Civilizatie Japoneza [PDF]

Zitiervorschau

LIMBA ŞI LITERATURA JAPONEZĂ – B ANUL al III-lea Semestrul I

Curs opţional – CIVILIZAŢIE JAPONEZĂ Sinteză

În secolul al nouăsprezecelea lingvistul britanic James Curtis Hepburn a creat un sistem de transcriere a cuvintelor din limba japoneză utilizând grafia latină. Acest sistem a fost numit rōmaji – în traducere literală înseamnă scriere utilizând grafia romanilor. Pe lângă consoanele şi vocalele existente în grafia latină şi care pot fi utilizate pentru redarea exactă a caracteristicilor fonetice şi fonologice ale limbii japoneze, există anumite particularităţi pentru care Sir James Curtis Hepburn a creat reprezentări grafice particulare, devenite ulterior convenţii – cum ar fi spre exemplu, notarea vocalelor lungi cu o liniuţă deasupra vocalelor obişnuite (spre exemplu vocalele „ō” sau „ū”) sau dublarea literelor în cazul geminării consonantice. Întrucât în tradiţia culturală japoneză în menţionarea numelor şi prenumelor ordinea este nume de familie, prenume, în general a fost păstrată această convenţie. Întrucât sistemul romanizării Hepburn a fost preluat şi de cercetătorii români, în cele ce urmează sunt prezentate regulile generale ale acestui sistem de reprezentare grafică, precum şi citirile echivalente în limba română. Un prim exemplu este acela al grupului de litere –shi, care se va citi în limba română –şi. La fel, –chi se va citi în română –ci, –tsu se va citi –ţu, –gi se va citi –ghi, –ge se va citi –ghe, –ji se va citi –gi, –sha se va citi –şa, –shu se va citi –şu, –sho se va citi –şo, –cha se va citi –cea, –chu se va citi –ciu, –cho se va citi –cio, –ja se va citi –gia, –ju se va citi –giu, –jo se va citi –gio, –gya se va citi –ghia, –gyu se va citi –ghiu, –gyo se va citi –ghio, –kya se va citi –chia, –kyu se va citi –chiu, iar –kyo se va citi –chio. Spre exemplu, Fuji (numele celui mai înalt vârf muntos din Japonia – 3776 m) se va citi „Fu-gi”, cu accentul pe prima silabă. Cuvintele limbii japoneze nu conţin grupuri compacte de consoane şi nici nu se termină în consoane, cu o singură excepţie. Există puţine cazuri de cuvinte dintre cele provenite din limba chineză, în care terminaţia este consonantică – aşa-numitul „n” final (pronunţat „ng”). În rest, consoanele sunt urmate de una dintre cele cinci vocale ale limbii japoneze („a”, „e”, „i”, „o” şi „u”). În limba japoneză nu există consoana „l”, ea fiind întotdeauna înlocuită în cazul „japonizării” unui cuvânt provenit dintr-una din limbile occidentale, cu consoana „r”. Un exemplu îl constituie cuvântul „lămâie”, preluat în japoneză din limba engleză; în acest fel „lemon” devine remon. În limba japoneză nu există nici consoana „v”, ea fiind transformată în „b” în cazul „japonizării” vreunui cuvânt occidental. Un exemplu în acest sens îl constituie cuvântul englezesc „revival” („revenire la viaţă”), devenit ribaibaru, înţelesul lui păstrându-se în limba japoneză. O altă particularitate a romanizării Hepburn utilizată în lucrarea de faţă constă în notările diferite ale vocalelor simple şi vocalelor lungi. Spre exemplu, vocala „o” este citită simplu „o” în cuvinte ca omuretsu („omletă”), însă „ō” nu mai este citită „o” monosilabic, ci „o-o” în cuvinte ca Ōsaka (citit „O-o-sa-ka”). Unul dintre cuvintele utilizate este „Tōkyō”, care se citeşte „to-o-chio-o”. Dacă nu respectăm aceste diferenţe de citire în funcţie de grafia utilizată, pot apărea confuzii. Spre exemplu, oie (citit 1

„o-i-e”) înseamnă „casa dumneavoastră / dânsului / dânsei etc.”, iar ōie (citit „o-o-i-e”) înseamnă „casă de mari dimensiuni”. La fel se întâmplă cu „u” – care notat „u” se citeşte ca atare, cum ar fi în juku („şcoală de după-amiază”), unde se citeşte „giu-cu” – , în vreme ce „ū” în Kyūshū se citeşte „chiu-u-şu-u”. Un alt fenomen specific limbii japoneze îl constituie dublarea consoanelor. Acest fenomen determină şi o citire specială; un exemplu îl constituie cuvântul Hokkaidō care se citeşte corect „Hok-kai-do-o”, cu accentul pe penultima silabă. De asemenea, o citire specială o au grupurile de litere care îl conţin pe „–w”. Întrucât, aşa cum am specificat deja, în limba japoneză nu există consoana „v”, „w” însoţit de vocale precum „a” sau „o” se citeşte „u”. Spre exemplu, cuvântul scris washi („hârtie japoneză tradiţională”) se va citi în limba română „ua-şi”. În limba japoneză modernă se păstrează trei tipuri de grafie care se întrepătrund. Două tipuri de grafie, cunoscute sub denumirea generică de kana, sunt hiragana şi katakana. Li se mai spune – deşi impropriu din punct de vedere lingvistic – silabare, întrucât redau în cea mai mare parte citirile silabelor alcătuite din vocale, respectiv consoane însoţite de vocale, ori consoane însoţite de semiconsoane şi vocale. Grafia hiragana se utilizează pentru cuvintele considerate japoneze originale, respectiv pentru cuvintele nipone asimilate din limba chineză, în vreme ce a doua grafie kana – katakana – este folosită în cazul cuvintelor japoneze provenite din lexic occidental. Se utilizează în mod excepţional grafia katakana pentru cuvintele japoneze pentru textul unei telegrame, sau când este scos în evidenţă un cuvânt prin mijloace grafice (cu aproximativ acelaşi scop cu care utilizăm italicele în grafia latină). Cel de-al treilea sistem de scriere constă în utilizarea ideogramelor de provenienţă chineză numite kanji şi preluate din limba chineză începând cu secolul al cincilea. Simbolurile au fost modificate în mare parte de către japonezi. Această grafie este şi cea mai dificil de asimilat de către occidentali. În cazul celor două grafii kana, derivate şi ele din ideograme de provenienţă chineză, prin simplificarea la maximum a trăsăturilor şi prin atribuirea unei singure citiri şi care reprezintă, prin două sisteme de scriere diferite, acelaşi set de vocale, respectiv consoane însoţite de vocale, avem de două ori câte 44 de semne, la care se adaugă câte un semn specific consoanei „n” finale (ceea ce totalizează un set finit de 90 de reprezentări grafice, cu citiri unice). În cazul semnelor numite avem un număr foarte mare de simboluri, redus progresiv în urma reformelor din învăţământ începând cu secolul al nouăsprezecelea. Cea mai spectaculoasă reducere a ideogramelor a fost făcută după Reforma învăţământului, după Cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a ajuns la aproximativ 2000 de reprezentări grafice standard, din aproximativ opt – zece mii de semne în epocile anterioare. Aceşti kanji sunt utilizaţi pentru sensurile lor, sau pentru diversele citiri, în funcţie de context. Arhipelagul japonez este situat în partea de Sud - Est a continentului asiatic. Numele ţării este Nihon Koku 日本国 (Statul japonez); în Japonia, cea mai importantă personalitate politică este aceea a Suveranului, pe care niponii îl numesc utilizând formula Tennō heika, 天皇陛下 (Majestatea Sa Fiul Cerului) 1 , titlu căruia i s-a găsit Titulatura de „tennō” (Suveranul Cerului) 天皇 este preluată, ca şi titlul utilizat înaintea acestuia, „ōkimi” (Marele Rege) 大王 din China; despre titulatura utilizată şi în prezent se presupune că a fost utilizată pentru prima dată în perioada regenţei 1

2

de către occidentalii ajunşi în Japonia în secolul al nouăsprezecelea, echivalentul politic de „Împărat”. Ziua naţională a Japoniei coincide cu ziua de naştere a Împăratului, ceea ce face ca în Japonia contemporană, începând cu 1990, Ziua Naţională să fie 23 decembrie, ziua de naştere a actualului suveran. Steagul Japoniei, hi no maru, este un cerc roşu pe fundal alb. Moneda naţională este yenul 円. În ceea ce priveşte geografia fizică (chiri 地理), arhipelagul este alcătuit din aproximativ 3000 de insule mici şi patru insule mari; menţionate în ordine de la Nord la Sud, acestea din urmă sunt: Hokkaidō 北海道, Honshū 本州, Shikoku 四国 şi Kyūshū 九州. Insulele mici sunt observate de obicei în grupuri, cele mai importante fiind mănunchiul sudic al insulelor Ryūkyū 琉球 (foste Loo-Choo), situate la Nord de Taiwan, în care este inclusă insula Okinawa 沖縄, cu capitala administrativă la Naha; acestora le urmează ca importanţă administrativă şi economică grupul insulelor Amami-Oshima, situate în sudul insulei Kyūshū, după care urmează insulele Oki şi Sado, aflate în largul coastelor nordice ale insulei principale Honshū (a cărei suprafaţă măsoară aproximativ 60% din total) şi insula Tsushima, aflată în strâmtoarea Shimonoseki, care desparte Japonia de peninsula coreeană. Insulele Japoniei sunt dispuse în formă de arc, măsurând de la extremitatea nordică la cea sudică aproximativ 3800 de kilometri. Arhipelagul nipon este cuprins între 45º33' latitudine nordică în Nord şi 20º25' latitudine nordică, în Sud. Capitala (shuto 首都) ţării, Tōkyō 東京, este situată la 35º latitudine nordică, aproximativ la acelaşi nivel cu Atena şi Algerul. Japonia se învecinează în partea de nord cu Rusia, este mărginită în partea de vest de Marea Japoniei (Nihon Kai 日本海) care o desparte de China, iar în sud şi est se întinde Oceanul Pacific (Taihei Yō 太平洋). Clima este variată. În partea de nord temperaturile sunt sensibil mai scăzute comparativ cu restul teritoriului. În zona insulelor Ryūkyū putem întâlni climat sub-tropical, temperaturile cunoscând valori mari în timpul verii. În cea mai mare parte a teritoriului, clima poate fi considerată 四季). Curenţii marini Oyashio temperat oceanică, având patru anotimpuri (shiki 親 潮 (rece, vine din nord) şi Kuroshio 黒 潮 (cald, soseşte din partea opusă) se întâlnesc în zona coastelor japoneze, provocând mari variaţii de temperatură şi tulburări atmosferice. Iernile (fuyu 冬) în Hokkaidō sunt extrem de lungi şi bogate în căderi de zăpadă. Existenţa lanţului muntos, cu vârfuri extrem de înalte, care traversează insulele principale pe axa Nord-Est – Sud-Vest (numiţi şi „Alpii Japoniei”), blocând pătrunderea aerului încărcat cu umezeala Mării Japoniei în zona sudică a Japoniei, diferenţele dintre jumătatea dinspre continent (Nord) şi aceasta sunt evidente: iarna, în zona orientată spre Marea Japoniei, căderile de zăpadă sunt masive, în vreme ce în partea sudică (în care este inclusă şi capitala, Tōkyō), nu ninge aproape deloc, şi în ciuda temperaturilor scăzute, iarna aerul este foarte uscat . Din păcate, anotimpul este prielnic incendiilor, iar unele sunt cu adevărat devastatoare. Din cauza lipsei atmosferei extrem de uscate, generatorul electric de aburi este o necesitate în zonele orientate spre Oceanul Pacific, la sud şi est de „Alpi”. Verile（natsu夏）, pe de altă parte, sunt excesiv de calde şi umede. În zonele centrală şi sudică, vara – în lunile iunie şi iulie, vreme de aproximativ 40 de zile, în Japonia plouă. Sezonul ploios este cunoscut sub numele de tsuyu 梅雨. Primăvara (haru春) şi toamna (aki 秋) sunt Prinţului Shōtoku (Shōtoku Taishi 聖徳太子 3

574－622)

anotimpurile preferate de japonezi, date fiind temperaturile relativ moderate, în ciuda vicisitudinilor provocate de ploile torenţiale de primăvară ori vânturile extrem de puternice (taifun-uri 台風) de toamnă. Munţii sunt extrem de înalţi, fiind de origine vulcanică. Cel mai înalt vârf muntos este Fuji-san 富士山, cu înălţimea de 3776 m. Deşi a erupt ultima dată în 1707, Muntele Fuji este considerat unul din cei 77 de vulcani activi din Japonia. Peste 75% din suprafaţa (menseki 面積) de aproximativ 377.801 km2, este muntoasă, aproximativ 532 de vârfuri depăşind altitudinea de 2000 m. Avantajele existenţei acestor vulcani îl reprezintă în primul rând izvoarele termale (onsen 温泉), dezavantajele fiind date nu numai de pagubele umane şi materiale pe care le pot provoca, dar şi de condiţiile prea puţin prielnice pentru agricultură pe care le creează solul vulcanic acid. Din cauza aceleiaşi activităţi vulcanice, precum şi din pricina prezenţei unei falii încă nepoziţionată în largul coastelor de est, Japonia se confruntă cu unele dintre cele mai puternice şi dese cutremure (jishin 地震) înregistrate anual pentru o ţară. În Japonia câmpiile sunt puţine la număr, cele mai întinse şi importante fiind Kantō 関東, în jurul Capitalei Tōkyō şi Kansai関西, care se întinde în jurul oraşului Ōsaka大阪. Apele stătătoare şi curgătoare ale Japoniei asigură un teren propice dezvoltării unei puternice reţele de hidrocentrale, producerea curentului electric pe plan local ajutând în mod deosebit dezvoltării economiei. Râurile (kawa 川) sunt scurte şi repezi, inundaţiile (kōzui 洪水) provocate de topirea bruscă a zăpezilor, primăvara sau în timpul sezonului ploios, fiind unele dintre problemele cele mai serioase cu care Japonia încă se confruntă. Cel mai mare râu din Japonia măsoară 367 km şi este Shinano. Lacurile (mizuumi 湖) se găsesc în număr mare. Cel mai mare lac se află la nord de Kyōto 京都, capitala cea mai „longevivă” 2 a Japoniei. Biwa-ko 琵琶湖, cu o suprafaţă de 670 km2 şi cu o adâncime maximă de aproximativ 85 de metri este considerat de unii specialişti ca o adevărată mare interioară. Cu aproximativ 150.000 de ani în urmă, în Pleistocen, se pare că şi Marea Interioară a Japoniei ar fi fost un lac, actualul arhipelag fiind la vremea respectivă o parte integrantă a continentului eurasiatic. Cutremurele de pământ (jishin 地震) provocate nu numai de tensiunile existenţe în scoarţă, dar şi de numeroasele erupţii ale vulcanilor (kazan 火山) care în prezent pot duce la pierderi de vieţi omeneşti au dus în trecut la desprinderea unor porţiuni din uscat şi formarea insulelor Japoniei. Un alt pericol prezent pentru locuitorii zonelor litorale îl constituie apariţia tsunami-lor 津 波 (valuri uriaşe generate de cutremurele produse în larg, la mai mare sau mică adâncime). În ceea ce priveşte resursele naturale ale Japoniei, acestea sunt mai curând limitate, statul fiind obligat în prezent să apeleze la materie primă din import. Minereul de cărbune (sekitan 石炭) descoperit în Hokkaidō şi Kyūshū este sărac din punct de vedere calitativ. Cuprul şi aurul (kin 金 ) de pe insula Sado, respectiv minereul de fier (tetsu 鉄 ) ori zăcămintele de petrol (sekiyu 石油) descoperite în zona Niigata 新潟sunt exploatate într-o mică măsură în Japonia, cantităţile foarte mari necesare economiei fiind achiziţionate din exterior. Împărţirea administrativă (gyōseiku 行 政 区 ) a Japoniei: întregul teritoriu este împărţit în 47 de unităţi administrative, sintagma care rezumă această situaţie fiind TO-DŌ-FU-KEN 都道府県. To se referă la Capitală: Tōkyō-to東京 都 şi este o unitate administrativă independentă. Dō se referă la o altă unitate 2

Din 794 până în 1868. 4

administrativă cu organisme de sine stătătoare: Hokkaidō 北海道. Metropolele Ōsaka şi Kyōto au un statut de asemenea deosebit, nu numai datorită numărului mare de locuitori, dar şi situaţiei economice privilegiate. Acestea sunt cele două fu 府 ale ţării: Ōsaka-fu大阪府 şi Kyōto-fu京都府. Restul teritoriului este împărţit în 43 de unităţi administrative mai mici – prefecturile ken 県, în număr de 43. În afara Capitalei Tōkyō, a centrelor urbane deja menţionate – Ōsaka şi Kyōto, în Japonia mai sunt alte nouă centre urbane importante, cu o populaţie de peste 10 milioane de locuitori: Sapporo 札 幌 (capitala unităţii administrative Hokkaidō), Kawasaki川崎, Yokohama 横浜, Nagoya 名古屋, Fukuoka 福岡, Kitakyūshū 北九州, Hiroshima 広島 şi Kōbe 神戸. Localităţile sunt împărţite în funcţie de numărul de locuitori, în felul următor: shi 市 oraş, oraş municipiu (peste 650, din care 11 cu peste 10 milioane locuitori), machi 町 (mediu) şi mura 村 – sat. Începând cu sudul insulei Hokkaidō şi mergând până în Kyūshū, se cultivă orez (o-kome お米), principalul aliment în dieta japonezilor. Datorită reliefului predominant muntos, au fost necesare, încă din epoca neolitică, amenajări ale unor terase pentru cultivarea orezului. Acesta poate fi obţinut în recolte duble pe perioada unui an, în condiţii climatice de căldură şi umiditate, pe care Japonia le îndeplineşte în mare măsură. Populaţia (jinkō 人口) Japoniei numără aproximativ 126,32 milioane de locuitori, în Capitală numărul locuitorilor atingând aproximativ 8.000.000 de persoane. Actuala populaţie relativ omogenă a arhipelagului este de provenienţă asiatică. Deşi nu există încă teorii care să prezinte argumente de netăgăduit în favoarea unei ipoteze ori a alteia, referitor la originea japonezilor, există dovezi ale existenţei unei populaţii băştinaşe care locuia în aceste regiuni acum aproximativ 20000 de ani şi ale căror trăsături nu erau similare cu acelea ale japonezilor. Au fost izolate două segmente importante ale locuitorilor iniţiali ai insulelor (pe atunci încă peninsule, nedesprinse complet de continentul asiatic): kumaso (locuitorii iniţiali ai Insulei Kyūshū, asimilaţi total încă de acum 1500 de ani) 3 şi ainu (în anii 70 ai secolului al XX-lea mai existau aproximativ 3000 de familii de ainu 4 , comunitate în care, pe lângă ocupaţiile de bază – vânătoarea, meşteşugurile prelucrării în lemn -, se păstrau atât limba, cât şi obiceiurile specifice acestora). Împărţirea evoluţiei culturale a Japoniei în epoci JAPONIA STRĂVECHE Genshi jidai 原始時代 Epoca Jōmon: Jōmon jidai 縄文時代 .................................～10.000 î. Hr. ～ 300 î.Hr. Epoca Yayoi: Yayoi jidai 弥生時代 ....................................... ～300 î.Hr. ～ 300 A.D. JAPONIA VECHE Kodai 古代 Epoca marilor morminte (tumuluşi): Kofun jidai 古墳時代 .....～300A.D. ～700 A.D. Perioada Asuka: Asuka jidai 飛鳥時代 ～ 645 A.D. 645 A.D. ～ 710 A.D. Perioada Yamato: Yamato jidai 大和時代 Epoca Nara: Nara jidai 奈良時代......................................................................710 – 784 Epoca Nagaoka: Nagaoka jidai 長岡時代...........................................................784 – 794 Epoca Heian: Heian jidai 平安時代 .................................................................794 –1185 Sir Hugh Cortazzi, Modern Japan. A Concise Survey, The Japan Times, Tōkyō, 1994, p3 4 Teză prezentată şi susţinută, printre alţii, şi de Liviu Petrina în cartea sa intitulată „Ainii, aborigenii Japoniei”, editura Albatros, Bucureşti, 1970 3

5

EVUL MEDIU Chūsei 中世 Perioada Kamakura: Kamakura jidai 鎌倉時代 ......................................... 1185 – 1333 Epoca Muromachi: Muromachi jidai 室町時代 ............................................1333 – 1568 Epoca Azuchi-Momoyama: Azuchi-Momoyama jidai 安土桃山時代 ......... 1568 – 1600 EPOCA PREMODERNĂ Kinsei 近世 Epoca Edo: Edo jidai 江戸時代 .................................................................. 1600 – 1868 PERIOADA MODERNĂ Kindai 近代 Epoca Meiji: Meiji jidai 明治時代.................................................................1868 – 1912 Epoca Taishō: Taishō jidai 大正時代 ........................................................... 1912 – 1926 PERIOADA CONTEMPORANĂ Gendai 現代 Epoca Shōwa: Shōwa jidai 昭和時代............................................................1926－1989 Epoca Heisei: Heisei jidai 平成時代.............................................................1989 ～ JAPONIA STRĂVECHE Genshi jidai 原始時代 a) EPOCA JŌMON Jōmon jidai 縄文時代 Începuturile epocii Jōmon sunt atestate arheologic prin descoperirea unor vase şi unelte din piatră ori lut, vechi de mai bine de zece milenii. Perioada prezintă caracteristici culturale corespunzătoare Paleoliticului (Kyūsekki jidai) 旧 石 器 時 代 , Mezoliticului (Chūsekki jidai) 中石器時代 şi începutului Neoliticului (Shinsekki jidai) 新石器時代. Denumirea epocii vine de la modelele de frânghie (nawa 縄 ) răsucită sau presată pe care le găsim imprimate pe vasele din lut descoperite. Elementele culturale specifice „epocii pietrei” pot fi întâlnite în această perioadă. a-1) Epoca Jōmon timpurie (ca. 10.000 î.Hr. ～ ca. 5000 î.Hr.) Cele mai vechi obiecte din lut datează din această perioadă. Vasele sunt mai mici în zona de contact cu suprafaţa de sprijin, fiind mai largi la mijloc şi la gură şi au decoraţii bogate. a-2) Epoca Jōmon de mijloc (ca.5000 ～ ca.3000/2500 î.Hr.) Din această perioadă datează – se pare – „grămezile de scoici” (kaizuka 貝塚), descoperite în preajma anului 1877 de către arheologul american Edward S. Morse (1838 – 1925). Aceste grămezi înconjurau aşezări umane, având roluri multiple: reprezentau zona destinată depozitării gunoiului, mai târziu erau locurile unde erau aşezate cutiile mortuare din lemn, în care erau puşi morţii, în poziţie de fetus, precum şi un posibil obstacol în calea duşmanilor umani sau animalelor sălbatice. a-3) ～ ca. 300 î. Hr.) Reprezentative pentru Epoca Jōmon târzie (ca. 2500 î.Hr. această perioadă sunt cârligele din piatră, cu finisaje destul de elaborate, dovadă a perfecţionării tehnicilor de pescuit la mare adâncime. Oamenii trăiau în comunităţi situate în zonele litorale; fluxul şi refluxul aduceau la mal însemnate cantităţi de scoici şi moluşte cu care se hrăneau oamenii primitivi. Aceştia completau meniul zilnic cu fructe de mare şi fructe propriu–zise. Ei se hrăneau cu ciuperci şi plante cu calităţi nutritive din zonele împădurite. Mai târziu, meşteşugurile vânătorii se vor adăuga culesului şi pescuitului – principalele tehnici primitive de obţinere a hranei. În epoca Jōmon oamenii cunoşteau tehnicile de obţinere a focului. Oamenii epocii Jōmon trăiau în gropi adânci (tateana 竪穴), prevăzute cu o singură gură de aerisire, pe unde intra aerul şi ieşea fumul. În genere, toate populaţiile sosite de pe continent au adus cu ele o serie întreagă de stiluri de viaţă care, în stagiul primitiv, nu diferă prea mult, însă o serie de elemente sunt preluate de la o comunitate la alta, ajungându-se la un stadiu relativ omogen de dezvoltare în ultima parte a epocii. Ca elemente de cultură Jōmon, 6

cele mai reprezentative sunt vasele de lut ars (Jōmon doki 縄文土器), cu ornamentaţii bogate, elaborate), figurinele din lut ars dogū 土偶, beţele cu puteri şamanice (jujutsu no chikara 呪術の力), bastoanele lungi pentru apărare ori atac (sekibō 石棒), şi uneltele pentru pescuit. b) EPOCA YAYOI - Yayoi jidai 弥生時代 やよいじだい (ca. 300 î.Hr. – ca. 300 A.D.) Numele perioadei vine de la elemente specifice perioadei descoperite în cartierul Yayoi-chō 弥生町 din actuala Capitală a Japoniei, Tōkyō. Pe parcursul celor şase secole convenţional atribuite epocii Yayoi, se produc mutaţii importante în structura populaţiei băştinaşe, care este „invadată” de o serie de triburi şi comunităţi rurale din China şi Coreea. Aceştia se retrag în Japonia din calea năvălitorilor barbari care invadaseră partea de est şi sud a continentului asiatic. Părăsirea locurilor de origine va avea un efect curios asupra evoluţiilor culturale din Japonia. Dacă putem vorbi în epoca anterioară de o „cultură a epocii pietrei” originală, în perioada următoare, odată cu venirea valurilor de imigranţi chinezi şi coreeni, sunt aduse aproape simultan în Japonia tehnicile de prelucrare a bronzului şi fierului. Nu putem, aşadar, vorbi de o succesiune firească, ori naturală a celor două stagii de evoluţie - vârsta pietrei şi vârsta metalului. Mai mult, se va găsi o întrebuinţare diferită uneltelor din bronz (dō 銅) şi fier (tetsu 鉄). În vreme ce primul va servi drept materie primă pentru obţinerea elementelor de cult - şi cel mai bun exemplu îl constituie clopotele (dōtaku 銅鐸) –, fierul va fi folosit cu precădere pentru obţinerea uneltelor agricole şi a armelor. În epoca Yayoi sunt importate tehnicile de cultivare a orezului. Inventivitatea localnicilor japonezi va fi evidenţiată pe fondul crizei terenurilor întinse (în abundenţă în ţara de provenienţă – China). Aceştia vor construi terase pentru cultura orezului, pe versanţii muntoşi însoriţi. Avantajul acestei plante, în ciuda numărului mai mic al calităţilor nutritive în comparaţie cu grâul – este acela al cantităţii. Se poate cultiva şi recolta de două ori într-un an calendaristic, efectul constituindu-l – şi aceasta nu numai în Japonia, ci în întreaga Asie – explozia demografică.. Epoca Yayoi este, aşadar, prima perioadă istorică în care numărul locuitorilor din arhipelag creşte spectaculos. O populaţie numeroasă necesită, însă, o ierarhie politică. Apare nevoia dispunerii pe categorii sociale, precum şi o diviziune a responsabilităţilor în comunitate. Prezenţa unei populaţii băştinaşe, existente înaintea venirii populaţiilor de pe continent, a iscat tensiuni şi chiar lupte între triburi pentru ocuparea unor zone mai fertile, pentru supremaţia politică în anumite teritorii, etc. Războaiele între comunităţi, din ce în ce mai ample şi mai bine gândite, precum şi extinderea culturii orezului creează premisele apariţiei unor aşezări umane permanente. Sedentarismul, precum şi structurile economice şi politice fac ca matriarhatul, specific comunităţilor Jōmon, să fie înlocuit treptat cu structurile specifice societăţii patriarhale. Procesul are, însă, o durată destul de îndelungată date fiind superstiţiile comunităţilor umane, precum şi legătura directă dintre alimentaţie şi fertilitate. Este atestată documentar existenţa unor culte – dintre care, de departe, par să predomine cultul strămoşilor şi cultul fertilităţii. Relevante în acest sens sunt statuetele funerare (haniwa 埴輪), care, în afara războinicilor ori cailor, reprezintă siluete feminine. Despre roata olarului – o prezenţă incertă în perioada Jōmon – se poate vorbi acum ca despre o certitudine. Dovezile arheologice au scos la iveală existenţa a cel puţin două categorii umane în epoca Yayoi: oameni liberi şi sclavi. Ultimii nu aveau dreptul de a-şi decide soarta, ei provenind din rândurile triburilor 7

învinse. Capturile umane erau extrem de preţuite în epocă, acestea fiind elementele care contribuiau decisiv la stabilirea unei ierarhii atât în comunitate, cât şi în exterior. Soţul şi soţia locuiesc separat. Copiii locuiesc cu mama. Bordeiele îngropate sunt înlocuite de locuinţe situate deasupra pământului, cu acoperiş din stuf. Veşmintele sunt extrem de simple la începutul epocii (după cum aflăm din Cronicile chinezeşti WEI ZHI, (Gishi 魏志)în limba japoneză), însă apariţia unor menţiuni legate de frunzele de dud indică introducerea în Japonia sfârşitului epocii Yayoi, a tehnicilor de obţinere a mătăsii, în consecinţă, de diversificare a straielor ca paletă de culori ori formă. Din aceleaşi cronici aflăm despre obiceiurile comunităţilor umane din Japonia, despre tendinţa acestora de a acorda un rol deosebit şamanului (ori vraciului) şi despre dimensiunea magico-mistică copleşitoare în aceste grupuri. Atât importanţa pe care locuitorii arhipelagului o acordă spiritelor strămoşeşti, cât şi o reală înflorire economică, este dovedită de preocupările artistice ale comunităţii care trece dincolo de stadiul de De la vânătoarea pentru supravieţuire, realizând podoabe: magatama 勾 玉 . asigurarea hranei la armele folosite pentru apărarea comunităţii şi în cele din urmă la cele utilizate pentru obţinerea unor avantaje politice – iată o evoluţie firească a comunităţilor şi în arhipelag. Armele (buki 武器) indică un nivel avansat de strategie militară. Sfârşitul epocii Yayoi este marcat din punct de vedere politic de existenţa unor voievodate, conduse de „regi” (ō 王). În aceleaşi cronici chineze (scrise în anul 297 A.D.) lipsa unui singur stat puternic, centralizat, determină ataşarea unei denumiri prea puţin măgulitoare pentru stătuleţele nipone: WA (scris cu semnul pentru „mic, pitic, neînsemnat“, 倭). Forme gramaticale şi un lexic relativ asemănătoare celor existente în limba japoneză actuală se întâlnesc încă din Japonia epocii Yayoi. Sfârşitul secolului al treilea aduce cu sine schimbări în Japonia. Perioada cuprinsă între 300 A.D. şi 700 A.D. este cunoscută în istoria niponă sub denumirea de Epoca Marilor Morminte (KOFUN JIDAI 古 墳 時 代 ). Convenţiile istorice, sprijinindu-se pe numeroasele dovezi arheologice furnizate de epocă au mers mai departe cu împărţirea perioadei în trei sub-perioade: Kofun timpurie (Zenki Kofun 前期 古墳 - secolul al patrulea), Kofun de mijloc ( Chūki Kofun 中期古墳– secolul al cincilea), şi Kofun târzie (Kōki Kofun 後期古墳– secolele şase, şapte). Dacă dovezile arheologice îi determină pe istorici să accentueze această sub-divizare a perioadei, există motive politice care să accentueze două segmente temporale ale Evului Marilor Tumuluşi. Cele două epoci sunt ASUKA JIDAI 飛鳥時代 (592-710 A.D.) şi YAMATO JIDAI 大和時 代 (645-710 A.D.). Cultul strămoşilor, credinţe în spiritele ancestrale puternice – mai cu seamă ale conducătorilor -, convingerea că puterea celui plecat dintre vii nu se diminuează, ci creşte în cealaltă lume i-au determinat pe locuitorii Japoniei acelor vremuri să ridice morminte de dimensiuni impresionante dedicate căpeteniilor comunităţilor lor. Monumentele funerare au două trăsături importante: dimensiunile (mormântul Împăratului Nintoku 仁 徳 天 皇 din zona Osaka 大 阪 府 atinge aproximativ jumătate de kilometru în lungime şi aproximativ 300 de metri în lăţime) şi forma similară unei găuri de cheie. Dacă personajul era foarte important (Împărat sau un mare preot), în jurul monumentului era construit un canal cu apă, care să îi împiedice pe eventualii profanatori de morminte să ajungă în locul unde era depus trupul ilustrului personaj. În genere mormintele erau decorate cu statuete din lut ars, de culoare predominant arămiu-roşcată, numite HANIWA (埴輪). Formele înfăţişate 8

erau extrem de diverse – evoluţia făcându-se de la reprezentări ale diverselor animale ori simpli cilindri, la siluete umane. Dimensiunile impresionante ale acestor morminte le includ în familia marilor monumente funerare în care intră şi Piramidele din Egipt şi Mormintele din Anzi. Culturilor de orez (obicei preluat de pe Continent în Epoca Yayoi 弥 生 時 代 ) li se adaugă alte culturi de cereale, masa japonezului cunoscând o diversificare semnificativă. Armele din fier cunosc şi acestea o diversificare la rândul lor, contribuind la mutarea centrului de „greutate” politică din Nordul Insulei Kyūshū – în Honshū, favorizată fiind regiunea extrem de fertilă care corespunde actualului Kansai. Statul care preia iniţiativa politică se numeşte Yamato (大和) şi din cronicile imperiale Kojiki 古事記 (712) şi Nihon shoki 日本書紀 (720) aflăm că a fost condus pentru (pe numele său complet prima dată de Împăratul JIMMU 神 武 天 皇 Kan-Yamato-Iwarehiko-no-Mikoto), nepot al lui Ninigi-no-Mikoto 瓊瓊杵尊 descendent direct din Amaterasu no Ōmikami 天照大御神, zeiţa Soare. Aceasta, la rândul său – după cum ne povestesc atât Nihon shoki 日本書紀 (720), cât şi Kojiki 古事記 (712) – se născuse din ochiul stâng al lui Izanagi, zeitate masculină care împreună cu zeitatea feminină Izanami creaseră „lumea”, mai exact Insulele arhipelagului nipon. Kan-Yamato-Iwarehiko-no-Mikoto înaintează din KitaKyūshū 北九州 către Răsărit, până ajunge în Yamato (în Kansai 関西 de astăzi) şi acolo, în Palatul KASHIWARA 樫 原 este recunoscut drept primul lider politic absolut al Japoniei în 11 februarie, 660 Î.Chr. Această perspectivă legendară contrazice scrierile chineze care atribuie nordului insulei Kyūshū 北九州 statutul de centru politic – cel puţin până în secolul al patrulea. Statul Yamato 大和 (localizat în Honshū 本州) va deţine începând cu 369 şi până în 663 puterea politică asupra unei regiuni sudice a Peninsulei Coreene – cunoscut în istoriile chino-japoneze sub denumirea de Statul Mimana 任那. Fostul PYON HAN, condus de PAEKCHE intră în luptă, încercând o extindere a controlului politic şi asupra Nordului, controlat de Koguryō. Aceste tendinţe expansioniste pornite, evident din zona arhipelagului sunt dovadă cea mai clară a faptului că atât Kyūshū, cât şi zonele vestice şi centrale ale Insulei principale, Honshū sunt organizate şi acţionează ca o formaţiune politică bine structurată, compactă, cu o ideologie proprie şi cu o guvernare recunoscută – cel puţin în acea zonă a arhipelagului. Despre structurile socio-profesionale interne aflăm mai multe tot din sursele chinezeşti, cele locale fiind prea puţin generoase din acest punct de vedere. Astfel – ştim că există deja o împărţire a oamenilor în două mari categorii sociale: cei conduşi (majoritatea) şi conducătorii (o minoritate care beneficia de controlul asupra armelor şi credinţelor populare). O altă trăsătură importanţă manifestă în epocă o constituie divizarea în uji 氏si be 部. Dacă în cazul membrilor primei diviziuni era valorizată legătura de sânge dintre aceştia, în cazul celei de-a doua comunităţi era valorizat tipul de ocupaţie al membrilor, aceştia grupându-se în funcţie de profesiile lor. Iată aşadar primele semne ale diviziunii şi valorizării sociale în Japonia secolelor al patrulea, al cincilea şi al şaselea. Be 部au ocupaţii bine conturate – aici îi includem pe agricultori, pescari, vânători, olari, artişti, ţesători – şi orice alt tip de meşteşugari. Uji 氏 aveau datoria de a proteja şi conduce comunitatea, arogându-şi treptat şi funcţiile sacerdotale ale comunităţii şi, mai apoi, ale statului. Datorită lipsei unui sistem politic centralizat, puterea de decizie a căpeteniilor Uji 氏 locale este mai mare decât a Suveranului din Yamato. Creşterea Puterii Suveranului din Yamato va fi asigurată în primul rând de 9

„apropierea” căpeteniilor din provincii de acesta. Sunt convinşi să locuiască la Curtea sa atât prin argumente politice, nefiind deloc neînsemnate confortul şi strălucirea traiului în apropierea personajului politic şi religios central. Un rol deosebit în „atragerea” acestor căpetenii la Curte îl au Be部-urile imperiale. O serie de artişti şi meşteşugari japonezi – aflaţi de cele mai multe ori sub îndrumarea maeştrilor sosiţi din Coreea – contribuie la creşterea confortului şi diversificarea ceremonialului de la Curtea Suveranului din Yamato. O categorie extrem de restrânsa la început, funcţionarii Imperiali alcătuiesc în curând o adevărată reţea de ocupaţii şi privilegii care ajung să controleze treptat Curtea. Aceşti OMI 臣provin în jurul secolului al 6-lea din rândurile Clanului SOGA 蘇我. Tot ca ocupaţii importante la Curtea Suveranilor din Yamato – sunt privite şi acelea ale 連 MURAJI-lor, cu îndatoriri sacerdotale. Clanurile NAKATOMI 中 臣 şi MONONOBE 物 部 vor prelua controlul asupra acestora. Credinţele religioase ale japonezilor sunt denumite generic shintō 神 道 sau „calea zeilor”, rolul preoţilor fiind extrem de important în medierea relaţiilor comunităţii cu divinităţile. Competiţia surdă dintre clanurile Soga蘇我, Nakatomi 中臣şi Mononobe 物部, în a câştiga cât mai multe favoruri şi privilegii se va accentua cu timpul, indezirabilitatea „celuilalt” creând un câmp propice pentru a se apela la o soluţie externă de rezolvare a conflictelor. Învăţăturile noii „credinţe” – cum este pentru început perceput Budismul – bukkyō 仏教la Curtea Suveranului din Yamato – sunt privite de către Soga-shi 蘇我氏(clanul Soga) drept cea mai bună oportunitate în a diminua semnificativ influenţa celor din clanurile Nakatomi şi Mononobe la Curte. Funcţiile sacerdotale ale acestora sunt provocate de către Soga-shi care, din motive politice mai înainte de toate, devin susţinătorii cei mai aprinşi ai noii religii. În 522 Syong-Myong, voievodul ţinutului coreean PYON HAN, îi trimite Împăratului KINMEI o statuie din bronz aurit reprezentându-l pe BUDDHA, precum şi SŪTRELE 5 , cărora voievodul coreean îi ataşează recomandarea: „aceasta este cea mai bună dintre toate

învăţăturile, însă este greu de explicat şi greu de înţeles”. Coincidenţa a făcut, însă, ca în anul primirii darurilor sfinte Japonia să fie lovită de o epidemie de CIUMĂ, eveniment care i-a alarmat pe Suveranul din Yamato şi pe sfetnicii săi, care au manifestat o mare reţinere faţă de oportunitatea acceptării-importului noii „credinţe”. Împăratul va da ascultare sfaturilor date de reprezentanţii clanurilor Nakatomi-shi şi Mononobe-shi, refuzând să ducă la îndeplinire dorinţele celor din clanul Soga. Acesta este greu încercat, primind de la Împărat ordinul de a nu depăşi graniţele propriului domeniu cu prozelitismul budist. Cei din clanul Soga vor nesocoti ordinul primit de la Suveran şi după zece ani, în perioada în care încearcă pentru a doua oară să popularizeze nu numai în provincii, dar şi la Curte învăţăturile budiste, o nouă epidemie de ciumă loveşte Honshū. De data aceasta ordinele Împăratului au drept consecinţă îndepărtarea definitivă a statuilor reprezentându-l pe Buddha, care sunt aruncate în beciurile Palatului Toyura. Autoritatea politică a celor două clanuri – Mononobe-shi şi Nakatomi-shi – cunoaşte un puternic declin mai cu seamă în urma pierderii controlului asupra unicei provincii continentale, MIMANA 任那. Vreme de o jumătate de secol aceştia luptă pentru Scripturile budiste – predicile lui Buddha, redactate în timpul vieţii acestuia de către discipolii săi

5

10

revocarea ordinului Imperial, punctul de maximă importanţă a acestui efort prelungit reprezentându-l anul 587. SOGA NO UMAKO 蘇 我 馬 子 îl provoacă la luptă pe MONONOBE NO MORIYA 物部守屋, victoria fiind de partea primului. Acesta pune la cale asasinarea Împăratului Sūshun 崇峻 (despre care cunoaştem numai perioada de Domnie: 587 – 592) şi urcarea pe Tronul din Yamato a Împărătesei SUIKO 推古 (592 – 628). Aceasta îşi va avea reşedinţa la PALATUL TOYURA (Toyura Miya) 豊浦宮, în apropiere de vechea reşedinţă a Suveranilor din Yamato, la Asuka 飛鳥. Deşi este venită pe Tronul din Yamato în condiţii politice nu tocmai pozitive, SUIKO 推古天皇 va rămâne în istoria niponă nu atât datorită contribuţiei sale politice directe în reformarea ţării, cât datorită încurajării acestui proces şi a iniţiatorului său, SHŌTOKU TAISHI 聖 徳 太 子 (574-622). Nepot al Împărătesei SUIKO, prinţul Umayado, cunoscut ulterior ca SHŌTOKU 聖 徳 (Dreptul) TAISHI 太 子 (Marele Conducător) este cel care preia în realitate Puterea. El este numit Regent (Sesshō 摂 政 ) în 593 şi va conduce statul de facto până la moartea sa, în 622. Lui Shōtoku Taishi i se datorează prima divizare temporală în care se ţine cont de domnia fiecărui Suveran, iar sub îndrumarea lui directă sunt compilate primele Cronici Istorice: Tennōki 天皇記 („Însemnări despre Împăraţi” ) şi Kokki 国記 („Înscrisurile ţării”). Shōtoku împreună cu ceilalţi membri ai clanului Soga vor lua China drept model şi decid revoluţionarea tuturor structurilor Japoniei. În 603 introduce o nouă ierarhie în sistemul administrativ. Rangurile erau desemnate prin culoarea acoperământului capului – de aceea i se mai şi spune „ierarhia celor 12 cuşme”. În 604 Shōtoku face publică Constituţia cu 17 articole (Jūshichi jō kenpō 十七条憲法). Actul nu este în sine atât de mult o lege, cât un set de învăţături cu un caracter etic pronunţat. Este definit statutul suveranului care nu mai este „primum inter pares” (primul între egali), ci are un rol suprem, care nu poate fi contestat, titulatura fiind o primă marcă a acestei poziţii: TENNŌ 天皇, Suveranul Ceresc. Toţi locuitorii arhipelagului îi deveneau, astfel, supuşi, fără putinţă de opoziţie. În anul 604 este adoptat şi sistemul chinezesc de divizare a timpului. Sunt preluate semnele zodiacale chinezeşti (jūnishi 十二支,) şi, cu ajutorul unui ceas cu apă de inspiraţie chinezească, se menţine o informare permanentă a celor interesaţi de aceste împărţiri. În 607 Shōtoku trimite o misiune diplomatică impresionantă ca dimensiuni, în China. În 608 şi 614 sunt trimise alte două ambasade. Pentru prima dată, în corespondenţa trimisă de Împărăteasa SUIKO Suveranului chinez cu aceste ocazii, se face referire la Japonia ca la un stat independent, utilizându-se sintagma „Ţara Soarelui Răsare”, Nihon 日本 pentru a-l denumi. În aceeaşi corespondenţă găsim formularea „Ţara Soarelui Apune” pentru China, o dovadă a modului extrem de „îndrăzneţ” de a se defini şi stabili ca Putere egală cu China a Japoniei. Este, aşadar, exclusa o relaţie de vasalitate, aşa cum se întâmplase în cazul Suveranei din WA, HIMIKO. Tot acum sunt deja atestate existenţa documentelor scrise în limba chineză şi cunoaşterea mai largă a grafiei şi limbii chineze pe teritoriul insulelor principale. Kanji sunt introduşi în Japonia începând, aproximativ, cu secolul al V-lea. SHŌTOKU a rămas pentru posteritate ca figura cea mai reprezentativă nu numai în plan politic, dar şi artistic ori religios. Aproximativ 46 de temple au fost construite în regiunea centrală a Insulei Honshū, iar numărul clerului din comunităţile religioase, SANGHA, a crescut la aproximativ 1345 de călugări şi călugăriţe. Dat fiind rolul său în ridicarea acestor monumente, precum şi imboldul care a făcut ca în următorii ani numărul templelor să 11

crească exponenţial, s-a creat chiar un cult în jurul lui SHŌTOKU TAISHI, mulţi credincioşi privindu-l ca pe una din încarnările lui AMIDA BUDDHA. Numele său, „Prinţul Moştenitor Înţelept şi Virtuos” este, de altfel, o dovadă incontestabilă a poziţiei sale avantajate. El este cel care construieşte HŌRYŪJI, în prezent cel mai vechi templu budist din lume, situat în prefectura Nara, în oraşul capitală. Pe valea râului Asuka, unde a locuit şi de unde a guvernat Shōtoku Taishi, s-au descoperit numeroase morminte în formă de gaură de cheie. Coexistenţa celor două curente religioase – care vor fuziona, chiar, la un moment dat în mişcarea cunoscută sub denumirea de RYŌBU SHINTŌ 両部神道 sau HONJI SUIJAKU 本地垂迹– este oarecum curioasă şi destul de îndepărtată de principiul complementarităţii caracteristic budismului. În cel de-al doilea articol din Constituţia cu 17 Articole Shōtoku recomanda păzirea celor trei comori (sanbo 三法): Buddha 釈迦, Dharma 法 şi Sangha (sacerdoţii şi comunitatea religioasă a credincioşilor). În vreme ce credinţele SHINTŌ valorizează VIAŢA, FECUNDITATEA, toate fiinţele, obiectele, fenomenele care populează universul omenesc, religia BUDISTĂ predică lipsa oricărui ATAŞAMENT al omului, faţă de orice aspect al vieţii, fie animat, fie inanimat, „concediind” aproape toate elementele atât de valorizate în SHINTŌISM în zona iluziei. Trecerea de la empirismul şi vitalitatea atât de mult valorizate ale credinţelor originare nipone la teoriile orientate către ceea ce se află „în spatele” acestei lumi iluzorii, chiar în lumea morţii se face destul de dificil în Japonia secolelor şase şi şapte, atingând apogeul în epoca Nara 奈良時代 (710-784). Shōtoku Taishi 聖徳太子 are – printre alte merite – şi acela că, prin reformele sale, prin gesturile sale politice, va iniţia reforma întregului sistem politic nipon, concretizat la mai bine de două decenii după dispariţia sa, în REFORMA TAIKA (Taika kaishin 大化改新 ), principalul instrument al CENTRALIZĂRII statului, pe model continental. Ideea exprimată de Shōtoku Taishi în Constituţia cu 17 articole (Jūshichijō kenpō 十七条憲法) de conducere armonioasă (n.n. – centralizată) a oamenilor de către un Suveran înţelept îşi va găsi expresia în CODUL RITSU-RYŌ (Ritsu-ryō kaisei) 律令改 正 (codurile civil şi penal), elaborat în procesul de materializare a REFORMEI TAIKA. În 701 este elaborat CODUL TAIHŌ 大宝, ca o încununare a sistemului RITSU-RYŌ 律令. În artă încep să se manifeste trăsăturile cu un caracter predominant religios; noile forme de expresie artistica favorizează construcţia clădirilor cu funcţie sacră. Deşi le numim convenţional „temple” ori „sanctuare” pentru a le distinge de alte lăcaşuri de cult (Basilici, Catedrale, Biserici, moschei), aceste clădiri sfinte au două tipuri de reprezentare, date de apartenenţa lor – fie sanctuarele SHINTŌ 神道, jinja 神社, fie templele tera 寺, caracteristice religiei BUDISTE - Bukkyō 仏教. Jinja 神社 – sau „sanctuarele Shintō” sunt clădiri simple, din lemn, în a căror arhitectură se pot observa influenţele polineziene. Acoperişurile au o formă trapezoidală ori au pante foarte accentuate, ca în cazul Sanctuarului de la ISE, închinat Zeiţei Soare (Amaterasu Ōmikami). Există obiceiul ca sanctuarele Shintō să fie distruse şi reconstruite o dată la aproximativ 20 de ani, acest principiu contravenind celui conform căruia valoarea unei clădiri creşte proporţional cu vechimea acesteia. O-tera お寺 – sau „templele budiste” sunt complexe de clădiri, cu menirea de a convinge un număr cât mai mare de adepţi să îmbrăţişeze doctrina „salvării”, a „mântuirii” budiste. 12

Mutarea Capitalei are şi o motivaţie strategică şi politică, supravegherea teritoriului din diferite puncte fiind extrem de necesară. Împărăteasa Genmei 元明天皇 (705-715) hotărăşte mutarea Capitalei. Geomanţia chineză o ajută şi este ales locul pentru noul oraş Heijōkyō 平 城 京 - localizat în Nara 奈 良 de astăzi - în 710. Construcţiile şi dimensiunile oraşului le copiază pe acelea ale Capitalei Chinei dinastiei T'ang Ch'ang-An. Oraşul se întinde pe o suprafaţă pătrată cu latura de aproximativ 4 kilometri, cu străzi perpendiculare şi un palat imperial înconjurat de clădiri elegante care produc o impresie foarte puternică asupra japonezului obişnuit - mai ales asupra celui venit din zona rurală, în care satele erau la acelaşi nivel cu acelea din Epoca Fierului. Fascinaţia Capitalei Heijōkyō a atras un mare număr de oameni care s-au stabilit aici; cei 200.000 de locuitori au făcut din Nara cel mai important centru urban din arhipelag. Geomanţia, cititul în semnele vântului şi apei 風水 s-au dovedit eficace în cazul oraşului ce avea să rămână Capitala Japoniei până în 784. În anul cu pricina Capitala se mută la Nagaoka 長岡 – Nagaokakyō 長岡京 - unde va şi rămâne până în 794, când va fi din nou mutată - de această dată la Heian-kyō 平安京 (Kyōto 京都de astăzi). Viaţa politică în perioada Nara (Nara jidai no seiji 奈良時代の政治) este marcată de numeroase lupte pentru Putere. Până în 720 arena politică este dominată de clanul Fujiwara 藤原(clanul Nakatomi 中臣, care îşi schimbase numele). În 720 Fujiwara no Fuhito 藤原不比等, cel mai important personaj şi totodată leaderul familiei、moare. Adversarul neamului Fujiwara, Prinţul Nagaya 長屋devine figura politică dominatoare a epocii. Ascensiunea sa îi este curmată prin comploturi şi manevre de culise. Puterea sa devenind extrem de mare, duşmanii politici îi îndeamnă pe oameni să se revolte şi îi reproşează Prinţului aceste rebeliuni. Consiliul de Stat Dajōkan 太政官consideră că prin rebeliunile iscate din vina sa, Prinţul Nagaya a atentat la liniştea şi siguranţa familiei Imperiale, periclitând situaţia Împărătesei Genshō 元正 (715-724). Prinţul este obligat să îşi curme viaţa. Cei patru fii ai săi mor în epidemia de variolă din 737. Împăratul Shōmu 聖 武 天 皇 (724-749), ginerele Prinţului Nagaya vede în acest şir de necazuri care se abat asupra familiei Prinţului o ameninţare reală venită din partea zeilor pentru nedreptatea făcută socrului său. Împăratul ordonă înfiinţarea unor infirmerii speciale (kokubunji 国分寺), situate pe lângă temple. Tot el este cel care iniţiază şi construcţia Marelui Buddha (Daibutsu 大 仏 înalt de 23 de metri) de la Templul Tōdaiji 東 大 寺 , o clădire monumentală, reprezentativă pentru arhitectura din perioada Nara. Oraşul - spre deosebire de corespondentul său chinez - nu era mărginit de ziduri. După venirea Împărătesei Kōken 孝謙 la Putere, a fost creat un Birou special pentru Împărăteasa-mamă - Kōmyō-shi 光 明. Biroul s-a numit Shibichūdai 紫微中台. Conducerea a fost preluată de Fujiwara no Nakamaro 藤原仲麻呂, un personaj foarte influent în epocă. El a încurajat păstrarea pietăţii filiale (kō) şi a schimbat poziţiile funcţionarilor oficiali după modelul chinez. Va scoate în evidenţă rolul jucat de bunicul său - Fujiwara no Fuhito 藤原不比等 în compilarea Codului Taihō: Taihō Ritsuryō 大宝律令, precum şi în compilarea Codului Yōrō 養老 din 718. Contribuie la menţinerea Sistemului Ritsuryō 律令制 şi, de asemenea, va întări Codul din 757. Cu toate aceste contribuţii - Împărăteasa Kōken îl demite, înlocuindu-l cu Dōkyō 道鏡 ( ~772). Nakamaro 仲麻呂 va organiza o lovitură de Palat însă este prins şi omorât. În curând călugărul Dōkyō este ridicat la rangul de Dajō Daijin 太政大臣, după care va primi titlul de Hōō 法王. În acest fel va fi 13

inaugurată o nouă perioadă importantă din punct de vedere politic: dominaţia clerului budist asupra vieţii civile. Hōsangi 法参議, respectiv Sfatul (alcătuit din preoţi budişti) devine principalul organism cu atribuţii executive din Japonia. Dōkyō va încerca să ajungă chiar în funcţia supremă în stat, însă este împiedicat de Fujiwara no Momokawa 藤原百川 şi de unul dintre şefii familiei Wake. În 770 Împărăteasa încetează din viaţă. Lovitura se încheie cu exilarea lui Dōkyō. În acelaşi an este înscăunat Împăratul Kōnin 光仁 (770-781), în vârstă de 62 de ani, nepotul Împăratului Tenji天智. Vreme de aproximativ 75 de ani după ce a fost introdus în Japonia, budismul a fost perceput ca o singura doctrină, cu un singur mod de existenţă. Ceea ce avea să fie mai târziu cunoscut sub numele de secte ( 宗shū) aveau adepţi şi în Japonia, cu deosebirea că aici toţi învăţau la acelaşi Templu - mai precis la Todaiji 東大寺. Dintre cele şase secte, două au rămas pure şcoli de gândire - Kusha şi Jōjitsu - în vreme ce numai patru au cunoscut o oarecare răspândire în Japonia secolelor IX-X. Convenţional - Cultura Tempyō 天平文化 cuprinde intervalul 729-749, perioadă în care domnia lui Shōmu atinge apogeul. Relaţiile cu China se împuţinează - mai ales după Hakusonkō no arasoi 白村江の戦いdin 663. În intervalul cuprins între 701 şi 777 sunt trimise şapte misiuni în China, fiecare fiind alcătuita din 500-600 de membri. Numeroşi cărturari dornici de învăţătură pleacă în aceste misiuni de iluminare, deşi erau conştienţi de pericolul drumului de pe care mulţi nu s-au mai întors. Din China au adus sūtre, noi forme de budism şi chiar Preoţi. Genbō 玄 aduce 5000 de sutre. Kibi no Makibi 吉備真備 aduce cunoştinţe noi în domeniile strategiei militare, a ritualurilor şi a ceremoniilor, precum şi noi învăţături ale lui Confucius 孔子. El iniţiază un program de educaţie pentru angajaţii guvernamentali. După 5 încercări, în 756, reuşeşte să ajungă în Japonia călugărul chinez Ganjin 鑑真. El este fondatorul sectei Ritsu 律宗 şi al Templului Tōshōdai 唐招堤寺. Cele mai frumoase obiecte ale Culturii Tempyō se păstrează în Shōsōin 正 倉 院 , clădire din lemn cu trei intrări, suspendată pe piloni, a cărei arhitectura şi dimensiuni au produs o impresie puternica definitorie pentru epocă. Deşi ideogramele pătrunseseră încă din secolul al cincilea în Japonia, acum este adoptat oficial sistemul chinez de scriere. Nu exista nici o dovadă arheologica prin care să fie demonstrata existenţa vreunui sistem alternativ de scriere autohtonă. Textul primei cronici imperiale japoneze a fost finalizat în 712 A.D., titlul acesteia fiind Kojiki 古事記 („Cronica lucrurilor de demult”) Aceasta este împărţită în trei secţiuni care cuprind în total 114 capitole scurte. Împărăteasa Genmei a ordonat în anul 712 ca textul acestei „cronici” să fie redactat în limba japoneză vorbită pe atunci de clanul conducător al tribului din Yamato. Textul a fost aşadar redactat în man’yōgana 万葉仮名– ideograme preluate din sistemul de scriere chinez –, îmbinând trei funcţii: utilizarea semnelor pentru sensul acestora, pentru pronunţia lor (utilizare fonetică) şi o utilizare combinată. Lipsa unor convenţii sau standarde lingvistice stabile în acea perioadă a făcut practic inaccesibil textul până în secolul al optsprezecelea, când prin munca filologului Motoori Norinaga (本居宣長, 1730 – 1801) care a scris un amplu tratat despre acest text, Kojikiden, „cronica” a fost redată circuitului intelectual intern. După cronicile Kiki 記紀 ( 712：古事記 こじき scrisă în limba japoneză şi, elaborată în 720: 日本書紀 にほん しょき – scrisă în limba chineză, cu un conţinut relativ similar), apar în epoca Nara şi alte texte – cu caracter administrativ (Fūdoki, alcătuite în jurul lui 713： 風土記) şi antologia de poezie chineză cu autori niponi, Kaifūsō 懐風藻(finalizată, se pare, în 14

preajma anului 751). În Nara jidai apar primele poezii scrise în limba japoneză. Cele pe care le cunoaştem astăzi au fost îndeobşte strânse în culegeri. Prima dintre acestea este Antologia Imperială de poezie japoneză intitulată Man’yōshū 万葉集. Aceasta datează din anul 759 A.D. În anul 784 Împăratul Kanmu – Kanmu Tennō 桓武天皇 (trăieşte în perioada 737-806, domneşte între 781şi 806) - hotărăşte mutarea capitalei de la Heijōkyō 平 城京 - actualul oraş Nara 奈良 la Nagaoka-kyō 長岡京. Factorii care influenţează această decizie sunt de ordin politic şi religios. Încercarea călugărului Dōkyō 道鏡 ( ?～772) de a uzurpa Puterea politică, îndepărtând-o pe Împărăteasa Shōtoku称徳天皇 (764-770) 6 de pe Tronul imperial, a reprezentat cea mai clară dovadă a pericolului pe care îl reprezentau sectele budiste pentru instituţia politică supremă din stat. Cel care îşi asumase responsabilitatea provocării întregului cler budist prin exilarea lui Dōkyō, Fujiwara Momokawa 藤原の百川(732 – 779), este totodată cel care influenţează alegerea unui nou Împărat după moartea lui Shōtoku, pe Kōnin 光仁天皇 (770-781). Pentru a împiedica izbucnirea unor revolte care ar fi susţinut restaurarea Puterii politice în mâinile familiei descendente din Împăratul Tenmu, Momokawa pune la cale întemniţarea şi asasinarea în secret a descendentului familiei, Prinţul Osabe (761-775). Împreună cu acesta este ucisă şi Inoe, mama lui. După Kōnin va urma la Tron, sub atenta supraveghere a aceluiaşi Fujiwara, Împăratul Kanmu. Nu sunt puţine vocile care protestează împotriva urcării pe Tron a acestuia, din cauza faptului că mama lui era de origine coreeană. Teama de răzbunare a susţinătorilor celor ucişi, hotărârea de a evita ascensiunea politică a reprezentanţilor clerului, precum şi dorinţa de a mai arăta o dată supuşilor strălucirea imperială, îl determină pe Kanmu să hotărască mutarea Capitalei la Nagaoka-kyō. Palatul imperial şi întregul oraş este construit sub atenta supraveghere a lui Fujiwara no Tanetsugu 藤原の種継(737-785), nepotul lui Momokawa. Neşansa îi urmăreşte însă pe membrii familiei Fujiwara. Între fratele mai mic al Împăratului, Prinţul Sawara şi Tanetsugu apar numeroase conflicte în care este atras, fără voia sa, şi fiul cel mare al lui Kanmu, Prinţul Ate (viitor Împărat Heizei 平 城天皇). Tanetsugu este atras într-o ambuscadă nocturnă, este omorât, principalul suspect fiind Prinţul Sawara. Kanmu îl exilează pe Insula Awaji unde acesta se stinge – se pare nevinovat – după numai câteva săptămâni. Lucrările de amenajare a le noii capitale continuă, însă Kanmu hotărăşte mutarea acesteia în scurt timp, fiind convins că spiritul neliniştit al Prinţului Sawara îi ucisese mama şi soţia. Acestea sunt evenimentele care duc la mutarea Capitalei la Heian-kyō 平 安 京 , în provincia Yamashiro, la nord de Heijōkyō 平城京 (Nara 奈良de astăzi) şi Nagaoka 長岡. Perioadă de maximă înflorire culturală, Epoca Heian Heian jidai平安時代 (794-1185) este privită în evoluţia societăţii japoneze ca o adevărată „vârstă de aur”, o epocă în care valorile continentale sunt asimilate, iar originalitatea japoneză se manifestă în cele din urmă pe plan cultural. Kanmu Tennō 桓武天皇 (trăieşte în perioada 737-806, domneşte între 781 şi 806) creează în această perioadă titlul de Sei I Tai Shōgun 征夷大将軍 7 pentru primii conducători de succes ai expediţiilor militare trimise de Curte în nordul Insulei principale, Honshū 本州, pentru a-i alunga pe ainu アイヌde pe teritoriile 6

7

Ea mai domnise ca împărăteasă, purtând în epoca respectivă numele de Kōken 孝謙 天皇 (749-758).

Generalissimul care îi ucide pe barbari 15

ocupate în număr din ce în ce mai mare de japonezi. Numeroşi fermieri din zonele vestică şi centrală, doreau să scape de sistemul Handen shūju 班田収受の法 8 , motiv pentru care îşi părăsiseră pământurile, pornind-o spre est. Numeroase ţinuturi sunt desţelenite şi transformate în zone de cultură. Ainu sunt alungaţi în Ezo 蝦夷 (vechiul nume al Insulei Hokkaidō), iar generalii Ōtomo Otomaro 大伴弟麻呂 şi Sakanoue Tamuramaro 坂上田村麻呂care obţin aceste prime victorii radicale împotriva ainu în anul 794, sunt răsplătiţi de către Împărat prin acordarea titlului de Sei I Tai Shōgun 征 夷大将軍 9 . Împăratul Saga continuă seria reformelor începute de Kanmu şi încearcă să creeze pârghiile necesare unei noi conduceri pe plan local. La Curte, în urma unor intrigi puse la cale de membrii clanului Fujiwara, sunt acaparate numeroase funcţii politice de către aceştia. Din schema de mai jos putem observa titlurile obţinute şi gradul ridicat de implicare a acestora în familia imperială, modalitatea utilizată fiind una extrem de simplă: mariajele fiicelor clanului Fujiwara cu Împăraţi. Apropierea clanului Fujiwara de Tronul Japoniei devine aşadar o realitate prin ocuparea titlurilor de regent – sesshō 摂政(pentru controlul guvernării în perioada în care Împăratul era copil), respectiv kanpaku 関白 (în perioada maturităţii suveranului, ocupat, după tradiţia de inspiraţie continentală şi mereu îmbogăţită de Fujiwara, cu activităţi eminamente culturale). Este de remarcat opoziţia pe care o vor manifesta suveranii japonezi Uda 宇多天皇 (887－897), Daigo 醍醐天皇 (887－930) şi Murakami 村上天皇 (946－967) - consilierilor ori regenţilor Fujiwara. KANMU 桓武天皇 (781-806) ｜ ｜ ｜ HEIJOU/HEIZEI -------------- SAGA ---------------- JUNNA (806-809) 平城 (809-823)嵯峨 (823-833)淳和 / Fujiwara / / / / / Tsunesada (nu a fost NINMYO=Fujiwara ---FujiwaraYoshifusa===fiica încoronat, deşi (833 - 850)仁明 avea dreptul) / / / MONTOKU === Fiica / (850-858)文徳 / / SEIWA === Fiica (858-876 )清和 / YŌZEI (876-884 ) 陽成

Reforma Engi 延 喜 adoptată în 902, adoptată de Daigo Tennō pentru a stopa creşterea proprietăţilor shōen 荘 園 (în realitate formula economică graţie căreia societatea progresează şi care consta în deţinerea unei feude indivizibile) nu ajută la Sistemul a fost adoptat în perioada Reformelor Taika, la jumătatea secolului al şaptelea

8 9

Generalissimul care îi ucide pe barbari

16

îmbunătăţirea imaginii puterii centrale în provincii. Ca un contra-curent orientat împotriva tendinţelor de reactivare a măsurilor centralizatoare, iau naştere asociaţii între proprietarii de shōen din provincii şi aristocraţii, respectiv clerul din Capitală, care încurajează acumulările viitoare de pământuri. Saneyori este primul dintr-un lung şir de regenţi, a căror influenţă va lua sfârşit în 1068, când pe Tronul Japoniei va urca primul Împărat a cărei mamă nu face parte din familia Fujiwara: Go-Sanjō Tennō 後三 条天皇 (1068－1072). Acesta va pune capăt definitiv influenţei Fujiwara în influenţele politice de la cel mai înalt nivel, lui atribuindu-i-se meritul creerii sistemului „Împăraţilor retraşi”, insei 院政. Go Sanjō este primul suveran care, observând cu atenţie aria dominaţiei Fujiwara – restrânsă la Curtea din Heian-kyō – se hotărăşte să părăsească această zonă pentru una exterioară, imposibil de controlat de către aceştia. Din păcate el nu reuşeşte să şi pună în aplicare acest plan, întrucât moare, fiind urmat la Tron de Shirakawa Tennō 白河天皇, în 1172. În 1186, acesta abdică, optând formal pentru viaţa la templu, locul său fiind luat de Horikawa Tennō 堀河天皇(1086 – 1107) şi Toba Tennō (domneşte efectiv între 1107 şi 1123, dar ca Împărat retras guvernează din 1129 până în 1158). În realitate numai unii dintre aceştia vor guverna din umbră, profitând de izolarea templului, luând în acest fel locul temuţilor regenţi Fujiwara 藤原, în vreme ce alţii – cum este, spre exemplu Sutoku Tennō 崇徳天皇 (1123-1141) – vor fi numai personajele oficiale - sau împăraţii - „de faţadă”. În tot acest timp, acumulările de terenuri cultivabile îi preocupă pe toţi marii conducători ai clanurilor (uji no chōja 氏 の長者). În „cursa” acumulărilor de shōen, după ocuparea funcţiei politice supreme în stat de către Go Sanjō intră şi acest competitor imperial, lucru care va duce la o slăbire şi mai mare a autorităţii acestuia. Nu după mult timp, în provincii se organizează grupuri de militari înarmaţi – bushidan 武士団– care terorizează satele şi mai cu seamă proprietarii de shōen. Înarmarea călugărilor din complexele mânăstireşti din jurul Capitalei şi raidurile teroriste ale acestora, de cele mai multe ori ca o consecinţă a răspunsului negativ dat de Curte unor doleanţe ale lor, va duce în curând la o situaţie haotică în Capitală. Ultima parte a epocii Heian, mai ales după întreruperea legăturilor diplomatice cu China, este marcată de ascensiunea fără precedent a unei noi categorii socio-politice: militarii (bushi 武士、 samurai 侍). Din ramurile mai puţin importante ale familiei Imperiale se desprind două ramuri principale: clanul Minamoto 源 (cunoscut şi sub numele de Genji 源氏) şi clanul Taira 平(cunoscut şi sub numele de Heike 平家). în 940, principalii reprezentanţi ai clanului Taira obţinuseră controlul asupra a două provincii în regiunea KANTŌ 関東, zonă extrem de solicitată datorită câmpiei fertile. Un an mai târziu, clanului Taira îi revine misiunea de a-l suprima pe Fujiwara Sumitomo 藤原 純友 , cel pe care familia sa îl trimisese într-o expediţie împotriva piraţilor cu mai bine de un deceniu în urmă, dar care sfârşise prin a se alătura acestora. Acest eveniment, deşi justificat din perspectiva loialităţii faţă de Curtea Imperială, va contribui la apariţia unor tensiuni între principalii furnizori ai elitelor armate – clanul Fujiwara (cei mai bogaţi proprietari de Shōen din secolele al zecelea şi al unsprezecelea), legaţi de clanul Minamoto, şi clanul Taira, simpatizanţii declaraţi ai „Împăraţilor retraşi”, insei 院政, adversari ai clanului Fujiwara. Dacă familiei Minamoto îi revine controlul jumătăţii estice a Japoniei, familiei războinicilor Taira îi revine supravegherea jumătăţii vestice. Primul conflict declarat între cele două clanuri va lua aspectul unui RĂZBOI CIVIL (Războaiele Genpei 源平), fiind provocat de 17

disputa asupra succesiunii la Tronul Japoniei dintre cei doi fii ai Împăratului retras TOBA 鳥羽 とば (acesta domneşte între 1107 şi 1123). La moartea sa, în 1156, se va declanşa conflictul între clanurile Minamoto şi Taira – HŌGEN NO RAN 保元の乱. Datorită trădării cauzei tatălui său, Minamoto no Tameyoshi 源の為義（1096－1156） 源の為義, Minamoto no Yoshitomo 源義朝｛1123-1160｝va avea un rol decisiv în obţinerea victoriei de către TAIRA no KIYOMORI 平清盛(1118 - 1181) şi instaurarea pe Tronul Imperial al lui Go Shirakawa 後 白 河 天 皇 (1127-1192). Profund nemulţumit de răsplata primită de la Taira no Kiyomori, Minamoto no Yoshitomo 源の義朝 îi declară război lui Kiyomori 清盛 în 1160. Cel de-al doilea Război civil, HEIJI no RAN 平治の乱 へいじのらん, va avea drept urmare anihilarea temporară a clanului Minamoto prin decapitarea lui Yoshitomo în urma înfrângerii suferite în faţa lui Taira no Kiyomori şi o lungă perioadă de suzeranitate a învingătorului. Taira no Kiyomori rămâne, în pofida tuturor portretelor literare defavorabile, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi războinici ai ultimei părţi a epocii Heian. Cruţarea vieţii celor doi fii ai lui Yoshitomo de către acesta – Minamoto no Yoritomo 源の頼朝 (1147-1199) şi mezinul Minamoto no Yoshitsune 源の義経(1159 – 1189), va creea oportunitatea ideală pentru refacerea clanului Minamoto 源. Taira no Kiyomori moare în 1180, iar în intervalul 1180-1185 Minamoto no Yoritomo 源の頼朝 (1147-1199) pune la punct o dispunere ierarhică şi funcţională a rangurilor militare din corpul de luptă pe care îl organizează la Kamakura, în cea mai mare parte din foştii războinici loiali familiei sale din câmpia Kantō. Dispariţia lui Taira no Kiyomori creează un gol imens în tabăra Taira, lovitura de graţie fiindu-i dată de către Minamoto no Yoshitsune în bătălia de la DAN no URA (Dannoura no arasoi 壇ノ浦の戦い) din 1185. Este anul instaurării militarilor în poziţie politică centrală şi, deşi nu se va renunţa la instituţia imperială, rolul politic al Împăratului şi Curţii sale vor fi serios diminuate. În epoca Heian sunt create pe plan artistic, religios, politic şi literar cadre noi ale evoluţiei intelectuale nipone. Un prim exemplu îl constituie silabarele hiragana şi katakana care datează de la începutul veacului al IX-lea. Creatorul celor două sisteme de scriere în kana este Kūkai 空海 (774-835), cunoscut şi sub numele său sfânt de Kōbō Daishi 弘法大師, fondator al sectei Shingon 真言宗, cu principalul complex monstic situat pe Muntele Kōya. Acesta se află într-o competiţie permanentă cu fondatorul Sectei budiste Tendai, cunoscut sub numele de Saichō 最 澄 (767-822), având principalul templu pe Muntele Hiei. Budismul Shingon este caracterizat drept budism ezoteric, întrucât accentul aici cade pe gesturile sacre şi pe transmiterea secretă a învăţăturilor de la maestru la discipol, în vreme ce budismul Tendai este definit ca budism exoteric, întrucât pune accentul mai mult pe textul Sutrei Lotusului, pe studiul de tip filologic şi teologic. În epoca Heian se afirmă sectele budisteTendai şi Shingon. Principalele figuri care domină viaţa religioasă a Curţii Japoniei în epoca Heian sunt Kūkai şi Saichō. Primul monogatari datează din epoca Heian. Conceptul estetic de mono no aware apare pentru prima dată în Genji monogatari scris de Murasaki Shikibu. Conceptul estetic şi termenul okashi apar pentru prima dată la Sei Shōnagon în Makura no sōshi. Jurnalul de călătorie reprezintă o specie aparţinând genului epic, care se naşte în epoca Heian. Hikime kagibana se referă la un principiu de reprezentare artistică, stilizată, a ochilor şi nasului în epoca Heian. PERIOADA KAMAKURA Kamakura jidai 鎌倉時代（1185-1333） 18

Primei epoci oficial recunoscută ca aparţinând unui segment istoric distinct – este vorba de Evul Mediu, chūsei 中世 ちゅうせい – îi sunt specifice câteva trăsaturi cu caracter general: preluarea puterii politice de către militari (bushi 武士), constituirea unui guvern militar (bakufu 幕府) şi răspândirea învăţăturilor budiste (bukkyō 仏教) în formule noi printre oamenii de rând. În anul 1192, primul an al epocii Kamakura, Minamoto no Yoritomo primeşte din partea Curţii Imperiale titlul de Sei I Tai Shogun 征夷大将軍 („generalissim care îi ucide pe barbari”). Cariera acestui rang militar suprem care fusese creat mai devreme cu aproximativ o jumătate de mileniu va fi lungă şi sfârşitul său va fi dat de începutul epocii moderne, respectiv de anul 1867 (când Shōgunul Tokugawa Yoshinobu demisionează). Minamoto Yoritomo este fondatorul structurii primului guvern militar al Japoniei, bakufu. El preia puterea din mâinile guvernanţilor civili, devenind conducătorul de facto al Japoniei în urma Bătăliei de la Dannoura din anul 1185. Bakufu-ul va reprezenta punctul central al conducerii Japoniei când ţara va fi controlată de militari. Funcţiile shugo 守護 şi jitō 地頭 sunt creaţiile lui Minamoto no Yoritomo şi există din perioada Kamakura. Ierarhia creată în sediul Puterii militare de la Kamakura nu va face decât să genereze în scurt timp o 貴 族 ) care provine din rîndul nouă structură: aristocraţii militari (kizoku conducătorilor clanurilor militare (uji no choja 氏 の 長 者 ), ceea ce demonstrează revenirea la sistemul familiilor (shizoku seido 氏族制度). După ce se sting primele generaţii de războinici cunoscuţi, se vor ridica fiii acestora, care vor manifesta numeroase pretenţii referitoare la preluarea prerogativelor părinţilor lor, instaurând o nouă modă, rezrvată lor, descendenţilor de samurai (shizoku 士族). După ce titlul de Regent (shikken) fusese creat pentru Hōjō Tokimasa şi Hōjō Yoshitoki înăbuşise revolta imperială Shōkyū (sau Jōkyū), părea că nimic nu îi mai putea îndepărta pe cei din clanul Hōjō de la Putere. Obiceiul numirii Împăraţilor de către conducătorii acestui clan devine o practică obişnuită. Datorită controlului politic, militar şi economic al Japoniei de către clanul Hōjō, perioadei i se mai spune şi REGENŢA HŌJŌ 北 条 氏 の 執 権 政 治 ほ う じ ょ う し っ け ん せ い じ . Cele două caracteristici principale ale acestui regim sunt eficienţa (yūnō 有能) şi stabilitatea (antei 安定). Reformele adoptate de clanul Hōjō au un spectru destul de larg de influenţă, acestea vizând nu numai administraţia şi politica, dar şi artele ori orientarea religioasă a Japoniei medievale. În 1224 este creat un Consiliu (rensho), condus de un unchi al regentului Hōjō, fără de a cărui semnătură nu se poate adopta nici o decizie. Curtea supremă Hikitsuke creată de Hōjō Tokiyori în 1249, pentru a consilia Hyōjōshū creat de Yasutoki în 1225, completează inovaţiile administrative ale militarilor de la Kamakura. Pentru a-şi sublinia caracterul militar, prea puţin preocupat de partea exclusiv birocratică a oranizării civile, regimul Hōjō elaborează în 1232 un prim Cod al Războinicului – GOSEIBAI SHIKIMOKU 御成敗式目 cu 51 de articole, în care sunt precizate responsabilităţile Shugo, Jitō şi se afirmă răspicat abandonarea sistemului RITSURYŌ 律 令 . Sintagma NAIYŪ GAIKAN ( 内 憂 外 患 probleme în interior, ameninţări din exterior) defineşte plastic situaţia Japoniei într-o Asie invadată de forţe militare nou apărute. Gingis Han cucereste Nordul Chinei. Imperiul il lasa mostenire fiului sau Kublai (1215-1294) care transforma Pekingul in propria sa capitala în 1264, după care reuseste sa cucerească şi sudul Chinei până în 1279. Provocat de mândrii japonezi, pe atunci consideraţi încă insignifianţi, el se hotărăşte să cucerească acest 19

colţ de răzvrătiţi. În 1268, trimisul lui Kublai Han în Japonia ameninţă cu războiul dacă suveranul nipon refuza să îi recunoască autoritatea. Acestei prime ameninţări japonezii nu vor da nici un răspuns. La 19 noiembrie 1274 mongolii debarcă în Japonia în Golful Hakata 博多 din Kyūshū 九州. În aceeaşi noapte o furtună puternică scufundă flota invadatoare, risipindu-i pe mongoli. În 1276 Kublai Han trimite o nouă delegaţie in Japonia cu misiunea de a le cere acestora să îi recunoască autoritatea, ameninţarea fiind aceeaşi : invazia. De data aceasta, răspunsul dat conducătorii niponi din clanul Hōjō a fost unul plin de cruzime : decapitarea tuturor membrilor delegaţiei mongole pe plaja de la Kamakura, fiind cruţat un singur membru al acesteia, care primeşte misiunea de a-şi înştiinţa stăpânul că Japonia se află sub protecţia zeilor care trimiseseră „ vântul divin” – kami kaze 神風 – şi o ocrotiseră în faţa invadatorilor, nepermiţând străinilor nici măcar să o atingă. Jignit de ofensa adusă de nipni, vreme de 5 ani Kublai îşi pregăteşte armatele pentru o invazie pe care o doreşte nimicitoare. În acelasi timp, japonezii ridică fortificaţii în zona Golfului Hakata din Kyūshū, numai că mongolii vor debarca de această dată în altă parte – pe Coasta de Nord a insulei. În iunie 1281 mongolii debarcă din nou în Japonia, ajungând de data aceasta în nordul insulei Kyūshū 九州; urmează 2 luni de lupte. La 15 august 1281 un taifun 台風 loveşte din nou flota mongolă, având acelaşi efect devastator. Se întăreşte cu ocazia aceasta teoria invincibilităţii japonezilor şi a inaccesibilităţii teritoriului, kamikaze, care contribuie la creşterea credibilităţii clanului Hōjō şi la alimentarea mitului care avea să îi arunce în luptă pe tinerii niponi cu misiuni sinucigaşe în cel de-al Doilea Război Mondial. Problema ridicată în urma acestor încercări de invazie a mongolilor a constituit-o lipsa recompenselor pe care cei din familia Hōjō ar fi trebuit să le ofere soldaţilor japonezi, loiali clanului. Lipsa unor teritorii pe care să le împartă ulterior acestora, respectiv a unei prăzi de război, a făcut aproape imposibilă răsplătirea concretă a soldaţilor care fuseseră implicaţi în luptele împotriva mongolilor. Lipsa „solvabilităţii” conducătorilor Hōjō are drept efect o neaşteptată scădere a popularităţii acestora, lovitura finală dată în 1333 de către Ashikaga Takauji, fiind influenţată de acest aspect. Deşi în plan socio-politic şi economic, Japonia cunoaşte o perioadă sumbră, în literatură rafinamentul poeziei este extrem de intens. Chiar la începutul epocii sunt create structuri oficiale, egale ca importanţă administrativă cu cele preexistente, cum ar fi oficiul creat de către Împăratul Go-Toba pentru administrarea chestiunilor legate de poezie, de concursuri şi reguli poetice, etc., numit Wakadokoro. Apar noi moduri de expresie literară şi în proză - cum ar fi romanţurile de război – gunji monogatari 軍事 物語), dar şi în alte domenii culturale precum grafica (suluri emaki 絵巻 pictate într-un stil diferit, cu culori mai puţin diversificate, mergându-se până la reprezentările alb-negru ale lui SesshūTŌYŌ 雪舟等楊). Deşi uşor risipită de militari, preocupările pentru noile valori ale vieţii sunt dominate de estetică şi un alt tip de eleganţă, care se va traduce prin valorizarea diferită a spaţiului (nu numai în stilul abordat în decoraţii, grădini, vestimentaţie – ceea ce ţine de exterior, ci chiar spaţiul necesar traiului, limitat prin celebra lucrare a unui călugăr itinerant, Kamo no Chōmei 鴨の長明 (1155-1216) care îl limitează la numai zece jō 丈（1jō 丈 = 0,3 ｍ2 – în lucrarea sa, Hōjōki 方丈記）. Conceptul mujōkan 無常観 devine central atât pentru literatură, cât şi pentru celelalte arte ale Japoniei medievale. Acesta se referă la efemeritatea existenţei umane. 20

Perioada Muromachi Muromachi jidai 室町時代(1333-1568) este marcată de două evenimente care o delimitează: distrugerea shōgunatului din Kamakura (鎌倉幕 府) de către Ashikaga Takauji (足利尊氏) la început şi preluarea Puterii militare necondiţionate - în Kyōto – de către Oda Nobunăga (織田信長) Din 1333 până în 1573 titlul de shōgun (将軍) le revine fără întrerupere celor din familia Ashikaga (足利). De aceea perioadei i se mai spune şi Perioada Ashikaga (Ashikaga jidai 足利時代). În anul 1318 Go Daigo devine Împarat. În 1321 îşi convinge tatăl să renunţe la sistemul Insei şi să îi lase lui întreaga Putere. Între anii 1321 şi 1331 Împăratul va urzi comploturi, planuri ascunse împotriva bakufu-ului (幕府). Aflându-se despre aceste intrigi, în 1331 bakufu-ul atacă micile corpuri de armată loiale Împăratului şi le învinge. Go Daigo si familia imperială sunt trimişi în exil în Insula Oki. În Cronica Masukagami 増鏡 este descrisă experienţa dezolantă pe care Împăratul o trăieşte în Oki. Spre deosebire de predecesorul său, Împăratul Go Toba, mort în exil în Insula Oki, Go Daigo îşi organizează armata. Vărul său, Prinţul Morinaga îi convinge pe conducătorii altor două clanuri militare să le acorde sprijinul (clanurile Nitta si Ashikaga). În 1333, în Batalia de la Kamakura, Nitta Yoshisada îi distruge pe Hōjō Takatoki şi pe susţinătorii acestuia. Episodul este povestit în cronica Taiheiki 太平記. În acest fel Împăratul Go Daigo ajunge nu numai conducătorul de jure, ci şi de facto al întregii Japonii. Sfârşitul bakufu-ului de la Kamakura este un fapt împlinit. Regimul instaurat de Go Daigo are ca model tipul de guvernare imperială japoneză clasică, specifică epocilor Nara şi Heian. Go Daigo desfiinţează oficial sistemul guvernării Împăraţilor retraşi – Insei – desfiinţează guvernarea militară, precum şi funcţia de Regent – kanpaku – urmărind restabilirea guvernării militare simple, directe. Pentru a sublinia evenimentul, Go Daigo schimbă numele epocii, intitulând-o Era Kenmu. Revenirea Puterii politice în mâinile Împăratului este cunoscută sub numele de Kenmu no Chūkō (Restauraţia Kenmu). În loc să îşi arate recunoştinţa faţă de sprijinul arătat, Împăratul îşi numeşte vărul, pe Prinţul Morinaga, în funcţia de Shōgun. Jignit profund, Ashikaga Takauji se transformă din înfocatul susţinător al Restaurării Imperiale, în duşmanul personal al lui Go Daigo. Îl ucide, drept răzbunare pe Prinţul Morinaga şi porneşte atacul împotriva lui Nitta Yoshisada, cel care învinsese clanul Hōjō. La vremea respectivă, crima ofensatoare a lui Ashikaga putea avea un singur deznodământ : pedepsirea acestuia ca rebel şi exilarea sa pe viaţă. Takauji fuge în Kyūshū, unde strânge o armată puternică şi revine în Capitală. Armatele trimise de Go Daigo nu îi pot face faţă. Proaspăt învingător, în 1336 Takauji îl numeşte pe Prinţul Toyohito urmaş de drept la Tronul Imperial şi îl înscăunează Împărat, sub numele de Kōmyō. Go Daigo fuge din Capitală, stabilindu-şi cartierul general în Munţii Yoshino, la sud de vechea Capitală, Nara. De aici va porni o serie de acţiuni îndreptate împotriva lui Ashikaga Takauji, însă după trei ani, în 1339, încetează din viaţă. Urmează o perioadă de criză dinastică, pe care istoriile nipone o numesc Nanbokuchō jidai 南北朝時代 (Perioada Curţilor de Sud şi de Nord), cuprinsă între 1336 şi 1339. Acum Japonia se confruntă cu o „anomalie” politică: existenţa a două Curţi – una în Nord, la Kyōto, dominată de drept de Împăratul Kōmyō, dar de fapt de Ashikaga Takauji, celaltă Curte fiind în Sud, în Munţii Yoshino, unica figură politică dominantă fiind aceea a Suveranului legitim, Go Daigo. Lui Go Daigo aveau să îi urmeze Prinţul Norinaga – devenit Împăratul Gomurakami, urmat de Gokameyama, care va renunţa la pretenţiile sale în favoarea Împăratului Gokomatsu, 21

din Nord, de la Kyōto. Reunificarea politică din 1392 se petrece sub atenta supraveghere a celui de-al treilea shōgun Ashikaga, Yoshimitsu, personalitate puternică în rândul shōgunilor din cartierul Muromachi, din Kyōto. Shōgunii Ashikaga patronează nu numai cele mai impresionante evoluţii culturale, dar şi cele mai mari dezastre din istoria Japoniei, motiv pentru care epoca este supranumită „perioada ţărilor în războaie” – sengoku jidai 戦国時代 . Dintre acestea, în intervalul 1467-1477 se desfăşoară Războiul Ōnin (Ōnin no ran 応仁の乱). Pe lângă remarcabilul său talent de mare strateg militar şi politic, Yoshimitsu s-a dovedit a fi un redutabil patron al artelor. El i-a “descoperit” şi încurajat pe Kan’ami ( 観 阿 弥 ) şi Zeami ( 世 阿 弥 ), remarcabili creatori şi interpreţi de Teatru Nō, pe poetul curtean Nijō Yoshimoto 1320－ 1388 (二条良基) şi pe maestrul Zen (禅) Zekkai Chushin 1336 – 1405 (絶海中津). Reşedinţele sale – Palatul florilor, Hana no Gosho (花の御所) şi vila Kitayama (北山殿), transformată mai târziu într-un templu acoperit cu un strat subţire alcătuit din foiţe de aur, Kinkakuji (金閣寺) sunt centre culturale foarte puternice ale vremurilor sale. În 1401 Yoshimitsu iniţiază comerţul cu China Dinastiei Ming – kangō bōeki 勘合貿易. De-a lungul celor zece ani de schimburi comerciale, opt misiuni diplomatice au mers în China. Shōgun-ul (将軍) Ashikaga Yoshimasa (1436 – 1490) (足利善政) a rămas cunoscut în istorie mai cu seamă pentru măsurile sale – un amestec prea puţin inspirat de morală şi economie. Luând act de problemele şi dorinţele vasalilor săi – fie ei militari sau ţărani -, shōgunul face aceeaşi greşeală ca şi Hōjō înainea sa: anularea creditelor pe care cei mai sus amintiţi le aveau fie la cămătari, fie la negustori. Prăbuşirea credibilităţii solvabilităţii samurailor şi fermierilor va spori tensiunile deja existenţe între clasele sociale şi va duce la producerea unei breşe economice serioase în afacerile interne ale Casei Ashikaga. Aceste tokusei (徳政) sau “reformele guvernării virtuoase” vor constitui motivul principal al răscoalelor, revoltelor şi chiar al Războiului Ōnin. Războiul Ōnin a fost provocat, însă, şi de importantele schimbări politice produse la Curte, unde shōgunul se răzgândeşte în legătură cu moştenitorul funcţiei sale, pe care îl va numi sub influenţa consoartei sale, Hino Tomiko (日野富子). Hotărârea shōgunului va avea un impact deosebit de puternic asupra clanurilor rivale şi extrem de puternice ale shugo-ilor 守護 Hosokawa 細川 şi Yamana 山名, care se vor ralia şi mai apoi se vor opune deciziei. Luptele dintre taberele care îl susţin pe noul moştenitor şi cele care se răzvrătesc împotriva acestuia vor fi în număr foarte mare şi vor provoca pagube imense în ţară, cei mai afectaţi fiind fermierii, ale căror condiţii de viaţă se vor îngreuna pe fondul unei dezordini şi ameninţări permanente. Funcţia de kanrei (管領)va fi preluata de Casa Hosokawa. Pentru o îndelungată perioadă de timp, aceştia vor avea ultimul cuvânt legat de ocuparea celei mai importante funcţii militare şi politice: aceea de shōgun (将軍). Singurul conducător militar care reuşeşte să controleze această forţă a guvernanţilor locali este Ashikaga Yoshimitsu. El instituie sistemul frecventării Curţii shōgunale din Kyōto de către shugo la un interval de timp stabilit. În perioada Tokugawa avea să constituie modelul de bază al sistemului sankin kōtai (参勤交代). Diferenţa o constituie durata şederii obligatorii a acelui shugo în preajma shōgunului. În perioadă despre care vorbim durata şederii era aproape permanenta, în vreme ce în vremea shōgunilor Tokugawa vasalii conducătorului militar suprem aveau să fie obligaţi să stea numai de-a lungul unui interval de timp. Şederea mult prea prelungita a acestor shugo în jurul conducătorului militar şi necesitatea încredinţării treburilor 22

administrative şi juridice în mâinile unor secretari – shugodai (守護代) au condus la apariţia şi menţinerea unor tensiuni extrem de puternice între acei reprezentanţi şi războinicii localnici, kokujin (国人). Au avut loc, de asemenea, numeroase revolte ale ţăranilor, ceea ce a provocat de multe ori nu numai întârzierea strângerii dărilor, dar de multe ori şi imposibilitatea colectării acestora. Aceste probleme financiare ale shugo-ilor au dus la ruinarea şi împovărarea unui număr destul de mare de familii, ceea ce determina de multe ori ralierea lor la anumite grupuri rebele, formând astfel comandamente revoltate organizate. Astfel au fost create condiţiile apariţiei unei noi “rase” de conducători, sengoku daimyō (戦国大名). Rolul lor a cumulat încet, încet pe lângă latura oficiala de leaderi militari responsabili cu înăbuşirea revoltelor şi controlul strict al oraşelor, mai cu seama cele de tip jōkamachi (城下町 micile aşezări urbane înfiripate în jurul castelelor seniorilor militari) – şi o latură a desăvârşirii personale în probleme de politică, strategie şi construcţii de castele fortificate. Elaborarea unor coduri de legi – bunkokuho 分国法- şi a unor recensăminte, kenchi 見地 - dar şi distrugerea unor domenii mici, shōen 荘園 precum şi supravegherea strictă a zonei rurale, au completat aria preocupărilor acestor sengoku daimyō. Budismul Zen (禅宗) s-a dezvoltat foarte mult sub oblăduirea shōgunilor Ashikaga (足利将軍). Preoţii chinezi precum Issan Ichinei (一山一寧) au introdus în Japonia pe lângă ritualurile Zen şi textele budiste aferente şi învăţătura Neo-Confuciană, shushigaku (朱子学). Au mai fost preluate din China noi arte poetice şi stiluri în pictura. Sesshu Tōyō 雪舟等陽 este principalul artizan al acestui ultim tip de transfer, întrucât el nu face altceva decât să scoată dintre zidurile Templelor Zen aceste tipuri de reprezentare şi să le ofere publicului larg. Şcoala artiştilor Kanō (狩野) – mai precis Kanō Masanobu (狩野正信) şi Motonobu (狩野元信) – aveau să desăvârşească melanjul influenţelor chineze şi al specificului japonez, pictura în tuş căpătând astfel noi dimensiuni. Literatura japoneză cunoaşte o rafinare fără precedent a gusturilor, diversificarea genurilor fiind o dovadă clara în acest sens. Teatrul Nō (能)şi kyōgen (狂言) – ca principale specii ale genului dramatic, cronicile istorice de război şi pace – Masukagami (増鏡) şi Taiheiki (太平記)-, precum şi noile povestiri – otogi-zōshi (御伽草子)ca expresii ale genului epic, sau renga (連歌) produsul cel mai rafinat al genului liric din epocă îmbogăţesc evantaiul deja consemnat de critica literară. Pantomima dengaku (田楽) şi dansul îmbunătăţesc calitatea reprezentărilor artistice, făcând posibilă vizualizarea unor elemente originale care completează cu mult rafinament mai cu seama spectacolul, foarte popular atât la Curtea Imperiala, cât şi în reşedinţele seniorilor mai mici. Epoca Muromachi a cunoscut o altfel de influenţă a zen-ului, care ajunge dincolo de zidurile templelor şi influenţează arta, fie grafică, fie arta valorizării spaţiului, fie aceea a aranjării florilor, fie a ceremoniei ceaiului sau chiar a artei teatrale. Simplitatea elegantă, subtilitatea frugalităţii mesei, ori a unui tablou al lui Sesshū Tōyō, în care bogăţia cromatică face loc unei diversităţi incredibile de nuanţe de alb şi negru – gesturile delicate şi reţinute ale participantului la ceremonia preparării şi a gustării ceaiului verde generează noi concepte estetic, diferite de cele cultivate în epoca clasică, dar şi de vremurile care aveau să vină. Printre cele mai importante concepte estetice care au marcat, emblematic, fiecare ev cultural în parte, din această epocă rămân wabi 侘び わび (savurarea calmă a stării de sărăcie) şi sabi 寂 さび (tristeţea reţinută), definitorii pentru atmosfera de reţinere, eleganţă, simplitate şi frumuseţe. Grădinile, care din 23

aspectul luxuriant anterior, se vor transforma în plăcute şi calde zone cu muşchi de tot felul, vor orna spaţiul înconjurător al templelor. Tōfukuji, Daitokuji şi Ginkakuji sunt numai câteva astfel de exemple, poate cel mai spectaculos în acest sens rămânând Kokedera 苔寺– sau, după denumirea modernă Saihōji 西方時, aranjat de Musō Soseki 夢窓疎石(1275 -1351), stareţ şi fondator al Templului Tenryū 天竜寺. Toate templele menţionate şi grădinile acestora pot fi vizitate în Kyōto. Nici Ryōan-ji nu face excepţie, grădina sa rămânând până în prezent un loc potrivit reculegerii. Influenţa Budismului în perioada Muromachi creşte semnificativ. Secta călugărului Nichiren (日 蓮) atrage mulţi adepţi din rândurile războinicilor bushi (武士) promovând ascultarea învăţăturilor Sūtrei Lotusului, în regiunea Kantō (関東地方). Un alt suflu religios îl constituie secta Jōdo Shin (浄土真宗 ), care îşi are principalul centru în Templul Honganji 本願寺. În 1542 europenii, şi dintre aceştia primii sunt portughezii, debarcă pentru prima dată în Japonia. În 1549, prin sosirea misionarilor conduşi de Franciscus Xavierus, iezuitul pregătit de către însuşi Ignaţiu de Loyola, creştinismul pătrunde pe tărâm nipon. Xavierus ajunge în Japonia, unde rămâne doi ani, fiind extrem de plăcut surprins de succesul prozelitismului creştin în rândul niponilor. După ce părăseşte Japonia, ajunge în China unde va şi înceta din viaţă. Specificul culturii străine este dat de arta nanban (Nanban bijutsu 南蛮美術) care influenţează grafica, popularizează utilizarea tiparului şi întocmirea hărţilor. Ca o contribuţie directă a europenilor armele de foc sunt introduse din nou în Japonia, în secolul al XVI-lea, ajutând celor doi hegemoni Oda Nobunaga şi Toyotomi Hideyoshi – să reunească toate ţinuturile sub o autoritate unică. Epoca Azuchi Momoyama - Azuchi-Momoyama jidai 安土桃山時代 (1568 – 1600) este denumită după reşedinţele lui Oda Nobunaga 織田信長 1534 – 1582 şi Toyotomi Hideyoshi 豊臣秀吉 1536 – 1598, de la Azuchi 安土 („pământ sigur”) şi Momoyama 桃山 („muntele piersicilor”), ultimul fiind situat în Fushimi 伏見, lângă Kyōto 京都. Cei doi hegemoni au reuşit să înfrângă seniorii independenţi şi să readucă Japoniei, după mai bine de două secole de războaie interne, unitatea politică şi administrativă, sub o unică autoritate militară. Consilier şi maestru al lui Toyotomi Hideyoshi, Sen no Rikyū 千利休 a excelat în arta ceaiului, lăsând moştenire discipolilor săi o serie de norme şi reguli, respectate până în prezent. Dintre artele Japoniei, în perioada medievală au atins nivele de excelenţă atât suibokuga 水墨画 (pictura în tuş), cât şi teatrul Nō 能, respectiv kyōgen 狂言. Epoca Edo – Edo jidai 江戸時代 (1600 – 1868) mai este numită şi epoca Tokugawa, după numele Shōgunilor care au avut reşedinţa în acest centru urban. După moartea lui Toyotomi Hideyoshi, profitînd de disputele apărute între marii daimyō Tokugawa Ieyasu l-a provocat pe Ishida Mitsunari, unul dintre cei mai importanţi seniori la luptă, obligîndu-i pe ceilalţi să i se ralieze. Rezultatul a constat într-o victorie incontestabilă, răsunătoare, obţinută la Sekigahara, în 1600. Rezultatul a avut o importanţă deosebită nu numai pentru acel an, ci şi pentru anii care aveau să vină, constituind punctul de început al unei hegemonii militare a Casei Tokugawa 徳川氏. În 1603 Tokugawa Ieyasu este numit shōgun de către Împărat şi bakufu-ul, care fusese uitat vreme de 30 de ani - după prăbuşirea Casei Ashikaga - a fost din nou pus în drepturi. Cel care a fortificat mai mult ca oricare altul dintre urmaşii săi această 24

hegemonie militară a fost, de fapt, nepotul lui Ieyasu, Tokugawa Iemitsu. A fost stabilit un guvern militar centralizat şi au fost luate măsuri de siguranţă care să împiedice samuraii nemulţumiţi să se răscoale, fermierii revoltaţi să ia poziţii contrare regimului de la Edo, precum şi orice altă formă de revoltă. A început epoca unui control strict al Curţii Imperiale de către Guvernul militar condus de Casa Tokugawa. Principala preocupare a shōgunului Tokugawa Ieyasu a constituit-o însă problema samurailor şi un control cît mai strict al acestora. După ce a cîştigat Bătălia de la Sekigahara, Ieyasu a reîmpărţit feudele după criteriul 'apropierii' de Casa Tokugawa. Cei mai importanţi leaderi militari, samuraii care se considerau pe o treaptă egală cu Tokugawa Ieyasu, datorită tratamentului egal de care se bucuraseră cu toţii în perioada lui Hideyoshi, au primit feude cît mai departe de Edo şi Kyoto - în Kyūshū, în Shikoku sau în zona Tohoku. Pe de altă parte samuraii care îi erau vasali direcţi şi declaraţi au primit în administrare zonele din apropierea centrului nou al Puterii, în Kantō, precum şi în zona Kinai. Ieyasu a mai scris şi un cod de legi prin care erau stipulate îndatoririle daimyō-ilor 大名 care administrau cele 250 de han-uri 藩, dintre care dintre cea mai importantă rămâne sankin-kōtai 参勤交代sau obligaţia seniorilor de a merge la Curtea Shōgun-ului din Edo la fiecare doi ani, familiile acestora rămânând în permanenţă în Edo. Orice tendinţă de revoltă sau intrigi erau înăbuşite în acest fel, cunoscându-se preţul pe care familia celui plecat în provincie ar fi trebuit să îl plătească: viaţa. Daimyō aveau o serie de drepturi şi îndatoriri în provinciile pe care le administrau: ei aveau drepturi economice (strîngerea birurilor), legislative (emiteau edicte cu caracter local), precum şi administrative şi juridice. Îndatorirea lor era aceea de a-l servi pe shōgun cît mai bine cu putinţă. Toate drepturile de care se bucurau aveau un preţ, însă: loialitate absolută în faţa shōgun-ului. Aceste titluri nu erau moştenite, ci erau acordate pe viaţă de către shōgun. La schimbarea unei generaţii putea, aşadar, fi numit un alt administrator militar al unei provincii. Odată cu apariţia acestui sistem putem vorbi despre un regim feudal la baza căruia, incontestabil, se află legea suzeranităţii. Un cod de legi pentru aristocraţi a fost promulgat pentru a proteja Curtea. Acesta permitea bakufu-ului să intervină în activităţile Împăratului şi să aibă un cuvînt de spus în acordarea unor ranguri. Fermierii - micii producători, temelia statului feudal - au fost aşezaţi - în ierarhia celor 4 caste - pe locul al doilea, după samurai. Cu toate acestea, în existenţa lor de zi cu zi aveau o existenţă mizeră, fiind legaţi de pămînt şi supuşi unui sistem împovărător de taxe. Sistemul care determina poziţia socială a individului prin introducerea sa într-una dintre cele patru clase - shi-nō-kō-shō, 士農工商 samurai, fermieri, meşteşugari şi negustori - a fost revizuit şi aşezat la mare preţ. Ocupaţia fiecăruia era determinată de clasa din care făcea parte şi căsătoria era atent supravegheată, fiind posibilă numai între membrii aceleiaşi caste. Relaţia stăpîn-servitor care existase numai în zona militară a fost extinsă la fiecare clasă. Aceleaşi legături strînse îi uneau - în rîndul fermierilor - pe stăpînul de pămînt cu fermierii săi, în rîndul meşteşugarilor - pe ucenici de meşteşugarii-maeştri ai acestora, iar în rîndul negustorilor - pe cel care conducea o afacere de angajaţii săi. A încălca această etichetă, aceste reguli - însemna a aduce o mare jignire societăţii înseşi. Ieyasu, dîndu-şi seama de avantajele pe care Japonia ar fi putut să le aibă de pe urma comerţului, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a încuraja dezvoltarea acestuia. Prima navă olandeză care a sosit în Japonia a eşuat, în 1600, pe ţărmul Insulei Kyūshū. 25

Ieyasu i-a invitat pe doi dintre membrii echipajului - un englez, William Adams şi un olandez, Jan Joosten, la Edo, unde le-a acordat un respect deosebit. Mai mult, i-a făcut sfetnicii săi în materie de comerţ extern. De atunci, olandezii au început să vină în Japonia în mod regulat, stabilind ca piaţă de desfacere Hirado. Au încercat şi englezii acelaşi lucru, însă intensitatea comerţului cu olandezii i-a determinat să renunţe. Ieyasu a fost deschis şi iniţierii unor schimburi cu spaniolii şi portughezii, însă încercările lui de a stabili legături cu aceştia sau cu Noua Spanie (Mexicul) au eşuat. Mulţumită încurajărilor shōgun-ului au început să înflorească călătoriile peste hotare, precum şi comerţul cu străinătatea. Numărul certificatelor cu sigiliu roşu date comercianţilor ca permise de liberă trecere pentru a merge şi a face comerţ în afara graniţelor Japoniei a atins cifra de 180 pentru intervalul 1604 - 1616. Destinaţiile acelor vase acopereau o suprafaţă ce se întindea din Java, Formosa şi Borneo pînă în Insulele Malacca şi Peninsula Malayeziei, în special Annam, Luzon şi Tailanda. Negustorii care călătoreau în străinătate pe vase cu sigiliu roşu rămîneau acolo pentru o perioadă mai lungă de timp, fiind angajaţi fie ca soldaţi, fie ca funcţionari. De multe ori ei se strîngeau laolaltă în aşezările de pe noul teritoriu, alcătuind aşezări cu japonezi, după modul lor de viaţă caracteristic. Unii dintre aceşti aventurieri chiar s-au remarcat în ţările lor adoptive - aşa cum este exemplul lui Yamada Nagamasa, care, stabilit în Tailanda, şi-a obţinut o reputaţie de soldat viteaz înăbuşind o revoltă. A fost remarcat de către autorităţi, ocupînd posturi oficiale din ce în ce mai importante. Acest comerţ internaţional înfloritor a încurajat deopotrivă şi răspîndirea Creştinismului, iar în 1605 numărul credincioşilor atingea cifra de 700.000. Din nefericire, diverse evenimente l-au convins pe Ieyasu de faptul că doctrina creştină reprezenta o ameninţare pentru unitatea ţării, astfel încît a aplicat fără întârziere măsuri represive. Cel de-al treilea shōgun - Iemitsu - a accentuat interdicţiile, începînd cu spaniolii care nu mai aveau voie să mai vină în Japonia nici ca misionari şi nici ca negustori. De asemenea, el a interzis japonezilor să mai plece în străinătate, ori, în cazul în care ar fi făcut-o, să se mai întoarcă. S-a întîmplat ca în această perioadă să aibă loc şi o revoltă (ikki 一揆) a fermierilor din Peninsula Shimabara din Kyūshū care a atras o serie de necazuri asupra creştinilor, majoritatea răsculaţilor fiind creştini. Bakufu-ul a început o serie de represiuni împotriva acestora, tehnica plătirii unor informatori care să îi dea în vileag pe aceştia fiind cea mai eficientă. Cei dovediţi sau bănuiţi a fi creştini erau obligaţi să calce în picioare (fumi-e 踏み絵) orice icoană sau reprezentare cu caracter religios creştin, gravată în metal. Cei care refuzau să facă acest gest erau omorîţi 10 . Majoritatea creştinilor japonezi descoperiţi au făcut acest gest, după care, autorităţile i-au înscris în registrele templelor budiste din zonele unde locuiau. În 1639 un edict similar interzicea vaselor portugheze să se apropie de ţărmurile Japoniei iar în 1641 piaţa de desfacere a produselor olandeze de la Hirado a fost mutată la Deshima (Dejima 出島 ), situată în largul Portului Nagasaki. Olandezilor li s-a interzis să debarce ori să intre prin altă parte în Japonia. De altfel, în afara olandezilor, singurii străini cărora li s-a permis contactul cu Japonia au fost chinezii. În acest fel a început izolarea ţării. Referitor la această temă sensibilă, recomandăm atât cartea „Tăcerea”, în limba japoneză Chinmoku 沈黙 de Endō Shūsaku, cât şi filmul cu acelaşi nume, realizat în coproducţie cu SUA, în 1970. 10

26

Prin această politică bakufu-ul a început să controleze tot mai strict întreg teritoriul ţării, contribuind de asemenea la dezvoltarea unei culturi cu totul deosebită, efectul negativ al acestei izolări constituind-o lipsa de interes pe care au ajuns să o manifeste japonezii faţă de tot ce se întîmpla în afara graniţelor nipone. Punctele de vedere referitoare la efectele pozitive şi negative pe care fenomenul în sine le-a produs asupra japonezilor nu pot fi rezumate încă, ele constituind şi astăzi sursa unor dispute interminabile. Din perioada celui de-al patrulea shōgun, Tokugawa Ietsuna, bakufu-ul a început să practice o politică de relaxare a regimului militar, concentrându-şi atenţia în special asupra administraţiei, educaţiei şi culturii. Restricţiile impuse aristocraţiei militare îşi făcuseră simţite rezultatele, pacea şi stabilitatea părând a fi stabilite fără drept de apel. Date fiind aceste condiţii generale de pace, cultura niponă a atins nivele de performanţă fără precedent - în special în perioada celui de-al cincilea shōgun, Tokugawa Tsunayoshi. Epoca guvernării Japoniei de către acest conducător militar a coincis cu perioada de maximă înflorire culturală din perioada Edo, Genroku Jidai ( 元 禄時代 1688－1704 ). În perioada unei administraţii birocratice industriile domestice au cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Comunicaţiile nu s-au îmbunătăţit în mod deosebit, deşi s-a clarificat reţeaua drumurilor care legau capitala administrativă Edo (încă nu era şi capitală politică, schimbarea statutului în acest sens petrecându-se de-abia în 1868). În acest fel erau descurajate legăturile extra-oficiale stabilite între supuşi. Drumul Tōkaidō 東 海 道 care leagă în epoca Edo, reşedinţa Shōgunilor Tokugawa, oraşul Edo, de Capitala Kyōto, este şi cel mai intens circulat în această epocă, fiind menţionat adeseori în cronicile de călătorie. În cartierul Yoshiwara 吉原din Edo江戸 încep să fie cultivate de la sfârşitul secolului al şaisprezecelea multiple arte, printre care şi o specie nouă a artei dramatice. Extrem de popular printre târgoveţi, devine în curând teatrul kabuki 歌舞伎. Dubla sinucidere, shinjū 心中, apare în epoca Edo ca motiv literar cel mai des în teatru. În epoca Edo s-au remarcat printr-o literatură de excepţie scriitorii Matsuo Bashō, Chikamatsu Monzaemon, Ihara Saikaku şi Ueda Akinari. Şcolile de gândire se diversifică în epoca Edo şi, în afara orientărilor acceptate de oficialităţi, apar modele noi de gândire şi comportament. Apar numeroase şcoli de gândire care caută să dea un răspuns cât mai elaborat orientării filosofice promovate de regimul militar şi care era sintetizat în doctrina neoconfucianistă Shushigaku 朱子学. 1) NEOCONFUCIANISMUL Shushigaku 朱子学 - sec XVII - XVIII Dintre diversele şcoli neo-confuciene care au apărut în China, au învins în cele din urmă învăţăturile lui Chu-Hsi (1130 – 1200), devenite doctrină de stat în secolul al doisprezecelea. Confucianismul fusese puternic influenţat de lupta sa cu Budismul şi Taoismul. Sub influenţa acestei lupte Confucianismul a dezvoltat un sistem metafizic care a dat o nouă valoare morală ordinii vechii lumi. Confucienii i-au atacat, după cum era de aşteptat, pe budişti, reproşându-le atitudinile asociale şi în mod special neglijarea familiei. Principala luptă s-a dus în domeniul speculaţiei intelectuale. Doctrina budistă a VIDULUI nega realitatea lumii fenomenale, o poziţie considerată anatema pentru confucieni, care au opus Vidului mistic conceptul Raţiunii. Raţiunea era identică cu ceea

27

ce se numea Principiul Final 11 . Acesta se manifesta prin principiile Yin şi Yang, forţele negativă şi pozitivă ale Principiului Final. Intermediarul utilizat de Raţiune, respectiv de Principiul Final este Forţa Vitală care, prin interacţiunea dintre Yin şi Yang, creează lumea Realităţii. Pentru neo-confucieni Raţiunea şi lumea fenomenală – Unicul şi Multiplii – erau acelaşi lucru. Conceptele de Unic şi Multipli ca fiind de nedistins era de sorginte budistă, însă neo-confucienii le-au adăugat Raţiunea, lărgind conceptul ordinii morale în relaţiile dintre oameni în cadrul conceptului de univers moral. Neo-confucianul avea datoria să înţeleagă acest concept al Raţiunii. Acestui ţel el trebuia să îi adauge disciplina intelectuală, „sinceritatea” şi „seriozitatea”, calităţi care au fost preluate din exemplele meditaţiei şi învăţăturii budiste. Filozofia

neo-confuciană după Chu-Hsi era un sistem dualist care avea la bază conceptele de „ri” („principiu”) şi „ki” (un termen echivalat prin noţiunile de „eter” sau „substanţă”). Esenţa tuturor lucrurilor se află în „ri”, sau în principiile lor, care în cazul oamenilor pot fi echivalate cu natura fundamentală. În tradiţia confuciană natura umană fundamentală este considerată „bună” la început. Neo-confucianismul susţine faptul că pe măsură ce omul evoluează, aceste „ri” sunt „pervertite” de „ki”, forţe date de pasiune, de emoţii, care produc răul. Ţelul neo-confucienilor este acela de a calma „ki”-ul pentru a permite „ri”-ului fiecăruia să strălucească în continuare, nestingherit. Cel care reuşeşte să împlinească acest ideal devine un înţelept, „ri”-ul său devine totuna cu principiul universal, cunoscut ca „Principiul Final” care guvernează toate lucrurile. Neo-confucianismul a propus două căi de a clarifica „ri”: una subiectivă şi una obiectivă. Calea obiectivă era posibilă prin intermediul obţinerii cunoştinţelor, prin metoda „investigării lucrurilor”, o sintagmă preluată de Chu-Hsi din lucrarea clasică chinezească Tahsüeh („Marea Învăţătură”). În centrul lucrurilor de investigat se afla istoria care deţinea secretele guvernării de către marii înţelepţi din trecut, prin exemplul moralităţii. Calea subiectivă era preluată din budism, mai exact din budismul Zen. Era calea „păstrării sufletului prin agăţarea strânsă de seriozitate”, similară meditaţiei Zen. Spre deosebire de budism care predica „ruperea” de această lume a suferinţei şi căutarea prin meditaţie a Nirvanei prin „satori” (iluminare). Neo-confucianismul susţinea că lumea în care trăim este perfect armonioasă, iar cunoaşterea ordinii morale perfecte era posibilă prin intermediul conştientizării „Ri”-ului. Pe scurt, dacă budismul căuta perfecţiunea în altă lume, Confucianismul o căuta în această lume. În plus, neo-confucianismul vorbeşte despre armonie, ierarhii sociale şi propune la baza ordinii armonioase a lumii, cinci relaţii bazate pe loialitate, încredere şi datorie: relaţia tată – fiu, conducător – supus, soţ – soţie, frate mai mare – frate mai mic şi doi prieteni. 12 În Japonia filozofia neo-confuciană a servit de minune regimului Tokugawa. Restricţiile sociale extrem de conservatoare ar fi trebuit să fie acceptate de către toţi japonezii. Aceştia ar fi trebuit să îşi accepte locul propriu în societate, urmând ca performanţa lor maximă să fie pusă în slujba mai-marilor lor – fie aceştia seniorii, părinţii. Ierarhia socială a epocii Tokugawa (cu samuraii drept conducători şi ţăranii, În limba japoneză taikyoku. Varley, Paul, Japanese Culture, ediţia a patra, University of Hawaii Press, Honolulu, 2000, pp. 171 -172 11 12

28

meşteşugarii şi negustorii drept supuşi) era de fapt un produs al feudalismului medieval. Neo-confucianismul importat din China nu făcea decât să accentueze această ierarhie ca fiind bazată pe legi considerate imuabile precum legile naturii înseşi. Cel considerat „părintele” curentului neo-confucian în Japonia este Hayashi Razan (1583 – 1657), un sfetnic de încredere a nu mai puţin de patru shōguni. Teoretician şi istoric confucian, specialist în precedentele legale, despre Razan s-a crezut că a făcut mai mult decât oricare alt filozof pentru a obţine acceptarea doctrinei neo-confuciene în Japonia epocii Tokugawa. Razan, ca şi un alt susţinător al curentului Neo-confucian, Fujiwara Seika (1561 – 1619), şi-au început carierele ca preoţi budişti dar în cea de-a doua parte a vieţii lor au devenit nu numai apărători înfocaţi ai filozofiei neo-confuciene, dar şi duşmani declaraţi ai Budismului, considerat o doctrină mai curând periculoasă pentru bakufu. Urmaşii de sânge ai lui Razan aveau să conducă Academia Confuciană înfiinţată de acesta la Edo, pe toată durata regimului militar Tokugawa. În ciuda faptului că doctrina confuciană a constituit un instrument valoros pentru shogunat în impunerea unor principii şi atitudini umane, preferinţa pentru literatura didactică susţinută de prozeliţii confucieni a dus la o scădere drastică a nivelului expresiei artistice atât în literatură – unde cam toate scrierile literare au subiecte similare şi o dispunere asemănătoare – cât şi în artă. Arai Hakuseki (1657 – 1725) reprezintă curentul reformator din cadrul Şcolii de gândire neo-confuciene. A fost sfetnic shogunal între 1709 şi 1715. A pus accentul pe: 1. recăpătarea valorii de către moneda naţională 2. revizuirea în 1695 a „Legilor Caselor militare” 3. Restricţionarea exportului de aur şi argint prin Deshima, în comerţul cu olandezii şi chinezii Activitatea sa de filolog, sociolog şi filozof este subliniată prin cărţile şi dicţionarele scrise. Dacă vom căuta o trăsătură comună acestor scrieri, Raţionalismul este poate cea mai pregnantă. Metodele de cercetare a preistoriei Japoniei, spre exemplu, sunt remarcabil de moderne pentru un gânditor din secolul al XVIII-lea. Pentru prima dată un gânditor oficial japonez propunea ignorarea informaţiei din cronici precum Kojiki 13 (712 A. D.) ori Nihon Shoki 14 (720 A. D.), o sumă de legende şi mituri mai curând decât relatări realiste ale unor evenimente petrecute la începuturile istoriei nipone. În locul acestora Arai Hakuseki propunea cercetarea surselor chinezeşti şi coreene care făceau referire la evenimentele petrecute în Japonia în perioadele de timp amintite în cronicile jpaoneze. Numai în acest fel istoricii japonezi ar fi putut obţine rezultate „reale” – susţinea Hakuseki. Cea mai cunoscută lucrare a lui rămâne Dokushi Yoron (Observaţii asupra istoriei), în care, pe lângă recomandările deja menţionate, Hakuseki propune urmărirea înlănţuirii cauză – efect în toate evenimentele istorice. Preocuparea pentru istorie cucereşte noi adepţi şi în acest fel

„Însemnări despre lururile din vechime”, scrisă în japoneză; este considerată prima scriere japoneză, pe care numai unii critici o denumesc „cronică”, întrucât este povestită naşterea şi evoluţia Japoniei în contextul făuririi universului, până la Împărăteasa Genmei (707 – 715) care guverna în Nara anului 712. 14 „Însemnări adunate despre Japonia”, scrisă în limba chineză. Surprinde aproximativ aceleaşi evenimente ca şi Kojiki. 13

29

încep să apară cronici şi Istorii ale Japoniei din cele mai vechi timpuri până în momentul redactării acestora. Familia Hayashi, conducătorii Academiei neo-confuciene din Edo, compilează în noua tradiţie istorică a curentului neo-confucian (este de fapt o nouă etapă în redefinirea identităţii) Honchō Tsugan (Oglinda cuprinzătoare a ţării noastre). 2) ŌYŌMEI – sec. XVII (陽明学 ようめいがく Şcoala Wang-Yang-Ming) Cum şi în universurile concentraţionare cel mai bine „păzite” diversitatea nu întârzie să se manifeste, în Japonia epocii Tokugawa apar curente de gândire care se raportează la dogmă, o provoacă, coexistă cu aceasta, uneori fără a căuta nici cel puţin să se intersecteze, ori să i se încadreze. Este cazul lui Nakae Tōju (1608 – 1648), susţinătorul unei doctrine mult apreciate de samurai: Ōyōmei. Aceasta este citirea japoneză a numelui filozofului chinez care a întemeiat-o: Wang Yang Ming (1472 – 1529). În conformitate cu concepţia acestuia influenţată pentru început de gândirea neo-confuciană, omul se naşte fundamental bun. Dacă omul se naşte bun, are capacitatea înnăscută de a acţiona în conformitate cu legile moralei universale. Şi aici vine Tōju cu întrebarea: dacă omul se naşte fundamental bun şi intuiţia îi permite să acţioneze bine, care este rostul unui număr atât de mare de legi care să reglementeze comportamentul acestuia? Accentul pus pe intuiţie, care oferea o justificare extrem de bună acţiunilor celor mai imprevizibile ale samurailor, era un derivat din budismul Zen. Buna intuiţie despre care se vorbea în şcoala Ōyōmei convenea de minune războinicilor în momentul justificării unor acţiuni făcute sub impulsul momentului şi a rezistat fiind unul dintre principiile extrem de apreciate de către aceştia. 3) KOGAKUHA Şcoala Studiilor antice – sec. XVII – XVIII (古学 こがく) Yamaga Sokō (1622 – 1685) un erudit, bun cunoscător al tehnicilor militare şi al budismului, shintōismului, poeziei japoneze şi al filozofiei confuciene găseşte neo-confucianismul ca fiind irelevant pentru Japonia. El recomandă întoarcerea la învăţăturile lui Confucius, motivându-şi recomandarea pe baza condiţiilor de viaţă din Japonia epocii Tokugawa – mai apropiată după părerea lui, de China lui Confucius (551-478 î.Hr.) decât de China lui Chu-Hsi (1130 – 1200). Pentru Sokō era mai important pragmatismul învăţăturilor lui Confucius decât forma metafizică, idealizată a neo-confucianismului apărut în China dinastiei Sung. Mai mult, Sokō este primul gânditor japonez convins de superioritatea Japoniei asupra Chinei, de faptul că Japoniei şi nu Chinei i se cuvine titlul de „regatul de mijloc”. Sokō are o contribuţie importantă în formularea unor justificări ale existenţei clasei samurailor în poziţie de putere într-o lume în care, de fapt, nu se mai isca nici un conflict 15 . El subliniază menirea samuraiului, îndemnat încă din 1615 de „Legile caselor militare” să urmeze artele „păcii şi războiului” 16 . În plus, Sokō subliniază în buna tradiţie a moralităţii

În perioada Tokugawa sau Edo (1600 – 1868) nu au mai avut loc nici lupte intestine şi nici comploturi menite să înlăture conducerea centralizată deţinută de leaderii clanului Tokugawa. Din acest motiv acestui interval de timp i se mai spune şi „perioada marii păci”. 16 Varley, p.208 15

30

confuciene, menirea samuraiului de a pune „datoria înaintea tuturor celorlalte” 17 . Pe baza acestor îndemnuri şi a altor precizări referitoare la menirea clasei războinicilor într-o societate dominată de pace, lui Yamaga Sokō i se atribuie o primă formulare a principiilor bushidō – Calea războinicului. *Yamaga Sokō a fost maestrul lui Ōishi Kuranosuke, conducătorul celor 47 de rōnini care şi-au răzbunat stăpânul – pe daimyō Asano din ţinutul Ako, ucigându-l pe daimyō Kira, din cauza căruia Asano fusese obligat să îşi facă seppuku. Cei 47 de samurai fără stăpân îşi fac datoria şi duc vendetta la capăt, după care se sinucid ritual. Subiectul este regăsit în literatură – graţie lui Chikamatsu Monzaemon, care a scris piesa pentru teatrul de păpuşi, Bunraku – şi succesul reprezentărilor este un semn evident al principiilor dominante în epocă. Este un moment în care giri (datoria) învinge orice ninjō (sentimente), în care samuraiul îşi face de fapt datoria. Ogyū Sorai (1666 – 1728), spre deosebire de predecesorul său, preocupat de tradiţiile confuciene, de pragmatismul şi moralitatea cultivate de acestea, este interesat mai puţin de chestiuni de principiu ori metafizică şi mai mult de modalităţile concrete de construire a unui aparat guvernamental care să poată guverna statul cât mai eficient. Dacă doctrina neo-confuciană punea accentul pe educarea individului în aşa fel încât acesta să se „ridice” la un nivel moral superior, care să nu mai facă necesară existenţa unui număr atât de mare de legi şi edicte, viziunea lui Sorai tindea să obnubileze valoarea individului, care nu mai era privit ca o ţintă a eforturilor guvernamentale, ci ca supus, pe care guvernanţii să îl controleze şi să îl pună în slujba scopurilor statului, fără prea multe explicaţii în prealabil. Sorai era interesat de modalităţile cele mai eficiente de conducere a Japoniei de către guvernanţii Tokugawa. În ciuda intenţiilor sale care teoretic ar fi trebuit să ducă la o extindere a autorităţii shogunale, guvernanţii au refuzat să îl asculte. 4) BUSHIDŌ (武士道 ぶしどう) Calea Războinicului – sec. XVIII Despre bushidō cu greu se poate vorbi ca despre o şcoală de gândire cu maeştri şi discipoli. Bushidō defineşte o stare de spirit, un set de principii care controlează comportamentul clasei războinicilor niponi care în epoca Edo constituie elita societăţii. Treptat, pe fondul conturării unor şcoli de gândire, apare şi nevoia clarificării „identităţii” bushidō, a elaborării unor texte scrise care să reunească principiile existente până atunci, reunite într-o bună măsură în coduri precum „Legile caselor militare” (1615). Prima lucrare de acest fel îi aparţine lui Yamamoto Tsunetomo şi se numeşte „Hagakure” 18 . Istorioare exemplare, proverbe şi sfaturi ale autorului sunt adunate în această culegere, devenită celebră printre altele de „nebunia morţii” 19 de care este cuprins samuraiul în momentul în care are un motiv suficient de putenic să îşi curme viaţa pentru salvarea onoarei ori a stăpânului său pur şi simplu. „Hagakure” nu evidenţiază atât de mult loialitatea, cât onoarea. 5) KOKUGAKU 国学 – Şcoala neo-shintoistă a Învăţăturilor Naţionale – sec XVIII

Varley, p.208 Traducerea literală este „Frunza ascunsă”, făcându-se în acest fel referire la calitatea samuraiului de a se mula perfect pe principiile naturii înconjurătoare, de a fi în consonanţă cu aceasta. Traducătorii au preferat să păstreze titlul în limba japoneză. 19 Shinigurui în limba japoneză. 17 18

31

Acest curent de gândire este rezultatul unor atitudini din ce în ce mai evidente în elitele militare – naţionalismul şi căutarea identităţii.Este interesantă această perioadă de pace în care este resimţită la nivel intelectual ameninţarea invaziei, rezultatul fiind acela al replierii şi căutării unor valori autohtone, care să definească nu numai identitatea, dar şi superioritatea Japoniei asupra „invadatorului” chinez – unic furnizor de modele, acceptat oficial până la urmă, din secolul al optulea şi până în secolul al nouăsprezecelea. Şcoala de gândire din jurul Kokugaku-ha a apărut în secolul al optsprezecelea ca o mişcare a iubitorilor operelor literare japoneze din epoca clasică – Man’yōshū (culegerea celor 10.000 de frunze-cuvinte, culegere de poezie apărută în 759) şi Genji Monogatari (Povestirile despre Prinţul Genji, un romanţ scris de o doamnă de onoare, Murasaki Shikibu, în jurul anului 1000 A.D. 20 ) Kamo Mabuchi (1697 – 1769), fiul unui preot shintō este atras de culegerea de poezie compilată în 759 A.D., Man’yōshū.. Mabuchi identifică în poezii adevăratul spirit japonez, dinainte ca influenţele culturale chineze să aducă nu numai rafinament, dar şi efeminare. Kamo Mabuchi îşi îndeamnă contemporanii să compună poezii în stil Man’yō, în care naturaleţea, spontaneitatea şi vigoarea bărbătească să se îmbine armonios, refăcând atmosfera epocii considerate de Mabuchi drept cea mai bună din istoria Japoniei. Era un alt gen de paseism, diferit de cel recomandat de Ogyu Sorai, care dorea întoarcerea numai la valorile culturale chineze, fără a reînvia neapărat nişte tradiţii pe care este limpede că nu le aprecia atât de mult. Motoori Norinaga (1730 – 1801) l-a întâlnit se pare pe Mabuchi o singură dată, însă mai apoi s-a declarat adevăratul lui discipol. Cu toate că nu a negat niciodată crezul lui Mabuchi în reînvierea atmosferei Man’yō pentru refacerea adevăratului spirit japonez, Norinaga a adoptat o viziune diferită. Pentru el textele care surprindeau cel mai bine esenţa spiritului japonez erau Genji Monogatari 21 şi Shinkokinshū 22 . În proza primei opere literare şi în poeziile celei de-a doua el identifică prezenţa mono no aware 23 , o măsură a sensibilităţii unice japonezilor. A atacat cu înverşunare pragmatismul şi raţionalismul confucian, susţinând că japonezii sunt mai curând definiţi prin sensibilitate decât prin raţiune. 6) MITOHA (水戸学 みとがく) – Erudiţii Şcolii Mito Cum orientările politice xenofobe nu lipsesc – mai cu seamă din peisajul politic al Japoniei izolate de mai bine de două secole de restul lumii – acestea se vor reuni în jurul Mitogaku 水戸学. Domeniul Mito este administrat de ramura inferioară a familiei Tokugawa, fiind unul dintre centrele cele mai devotate regimului militar de la Edo. Aici au apărut şi s-au dezvoltat câteva dintre cele mai radicale şi niponocentriste teorii ale perioadei. În noua tradiţie istoristă a secolului al XVIII-lea, este elaborată Dai Nihon Shi (Istoria 20

Pentru mai multe detalii poate fi consultată lucrarea Alexandra Marina Gheorghe,

Elemente de cultură şi civilizaţie japoneză, editura Oscar Print, 2004, p.134

Operă literară în proză, poate fi tradus prin „Viaţa Prinţului Genji”, este terminat de redactat în 1008, de către una dintre doamnele de onoare de la Curtea Heian, Murasaki. 22 Culegere imperială de poezie; este antologată în 1216 23 Vine de la 哀 あはれ emoţie echilibrată, reţinută; emoţie intensă, controlată; patos; se referă la sentimente profunde care sunt inspirate de ceea ce se întâmplă în jur. Cu trecerea timpului, acestor sentimente li s-a adăugat şi o nuanţă de tristeţe. 21

32

Marii Japonii). Este o istorie a Împăraţilor Japoniei începând cu primul Împărat – legendarul Jinmu (660 î. Hr.) şi terminând în 1392. Deşi nu şi-a propus acest lucru, tocmai această şcoală extrem de devotată clanului Tokugawa avea să fie responsabilă pentru revirimentul loialităţii absolute faţă de Împărat, sentiment care avea să se afle la baza evenimentelor care au dus la Restauraţia Meiji din 1868. Din generaţia celei de-a doua generaţii a cărturarilor Mito se distinge prin tonul său radical şi prin virulenţa discursului îndreptat împotriva străinilor Aizawa Seishisai (1782-1863). El scrie o lucrare – Shinron (Noile teorii) în 1825, în care îşi exprimă furia şi îngrijorarea legate de apariţia străinilor. „Ţinutul nostru Divin se află în locul în care răsare Soarele şi de unde izvorăşte energia primordială. Moştenitorii Marelui Soare au ocupat Tronul Imperial generaţii de-a rândul fără schimbare, din cele mai vechi timpuri. Locul Japoniei în centrul Pământului o face modelul naţiunilor lumii. Într-adevăr, îşi aruncă lumina asupra lumii, iar zările către care tinde splendoarea influenţei imperiale nu cunoaşte limite. Astăzi, barbarii străini din Occident (seiyō), părţile de jos ale picioarelor şi călcâiele lumii se avântă pe mări, călcând în picioare alte ţări şi îndrăznind cu ochii lor miopi şi picioarele lor şchioape să dea buzna peste naţiile nobile. Cât pot fi de aroganţi! Pământul pare să fie rotund privit din exterior... fără margini sau colţuri. Cum însă toate există în lumina firii corpului omenesc, Ţinutul Nostru Divin este situat în capul Pământului. Şi deşi nu este o ţară întinsă, stăpâneşe toate cele patru colţuri ale pământului, întrucât nu şi-a schimbat nici măcar o dată nici dinstia şi nici forma de guvernământ. Diversele ţări ale Occidentului sunt precum picioarele şi tălpile corpului. De aceea corăbiile lor vin din depărtări să viziteze Japonia. În ceea ce priveşte ţinutul acela din mijlocul mărilor pe care barbarii din Occident îl numesc America – acela este ultimul, capătul pământului; aşa se explică de ce pe oamenii de acolo nu îi duce capul şi sunt simpli, incapabili să facă vreun lucru. Acestea toate ţin de împărţirile naturii. Este aşadar de la sine înţeles faptul că Occidentalii, prin greşelile pe care le fac şi prin încălcarea graniţelor îşi cheamă singuri prăbuşirea. Numai că procesul vital natural se poate pierde şi Cerurile ar putea fi copleşite de puterea grupurilor de oameni adunaţi în număr mare.Dacă nu vor apărea oameni de seamă care să se alăture Cerului, întreaga ordine naturală va cădea victimă barbarilor prădători şi cu asta se va sfârşi totul” 24 . Percepţia străinilor invadatori nu diferă prea mult de aceea a străinilor „acceptaţi”. Cu toate că în accepţia generală a niponilor perioadei care precedă sosirea lui Perry – olandezul este un „barbar”, nu poate fi negată explozia de simpatie de care se bucură acesta mai cu seamă în rândul tinerilor japonezi care studiază limba olandeză şi ştiinţele Europei în cadrul Şcolii studiilor olandeze, Rangaku, nu cu multă vreme înainte de 1853. Situaţia este constatată şi criticată în jurul anului 1825, de acelaşi Aizawa Seishisai. „De curând au apărut ceea ce numim Studii Olandeze (...) la Nagasaki. La început acestea erau axate pe studiul scrierii şi citirii în limba olandeză, ceea ce nu era nicidecum stânjenitor. Însă aceşti învăţaţi studioşi care îşi fac veacul transmiţând mai departe ce aud, au fost cuceriţi de teoriile exagerate ale străinilor din Occident. Fac uz cu multă tragere de inimă de aceste teorii, publicând de multe ori chiar cărţi (...) în speranţa că vor transforma civilizaţia noastră într-una similară barbarilor. Slăbiciunile unora pentru ultimele descoperiri tehnice şi pentru 24

Yoshijirō Akasu, Shinron kōwa, Heibonsha, Tokyo, 1941, pp.1-2 33

medicamentele rare, care încântă ochiul şi cuceresc inima, i-au împins pe mulţi să admire fără rezerve căile străinilor. Dacă într-o bună zi străinul trădător va profita de această situaţie şi îi va momi pe oameni să îi urmeze învăţăturile, japonezii vor începe şi ei să mănânce câini şi oi şi să poarte haine din lână. Şi nu va mai putea nimeni să îi oprească.” 25 Seishisai nu este deloc convins de faptul că străinii ar putea să constituie o ameninţare militară pentru Japonia. Seishisai era convins că puterea străinilor se află de fapt în religia creştină pe care o vedea ca pe un element care ar putea eroda Japonia din interior. Şi cum la acea vreme Revoluţia Industrială însă nu îşi făcuse simţită prezenţa atât de departe, nu putem decât să dăm dreptate intuiţiei lui. Prin promovarea unui anumit tip de naţionalism Seishisai este asociat cu conceptul de kokutai, tradus în timpurile moderne prin „strategie politică naţională”, dar care în acea perioadă însemna de fapt „unitatea religiei şi guvernării”. Discursul lui Aizawa Seishisai a avut o mare influenţă asupra guvernanţilor militari care au refuzat cu obstinaţie să iniţieze orice tratative cu vreo ţară, deşi încercările de forţare a niponilor să deschidă graniţele se înmulţiseră în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea. 7) RANGAKU (蘭学 らんがく) Şcoala studiilor olandeze Deşi Japonia are un regim politic de izolare naţională începând cu anul 1639, ulterior va fi acceptată oficial o breşă care ulterior va genera „Şcoala studiilor olandeze”, în limba japoneză Rangaku 蘭 学 . Şcoala studiilor olandeze a fost rezultatul perseverenţei unei elite intelectuale care a reuşit să îl convingă pe cel de-al optulea Shōgun – Tokugawa Yoshimune (1684 – 1751) să ridice în 1720 restricţiile referitoare la importul cărţilor străine (în primul rând cele chinezeşti şi mai apoi cele olandeze), cu condiţia ca materialele sosite în Japonia să nu aibă un subiect religios. Valoarea practică a cunoştinţelor dobândite prin traducerile din limba olandeză era serios apreciată de către Shōgun. Până în secolul al optsprezecelea, Rangaku avea deja la activ un număr impresionant de dicţionare japonez-olandeze, traduceri şi compilaţii ale unor materiale cu caracter tehnic, militar ori medical. La începutul secolului al nouăsprezecelea, în 1811, Shōgunatul a ordonat înfiinţarea unui sediu Rangaku chiar în capitala bakufu-ului, în Edo, impulsionând în acest fel Studiile olandeze. Unul dintre cei mai importanţi erudiţi Rangaku a fost Honda Toshiaki (1744 – 1821). Provenind din nordul din ce în ce mai des „agresat” de încercările ruţilor de a deschide relaţii cu japonezii, Honda a fost interesat de aspectele practice ale cunoştinţelor de provenienţă occidentală: matematică, astronomie, tactici militare, geografie şi navigaţie. A şi călătorit în Japonia, conştientizând diferenţele dintre regiuni, obiceiurile şi nivelul de trai ale fiecărei zone în parte, ajungând până aproape de Kamchatka. A prevenit guvernanţii militari de pericolul invaziilor ruseşti şi i-a sfătuit să colonizeze deîndată Sahalinul, Kurilele şi Hokkaidō (locuit în acea vreme aproape în totalitate de populaţia Ainu) cu japonezi, pentru a nu cădea în mâinile ruşilor. Planurile sale nu se opreau aici, el visând la un Imperiu japonez care să includă teritorii vaste de pe continentul asiatic, din Nordul Continentului american, cu capitala în insula Kamchatka. În acest fel, spera el să poată ajunge şi Japonia la un nivel similar aceluia al Angliei, cu care de altfel nu Seishisai Aizawa, Shinron (Noile teorii), 1825, fragment tradus în volumul editat de W.T. De Bary, Ryusaku Tsunoda şi Donald Keene, Sources of Japanese Tradition, New York, 1958, vol I, pp.95-96 25

34

înceta să o compare. Ideile sale au fost împărtăşite pentru foarte scurt timp de guvernanţi. În 1790 un edict shogunal avea să interzică orice curent de gândire care nu se încadra strict în limitele Neo-confucianismului Şcolii lui Hayashi Razan. În acest fel ideile lui Honda şi ale altor cărturari cu preocupări similarie, au fost oficial înlăturate, existând o spaimă cât se poate de sinceră de ideile noi care ar fi putut dăuna societăţii japoneze şi care în loc să „întărească” fibra morală a japonezilor, ar fi slăbit-o, aruncându-i pe aceştia pradă unei confuzii totale. Olandezul este depreciat din multe puncte de vedere de către observatorul nipon. I se spune în primul rând, generic, „barbar” (în limba japoneză „i” sau „banjin”). Dată fiind direcţia din care soseşte, este asociat cu punctul cardinal sudic – şi i se spune „barbarul din sud” (în limba japoneză „nanban”). Ca o particularitate, culoarea roşiatică a părului, bărbii şi mustăţilor îi atrage denumirea de „komo” (în traducere „capetele roşii”). Nici părul blond sau ochii de culoare deschisă ai unora dintre aceşti străini nu sunt apreciaţi: cu „ochi de pisică, nasuri lungi, păr roşu şi limbi ascuţite” 26 şi cu „chipurile lor întunecate, cu ochii verzi şi cu părul blond... par să vină de nicăieri şi să arate întocmai ca spiriduşii şi demonii” 27 . Consecvenţi acestor opinii în general defavorabile, japonezii îşi extind părerile şi asupra ţării de origine a barbarilor – Olanda. Deoarece în limba japoneză nu există consoana „l” numele niponizat al ţării este „Oranda”. Cuvântul conţine fragmentul „-ran-„ care poate fi scris folosindu-se semnul 蘭. Acesta are printre altele şi citirea de mai sus, având sensul de „haotic”, „dezordonat”, „greşit”. La scurt timp după introducerea termenului, legile economiei lingvistice prezente mai cu seamă în vorbire, aduc prescurtarea „Ran” pentru denumirea ţării – „Olanda”. Ca să ne dăm seama cât de adâncă era legătura dintre acest spaţiu geo-politic european şi ideea de „alteritate” eronată în imaginarul nipon premodern, este suficient să studiem evoluţia limbii japoneze în această epocă. Aflăm, în acest fel, de existenţa unei expresii adeseori utilizate de copiii din Edo 28 (Reşedinţa Shōgunului Tokugawa şi oraşul Guvernului militar, Bakufu) în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Când copiii considerau că un lucru este nefiresc, sau o atitudine ori frază era grosolan sau eronat exprimată, obişnuiau să strige 『蘭だ』- „ran da!” (expresie care poate fi tradusă literal „este Olanda!”, dar care înseamnă în limbajul cotidian „este greşit!”). Semnului-cuvânt „ran” 蘭 i se adaugă „gaku” 学 (care înseamnă „studiu”) şi obţinem „Rangaku” 蘭学 (ce poate fi tradusă literal „Studiului Haosului”, însă rămâne cunoscută în istoria gândirii nipone cu traducerea „Şcoala studiilor olandeze”), instituţie creată oficial din ordinul Bakufu-ului, înfiinţată la Nagasaki iniţial şi apoi adusă în Edo, în secolul al XVII-lea. 8) PACIFISMUL Departe de discursul radical al lui Aizawa Seishisai, partizanul principiului „tōyō no dōtaku, seiyō no gakugei” („etică răsăriteană şi tehnică apuseană), Sakuma Shōzan 佐久間象山 (1812 -1864) propune chiar în anul ratificării tratatului cu SUA, o altă cale de comunicare cu străinii, pentru a îndepărta în mod eficient prezenţa şi Kikuchi Kan, editor, Tokugawa Kinrei-ko, Tokyo,1932, vol VI, p.572 Kyokuzan Hirazawa, Keiho Guhitsu, în Kaihyo Sosho, volumul 6, Kyoto, 1928, pp.2,3 28 Este vechea denumire a actualei capitale a Japoniei, Tokyo; a fost redenumit cu termenul utilizat în prezent după Restauraţia Meiji din 1868 26 27

35

ameninţarea acestora, ori, ceea ce părea a fi o perspectivă mai sumbră – un tratament similar celui aplicat de către occidentali chinezilor: „Ca să îi stăpâneşti pe barbari trebuie să îţi impui în primul rând condiţiile – nimic nu este mai eficient. Pentru a putea face aceasta, se impune în primul rând familiarizarea cu limbile barbarilor. În acest fel, cel care învaţă o limbă barbară nu face un simplu pas către cunoaşterea lor, ci unul prin care îi poate îngenunchea” 29 . În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea masele reacţionează în faţa durităţii autorităţilor şi astfel se nasc numeroase revolte împotriva acestora. Aceste hyakushō- ikki sunt revolte puternice ale fermierilor. De cealaltă parte – pentru occidentali, în secolul al XIX-lea, vânătoarea de balene pare a fi o afacere extrem de rentabila, în ciuda pericolelor ce o însoţesc. Personaje ale romanului „Moby Dick” scris de Herman Melville urmăresc o balenă albă, ceea ce reflectă importanţa acordată acestei ocupaţii, ajunsă chiar şi în cărţile pentru tineri. După declanşarea ostilităţilor anglo-chineze în Războiul Opiumului, în zona apropiata arhipelagului nipon sunt aduse - pe lângă vasele engleze deja existente, ambarcaţiuni ruseşti, franceze şi americane. Reprezentantul olandez aflat pe insula Deshima îi avertizează pe japonezi de o posibilă deschidere forţată a graniţelor, sfătuindu-i să deschidă graniţele singuri, să nu forţeze nota. Japonezii, însă, răspund că legile vechi - în cazul lor sakoku 鎖国 (izolarea naţională)- nu se încalcă. Au existat numeroase tentative de iniţiere a unor relaţii cu japonezii din partea unor căpitani de vase sosite fie din Europa, fie din Statele Unite, însă, nefiind susţinute nici militar şi nici oficial de guvernele lor, încercările au eşuat. Sir John Davis soseşte la Nagasaki în 1845, însă încercarea de a începe o negociere oficială cu reprezentanţii niponi eşuează. Un an mai târziu Comandorul american James Biddle soseşte în Japonia cu intenţii similare. Fără nici un succes, însă. În 1849 britanicii încearcă o intrare forţată în chiar inima fortăreţei nipone, Edo, secondaţi de francezi care rămân însă în Ryū-Kyū. Nici un progres nu se înregistrează în urma acestor tentative. În acelaşi an americanii încearcă poarta de la Nagasaki, care avea să rămână închisă şi aceasta. Interesele politico-economice nu păreau a fi destul de puternice încât europenii să încerce cu orice chip să deschidă graniţele Japoniei. Dacă britanicii ar fi dorit relaţii şi cu Japonia, nu i-ar fi lăsat pe alţii să le deschidă calea. Interesul lor era însă mult mai mare în China. Pe ruşi, în afara consolidării poziţiei lor pe Raul Amur, de asemenea, nu părea să îi mai intereseze şi altceva. Singura Putere cu un mesaj ceva mai consistent s-a dovedit a fi, în cele din urmă, mai tânăra forţă americană, a cărei interese comerciale erau dublate de intenţia de a deschide în Japonia un punct de aprovizionare pentru vasele cu aburi care traversau Pacificul la vânătoare de balene, nemaipunând la socoteală uşoara îngrijorare a guvernanţilor americani, ale căror colonii erau destul de puţine la număr şi care se vedeau lăsaţi de multe ori la o parte în ceea ce privea deciziile generale. În 1852 Washington-ul îi anunţă oficial pe guvernanţii niponi de intenţia sa de a trimite în Japonia o flota pentru încheierea unui tratat de pace şi prietenie. Uşa Terry Charles, Sakuma Shōzan and His Seiken-roku (Sakuma Shōzan şi Reflecţiile asupra greşelilor sale), Unpublished Master’s thesis, Columbia University, 1951, citat în Tsunoda, Ryūsaku, Bary, Wm. Theodore de, Keene, Donald, Sources of Japanese Tradition, Columbia University Press, 1958, p. 613 29

36

trebuia deschisă sau dărâmată. În iunie 1853 Comandorul Matthhew Perry pătrunde în Golful Uraga în fruntea a patru nave (corăbiile negre, kurobune 黒舟), menţionând faptul că americanii vor riposta în funcţie de comportamentul japonezilor. Trecerea de la sakoku 鎖国(izolarea naţională) la kaikoku 開国 (deschiderea ţării) se produce la jumătatea secolului al nouăsprezecelea, în urma sosirii în Japonia a Comandorului american Matthew Calbraith Perry. În 1853 aşadar, avea să ia sfârşit îndelungata epocă a izolării naţionale, acesteia urmându-i o perioadă de deschidere şi asimilare rapidă a tuturor valorilor culturii şi civilizaţiei occidentale cu o singură excepţie notabilă: adoptarea Creştinismului ca religie de stat. Deşi libertatea religioasă avea curând să fie afirmată de către guvernanţii Japoniei moderne, există adânc inculcată o puternică rezervă la adresa creştinismului din partea niponilor şi mai ales a elitelor – fie acestea militare sau pur intelectuale.

37