT Trupul - părtaş la destinul creştinului Deplângem săvârşirea fulgerătoare din viaţă a enoriaşului parohiei noastre (n), la o vârstă când nimeni nu se aştepta la aCest deznodământ. Moartea Iui neaşteptată a aşternut doliul peste inimile familiei sale iubite, fiindcă pleacă din mijlocul ei stâlpul casei, soţul devotat, părintele bun şi jertfelnic, ocrotitorul şi povăţuitorul celor dragi din jurul său... Cazul de faţă - ca şi alte cazuri similare - constituie prilejde meditaţie pentru noi. în astfel de împrejurări, mai mult ca de obicei, stăm de vorbă cu noi înşine, filozofăm asupra misterelor existenţei, întrebându-ne: Ce este viaţa? Ce este moartea?

/

Cl e , In oraşul Passau,

din Germania, era o punte pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Totul este nu mai o trecere",. Ele exprimă un adevăr ce nu suferă dezminţire. Viaţa pământească este o punte între două veşnicii. Veşnicia de mai înainte de naştere, şi Veşnicia de după moarte, în vederea căreia trăim. Lumea este asemenea unui pod, treci peste el, dar privirea îţi este îndreptată spre ţinta de la malul celălalt. Este ceea ce spune Sf. Apostol Pavel: „Că nu avem aici cetate stătătoare, căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei, 13, 14). îndeosebi, ţi se cere ca în trecerea peste pod să nu ai privirea îndreptată în jos, spre a nu ameţi, a-ţi păstra echilibrul, pentru a nu te rostogoli în prăpastie. Rostuirea înţeleaptă a vieţii pământeşti, găsirea şi folosirea mijloacelor celor mai eficiente pentru a face rodnică această comoară, este porunca de căpetenie a legii noastre evanghelice...

Viaţa este o trecere, o călătorie, dar, în acelaşi timp, este şi o comoară. Trecutul nu ne aparţine, viitorul nu este al nostru, deci avem îndatorirea de a ne folosi de ziua de azi, în a realiza binele, răscumpărând orice clipă din „marea trecere", în fapte ce zidesc făptura noastră morală. Este chemarea învăţăturii noastre creştine, potrivit căreia orice daruri din fiinţa noastră, suntem în putere să le facem rodnice, ca misionari ai lui Dumnezeu în lume. Incontestabil, darurilg|su^ţe§!î/sunt prioritate ■ şjjtvem datoria să ne folosim de ele, dar, în acelaşi timp, şi de cele trupeşti, fiind o solidaritate între ele, rânduite să lucreze la unison pentru desăvârşirea noastră. Deci, şi trupul, ca element constitutiv al fiinţei

VîvjT XlO-ÎV^

I

(y ,

umane, îşi are rostul lui, trebuind să facem şi din el un mijloc de a-L preamări pe Dumnezeu. Potrivit învăţăturii creştine,

trupul omenesc are o funcţie bine determinată în ansamblul

vieţii noastre, de aceea trebuie să-1 preţuim şi să-i asigurăm sănătatea necesară. „Căci

nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica" (Efes., 5, 29).

A) Trupul omenesc este creat de Dumnezeu în chip cu totul deosebit de al celorlalte vieţuitoare, 1-a făcut din ţărână, fiind destinat să devină părtaş Cuvânt de învăţătură la înmormântare

116

învierii şi nemuririi, după judecata de apoi. Menirea lui este de a fi organul de manifestare al sufletului şi colaboratorul lui. Ca atare, greşesc mult cei care consideră trupul făcut dintr-o materie rea sau „închisoare a sufletului". Judecând astfel, înjosim demnitatea omului, îl coborâm de pe tronul lui de suveran al lumii văzute şi reprezentant a lui Dumnezeu în lume. Desigur, slava şi cinstea dăruite omului se vădesc în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este pecetea aşezată pe om. „Căci a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut" (Fac., 2, 26-27).

Ce este

acest chip? Sfinţii Părinţi nu-i restrâng înţelesul numai la suflet, ci îl extind la integritatea

fiinţei umane, inclusiv a trupului. Ei mărturisesc că Dumnezeu, de la facerea omului, a răsfrânt, a oglindit chipul Său, dumnezeirea Sa în sufletul şi trupul alesei Sale creaturi deopotrivă. Astfel, Sf. Grigorie Palama referă calitatea de chip şi la trup, întrucât identifică chipul cu omul întreg, iar omul întreg este alcătuit din trup şi suflet. Trupul omului este purtător de Dumnezeu, însăşi mântuirea sufletului se dobândeşte prin mijlocirea trupului. „Cuvântul trup s-a făcut" (Ioan, 1,14). Prin acceptarea întrupării, Mântui-, torul Iisus Hristos şi-a dat totodată aprobarea Sa pentru trupul omenesc şi, prin el, întregului univers material de care acesta e legat prin însuşi modul său de a fi. Mai mult, prin înălţarea cu trupul la cer, Iisus arată credincioşilor la ce neobişnuită slavă şi cinste poate fi ridicat trupul omenesc.

Adeseori, Sf. Scriptură vorbeşte aspru la adresa trupului. „Toţ trupul este ca iarba şi mărirea lui ca floarea câmpului", zice Isaia (40, 6). Dar tot el spune ca un verset mai înainte. „Tot trupul va vedea pe Dumnezeu" (v. 5). Sf. Apostol Pavel afirmă: „Sângele şi carnea nu pot să moştenească ,

v.

, «A

v^tUs, (AMV „ >

^—'' „ « '

a

» . .. .. v» -l B v i .L

împărăţia lui Dumnezeu" (I Cor., 15, 20). Dar tot el spune, că poartă ritnlle lui Hristos în trupul său (Cal., 6, 17; I Cor., 6, 9), ne povăţuieşte .1 nu ne închinăm trupul, care este templu al Duhului Sfânt (I Cor., 6, 19). Rostirile 117

loan BUN EA

aspre împotriva trupului, nu vizează trupul ca atare, ci .poftele lui dezordonate, păcatele şi viciile acestuia. Dacă trupului i s-a dai nn sens peiorativ, asta se datorează păcatului. „Iar dacă fac ceea ce mi v întâmplările năprasnice din viaţa noastră, loviturile grele de tot felul, precum Cuvânt de învăţătură la înmormântare

121 ..

şi pierderile de fiinţe dragi, se petrec cu ştirea şi învoirea lui Dumnezeu. „Dumnezeul nostru în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut" (Ps., 113, 11). ,»E1 toate le lucrează după sfatul voii Sale" (Efes., 1, 1.1). Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că nici o pasăre nu cade fără ştirea Tatălui... Şi perii capului nostru sunt număraţi (Matei, 10, 29-30). Este o impietate să afirmăm că Dumnezeu este nedrept cu făpturile Sale. „El este tăria, desăvârşire a lucrurile lui, căci toate căile lui sunt drepte. Credincios este Dumnezeu şi nu este întru El nedreptate, drept şi adevărat este El" (Deut., 32, 4). Dumnezeu ne-a povăţuit, prin cuvântul revelat, cum trebuie să privim lucrurile în cazuri de pierderi dureroase, dându-ne - totodată - şi pilde edificatoare, în această privinţă. Este prea bine cunoscut, cazul lui Iov din Vechiul Testament. I-au murit zece copii deodată când s-a prăbuşit casa asupra lor. în faţa nenorocirii, Iov a avut tăria să spună: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat" (Iov., 1, 21). Mama celor şapte fraţi Macavei a văzut cu ochii moartea fiilor ei, fără să verse lacrimi şi să cârtească. „Iar mama lor foarte minunată şi vrednică de bună pomenire este, căci într-o zi văzând pierindu-i şapte fii, cu bun suflet a răbdat, pentru nădejdile ce avea în Domnul. Şi pe fiecare din ei îi mângâie în graiul pământesc, plină fiind de vitejesc cuget, şi femeiasca gândire cu inimă bărbătească deşteptând-o, zicea către ei, că Ziditorul lumii duh şi viaţă iarăşi le va da... " (II Mac., 7, 20-23). în faţa morţii, a pierderilor grele, a pruncilor asemenea îngerilor, resemnarea este o atitudine înţeleaptă, potrivită cu vrerea Creatorului. Cine ştie dacă nu cumva supravieţuirea n-ar fi fost spre pagubă, şi a lor şi a părinţilor, deci întristarea ar fi fost cu mult mai mare. Ori, la vârsta aceasta a purităţii morale, nu poate fi îndoială că sufletul pruncului şi-a luat zborul spre patria cerească a armoniilor depline. Arta antică înfăţişa geniul morţii sub chipul unui tânăr cu o făclie stinsă într-o mână, iar în cealaltă mână cu o frumoasă cunună. Imaginea aceasta poate fi interpretată în felul următor: Făclia stinsă reprezintă stingerea vieţii pământeşti, la care trebui să ne aşteptăm încă de naştere. Cununa reprezintă, pentru noi, creştinii, răsplata vieţii harice. Viaţa harică este

asemenea unei lumânări aprinse, ca urmare a primirii harului sfinţitor prin Taina Sf. Botez. Pruncul cufundat în valul baptismal e un Adam creat din nou 12»

Ioan BUNEA

şi restabilit în raiul spiritual al armoniei cu Dumnezeu. în natura purificată şi simplă a pruncului, harul revărsat prin Iklna Botezului, infuzează puteri proporţionate destinaţiei de dincolo de lume.

Atât de mari sunt aceste puteri încât pruncul, care moare botezat, e primit în Cuvânt de învăţătură la înmormântare

123 ..

raiul celor desăvârşiţi. Astfel stând lucrurile, pierderea copiilor nu-i motiv de întristare peste măsură, cu atât mai vârtos de deznădejde, fiindcă moartea îi apropie de Acela care a zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu, 10, 14). Candoarea copilăriei - stare firească a sufletului purificat prin baia Botezului , face ca pruncii să fie preferaţi de Mântuitorul tuturor vârstelor în împărăţia cerurilor. în logica misterioasă a acestei preferinţe, Mântuitorul li se adresează oamenilor vârstnici, spunându-le. „Amin zic vouă: cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea" (Marcu, 10,15). E vorba de frăgezimea naturii pruncului neatinsă de arşiţa patimilor, pe care vârstnicii creştini sunt chemaţi s-o păstreze la nivelul haric ce li s-a dat prin Botez. Sub acest aspect, pruncii sunt etalon pentru desăvârşirea morală a adulţilor. Deci, părinţii creştini să nu uite că nu sunt stăpâni absoluţi ai copiilor lor, ci numai chivernisitori vremelnici, de aceea nu se cuvine a cârti împotriva lui Dumnezeu, ci să asculte povaţa psalmistului: „Amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine" (Ps., 38, 13). *** O soţie înţeleaptă vrea să-şi îmbărbăteze soţul, la moartea celor doi fii ai lor, punându-i următoarea întrebare: „Spune-mi, dragul meu, ce am face atunci, când cineva ne-ar da două diamante de mare preţ ca să le păstrăm şi după un anumit timp ne-ar cere să i le restituim? Le-am restitui? Nu am plânge şi nu ne-am revolta?" Soţul i-a răspuns: „Diamantele ar trebui restituite fără nici o cârtire, fiindu-ne încredinţate doar spre îngrijire, deci nu ne aparţineau". La acest răspuns, femeia i-a explicat care sunt diamantele pe care Dumnezeu le-a cerut de la ei. Părinţii restituie astăzi diamantul nestemat pe care l-au primit de la Dumnezeu, el fiind moştenirea Lui. Lumea aceasta este asemenea unei grădini, în care noi, oamenii, suntem flori plantate de mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu este grădinarul, care ia, când crede de cuviinţă, floarea plăcută

Lui... „El e Domnul; facă dar ce va binevoi" (I Regi, 3, 18). Pruncul acesta este floarea cea mai frumoasă şi mai plăcută, pe care Dumnezeu a luat-o Ia Sine. 12»

Ioan BUNEA

Părinţii restituie Creatorului darul curat, sufletul pruncului nestins de arşiţa păcatului... De aceea, raza mângâierii cereşti cere să străbată inima părinţilor, fiindcă: „Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, de aceea Domnul s-a grăbit să-1 scoată din mijlocul răutăţii" (înţelepciunea lui Solomon, 4, 14). înţeleptul Sirah consideră că este firesc să verşi lacrimi pentru cel mort. Eşti îndatorat să-1 îngropi după cuviinţă, făcând şi amară plângere şi tânguire, după vrednicia lui. Jelirea însă să fie un plâns cu măsură, un plâns „dulce", nici într-un caz deznădăjduire, fiindcă întristarea exagerată „slăbeşte virtutea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 38, 16-20). Creştinul - inclusiv părinţii care-şi pierd fiinţe dragi - să nu uite slova biblică: „La Dumnezeu stă înţelepciunea şi puterea, sfatul şi pătrunderea sunt ale lui" (Iov, 12, 13). Părinţii cu adevărat creştini să se învingă pe ei înşişi, să se împotrivească durerii disperate şi de rând. Biruindu-se pe ei înşişi, vor dobândi liniştea pe care o au sufletele mari în durerile adânci. Astăzi, aripile pruncului (N) s-au frânt. Nădejdile ce se legau de viaţa lui pământească, s-au atins - prin moartea pretimpurie. Avem însă mângâiere la Dumnezeul îndurărilor, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit" (lacov, 1,17). El ne dă mângâiere în necazul nostru (II Cor., 1,4). Lui ne rugăm în ceasul acesta greu: „Tu, cerescule Părinte, care l-ai chemat la Tine pe (N), în fragedă pruncie, fă sufletului lui parte de plaiurile însorite ale fericirii veşnice, care este la Tine, iubitorule de oameni". Amin. CUVÂNT LA MOARTEA UNUI TÂNĂR întrebuinţarea cu folos a fiecărei clipe a vieţii pământeşti

,

Deşi soarele dogoreşte pe bolta cerească, ziua de astăzi este tristă, este îndoliată. Oriunde îţi arunci privirea, întâlneşti numai lacrimi şi suspine. Plânge casa aceasta, de crezi că ea are suflet să înţeleagă, că o fiinţă, în plin avânt spre viitor, a căzut lovită de o moarte necruţătoare. O boală grea i-a măcinat puterile, lăsând îndureraţi pe cei dragi: tată, mamă şi fraţi. Fiecare copil este un fragment de simfonie, o rază din frumuseţea lui Dumnezeu, o frântură de lumină din lumea îngerilor. El intensifică iubirea

părinţilor şi o înnobilează. Un surâs de copil răsfrânge tot surâsul cerului în casă şi în suflet, prelungeşte pruncia lui lisus în lume... A lor este împărăţia Cuvânt de învăţătură la înmormântare

125 ..

cerurilor, fiindcă neprihana lor sufletească este etalon pentru cei ce vor să fie oameni, mai presus de toate creştini. Dacă venirea copiilor pe lume este o bucurie ce nu o poate cuprinde şi exprima graiul şi dă un înţeles vieţii noastre, cu cât mai sfâşietoare, mai dureroasă şi mai dramatică este pierderea lor printr-o moarte năpraznică, sau printr-o boală ce le macină puterile până la istovirea lor şi topirea fiinţei lor pământeşti, cum este cazul de faţă. *** Omeneşte judecând, în astfel de împrejurări, mintea se întreabă; De ce s-a oprit moartea la cei ce n-au avut răgaz să-şi plinească chemarea în lume? De ce nu s-a oprit la bătrâni gârboviţi de ani şi neputincioşi, sau la nelegiuiţi? Sau, cum zice poetul: „Să moară bătrânul ce fruntea înclină / Ce plânge trecutul de ani obosit / Să moară şi robul ce în lanţuri suspină / Să moară tot omul cu suflet zdrobit" (D. Bolintineanu). Adeseori, aceste întrebări deconcertează judecata noastră. Ni se pare ilogic ca pământul să-şi ceară cu grăbire împrumutul înapoi şi osândim legea aceasta a necesităţii inexorabile de a trece pe tărâmul vieţii de dincolo înainte de a pune în lucrare darurile cu care am fost miruiţi şi a încununa călătoria

noastră

pământească.

Creştinii

găsesc

răspunsul

la

aceste

chinuitoare întrebări în cuvântul revelat al lui Dumnezeu - prin profeţi ai Unicul Său Fiu lisus Hristos. Potrivit crezului nostru creştin, voia lui Dumnezeu cârmuieşte destinul nostru. „Gândurile mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele voastre" (Isaia, 55, 8-9). „Numai eu ştiu gândul ce-1 am pentru voi zice Domnul -, gând bun, nu rău, ca să vă dau viitorul şi nădejdea" (Ieremia, 29, 11). Sau, cum zice poetul. „Dar, ţinta niciodată nu-i / A ta! Şi-n gând tu tot ce-ţi spui / E numai vis, că Dumnezeu / Te poartă în voia Lui" (G. Coşbuc, Ideal). Viaţa este însoţită de moarte, ceea ce trăieşte cu ceea ce piere se îmbrăţişează întreolaltă. „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va

înflori. Că vânt va trece peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte locul său" (Ps., 102, 15-16; Isaia, 40, 6-8). „Toată făptura este ca iarba, şi toată 12»

Ioan BUNEA

mărirea ei ca floarea ierbii; uscatu-sa iarba şi floarea a căzut" (I Petru, 1,24). Poetul înfăţişează astfel fragilitatea vieţii şi corelaţia ei cu moartea: „Părutus-a nouă şi Duhul Sfânt / Că spulber ni-i viaţa, suflare de vânt / Şi rouă pe ramuri şi floare în livadă / Ca mâine podoaba va fi să ne cadă / Şi, legea lăpturii urmându-o şi noi /Pleca-ne-vom trupul spre viaţa de apoi" (Valeriu Anania, Meştere Manole, Bucureşti, 1968, p. 77). Este necesar să facem sublinierea însă că după cum trebuie să dăm un sens morţii, considerându-o mutaţie, tot aşa trebuie să atribuim un sens superior vieţii pământeşti, mai lungi sau mai scurte deci atât cât ne-a fost hărăzit s-o trăim. N-am fost aduşi la existenţă dintr-un capriciu, nici nu avem soarta necuvântătoarelor, ci ni s-a hotărât o misiune, suntem fiinţe raţionale şi libere cu un destin deosebit, pe care să-1 împlinim succesiv, cu fiecare clipă a călătoriei pământeşti. Viaţa este un dar de care trebuie să ne folosim cu înţelepciune,

este

prilej

de

gustare

a

bucuriilor

fizice

şi

sufleteşti,

înveşmântându-le într-un înalt înţeles al purităţii, al înzdrăvenirii morale. Bucuria în sine nu este păcătoasă, bineînţeles pentru acela care face din ea un izvor al virtuţii, nu al putreziciunii morale. îi sunt îngăduite tânărului bucuriile, cu condiţia însă de a nu, se lăsa prins şi ferecat de puterea lor întunecată. „Toate sunt îngăduite dar nu toate folosesc; toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc" (I Cor., 10, 23). „Veseleşte-te, tânărule, cu cele bune în zilele tinereţilor tale, umblă în căile inimii tale fără prihană, şi unde te duc ochii dar să ştii că pentru toate acestea te va duce Dumnezeu la judecată" (Eccles., 11, 9). Ferice de cei ce au la cârma vieţii înţelepciunea, graţie căreia nu consideră viaţa o aventură, roman, complicat sau filă ce rulează cu repeziciune, ci o chemare de a sluji valorilor perene, binelui, adevărului şi frumosului. Pentru aceştia, viaţa este preambul al morţii, după cum şi moartea este izvor al vieţii. Pentru aceştia, este limpede şi concludentă învăţătura paulină, în care se spune. „Tot ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor., 15, 36). Deci, moartea nu este prăbuşire în neant, ci trecere pe un alt tărâm al existenţei, pe ale cărui plaiuri însorite vor păşi toţi - vârstnici şi nevârstnici -

care au valorificat viaţa pământească, înţelegând că „suntem făpturile lui Dumnezeu, zidiţi în Hristos spre fapte bune" (Eccles., 2, 20). Cuvânt de învăţătură la înmormântare

127 ..

Ferice de creştinii - vârstnici şi nevârstnici - care trec pe puntea vieţii, fără să privească în jos, fiindcă s-ar descumpăni, ci la ţinta de pe malul celălalt, ştiind că astfel se mântuiesc, se desăvârşesc. Desăvârşirea nu este condiţionată de numărul anilor înscrişi pe răbojul hronicului pământesc, ci de vrerea noastră de a împlini cu sârg ordinea morală - poruncile - în anii ce neau fost daţi să-i trăim. Dau ascultare poruncilor cei ce au la prezidiul vieţii forţa morală a credinţei, care îi povăţuieşte să îndrăgească viaţa în toată puritatea şi prospeţimea ei, dar să nu tăgăduiască moartea cu implicaţiile ei. „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă; de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajă şi rămâi întru porunci" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 28,6). Forţa morală a chivernisiei este frână împotriva alunecării în patimi abominabile, păgubitoare. Ea preaschimbă până şi suferinţa în baie de întărire, de înzdrăvenire, aşa cum se exprimă Sf. Apostol Pavel: „Suferinţa noastră uşoară, de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă vrednică de mărire" (II Cor., 4,179- Pentru cel credincios, viaţa actuală este timpul semănatului, calea spre viaţa de veci, care este timpul, secerişului. Rezultă de aici că ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii veşnice. Această credinţă ne întăreşte în hotărârea de a trăi viaţa pământească, „răscum- părând vremea" (Efes. 5, 16), slujind binelui, pentru ca prin binele ce l-am săvârşit într-o clipă să cucerim veşnicia. Mângâierea că ne vom revedea ne fereşte de deznădejde. „Să nu ne întristăm ca cei ce nu au nădejde, fiindcă „dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri" (II Cor., 5,1), „Potrivit făgăduinţelor lui Dumnezeu, noi aşteptăm ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea" (II Petru, 3, 13). Adormitul în Domnul (N) a bolit mult, s-a ofilit zi de zi, fără să se descumpănească. Tăria credinţei, pe care i-au dăltuit-o părinţii în suflet de-a lungul anilor copilăriei - i-a fost reazăm în suferinţa grea de care a avut parte din plin. în măsura în care boala s-a agravat, el se întărea sufleteşte. Credinţa şi nădejdea în Dumnezeu l-au ajutat să treacă peste Golgota suferinţelor şi să se îndrepte către răsplata bucuriilor cereşti, ce i se cuvin în mod

compensatoriu. Dumnezeu adună lacrimile pe care le vărsăm în suferinţa izvorâtă din iubire, dăruire, jerfelnicie; ele sunt pietre preţioase cu care se va 12»

Ioan BUNEA

împodobi capul nostru dincolo, unde nu mai semănăm cu lacrimi, ci secerăm cu bucurie. Când moare un om, oricine ar fi el, dar mai ales când moare un tânăr în floarea vârstei, moare o lume de gânduri şi de sentimente, de nădejdi nerealizate. „Şi acum sub tâmpla mea fierbinte / O lume veche-mi reînvie / Nu câte au fost îmi vin în minte / Ci câte ar fi putut să fie" (O. Goga). Câte ar fi putut să fie pe răbojul vieţii decedatului. Dar, cortina a căzut prea de vreme. Suntem însă încredinţaţi că, după cât e nevoit spre plinire, a realizat, ceva din legea eternă a lui Dumnezeu, în gând, în vorbă şi în faptă, lăsând în urma lui o dâră de lumină, un strop de umanitate. Familia şi societatea aveau nevoie de strădaniile lui creatoare, de elanul lui tineresc. Aripile i s-au frânt prea curând. Cei care îl vor purta pe braţe, precum şi cei care au preţuit comoara inimii sale, vor duce mai departe atmosfera de muncă constructivă şi de înălţare morală. Conduita lui ireproşabilă trebuie urmată. Când glasul celor vii slăbeşte, fie din oboseală sau supracuminţenie interesată, e bine să încheie alianţă cu cei ce se... şi să primească programul lor. Astăzi, cartea tânărului (N) şi-a închis filele, dar în scoarţele ei s-a înscris pilda unei tinereţi pline de avânt, însă frântă şi nimicită de agenţi nocivi, care nu ştiu de ideal şi de aspiraţii şi realizări măreţe în lume. Moartea acestui tânăr a stins toată nădejdile ce se legau de viaţa lui pământească, dar nu sau stins mângâierile cereşti, care ne întăresc şi rourează peste rana inimii noastre balsam întremător. „Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai el, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut ne leagă rănile noastre" (Osea, 6, 1). Pe tânărul (N), care trece azi în eternitate, îl însoţim cu rugăciunile noastre către Dumnezeu, spre a-1 rândui în ceata aleşilor Lui şi a-1 învrednici de bucurii neîmpuţinate, pe care aici „Ochiul nu le-a văzut şi la inima lui nu s-au suit" (1 Cor., 2, 9). Odihneşte, Doamne, cu drepţii sufletul adormitului robului Tău (N), unde nu este durere, nici suspinare, ci viaţă Iară de sfârşit!

CUVÂNT

LA MOARTEA

UNUI

MIRE

„Tăria mea şi lauda mea este Domnul..." (Ps. 117, 14) Este îndeobşte ştiut că furtuna doboară la pământ pomul cel mai încărcat, pe cel mai frumos şi pe cel plin de nădejdi. Adeseori, barca care înaintează spre ţărm, este cuprinsă de valuri şi nu ajunge la liman. Se întâmplă ca şi lumina nopţii de pe cer să fie cuprinsă de întunericul mut... La fel, stau lucrurile şi cu viaţa noastră, se rupe firul ei atunci ( And te aştepţi mai puţin, astfel că se adeveresc cuvintele psalmistului: „( )mul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu se va mai cunoaşte locul lui" (Pr., 102, 15-16). Ce poate fi mai dramatic ca, atunci când te pregăteşti să intri în casa pe care ţi-ai durat-o cu multă osteneală şi de undeva vine o scânteie, prefăcându-ţi toată truda în scrum şi cenuşă. Scânteia morţii a venit asupra acestui tânăr, tocmai când în sufletul Iul se iveau zorile unei vieţi frumoase şi încântătoare. Tocmai când urma sa se împărtăşească de suprema bucurie pământească, să rostească jurământul de credinţă, până la moarte, alesei inimii sale, „la nunta sa, căzut o stea". Acest sfârşit fulgerător 1-a exprimat psalmistul în cuvintele: „Zilele mele ca umbre s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat" (IV., 101, 12). (ircu ne este - cu puterile omeneşti - să mângâiem pe cei rămaşi. Avem însă la îndemână cuvântul „cel bun al lui Dumnezeu" (Evrei, 6, *>), de care ne vom folosi, spre a îmbărbăta inimile rănite ale părinţilor, miresei, rudeniilor şi prietenilor. în faţa morţii, îndeosebi când ea răpeşte fiinţe în primăvara vieţii, ( uni este cazul de faţă, pentru a ne găsi tăria necesară, e înţelept lucru sa ne întrebăm mai de aproape: Cum priveşte lisus moartea? Spre a da i vilmlstul. „Iată, cu palma am numărat zilele mele şi statul meu ca nimic ce cNtr înaintea Ta" (Ps., 38, 7). In faţa acestei constatări, întrebarea care se pune minţii noastre ■ -ai următoarea. Ce-i de făcut? Să deznădăjduim? Să bem cupa dezmier- < l.irlli >i cu nesaţ, socotind că asta-i totul? Ar fi ceva nedemn de chemarea ni i.isi i a (le (>ameni, ceva prea vulgar, mai ales pentru noi ca mărturisitori il i ledlnţei creştine. într-o parabolă a scriitorului Oscar Wilde, intitulată: Casa judecăţii, ne este zugrăvit portretul moral al omului cu judecată îngustă, ajuns în faţa Dreptului

Judecător, pentru a da socoteală de faptele sale. Dreptul Judecător deschide de trei ori „Cartea vieţii", în care sunt trecute nelegiuirile păcătosului şi, pe 12»

Ioan BUNEA

baza celor constatate, dă următoarea sentinţă: „în iad am să te trimit". -

N-ai să mă poţi trimite, zise omul.

-

De ce n-am să te pot trimite?, zise Domnul.

-

Pentru că în iad mi-am trăit viaţa, zise omul.

Şi se lăcu adâncă tăcere în „Casa judecăţii". După o clipă, Dumnezeu grăi şi zise omului: -

Pentru că în iad nu pot să te trimit, am să te trimit în cer. Da, da, chiar

am să te trimit. Şi omul strigă: -

N-ai să mă poţi trimite!

Dumnezeu îi zise: -

De ce n-am să te pot trimite?

-

Pentru că niciodată şi nicăieri nu mi l-am putut închipui, răspunse omul.

Drum fără rostuire înţeleaptă a fost şi este viaţa păcătosului. El trăieşte clipe, renunţă la frâna morală a credinţei, spre a se robi patimilor. Pentru el, totul se reduce la gustarea senzaţiilor tari, a dezmierdărilor de tot felul, fără să întrevadă că-şi va sfârşi viaţa pământească în tristeţe apăsătoare, neavând agonisit ceva pentru viaţa viitoare. După remarca lui Goethe, a fost mort încă în această viaţă. I-a cerut Mefisto sufletul, i 1-a dat cu multă uşurinţă, cu încredinţarea greşită că o feerie de bucurii pământene preţuieşte cât tot raiul fericirilor veşnice. Altfel îşi rostuieşte viaţa creştinul înţelept. Acesta consideră moartea inevitabilă, dar nu încetarea reală a vieţii. Pentru el, sunt clare, în legătură cu moartea, următoarele articole de credinţă: 1)

.

Moartea este o trecere spre veşnicia din care am purces, exis-

tenţa noastră pământească este o verigă care se leagă cu veşnicia. Nimeni dintre noi nu moare, când trupul fără suflare se aşează în mormânt, de aceea în grai bisericesc, mortul se numeşte „răposatul", adică adormitul. Trupurile vor şedea în sânul pământului, până la obşteasca înviere, când vor fi readuse la viaţă şi se vor uni cu sufletele, pentru viaţa veşnică.

2)

.

Moartea pune capăt suferinţelor pământeşti: „O, moarte, bună

este judecata omului lipsit şi scăzut de putere. Celui cu adânci bătrâneţe şi Cuvânt de învăţătură la înmormântare

147 ..

celui ce de toate se învăluie şi este încrezător şi a pierdut răbdarea" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 41, 4-5). „Omul născut din femeie are puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri" (Iov., 14,1). Şi câte suferinţe nu îndură pământeanul de la leagăn până la mormânt? Toate se sfârşesc prin moarte, aşa cum este şi cazul de faţă. 3). Moartea face dreptate tuturor. în viaţa pământească, adeseori, învinge fărădelegea, triumfă păcatul. în cimitir, se aşterne liniştea. Moartea e judecător drept, ignorând diferenţierile din viaţă. Ea nu mai ia în considerare rang, slavă lumească, bogăţie sau frumuseţe fizică. Există o baladă germană despre clopotele din Speyer. într-o zi, a murit un om sărac, spune balada. Cu acest prilej, a răsunat clopotul cel mare, care nu se trăgea decât la moartea suveranului. Toţi îşi ziceau. „A murit împăratul". Mai târziu, într-adevăr a murit împăratul, dar - de data asta - a sunat clopotul cel mic şi oamenii se întrebau: „Oare cine este sărmanul ajuns la judecată?" Tâlcul? Este judecata dreaptă a morţii; în faţa ei dispar deosebirile pământeşti. Nu se mai ia în considerare că ai fost din familie nobilă, om de rând sau împărat. „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa nu putem să scoatem ceva din ea afară" (I Tim., 6, 7). Totuşi, în faţa judecăţii drepte a morţii, apare o deosebire: valoarea sufletului, a vieţii trăite în slujba lui Dumnezeu, a societăţii, a neamului şi a familiei, deci străină de patima egoismului ucigător de orice elan creator. Cine n-a considerat viaţa o carte a norocului, nici nu s-a jucat pe filele ei, ci şi-a îndeplinit chemarea ce i-a fost hărăzită dintru început de către Providenţă, stă pe o scară mai înaltă a vredniciei şi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Acestuia i se cuvine aleasă şi legitimă preţuire, fiindcă în timpul ce 1-a avut la îndemână - în existenţa sa pământească - a căutat ceva chiar dacă n-a găsit, a vrut ceva, chiar dacă n-a izbutit, a ars pentru ceva, s-a mistuit pentru un ideal, a avut fericirea de a nu trăi sufocat într-o găoace. Cu alte cuvinte, tot ce creştinul a zidit pentru casa sufletului său dăinuie de-a pururi: intenţii curate, cuvinte înţelepte, fapte generoase; chiar şi suferinţa pusă în slujba binelui este înscrisă în cartea răsplătirii, cu ecou în veşnicie.

Rezultă de aici, că fiecare creştin trebuie să zidească o casă sufletului său, să-1 îmbogăţească cu untdelemnul credinţei şi al faptelor virtuoase, înainte 12»

Ioan BUNEA

de a veni îngerul morţii. Datoria fiecăruia este de a presta muncă constructivă, unde este rânduit să o îndeplinească: în gospodărie, în fabrică, pe ogoare, în laborator, în birou, la catedră etc. Este îndatorat să adauge la mărimea lucrului efectuat, mărimea sufletului său caritativ, fiindcă această mărime şi putere a sufletului îl defineşte ca locţiitor al Tatălui ceresc în lume: „Căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune, iar cel ce va semăna în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi" (Gal., 6, 7-9). în calitatea noastră de creştini, să nu uităm un lucru de capitală importanţă: Când am venit pe lume, am plâns, iar cei din jur s-au bucurat. Aşa să ne rostuim viaţa, încât, când vom pleca din lume, se vor întrista toţi cei din jur, noi însă să ne bucurăm, în cugetul nostru, că am făcut rodnici talanţii ce ni sau încredinţat, ne-am îndeplinit cu prisosinţă chemarea, temeluindu-ne astfel viaţa veşnică. Referindu-ne la chemarea în lume a bărbatului, Dumnezeu i-a hărăzit un destin sublim: de a fi luptător pe arena vieţii, agonisind cele de lipsă familiei, luptător pentru apărarea patriei şi a comorilor ei sfinte, luptător împotriva păcatului cu toate implicaţiile lui, fiindcă bărbăţia prin excelenţă nu rezidă în forţa musculară, ci în vigoarea morală. „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci legea Domnului e voia lui... " (Ps. 1, 1-2). „Fericit este bărbatul care rabdă ispita (şi o învinge), căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor ce îl iubesc pe El" (Iacov, 1, 12). *** Adormitul în Domnul (N) a fost bărbatul care şi-a rostuit viaţa după un cod moral sănătos, valorificând-o în fapte bune, porţi deschise spre veşnicie, spre nemurire. Vrednicia lui sporeşte, gândindu-ne cât de mult s-a zbătut în furtună corabia vieţii sale pământeşti, dar a înfruntat valurile cu tărie,

asemenea unui/ostaş ce stă pe poziţie, oricât de puternic ar fi duşmanul pe care îl are în faţă. Cuvânt de învăţătură la înmormântare

149 ..

Din copilărie, a cunoscut obida, trebuind să lupte cu greutăţi mari, spre a-şi face un rost în viaţă. Rămas orfan, a plecat la drum cu încredere - în ajutorul lui Dumnezeu şi în puterile proprii - îndeosebi bărbăţia, tăria morală, spiritul de iniţiativă, perseverenţa, au stat la temelia vieţii sale. Aşa se explică faptul că a reuşit să-şi dureze o gospodărie model şi să-şi întemeieze o familie, în care domnea armonia, pacea, bunăînţe- legerea, bunăstarea, fericirea. Toate au mers progresiv, până într-o zi când, printr-o lovitură neaşteptată, în urma unei boli grele şi necruţătoare, soţia a trecut la cele veşnice. Din această împrejurare tristă, a făcut ce e cuvenea să facă creştineşte, a plâns, dar un „plâns cu măsură", deci n-a deznădăjduit. îi era întipărită în minte şi în inimă povaţa paulină: „Nu vă întristaţi ca cei ca cei ce n-au nădejde" (I Tes., 4, 13). Era încredinţat, cum trebuie să fie de altfel orice creştin, că dacă Iisus a murit şi a înviat, şi cei morţi vor învia, deci despărţirea de ei este vremelnică. Astăzi, cartea vieţii celui de care ne despărţim, şi-a închis scoarţele, dar în filele ei este înscrisă pilda hărniciei, onestităţii şi bărbăţiei. Din ispitirea acestei cărţi rezultă că adormitul în Domnul (N) n-a fost „un învins", ci „un biruitor al vieţii", fiindcă în agitata şi încercata lui viaţă pământească n-a capitulat, ci a luptat - până la ultima fărâmă de energie - pentru binele familiei şi al altora din jur.-în văduvie, s-a dovedit creştinul ce şi-a păstrat cumpătul, echilibrul moral. în felul acesta, a îmbogăţ't viaţa, fiindcă a ştiut că orice altă biruinţă - a avuţiei, a forţei, a dispreţului, a urii - e biruinţa animalului din noi, deci descalifică pe orice fiinţă cuvântătoare, cu atât mai vârtos pe un creştin. Ca atare, el rămâne o pildă ziditoare, vrednică de urmat pentru copiii săi şi pentru familiile lor. Ei au datoria să-i poarte în suflet neştearsă icoană de părinte grijuliu, fiindcă: „gura lui a grăit înţelepciune şi cugetul inimii sale pricepere" (Ps., 48, 3). Pomenirea lui să fie din neam în neam! CUVÂNT LA MOARTEA UNEI VĂDUVE Chivernisirea înţeleaptă a vieţii Am prohodit şi vom conduce la locul de veşnică odihnă pe (N), decedată în urma unei boli necruţătoare, după ce cu puţin timp înainte am dat

pământului avid pe o altă fiinţă aleasă a acestei familii, pe soţul ei bun şi credincios. Astăzi, se desprinde din comunitatea acestei încercate familii o 12»

Ioan BUNEA

ramură relativ tânără, în vârstă de (x) ani. O furtună năpraznică s-a abătut din nou peste familie (N) din această parohie, doborând pe o mamă devotată, o soră bună, o văduvă blândă şi îngăduitoare, o creştină care „din straja dimineţii şi până în noapte" s-a nevoit spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor, firul călătoriei pământeşti s-a rupt pretimpuriu, asemenea corăbiei care se îneacă înainte de a ajunge la ţărm. Se umezesc - din acest prilej trist - ochii tuturor celor ce au cunoscut-o şi i-au preţuit vrednicia, dar îndeosebi o plâng copilaşii, care rămân orfani şi de mamă, după ce în frageda lor pruncie au pierdut pe tatăl lor. Psalmistul spune: „Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat" (Ps., 101, 12). Cuvintele acestea exprimă scurtimea şi frăgezimea vieţii noastre. Există undeva un tablou care reprezintă moartea. Ea merge printre oameni sunând din clopoţel. O urmează copii mici, soldaţi în putere, feţe tinere, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, oameni de frunte şi de rând... O bătrână - neputincioasă şi obosită - roagă s-o ducă şi pe ea. Moartea refuză. Tabloul poartă titlul. „Mersul triumfal al morţii". El ne aduce aminte că toţi suntem muritori, nu cunoaştem sorocul când moartea bate la poarta casei noastre şi nu există antidot împotriva ei. „Adu-ţi aminte că moartea nu zăboveşte", ne spune înţeleptul Sirah (înţelepciunea lui Isus Sirah, 14, 12). Ecclesiastul este şi mai explicit în privinţa fragilităţii vieţii avertizându-ne să ţinem seama de faptul acesta. Astfel, el spune. „Adu-ţi aminte de moarte, mai înainte ca funia de argint să se rupă, adică firul vieţii; adu-ţi aminte de moarte înainte ca vasul de aur să se spargă (inima); adu-ţi aminte de moarte înainte ca porii capului tău să înflorească precum migdalul, adu-ţi aminte de moarte înainte ca străjerii casei tale să tremure (braţele), adu-ţi aminte de moarte înainte de a se rări cei ce macină (dinţii), adu-ţi aminte de moarte înainte ca cele tari să se încovoaie (picioarele); adu-ţi aminte de moarte înainte ca ferestrele ce dau spre uliţă să se închidă (ochii)". (Eccles., 12, 1, 36). Luceafărul poeziei româneşti - M. Eminescu - încă trage semnalul de alarmă în privinţa iminenţei morţii, când spune: „Ceasornicul morţii sunt

zilele toate / Tot pasul la groapă încet ţi le bate i Când ochii ţi-s limpezi şi roşie faţa / Tu uiţi că al morţii trist cuib e viaţa". Cuvânt de învăţătură la înmormântare

151 ..

Când din toate părţile sună glasul ameninţător al morţii, se impune să zăbovim asupra unor îndatoriri, ale căror întreţesare este păgubitoare, şi anume: Faţă de viaţa noastră - şi chivernisirea ei înţeleaptă - şi faţă de Dumnezeu. Referindu-ne la viaţă şi implicaţiile ei majore, ea poate fi asemănată cu o carte, în care fiecare foaie reprezintă un an încrestat pe răboj, înscriem pe paginile acestei cărţi toate actele călătoriei noastre terestre, virtuţi sau netrebnicii. Cartea poate avea mai multe sau mai puţine file, lucru important este ca ele să nu fie înnegrite de purtarea noastră imorală, ci să înscriem în paginile lor fapte pline de miez, fapte luminoase, pe măsura chemării noastre de fiinţe raţionale şi libere, de fiinţe morale. Cu alte cuvinte, viaţa pământească - de-a lungul desfăşurării ei, mai lungi sau mai scurte - se cere să răspundă mesajului ce i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu, creştinul să fie „împreună - lucrător cu Dumnezeu" (I Cor., 3, 9), în familie şi în munca dinafară, pe măsura chemării şi darului ce i s-a încredinţat, El nu trebuie să uite că viaţa pământească anticipă viaţa viitoare, când cartea se deschide în cer, fiind consemnate în ea toate cugetele, cuvintele si faptele încrestate pe hronicul călătoriei pământeşti. „Şi am văzut pe morţi, pe cei mici şi pe cei mari, stând înaintea lui Dumnezeu. Şi cărţile s-au deschis şi s-au judecat morţii din cele scrise în cărţi după faptele lor" (Apoc., 20, 12). Cugetarea la moarte, instructivă şi concludentă pentru creştin este. Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina (Luca, 12,16-21). Bogatul din parabolă este numit de-a dreptul „nebun", fiind lipsit de perspectiva majoră a lucrurilor, tributar unei vieţi egoiste, stăpânit de patima lăcomiei, în care totul se reduce la senzaţii tari şi satisfacţii personale, dar toate din domeniul biologicului. Acestuia îi lipseşte conştiinţa răspunderii faţă de actualitate şi posteritate deopotrivă; pentru el, plăcerea este o atracţie căreia se vinde, ca şi cum viaţa n-ar mai avea sfârşit. Trăieşte cu o falsă iluzie de împlinire şi sfârşitul îl găseşte sărac sufleteşte. Aşa se întâmplă „cu cei ce-şi adună comori loruşi şi nu se îmbogăţesc în Dumnezeu", se încheie parabola (v. 21). Aceştia, odată ce au murit, sunt înmormântaţi pentru totdeauna. Mormintele

lor nu-ţi vorbesc decât prin „oasele goale" ce le cuprind. Nici o flacără şi nici un glas de viaţă nu se învăluie deasupra unor asemenea morminte, care cu 12»

Ioan BUNEA

tristeţe au îngropat o viaţă plină de ticăloşii şi lipsită de orice folos. Este o corelaţie organică între merit şi răsplată, ca şi între păcat şi pedeapsă. S-a afirmat - fără posibilitate de tăgadă - că aici este o contabilitate infailibilă, care, la timpul sorocit,

se pronunţă

imparţial, fără nici un fel de

menajamente. Şi atunci concluzia pentru om este chivernisirea înţeleaptă a vieţii, înscrierea pe filele ei, chiar mai puţine, a faptelor vrednice de răsplata mântuirii. Creştinul înţelept nu lasă să treacă ceasurile fără să le folosească constructiv Fiecare zi ar putea să fie cea din urmă şi, gândind astfel, fiecare ceas este deosebit de preţios, şi-1 întrebuinţează cum poate mai bine. Fiind liber în adevăratul înţeles al cuvântului, răspunde imediat oricărui apel, totdeauna dispus să ajute, să se facă util pentru alţii, ceea ce îi era străin bogatului din parabolă, de aceea primeşte verdictul just de condamnare. Creştinul are îndatoriri şi faţă de autorul vieţii, faţă de Dumnezeu. Lui Dumnezeu îi datorează toate darurile şi binefacerile revărsate asupra lui (sănătate, minte întreagă, înţelepciune, forţă de muncă, ş. a.). E adevărat, pe parcursul vieţii, i s-au trimis omului şi suferinţe, încercări, ca, spre exemplu boli, pierderi de fiinţe iubite etc... Acestea deconcertează minţile obişnuite, ele nu pot să le găsească noima, uitând sau neştiind că Dumnezeu este iubire deplină. Această neputinţă de înţelegere a prezenţei suferinţei şi încercărilor în viaţa oamenilor, este analogă cu aceea a greutăţii descifrării cuvintelor încrucişate. Se obişnuieşte să se facă prin reviste dezlegarea cuvintelor încrucişate. Pentru cei care nu le înţeleg, este o adunare fără rost a pătratelor negre şi albe. Totuşi, în dosul liniilor, în aparentă fără scop, este o rezolvare interesantă şi inteligentă, pentru cei ce se pricep să le rezolve. La fel, şi viaţa omenească pune pe fiecare dintre noi în faţa unor probleme grele şi amare, cărora suntem chemaţi să le găsim dezlegarea. Cine nu se pricepe, nu are cheia dezlegării lor, vede numai nişte linii fără sens în loviturile şi încercările grele ale vieţii. De altă parte, cel înţelept, cu deosebire creştinul, ştie că înaintea Providenţei, fiecare linie neagră îşi are înţelesul ei tainic, scopul şi importanţa sa. „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului

vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi, voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii" (Luca, 12, 6-7; Matei, 10, 29-30; Luca, 21, 18; Fapt. Ap., 27, 34). Cuvânt de învăţătură la înmormântare

153 ..

Este îndeobşte ştiut că o bucurie modifică pe neaşteptate existenţa noastră, luminându-o în mod incredibil. în schimb, o nenorocire, o boală, un accident, o înfrângere sau o moarte năpraznică, ne derutează, întunecându-ne. Dar, astfel de împrejurări care contrariază mersul obişnuit al existenţei noastre, ne arată că suntem, fiecare dintre noi, în realitate, prin felul cum le primim. Nici schimbările în bine, şi nici cele în rău, nu-1 fac pe creştinul înţelept să-şi piardă capul. Cât priveşte suferinţa care ar veni asupra creştinului, de orice natură ar fi, el este pregătit din vreme să-i reziste. Ar putea să-şi piardă aratul, dar nu se descumpăneşte. S-ar putea să fie pus în umbră, să fie bârfit sau înşelat, să nu i se recunoască valoarea, dar el se învinge pe sine, exclamând cu Sf. Apostol Pavel: „... iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele" (II Cor., 12, 5; 10, 13). Grele sunt suferinţele morale, dar tot aşa de greu de suportat este şi paharul durerilor fizice. însă şi în cazul acestora, creştinul este îndatorat să tragă folos - chiar şi din aceste lovituri. Acestea sunt - pentru el - tot atâtea prile juri de a-i pune la încercare răbdarea, stăpânirea de sine şi bărbăţia. Acceptarea suferinţei cu convingerea că Dumnezeu este iubire, asemenea lui Iov, Sf. Apostoli, profeţilor şi mucenicilor, dă creştinului tăria de a rezista oricăror lovituri dureroase şi a duce lupta până la capăt - în vederea mântuirii. Convingerea că Dumnezeu este iubire trezeşte în sufletele credincioşilor dragostea de viaţă, oţeleşte şi creează o stare de optimism robust, graţie căreia orice suferinţe din lume sunt înfruntate cu bărbăţie şi biruite. Suferinţa - în general - îl fereşte pe creştin de egoism, întoarce inimile către o viaţă mai curată, îi înnobilează sufletul şi-1 determină să sesizeze esenţa vieţii, pentru ca în raporturile cu semenii să fie un samarinean milostiv. în văpaia suferinţei, creştinul autentic se bucură că îşi poate îndrepta privirile spre Dumnezeu şi, dezbrăcat de orice prihană, să strige cu Sf. Apostol Pavel. „Cu tot necazul meu sunt covârşit de bucurie" (II Cor., 7, 4), sau să zică cu dreptul

Iov:

„Domnul

a

dat,

Domnul

a

luat,

fie

numele

Domnului

binecuvântat" (Iov, 1, 21), sau cu Mântuitorul în grădina Ghetsimani: „Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar, dar nu voia Mea, ci voia 12»

Ioan BUNEA

Ta să se împlinească" (Luca, 22, 12). în raport cu veşnicia, să nu uităm ceea ce ne învaţă Sf. Apostol Pavel, „văd, suferinţa noastră, uşoară de o clipă, ne agoniseşte nouă, mai presus de orice măsură, o cumpănă veşnică de mărire" (II Cor., 4, 17). Cei ce au suferit aici cu Hristos şi s-au sprijinit pe încrederea în Dumnezeu, vor şi învia cu El. Am înfăţişat un crâmpei de învăţătură creştinească în faţa sicriului care închide osemintele pământeşti ale aceleia care a fost (N). Viaţa ei este o carte deschisă ce cuprinde (x) file pe care s-au înscris puţine pete întunecoase. Ea cuprinde drumul omeniei şi suferinţelor multe şi grele pe care le-a îndurat, fără să se încovoaie. Desprinsă din sânul familiei, drumul vieţii decedatei a fost presărat cu spinii amărăciunilor şi greutăţilor de tot felul. Nu s-a înspăimântat şi nici n-a deznădăjduit, şi le-a înfruntat cu tărie pilduitoare, făcând din muncă şi rugăciune armele de luptă împotriva adversităţilor vieţii zilnice. „N-a mâncat de la nimeni pâine în dar, ci lucrând cu osteneală şi trudă noaptea şi ziua" (II Tes., 2, 8). Fire timidă, a trăit adeseori în singurătate, având doar mângâierea rugăciunii în faţa icoanei şi în faţa jertfelnicului dumnezeiesc, după o săptămână de muncă istovitoare. Acasă, se mângâia cu odraslele ei scumpe, după ce soţul a trecut prea timpuriu la cele veşnice, ea rămânând văduvă, cu răspunderi multe, mari şi grele. Suferinţa - indisolubil legată de noua stare în care a ajuns - a îndurat-o cu răbdare, aplicând povaţa paulină, care spune că: „...necazul aduce răbdare, răbdarea încercare, iar încercarea nădejde şi nădejdea nu se ruşinează, pentru că Dumnezeu revarsă harul Său peste noi" (Rom., 5, 3-5). Grea încercare şi răspântie este văduvia! Cere sacrificii şi multă stăpânire de sine. De aceea, zice Sf. Apostol Pavel: „Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi stăruie în rugăciuni şi cereri, noaptea şi ziua. Dar cea care trăieşte în desfătare este moartă de vie" (II Tim., 1, 5-6). Legea morală îndatorează pe văduvă să păzească poruncile vieţuirii curtene, nu-i este oprită căsătoria, dacă însă s-a hotărât pentru văduvie, curăţia

sufletului şi trupului trebuie să le păzească cu sfinţenie mai presus de orice. îi stau în faţă pilde din Sf. Scriptură: văduva din Sarepta Sidonului, care a primit Cuvânt de învăţătură la înmormântare

155 ..

pe proorocul Ilie şi 1-a hrănit; proorociţa Ana, fiica lui Fandil, care a mărturisit pentru pruncul Isus, Tavita din lope, care era plină de fapte bune şi de milostenii, văduva din Parabola judecătorului nedrept ş. a. ţCei

vechi

asemănau pe văduve cu turturelele, despre care se spune că, dacă îşi pierd soţul, umblă aparte de celelalte turturele şi niciodată nu stau pe ramuri verzi, ci numai pe ramuri uscate. Nu li se cere văduvelor sihăstrie, ci vieţuire curată, jertfă pentru odraslele rămase în grija lor şi evlavie creştinească, aşa cum a avut adormita în Domnul (N), Adormita în domnul, văduva (N), neputându-şi deschide buzele, de pe marginea mormântului, se îndreaptă, prin noi, către scumpii ei copii, spunându-le: Braţul mamei voastre, care v-a ocrotit, v-a crescut şi v-a ferit de multe rele, este astăzi rece şi amorţit. Mama voastră, care v-a născut, v-a alăptat şi v-a educat ca pe nişte copilaşi rămaşi fără tată - a încetat de a mai fi în mijlocul vostru. Mângâiaţi-vă cu nădejdea şi încrederea în Dumnezeu. Vă las testament să vă iubiţi unul pe altul, cum v-am iubit şi eu pe voi. Nu uitaţi să veniţi din când în când la mormânt, să faceţi tainic o rugăciune, să aprindeţi o lumânare şi să aduceţi o floare, toate mărturii că iubirea noastră dăinuie de-a pururea. Pentru truda ei pilduitoare, precum şi pentru integritatea ei morală, i se cuvine prinos de recunoştinţă. Noi ne rugăm milostivului Dumnezeu să-i ierte păcatele inerente vieţii sale pământeşti şi să-i dea cununa cea neveştejită a răsplăţii dreptăţii, hărăzită de Dumnezeu celor ce au iubit arătarea lui" (II Tim. 4, 8). Pomenirea ei să fie dir. neam în neam! CUVÂNT LA MOARTEA UNEI MAME Icoana mamei Cine şi-ar fi închipuit - cu puţină vreme înainte - că deasupra casei familiei (N) flutură aripa morţii? Stăm cutremuraţi în faţa deznodământului pretimpuriu, care a adus moartea unei fiinţe deosebit de preţuite şi de iubite. Familia înregistrează o mare pierdere în persoana aceleia care a fost o soţie devotată şi o mamă jertfelnică.

Firesc, jalea este mare. Plâfîg toţi cei care au cunoscut-o, au apreciat-o şi au iubit-o. Dar, peste plânsul tuturor, se ridică ca o volbură puternică - până în 12»

Ioan BUNEA

azurul cerului— strigătul de durere al soţului şi al copiilor, loviţi în inima lor, fiindcă tfebuie să dea negrului pământ o parte din fiinţa lor. Omeneşte vorbind, este legitimă această durere. Când profetul Ieremia a văzut cetatea frumoasă a Ierusalimului dărâmată, casa Domnului jefuită şi incendiată, a fugit din cetate noaptea, dimpreună cu mai mulţi israeliteni, către care a exclamat: „Toţi care mergeţi pe drum, întoarceţi-vă şi vedeţi de este durere, ca durerea care mă copleşeşte" (Plângerile lui Ieremia, 1, 2). Suntem covârşiţi de durere, în aceste clipe, dar nu deznădăjduiţi aşa cum ne povăţuieşte Sf. Apostol Pavel. „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde" (Tes., 4,13). în lumina moralei creştine, deznădejdea, pe lângă considerentul că este un factor paralizant în deslaşurarea activă a firului vieţii noastre, este păcat contra Duhului Sfânt, nesoco- tindu-se - prin ea - înţelepciunea, bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu. . Creştinul este îndatorat să considefe viaţa un dar, o chemare iar moartea un câştig (Fii., 1, 21), oricând ar veni. împlinindu-şi rostul pământesc ce i-a fost hărăzit, creştinul înfruntă ceasul înfricoşător al morţii cu tărie, aşa cum a făcut adormita în Domnul (N), care sa realizat deplin în familia ei, în primul rând, ca mamă model. înţelepciunea ei este redată exhaustiv în versurile poetului: „Vină ori şi ce mărire, peste lume să te poarte / Din întâia clipă a vieţii / Eşd un condamnat la moarte / Dar, ceea ce faci pe lume, va grăi după ce pleci / De ai murit pe veşnicie, sau ca să trăieşti în veci" (V Militaru). *** Chemarea femeii - în general - este aceea pe care o exprimă psalmistul prin cuvintele: „Femeia ta ca o vie roditoare în laturile casei tale" (Ps. 127, 3). Altfel spus, misiunea femeii este de a roura binecuvântare şi iubire curată peste casa şi familia pe care a întemeiat-o. Nu fără rost a fost numită „vestală a iubirii", fiindcă din potirul inimii sale revarsă prisos de dăruire şi jertfelnicie asupra soţului şi odraslelor sale. Femeia este chemată să aducă întregire soţului, colaborând cu el la desăvârşirea şi fericirea căminului lor. în afară de orice chemări laterale şi

secundare, misiunea principală a femeii este de a fi fântână vieţii. Pe bună dreptate, ea a fost numită o capodoperă de laborator în care se elaborează în Cuvânt de învăţătură la înmormântare

157 ..

chip minunat viaţa. Dacă s-a făcut călcătoare de poruncă, fiind amăgită, „ea se mântuieşte prin naştere de fii" (I Tim. 2, 14-15). Funcţia de mamă are sensul restaurării ei în demnitatea ce i-a fost hărăzită dintru început, fiind împreună-Iucrătoare cu Dumnezeu (I Cor., 3, 9) la creaţiunea continuă. Sfânt este apostolatul de mamă! Numeroase sunt slujirile în lume, dar nici una nu se ridică valoric la aceea de mamă. Explicaţia? Ea îmbină armonios suferinţa cu bucuria. „Când e să nască, femeia se întristează, fiindcă a sosit ceasul, dar după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucurie, că s-a născut om în lume" (loan, 16, 21). Acceptând această slujire, sublimă prin natura ei, femeia îşi subordonează acestei vocaţii întreaga ei fiinţă, neluând în considerare mizeriile şi restriştile legate indisolubil de ea. O face, fiindcă aşează în centrul plăcerii sale o altă persoană, pe care o iubeşte şi de care vrea să fie iubită. Nefugind de copil, ea face dovada că are conştiinţa răspunderii în faţa lui Dumnezeu pentru destinul ei de creatoare, în lume, de fiinţe omeneşti. în cartea Mama, laureata premiului Nobel, în 1930, Pearle Bucke, descrie minunat trăsăturile sufletului mamei, eroina romanului. Ea nu este o femeie dintr-un ungher de continent, ci mama de totdeauna, femeia în afară de timp. Bărbatul pe care îl ia în căsătorie ocupă în viaţa ei un loc cu atât mai mare cu cât o aduce în situaţia de a fi mamă... îl iubeşte dar nu pentru el, ci pentru binecuvântarea cu care o binecuvântează. Se arată aici ce este mai autentic în femeie: imaculatul dor de a se desăvârşi prin copil. Trăsătura fundamentală a sufletului mamei este altruismul - în corelaţie intimă cu iyhirecL Iubirea este un cuvânt de circulaţie universală, dar răstălmăcit în chip felurit. Prin el s-au exprimat gânduri vrednice de puritatea unui înger, dar şi lucruri josnice. E folosit pe toate amvoanele, dar e cântat şi de cheflii ameţiţi de băutură în miez de noapte. Nicăieri - încă - iubirea curată şi jertfelnică nu-şi găseşte un locaş mai primitor decât în inima mamei. Câmpul împodobit cu flori este prilej de încântare pentru ochii noştri, ciripitul păsărilor ne prilejuieşte dese bucurii sufleteşti, inima iubitoare a mamei însă ne ajută să călătorim în largul vieţii,

ne împrumută seva întremătoare în dramaticile încleştări cu vicisitudinile inexorabile ale destinului fiecăruia, este alături de noi când nici nu ne 12»

Ioan BUNEA

aşteptăm. „Chiar şi atunci când descumpănirea a pus stăpânire pe sufletul odraslelor ei abătându-le de la linia vieţii morale, inima iubitoare a mamei dogoreşte cu aceeaşi căldură şi bate în acelaşi ritm al dăruirii, iară să caute ale sale, fără să se aprindă de mânie" (Cor., 13, 5). Scriitorul Tean Richepin istoriseşte un caz elocvent, în această privinţă. Un tânăr, vroind să dea dovadă grăitoare de dragostea sa pentru o tânără, şi-a ucis mama. I-a smuls inima din pieptul care-1 alăptase şi-1 încălzise, a cuprins-o în pumnul său ucigaş şi a alergat cu ea spre iubita lui. în fuga mare, s-a împiedicat şi s-a rostogolit în colbul drumului; inima caldă încă, s-a amestecat cu praful drumului. Deodată s-a auzit din ea glasul plin de grijă al mamei: „Te-ai lovit, puiul măicuţii?" Numele de mamă evocă - pentru noi toţi - anii frumoşi, fără griji ai copilăriei, şi adormirea noastră în cântece şi legende pline de farmec şi de tihnă, cum nu mai avem să întâlnim în viaţa noastră ulterioară. De aceea, poetul a spus: „Cea mai frumoasă vorbă-n lume / Cel mai iubit, mai dulce nume - E mama / Sub soare nu-i un cuvânt / Atât de adânc, atât de sfânt ca mama (...)". 7 Apreciind la justa ei valoare iubirea jertfelnică a mamei, se impune - în mod inexorabil - ca fiii (odraslele) să-şi arate recunoştinţa faţă de mama lor. Arabii au credinţa că pământul în jurul mamei este sfânt, de aceea, la ei, copilul când se duce la mama lui îşi scoate încălţămintea. Ieşirile - recte răbufnirile mamei, în clipele de enervare şi supărare - trebuie acoperite de reticenţă, nefiind manifestări ale răutăţii, ci ale grijii pentru fericirea copiilor ei. Celebrul picior Rafael a zugrăvit chipul femeii desăvârşite, ce credeţi, cum? El însuşi mărturiseşte că, la portretizarea ei, n-a ţinut seama de toanele şi asprimea mamelor, ci s-a gândit la nopţile ei de nesomn, când stă aplecată deasupra leagănului şi potoleşte plânsul odorului ei. Ea veghează ca micul vlăstar să prindă puteri, pentru ca mai târziu să învingă asperităţile vieţii şi să devină folositor sieşi şi obştii căreia aparţine. ^ Mare este răspunderea mamei în educaţia sufletească a copiilor ei! în mâna şi vrerea ei este viitorul erou sau sfânt... Sfinţii şi eroii au avut

mame care au ştiut să se roage şi să lucreze consecvent în direcţia consolidării sufleteşti a odraslelor lor. Sf. Apostol Pavel, adresându-se 159

loan BUN EA

ucenicului său Timotei, îi apreciază integritatea credinţei ca rod al educaţiei primite de la bunica sa Loida şi mama sa Eunichi, spunându-i următoarele: „îmi aduc aminte de credinţa ta neprefacută, care, precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama ta Eunichi, tot aşa sunt încredinţat, că şi întru tine" (II Tim., 1, 5). Exemplele sunt numeroase în privinţa rolului extraordinar pe care l-au avut şi-1 au mamele în educaţia copiilor lor. Dăm câteva nume, spre edificare: Sf. Elena, mama lui Constantin cel Mare, Emilia, mama Sf. Vasile cel Mare, Antuza, mama Sf. loan Gură de Aur, Monica, mama Fericitului Augustin, mama lui Ştefan cel Mare, Despina, soţia lui Neagoe Basarab, Elena, soţia lui Matei Basarab, apoi marea avalanşă a mamelor anonime care au excelat prin vrednicia lor... Reţinem faptul că, în educaţia eficientă a copiilor ei, mama nu s-a călăuzit numai de blândeţe şi îngăduinţă excesivă, ci iubirea ei a fost şi trebuie să fie şi astăzi frânată de severitate, ştiut fiind „că toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt folositoare... "(I Cor., 6, 12) Mama - cu adevărat mamă „pedepseşte pe feciorul care îi este drag" (Pilda, 3, 12), nu dintr-o lipsă de iubire, ci din prisos de iubire, spre a face să rodească ce este bun în el. Mama pune stavilă pornirilor rele ale copilului, taie ce este rău în purtarea lui, întrebuinţând şi sancţiunile de rigoare în acest scop. Această asprime în educaţie, binevenită, este cuprinsă într-un proverb ceh: „Mâna mamei, chiar când bate, e moale". Copiii nu vor urgisi - în viaţa lor ulterioară - restricţiile ce le-au impus la timp părinţii în general şi mama în special, ci vor fi recunoscători că au ştiut să modeleze constructiv aluatul lor sufletesc, călăuzindu-i spre zări de lumină şi sănătoasă viaţă morală. *** Gândindu-ne la felul cum adormita în Domnul (N) şi-a îndeplinit chemarea ei de soţie şi mamă, ea a întrecut în vrednicie pe multe altele, care adorm cu gândul la bijuterii şi se deşteaptă cu dorul după senzaţiile străzii. Ea n-a trăit

fără rost; a păzit Legea, a păzit hotarele Legii, dând naştere la (N) copii, cărora le-a dat o educaţie aleasă, transmiţându-le flamura sufletului său. La malul mărilor se zideşte câte un turn. Aici ce găseşte un paznic, care are cea mai grea slujbă, nu are sărbătoare, nu are odihnă, nici un fel de desfătare. Se înfurie mereu el rămâne neclintit, trebuie să fie totdeauna treaz şi atent, spre a da semne de lumină corăbiilor care vin în port... O slujbă similară, încordată, Iară odihnă, jertfelnică, a îndeplinit decedata. Pentru ea, acesta a fost rostul vieţii, de a se dărui mereu, de a sta de strajă - din zori şi până-n noapte - pentru ca duhul cel rău să nu se furişeze în casa ei, spre a pricinui sminteală şi urină sufletului copiilor ei. Grija ei asiduă, faţă de curăţenie sufletească a copiilor ei a dat rod îmbelşugat, aceştia fiind astăzi elemente de elită în viaţa noastră obştească. Ea a dat ascultare la ceea ce povăţuieşte Sf. Apostol Petru: „Siliţi să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci făcând aceasta nu veţi greşi niciodată" (II Petru, 1, 10). Ca stare, i se cuvine recunoştinţă veşnică, cu deosebire din partea copiilor. Iar, „Recunoştinţa adevărată / Trăieşte-n sufletul creştin / Nu prin lespedea de piatră / Ci-n rugi fierbinţi / Spre Tatăl cel divin {Epitaf). Copiilor le lasă un testament, să-1 cinstească şi să-1 mângâie pe tatăl lor, să se iubească între ei. Dacă până acum aveau o mamă pe pământ, de aci înainte au un înger în altă lume. De purtarea lor depinde s-o întâlnească în altă existenţă. Drept urmare, să fie buni, să devină şi mai buni, fiindcă, în felul acesta, vor înţelege ceea ce pentru ea a fost crez tare, că „Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan, 2, 17). Ea trece pragul mormântului cu o agoniseală bogată - ca soţie şi mamă , care sufletul şi-a pus pentru casa şi familia ei. Eaptele ei măreţe grăiesc şi vor grăi - din neam în neam - despre vrednicia ei. E îndreptăţită la nemurire şi pomenire veşnică. Vrednică de fericire, în veci să fie pomenirea ei! CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT ÎN SĂPTĂMÂNA LUMINATĂ învăţături greşite cu privire la învierea de obşte şi Judecata de Apoi Deplângem săvârşirea din viaţă a enoriaşului parohiei noastre (n), după o boală grea şi mistuitoare, în vârstă de (x) ani. Suntem adunaţi - azi - în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti, să înălţăm rugăciuni pentru sufletul lui

şi să-i aducem - totodată - prinosul dragostei şi recunoştinţei noastre, pentru creştineasca vieţuire de care a dat dovadă de-a lungul călătoriei sale Cuvânt de învăţătură la înmormântare

161 ..

pământeşti. Prin moartea lui, familia pierde pe chivernisitorul înţelept, pe soţul devotat, pe tatăl - care sufletul şi-a pus pentru copiii săi - pe bunicul inimos, rudenie şi vecin săritor, care s-a dăruit pentru toţi însă la totală uitare de sine. Moartea Iui a venit în aceste zile, când ne găsim încă învăluiţi în atmosfera slăvitului praznic al învierii Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos. Ne sunt vii şi proaspete încă în memorie două

noţiuni,

două realităţi

incontestabile: moartea şi învierea. Ele sunt indisolubil legate una de alta. lisus îşi dă duhul pe dealul Golgotei, pentru ca a treia zi să iasă biruitor asupra morţii. în felul acesta, El s-a făcut începătură celor adormiţi. „Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15, 20-22). Credinţa în înviere, în învierea trupurilor, noi, creştinii, o mărturisim cu tărie în articolul 11 din Simbolul credinţei, când spuneam: „Aştept învierea morţilor". Pentru creştinii fervenţi, această credinţă este integrată organic în fiinţa lor, considerând moartea ieşire din lumea aceasta (II Petru, 1, 159, despărţire (II Tim., 4, 6) adormire (Matei, 9, 25). Ca atare, în grai bisericesc, mortul se numeşte „răposatul" sau „adormitul", fiindcă trupul lui va şedea în sânul pământului „ însă la auzul glasului Fiului lui Dumnezeu, când vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii" (loan, 5, 28-29; I Cor., 5, 28). învierea trupurilor, Ia a doua venire a Mântuitorului şi la sfârşitul lumii, este una dintre dogmele fundamentale ale învăţăturii noastre de credinţă... Ea este legată de biruinţa lui lisus asupra morţii. „Dacă nu este învierea morţilor, nici Hristos n-a înviat" (1 Cor., 15, 13). „... Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri" (I Cor., 15, 32). Ce se înţelege prin înviere? Reconstituirea trupului omenesc din elementele din care a fost alcătuit şi unirea lui din nou cu sufletul cu care a vieţuit împreună în viaţa pământească. Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan, 12, 24) şi Sf. Apostol Pavel (I Cor., 15, 35-45) aseamănă moartea şi învierea trupurilor cu putrezirea în pământ şi încolţirea seminţei. O sămânţă aruncată în pământ, nu răsare, dacă nu putrezeşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma

ierbii, a pomului sau a florii a cărei sămânţă s-a semănat. Aşa şi cu omul, ca să ajungă la viaţă veşnică, trebuie să treacă întâi prin moarte. Posibilitatea învierii poate fi oarecum explicată şi pe cale raţională. Plecând de la principiul ştiinţific, potrivit căruia în natură nimic nu se pierde, ci se transformă, putem conchide că nici elementele care compun trupul omenesc nu se pierd. Nepierzându-se, ele pot fi adunate din nou laolaltă, bineînţeles prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu... O bucată de fier făcută praf şi aruncată în pulberea drumului cu ajutorul unui magnet poate fi adunată şi făcută iarăşi cum a fost. Dacă un om cu o bucată de magnet poate face acest lucru, cu atât mai vârtos poate face Dumnezeu - Cel Atotputernic - să învie morţii. învierea morţilor va fi generală, adică vor învia toţi oamenii, fără deosebire şi deodată (Ioan, 5, 28; I Cor., 15, 22-51). Trupurile înviate vor fi asemănătoare cu

trupul

înviat

al

Mântuitorului,

deci,

nemuritoare,

preamărite

si

strălucitoare. Vor fi puternice şi nu vor mai suferi nici o neputinţă, nu vor avea lipsă de mâncare, băutură etc. „La înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei, 22, 30). Posibilitatea şi realitatea învierii morţilor a fost contestată în trecut şi tăgăduită şi astăzi din partea multora, pe considerentul că ea ar fi contrară legilor firii şi puterii de înţelegere a omului. Pe timpul Mântuitorului, o negau Saducheii (Matei, 22, 23), pe timpul Sfinţilor Apostoli erau unii chiar în mijlocul corintenilor, care ziceau că nu este învierea morţilor (I Cor., 15,12). Astăzi, există eterodocşi care, dacă nu contestă învierea trupurilor, susţin - în schimb - existenţa a două învieri, la sfârşitul lumii şi astfel, după ei, venirea Domnului se înţelege ca şi cum El ar trebui să vină de trei ori. Este învăţătura „milenaristă" sau „milenistă", potrivit căreia vor fi două învieri de apoi. învierea „cea dintâi", a drepţilor, la începutul „împărăţiei de o mie de ani", şi o alta a păcătoşilor, care, în raport cu cea dintâi, este „a doua", la sfârşitul mileniului. Asta ar rezulta din textul Apocalipsei, cap. 20, v. 4-5. După învăţătura „milenaristă", „învierea întâia", a celor sfinţi, urmată după cei o mie de ani - de „învierea a doua", a păcătoşilor, este confirmată şi de alte texte scripturistice. Astfel, Sf. Apostol Pavel le scrie tesaloni- cenilor: „Dacă credem că lisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru lisus îi va aduce împreună cu El. Pentru că însuşi Domnul, întru

poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogon din cer şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi" (ITes., 4,14-16). Ar rezulta de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

163 ..

aici-după opinia milenistă - că la venirea a doua, Mântuitorul lisus Hristos îi va învia întâi pe cei morţi întru El, deci, asta ar fi „învierea cea dintâi". „învierea a doua", a celor păcătoşi, va fi mai târziu, fără să li se spună aici că va fi precedată de mileniu. Sf. Apostol Pavel precizează însă, spunând: „fiecare în rândul cetei sale. Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, Ia venirea Lui" (I Cor., 15, 23). Cu alte cuvinte, drepţii vor învia în ceata drepţilor, la începutul mileniului, iar păcătoşii, la sfârşitul mileniului, în ceata păcătoşilor. Să vedem cum stau lucrurile în lumina dreptei credinţe, în privinţa învierii morţilor. într-adevăr, în cap. 20 din Apocalipsă se vorbeşte de două învieri. Dar, prin „învierea cea dintâi" se înţelege învierea sufletească, cea întru Hristos; este învierea din moartea păcatului prin Taina Sf. Botez. Cei ce s-au învrednicit de această înviere, vor învia abia la sfârşitul lumii; aceasta este „a doua înviere", „învierea trupească", a celor din morminte. Cine s-a învrednicit de „învierea cea dintâi", va fi bine răsplătit, „peste el moartea cea de a doua nu are putere" (Apoc., 20,6.) Se vorbeşte de „moartea cea de a doua", evident în contrast cu „moartea întâia". Moartea întâia este moartea trupească; a doua moarte este osânda veşnică sau „iezerul de foc" (Apoc., 20, 14-15). Referindu-ne la textul de la I Tes., 4, 14-16, invocat de milenişti în sprijinul celor două învieri, constatăm că şi acesta infirmă susţinerea lor. Textul pledează pentru o singură înviere. într-adevăr, aici nu se vorbeşte decât despre învierea celor drepţi, „morţi în Hristos"; nu se aminteşte nimic despre învierea păcătoşilor, dintr-un motiv binecuvântat şi anume: Sf. Apostol Pavel urmărea să-i mângâie pe cititorii săi (v. 18), neliniştiţi şi nelămuriţi în privinţa parusiei. De aici, nu rezultă că păcătoşii ar învia mai târziu. în Epistola I-a către corinteni (15, 23), Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre „cete", dar nu de două cete, a drepţilor şi a păcătoşilor, care ar învins la intervale deosebite, ci de mai multe cete, potrivit gradelor de sfinţenie sau păcătoşenie a celor ce vor învia, fiindcă „ades de stea se deosebeşte în strălucire" (I Cor., 15, 41).

Nicăieri în Sf. Scriptură nu se vorbeşte decât de o singură venire a Mântuitorului, la sfârşitul lumii. învierea va fi una singură şi a tuturor deodată, a celor drepţi şi a celor păcătoşi (loan, 5,28-29). Text concludent avem în descrierea judecăţii obşteşti, la Matei, 25, 31-46, când sancţiunea imparţială va fi dictată pentru toţi, drepţi şi păcătoşi - deopotrivă. Va fi un singur seceriş, pentru grâu şi neghină (Matei, 13, 30, 42-43), o singură dată va veni mirele pentru toate fecioarele (Matei, 25, 1-139, o singură dată va veni Stăpânul să ceară socoteală lucrătorilor din via sa (Matei, 21, 33-41), deodată va cere socoteală despre talanţii pe care i-a încredinţat slujitorilor Săi (Matei, 25, 14-39). După învierea morţilor, urmând judecata drepţilor şi păcătoşilor, este exclusă împărăţia hiliastă, cu consecinţele ei dăunătoare pentru cei ce aderă la ea. Judecata din urmă, pe lângă caracterul ei solemn şi public, mai este şi definitivă. Sentinţa ei este pentru veşnicie şi inapelabilă. Păcătoşii vor „merge la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei, 25, 46). Osânda păcătoşilor aduce cu sine veşnicie chinurilor iadului, pe care Mântuitorul le-a numit „gheena, focul nestins, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge" (Marcu, 9, 45-48). Greşit

învaţă

ortodocşii

care

tăgăduiesc

veşnicia

chinurilor

iadului,

sprijinindu-se pe textul paulin: „Vrăjmaşul, cel din urmă care va fi nimicit este moartea" (I Cor., 15, 26) şi pe textul ioaneic. „Şi s-a pogorât foc şi i-a mistuit" (Apoc., 20, 9). De aici, ar rezulta că ceea ce se numeşte iad sau moartea veşnică nu va fi altceva decât o nimicire a celor păcătoşi, spre a nu fi în veci. O astfel de învăţătură face fără rost judecata de apoi. Ori, judecata de apoi are un împătrit scop: 1) să arate dreptatea lui Dumnezeu; 2) să arate nedreptăţile oamenilor; 3) să fie răsplătite faptele bune ale celor drepţi; 4) să fie pedepsite cu chinuri veşnice păcatele celor răi (Rom., 2, 5; II Petru, 3, 7; Iov, 24, 1; Ps. 61, 11; 95, 13; Pilde, 24, 12; Eccles., 11, 9; 12, 14; Ier., 17, 10; Matei, 16, 27; 13, 43; 25, 46; Isaia, 13, 11 ş. a. I Vezi: Arhim. Cleopa Ilie, Despre credinţa ortodoxă, Bucureşti 1981, p. 215).

>

Credinţa în veşnicia pedepselor iadului pentru marii păcătoşi o aflăm i şi la păgâni. Tantalus a fost aruncat în iad pentru trădarea secretelor zeilor şi aici,

deşi avea apă destulă suferea de o sete grozavă, deoarece i de câte ori voia să bea, apa fugea de el. Această pedeapsă avea să o sufere în veci. Cuvânt de învăţătură la înmormântare

165 ..

Invocarea frecventă a bunătăţii absolute a lui Dumnezeu în sprijinul suprimării chinurilor veşnice, încă nu este justificată. într-adevăr Dumnezeu este iertător şi îndelung răbdător, dar numai în viaţa aceasta, fiindcă aici este timpul de îndreptare, de pocăinţă. Obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu depinde de pocăinţa noastră. în viaţa de dincolo însă noi nu ne putem pocăi, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac până este ziuă, lucrurile Celui ce m-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (Ioan, 9, 4). Dincolo, Dumnezeu ne judecă după dreptatea Sa. Dacă ar fi să acceptăm restaurarea tuturor, cum învăţa Origen, ar însemna să recunoaştem lără rost însăşi întruparea Mântuitorului. Mai mult, ar însemna să ignorăm un principiu elementar de dreptate, potrivit căruia sancţiunea este direct proporţională cu gravitatea faptei. Deşi fapta este săvârşită în timp, pentru răutatea ei nelimitată, ea este pedepsită cu osânda veşnică. După cum răsplata şi fericirea drepţilor ţine o veşnicie, pentru faptele bune săvârşite în timp, tot aşa sunt pedepsiţi cu chinuri veşnice păcătoşii, pentru fărădelegile săvârşite pe durata timpului. *** Se impune ca adevăraţii creştini să întipărească bine în minte că - pentru a fi părtaşi dreptei răsplătiri - se cere exersare în bine, acţiune de anihilare a răului introdus prin păcat, care se înfăptuieşte în timp. Eliberarea de patimi se face cu nevoinţă îndelungată în timp. Faptele vieţii prezente săvârşite de credincios, au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine sau spre rău. Dar acţiunea morală a unui creştin - pe măsura rânduielii divine - îi imprimă şi acestuia o calitate, echivalentă cu despătimirea, care îi asigură „sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos". Adormitul în Domnul (N), de care ne despărţim în aceste zile pline de lumină, a vieţuit în Hristos, iar moartea a considerat-o „un câştig" (Fii., 1, 21). Pentru el, realizarea binelui în viaţa pământească n-a cunoscut oprire, ci s-a străduit să plinească permanent „Legea" în familie '* şi în raporturile cu semenii din societate, de-a lungul călătoriei pământeşti, ştiind că „noi suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2, 10). Ca gospodar harnic, trăim toamna din plin

bucuria strângerii recoltelor, ca urmare a muncii tale neîntrerupte. Dar, nu uita nici o clipă - mai presus de toate - că eşti fiul al lui Dumnezeu, îndatorat să ajungă spic viu în holda creştină. Altfel spus, în fruntea tuturor grijilor sale, era gândul veşnicei sale mântuiri, cunoscând cuvântul dreptului şi înaltului Judecător: „Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc" (Matei, 7, 19). Cel ce pleacă dintre noi, încărcat de mulţi ani, dar şi de o bogăţie sufletească deosebită, agonisită în timp, rămâne o pildă creştinească demnă de urmat. Este pilduitoare din partea lui mărturisirea nefăţărită a credinţei în toată puritatea ei, până în ultima clipă a vieţii. El a avut credinţa în înviere, într-o singură înviere, la sfârşitul lumii, aceasta definindu-1 ca pe un creştin autentic. Suntem încredinţaţi că vistieria lui morală va ieşi la iveală pe întinderea vieţii veşnice, în toată frumuseţea ei. Preamărind - în aceste zile pe lisus Cel înviat, să-L rugăm ca pe cel „adormit întru Domnul şi în nădejdea învierii să-1 învrednicească de veşnica bucurie a vieţuirii cu El, iar familiei îndoliate să-i aducă mângâiere, pace sufletului şi binecuvântare". Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată! Invocarea frecventă a bunătăţii absolute a lui Dumnezeu în sprijinul suprimării chinurilor veşnice, încă nu este justificată. într-adevăr Dumnezeu este iertător şi îndelung răbdător, dar numai în viaţa aceasta, fiindcă aici este timpul de îndreptare, de pocăinţă. Obţinerea iertării din partea lui Dumnezeu depinde de pocăinţa noastră. în viaţa de dincolo însă noi nu ne putem pocăi, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Trebuie să fac până este ziuă, lucrurile Celui ce m-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (loan, 9, 4). Dincolo, Dumnezeu ne judecă după dreptatea Sa. Dacă ar fi să acceptăm restaurarea tuturor, cum învăţa Origen, ar însemna să recunoaştem fără rost însăşi întruparea Mântuitorului. Mai mult, ar însemna să ignorăm un principiu elementar de dreptate, potrivit căruia sancţiunea este direct proporţională cu gravitatea faptei. Deşi fapta este săvârşită în timp, pentru răutatea ei nelimitată, ea este pedepsită cu osânda veşnică. După cum răsplata şi fericirea drepţilor ţine o veşnicie, pentru faptele bune săvârşite în timp, tot aşa sunt pedepsiţi cu chinuri veşnice păcătoşii, pentru fărădelegile săvârşite pe durata timpului.

*** Se impune ca adevăraţii creştini să întipărească bine în minte că - pentru a fi Cuvânt de învăţătură la înmormântare

167 ..

părtaşi dreptei răsplătiri - se cere exersare în bine, acţiune de anihilare a răului introdus prin păcat, care se înfăptuieşte în timp. Eliberarea de patimi se face cu nevoinţă îndelungată în timp. faptele vieţii prezente săvârşite de credincios, au urmări asupra contemporanilor şi asupra posterităţii spre bine sau spre rău. Dar acţiunea morală a unui creştin - pe măsura rânduielii divine - îi imprimă şi acestuia o calitate, echivalentă cu despătimirea, care îi asigură „sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos". Adormitul în Domnul (N), de care ne despărţim în aceste zile pline de lumină, a vieţuit în Hristos, iar moartea a considerat-o „un câştig" (Fii., 1, 21). Pentru el, realizarea binelui în viaţa pământească n-a cunoscut oprire, ci s-a străduit să plinească permanent „Legea" în familie " şi în raporturile cu semenii din societate, de-a lungul călătoriei pământeşti, ştiind că „noi suntem zidiţi pentru fapte bune" (Efes., 2, 10). Ca gospodar harnic, trăim toamna din plin bucuria strângerii recoltelor, ca urmare a muncii tale neîntrerupte. Dar, nu uita nici o clipă - mai presus de toate - că eşti fiul al lui Dumnezeu, îndatorat să ajungă spic viu în holda creştină. Altfel spus, în fruntea tuturor grijilor sale, era gândul veşnicei sale mântuiri, cunoscând cuvântul dreptului şi înaltului Judecător: „Orice pom care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc" (Matei, 7, 19). Cel ce pleacă dintre noi, încărcat de mulţi ani, dar şi de o bogăţie sufletească deosebită, agonisită în timp, rămâne o pildă creştinească demnă de urmat. Este pilduitoare din partea lui mărturisirea nefaţărită a credinţei în toată puritatea ei, până în ultima clipă a vieţii. El a avut credinţa în înviere, într-o singură înviere, la sfârşitul lumii, aceasta definindu-1 ca pe un creştin autentic. Suntem încredinţaţi că vistieria lui morală va ieşi la iveală pe întinderea vieţii veşnice, în toată frumuseţea ei. Preamărind - în aceste zile pe Iisus Cel înviat, să-L rugăm ca pe cel „adormit întru Domnul şi în nădejdea învierii să-l învrednicească de veşnica bucurie a vieţuirii cu El, iar familiei îndoliate să-i aducă mângâiere, pace sufletului şi binecuvântare". Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS DECEDAT SUBIT Rugăciunile celor vii pentru cei morţi Avem în faţa noastră o privelişte tristă. O întâmplare neaşteptată a răpit din rândurile celor vii pe un enoriaş fruntaş al parohiei noastre, încă în plină putere. Un soţ credincios, pilduitor prin devotamentul lui, un tată grijuliu, care, până ieri-alaltăieri, alerga şi se zbătea pentru cei dragi inimii sale, astăzi nu mai este decât un lut cu chip omenesc, dar fără suflare de viaţă. Vrând-nevrând, lacrimile ne brăzdează faţa - mărturie a durerii ce ne-a cuprins - şi dăm ascultare cântări funebrale: „Văzându-mă zăcând Iară glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudeniile şi cunoscuţii. Că ieri am vorbit cu voi şi fără de veste mi-a venit asupra-mi înfricoşatul ceas al morţii". (Vezi: Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p. 233). Lovitura este mare, moartea venind ca un fur, răpind comoara cea mai aleasă a familiei, pe un soţ bun şi sârguitor şi pe un părinte iubitor şi jertfelnic, care a fost personificarea hărniciei şi omeniei. Dar, plecarea lui neaşteptată dintre noi, pe lângă amărăciunea şi sfâşierea sufletească aduse familiei, este şi un prilej de cugetare mai atentă asupra sfârşitului vieţii pământeşti, al cărei soroc nu ne este dat să-1 cunoaştem, oricât de învăţaţi am fi. înţeleptul Solomon a cuprins această idee în următoarele cuvinte. „Şi am văzut că timpul şi întâmplarea întâmpină pe toţi. Căci omul nu ştie nici măcar vremea lui; întocmai ca peştii care sunt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca păsările în lat, aşa sunt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, când vine dintr-odată peste ei" (Eccle., 9, 11-12). Mai explicit şi mai categoric, în privinţa sfârşitului nostru fulgerător şi necruţător, este Mântuitorul, când îşi încheie „Parabola celor zece fecioare", cu cuvintele. „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului" (Matei, 25, 13; 24, 42, 44). Candela sufletului se cere să fie fără întrerupere plină cu untdelemnul credinţei şi al faptelor bune. „Fericit slujitorul acela, pe care venind stăpânul său îl va găsi făcând aşa" (Matei, 24, 46). Sunt cazuri însă, cum este şi cel de faţă, când, din cauza morţii grabnice, creştinul nu-şi poate lua nici măcar Sfânta împărtăşanie ca merinde pentru drumul vieţii de veci. Ne revine nouă imperioasa datorie să-1 însoţim dincolo, cu prinosul dragostei noastre, cu rugăciuni şi mijlociri, ca pe unul care de altfel „legea a păzit şi

întru nădejdea învierii a adormit"... Această îndatorire ne revine dintr-un motiv binecuvântat. Moartea nu întrerupe comuniunea spirituală a viilor cu Cuvânt de învăţătură la înmormântare

169 ..

cei morţi. Cei ce au fost uniţi în credinţă în viaţa pământească, îşi păstrează legătura spirituală cu cei adormiţi întru Domnul, aparţinând aceleiaşi împărăţii a Mântuitorului lisus Hristos. *** Cu prilejul slujbei înmormântării mirenilor, ne este dat să auzim rostindu-Se multe rugăciuni de iertare, pentru cel decedat. între altele, este următoarea: „Mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc întru tine, Maica Soarelui celui nespus, Născătoare de Dumnezeu, şi fă milostiv pe Prea Bunul Dumnezeu cu rugăciunile tale, rugămu-ne, ca să dea odihnă celui ce a răposat acum, unde odihnesc

sufletele

drepţilor,

arată-1

moştenitor

bunătăţilor

celor

dumnezeieşti în locaşurile drepţilor, întru pomenire veşnică, ceea ce eşti cu totul fără prihană" (Molitvelnic, p. 232). Rugăciunile acestea nu sunt introduse fără rost în „Rânduiala înmormântării", după cum nu sunt fără rost nici rugăciunile celor vii ai familiei pentru cei seceraţi de moarte. Este o concordanţă perfectă între dogmă şi actele de cult. Cei decedaţi au trecut pe alt plan al existenţei şi formează cu cei vii o comunitate, un trup al cărui cap este lisus Hristos. Precum membrele trupului nu pot sta despărţite unele de alte, tot aşa cei vii stau în neîntreruptă legătură cu cei morţi, şi sunt îndatoraţi să ceară de la Dumnezeu iertarea păcatelor lor. „Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora" (Rom., 12,4-5). „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună" (I Cor., 12,26). Dacă un creştin moare subit sau altfel, fără să se fi îndreptat întru toate de păcatele sale, cei vii se întristează, plâng şi se tânguiesc la despărţirea sufletului, rămânând îndatoraţi să se roage pentru iertarea păcatelor lui. Avem numeroase mărturii scripturistice în sprijinul mijlocirii celor vii prin rugăciuni şi fapte de caritate - pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. Enumerăm câteva dintre ele, începând cu Vechiul Testament Există aici rituri funebre seculare, tot atâtea acte de doliu prin care se exprimă durerea celor

vii pentru cei răposaţi, jelirea, ruperea hainelor şi încingerea cu sac (II Regi, 3,31). Patriarhul Iacov îl îndatorează - prin jurământ - pe fiul său Iosif, ca atunci când va adormi să-1 scoată din Egipt şi să-1 îngroape în Canaan. Iosif şi-a respectat jurământul; când tatăl său s-a săvârşit din viaţă, 1-a dus cu mare pompă în Canaan şi „au plâns acolo plângere mare şi tare foarte şi a jelit Iosif pe tatăl său şapte zile" (Fac., 47, 30-31; 50, 10). Iudeii aveau servicii la înmormântare, care constau din plângeri şi postiri, care variau între trei şi şapte zile, uneori chiar 30 de zile (Deut., 34, 8). Postul substituie faptele de binefacere în folosul celor decedaţi. în Vechiul Testament se vorbeşte şi de daruri-jertfe ce se aduceau pentru cei morţi. Citim în Cartea a Il-a a Macabeilor următoarele: „Iar a doua zi au venit cei ce erau cu Iuda, precum a fost rânduit ca să ridice trupurile celor omorâţi şi să le aşeze cu rudeniile în părinteştile morminte. Şi a aflat sub hainele fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor lamniei, de la care îi oprea legea pe Iudei, şi tuturor vădit lucru a fost că pentru stare pricină au căzut aceştia. Şi toţi binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, cel ce arată cele ascunse şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Şi lacând adunare de bani după numărul bărbaţilor a trimis la Ierusalim, să aducă jertfă pentru păcat, foarte şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei ce mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor ce cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat" (II Mac., 12, 39-46). Necesitatea mijlocirii celor vii pentru cei morţi o susţine şi înţeleptul Sirah, când povăţuieşte să se facă acte de milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi pentru răposaţi: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă, şi chiar morţilor fale parte de dărnicia ta" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 7, 35). Tobit, recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, a poruncit fiului său, ca să fie darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi (Tobit, 4, 17). Profetul Ieremia porunceşte ca pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu, să nu se frângă pâine de jale cu mângâiere pentru cel mort (Ier., 16, 7-11).

Noul Testament este mai explicit în privinţa obligaţiei de a ne ruga pentru semenii noştri, cât timp sunt în viaţă, dar şi după moarte. „Dacă vede cineva Cuvânt de învăţătură la înmormântare

171 ..

pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte, nu zic să se roage pentru aşa păcat" (I Ioan, 5, 16). Din textul ioaneic rezultă că cei vii se roagă pentru cei adormiţi în credinţă, care n-au fost vrăjmaşi Iui Dumnezeu şi care murind pocăiţi n-au putut face roade de pocăinţă, sau care nu s-au pocăit deplin aici pe pământ. Astfel de suflete merg în iad, iar prin rugăciunile Bisericii li se uşurează situaţia sau chiar sunt salvate de acolo. E vorba de sufletele în care a rămas o oarecare bunătate ce poate fi făcută rodnică prin rugăciunile noastre, aşa după cum poate fi dezvoltată prin influenţa soarelui şi a ploii o sămânţă sănătoasă în pământ fertil, sau după cum poate fi însănătoşită o celulă bolnavă în organism. Rugăciunile celor vii nu pot ajuta celor decedaţi - fără ca aceştia să fi săvârşit ceva bun , cu atât mai vârtos nu pot ajuta celor ce au păcătuit împotriva Duhului Sfânt (Matei, 12, 32), aşa după cum nici soarele şi nici ploaia nu pot ajuta să răsară din pământ un grăunte stricat sau după cum organismul nu poate învia o celulă moartă. S-ar putea ridica obiecţiunea că rugăciunile Bisericii prin care unele suflete din iad ar putea fi uşurate sau chiar salvate, contravin cuvintelor din „Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr", în care se spune că între rai şi iad este o prăpastie de netrecut (Luca, 16, 27). Contradicţia este numai aparentă, fiindcă textul amintit spune numai atât că nimeni nu poate prin proprie voinţă să treacă dintr-o stare în alta. Bariera de netrecut - după moarte - este de netrecut pentru om, dar nu şi pentru Dumnezeu. Cei decedaţi, dar neîntinaţi de păcate de moarte, beneficiază de îndurare, nu datorită suferinţelor şi meritelor pe care eventual ei şi le-ar fi câştigat după moarte, ci datorită mijlocirilor făcute de către cei vii care formează Biserica luptătoare. însuşi Mântuitorul ne povăţuieşte. „Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face" (loan, 14,13). Dacă „sângele lui Hristos ne curăţeşte pe noi de orice păcat", atunci acelaşi sânge curăţeşte de tot păcatul şi pe decedaţii pomeniţi la Sf. Liturghie pentru care preotul, în momentul când pune miridele în Sf. Potrire, se roagă: „spală, Doamne, păcatele celor ce s-au

pomenit aici, cu cinstit sângele Tău pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi" (Vezi: Pr. Drd. Nicolae Alexa, Temeiuri dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morţi, în „Studii Teologice", Nr. 1-2 / 1978, pp. 100-101). Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugăm pentru cei morţi, dar întrucât ni se spune să ne rugăm pentru, toţi oamenii, urmează că avem datoria să ne rugăm şi pentru cei răposaţi. Sf. Apostol Pavel ne sfătuieşte stăruitor s-o facem: „Vă îndemn, deci, înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, pentru toţi oamenii" (I Tim., 2,1). în expresia „toţi oamenii" se cuprind viii şi morţii deopotrivă. Cei morţi - prin rugăciunile noastre, făcute în numele Mântuitorului, şi prin faptele caritabile săvârşite pentru ei, vor beneficia de mila lui Dumnezeu, bineînţeles dacă au părăsit lumea cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Asta, după judecata particulară, înainte de judecata de apoi, când situaţia se pecetluieşte pe vecii vecilor. Argument convingător că, prin credinţa, nădejdea, dragostea şi ruga noastră putem ajuta celor răposaţi, avem la Mântuitorul Iisus Hristos, care tămăduieşte bolnavii şi învie morţii, în baza credinţei altora. Astfel, la rugăciunea stăruitoare a femeii canaaneence, îi izbăveşte frica de încercările diavolului (Matei, 15, 28); în baza

credinţei, vindecă pe

slăbănogul din Capernaum (Matei, 8, 5-13), vindecă pe sluga sutaşului prin credinţa stăpânului său. Mai mult, Iisus învie din morţi pe fiica lui Iair (Matei, 9, 18-239, pe fiul văduvei din Nain (Luca, 7, 11-169 etc. Dacă Mântuitorul a satisfăcut cereri pentru izbăvirea oamenilor noştri demni, când era pe pământ, suntem încredinţaţi că o va face şi după înălţarea Sa la cer. însuşi ne încredinţează de adevărul acesta, când spune: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de la Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei, 18, 19). Noi, creştinii, ne învoim pe pământ, în rugăciune comună, îndeosebi la Sfânta Liturghie, când se aduce jertfa euharistică şi pomenim „ pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii vieţii, cei de veci, rugându-ne să-i odihnească unde străluceşte lumina feţii Tale". Sfinţii Părinţi au pus accent deosebit pe comuniunea viilor cu morţii, stăruind asupra legăturii veşnice dintre ei, exprimată din partea celor vii prin rugăciuni fierbinţi - rod al dragostei ce-i leagă de confraţii trecuţi pe tărâmul

veşniciei. ?Nu trebuie să uităm că fiecare mort este o fiinţă singulară şi de neînlocuit, el trăind veşnic în memoria lui Dumnezeu, cu meritele şi Cuvânt de învăţătură la înmormântare

173 ..

metehnele lui. Corect se exprimă un luminat teolog, când afirmă că Biserica, în rugăciunile sale pentru cei morţi, cere lui Dumnezeu harul ca ei să rămână mereu prezenţi înaintea ochilor noştri, prezenţa lor să fie constantă. Cât priveşte schimbarea ontologică a sufletului decedaţilor, ea aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, milei Sale, după cum aparţine toată viaţa Bisericii. *** Pe vremea Sf. Ambrozie (t 397) era frecventă superstiţia că există o oglindă miraculoasă în care omul ar putea să se vadă cum arată în clipa morţii. Sfântul Părinte a ţinut o cuvântare împotriva acestei superstiţii, spunând următoarele: „Priviţi viaţa voastră, faptele şi întrelăsările, şi atunci veţi avea o icoană adevărată, o icoană în care veţi putea vedea cum veţi fi în ceasul morţii. O viaţă sfântă este calea spre o moarte sfântă, iar o moarte sfântă este calea spre o viaţă veşnică fericită".

Adormitul în Domnul (N) nu putem spune că a fost întruchiparea sfinţeniei în accepţia desăvârşită a cuvântului, dar a năzuit - pe cât i-a fost cu putinţă - să Cuvânt de învăţătură la înmormântare

173 ..

fie onest şi corect în relaţiile cu aproapele... îi repugna minciuna şi neomenia, pe acestea le înfiera fără cruţare. Ceea ce 1-a caracterizat îndeosebi a fost munca osârduitoare pentru familia sa, pentru agonisirea celor necesare casei, şi educarea sănătoasă a odraslelor sale - împreună cu devotata lui soţie. El a făcut din muncă o disciplină severă a vieţii, înfruntând cu tenacitate adversităţile ce i s-au ivit în cale. Dar, prins în iureşul alergărilor zilnice, a uitat cât de fragil este firul vieţii, cât de slabe sunt puterile noastre, „când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii". Pentru orientarea noastră creştinească, să reţinem, din acest prilej că icoana în care putem vedea ceasul morţii este viaţa noastră de fiecare clipă, neuitând că orice clipă ar putea fi cea din urmă şi decisivă destinului nostru. Drumul rectiliniu, în afară de arşiţa păcatelor şi ispitelor, ancorat constant la ţărmul misterios al Absolutului, este garanţia unui sfârşit creştinesc şi a unei primăveri cu bucurii neîmplinite, veşnice. în repertoriul moral al virtuţilor noastre, se cere ca - în primul rând - înţelepciunea - care rodeşte prevedere să stea la loc de frunte. Ea ne va călăuzi cu chibzuinţă către vremea secerişului, care este sfârşitul inevitabil, când neghina se va arde, iar grâul se va strânge în hambar (Matei, 13, 30). Minunat a surprins poeta acest adevăr, în versurile următoare: „La fel şi omului când ceasu-i bate / El îşi pune mâinile pe piept / Păcatele lui toate-i sunt iertate / De ştie a muri înţelept" (Iulia Hasdeu, Bene morione, în „România literară", nr. 6 / 1982). Adormitul în Domnul (N) n-a uitat poruncile, s-a conformat lor, cu unele întrelăsări, ca orice pământean. Pragul bisericii 1-a trecut cu creştinească evlavie, familiei i-a fost proteguitor, „a urât pe cei ce lucrează fărădelegea" (Ps., 5, 5) şi a preţuit pe cei drepţi şi omenoşi. Azi, îşi dă sufletul Dreptului Judecător, cu încredinţarea că El este „judecător drept, tare şi îndelung răbdător" (Ps., 7,11), deci va cântări cu dumnezeiască obiectivitate faptele vieţii sale. împărtăşind

familiei

cuvânt

de

mângâiere

şi

întărire

sufletească,

şi

îndatorându-o să poarte în inimă naşterea chipul lui senin şi bun şi să-1

pomenească în rugăciuni, rugăm pe Milostivul Dumnezeu să-i treacă cu vederea toate greşelile, cele de voie şi cele fără de voie, ca un iubitor de oameni. Odihnească în pace! CUVÂNT LA MOARTEA UNUI BUNIC Nemurirea sufletului 1'alriarhul Avram, ajuns la bătrâneţe, a trimis pe sluga sa cea băl rână, pe Eliazar, din Hebron în Mesopotamia, să ia de acolo femeie lui Isaac, fiul său. Călătoria lui Eliazar a fost grea şi obositoare. Dar, el, fiind un slujitor credincios, a dus-o până la capăt, reuşind să aducă lui Isaac de soţie pe Rebeca, fiica lui Batuel. Grea a fost despărţirea pentru Rebeca de familia ei! Mereu se depuneau stăruinţe, atât pe lângă Rebeca, cât şi pe lângă Eliazer, să amâne plecarea. Slujitorul lui Avram - însă - e< mşticnt de misiunea ce i se încredinţase, a spus celor din Mesopotamia „Lăsajji-mă să mă duc la stăpânul meu!... Nu mă zăboviţi / Căci Domnul in-a lăcut să izbutesc în calea mea; lăsaţi-mă să mă duc la stăpânul meu", (l'ac., 24, 54-56). Este nimerită analogia ce se face între călătoria lui Eliazer şi călătoria vieţii pământeşti a fiecăruia dintre noi. Fiecăruia dintre noi, i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu - la primirea sa în lume - o misiune »le îndeplinit, precum şi un mănunchi de daruri de care să se folosească în acest scop. Edificatoare, în această privinţă, este Parabola talanţilor, în care se spune că fiecăruia i s-a încredinţat numărul de talanţi, „după puterea lui", după măsura puterii de care dispune, sau mai corect spus în măsura sforţărilor ce face de a atinge un scop mai înalt. în lumina învăţăturii creştine, sensul vieţii noastre este împlinirea chemării ce ni s-a statornicit dintru început. în acest scop ni s-a pus la dispoziţie şi perioada de timp necesară. „Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani, dar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia, este osteneală şi durere" (Ps., 89,10-11) în intervalul acesta de timp, avem datoria să fructificăm darurile ce ni s-au dat şi apoi să plecăm liniştiţi pe tărâmul de unde am purces, asemenea lui Eliazer care s-a întors în Hebron. Cei apropiaţi nouă plâng, ne-ar opri - dacă ar fi cu putinţă - dar sufletul nostru le răspunde: „Nu mă opriţi, lăsaţi-mă să mă întorc la Stăpânul meu", fiindcă El ne-a zidit

pentru nemurire. „1 iumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi 1-a zidit după chipul fiinţei Cuvânt de învăţătură la înmormântare

175 ..

Sale" (înţelepciunea lui Solomon, 2, 23). *** Călătoria vieţii pământeşti poate avea două înfăţişări, una „este calea cea lată care duce la pieire şi mulţi sunt care o află" (Matei, 7, 13), e drumul celor ce n-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu s-au conformat poruncilor Lui. Aceştia au apucat drumul prin pustietăţi şi au alunecat pe povârnişul păcatului, ajungând la bătrâneţe să stea în faţa morţii, cu o viaţă prăpădită, irosită în preocupări minore, plată, fără nimic pozitiv pe răbojul ei. De altă parte, este „calea cea îngustă care duce la viaţă şi puţini sunt care o află" (Matei, 7,14; Luca, 13, 24). E drumul celor ce-şi pun viaţa la adăpostul legilor morale, de-a lungul călătoriei pământeşti ei cunosc osteneli, muncă, suferinţă, dar găsesc în compensaţie - la fiecare pas, o bucurie sufletească, o floare înmiresmată. Tăria aceasta sufletească este rezultanta credinţei lor nemăcinate de îndoieli şi curăţeniei inimii lor, străină de ranchiună şi de pofte deşarte. Cel virtuos este convins „că cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (I Ioan, 2, 17). Pe calea strâmtă a umblat adormitul în Domnul (N), până la adânci bătrâneţe, când - firesc - puterile i-au slăbit şi - în cele din urmă - şi-a dat obştescul sfârşit, desprinzându-se de pe buzele lui cuvintele dreptului Simion: „Acum, slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta... " (Luca, 2, 29-30). A rostit aceste cuvinte cu conştiinţa împăcată că „lupta cea bună a credinţei a luptat" (I Tim., 6, 12), „vremea despărţirii sale s-a apropiat" şi nădăjduieşte a fi învrednicit de „cununa dreptăţii..., pe care Dreptul Judecător va da-o celor ce au iubit arătarea Lui" (II Tib., 4, 6, 8). într-adevăr, răposatul a mărturisit şi păzit credinţa, rostind, duminică de duminică, la Sf. Liturghie, Simbolul credinţei. A mărturisit pe Dumnezeu cum 1-a cunoscut din Sf. Scriptură - pe care o ispitea zilnic cum 1-a învăţat Biserica strămoşească şi părinţii săi, conformându-se cuvintelor psalmistului. „Tăria mea şi lauda mea este Domnul şi mi-a fost mie spre izbăvire" (Ps., 117, 14). îndeosebi, din tezaurul credinţei a desprins ideea supravieţuirii -

nemuririi

-

prin

moarte.

Cercetând

slova

sfântă

şi

observând

firea

înconjurătoare, singur a ajuns la concluzia că în natură toate mor ca să se nască din nou, soarele apune ca să răsară în dimineaţa zilei următoare, sămânţa aruncată sub brazdă, întâi putrezeşte, apoi încolţeşte şi face lujer. întreaga natură se dezbracă toamna de podoabele ei, pentru ca în primăvara următoare să se trezească din nou la viaţă şi să se înveşmânteze în haina multicoloră a florilor şi verdeţii Singur a conchis că omul-cununa tuturor creaturilor - nu poate avea un destin inferior firii înconjurătoare, fiind dotat cu suflet, care, prin natura lui este hărăzit nemuririi. Citind Sf. Scriptură, a aflat acolo vorbindu-se de „moartea sufletului", dar, până la urmă, a înţeles

| că nu este vorba de nimicirea sufletului păcătoşilor de către Dumnezeu, ci de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

173 ..

depărtarea lor de Dumnezeu, de pedeapsa şi nefericirea lor veşnică sau de „iezerul de foc" (Apoc., 20,15) în care ajung aceştia după judecata de obşte. Ferice de cei ce sunt familiarizaţi cu problema cheie a mântuirii, cu nemurirea sufletului, chestiune fundamentală pentru creştini. Pe credinţa în nemurirea sufletului se întemeiază dogma învierii, a vieţii viitoare şi a unei sancţiuni drepte şi definitive a faptelor noastre. Pentru creştini, sufletul este viu prin el însuşi. După opinia lui Grigorie Palama, sufletul are viaţă nu numai ca lucrare, ci şi ca fiinţă. Evident, viaţa sufletului este alta decât viaţa trupului. Ca atare, „chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă. Dar, pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu se arată să fie pentru altul ci are viaţă în sine ca fiinţă" (Gr. Palama, Capete despre cunoştinţa naturală, 32, 33, în „Filocalia", trad. rom., Voi. VII, p. 442, cit. după Pr. Prof. I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 350). Având viaţă proprie, sufletul nu se poate despărţi - prin moarte - de ceea ce a fost realitatea lui esenţială în viaţă: conştiinţa eului. Altfel, ar trebui să admitem descompunerea lui, ceea ce ar fi contra simplităţii şi identităţii lui. Numai ceea ce este material, ceea ce este compus, se poate desface în părţile sale constitutive, deci nimici... Credinţa în nemurirea sufletului se întâlneşte la toate popoarele din toate timpurile şi din toate locurile. Crezând în rai sau iad, în infern sau în câmpiile Elisee, în sânul lui Brahina sau în Neant, în Valhala zeilor sau în sânul lui Mahomed, toate religiile şi toate popoarele au crezut în nemurirea sufletului şi într-o

viaţă

viitoare.

însuşi

faptul înmormântării

şi obiceiurile

de

înmormântare, precum şi grija ce se poartă cadavrelor, izvorăşte din credinţa în nemurirea sufletului. îndeosebi, cultul morţilor învederează credinţa în supravieţuirea sufletului. Pentru creştin, nemurirea sufletului este un fapt psihologic simţit în intimitatea conştiinţei lor, potrivit cuvintelor psalmistului: „însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu, când voi veni şi mă voi arăta feţii lui Dumnezeu" (Ps. 41, 2, 114, 7-8). Conştiinţa nemuririi şi a unei vieţi viitoare, creştinul o trăieşte cu putere de instinct. Dacă în vâltoarea legilor finalităţii biologice,

toate tendinţele funcţionale îşi găsesc un corelat în lumea reală, de ce s-ar face excepţie cu această tendinţă spre nemurire legată mai ales de neamul 174

loan BUN EA

creştinesc? Dacă pasărea purtată de instinct îşi deschide aripile şi porneşte, la apropierea iernii, spre alt climat mai cald şi-1 găseşte, de ce aspiraţia creştinului spre o altă viaţă, cel puţin

tot aşa de reală şi tot aşa de puternică ca şi instinctul la animale, să fie singură sortită neîndeplinirii şi înşelării? (Vezi: Ioan Gh. Savin, Apologetice, Cuvânt de învăţătură la înmormântare

175 ..

Bucureşti, 1929, p. 68). Pentru nemurirea sufletului pledează şi argumentul moral. El se rezumă la următoarele: legea morală obligă pe om în general şi pe creştin în special să Iacă binele şi să evite răul, fără să urmărească răsplata pentru binele făcut sau să aştepte pedeapsa pentru răul săvârşit. Există însă o altă lege, aceea a justiţiei, temeiul ordinii morale, care cere ca binele să fie răsplătit şi răul să fie pedepsit. Ori, în viaţa pământească, adeseori, lucrurile se petrec pe dos. virtutea este urgisită şi viciul răsplătit. Fiinţa noastră morală însă nu se împacă cu această degringoladă morală, ci postulează nemurirea sufletului şi existenţa unei vieţi viitoare, în care faptele bune să fie răsplătite, iar cele rele să fie pedepsite - după gravitatea lor. La 15 ianuarie 1850, Victor Hugo spunea în Camera franceză următoarele. „Este o altă viaţă în care se va face dreptate. Eu cred profund în această lume mai bună şi declar aci, ea este siguranţa supremă a raţiunii mele, cum este suprema bucurie a inimii mele" (cit. după Mitropolitul lrineu, Teologia luptătoare, Bucureşti, 1941, p. 94). Cu moartea lui (N), pleacă dintre noi unul dintre veteranii parohiei noastre, care fără să fi avut diplome, a adunat din citirea cărţilor, îndeosebi a Bibliei, şi din experienţa unei vieţi îndelungate, învăţături folositoare, lui şi altora din jur. „Din vistieria cea bună a inimii sale" (Luca, 6, 45) a scos cele bune şi le-a dăruit celor ce au voit să ajungă la cunoştinţa adevărului. Este demnă de subliniat grija pe care adormitul în Domnul (N) a purtat-o pentru neprihana sufletului său, ştiind că numai „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei, 5, 8)... La credinţa lui fermă, a adăugat bogăţia faptelor sale bune, cu încredinţarea că numai o astfel de viaţă este piedestal sigur şi solid mântuirii, într-adevăr, când închidem ochii, întâi ne părăsesc cele deşarte ale vieţii acesteia, bogăţiile sonore, până la mormânt ne conduc rudeniile şi prietenii, iar dincolo de mormânt ne însoţesc faptele bune. Virtuţile constituie garanţia intrării sufletului în cetatea de lumină a Ierusalimului ceresc populat cu spiritele cele mai alese ale Dumnezeului Celui viu (Evrei, 12, 22). Reţinem din viaţa decedatului, pe lângă fervoarea credinţei, cu implicaţiile ei, inclusiv nemurirea sufletului, bunătatea inimii sale. Aceasta o ştiu cu

deosebire copiii, nepoţii şi strănepoţii, pe care i-a învăţat „să cinstească casa lor şi să dea răsplătire părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit 176

loan BUN EA

înaintea lui Dumnezeu" (I Tim., 5, 4). Duioşia inimii sale s-a revărsat din plin asupra tuturor, fiind izvor de bucurii mari, care nu pot fi exprimate în cuvinte, de aceea e firesc că lacrimile celor rămaşi nu pot fi stăvilite. Acum, bunicul dă urmare logicii care ne stăpâneşte pe toţi. E logica de care ascultă şi frunzele şi florile, când cad fără viaţă, într-o totală indiferenţă cosmică. Dar, după cum frunzele şi florile reînvie, odrăslesc, în anotimpul primăverii, tot aşa şi fiinţa umană la timpul socotit se scoală „întru nestricăciune şi putere" (I Cor., 15, 42-43). Aici, rezidă mângâierea fără echivalent a creştinilor. La plinirea călătoriei pământeşti şi la trecerea lui pe tărâmul vieţii celei veşnice, noi îl însoţim cu rugăciunile noastre, spre a fi învrednicit de cetăţenia împărăţiei celei gătite celor ce nu numai zic: „Doamne, Doamne, ci şi fac voia Tatălui Celui din ceruri". Odihneşte cu drepţii pe robul Tău! A

|

jUii» iMrt -t ?

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI BUNICI c^v

1

a

Viaţa veşnică f ţ • ^ ^ J ) Duminică (z), la ceasurile dimineţii, se săvârşea jertfa liturgică în biserica parohială din sat. La isprăvirea Sf. Liturghii, stăruitor fost chemat la patul de suferinţă al credincioasei (N), despre care ştiam că se luptă qu "povara anilor mulţi şl cu încercările neputinţelor de tot felul. Am mânecat cu grăbire lat căpătâiul

~ei,lmpurt⺻nclu-o

cuT

„cereştile

şi

de

viaţă

făcătoarele,

Înfricoşătoarele ale lui Hristos TăFneT..". Tflterior, i s-a săvârşit şi Taina Sf. Maslu, spre a i se ierta păcatele, a se întarT sufleteşte şi a trece mai uşor peste chinurile ce o mistuiau. Cu adevărat, săvârşirea Tainei Sf. Maslu i-a adus mângâiere, alinare şi curaj în suportarea durerilor care o încercau, ajutând-o să fie izbăvită creştineşte de strânsorile strivitoare ale lutului. Astăzi, o conducem spre locul de veşnică odihnă, după rânduiala noastră cea creştinească, încărcată de mulţimea anilor, dar şi de alese podoabe sufleteşti, pe care singură şi le-a câştigat, prin purtarea pilduitoare, de-a lungul zbuciumatei sale existenţe pământeşti. I se potrivesc cuvintele cu care odinioară Elifas îl îmbărbătase pe prietenul său Iov: „Şi vei merge la groapă ca grâul cel copt, care în vreme s-a secerat" (Iov, 5, 26). Aşa sunt bătrânii credincioşi şi bătrânele credincioase şi evlavioase, ca snopii de grâu care aduc rod bogat. Ei sunt ca spicele: după ce şi-au dat roadele, după ce au fost podoabe vii aici pe pământ, Dumnezeu îi cheamă în împărăţia Sa cea veşnică. Spre zările acestei împărăţii se îndreaptă astăzi sufletul aceleia care s-a realizat în lume, ca soţie, ca mamă, ca bunică şi credincioasă, şi care a înţeles şi trăit adevărul biblic că: „Noi nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre dobândirea sufletului" (Evrei, 19, 39). Adevărul asupra împărăţiei veşnice, a vieţii celei veşnice, este cheia de boltă a creştinilor, fiindu-le împărtăşit de însuşi Iisus Hristos El a lăgăduit viaţa veşnică şi a chezăşuit dobândirea ei. Capul de sud al Africii se numeşte „Capul Bunei Speranţe". Nu s-a numit totdeauna aşa; înainte i s-a spus „Capul suferinţelor", fiindcă nici o corabie nu putea trece pe acolo fără să fie

nimicită. A fost însă un om norocos, Vasco da Gama, descoperitorul Indiei orientale, care a trecut prin acel loc fără să i se întâmple vreo nenorocire. De c^v

1

a

atunci şi alţii au vâslit pe acolo cu încredere, iar „Capul suferinţelor" şi-a schimbat numele în „Capul Bunei Speranţe".

în oceanul vieţii omeneşti încă a existat un astfel de loc, peste care nici un muritor n-a putut trece fără să sufere naufragiu: moartea. Omul era chinuit, buimăcit şi îngrozit în faţa ei. în situaţia aceasta îngrijorătoare a fost până s-a întrupat Mântuitorul şi a trecut biruitor peste capul suferinţelor, dându-ne totodată - asigurarea că, după poarta întunecată a morţii, ne aşteaptă lumina vieţii veşnice... Totdeauna omul a avut această presimţire a unei existenţe dincolo de efemerul în care se desfăşoară firul vieţii sale (dovadă, îngrijirea mormintelor cinstirea şi pomenirea celor decedaţi etc...). Dar, această presimţire, rr|îhtuitorul a prefăcut-o în credinţă certă şi lămurită. „Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe fiul său, Cel Unul-Născut I-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (loan, 3, 16). El a promis celor ce-L urmează, că le va da viaţă veşnică. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac" (loan, 10, 28).

____

—„

Ce se înţelege mai de aproape prin ^|ă veşnica)s Ea este viaţa noastră personală şi după moarte. Viaţa veşnică îşi are izvorul în Dumnezeu, care este Dumnezeul viilor, nu al morţilor. „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avram şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, nu sunt Dumnezeu al morţilor ci al viilor" (Matei, 22, 31-32). Din textul acesta rezultă că Dumnezeu - fiinţă personală - a făcut legământ veşnic cu fiinţe personale, unice, ba chiar le-a nominalizat, arătând - prin aceasta - destinaţia veşnică a acestora. Toţi oamenii sunt destinaţi vieţii celei veşnice, vieţii personale de după mpajcte. Fiecare fiinţă umană îşi are caracterul ei singular, cu o vocaţie proprie, atribuită ei de Creatorul, la trimiterea sa în lume. Asta însemnează că fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie, în viaţa pământească. Bogatul din parabolă a pus o temelie şubredă vieţii veşnice, prin lăcomia, avariţia şi egoismul lui, de aceea este nenorocit, îl apucă disperarea că nu mai poate face nimic pentru îndreptarea lui. De pocăinţă şi de un reviriment nu mai poate fi vorba, după moarte, nici la el şi nici la alţii asemenea lui, fiindcă păcatul şi deprinderea cu răul sunt prea înrădăcinate în fiinţa lor. Viaţa veşnică a acestora este o temniţă duhovnicească, chin veşnic, vieţuire cu diavolii.

în schimb, virtuoşii, asemenea lui Lazăr din parabolă, beneficiază de linişte şi pace sufletească, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos şi cu întreaga

Biserică, de-a lungul existenţei lor terestre. Ca atare, viaţa lor viitoare va fi o duminică fără de sfârşit, „paradisul regăsit şi c^v

1

a

eschatologia inaugurată". Viaţa veşnică nu este o simplă revenire la

început, o

revenire de unde poate reîncepe ciclul temporal, ci o înaintare vf în acelaşi infinit, „ne prefacem din slavă în slavă" (II Cor., 3, 18), cum zice Sf. Apostol Pavel. Viaţa veşnică nu înseamnă „o înaintare într-un timp liniar nesfârşit, ci într-o infinitate gustată mereu, dar care nu satură niciodată"; „făptura nu are prin sine veşnicie, numai ca participare la T, cel veşnic" (Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, î Voi. 3, Bucureşti, 1978, pp. 449-450).

| Pentru cei drepţi, viaţa veşnică va fi întru totul fericită, dar nu ca X un dar primit de pomană, fără nici un merit din partea lor. Ea presupune p| - întâi (credinţa) prin care întreţinem relaţia cu Dumnezeu, Ca fiinţă personală, creatoare, guvernatoare şi proniatoare a lumii. Credinţa ne pune în legătură cu Dumnezeu, fără să facem abstracţie de relaţiile frăţeşti cu semenii noştri. Subiectul nostru retranşat în egoism, chiar având un sâmbure de credinţă, este steril, nu rodeşte nimic de preţ din punct de vedere moral. Numai încadrat în comunitatea de viaţă a semenilor, creştinul se dovedeşte că este mădular viu al Maicii lui Hristos. De la întrupare Mântuitorului, noi suntem asumaţi în El, astfel că fiind legaţi de El, credinţa ne leagă şi de semeni, fiindcă toţi intră în sfera realităţii lui Hristos.

De credinţă se leagă şinădejdea^:are ne dă încredere că Dumnezeu îşi respectă făgăduinţele Sale. El ă promis mântuirea şi fericirea veşnică celor ce fac voia lui Dumnezeu şi păcătoşilor care se pocăiesc. „Prin nădejde ne-am mântuit, dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce se vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare" (Rom., 8, 24-25). Nădejdea nu este aşteptare pasivă a vieţii veşnice, ci o încordare a voinţei de a fi în acord cu voinţa lui Dumnezeu, o orientare a purtării noastre către un nivel superior de viaţă morală. Numai aşa se poate aştepta fericirea cea nesfârşită, în veşnicie, în care drepţii vor vedea pe Dumnezeu faţă către faţă" (I Cor., 13, 12) şi vor trăi împreună cu sfinţii, cu îngerii, cu Maica

Domnului, cu Mântuitorul...

___

Pentru creştini, încununarea credinţei şi nădejdii est diubirep. Prin iubire suntem legaţi de Dumnezeu şi de semenii noştri. Credinciosul poate nădăjdui în viaţa veşnică, dar no poate dobândi decât în comuniune frăţească cu cei din jur, viaţa de veci fiind ţinta tuturor oamenilor. La judecata de obşte, se va pune accent deosebit pe iubirea afectivă, de aceea preotul Judecător va spune celor de-a dreapta Sa: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut" (Matei, 25, 40).

Li se va părea unora că vorbind şi accentuând mereu viaţa veşnică, minimalizăm sau chiar considerăm iără nici o importanţă timpul vieţii

prezente. Cu desăvârşire greşit! între viaţa pământească şi viaţa veşnică esţe o relaţie directă. Aceasta din urmă - în toată măreţia ei - o dobândesc nu cei c^v

1

a

ce fug de viaţa de aici, ci aceia care îşi valorifică aptitudinile lor morale şi profesionale. Moştenitorii vieţii veşnice sunt ţoţi cei ce se zbat, luptătorii pentru un ideal înalt, cei ce fac pe pământ muncă ziditoare, nu se dau înfrânţi în faţa nici unui obstacol şi sunt gata de orice sacrificiu pentru tot ceea ce înalţă, înnoieşte şi înnobilează pe oameni. Drumul adevărat al nădejdii spre viaţa veşnică trece prin calea cea îngustă a muncii perseverente şi jertfelnice pentru triumful ideilor mari, pentru izbăvirea semenilor de strâmtorări şi schimbarea în bine a fizionomiei lumii întregi (Vezi: D. Belu,

Viaţa veşnică, în

„Mitropolia Ardealului", nr. 7-9/1982, pp. 509-510).

Cele două stări ale veşniciei, fericirea şi nefericirea, pregătite prin felul cum am dat sau nu ascultare vocaţiei personale, sunt înfăţişate plastic de S£ Chirii din Alexandria. în următoarele cuvinte: aici, „Drepţii dănţuiesc, păcătoşii sunt legaţi. Drepţii cântă, păcătoşii se tânguiesc... Drepţii sunt în sânurile lui Avram, păcătoşii în torentele de foc ale lui Veliar. Drepţii în odihnă, păcătoşii în osândă... Pe drepţi îi va desfăta vederea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi va întrista vederea focului. Drepţii în cămara de nuntă, păcătoşii în haosul infinit. Drepţii în lumini, păcătoşii, în întunecimea furtunii... Drepţii cu îngerii, păcătoşii cu demonii. Drepţii în faţa tronului Stăpânului, păcătoşii în faţa întunericului chinuitor. Drepţii văd pururea faţa lui Hristos, păcătoşii stau pururea în faţa diavolului... Drepţii în cer, păcătoşii în abis" (Cit. după Pr. Prof. D. Stăniloae, Op. cit., p. 459).

v (Ct^cji^ă^ek )!' depănate aici este următoarea: în momente, precum cel de faţa/sufletul nostru, vrem, nu vrem, este atins de adierea nesfârşitului ocean spre care mergem toţi. Să nu uităm că, pentru lumina sau întunericul acestei împărăţii transcendente, singuri ne dăm opţiunea... Nu e cazul să ne înspăimântăm în foţa morţii, ci să evităm a-1 vătăma pe Dumnezeu, să luptăm cu tărie împotriva morţii veşnice a ^letului, care este destinat fericirii veşnice. Cine cugetă şi acţionează astfel, gândul morţii nu-1 dezgustă de viaţă, el având ferma credinţă că dincolo de poarta întunecată a morţii e lumina cea neapusă, e fericirea, e odihna veşnică în iubirea fără margini a lui Dumnezeu.

Adormita înDompul (N) a fost femeia înţeleaptă, asemenea aceleia ——.................

r

i.

î

despre care spune înţeleptul Solomon că a jzidit casa şi nu are preţ pe , hh , pământ (Pilde, 14, 1). într-adevăr, ea a fost legată de casă şi de familia ei prin toate pulsaţiile inimii sale larg dăruitoare. A chivernisit casa cu

(

înţelepciune, până au ajutat-o puterile, fiind împreună - lucrătoare cu | soţul ei, trecut la cele veşnice înainte cu câţiva ani, la fericirea copiilor şi nepoţilor şi Lumina legii strămoşeşti a aprins-o în sufletul odraslelor ei, îndeosebi în mintea şi inima nepoţilor, cărora le-a fost o c^v

1

a

povăţuitoare pilduitoare^ cu vorba şi cu fapta. Ea poate fi asemuită aceleTa pe care o portretizează poetul astfel. „Cu părul nins, cu ochii mici / Şi calzi de duioşie / Aievea parcă o văd aici / Din frageda-mi pruncie". în perspectiva timpului, nepoţii îi vor evoca figura blândă, senină şi tăcută, tot prin stihurile poetului: „De câte ori priveam la ea / Cu dor mi-aduc aminte / Sfiala ce mă cuprindea / Asemuindu-o în mintea mea / Duminicii

Preasfinte " (Şt. O. Iosif, Bunică). ............. . .. ^^ în faţa morţii, ea s-a dovedit tot „femeia tare". !genină)si resemnată, ştiind ca prin împlinirea chemării ei, a datoriilor pe care le incumbă >daţa pamâmeâsca, şi-a deschis drum spre viaţa veşnică, cu bucurii compensatorul drept răsplată pentru neprihana inimii şi lupta cea bună... v> Ăjfost pregătită totdeauna pentru ceasul morţii, dar gândul acesta n-a facut-o să dispreţuiască viaţa şi bunurile ei, bineînţeles atâtea câte sunt ^^cTcesare sănătăţii trupeşti şi sufleteşti.

' (r*Jf*

W4 e&ţ^Oi (W£ *»

ÎT Jkli Săvârşindu-şi călătoria şi despărţindu-se de; ceidcagi, le pune la inimă ^ J&Â povaţa paulină - sinonimă unui testament moral: „ în iubire frăţească, i * ) unii pe alţii iubiţivă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate" (Rom., 12, J,^ 10). Trece pragul veşniciei cu o bogată vistierie morală, îndatorând pe ^ cei rămaşi să-i poarte în suflet chipul luminos şi să o pomenească „din

e

neam în neam", ca o întrupare a dăruirii pentru binele celor din jur. Şt> ^ Vrednică de fericire, în veci să fie pomenirea ei! î'

v

^

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS EVLAVIOS ŞI DREPT* Sancţiunea divină. Rai - Iad în raport cu moartea, potrivit învăţăturii creştine, oamenii pot fi împărţiţi în trei categorii. Unii despre care moartea nu spune nimic, faţă de care lumea este indiferentă. în această categorie sunt incluşi aceia care nu fac nici bine, nici rău, sunt indiferenţi, nesimţitori, cu inimă de gheaţă; aceştia nu au un cuvânt încurajator sau o faptă bună pentru nimeni. în a doua categorie intră aceia despre care moartea spune rău, sunt iubitorii de gâlceava, de scârbă, de pizmă şi de răzbunare; aceştia se bucură de necazurile altuia şi se întristează de succesele şi bucuriile lui. Sufletul lor este plin de venin, pe care îl varsă asupra celor din jur, lără să-şi dea seama că

această otravă le va aduce moartea. Ei sunt osândiţi de oameni, dar cu deosebire de Dumnezeu, care spune prin gura psalmistului: „Departe de c^v

1

a

păcătoşi este mântuirea, căci n-au căutat îndreptările Tale" (Ps., 118, 155). Din categoria a treia fac parte cei ce şi-au înţeles şi împlinit chemarea pe pământ, au dat ascultare legii morale, considerând-o expresie a voinţei lui Dumnezeu. Aceştia sunt demni de pomenire şi de recunoştinţă „din neam în neam". Despre aceştia grăieşte inspirat profetul: „Dreptul de va muri, în veac va trăi" (Avacum, 2, 4). Din rândul celor ce şi-au înţeles misiunea pământească, face parte şi adormitul în Domnul (N), în vârstă de (x) ani. El a fost personificarea înţelepciunii şi a hărniciei, a credinţei nefăţărite, păzitor al poruncilor divine, pilduitor prin purtarea sa dreaptă, înţelegător al slovei, psalmistului: „Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează pe ea. Nu uita că ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile lui spre rugăciunea lor" (Ps., 33, 1314). Prilejul morţii enoriaşului parohiei noastre (n) ne îndatorează să zăbovim câteva clipe asupra sensului despărţirii sufletului de trup şi să dăltuim în minte un crâmpei de învăţătură creştinească referitor la

cealaltă faţă a existenţei, viaţa de dincolo de mormânt, unde sunt stări Cuvânt de învăţătură la înmormântare

183 ..

deosebite de cele de aici. Potrivit

crezului

nostru

creştin,

după

despărţirea

de

trup,

sufletul

supravieţuieşte, fiind nemuritor prin însăşi natura lui, ca unul ce este de origine divină (Fac., 2, 7; Eccles., 12, 7; Ps. 145, 3-4; Evrei, 12, 9). Imediat după moarte, sufletul primeşte o stare provizorie, de fericire sau nefericire, hotărâtă de

judecata particulară, al cărei autor este Iisus Hristos. „Rânduit este oamenilor

odată să moară, iar după aceea să fie judecată" (Evrei, 9, 27). Existenţa acestei judecăţi o învederează mântuitorul Iisus Hristos în Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului

Lazăr (Luca, 16, 19-31). După judecata particulară, sufletele drepţilor se vor bucura anticipat de fericirea de care se vor bucura după judecata de apoi, deci vor merge în

rai,

unde vor aştepta sentinţa definitivă a judecăţii universale. Cât priveşte soarta păcătoşilor, în urma judecăţii particulare, aceştia merg în iad, unde suferă anticipat chinurile, împreună cu duhurile necurate (II Petru, 2, 24), până la judecata de apoi.

Atât sufletele drepţilor, cât şi ale păcătoşilor, au, după moarte, o existenţă personală şi conştientă. îşi amintesc de faptele săvârşite în viaţă, cântăresc valoarea sau nonvaloarea lor morală, dar nu pot efectua nici o schimbare a stării lor. Evident, că nu este o stare identică cu starea din rai sau din iad după judecata universală. Atât recompensele, cât şi pedepsele, sunt provizorii. Este ceea ce spune Sf. Atanasie cel Mare, că bucuria pe care o simt acum sufletele drepţilor este o îndulcire parţială, după cum şi întristarea păcătoşilor este o întristare parţială. Este o mare deosebire între cele două stări de după cele două judecăţi. Aceasta rezultă din următoarele: a)

.

La judecata particulară sufletele vor fi judecate numai pentru faptele lor

personale, nu şi pentru urmările lor, încă necunoscute. b)

.

în iad, după judecata particulară, spre deosebire de starea de după

judecată universală, există încă nădejde de mântuire. Este adevărat că nimeni nu se mai poate ajuta personal, dar rugăciunile celor rămaşi în viaţă pot ajuta celor „adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci". Pot ajuta mult rugăciunile Bisericii, îndeosebi jertfa liturgică. Rugăciunile celor vii pot ajuta celor morţi de moarte grabnică, dar cu credinţă în

Dumnezeu, însă din cauza scurtimii şi valurilor vieţii, n-au putut face fapte vrednice de pocăinţă. 184 c)

Ioan BUNEA

.

în iad, „după judecata particulară, suferinţele sunt mai mici

şi pentru motivul că iadul nu conţine încă sufletele tuturor păcătoşilor şi pe toţi dracii, a căror atenţie e încă îndreptată spre lume. Mulţimea suferinţelor măreşte intensitatea lor şi, desigur, la sfârşit, suferinţa individului va fi pe proporţia suferinţei generale, împotriva căreia nu va putea face nimic. în sfârşit, ca şi în iadul de după judecata particulară, sufletele din iad, după această judecată, vor fi lipsite de trupuri, şi astfel suferinţele vor fi înjumătăţite, fiind numai spirituale. Unirea sufletului cu trupul va umple măsura, fie a durerii, fie a bucuriei" (Dr. Antonie Plămădeală - azi Mitropolit, învăţătura ortodoxă despre rai şi iad, în volumul: „Ca toţi să fie ură", Bucureşti, 1979, pp. 378-

379).

Cum stau lucrurile cu şi după judecata universală? îndată după învierea trupurilor, va avea loc judecata obştească, a tuturor oamenilor. După această judecată, vor continua să existe veşnic raiul şi iadul, nefiind nici o posibilitate de schimbare a situaţiei. Fiind judecător drept, „Dumnezeu va judeca lumea, cu dreptate va judeca popoarele... Dreptatea lui este dreptate în veac" (Ps. 7, 11; 9, 8; 118, 142). Răsplata şi pedeapsa vor fi proporţionate cu faptele, i se va da fiecăruia ce i se cuvine (Matei, 13, 41-43; 16, 27). Fiecare îşi va primi plata cuvenită, deplină, fericire sau nefericire, atât pentru trup cât şi pentru suflet şi va fi eternă. Răsplata celor drepţi este raiul (numit şi împărăţia lui Dumnezeu împărăţia cerurilor, cer, sânul lui Avram, casa Tatălui ceresc şi altele punerea Ia adăpost de orice rău şi posesiunea atotbinelui. Cei drepţi vor vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă, iar nu ca acum ca prin oglindă, în ghicitură" (I Cor., 13, 12). Vederea aceasta nu va fi o vedere a esenţei divine, pe aceasta n-o văd nici profeţii, nici îngerii. Vor fi împreună cu Hristos şi se vor împărtăşi de bunătăţi, „pe care (aici) ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit" (I Cor., 2,9). Intrând în bucuria Domnului (Matei, 25, 23), drepţii se vor învrednici de o fericire integrală direct proporţională cu faptele lor; va fi „odihna în Domnul". Nu va fi aceeaşi fericire pentru toţi, ci deosebită, a măsurat faptelor fiecăruia. „Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi Ia învierea morţilor" (I Cor., 41-42). Raiul eschatologic, va fi - potrivit învăţăturii unor Sfinţi Părinţi - o reîntoarcere la paradisul terestru din care au fost izgoniţi primi oameni, deci o restaurare a stării în care erau înainte de păcat.

Fericirea din rai va fi veşnică, acolo va fi un veşnic prezent. Cât priveşte Cuvânt de învăţătură la înmormântare

185 ..

natura fericirii de aici, ea se va deosebi de cea de după judecata particulară, care este numai spirituală. La judecata universală, trupurile vor învia, ale celor drepţi şi ale celor nedrepţi, ceea ce evident trebuie să însemneze că fericirea va fi şi trupească. Nu poate fi vorba de o materializare a trupurilor în sensul nostru, fiindcă timpul şi dimensiunile dispar, ci de trupuri, la fel cu trupul înviat a Mântuitorului. Raiul este o

stare, noţiune în care e cuprinsă şi fericirea.

Pedeapsa celor păcătoşi este iadul (numit şi gheena focului, pieire, foc nestins, genune, întunericul cel mai dinafară, iezerul de foc, închisoarea duhurilor şi altele). De această stare vor avea parte cei ce au făcut rele, îndeosebi cei ce n-au făcut acte de caritate (Matei, 25, 31-46), cei ce au comis păcate împotriva Duhului Sfânt, deci n-au fost iertate (Matei, 12, 3132) şi cei ce nici după judecata particulară n-au dobândit o ameliorare a situaţiei lor. Pedepsele păcătoşilor din iad vor consta din îndepărtarea de la faţa lui Dumnezeu, durerea fizică şi morală, ruşinea, mânia, deznădejdea, petrecerea cu diavolul şi slujitorii lui. Se vorbeşte de mustrarea conştiinţei, exprimată prin imaginea unui vierme neadormit (Marcu, 9, 44), ceea ce înseamnă că vor fi mereu chinuiţi de regretul de a nu fi dus o viaţă conform legii morale. Se vorbeşte şi de o altă suferinţă a iadului, care constă în „plângerea şi scrâşnirea dinţilor" (Matei, 22, 23), precum şi de pedeapsa focului, în care a ajuns bogatul nemilostiv, neavând posibilitatea de a se răcori. Focul acesta arde fiinţele păcătoşilor, fără a le nimici.

Chinurile din iad vor fi gradate, după mărimea faptelor (Rom., 2, 6; 1 Cor., 5,10). „Sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a încredinţat mult, mult i se va cere" (Luca, 12, 47-48). Pedepsele vor fi diferenţiate. Astfel, unii vor fi lipsiţi de vederea lui Dumnezeu şi de comuniunea sfinţilor, alţii se vor chinui în văpaie sau vor fi aruncaţi în întunericul cel mai dinafară etc. Adormitul în Domnul (N), pasionat cititor al Scripturilor şi profund credincios, a fost familiarizat cu îndatorirea sa creştinească de a se conforma legilor morale. Era convins că ordinea morală este statornicită de Dumnezeu, legile morale sunt expresia voinţei divine, şi de împlinirea sau neîmplinirea lor este indisolubil legată răsplata sau pedeapsa. Virtutea, ca rod al conformării cu cerinţele legilor morale, a stat la cârma vieţii sale. Nu s-a îndoit nici o clipă că ea este izvorul fericirii - în viaţa aceasta - şi arvuna dreptei răsplătiri la

înfricoşătoarea judecată. Cu povaţa şi cu pilda vieţii sale, a îndrumat şi pe 186

Ioan BUNEA

semeni săi să nu se lase amăgiţi de mirajul desfătărilor deşarte, spre a fi scutiţi de amărăciunile vieţii pământeşti şi de sancţiunea divină, care răsplăteşte, dar şi pedepseşte cu dreptate. Adeseori, a putut fi auzit, spunându-le celor din apropiere să asculte cuvintele psalmistului. „mântuirea drepţilor de la Domnul..." (Ts., 36, 39) iar „pieirea celor fărădelege tot de la Domnul, după fărădelegea şi răutatea lor" (Ps., 93,23). în lumina acestui îndreptar, trebuie să judece şi să acţioneze orice creştin conştient, să nu uite că raiul şi iadul sunt corelative virtuţii şi păcatului... Nu facem binele de dragul recompensei, nici nu evităm săvârşirea răului de frica pedepsei, cum le place unora să afirme (exemplu Kant), ci răsplata sau pedeapsa sunt în însăşi natura faptelor. Dumnezeu n-a voit iadul cu scopul de a-i vedea pe oameni chinuindu-se, ci a-i face să se pocăiască. Dumnezeu nu vrea iadul, pentru că nu vrea păcatul. Dacă nu este păcat, nu este iad. Stă în vrerea noastră, să alegem calea spre porţile împărăţiei cerurilor sau spre osânda veşnică a iadului. Petrecând la locul de veşnică odihnă pe enoriaşul luminat al parohiei noastre (N), pentru care „Legea Domnului a fost lăclie picioarelor şi lumină cărărilor sale" (Ps.r 118, 105), să reflectăm la sfârşitul vieţii noastre pământeşti - prin moarte - şi la cele ce urmează după ea. Să încrestăm folosul pe care îl avem împlinind voia cea sfântă a lui Dumnezeu, trăind în curăţie trupească şi sufletească, deci în afară de urâciunea păcatului. în felul acesta, vom putea spune în ceasul morţii asemenea decedatului, cu cuvintele psalmistului: „Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea" (Ps., 56, 10).

în veci să fie pomenirea lui! cuvânt la moartea unui credincios vârstnic Starea sufletului după moarte. Judecata particulară Un dregător din vechime a chemat - într-o zi - la sine pe trei dintre fruntaşii înţelepţi ai ţării sale şi le-a pus următoarea întrebare: „Ce cred ei că este mai îngrozitor în lumea aceasta?". Primul a răspuns: „boala", al doilea: „bătrâneţea", iar al treilea a spus: „Cel mai îngrozitor lucru este, să stai în faţa morţii, şi să priveşti înapoi la o viaţă plată, irosită în preocupări minore, fără nici o vibrare a inimii şi fără nici o faptă ziditoare, care să te facă vrednic de a ţi se pomeni numele... ".

într-adevăr, aşa stau lucrurile! Numai viaţa trăită în slujba realizării binelui Cuvânt de învăţătură la înmormântare

187 ..

sau a căutării adevărului, este demnă de o pioasă şi recunoscătoare amintire. Important este să ne ştim folosi de fiecare clipă, să folosim timpul cu înţelepciune în slujba unui ideal, să găsim calea de a nu trăi sufocaţi într-o găoace, să găsim calea de a ne ridica deasupra egoismului, care ne ispiteşte şi ne stăpâneşte frecvent. Ferice de ce-i ce în clipa morţii, privind înapoi, nu se îngrozesc de ea, fiindcă în drumul vieţii lor pământeşti au semănat binefaceri, lumină şi înţelepciune. Din rândul acestora face parte şi adormitul în Domnul (N), pe care l-am prohodit astăzi şi-1 vom aşeza, după datina noastră creştinească, la locul de veşnică odihnă. Viaţa lui a fost un imn închinat legii strămoşeşti, remarcându-se prin purtarea sa creştinească pilduitoare, putând fi asemănat cu pomul răsărit lângă izvoarele apelor,

care îşi dă rodul la vremea sa, cum zice psalmistul (Ps., 1, 3). *** Considerăm că este potrivit să folosim acest prilej, spre a zăbovi asupra unei învăţături referitoare la moarte, îndeosebi la „taina morţii", cum este numită în limbajul nostru bisericesc. în lumina dreptei credinţe, moartea este poarta prin care intrăm în viaţa de dincolo. Trupul se desface în elementele materiale din care a fost alcătuit, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu care 1a dat (Eccles., 12,7). Drept urmare, pentru creştinul care a dus o viaţă curată, moartea nu mai este un eveniment înspăimântător, nu este o taină a durerii, ci a împlinirii, fiindcă ea nu distruge viaţa, ci îi schimbă numai modul de existenţă Acesta-i motivul pentru care Biserica consideră ziua morţii drepţilor zi de bucurie, nu de întristare. După despărţirea de trup, sufletul se întoarce la Dumnezeu spre a fi judecat. Judecata ce se face imediat după moarte, se numeşte

Judecata particulară. I s-a

atribuit acest nume, întrucât înaintea ei se înfăţişează flecare suflet în particular, fără participarea trupului, înaintea acestei judecăţi, sufletul este chemat să-şi dea seama de întreaga lui viaţă pământească, de gândurile, de vorbele şi de faptele sale încrestate pe răbojul existenţei sale terestre. în temeiul bilanţului prezentat, i se dă răsplata sau pedeapsa cuvenită. Facem precizarea că nici răsplata şi nici pedeapsa nu sunt depline, nici definitive.

Răsplata sau pedeapsa nu sunt depline, fiindcă judecăţii particulare îi este supus numai sufletul. Ori, în viaţa pământească, sufletul a lucrat împreună cu trupul. Ca atare, împreună se cuvine să-şi primească răsplata sau pedeapsa. Asta se va întâmpla după învierea de

obşte, la judecata de obşte, când se vor lua în considerare nu numai faptele personale în sine, ci şi urmările lor... 188

Ioan BUNEA

Starea de după judecata particulară nu este nici definitivă, întrucât e pasibilă de modificări, până la judecata din urmă. Potrivit învăţăturii dreptei credinţe, cei adormiţi în păcate uşoare pot fi ajutaţi să-şi amelioreze situaţia, înainte de judecata universală, prin mijlocirea celor vii (jertfa liturgică, milostenii, rugăciuni etc...). După judecata particulară, cei buni merg în rai şi vieţuiesc în lumea duhurilor luminoase, fiind învredniciţi de a-L vedea pe Dumnezeu şi a se desfăta

în

bucurii pregătite de Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor., 2, 9). Din contră, cei răi merg în iad, unde sunt supuşi la diferite suferinţe, ca: mustrarea cugetului, necazul de a fi în societatea duhurilor rele etc. Atât cei din rai cât şi cei din iad au o stare provizorie, ei aşteaptă învierea şi judecata universală.

Judecata particulară îşi are temeiuri scripturistice. Despre ea vorbeşte Sf. Apostol Pavel când spune:

„Este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să

fie judecata" (Evrei, 9, 27). Existenţa judecăţii particulare o atestă lămurit şi Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 22-31). Din cuprinsul acestei parabole rezultă că atât bogatul cât şi săracul îşi primesc, imediat după moarte, cele ce li se cuveneau, conform purtării avute în viaţă.. Faptul că i s-a dat fiecăruia ce merita, presupune o judecată, şi aceasta s-a întâmplat imediat după moartea lor.

în ce priveşte felul cum se face judecata particulară, nu avem informaţii detaliate în revelaţia divină. Găsim o aluzie în parabola amintită, a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Ea se face de către Mântuitorul Iisus Hristos, fiindcă „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci judecata toată a dat-o Fiului" (Ioan, 9, 22). Ea se face în faţa îngerilor buni şi a îngerilor răi, după care sufletul va merge în tovărăşia unora sau a altora, potrivit faptelor făcute de el şi sentinţei date de Judecătorul suprem. Unii Sf. Părinţi, ca Sf. Efrem Şirul (f 373), Sf. Chirii al Alexandriei (j 444), ş. a., au încercat să explice mai amănunţit judecata particulară. Explicaţia lor este în consonanţă cu ceea ce spun cântările şi rugăciunile Bisericii, îndeosebi cele de la Canonul ce se cântă la ieşirea sufletului cu următorul text:

„Acum

toată vremea vieţii mele ca fumul a trecut, şi iată stau înainte-mi îngerii trimişi de Dumnezeu, cerând fără milă ticălosul meu suflet. Iată, s-au înfăţişat mulţime de duhuri viclene, ţinând zapisul faptelor mele, şi strigă foarte, cerând, fără ruşinare, umilitul meu suflet" {Molitvelnic, Bucureşti, 1950, p. 187). Potrivit descrierii Sfinţilor Părinţi, judecata

particulară se face astfel: după despărţirea de trup, sufletul merge la judecată însoţit de îngeri buni şi de îngeri răi. El trece prin anumite vămi, în prezenţa îngerilor buni şi a Cuvânt de învăţătură la înmormântare 189 .. demonilor, unde i se cercetează trecutul şi trebuie să dea socoteală de toate actele săvârşite în viaţa pământească. Dacă reuşeşte să treacă de toate vămile, el este dus de îngeri buni în rai, iar dacă la vreuna din vămi se constată că a făcut păcate grave, care îl împiedică să meargă mai departe, e luat de îngerii răi şi dus în iad.

Trebuie să facem menţiunea că vămile au înţeles spiritual. Descrierea lor se face concret, spre a ne face idee despre lumea de dincolo. Chiar dacă Biserica

nu

s-a

pronunţat

formal

asupra

învăţăturii

despre

„Vămile

văzduhului", ea prezintă importanţă prin faptul că întăreşte învăţătura despre realitatea judecăţii particulare. Este necesar să menţionăm aci că, potrivit credinţei autentice, nu poate fi vorba de existenţa unui loc intermediar - între rai şi iad - în care merg sufletele care au murit cu păcate uşoare. Textul, la care se referă cei ce susţin existenţa locului intermediar, a focului curăţitor al păcatelor (purgator) este luat din I Cor., 3, 12-15, unde se vorbeşte că: „omul se va mântui, dar aşa ca prin foc"; este focul curăţitor care va lămuri faptele tuturor, ale celor buni şi răi, spun ei. Cum trebuie înţeles corect acest foc? E vorba de focul ce premerge judecăţii obşteşti focul care va lumina pe cei buni, iar pe cei răi îi va arde, dar în aşa fel că trupurile lor nu se vor mistui în flăcări, ci se vor chinui în veci. Mintea sănătoasă respinge ideea unui foc curăţitor al păcatelor fiind ilogic ca sufletul imaterial să poată fi chinuit şi ispăşit de păcate printr-un foc material. Cine admite o astfel de învăţătură, uită că este păgubitoare pentru suflet, făcându-i pe mulţi să înoate în mocirla păcatelor, în nădejdea că se vor curăţi după moarte în purgator, deci se vor mântui. învăţătura despre purgator stă în contrazicere cu învăţătura despre răscumpărea neamului omenesc prin lisus Hristos. Pe lângă acesta, susţinătorii purgatoriului uită că pentru mântuirea sufletească putem lucra numai în viaţa pământească, nu şi dincolo. Se cade să lucreze flecare până este ziuă, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze" (loan, 9,4). Ca atare, personal, după moarte, omul nu-şi poate asigura merite, sub nici o formă; poate obţine eliberarea din iad doar prin mijlocirea celor vii. ***

Nu putem presupune că adormitul în Domnul a cunoscut amănunţit toate 190

Ioan BUNEA

aspectele învăţăturii eschatologice ale Bisericii noastre. Ceea ce ştim - cu certitudine - este faptul că de-a lungul călătoriei sale pământeşti, el a atribuit fiecărei clipe un sens pozitiv, orientându-şi „faptele vieţii sale după gândul veşniciei", cum spunea istoricul şi cugetătorul Vasile Pârvan în

Memoriale. El a

ştiut că vremea trecută şi nefolosită nu se mai poate recupera, iar vremea de mâine este în stăpânirea noastră, de aceea - pe cât este omeneşte posibil - n-a scăpat nici un prilej de a aduce un spor moral vieţii sale, prin munca sa în familie, în profesiune şi în societate.

Adormitul în Domnul (N), în viaţa lui pământească, n-a pierdut din vedere un lucru elementar şi anume: misiunea ce i s-a încredinţat din partea Creatorului de-a lucra pentru înfăptuirea binelui în lume. Deşi suferind încă de o boală grea şi nemiloasă, el a găsit tăria morală să-i facă faţă, dând - prin aceasta un exemplu de bărbăţie în luptă cu potrivniciile. Cunoştea boala de care suferea, dar faptul acesta, în loc să-1 demobilizeze şi să-1 transforme într-o fiinţă vegetativă, speriată de un sfârşit mai mult sau mai puţin apropiat, dar inevitabil, 1-a stimulat în realizări superioare care îi vor perpetua numele din neam în neam. Intr-o cunoscută stampă veche, care reprezintă scara vieţii, omul înainte de a coborî în mormânt, cu palma înaintea ochilor, se uită în zare înaintea lui. îşi aminteşte trecutul, îşi examinează activitatea depusă pe răbojul vieţii pământeşti. într-adevăr, aşa se cuvine să procedeze cel ce are conştiinţa misiunii sale în lume. El mărturiseşte cu

ppp psalmistul: „Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji de pficainl meu" Cuvânt de învăţătură la înmormântare

200 ..

(Ps., 37, 38). Cu alte cuvinte, va ocoli ocaziile de a păcătui, iar, in caz de alunecare, le va spăla în baia pocăinţei şi se va întări „cu pâint .i cea cerească şi paharul vieţii". Totodată, îşi va da seama că de câte ori si fost părăsit păcatului, a coborât pe scara vieţii, iar când a oficiat la altarul virtuţii, a urcat pe culmi însorite, gustând bunăstarea şi fericirea. Adormitul în Domnul (N) nu se mândreşte - în ceasul acesta - cu roadele osârdiei sale, fiindcă e greu să aibă justa măsură în aprecierea vieţii sale. Timpul îl va aşeza şi pe el şi faptele lui la locul cuvenit, în scara valorilor morale. în smerenia sufletului său, recunoaşte pă n-a realizat decât parţial din ceea ce dorea şi nădăjduia că va putea înfăptui în anii ce i-au fost rânduiţi de Dumnezeu, de aceea îi cere cuvenita iertare. Ceea ce rămâne însă pozitiv din repertoriul vieţii sale şi vrednic de a fi reţinut este grija pe care a avut-o de a da merinde sănătoasă sufletului său, prin credinţă vie, „roditoare prin iubire" (Gal., 5, 6) aici, înainte de apusul vieţii pământeşti. Este înţelepciunea pe care trebuie s-o aibă orice creştin. „Până avem timp, să facem binele către toţi" (Gal., 6, 10). Pentru ce a avut luminos în viaţa aceasta, suntem încredinţaţi că Dumnezeu Cel Atotdrept îi va da defunctului răsplata cuvenită, pe măsura vredniciei sale. Pentru întrelăsările ivite, fie din cauza imperfecţiunii umane, fie din cauza ispitirilor ce l-au încercat şi pe el, cerem de la Dumnezeu „să nu fie dat morţii", adică osândei veşnice, cum zice psalmistul (Ps., 117, 18), ci iertării celei neîmpuţinate. Pomenirea lui să fie din neam în neam. Odihnească în pace!

cuvânt la moartea unui bătrân evlavios Sancţiunea divină. Judecata obştească Cu inimile îndoliate petrecem, astăzi, pe ultimul drum, Ia locul de veşnică odihnă, pe enoriaşul parohiei noastre (N), în vârstă de (x) ani. înainte de a-şi da obştescul sfârşit şi-a luat, ca merinde pentru drumul fără întoarcere, Sfânta împărtăşanie. în sicriul din faţa noastră se găseşte trupul neînsufleţit al unui fervent şi evlavios credincios al acestei străvechi parohii. El era cunoscut pentru dragostea pe care o nutrea faţă de „legea strămoşească" şi pentru grija pe care o purta pentru biserica la altarul căreia se închina, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, aşa cum moştenise datina din moşistrămoşi. De-a lungul drumului vieţii pământeşti, adormitul în Domnul (N) a fost pildă, grăitoare de felul înţelept cum trebuie chivernisită familia, în slujba căreia a stat până în ultimele clipe ale vieţii. Vatra familială a fost locul unde şi-a găsit chemarea şi tihna, aducând la acest sanctuar darul inimii sale de soţ, tată, bunic şi luminat îndrumător. Energia de care dispunea şi-a dăruit-o cu tragere de inimă şi în buna gospodărire a trebilor obşteşti ale comunei. Mai presus de toate, adormitul în Domnul (N) a avut la cârma vieţii sale sufleteşti

îndreptarul credinţei, pârghie de rezistenţă în confruntările cu valurile năprasnice

ale vieţii şi tărie în ceasul înfricoşător al morţii. în aşa fel şi-a orânduit viaţa pământească încât sfârşitul să-1 găsească pregătit, fără datorii neîmplinite şi astfel să poată da „răspuns neînfruntat la înfricoşata judecată a lui Hristos". Această atitudine a izvorât din cugetarea lui creştinească potrivit căreia, la timpul sorocit,

fiecare îşi primeşte răsplata sau pedeapsa potrivit faptelor săvârşite. *** „Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a căruia împărăţie nu va avea sfârşit". Este mărturisirea creştinilor pe care o fac prin articolul VII din „Simbolul credinţei" privitor la venirea a doua a Mântuitorului. Atunci Domnul lisus Hristos nu va veni ca Mântuitor, ci ca

Judecător şi va fi înconjurat de îngeri şi

învăluit în slavă, slavă de care se vor înfricoşa şi stihiile lumii (Apoc., 20, 11). Judecata poartă numele de judecata din urmă şi obştească (universală).

Dumnezeu - Tatăl a încredinţat judecata Fiului Său. Ne-o spune chiar Cuvânt de învăţătură la înmormântare

193 ..

Mântuitorul: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului" (loan, 5, 22). Dumnezeu voieşte ca oamenii să fie judecaţi printr-un om care cunoaşte slăbiciunile cu care au avut de luptat, căci le-a purtat El însuşi. El cunoaşte lupta grea ce trebuie dusă pentru realizarea binelui, înfrângerile şi biruinţele pe care le înregistrăm în drumul spre desăvârşire. El ne-a arătat şi felul cum pot fi biruite slăbiciunile, întrucât El însuşi s-a ridicat deasupra lor. El este îndreptăţit să-i judece pe oameni, pentru că Le-a dat - prin jertfa Sa puterea de a scăpa de păcat şi osândă. Judecata Lui va fi obiectivă, absolut dreaptă, întrunind condiţiile de

universalitate şi de proporţionalitate, adică pentru una şi

aceeaşi faptă va aplica una şi aceeaşi sancţiune, în raport cu valoarea sau nonvaloarea reală a ei.

Cum va fi judecata obştească? Ne-o arată textul Sf. Evanghelii de la Matei, prin chiar cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga" (Matei, 25, 31-33).

Primul act al judecăţii de apoi va fi pogorârea pe pământ a înfricoşatului Judecător, care va fi Fiul lui Dumnezeu. Se va arăta cu alai şi strălucire, având ca tron un nor luminos, deci într-o formă cu totul deosebită de cum a fost prima Sa venire în lume. Al doilea act al judecăţii obşteşti va fi aducerea tuturor noroadelor în faţa Dreptului judecător, după ce, la trâmbiţa arhanghelului, vor fi înviat toţi oamenii care au populat pământul de la începutul lumii, mari şi mici, bogaţi şi săraci, drepţi şi păcătoşi, creştini şi păgâni. într-o clipă, vor fi despărţiţi cei buni de cei răi, drepţii de-a dreapta, păcătoşii de-a stânga. Al treilea act al judecăţii obşteşti este sentinţa Dreptului Judecător. ,Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc. Celor de-a stânga, le va zice: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este găsit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică" (Matei, 25, 34-46).

Din descrierea judecăţii obşteşti rezultă limpede valoarea deosebită a 194

Ioan BUNEA

faptelor vieţii noastre, a trăirii vieţii pământeşti în conformitate cu voia lui Dumnezeu, altfel suntem lipsiţi de răsplată, nu putem fi părtaşi, cetăţeni ai împărăţiei celei veşnice. Nu creştinii „căldicei'' vor avea parte de răsplată, ci aceia care au înscris pe răbojul vieţii sufleteşti fapte bune, virtuţi, cu efect salutar asupra celor din jur. La

judecata particulară, ce are loc imediat după moarte,

când sunt cântărite faptele personale ale omului, de până atunci. La judecata obştească, oamenii sunt judecaţi şi pentru urmările faptelor lor. Este îndeobşte ştiut că şi după ce murim, rămân în urma noastră destui martori, buni sau răi. Dacă am făcut bine, aceşti martori vor fi pentru noi martori buni la judecata obştească. Am făcut o fântână, am ridicat sau am contribuit la zidirea unei şcoli, a unui spital, a unei biserici, lăsăm, în felul acesta, pentru noi, pe pământ şi după moarte, martori care lucrează pentru mântuirea noastră. Orice faptă ziditoare pentru altul, este deplin răsplătită. „Cel ce va adăpa pe unul din aceşti mici cu un pahar de apă rece în numele de ucenic, amin zic vouă, nu-şi pierde plata sa" (Matei, 10, 42). Orice faptă bună pentru altul este o mărturie pentru noi în eternitate. Orice licărire de gând bun şi curat, orice vibrare a inimi răsună în veşnicie.

Marele premiu al vieţii veşnice nu se va acorda celor ce

n-au făcut răul, adică, de

ruşinea oamenilor, de teama să nu se îmbolnăvească, de teama să cadă în primejdie, s-au retras în cochilia lor. Din contră, premiul se va da celor ce au făcut binele. Mântuitorul nu zice: „întrucât n-aţi făcut nici un rău, moşteniţi împărăţia cerurilor", ci zice: „întrucât aţi făcut binele unuia din aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut". împărăţia cerurilor nu se dă celor care nu fac răul, ci celor care dau un codru de pâine celor lipsiţi, îmbărbătare celor deznădăjduiţi, reazem celor neputincioşi. Aici este miezul moralei creştine: iubirea efectivă a aproapelui. „întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii" (Ioan, 8, 35).

Iubirea - în accepţia ei creştină - nu are la temelie interese personale, nici dorinţa de parvenire sau porniri pătimaşe. Ea „nu caută ale sale" (I Cor., 13, 5), de aceea va trage în cumpănă la judecata obştească, ea este chezăşie aşezării de-a dreapta, când îşi primeşte dreapta răsplată. Din practicarea ei efectivă culeg roada, beneficiază semenii noştri, deci are o

funcţie socială. Ea face

să rodească binele, cu deosebire mila, pe arie largă, astfel că cei ce s-au nevoit pe drumul ei în viaţă pământească, „vor secera ce au semănat aici" (Gal., 6,7). Diferenţierile - din punct de vedre calitativ moral - ce se vor face prin verdictul dreptei judecăţi, sunt urmarea bogatei sau puţinei iubiri revărsate asupra fraţilor noştri „mai mici", în lipsa trupească sau sufletească.

„Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, alta este strălucirea Cuvânt de învăţătură la înmormântare

204 ..

stelelor; iar stea de stea se deosebeşte" (1 Cor., 15, 41). Este sugestivă această comparaţie privitoare la nemitarnica sancţiune divină. învăţătura despre a doua venire a Mântuitorului şi judecata obştească este, pentru creştini, adevăr de credinţă. El nu suferă dezminţire: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele, ele nu vor trece" (Marcu, 13, 31). Trăim cu Hristos, murim cu El, înviem cu El şi în faţa Lui vom sta în ziua judecăţii. Creştinul care crede sau judecă altfel, n-a înţeles interdependenţa dintre merit şi răsplată, dintre păcat şi pedeapsă, corelaţia vieţii de aici cu cea de dincolo. N-a înţeles ceea ce spune Sf. Apostol Pavel - pe un ton puţin ironic: „Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri" (I Cor., 15, 32), „... dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii" (1 Cor., 15, 19). *** Pentru creştin, credinţa în viaţa viitoare şi în existenţa unei judecăţi obiective este stavilă împotriva urgiilor păcatului şi reazem în temeluirea sănătăţii - în general - şi a sănătăţii morale în special. ,Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui" (Isus Sirah, 7, 38). Această credinţă este, pentru el, izvor al acţiunii morale, forţă puternică în înfruntarea nenorocirilor ivite de-a lungul vieţii, ceea ce adormitul în Domnul (N), a înţeles pe deplin dând adeziune totală învăţăturii evanghelice. N-am vrea să fim rău înţeleşi, că punem rânduială în purtarea noastră de dragul recompensei sau de frica pedepsei, deci calculat. Atât răsplata, cât şi pedeapsa există în însăşi natura faptelor, vrem, nu vrem ele vin. De aceea, privind în adâncul lucrurilor, ar fi o nesocotinţă să trecem cu indiferenţă pragul mormântului, fără să lăsăm în urma noastră o dâră de lumină, drept arvună a întăririi personalităţii noastre triumfătoare în veşnicie. Cel care pleacă dintre noi pe drumul veşniciei (N), a semănat în jur deosebită mireasmă creştinească, lăsând o pildă grăitoare pentru cei ce vor „să-şi ia crucea şi să-i urmeze lui Hristos".

Aducându-i

astăzi

prinosul

recunoştinţei

noastre,

împărtăşind

familiei

sentimentele noastre, nefăţărite de compasiune, se cuvine să dăltuim în conştiinţa noastră creştinească datoria de a ancora viaţa, încă de pe acum, la ţărmul misterios al veşniciei. Să nu uităm că învierea şi judecata sunt noţiuni corelative. învierea implică judecată, o judecată infailibilă. Este judecata lui 196

Ioan BUN EA

Hristos, la sfârşitul lumii, în urma căreia nemernicii vor merge la muncă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei, 25,,46). Pentru cel ce s-a mutat de la noi, să cerem Domnului să-1 odihnească întru fericirea cea neîmbătrânitoare. în veci să fie pomenirea lui! CUVÂNT LA MORMÂNTUL UNUI SINUCIGAŞ Sinuciderea. Veştejirea ei în mod obişnuit, suntem profund impresionaţi şi îndureraţi la plecarea dintre noi - pe drumul morţii - a celor cu care am trăit alături şi i-am iubit. Fiecare plecare - de felul acesta - este fără întoarcere şi lasă un gol în inimile noastre... Cu fiecare moarte, cu o energie mai puţină în arena de luptă a vieţii familiale şi sociale... Sunt cazuri - însă , cum este cel de faţă, când întristarea şi durerea sporesc în intensitate, fiindcă cel ce se desprinde din rândurile noastre, într-un moment de descumpănire, singur şi-a făcut sfârşitul. Evident, este un sfârşit necreştinesc, de aceea Morala creştină aşeasă o atare faptă, nesocotită între „păcatele strigătoare la cer". Categorisirea aceasta între păcatele grele, a curmării vieţii proprii, îşi are o temeinică justificare. Sinuciderea, ca şi celelalte

păcate

similare

trecute,

în

această

categorie,

nesocoteşte

imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră, păcatele strigătoare la cer sunt aşa de grave, încât, mai mult decât altele, cer o pedepsire din partea lui Dumnezeu fără întârziere. Ele vădesc o răutate - slăbiciune - a voii subiectului şi se săvârşesc cu premeditare, în afară de dezechilibru mintal, cum este cazul de faţă. E de folos, din acest prilej, să ne oprim şi să luăm în discuţie acest păcat al sinuciderii, care aduce grave prejudicii vieţii omeneşti, în general, şi celei creştineşti în special. *** Porunca a Vl-a din Decalog spune. „Să nu ucizi" (Ieşire, 20, 13), deci interzice luarea vieţii aproapelui, precum şi ridicarea vieţii proprii, adică sinuciderea.

Definită mai de aproape, sinuciderea constă în curmarea conştientă şi voluntară a propriei vieţi trupeşti, indiferent de mijloacele folosite. Nu intră în sfera noţiunii de sinucidere jertfirea vieţii proprii pentru interese superioare, cum este cazul medicului, care acceptă să lucreze în mediu contagios, spre a alina suferinţele bolnavilor. Tot aşa este cazul unor savanţi care lucrează în 197

Ioan BUN EA

mediu toxic, în interes superior ştiinţific, precum şi cazul celor ce-şi jertfesc viaţa pentru apărarea patriei şi a comorilor ei sfinte. Prin sinucidere, omul intră în atribuţiile lui Dumnezeu, care i-a dat viaţa ca un dar, spre a se folosi de el, în vederea mântuirii. Sinuciderea are caracterul unei violări nedrepte a dreptului de proprietate asupra persoanei umane, care îi revine în exclusivitate lui Dumnezeu. Mântuitorul lisus Hristos a mers la moarte fiindcă a fost ascultător până la moarte, dar nu şi-a luat viaţa socotindu-o fără preţ, ci a dat-o preţ de răscumpărare pentru mântuirea oamenilor. Greşit califică unii moartea martirilor sinucidere, fiindcă pe ei nu dezgustul de viaţă i-a făcut să meargă la moarte „de bună voie", ci curajul faţă de moarte şi tăria credinţei. Cuvântul ultim al sinuciderii este moarte, pe când al jertfei pentru o cauză sfântă este viaţa. Sinuciderea este abatere de la datoria ce o avem faţă de noi înşine, o încălcare a legii morale şi o sfidare a instinctului de conservare. Cauzele ei pot fi multe: remuşcarea pentru fapte reprobabile şi ireparabile (ex. trădarea), orgoliul de-a stârni un efect deosebit în conştiinţa societăţii, lipsa unei concepţii sănătoase despre viaţă, nenorociri mari etc. Există şi sinucideri provocate de cauza morbide; există bolnavi de nervi, dezechilibraţi sufleteşte sau zdruncinaţi din punct de vedere moral, aceştia îşi curmă zilele. Unele din aceste tulburări sunt fără vină din partea omului, deci nu implică o responsabilitate, cum este şi cazul de faţă. Cele mai multe - însă - sunt consecinţele unei vieţi dezordonate (desfrâu, alcoolism, necumpătare etc...), deci implică vină şi responsabilitate morală. Se vorbeşte şi de aşa numitele sinucideri gratuite. Unii îşi suprimă viaţa din pură oboseală şi plictiseală de viaţă. Ei se recrutează din sânul blazaţilor şi rataţilor societăţii, din lumea celor care sufăr de aşa numitul „spleen". Obosiţi de viaţă, moartea le apare ca o salvare. Acestora le lipseşte orice dor de viaţă, orice forţă morală de rezistenţă.

Eără

să

micşorăm

rolul

cauzelor

de

ordin

patologic

sau

economic,

complicaţiuni de ordin sentimental, ca ură, gelozie etc., afirmăm cu toată tăria şi convingerea că prioritară şi determinantă cauză a sinuciderilor este de ordin sufletesc. Când omul este puternic sufleteşte, are o solidă armătură morală, biruieşte greutăţile vieţii, când e slab, când îi lipseşte forţa morală, 198

Ioan BUN EA

mai ales când şi-a pierdut punctul arhimedic - credinţa - prăbuşirea vine cu paşi repezi. „Frica de Dumnezeu" este începutul înţelepciunii, precum şi unicul mijloc prin care putem înlătura flagelul sinuciderii. Suferinţa fizică şi morală nu justifică sinuciderea. Se sinucide nu cel în suferinţă, ci cel lipsit de credinţă şi stăpânit de deznădejde. Iov din Vechiul Testament ajunsese în cumplită sărăcie, dar nu s-a sinucis la fel Lazăr din parabolă. Poetul Milton orbise, compozitorul Beethoven surzise, dar nu şi-au pus capăt zilelor. fSP Mulţi se întreabă: este sinucigaşul un erou? Pentru concepţia creştină, o asemenea întrebare nici nu se pune, întrucât ea condamnă categoric sinuciderea. Mântuitorul Iisus Hristos i-a sfătuit pe Sfinţii t Apostoli să fugă din cetate în cetate, când erau în primejdie, nu să se sinucidă. Sf. Apostol Pavel îl opreşte pe temnicerul din Filipi, care trăsese sabia să-şi ia viaţa, crezând că au evadat întemniţaţii încredinţaţi pazei lui. Sinuciderea este dezertare de la înalta misiune pe care Dumnezeu - i ne-a încredinţat-o fiecăruia. Dezertorul - recte sinucigaşul - este un laş, nu un erou. Cum poate « fi erou un ins care, din cauza mizeriei, se sinucide şi-şi lasă familia să rezolve singură greutăţile vieţii? Prin gestul său n-a rezolvat nimic, ci mai mult a complicat viaţa celor rămaşi. Numai în viaţă se poate reabilita omul. Creştinul este dator să accepte viaţa aşa cum este, cu bucuriile şi durerile ei, aşa cum nimerit se exprimă poetul. „Şi oricât de amărâţi să fim / Nu-i bine să ne dezlipim / De Cel ce vieţile le-a dat / O fi viaţa chin răbdat / Dar una ştim: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim (G. Coşbuc, Moartea lui Fulger). Biserica, prin canoanele ei, opreşte înmormântarea sinucigaşilor după rânduielile bisericeşti, afară de cazul când se dovedeşte că sinucigaşul suferea de o boală grea de nervi, care i-a întunecat judecata şi i-a anihilat

voinţa, cum este cazul de faţă. Opreliştea este motivată de faptul că sinucigaşii singuri au rupt legătura cu Dumnezeu, uitând că „trupul este templul Duhului Sfânt, pe care îl au de la Dumnezeu" 8 I Cor., 6, 9), *** Vorbind despre sinucidere, trece prin faţa ochilor noştri sufleteşti următoarea 199

Ioan BUN EA

schemă. Pe crucea Golgotei era răstignit trupul Mântuitorului. Nu departe, se balansa trupul unui sinucigaş - Iuda, care n-a voit să facă nimic pentru mântuirea sa. Destinul lui Iuda este aşa de asemănător cu al numeroşi sinucigaşi, patima iubirii de arginţi 1-a dus la păcatul greu al trădării, iar de aici, în loc să se întoarcă la Iisus pocăit (îşi recunoscuse vina şi restituise banii - preţul trădării) a preferat ştreangul pentru a se pierde pentru totdeauna. în schimb, Faust al lui Goethe şi-a căutat fericirea în medicină filosofie şi ştiinţă, dat n-a găsit-o. Deznădăjduit, era pe punctul de a ceda stăruinţelor lui Mefistofel să se sinucidă. Când ducea la gură paharul cu otravă, a auzit clopotele învierii, care l-au zguduit puternic şi a renunţat la gestul funest, renăscând pentru o viaţă de linişte şi pace. Iată şi datoria noastră: să întărim credinţa, arma împotriva deznădejdii. Să vestim credinţa în înviere, să audă sufletele descumpănite, bântuite de gândul sinistru al sinuciderii şi să lupte împotriva răului, până la capătul vieţii, aşa cum a rânduit Dumnezeu. Viaţa este datorie, nimicirea ei este laşitate, nu curaj, cum cred cei rătăciţi. Unicul sens al vieţii noastre este activitatea - sub auspiciile credinţei, izbăvire sigură, în marile încercări pe care creştinul le are şi izvor al fericirii. în ceasul acesta greu, cerem de la Dumnezeu să roureze peste inimile îndoliate ale membrilor familiei, mila, îndurarea şi îmbărbătarea Sa, de care au atâta nevoie. Pe cel care pleacă dintre noi, îl încredinţăm judecăţii lui Dumnezeu, despre care psalmistul spune: „îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult milostiv" (Ps., 102, 8). „A Lui este dreapta judecată şi înaintea judecăţii Lui - la timpul sorocit - ne vom înlăţişa toţi" (Rom., 14, 10).

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CREDINCIOS PURUREA NEVOITOR CĂTRE MÂNTUIRE Trăirea în Domnul - Moartea întru Domnul în fapt de seară s-a stins din viaţă un credincios care „lupta cea bună a luptat, credinţa a păzit" (I Tim., 4, 7). Moartea lui a venit ca o izbăvire din 200

Ioan BUN EA

suferinţa amară, pe care a îndurat-o, ca urmare a unei boli ce se încuibase în organismul său. Moartea poposeşte frecvent în casele noastre. Deţinătoarea premiului Nobel, scriitoarea suedeză, Selma Lagerlof, vorbind despre moarte, spune că ea joacă dansuri macabre prin cimitire şi nu ocoleşte sălile infectate ale spitalelor. în schimb, o cuprinde teama când loveşte casa unui om drept ori când se află la casa unui om bun. Ea nu vrea să fie întâmpinată cu lacrimi, ci cu bucurie liniştită, conştientă că mântuieşte sufletele din lanţurile durerii şi de povara lutului, că le ajută să se bucure de viaţa slobodă şi strălucită din ceruri. într-adevăr, moartea este o dezlegare fericită pentru cei ce se zbat în cumplite suferinţe, cum este şi cazul de faţă. Adormitul în domnul (N), a trecut prin toate întâmplările vieţii cu pilduitoare tărie şi bucurie, după cum a dovedit o neasemuită bărbăţie în suportarea chinurilor pricinuite de boala care 1-a încercat îndelung. Motivul? De-a lungul anilor ce i-au fost hărăziţi, a avut la inimă, cuvintele psalmistului: „Dumnezeu este cel ce mă încinge cu putere şi a pus fără prihană calea mea" (Ps., 17, 35). Viaţa lui pământească a fost un imn închinat lui Dumnezeu, toate actele vieţii sale s-au desfăşurat conform voii lui Dumnezeu, exprimată în legile morale. A trăit cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu este mântuirea, nădejdea şi ajutorul, aşa că şi sfârşitul 1-a primit ca fiind o întoarcere în Domnul, cum de altfel se cuvine să1 privească orice mădular viu al Bisericii. El poate să spună cu psalmistul: „întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Dumnezeu ţi-a făcut ţie bine" (Ps., 114, 7). Creştinul ştie că se apropie de pragul morii cu fiecare ceas al vieţii sale. Este conştient, că moartea pune capăt tuturor grijilor şi agitaţiilor vieţii acesteia. El ştie că „moartea este odihna omului" (Iov, 3, 23). Moartea este odihna trupului omenesc, dar asta nu înseamnă şi odihna sufletului pentru cel care a

părăsit pământul, fiindcă cel răposat, dacă nu mai are bucurii şi întristări pământeşti, are - în schimb - bucuriile şi mâhnirile vieţii veşnice, legate indisolubil de sufletul nemuritor. Mâhnit este sufletul păcătosului în viaţa veşnică, fiindcă a fost robul păcatelor în viaţa aceasta. Este sortit „gheenei", focului nestins", „unde viermele nu 201

Ioan BUN EA

moare şi focul nu se stinge" (Marcu, 9, 43-44). Vina îi aparţine lui în exclusivitate, fiindcă a persistat, în păcatele sale, nu le-a spălat cu harul pocăinţei, a uitat de Dumnezeu şi de valoarea sufletului, în schimb, câtă bucurie şi ce fericire are sufletul celui ce a vieţuit conform rânduielii morale de-a lungul călătoriei pământeşti - deci s-a pregătit pentru patria cerească preţuind credinţa şi practicând vieţuirea curată, creştinească. Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte de „fericirea celor ce mor în Domnul. Aceştia se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor sunt cu ei" (Apoc., 14,13). Cu alte cuvinte, „mor întru Domnul" cei ce au vieţuit „întru Domnul", adică şi-au pus destinul vieţii pământeşti sub oblăduirea Părintelui ceresc, „de la care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit" (Iacov, 1,17). Pentru aceştia, Dumnezeu este izvorul vieţii, pe care ştiu s-o preţuiască şi s-o folosească cu înţelepciune - ca piedestal vieţii veşnice. Cei ce cred în Domnul trec cu această credinţă pragul morţii... întâmpină cu seninătate ceasul morţii cei ce au iubit pe Dumnezeu în zilele vieţii lor pământeşti, cu toată puterea sufletului şi a inimii lor. Poruncile lui Dumnezeu au constituit deviza vieţii lor, s-au străduit să trăiască aşa cum lea poruncit Dumnezeu, adică El a împărăţit în sufletul lor, cârmuindu-le cugetele, simţirile şi aspiraţiile. Este linia vieţii creştinului autentic. Trec liniştiţi pragul morţii cei ce n-au uitat niciodată frăţeasca iubire a aproapelui, ştiut fiind că mântuirea trece pe la aproapele, încheie călătoria pământească în Domnul cei ce şterg lacrimile celui ce plânge, ajută pe cel nevoiaş, iartă jignirile, mâhnirile, amărăciunile ce li s-au pricinuit, nu plătesc pentru bine cu rău, nu răspund la rău cu rău. Aceştia, dacă nu pot spune bine despre cineva, se feresc să spună rău, astfel că nici duşmanul lor n-ar putea să spună altceva, decât ceea ce a spus Saul proorocului David, fiindu-i foarte mare duşman: „Tu eşti mai drept decât mine, fiindcă mi-ai răsplătit cu bine, pe când eu ţi-ar răsplătit cu rău" (I Regi, 24,18). Vrednic de intrare în

împărăţia lui Dumnezeu este acela, care a făcut să se sălăşluiască împărăţia lui Dumnezeu în sufletul lui, încă în viaţă fiind, adică n-a uitat ceea ce spunea Mântuitorul: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Celui din cercuri" (Matei, 7, 21). Moare în Domnul creştinul adevărat, care în curgerea întregii vieţi n-a 202

Ioan BUN EA

amânat pocăinţa păcatelor „pe mâine", zi necunoscută oricui, ci le-a spălat în baia naşterii a doua, în Mărturisire. Apoi, şi-a luat zălog al vieţii veşnice Stanţa Cuminecătură, în vremea rânduită de Biserică şi în ceasul tainic al morţii. Cel care a trăit viaţa în Domnul, când moare poate spune din inima lui credincioasă: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne! Nădejdea aceasta în Domnul îi uşurează ceasul înfricoşător al morţii..." S-ar putea să ridice cineva obiecţiunea că pentru a putea înfrunta cu tărie ceasul greu al morţii, e necesar să fii sfânt. Ori, noi, vrând-ne- vrând, suntem neputincioşi, tributari păcatelor în fiecare clipă a vieţii pământeşti, aşa că nu putem atinge calea aceasta a perfecţiunii, a desăvârşirii, de care mereu ni se spune. Lucrurile însă stau altfel: căderea este firească, după cum şi redresarea este firească. Cuvântul lui Dumnezeu ne grăieşte că „Chiar dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, dar cei fărădelege se poticnesc în nenorocire" (Ps., 24, 16). Sfânta Scriptură abundă în exemple de oameni ce n-au ştiut să se întoarcă din rătăcirea lor, prăbuşindu-se iremediabil, precum şi de oameni ce s-au redresat, convertindu-se Ia o viaţă nouă, viguroasă. Ca exemplu negativ, amintim pe apostolul Iuda, care a păcătuit de moarte, trădându-1 pe lisus. Acesta, în loc să se căiască de păcatul său, s-a spânzurat, pierzându-şi mântuirea. în schimb, Sf. Apostol Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul de trei ori, a plâns cu lacrimi de pocăinţă, fiind reabilitat şi reintegrat în slujba apostolicească. Incontestabil, omul în viaţa pământească e supus mereu păcatului. „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi" (I loan, 1,8). „Cum ar putea un om să fie Iară de prihană înaintea lui Dumnezeu sau cum ar putea să fie curat cel ce se naşte din femeie" (Iov, 25, 4). Numai Dumnezeu este fără de păcat! Datoria noastră este însă să ne împotrivim întărâtărilor patimilor, să fim străjeri adormiţi la poarta sufletului

nostru, împotriva

ispitelor

diavolului, prin care vine păcatul, aşa cum ne povăţuieşte Sf.

Apostol Iacov: „... Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi, cei îndoielnici" (Iacov, 4, 7-8).

Grija, de căpetenie a vieţii noastre pământeşti este să nu fim nepăsători în 203

Ioan BUN EA

datoria ce o avem de a ne mântui sufletul prin curăţirea lui de păcate. Mântuitorul lisus Hristos fericeşte pe „slugile acelea pe care, venind stăpânul 'e va veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la m£ sa §'» venind alături, le va sluji. Eie că va veni la straja a doua fie că va v'en' la straja a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea" (Luca 12 3"7-38) • Mântuitorul asigură fericirea - recte mântuirea celor ce şi-au ispâsit păcatele Prin v^ţă curată şi prin fapte închinate în numele lui Iisus Hristos Ioan Gură de Aur ne învaţă - între altele - că Domnul preţuieşte gândv> r^e' dorinţele bune ale inimii şi avânturile neîmplinite, din cauza morţi» neaşteptate, aşa că nu are nici o justificare motivaţia celor ce susţin că din cauza imperfecţiunii nu putem găsi calea izbăvirii

noastre nu put£m trece senini pe tărâmul vieţii de dincolo. *** Dispariţia cfe(l'nc'osu'u' Par°hiei noastre (N), în urma unei boli necruţătoare eSte °

rea

'»tate tristă,

luminată însă de puterea cu care a făcut faţă bolii si ^ înfruntat clipa despărţirii sufletului de trup. Cunoştea boala de care suf erea> faPtu" acesta, în loc să-1 demobilizeze şi să-1 transforme într-° f"nţă vegetativă, speriată de un sfârşit mai mult sau mai puţin aprop' at c'ar inevitabil, nu numai că 1-a întărit, ci 1-a stimulat la realizări caritat®ve' Pana *a ultima suflare, şi la resemnare în faţa inevitabilului c#re este moartea. Sufletului lui, împăcat şi-a aşteptat sfârşitul aşa cU*n z'ce PoetuI Erancis Jammes: „Şi, când voi merge, Doamne spre T» ne' atâta cer. / Să fie sărbătoare pe câmp ca şi pe cer. Aceasta şi acol

e s n

* 8ur dorul meu. / Doresc atât, ca

drumul să fie cum îl vreu / Spre ra'u' unde stele se văd şi ziua mare"...

Se ştie că J^ust al lui Goethe, la vârsta înaintată, după ce a răpit valurilor mării Un ţinut inundabil şi s-a gândit la poporul fericit care se va dezvolta în ac e* ţinut, a dorit să reţină acea minunată clipă din viitor, zicându-i întâf z'e Puţin, eşti atât de frumoasă". Nu s-a descumpănit la seducţiile Satanei, ci şi-a mântuit Sufletul prin binele făcut până în ultima clipă La scară redusă, adormitul în Domnul (N) a fost creştinul care a stat în slujba virtuţii, a fugit de ispitele diavoleşti, „socotindu -se străin şi călător Pe pământ, luptător împotriva poftelor trupeşti, care se războiesc îmPotriva sufletului" (I Petru, 2, 1). Clipa a fost, pentru el, prilej de a se îmbogăţi sufleteşte, prin demnitatea purtării sale creştineşti, în faf°ilie> în societate, în profesiune şi în orice pas al vieţii sale terestre.

Considerări temeiul vieţii de dincolo, vrednicia vieţii de aici, a semănat în jurul său poveţe înţelepte şi fapte ce-1 definesc ca pe o fiinţă ce şi-a înscris

nui^ele în conştiinţa posterităţii. Dorinţa lui a fost identică cu aceea a unui înţelept de a deveni conştiinţa mai bună a celor care-i urmează, de a da sens plin lui „a fi". Viaţa nu este arbitrară, ea este unică, singura care ne este dată, deci trebuie să reflectăm serios ce facem cu ea. Orice risipă este definitivă. Adormitul în 204

Ioan BUN EA

Domnul (N) nu şi-a irosit-o în zadar, ci şi-a potrivit-o cuvintelor psalmistului: „Sfârşitul sau ochii Mei după mântuirea Ta şi după cuvântul dreptăţii Tale" (Ps. 118, 123). Rămâne pildă de vieţuire creştinească şi săvârşire din viaţă pentru familia care îl deplânge şi pentru toţi care i-au preţuit nevoinţa întru cele ce zidesc - cu adevărat pe cei ce nu nesocotesc această mântuire. Biserica, prin rostul slujitorului ei, roagă pe Dumnezeul milei şi al îndurărilor, ca adormitului în Domnul (N) să-i treacă cu vederea păcatele inerente vieţii sale pământeşti, iar sufletul lui să-1 aşeze în ceata drepţilor bine plăcuţi Lui. întru pomenire veşnică numele lui! CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE Misiunea educativă a preotesei Deplângem încetarea clin viaţă a venerabilei preotese (N), în vârstă de (x) ani. după ce în prealabil şi-a luat merindea creştinească pentru drumul vieţii veşnice, Sf. împărtăşanie. Tuturor celor care au cunoscut-o li s-au umezit ochii la vestea stingerii din viaţă a unei fiinţe care a strălucit prin altruismul ei, ca soţie, mamă, preoteasă, înger păzitor al cuibului familial şi creştină, în care „credinţa a fost lucrătoare prin iubire" (Gal., 5, 6). Aceasta este explicaţia că ne găsim astăzi adunaţi, în număr impresionant, în jurul sicriului cu osemintele ei pământeşti, spre a-i aduce prinosul pietăţii, preţuirii şi recunoştinţei noastre, precum şi făgăduinţa veşnicei aduceri aminte de chipul ei luminos. *** Multe întrebări se pun minţii noastre şi apăsătoare sentimente încearcă inima noastră, în această clipă de dureroasă despărţire, îndeosebi suntem confruntaţi cu fragilitatea şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Se găseşte undeva un tablou care poartă titlul. „Cele patru vârste". în partea dinainte a tabloului se vede o câmpie cu pâraie şerpuitoare, iar la ţărm doi copii se joacă fără grijă. în mijlocul tabloului este o femeie tânără, cu un buchet de

flori proaspete; la stânga, un tânăr călăreţ pleacă plin de curaj în viaţă. în partea dindărăt, pe o ridicătură, deasupra unei peşteri, stă o bătrână obosită, privind în depărtare, aşteptând sfârşitul vieţii. Din peşteră curge un râu, simbolul fluidităţii timpului, iar deasupra peşterii se poate citi inscripţia. „Viaţa este un vis scurt". 205

Ioan BUN EA

într-adevăr aşa stau lucrurile. Ne-o confirmă psalmistul: „Doamne, o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii. Nimicie vor fi anii lor, dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi se va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca" (Ps., 89, 4-6). „Ce umbră trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei fără întoarcere... " (înţelepciunea lui Solomon, 2, 5). Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te deştepţi. Moartea este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veşnice. Realitatea veşnică are două feţe: una sumbră, de care vor avea parte păcătoşii, toţi cei ce având lumina în faţă, au ales întunericul, toţi cei ce au pus lumina sub obroc, nu în sfeşnic ca să lumineze (Marcu, 4,21). Există apoi o faţă luminoasă, este Ierusalimul ceresc, în care vor intra drepţii, cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, au realizat împărăţia lui Dumnezeu, întâi, în sufletul lor (Luca, 17, 21), s-au închinat „în duh şi în adevăr" la altarul de jertfă, pe care se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, considerându-o arvună a împărăţiei cereşti. Despre aceştia zice Sf. Scriptură. „Dreptul de va muri, în veac va fi viu" (Avacum, 2, 4; Rom., 1, 17; Ioan, 11, 25). Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a făcut cu un rost, avem de îndeplinit o misiune, o chemare în lume, de aceea zice Sf. Apostol Pavel: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi" (Efes., 4,1). Darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite, ne spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel (I Cor., cap. 12). Femeii i s-a hărăzit chemarea de a aduce întregire bărbatului, a fi împreună lucrătoare cu el pe tărâm familial şi social. „Să-i facem un ajutor asemenea lui", a zis Dumnezeu la creaţiune (Fac., 2, 18). Ea a fost numită, pe drept cuvânt, „fântână a vieţii". Viaţa face un popas în ea, omenirea se împrimăvărează cu fiecare zămislire, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. îndeplineşte această

chemare nobilă, nu dintr-un dictat raţional, ci dintr-un imbold tainic, cea creştină din imboldul credinţei care o încredinţează că orice faptă a vieţii noastre are ecou în veşnicie. Cu alte cuvinte, mântuirea este temeluită întâi în imanenţă, deci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12,14). 206

Ioan BUN EA

început de sfinţenie în viaţa aceasta? Paradox, vor zice unii. Şi totuşi, nu, fiindcă o soţie, prin înţelepciunea şi devotamentul ei, îşi poate sfinţi căminul prin agheasma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă dată odraslelor ei, aprinde în inimi focul idealului pentru scopuri nobile în viaţă, pentru un trai cumpătat şi rostuit în limitele decenţei, deci ale legilor morale statornicite de Creator. Ca înger păzitor al cuibului familial, ea poate face din casa ei un colţ de rai, având grijă ca în vatră să nu se stingă focul care învăpăiază inimile celor din jur, să ferească casa de iscoade diavoleşti, care strică armonia, buna învoire şi fericirea tuturor. Ce misiune sfântă are de îndeplinit femeia când a acceptat şi ipostaza de preoţească! îndatoririle ei sporesc, având de îndeplinit măreaţa slujbă de a fi împreună lucrătoare cu soţul ei la exercitarea rodnică a apostolatului preoţesc. S-a spus - şi nu fără temei - că preoteasa, care este la înălţimea chemării sale, este mâna dreaptă, un

alter ego al preotului, în activitatea familială,

precum şi în buna

CUVÂNT LA MOARTEA UNEI PREOTESE Misiunea educativă a preotesei Deplângem încetarea din viaţă a venerabilei preotese (N), în vârstă de (x) ani. după ce în prealabil şi-a luat merindea creştinească pentru drumul vieţii veşnice, Sf. împărtăşanie. Tuturor celor care au cunoscut-o li s-au umezit ochii la vestea stingerii din viaţă a unei fiinţe care a strălucit prin altruismul ei, ca soţie, mamă, preoteasă, înger păzitor al cuibului familial şi creştină, în care „credinţa a fost lucrătoare prin iubire" (Gal., 5, 6). Aceasta este explicaţia că ne găsim astăzi adunaţi, în număr impresionant, în jurul sicriului cu osemintele ei pământeşti, spre a-i aduce prinosul pietăţii, preţuirii şi recunoştinţei noastre, precum şi făgăduinţa veşnicei aduceri aminte de chipul ei luminos. ***

Multe întrebări se pun minţii noastre şi apăsătoare sentimente încearcă inima noastră, în această clipă de dureroasă despărţire, îndeosebi suntem confruntaţi cu fragilitatea şi scurtimea vieţii noastre pământeşti. Se găseşte undeva un tablou care poartă titlul. „Cele patru vârste". în partea dinainte a tabloului se vede o câmpie cu pâraie şerpuitoare, iar la ţărm doi copii se 207

Ioan BUN EA

joacă fără grijă. în mijlocul tabloului este o femeie tânără, cu un buchet de flori proaspete; la stânga, un tânăr călăreţ pleacă plin de curaj în viaţă. în partea dindărăt, pe o ridicătură, deasupra unei peşteri, stă o bătrână obosită, privind în depărtare, aşteptând sfârşitul vieţii. Din peşteră curge un râu, simbolul fluidităţii timpului, iar deasupra peşterii se poate citi inscripţia. „Viaţa este un vis scurt". într-adevăr aşa stau lucrurile. Ne-o confirmă psalmistul: „Doamne, o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii. Nimicie vor fi anii lor, dimineaţa ca iarba va trece. Dimineaţa va înflori şi se va trece, seara va cădea, se va întări şi se va usca" (Ps., 89, 4-6). „Ce umbră trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei fără întoarcere... " (înţelepciunea lui Solomon, 2, 5). Viaţa pământească este un vis scurt; dar din orice vis te deştepţi. Moartea este trezirea din visul pământesc la realitatea vieţii veşnice. Realitatea veşnică are două feţe: una sumbră, de care vor avea parte păcătoşii, toţi cei ce având lumina în faţă, au ales întunericul, toţi cei ce au pus lumina sub obroc, nu în sfeşnic ca să lumineze (Marcu, 4,21).

208

Ioan BUN EA

Există apoi o faţă luminoasă, este Ierusalimul ceresc, în care vor intra drepţii, cei ce au împlinit voia lui Dumnezeu, au realizat împărăţia lui Dumnezeu, întâi, în sufletul lor (Luca, 17, 21), s-au închinat „în duh şi în adevăr" la altarul Cuvânt de învăţătură la înmormântare 207

'

de jertfa, pe care se aduce jertfa Golgotei în chip nesângeros, considerându-o arvună a împărăţiei cereşti. Despre aceştia zice Sf Scriptură. „Dreptul de va muri, în veac va fi viu" (Avacum, 2, 4; Rom., 1, 17; Ioan, 11, 25)< Evident, aducerea noastră la viaţă nu este întâmplătoare, ea s-a făcut cu un rost, avem de îndeplinit o misiune, o chemare în lume, de aceea zice Sf. Apostol Pavel: „Să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi" (Efes., 4,1). Darurile sunt felurite, după cum şi slujirile sunt felurite, ne spune acelaşi Sfânt Apostol Pavel (1 Cor., cap. 12). Femeii i s-a hărăzit chemarea de a aduce întregire bărbatului, a fi împreună lucrătoare cu el pe tărâm familial şi social. „Să-i facem un ajutor asemenea lui", a zis Dumnezeu la creaţiune (Fac., 2, 18). Ea a fost numită, pe drept cuvânt, „fântână a vieţii". Viaţa face un popas în ea, omenirea se împrimăvărează cu fiecare zămislire, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil. îndeplineşte această chemare nobilă, nu dintr-un dictat raţional, ci dintr-un imbold tainic, cea creştină din imboldul credinţei care o încredinţează că orice faptă a vieţii noastre are ecou în veşnicie. Cu alte cuvinte, mântuirea este temeluită întâi în imanenţă, deci presupune un început de sfinţenie în timpul vieţii prezente, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei, 12, 14). început de sfinţenie în viaţa aceasta? Paradox, vor zice unii. Şi totuşi, nu, fiindcă o soţie, prin înţelepciunea şi devotamentul ei, îşi poate sfinţi căminul prin agheasma celei mai curate iubiri. O mamă, prin educaţia aleasă dată odraslelor ei, aprinde în inimi focul idealului pentru scopuri nobile în viaţă, pentru un trai cumpătat şi rostuit în limitele decenţei, deci ale legilor morale statornicite de Creator. Ca înger păzitor al cuibului familial, ea poate face din casa ei un colţ de rai, având grijă ca în vatră să nu se stingă focul care învăpăiază inimile celor din jur, să ferească casa de iscoade diavoleşti, care strică armonia, buna învoire şi fericirea tuturor.

gggfi Ce misiune sfântă are de îndeplinit femeia când a acceptat şi ipostaza 219

Ioan BUNEA

de preoţească! îndatoririle ei sporesc, având de îndeplinit măreaţa slujbă de a fi împreună lucrătoare cu soţul ei la exercitarea rodnică a apostolatului preoţesc. S-a spus - şi nu fără temei - că preoteasa, care este la înălţimea chemării sale, este mâna dreaptă, un alter ego al preotului, în activitatea familială, precum şi în buna

desfăşurare a misiunii sale de păstor sufletesc al parohiei. Pilduitoare este figura preotesei Elisabeta, soţia preotului Zaharia. întregirea fericită pe care o aducea soţului este 220 Ioan BUNEA concentrată în cuvintele Sf. Evanghelist Luca. „Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului" (Luca, 1,6).

Făcând portretul slujitorilor bisericeşti cu însuşirile indispensabile chemării lor, Sf Apostol Pavel schiţează şi portretul soţiilor lor, spunând că ele trebuie „să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate" (I Tim., 3,11). Când stipulează aceste condiţii, care, privesc moralitatea viitoarei soţii a preotului, Sf. Apostol Pavel are în vedere marea răspundere ce-i incumbă preotesei în orânduirea model a căminului preoţesc, prin aplicarea regulilor de bună-cuviinţă şi de cuminţenie, în primul rând, la persoana ei proprie. I se cere să fie virtutea personificată, evitând luxul exorbitant, vestimentaţia stridentă, distracţiile păgubitoare, zavistia, intriga şi alte deprinderi urâte, care o fac necorespunzătoare pentru chemarea ei de colaboratoare a preotului. Adevărata preoteasă va fi cuprinsă de duhul cucerniciei şi al jertfelniciei, spre a putea fi alături de soţul ei la toate răscrucile vieţii acestuia,

aşa cum a fost Agnes, soţia lui Brand, din piesa cu acelaşi nume a lui H. Ibsen, care îi spune soţului: „Oriunde mergi tu, merg şi eu". Brand îi răspunde: „în doi urcuşul nu e greu". Frământările sufleteşti ale preotului trebuie să fie şi ale ei, spre a aduce alinare, mângâiere şi îmbărbătare. Această contopire sufletească prin credinţă, este premisa vieţii lor familiale şi forţa de luptă pe baricadele vieţii dinafară.

Preoteasa are un rol important în viaţa poporului nostru drept-cre- dincios. Ca atare, ea trebuie să fie înzestrată cu darul înţelegerii şi cu simţul răspunderii pentru misiunea ei educativă, atât în intimitatea căminului familial, cât şi dincolo de graniţele lui strâmte, în toate relaţiile vieţii obşteşti de la sate şi de la oraşe. Primul şi marele rol însă îl are înăuntrul familiei, de o parte pentru a degaja pe preot de măruntele şi prozaicele griji cotidiene şi a-i crea o oază de recreaţie şi destindere, iar de altă parte, a face educaţie pilduitoare copiilor ei. Absenţa ei de la această îndatorire are urmări păgubitoare pentru activitatea soţului în parohie. Sf. Apostol Pavel califică drastic această lipsă în chivernisirea înţeleaptă a casei, de povăţuire ziditoare a membrilor familiei, spunând: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales ai casei sale, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios" (I Tim., 5, 8). în lumina învăţăturii pauline, dezertarea de la obligaţiile pe care le incumbă calitatea pe care o are în familie, ca soţie,

mamă şi pe deasupra preoteasă, echivalează cu abjurarea credinţei, 221

Ioan BUNEA

dezvăluie un suflet gol, lipsit de forţa necesară unei eficiente acţiuni educative. Şi nu-i de dorit să fie aşa! Preotesele noastre - cu deosebire cele din trecut - au excelat prin felul înţelept cum şi-au chivernisit viaţa şi şi-au educat copiii, mulţi la număr. Preotesele din zilele noastre să înveţe de la înaintaşele lor, spre a fi de ajutor păstorului de suflete. Incontestabil, preoteasa poate şi chiar este îndatorată să lucreze şi în afară, în enorie, împreună cu alte femei, întregind astfel pe soţ şi servindu-i ca un preţios organ de informare. Este recomandabil însă ca desfăşurarea activităţii ei în afara cercului familial să se facă cu cea mai mare prudenţă. Pentru a putea face lucru de folos, se cere să fie iniţiată asupra naturii şi scopului unei astfel de activităţi, să dispună de superioritate morală şi, dacă e posibil, şi intelectuală. Va evita să dea verdicte în probleme de administraţie parohială, a avea ultimul cuvânt în problemele vieţii din parohie, fiindcă o astfel de ingerinţă stârneşte revoltă, produce sminteală, dezavuează pe soţul ei, oricât de zelos ar fi. *** Referindu-ne la felul cum adormita în Domnul (N) şi-a îndeplinit misiunea ce ia fost hărăzită, ea se înscrie în elita feminină, remarcându-se printr-o trăire creştinească pilduitoare de-a lungul celor (x) de ani. Lumina n-a pus-o sub obroc, ci în sfeşnic, ea nu s-a stins niciodată, chiar dacă uneori norii s-au adunat şi ceţurile au acoperit-o, ea a fost „femeia tare în virtute", legată prin pulsaţiile inimii de căminul ei drag, binecuvântat de Dumnezeu cu un soţ integru şi cu odrasle care fac cinste societăţii. Misiunea ei educativă în familie şi-a înţeles-o şi şi-a îndeplinit-o exemplar. Aria activităţii decedatei s-a extins şi dincolo de cercul familiei. Ea a vibrat cu inima şi pentru credincioşii păstoriţi de soţul ei, zelos slujitor al altarului. înţelegându-şi misiunea de preoteasă, a trăit „în virtute fără de prihană". Prin munca ei de fiecare clipă, a sprijinit cu înduioşătoare fidelitate - ca preoteasă - munca pastorală a soţului, spre a da roade duhovniceşti între enoriaşi. A ţinut sub apa Botezului mulţi fii ai parohiei, s-a îngrijit de modelarea lor sufletească în duhul legii strămoşeşti. A excelat prin

înţelepciune, curăţenie

sufletească, blândeţe şi spirit caritabil, fiind o colaboratoare neîntrecută în misiunea sacerdotală

a soţului. Străină de orice ambiţie deşartă şi de vanitate, ea şi-a căutat rostul vieţii, din anii 222 Ioan BUNEA tinereţilor până în toamna târzie a bătrâneţii, exclusiv în munca închinată străduinţelor de exemplară educaţie familială şi socială.

în limbaj popular, se spune că la moartea cuiva a căzut o stea. Azi, a căzut o stea, de aceea întristarea este prezentă în inimi. Nu pentru că bolta cerului nu ar mai avea alte stele, ci pentru că a căzut o stea, care nu se mai iveşte a doua oară, o mamă jertfelnică şi o preoteasă în accepţia desăvârşită a cuvântului, „care copiii şi nepoţii i-a învăţat să cinstească casa şi să dea răsplătire părinţilor, fiind lucru bun şi plăcut lui Dumnezeu" (I Tim., 5, 4). Distinsa preoteasă care ne părăseşte a fost o fiinţă unică în felul superior cum a dat ascultare mesajului divin ce i s-a încredinţat, de aceea îi purtăm recunoştinţă veşnică. Pleacă dintre noi trupeşte, iar noi o însoţim cu rugăciunile noastre, cerând bunului Dumnezeu să-i ierte păcatele inerente vieţii sale pământeşti şi să-i dea cununa cea nevestejită a răsplăţii, ca urmare a vredniciei sale deosebite pe drumul vieţii pământeşti, în veci să fie pomenirea ei! CUVÂNT LA MOARTEA UNUI DASCĂL Apostolatul dăscălesc Profund impresionaţi de moartea fulgerătoare, care a smuls din mijlocul nostru pe un luptător falnic în arena vieţii, pe un dascăl luminat şi entuziast, pe un familist devotat, ne găsim adunaţi - în număr impresionant - în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti, să-i aducem prinosul nostru de recunoştinţă, de preţuire şi de creştinească pietate. Pleacă dintre noi omul de acţiune, dascălul plin de râvnă, până l-au ajutat puterile, prietenul devotat, unul din generaţia care a trăit şi a contribuit la înscrierea de pagini luminoase pe răbojul istoriei noastre naţionale: a fost părtaş la bucuriile şi suferinţele nordului din care a răsărit. Durerea familiei şi a noastră a tuturor, care l-am cunoscut şi l-am iubit, este mare. Emoţia ne copleşeşte pe toţi, se strecoară în suflet deznădejdea, suntem înclinaţi să decretăm zădărnicia strădaniilor noastre. Avem o prea mare obişnuinţă şi un prea puternic ataşament faţă de viaţa pământească, pe care imaginaţia noastră n-o poate înlocui cu o altă schiţă existenţială, de aceea cu tulburare şi regret ne desfacem de ea. Cum să nu te doară inima părăsind Jumea pământească, de care te-au legat atâtea şi atâtea, dar

îndeosebi când este singura modalitate sub care îţi poţi reprezenta limpede 223

Ioan BUNEA

existenţa? Este singura modalitate sub care îţi reprezinţi existenţa când uiţi ceea ce formulează plastic şi lapidar poeţii Mihai Eminescu şi Rainer Maria Rilke, că „Viaţa este cuibul morţii". Dintru început, viaţa se împleteşte cu moartea, este unitatea existenţei. în Elegii duineze, R. M. Rilke spune: „ Suntem doar coaja, frunză doară / Moartea cea mare, ce-i în orişicine, /ce-i acel fruct pe care totul împresoară". Cu alte cuvinte, moartea are un sens pozitiv, în contact cu realitatea ei ineluctabilă, viaţa îşi sporeşte vigoarea, iubirea arde mai intens şi se adânceşte mai puternic. Moartea nu este o taină a durerii, ci o taină a împlinirii. *** în faţa morţii, în faţa întrebărilor ce se pun minţii noastre referitor la moarte, simţim responsabilitatea pe care o avem ca misionari ai transcendentului, ca trimişi ai Iui Dumnezeu în lume, Ca fiinţe morale, cu însuşiri raţionale şi libere, nu ne este indiferent cum întrăm în lumea incognoscibilului. Ni s-a pus pe umeri o sarcină, ni s-a încredinţat un dar pe care să-I chivernisim. Ce-i de tăcut? Să dezertăm de la misiunea ce ni s-a trasat de „Cel ce vieţile le-a dat?" Dezertarea din faţa chemării noastre, îndeosebi de creştini, echivalează cu înscrierea noastră în zona animală, unde viaţa se desfăşoară sub imperiul pornirilor instinctive, fără conştiinţa finalităţii lor. Viaţa omenească îşi are specificul ei, ea este o excepţie a morţii, aşa cum lumina este o excepţie a întunericului universal. Intre ele, viaţă-moarte, este o corelaţie, o legătură indisolubilă, de aceea, spre a avea o moarte senină, vieţii i se cere să-şi pună de acord pulsaţiile cu gândul veşniciei. A ne hotărî faptele noastre după gândul veşniciei, însemnează a ţese pânza vieţii pământeşti „după chemarea cu care am fost chemaţi" (Efes., 4, 3; II Tim., 1, 9). Fiecare om este un altul, Dumnezeu i-a imprimat fiecăruia chipul Său, sădit în fiecare fiinţă umană, pe lângă funcţia biologică, şi aspiraţia spre înălţimi, ieşirea din praznicul cotidian şi slujirea unui ideal, în primul rând un ideal moral.

Idealul este apanajul omului. într-un sens, idealul este interior, tipul pe care avem să-1 realizăm, în alt sens, este exterior întruparea lui într-o faptă văzută. Urmărirea unui ideal încântă viaţa, o face mai frumoasă, mai

optimistă, cu adevărat eroică. Luptând pentru un ideal, urmărindu-1 cu 224

Ioan BUNEA

asiduitate, ne apropiem de Dumnezeu, deoarece nimic nu te apropie de Dumnezeu,

cât

strădania

de-a

crea

o

operă

desăvârşită,

spunea

Michelangelo. în lumina învăţăturii creştine, idealul este planul încredinţat nouă spre realizare. Ce ideal mai sublim există în lume decât a fi luminător al sufletelor, a deschide ochii minţii şi ai inimii celor neştiutori sau rătăciţi? în afară de slujba preoţească, nici unei slujiri nu i se poate aplica denumirea de

apostolat, în aşa de

mare măsură ca slujbei dăscăleşti. în sensul larg al cuvântului, fiecare dintre noi trebuie să fie un misionar, îndeplinindu-şi chemarea pe măsura darului primit, în cadrul familiei, neamului sau profesiunii pe care o exercită. Fiecare este chemat să facă să rodească ce este bun în el, să lase o dâră de lumină în urma lui, spre folos la cât mai mulţi. Dascălul se mistuie şi se dăruieşte însă mai mult, decât pământeanul de rând pentru idealul pe care-1 urmăreşte, fiindcă după vorba poetului T. Arghezi: „Altarul ca să fie şi pietrele să ţie / Cer inima şi viaţa zidită-n temelie".

Apostolatul dăscălesc nu-i uşor, nu-i profesie obişnuită, ci misiune sfântă, care cere jertfă, fiindcă principala lui vocaţie este dăruirea: „Cu duhul fiţi fierbinţi", zice Sf. Apostol Pavel (Rom., 12,11). Cu alte cuvinte, spre a aprinde lumina în suflete - îndeosebi în sufletul copiilor - se cere să ardă întâi în sufletul învăţătorului. Pe drept cuvânt a fost caracterizat învăţătorul de către O. Goga: „izvoditor al sufletelor /mag din basme. Ce prin potopul veacurilor negre / Ne-a luminat cărările pribege". Aşa a fost în trecut aşa rămâne de-a pururi, acelaşi geniu slujitor al luminii şi adevărului, împărtăşind din prisosul inimii sale pentru binele altora, mai ales pentru tinerele vlăstare ce-i sunt încredinţate spre a fi instruite şi educate. Acestora Ie dăltuieşte în conştiinţă iubirea de glie, de datini, de cântecul tradiţional, de omenia românească, de tot ce înnobilează pe om. Numele de învăţător a fost pomenit totdeauna cu veneraţie, inclusiv de creştini, fiindcă însuşi Mântuitorul a fost învăţător. Firesc, fiecare dintre noi îşi aminteşte cu emoţie şi recunoştinţă de dascălul care 1-a iniţiat în taina scrisului şi cititului, aşezând temeliile viitoarei personalităţi morale şi intelectuale. Câtă migală, câtă pasiune, câtă răbdare în această muncă aparent măruntă, dar covârşitoare pentru destinul viitor al copilului! O face

cu tragere de inimă, fiindcă iubeşte copiii, asta fiind calitatea prin excelenţă a 225

Ioan BUNEA

învăţătorului de vocaţie. Muncă istovitoare, dar nu descurajantă, fiindcă leacul împotriva oboselii învăţătorului este reîntâlnirea cu copiii, cu sursa oboselii sale. întâlnirea cu copiii îl fereşte şi de rutină, fiindcă se confruntă mereu cu ceva nou, copilul. învăţătorul şi-a integrat în fiinţa sa ceea ce spune Dostoievski: „ochii unui copil şi un cer senin sunt de-ajuns să facă viaţa întreagă fericită". învăţătorul de vocaţie se dăruieşte copiilor în şcoală, dar şi celor în mijlocul cărora trăieşte, părinţilor învăţăceilor săi. Fiecare zi nouă o primeşte ca pe un dar, începe - pentru el - printr-un triumfal răsărit de soare, răspunzând fiecărui apel, dispus să ajute, să se facă util pentru alţii. Şi cum poate să se facă util celor din jur? „Nepunând lumina sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor" (Matei, 5, 15; Marcu, 4, 21, Luca, 11,33). Aria misionară, de luminător a învăţătorului, ce se extinde şi dincolo de pereţii şcolii, în afară de catedră, el fiind „lumină lumii", deci povăţuitorul, cu vorba şi cu fapta, pentru toţi cetăţenii în mijlocul cărora trăieşte. Şi acestora le dăruieşte din prinosul inimii sale generoase, stimulându-i pentru orice acţiuni de interes obştesc, spre a-i face să înţeleagă sensul solidarităţii umane, atât de necesară pentru binele familiilor şi neamului din care face parte. Sobru şi cumpănit, prin definiţie, învăţătorul - în accepţia desăvârşită a cuvântului - înţelege să treacă vertiginos prin viaţă, având ca ideal ridicarea localităţii în care îi este dat să lucreze, care, pentru el este ..................... . .a. /\ecst univers face parte din substanţa sa etică §1 tuturor celor ce populează acest spaţiu geografic le infuzează dragostea de valorile perene - adevăr, bine, frumos, omenie, caracter moral - precum şi dragostea de patria natală, pentru jertfa supremă, în caz de nevoie. Ceea ce propovăduieşte, dascălul traduce în faptă, fără pic de ezitare. Aşa se explică tributul de sânge pe care învăţătorii l-au dat în războiul de întregire a neamului, de făurire a statului naţional unitar, alături de foştii lor învăţăcei sau de părinţii acestora. înfrăţiţi în acelaşi ideal al iubirii de glie, s-au înfrăţit până la topirea întregii lor fiinţe în jertfa supremă.

Evident, pentru apostolatul pe care îl exercită - cu totală lepădare de sine 226

Ioan BUNEA

învăţătorului i se cuvine recunoştinţă, truda lui se cuvine să fie răsplătită, potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel: „Vă rugăm, fraţilor, să aveţi luare aminte pentru cei ce se ostenesc între voi şi bine vă sfătuiesc. Şi pentru munca lor, să-i socotiţi pe ei vrednici de prisoselnică dragoste..." (I Tes., 5, 12-13). El nuşi etalează palmaresul trudei sale, pe drept cuvânt bucurându-se de cinstirea obştească. Desigur, în agitata şi istovitoarea lui muncă, are şi clipe de şovăială şi descumpănire, dar nu de abdicare. Chiar dacă nu reuşeşte să fie o energie eruptivă, care să uimească prin dezlănţuirea ei, cu toate adversităţile ce i se ivesc în cale, rămâne la datorie; până la ultima bătaie a inimii, rămâne lângă steag, cu crezul şi iluminările lui, cum se spune. Poate fi asemănat copacilor care mor în picioare. *** Adormitul în Domnul (N) s-a dovedit dascălul pilduitor, începând cu cele mai mici gesturi şi terminând cu aceea de erou al luminii, ştiind „că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr" (Efes., 5,9). A îmbrăţişat slujba dăscălească, nu din calcule utilitariste, ci din

vocaţie, dintr-o chemare tainică spre o

muncă de înălţare a altora... A fost o aspiraţie spre o îndeletnicire proprie firii sale. A excelat - în exercitarea ei - prin cuvânt (povaţă), învăţătură (ştiinţă) şi faptă ziditoare. El a înţeles că învăţătura, oricât de multă şi de erudită ar fi, rămâne slavă moartă, fără o inimă caldă, iubitoare, fără devotamentul celor ce o propovăduiesc. Este ceea ce spune Sf. Apostol Pavel: „... De aş şti toate tainele şi aş avea toate cunoştinţele... nimic nu sunt... Dragostea zideşte" (I Cor., 13, 2; Efes., 4, 16).

Munca lui didactică s-a caracterizat printr-un elan de tinerească dăruire proprie spiritelor mistuite de chemarea irezistibilă a unui ideal.

227

Ioan BUNEA

Ba a dat roade bogate în viaţa vlăstarelor tinere, cărora le-a sădit în conştiinţă iubirea de limba românească şi producţiile folclorice româneşti, lemma picurat în suflete dragostea de trecutul zbuciumat şi - în acelaşi timp glorios - al neamului nostru, de comorile lui tradiţionale, şi credinţa în ascensiunea lui măreaţă. în predarea lecţiilor, adormitul în Domnul (N) vibra puternic, se identifica cu subiectul pe care îl preda, de aceea ele aveau un larg ecou în sufletul receptiv al elevilor săi. Aceştia îl deplâng sincer, ca dovadă suspinele şi lacrimile amare ce le varsă cu acest prilej trist. Descendent dintr-o familie ţărănească, în care cultul muncii, onestitatea şi pasiunea cărţii erau la loc de cinste, adormitul în Domnul (N) a devenit slujitorul şi luminătorul celor mici şi celor mari deopotrivă. Era modest, retras, cumpănit şi sfielnic, dar hotărât şi neînduplecat în atingerea ţelurilor sale. Aşa se explică secerişul bogat, la încheierea călătoriei pământeşti, oglindit în seriile de elevi pe care i-a educat cu devoţiune sacră, azi cu rosturi importante în viaţa obştească, Cu pregătirea lui de excepţie, cu probitatea şi integritatea lui morală, cu acest portret luminos, răposatul (N) a realizat „o avuţie pe care molia şi rugina nu o strică, iar furii nu o sapă şi nu o fură" (Matei, 6, 20). O astfel de bogăţie îndreptăţeşte la nemurire, la supravieţuirea sufletului în comuniunea elitelor morale. în lumina dreptei credinţe, nu e vorba de contopirea lui în spiritul universal - cum înclină unii să creadă - fiindcă ar fi o nemurire deşartă, în dezacord cu speranţele noastre cele mai adânci. A supravieţui însemnează a-şi păstra sufletul

forma individuală, ceea ce corespunde cu învăţătura

lăsată de Mântuitorul: „Drepţii (fiecare) vor merge la viaţă veşnică, iar păcătoşii (fiecare) la osândă veşnică" (Matei, 25, 46).

Noi îi aducem, acestui purtător de lumină, în ceasul despărţirii, prinosul recunoştinţei şi preţuirii noastre, ca unuia care slujba şi-a lăcut-o deplin", „călătoria" a săvârşit-o cu deplin folos obştesc, deci îndreptăţit la „cununa răsplăţii", din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!

Cuvânt de învăţătură la înmormântare

228 ..

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI MEDIC Misiunea umană a medicului Deplângem încetarea din viaţă a ilustrului medic (N), în vârstă de (x) ani, O inimă larg cuprinzătoare a încetat să bată, se desprindea cu greu din lumea în care se integrase (ca soţ, tată, bunic, medic, prieten vecin etc.). Era cunoscut prin farmecul atitudinilor sale joviale, prin simţul deosebit al respectului de sine, dar cu deosebire prin solicitudinea faţă de cei ce se zbat în suferinţă. Familia pierde pe chivernisitorul înţeles, iar societatea pe medicul pururea săritor pentru cei mistuiţi de amară suferinţă; el s-a dăruit pentru tămăduirea rănilor semenilor până la totală uitare de sine. Desigur, tristeţea copleşeşte inimile noastre, la această neaşteptată despărţire de o fiinţă cuceritoare prin nobleţea caracterului ei integru. Dar, ar fi o laţărnicie goală dacă n-am găsi - în aceste momente - decât accente de amărăciune pentru dispariţia celui ce a fost (N), medicul generos şi omul de elită, în accepţia desăvârşită a cuvântului. Datoria celor rămaşi este să-i relevăm faptele şi să nu uităm că stelele strălucesc din depărtare şi după ce le-a secat izvorul luminii. *** Moartea medicului (N) a venit la începutul primăverii, în acest anotimp al izbucnirii florilor, al universului de miresme proaspete, al trezirii vieţii în toată natura înconjurătoare. Farmecul acestui anotimp ne cucereşte sufletul, în toată fiinţa noastră este un dor de înălţare, de desprindere din inerţie, un îndemn la acţiune. în aceast? tensiune de viaţă, parcă este discrepantă ideea de moarte. Deşi moartea este asociată cu viaţa, cum zice poetul M. Eminescu: „Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor, spre a se naşte", totuşi sfârşitul ne doare. Uităm că sfârşitul îl luăm asupra noastră de la începutul existenţii fiecăruia, ca pe o sentinţă definitivă, putând să-şi spună cuvântul în orice moment. „Cine este omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea?", se întreabă psalmistul (Ps., 88, 47). Iar Mântuitorul îndeamnă mereu la veghere, spunând: „Fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiului Omului va veni" (Luca, 12, 40).

Privite lucrurile din perspectiva creştină, întoarcerea în veşnicie trebuie să fie bogată, cu realizări multiple, încrestate pe răbojul hronicului pământesc, evident - în primul rând - de natură morală. Viaţa pământească nu este o carte a norocului, ca să te poţi juca pe fiecare din fdele ei, ci este o funcţie, este o chemare spre împlinire, spre desăvârşire, de aceea i s-a spus omului „floarea creaţiunii", „chipul şi slava lui Dumnezeu" (I Cor. ,11,17). Viaţa este o temă pe care Dumnezeu o dă fiecăruia Ia naştere, ca s-o lucreze după chemarea pe care o are, „fiecăruia după puterile lui". Nu toţi înţeleg această rânduială, ca dovadă că dau temei statornicite de Dumnezeu caracter de comedie sau roman complicat, alţii fac din ea date statistice, mai puţin poezie şi rugăciune. Creştinilor le incumbă imperioasa datorie de a face din ea un

imn glorios muncii creatoare, cu punerea în lucrare a energiilor ce le sunt încredinţate,

spre a imita pe Dumnezeu - Creatorul şi a sluji oamenilor. Chemarea pământească a creştinilor este de a imita pe Atotţiitorul întru dăruire, „răscumpărând vremea" în realizarea binelui pentru familie, societate, neam, năpăstuiţi, ştiut fiind că: „Un pahar de apă, dat în nume de frate, va fi răsplătit" (Matei, 10, 42).

Chemarea şi-o îndeplinesc deplin - în primul rând - cei ce se consideră misionari ai lui Dumnezeu în lume, ascultă şoaptele tainice ale conştiinţei lor şi lucrează spre a ctitori ceva durabil şi lipsit de orice interes meschin şi egoist. în sufletul acestora se produce o combustie puternică, un foc lăuntric ce nu Ie îngăduie linişte nici chiar în suferinţă, ci îi îmboldeşte spre înălţimile unui

apostolat destinat a sluji - în spiritul deplinei abnegaţii - dus până la jertfa de sine.

Obişnuit, funcţiile noastre sufleteşti sunt întocmite pentru scopul egoist al conservării de sine, deci poartă în ele un caracter interesat şi utilitar. Din fericire, cu toată această structură a vieţii noastre sufleteşti pusă în slujba intereselor noastre egoiste, s-au putut dezvolta pe încetul, cu caracter de flori plăpânde, dar totuşi destul de rezistente, o seamă de elanuri sufleteşti dezinteresate, străine de gândul iubirii de sine, care ne ajută să ne ridicăm deasupra noastră înşine şi să lărgim aria afectivă până la uitarea de noi înşine. E vorba de un „dispozitiv secret", care conferă funcţiilor noastre sufleteşti o misiune altruistă, e acea flacără incandescentă care ne cuprinde fiinţa şi face din îndeletnicirea noastră un apostolat, o misiune sfântă în lume (Vezi: Ion Petrovici, Fulguraţii filosofice şi literare, Bucureşti, „Biblioteca pentru toţi", pp. 64-65).

S-ar părea că noţiunea de apostolat este legată în exclusivitate de slujba preoţească sau dăscălească. Nu, ci ea, cuprinde şi alte categorii de slujbaşi, pe medici, în primul rând, cărora li se cere, pe lângă bogăţia ştiinţei lor, şi inimă dăruitoare, fiindcă după cum remarcă Sf. Apostol Pavel: „Cunoştinţa

semeţeşte, iar iubirea zideşte" (I Cor., 8, 1). Potrivit învăţăturii scripturistice, Cuvânt de învăţătură la înmormântare

230 ..

medicul este lăsat de Dumnezeu, îşi are chemarea lui definită de a aduce alinare celor bolnavi, a-i îmbogăţi în ceea ce le lipseşte, spre a fi fericiţi. Şi o pot face - şi o fac cu folos, când pun în ceea ce fac nu numai tehnică, ci şi inimă, cu alte cuvinte sunt solidari cu cei în suferinţă, le împărtăşesc durerea, iubindu-i. Numai atunci acurateţea exercitării profesiunii conferă actului medical eficienţă maximă, când face să vibreze acea coardă a sensibilităţii umane, care, în mare măsură, aduce tămăduirea. Atunci şi numai atunci se cheamă că medicul este solidar cu semenul său. Se întreabă unii: există oare medici care să nu fie stăpâniţi de conştiinţa facerii de bine, a rostirii iubirii faţă de oameni, ajutându-i? Nu credem în valabilitatea unor astfel de exemplare şi, chiar dacă ciudăţenia naturii îi creează, tot ea îi elimină impecabil din rândul nostru. Apostolatul medical este sinonim cu îmbogăţirea vieţii, este vocaţia unei forţe irezistibile spre acţiuni şi scopuri nobile în slujba oamenilor. în accepţia largă a cuvântului, slujbă apostolească a îndeplinit medicul (N), în anii cât l-au ajutat puterile, excelând în nobila chemare de tămăduitor al trupurilor, prin povaţă, învăţătură şi faptă ziditoare. Având conştiinţa răspunderii, el a înţeles, asemenea

Apostolilor, că învăţătura agonisită rămâne slovă moartă fără o inimă caldă şi iubitoare, fără devotamentul celor ce o propovăduiesc. Munca lui ca medic a avut trei caracteristici esenţiale: şi-a cunoscut temeinic domeniul specialităţii sale, l-a iubit şi - mai presus de toate - a iubit omul, fiind solidar cu semenul său în clipele de mistuitoare suferinţă. El a ştiut că, pentru

medic, comandamentul suprem este bolnavul, care, potrivit unei mărturisiri făcute de o somitate medicală a ţării noastre, trebuie să-ţi fie mamă, tată, frate sau soră. El a ştiut că trebuie să iubeşti bolnavul ca pe tatăl tău, să vii la patul lui în miez de noapte, atunci când durerea omenească te cheamă. Aşa a fost medicul (N), râvnitor, în slujba chemării medicale, înţelegând să facă din viaţa sa un imn închinat muncii creatoare, care este, după vorba medicului- poet Vasile Voiculescu: „Cea mai veche taină şi lege de pe lume, care urzeşte, înaltă şi creează".

Aşa a fost medicul (N), de care cu adânc regret ne despărţim, modest, duios în vorbă, se strecura pe nesimţite în sufletul tuturor, cu deosebire al bolnavilor, cărora le inspira încredere şi nădejde în redobândirea sănătăţii. Nici o vorbă de jignire sau apostrofare mai aspră nu se desprindea de pe

buzele sale, ci totul se desfăşura în marginile decenţei şi sub imperiul unei voinţe blajine şi conciliante, aşa cum stă bine unui adevărat ucenic al lui Hipocrat. O ştiu toţi bolnavii care s-au împărtăşit din ştiinţa lui bogată şi din prisosul inimii sale bune. încercările vieţii nu l-au cruţat nici pe el, dar s-a îmbrăcat în armura bărbăţiei, convertind suferinţa în imbold spre dăruire. Când aripa morţii 1-a săgetat, o umbră de mâhnire i-a învăluit sufletul, că n-a putut să-şi fie şieşi de folos cum a fost atâtora - în boala care i-a adus sfârşitul prea de vreme. Are însă satisfacţia că energia sa nu s-a irosit în zadar, ci a fost izvor de tămăduire şi alese virtuţi pentru familie şi societate, toate : ;„;. porţi spre nemurire. Fiinţa lui nu s-a stins cu totul, fiindcă sămânţa ostenelilor sale a rodit şi va rodi în fapte ce sunt înscrise în tabloul valorilor veşnice, aşa cum nimerit se exprimă poetul: „Păduri s-au stins. Şi rând pe rând / Oameni în umbră s-au retras / Veşminte de lut luând / Dar şi poporul a rămas (L. Blaga, Izvorul). Pilda lui vorbeşte, de la

sine şi îndatorează pe urmaşi în această nobilă misiune. *** Fiecare ins are viaţa sa proprie, cu întreg conţinutul ei, cu rosturile ce le împlineşte, cu lumina ce o reflectă, mai intensă sau mai pală. Deşi e o verigă dintr-un lanţ de fiinţe umane, fiecare dintre noi este un

exemplar unic şi nerepetabil,

de aceea dispariţia lui răneşte şi doare. Aşa este şi în cazul de faţă, prin moartea medicului (N), legea morţii nu se suspendă, dar fiind o fiinţă de elită, unică în manifestările ei umaniste, dispariţia ei atinge sensibilitatea noastră şi inima sângerează. Vrednicia Iui fără seamăn ne-a adunat în jurul sicriului cu osemintele lui pământeşti să-i aducem prinosul recunoştinţei noastre, al pietăţii şi al veşnicei aduceri aminte. Dâra de lumină lăsată de-a lungul vieţii sale pământeşti, este cea mai grăitoare dovadă că a înţeles sensul superior al vieţii pământeşti, de a fi solidar cu cei în suferinţă. Pe Livingstone, care a făcut medicină între negrii Africii, câştigându-le sufletul prin caritatea sa apostolică, la moarte, aceştia l-au dus pe umeri cale lungă, 1200 km., predându-1 englezilor să fie îngropat în Webstminster, Panteonul gloriilor engleze. O cinstire deosebită i se cuvine şi adormitului în Domnul (N), care, în profesiunea sa, „n-a căutat ale sale", potrivit cuvintelor înţeleptului Sirah: „Cinsteşte pe doctor cu cinstirea ce i cuvine, că şi pe el 1-a făcut Domnul", iar la moarte, „fă amară plângere şi tânguire pentru vrednicia lui" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 12, 1, 18-19).

Sufletul medicului (N) a părăsit locaşul de lut. Lutul se dă pământului, cu încredinţarea că moartea nu este un exil, ci fiecare colţ

al pământului devine o celulă a universului, în care viaţa şi moartea nu se neagă şi nu se opun, ci se împletesc într-o adâncă iubire. Bobul de grâu aruncat sub brazdă însă putrezeşte, apoi răsare din el holda de grâu. La fel, fiinţa decedatului va trăi în conştiinţa urmaşilor, iar dincolo - drept răsplată a ostenelilor sale pământeşti - va avea bucurii neîmpuţinate, aşteptând sorocul 232

Ioan BUN EA

să dea „răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos". Să-i fie ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată! CUVÂNT LA MOARTEA UNUI ENORIAŞ VIRTUOS Viaţă - Moarte - înviere - Preamărire De câte ori ne despărţim de un semen al nostru - soţ, mamă, tată, frate, rudenie, prieten sau altcineva) - se rupe ceva din fiinţa noastră, pustiul şi amărăciunea pun stăpânire pe sufletul nostru, fac să sângereze inima noastră. Asta cu atât mai mult când cel ce se desprinde din rândurile noastre şi pleacă pe drumul mormântului, este o fiinţă cu o bogată vistierie morală, care s-a nevoit spre cele plăcute lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor. Adormitul în Domnul (N), pe care l-am prohodit şi-1 vom conduce la locul de veşnică odihnă - până la obşteasca înviere - a fost o fiinţă conştientă de misiunea ce i s-a încredinţat din partea lui Dumnezeu - la naştere - trebuind s-o îndeplinească într-o perioadă de timp determinată, ca apoi, la o dată calendaristică imprevizibilă, să treacă pragul morţii. Pentru el, moartea ţinea de textul vieţii, ca o împlinire a acesteia, „ca un punct pe i", cum spune Lucian Blaga. îl regretăm, dar îl şi omagiem pentru înţelepciunea cu care a înţeles corelaţia dintre viaţă şi moarte, unitatea existenţei noastre ca împletire a vieţii cu moartea. *** Variate întrebări se pun minţii noastre, apăsătoare sentimente ne încearcă, în astfel de împrejurări, cum este cazul de faţă. Reflectăm mai profund atât asupra morţii cât şi asupra vieţii. în pofida lacrimilor ce ne umezesc ochii şi ne brăzdează faţa, vrând-nevrând, trebuie să recunoaştem că sfârşitul îl luăm cu noi de la începutul existenţii fiecăruia - ca o sentinţă definitivă, care stă deasupra noastră într-una. Nu-i ştim termenul când se exercită să ne întoarcă în veşnicia din care am purces.

Aceasta-i semnificaţia morţii, în lumina învăţăturii creştine, punte spre veşnicie. Acesta-i crezul nostru creştin, că moartea nu-i dispariţia noastră pentru totdeauna în pulberea pământului, ci trecerea pe alt tărâm. După cum firea înconjurătoare nu moare, ci doarme iarna, pentru ca în primăvară să se loan JtJ UN EA

trezească din nou la viaţă, înveşmântată în alba găteală a florilor, cântând din nou vieţii, cu bucurie, în fiinţa ei, renăscută, o cântare de biruinţă, tot aşa trupul nostru „se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc" (I Cor., 15, 44). învăţătura aceasta este exprimată limpede în cuvintele Mântuitorului: ,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce multă roadă" (loan, 12, 24). Putinţa învierii o demonstrează şi Sf. Apostol Pavel prin analogia ce o face cu sămânţa aruncată în pământ şi care nu răsare dacă nu putrezeşte întâi: „Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit" (I Cor., 15, 36).

în grai bisericesc, mortul se numeşte „răposatul", adică adormitul, pentru că trupul va şedea în sânurile pământului până în clipa când, la glasul trâmbiţei Arhanghelului, va învia, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce credeîn Mine va fi viu, chiar dacă va muri" (loan, 11, 25). ,Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (loan, 6, 40). Trupurile celor morţi - înviate prin actul dumnezeiesc al învierii obşteşti - vor fi libere de neputinţele şi trebuinţele, legate de viaţa trupească în viaţa pământească, urmând să se unească cu sufletele spre viaţa veşnică. Credinţa creştinilor în înviere face din ei alţi oameni, le dăltuieşte în suflet convingerea în permanenţa întregii lor personalităţi, trup şi suflet, hărăzită prin înviere vieţii veşnice, fericirii veşnice, în cazul săvârşirii binelui, sau osândei veşnice, în cazul săvârşirii păcatelor, îndeosebi contra Duhului Sfânt, care nu se arată, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei, 12, 32). Dacă moartea este trecerea pe un alt tărâm al existenţei, dacă viaţa de dincolo este concluzia celei terestre, aceasta din urmă trebuie rostuită cu înţelepciune, trăind-o cu demnitate până la capăt, sporind talanţii ce ni s-au încredinţat, ascultând chemarea spre realizarea eului nostru moral, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este" (Matei, 5, 48). E vorba de vocaţia noastră de creştini, care

constă într-o nevoie permanentă de ordine, de adevăr, de puritate a conştiinţei, într-o nevoie permanentă de mai bine, într-o mare atracţie spre virtuţi, mărgăritare care vor mărturisi despre vrednicia noastră înaintea dreptei judecăţi. Realizarea acestei vocaţii, prin potrivirea purtării noastre - în viaţa pământească - cu voinţa lui Dumnezeu, este chezăşia echilibrului nostru intern şi a trecerii senine în împărăţia de lumină de dincolo de moarte. Raţionamentul acestei corelaţii, a interdependenţei între ceea ce este aici şi ce va fi dincolo, nu este apanajul credincioşilor de rând, ci şi al altora superiori din punct de vedre intelectual - care s-au cutremurat în faţa acestei grave probleme. Este cunoscut Pariul lui Pascal, în care autorul, referindu-se la existenţa lui Dumnezeu şi la tărâmul vieţii de dincolo, afirmă că depăşeşte raţiunea, aparţine resortului inimii. Este un domeniu al probabilităţii, ne putem pronunţa şi pro şi contra, dar rămâne riscul. De o parte mărginitul, cu care ne hazardăm, de altă parte infinitul - recte nemurirea pe care s-o câştigăm. Dacă. realitatea infinitului există şi ne-am confirmat ordinii morale câştigăm totul. Dacă păzim legea morală şi acel „au delâ" - dincolo - n-ar exista, nu pierdem nimic.

Drept urmare, aşa să ne chivernisim viaţa, încât existând, şi noi mărturisim cu tărie credinţa în existenţa vieţii de dincolo, să facem faţă onorabil temei ce ni s-a dat s-o lucrăm de-a lungul anilor existenţei noastre pământeşti, să ne îndeplinim misiunea ce ne-a fost hotărâtă. Pe crucea ce străjuieşte mormântul lui Timotei Cipariu sunt gravate următoarele cuvinte: „învăţaţi, o muritori, să nu dispreţuiţi răgazul pe care vi-1 dă viaţa". Este concentrată aici o bogăţie de înţelepciune, privitoare la întrebuinţarea cu folos a timpului vieţii pământeşti drept piedestal celei viitoare, Desigur, putem fi avari sau risipitori cu această bogăţie, rămânând răspunzători în clipa marii socoteli, când nici cel mai perfecţionat computer nu poate schimba bilanţul. într-o adunare se vorbea despre viaţă şi despre moarte, fiecare dându-şi părerea. S-au iscat neînţelegeri între cei prezenţi. Unii spuneau că viaţa este plăcută, alţii spuneau că moartea este mai bună, fiindcă scăpăm de necazuri şi suferinţe. A luat cuvântul un credincios înţelept, care a spus următoarele. „Şi viaţa şi moartea sunt bune şi rele după cum ne ducem traiul, dar ca să le împăcăm există o singură cale". „Care?", au întrebat cei prezenţi. „Să iubim viaţa iubind pe Dumnezeu şi să iubim moartea fiindcă ne întâlnim cu El". Toţi au fost mulţumiţi cu răspunsul.

Ferice de cei ce fac din viaţa lor un imn glorios lui Dumnezeu, slujesc binelui, omeniei, adevărului, „răscumpărând vremea" (Efes., 5, 16). Ei găsesc la fiecare pas o floare, o îndestulare, ca atare sunt învredniciţi de recunoştinţă din partea oamenilor şi răsplată din partea lui Dumnezeu. Ei ştiu că temeiul loan JtJ UN EA

„vieţii de dincolo" este „viaţa de aici", întreagă, deplină, bogată în agoniseli sufleteşti, trăită până la capăt cu toată puterea sufletului. Ei ştiu că dăruind din sufletul lor trăiesc deplin, şi cu cât dau mai mult trăiesc mai deplin. Orientarea eschatologică dă posibilitate creştinului luminat, sincer, nefăţărit, de a vedea în orice sarcină omenească, un mandat încredinţat din partea lui Dumnezeu pentru binele oamenilor. El vede în moarte o etapă spre înviere, iar în viaţa preaslăvită supravieţuirea faptelor bune.

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTÂREŢ BISERICESC Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşurare a serviciilor divine Vinerea trecută (z), la ceasurile dimineţii, clopotele bisericii noastre vesteau cu glasul lor duios şi trist - săvârşirea din viaţă a cântăreţului de strană (N), în vârstă de (x) ani. Şi-a dat obştescul sfârşit după o boală lungă şi grea, împreunată cu o mistuitoare suferinţă, îndurată cu tărie mucenicească, şi după ce şi-a luat ca merinde, pentru drumul vieţii de veci, Sfânta împărtăşanie Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne văduvită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi făcea să vibreze inimile noastre, ale tuturor. E firesc, deci, să ni se umezească ochii tuturor celor care l-am cunoscut, l-am preţuit şi i-am apreciat ţinuta corectă, întâi, la strană, apoi în familie şi în relaţiile lui cu semenii. Moartea lui lasă un gol mare şi nu se ştie când şi dacă vom găsi un urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sau în cele tipiconale. Era cunoscut pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija pe care o avea de a imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu adevărat creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu slujitorii de la altar. Cu firească emoţie, îi aducem - astăzi - prinosul recunoştinţei noastre, însoţit de făgăduinţa pomenirii, cu pietate, a numelui său, la Sfânta Liturghie, fiindcă aşa se cuvine „să lăudăm pe bărbaţii cei de ispravă din neamul nostru" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1). Săvârşirea din viaţă a enoriaşului şi cântăreţului bisericii noastre (n), ne dă prilejul să zăbovim - chiar şi numai sumar - asupra contribuţiei, a efectului pe care îl are muzica bisericească în cultivarea şi întărirea sentimentului religios. Dintru început Biserica creştină a preţuit muzica, introducând-o în serviciile divine, orientându-se după îndrumarea paulină: „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti" (Col., 3, 16). între religie şi artă, cu deosebire între religie şi muzică este o mare afinitate, fiindcă amândouă corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletului omenesc. Religia şi muzica sunt cele două aripi prin care sufletul omenesc, se înalţă deasupra prozaicului sufocant cotidian, trece din lumea realului în lumea

idealului, în lumea străină de mirosul greu şi apăsător al lutului. Alături de Cuvânt de învăţătură la înmormântare

227 ..

religie sau în conlucrare cu ea, „muzica reuşeşte să înalţe sufletul, să-1 înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile lutului, printr-o melodie vocală sau o cântare instrumentală inspirată, perfect echilibrată ritmic", se exprimă comprehensiv Sf. Ioan Gură de Aur. S-a spus că muzica adăugă cuvântului profunzime, iar cuvântul împrumută muzicii înţeles. într-adevăr, muzica este cea mai frumoasă artă, fiindcă, dintre toate, ea are cea mai mare putere de a chema pe oameni spre lumea osemintelor veşnice. Desigur, este vorba de muzica cu virtuţi artistice, fără stridenţe, îndeosebi cu profunzimi morale. Aceasta poate determina la săvârşirea de fapte eroice sau caritabile. Puterea ei de a genera fapte măreţe rezidă în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Muzica determină la acţiune, când compozitorul urmăreşte în opera sa, în chip special, un scop religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în compoziţia sa motive religioase sau morale. Pe drept cuvânt s-a spus despre opera compozitorului S. Bach că este „cuvântul lui Dumnezeu făcut muzică". „Oda bucuriei" din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, la fel, are un profund conţinut moral. Ea este solia muzicală îngerească de pace, viziunea în spirit a stelei ce a strălucit odinioară deasupra Betleemului. Ea are o valoare morală şi socială deosebită, invitând la înfrăţire noroadele, în momente de tensiune, mai ales prin finalul ei, care sună astfel. „Slavă ţie stea curată /Voie bună pe pământ / Astăzi te simţim aproape, / Sol din cer cu soare sfânt / Raza ta aduce iarăşi / Pe popor lângă popor, / Toţi pe lume noi fraţi suntem / Unde vii uşoare zbor... " Cu toate că este înrudită cu religia şi s-a născut ca formă de exprimare a sentimentului religios, muzica nu urmăreşte

mântuirea omului. Ea reprezintă numai

aspiraţia către frumuseţea ideală, gustarea plăcerii neinteresate, procurarea bucuriilor pure, pe care pe altă cale nu le putem câştiga. O audiţie muzicală autentică creează în noi sentimentele de armonie interioară pe care le-a avut compozitorul în momentul creaţiei. Compoziţia lui este un vehicul de transmitere a emoţiilor unui suflet altui suflet. De câte ori tema şi prelucrarea ei are fond religios-creştin, prin ea ni se revelează ceva din lumea supranaturală a divinităţii. Este explicabil - deci - de ce Biserica s-a folosit, dintru început, de muzică, nu numai pentru a da fast actelor de cult, ci şi pentru

CUVÂNT LA MOARTEA UNUI CÂNTĂREŢ BISERICESC Misiunea cântăreţului bisericesc în buna desfăşurare a serviciilor divine Vinerea trecută (z), la ceasurile dimineţii, clopotele bisericii noastre vesteau cu glasul lor duios şi trist - săvârşirea din viaţă a cântăreţului de strană (N), în vârstă de (x) ani. Şi-a dat obştescul sfârşit după o boală lungă şi grea, împreunată cu o mistuitoare suferinţă, îndurată cu tărie mucenicească, şi după ce şi-a luat ca merinde, pentru drumul vieţii de veci, Sfânta împărtăşanie Cu plecarea din viaţă a cântăreţului (N), strana bisericii noastre rămâne văduvită de măiestria glasului său cucernic, prin care lăuda pe Domnul şi făcea să vibreze inimile noastre, ale tuturor. E firesc, deci, să ni se umezească ochii tuturor celor care l-am cunoscut, l-am preţuit şi i-am apreciat ţinuta corectă, întâi, la strană, apoi în familie şi în relaţiile lui cu semenii. Moartea lui lasă un gol mare şi nu se ştie când şi dacă vom găsi un urmaş pe măsura omeniei şi priceperii sau în cele tipiconale. Era cunoscut pentru punctualitatea sa la sfintele slujbe, pentru grija pe care o avea de a imprima actelor de cult, chiar celor mai mărunte nota cu adevărat creştinească, şi pentru înţelepciunea dovedită în colaborarea cu slujitorii de la altar. Cu firească emoţie, îi aducem - astăzi - prinosul recunoştinţei noastre, însoţit de făgăduinţa pomenirii, cu pietate, a numelui său, la Sfânta Liturghie, fiindcă aşa se cuvine „să lăudăm pe bărbaţii cei de ispravă din neamul nostru" (înţelepciunea lui Isus Sirah, 44, 1). ^ Săvârşirea din viaţă a enoriaşului şi cântăreţului bisericii noastre (n), ne dă prilejul să zăbovim - chiar şi numai sumar - asupra contribuţiei, a efectului pe care îl are muzica bisericească în cultivarea şi întărirea sentimentului religios. Dintru început Biserica creştină a preţuit muzica, introducând-o în serviciile divine, orientându-se după îndrumarea paulină: „Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti" (Col., 3, 16). Intre religie şi artă, cu deosebire între religie şi muzică este o mare afinitate, fiindcă amândouă corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletului

Cuvânt de învăţătură la înmormântare

229 ..

omenesc. Religia şi muzica sunt cele două aripi prin care sufletul omenesc, se Cuvânt de învăţătură la înmormântare

227 ..

înalţă deasupra prozaicului sufocant cotidian, trece din lumea realului în lumea idealului, în lumea străină de mirosul greu şi apăsător al lutului. Alături de religie sau în conlucrare cu ea, „muzica reuşeşte să înalţe sufletul, să-1 ! «ÎS KŞgB înaripeze, să-1 ridice de pe pământ, să-1 desfacă de legăturile lutului, printr-o melodie vocală sau o cântare instrumentală inspirată, perfect echilibrată ritmic", se exprimă comprehensiv Sf. Ioan Gură de Aur. S-a spus că muzica adăugă cuvântului profunzime, iar cuvântul jp' împrumută muzicii înţeles. într-adevăr, muzica este cea mai frumoasă artă, fiindcă, dintre toate, ea are cea mai mare putere de a chema pe oameni spre lumea osemintelor veşnice. Desigur, este vorba de muzica cu virtuţi artistice, fără stridenţe, îndeosebi cu profunzimi morale. Aceasta poate determina la săvârşirea de fapte eroice sau caritabile. Puterea ei de a genera fapte măreţe rezidă în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Muzica determină la acţiune, când compozitorul urmăreşte în opera sa, în chip special, un scop religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în compoziţia sa motive religioase sau morale. Pe drept cuvânt s-a spus despre opera compozitorului S. Bach că este „cuvântul lui Dumnezeu făcut muzică". „Oda bucuriei" din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, la fel, are un profund conţinut moral. Ea este solia muzicală îngerească de pace, viziunea în spirit a stelei ce a strălucit odinioară deasupra Betleemului. Ea are o valoare morală şi socială deosebită, invitând la înfrăţire noroadele, în momente de tensiune, mai ales prin finalul ei, care sună astfel. „Slavă ţie stea curată /Voie bună pe pământ / Astăzi te simţim aproape, / Sol din cer cu soare sfânt / Raza ta aduce iarăşi / Pe popor lângă popor, / Toţi pe lume noi fraţi suntem / Unde vii uşoare zbor... " Cu toate că este înrudită cu religia şi s-a născut ca formă de exprimare a sentimentului religios, muzica nu urmăreşte mântuirea omului. Ea reprezintă

numai aspiraţia către frumuseţea ideală, gustarea plăcerii neinteresate, 228

Ioan BUNEA

procurarea bucuriilor pure, pe care pe altă cale nu le putem câştiga. O audiţie muzicală autentică creează în noi sentimentele de armonie interioară pe care le-a avut compozitorul în momentul creaţiei. Compoziţia lui este un vehicul de transmitere a emoţiilor unui suflet altui suflet. De câte ori tema şi prelucrarea ei are fond religios-creştin, prin ea ni se revelează ceva din lumea supranaturală a divinităţii. Este explicabil - deci - de ce Biserica s-a folosit, dintru început, de muzică, nu numai pentru a da fast actelor de cult, ci şi pentru

a

intensifica

trăirile

religioase,

a

trezi

emoţii

puternice

în

sufletul

credincioşilor şi a crea o atmosferă pacificatoare între ei. Prin ea se urmăreşte propagarea dreptei credinţe, cultivarea şi păstrarea ei. Cântarea bisericească este haina în care se îmbracă poezia religioasă cu feluritele ei imne bisericeşti. Ea serveşte admirabil la redarea şi exprimarea - prin voce omenească - a sentimentelor de laudă de preamărire şi de mulţumire către Atotputernicul Dumnezeu. Autoritatea bisericească a acordat importanţa cuvenită cântării bisericeşti, de-a lungul vremii. Astfel,

Sinodul local din Laodiceea (364) a hotărât, prin canonul 15, să

se instituie o clasă de persoane, care să cânte în biserică. Aceştia sunt antecesorii cântăreţilor de strană ai timpurilor noastre. în cântarea melodiilor bisericeşti, acestora li s-au stabilit anumite reguli, de care să ţină seama la strană şi în purtarea lor de toate zilele. îndeosebi, li s-a interzis strigarea în cântare. Prin canonul 75 al Sinodului al Vl-lea ecumenic (680), s-a adus - în privinţa cântăreţilor bisericeşti - următoarea hotărâre: „Voim ca cei ce vin în biserică spre a cânta să nu întrebuinţeze nici strigături necuviincioase, nici să silească firea spre răcnire şi să zică ceva din cele nepotrivite şi neînsuşite Bisericii...". Cu alte cuvinte, se cerea şi se cere - în continuare - cântăreţului de strană să fie credincios fervent şi cucernic dovedind aceasta prin toate atitudinile lui, spre a fi pildă de purtare creştinească celor din jur.

) Fiind indispensabili la săvârşirea serviciilor divine, cântăreţii bisericeşti, prin activitatea lor, sunt strâns legaţi de preotul slujitor al actelor de cult, însoţindu-1 neîncetat. Li se cere - deci - să confirme, prin ţinuta lor, că sunt conştienţi de chemarea pe care o au de a contribui - alături de preot - la promovarea vieţii religioase şi morale în rândul credincioşilor. în special, la strană, ei sunt, îndatoraţi să aibă grijă ca imnele bisericeşti, cu profund conţinut dogmatic şi moral, să fie interpretate prozodic şi evlavios, evitând tonul teatral, spre a avea ecou pozitiv în sufletul celor care ascultă. S-a constatat că pe melodiile de strană, aplicate frumos, conţinutul, religios al minelor poate fi redat cu mai multă înţelegere şi claritate de o singură voce sau cântare unisonă, decât în cor de mai multe voci deodată (Vezi: Prof. Dr. Vasile Pătraşcu,

Importanţa muzicii şi rolul cântărilor bisericeşti în cultul divin, în volumul

colectiv Zece ani în slujba Bisericii şi neamului, Cluj, 1934, p. 183).

fi în viaţa parohiilor noastre, cântăreţul bisericesc a jucat un rol de seamă, întâi, în 230 Ioan BUNEA interpretarea corectă, metodică, a imnelor bisericeşti. Era chiar o tradiţie, în unele părţi, ca această îndeletnicire să treacă din

tată în fiu. Cântăreţul bisericesc este întâlnit adeseori şi sub numirea de „dascăl". Asta înseamnă că au fost vremuri când îndeplinea - cât era cu putinţă - şi funcţia de învăţător, împărtăşind celor din jur din bruma de învăţătură pe care o deţinea. Se ştie cu câtă duioşie povesteşte Ion Creangă despre primul său dascăl, cântăreţul bisericesc din Humuleşti din vremea sa, „Bădiţa Vasile", cum îi zicea el. Este demn de amintit şi „Diacul Toader" din Eeldru (Năsăud), care a ţinut o cuvântare funebră la moartea soţiei logofătului Pătraşcu Ciogolea, Cneaghina Sofronia (1639). ■p Istoria literaturii române le atribuie cântăreţilor bisericeşti - şi nu fără temei - rolul de cronicari, mulţi dintre ei însemnând pe cărţile bisericeşti de la strană, date referitoare la evenimente mai deosebite din viaţa localităţii în care vieţuiau şi-şi desfăşurau activitatea cum ar fi vizite ale unor personalităţi bisericeşti sau de stat, calamităţi naturale, cotropiri străine, semne naturale deosebite

etc...

Consemnarea

acestor

întâmplări

a

facilitat

istoricilor

reconstituirea unor pagini uitate din istoria noastră naţională şi bisericească. Pentru felul conştient şi demn cum şi-au îndeplinit rostul, ei sunt preţuiţi şi li se cinsteşte amintirea. *** Râvna pe care adormitul în Domnul (N) a dovedit-o în slujba de cântăreţ bisericesc, îl situează în rândul celor ce cu vrednicie au slujit legea strămoşească. El a fost o întruchipare vie şi autentică a „cantorului tradiţional", care a iubit cu pasiune slova sfântă şi a vibrat cu toate coardele sufletului său ori de câte ori a lăudat pe Dumnezeu - prin cântare - fiindcă a ştiut, că „Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea", cum zice psalmistul (Ps., 146, 1). Adormitul în Domnul nu avea veleităţi bibliceşti de propovăduitor, fiindcă ştia din „ispitirea Scripturii", că pentru asta trebuie să ai „apostolie" (Rom., 10, 15), dar îşi însuşise o bogată cultură teologică, încât credincioşilor, cu care venea în contact, le servea înţelepte povăţuiri creştineşti. Prin aceia făcea dovada, de o parte, că citirea Bibliei era - pentru el - o îndeletnicire frecventă,

iar de altă parte, ÎI vădea cu mult interes pentru înţelesul melodiilor bisericeşti, din care încă scotea învăţăminte folositoare pentru el şi pentru semenii săi. Şi sub acest aspect, a fost pilduitor, fiindcă a cugetat şi a trăit creştineşte. îndeosebi, a luptat împotriva rutinei, ştiind că aceasta face să dormiteze sufletul. A avut în permanenţă grijă ca intonarea cântării bisericeşti să nu fie ceva maşinal, mecanic, sunet de flaşnetă, ci trăire intensă, transpunere personală în conţinutul ei. Ca atare, cântarea lui pleca de la inimă şi ajungea la inimă, însufleţea, trezea emoţii în ascultători. Aici, rezidă, între altele, regretul firesc pe care îl încearcă astăzi credincioşii din această parohie, la săvârşirea lui din viaţă. A avut amărăciuni şi a suferit nedreptăţi de-a lungul călătoriei pământeşti, dar nu s-a descumpănit. împotriva lor a folosit ca arme

cinstea şi munca, virtuţi cu

care a înfruntat potrivniciile ce i-au stat în cale, menţinându-şi demnitatea până în clipa din urmă a vieţii. Stilul său superior de viaţă creştinească 1-a imprimat şi familiei sale, care azi îl deplânge împreună cu noi. Suntem încredinţaţi că toţi care l-au cunoscut şi s-au împărtăşit din dulceaţa cântării bisericeşti interpretată de adormitul în Domnul (N), îi vor cinsti memoria aşa cum se cuvine, şi-1 vor pomeni în ruga lor.

Biserica, prin rostul meu, îi aduce omagiul pietăţii şi recunoştinţei, rugând pe Milostivul Dumnezeu, căruia i-a slujit, să-1 aşeze în latura drepţilor fiindcă, după vorba psalmistului, „a iubit bună-cuviinţa casei Sale şi locul locaşului slavei Sale" (Ps., 25, 8). în veci pomenirea lui! CUVÂNT LA MOARTEA UNUI EPITROP PAROHIAL Moarte-îrwiere (Conlucrarea epitropului cu parohul în chivernisirea bunurilor parohiale) „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine înviind Tu; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, însuţi împreună mă proslăveşte, Mântuitorule, întru împărăţia Ta" (din canonul Învierii-Tropar). Cu inimile sfâşiate de durere petrecem astăzi - a doua zi de Paşti - la locul de odihnă veşnică pe epitropul (N), în vârstă abia de (x) ani. I se cuvine prinos de recunoştinţă şi veşnică aducere aminte, pentru vrednicia de care a dat dovadă de-a lungul călătoriei pământeşti, fiind omul acţiunii ziditoare, plinitorul binelui.

Şi-a dat obştescul sfârşit pretimpuriu, după o boală ascunsă, mistuitoare şi 232

Ioan BUNEA

necruţătoare, chinuit de o durere mare, îndulcită doar de darul credinţei vii care a ars cu tărie, necontenit, în sufletul lui. A închis ochii pe vecie în zorii zilei de Vinerea Mare, zi cu adânc înţeles în crezul nostru creştin. Este ziua în care Fiul lui Dumnezeu a fost ţintuit pe cruce pentru a spăla cu sângele Său păcatele tuturor oamenilor. Eveniment lără precedent: pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, întunericul a învăluit zarea, „iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte zicând: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta»" (Matei, 27, 54).

Prin răstignirea Mântuitorului, crucea a devenit din obiect de batjocură, obiect de cinste. Iisus s-a jertfit „să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi uniţi într-un singur trup prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes, 2, 16). Este sacrilegiu a susţine despre cruce că este spânzurătoare. Crucea nu este spânzurătoare, nici spurcată sau blestemată, ci Cel spânzurat pe ea, Iisus cum zice Sf. Apostol Pavel - (Gal., 3,13), s-a făcut blestemat în faţa lui Dumnezeu, El, în locul nostru. Crucea nu inspiră groază, asemenea instrumentelor de tortură, fiindcă ea este altar de jertfă, arma cu care s-a adus mântuirea, deci trebuie cinstită. „Iar mie, să nu-mi fie a fi lăuda, decât numai crucea Domnului nostru lisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume" (Gal., 6, 14). „Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu". (1 Cor., 1, 18). Vinerea patimilor, ziua încetării din viaţă a enoriaşului (N) ne învaţă încă un mare adevăr: suferinţa izvorâtă din iubire se preface în bucurie, peste Golgota se trece la biruinţă, prin moarte la înviere. Prin lisus, Cel crucificat, mort şi înviat, moartea a fost biruită. Locul fricii

de moarte 1-a luat credinţa în înviere. „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi" (I Cor., 15, 20) A înviat Hristos, vom învia şi noi.

„Adevărat,

adevărat

zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care vor auzi vor învia" (loan, 5, 25; Vezi şi: 5, 28-29; Efes 5, 14). A nu crede în învierea Domnului şi a trupurilor, însemnează a trăi morala morţii, morala fiarelor din Efes, cum numeşte şi mustră Sf. Ap. Pavel pe cei ce nu cred în înviere. „Dacă m-am luptat ca om, cu fiarele din Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, că mâine vom muri" (I Cor., 15, 32).

învierea trupurilor va fi îndată după a doua venire a Mântuitorului. Ea va fi una singură şi a tuturor deodată, drepţi şi păcătoşi. Deci, după învierea

morţilor, urmând îndată judecata, nu mai rămâne loc pentru trâmbiţata desigur greşit - împărăţie de 1000 de ani. Ce se înţelege prin înviere? Reconstituirea trupului omenesc din elementele din care a fost alcătuit şi unirea lui din nou cu sufletul cu care a vieţuit pe pământ. Trupul are nevoie de înviere, fiind alcătuit din elemente materiale, deci supus descompunerii, de vreme ce sufletul, fiind imaterial, simplu, nu se descompune. Posibilitatea învierii trupurilor o demonstrează Sf. Ap. Pavel prin asemănarea pe care o face cu sămânţa, care se aruncă în pământ şi nu răsare, dacă nu pot creşte, iar când răsare, are cu totul altă formă, forma ierbii, a pomului sau a florii, a cărei sămânţă s-a semănat (I Cor., 15, 36). Chezăşia învierii noastre, a tuturor oamenilor, este învierea Mântuitorului. „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia" (I Cor., 15, 22). Trupurile celor înviaţi vor fi îmbunătăţite, vor fi preamărite ca şi trupul Domnului după înviere, „se va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, întru asemănarea trupului slavei Sale" (Fii., 3, 21). Trupurile înviate vor fi identice - în esenţa lor - cu cele actuale, căci prin moarte nuşi pierd fiinţa, ci numai şi-o schimbă. Cei înviaţi se vor deosebi unii de alţii, atât după vârstă, cât şi după gen. Sf. Ap. şi £v. Ioan spune că a văzut înaintea tronului de judecată „pe cei mari şi pe cei mici" (Apoc., 20,12). Cu alte cuvinte, a văzut pe fiecare înviat la vârsta la care a murit: copiii copii, iar bătrânii bătrâni. „Deosebirea aceasta du va fi însă piedecă pentru cei drepţi ca să înţeleagă măreţia Dumnezeii"" şi să o preamărească împreună cu îngerii, deoarece puterile lor sufleteşti vor fi sporite într-o măsură mare" (Teologia Dogmatică şi simbolică ~ Manual pentru Institutele Teologice, voi. II, Bucureşti, 1958, pp. 9^9-980).

Trupurile înviate, deosebite calitativ de cele de pe pământ, vor fi la fel cu trupul înviat al Mântuitorului, având următoarele însuşiri: a.

nestricăcioase şi nemuritoare, cum zice Sf. Ap. Pa^el: „Se seamănă trupul întru

stricăciune, înviază întru nestricăciune" (I Cor., 15, 42). Fiind nestricăcioase, trupurile înviate vor rămâne pentru totdeauna aceleaşi, fără a se altera vreodată. Ele vor trăi în ved, vor fi nemuritoare - drept urmare şi a însuşirii nestricăciunii lor. b.

robuste (puternice) şi

fără infirmităţi: „... se seamănă întru slăbiciune, înviază întru

putere" (Ibid., 43). c.

spirituale (duhovniceşti), uşoare, simple, la fel cu trupurile îngerilor. Trupurile înviate,

nu vor avea nevoie de mâncare sau păutură, de nici un bun material, scutite de orice boală... „La înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer'' (Matei, 22,30). Dacă Mântuitorul a mâncat şi a băut după învierea sa, faeut-o din necesitatea

de a-şi alimenta viaţa trupească, ci numai pentru £ dovedi ucenicilor Săi adevărul învierii Sale. Trupurile înviate vor fi strălucitoare prin aceea că vor radia curăţenia morală şi sfinţenia 234 Ioan BUNEA sfinţilor, file vor fi preamărite, încât vor putea străbate cu uşurinţă şi repeziciune,