Cercetarea Criminalistica A Furtului Din Locuinta [PDF]

Zitiervorschau

CAPITOLUL I NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1 Obiectul criminalisticii

Termenul de criminalistică este întrebuinţat, pentru prima dată în literatura juridică, de către Hans Gross, în anul 1893, în Manualul judecătorului de instrucţie. Sub această denumire este cunoscută şi în dreptul nostru dar cu un obiect mult mai larg, indiferent dacă unii autori o include în rândul ştiinţelor juridice, iar alţii o socotesc o ştiinţă auxiliară dreptului. Metodele şi mijloacele tehnice elaborate ori adaptate de criminalistică îşi găsesc aplicarea atât în munca de descoperire şi cercetare, cât şi de prevenire a infracţiunilor. Ţinând seama de sarcinile generale şi speciale pe care le are în lupta cu fenomenul infracţional, criminalistica elaborează sau preia din alte ştiinţe cele mai diferite metode şi mijloace tehnice de cercetare, pe care le adaptează scopurilor sale. Prin contribuţia sa nemijlocită la îndeplinirea acestor două sarcini - combaterea şi prevenirea faptelor ilicite - ştiinţa criminalisticii aduce un aport însemnat la reducerea treptată a faptelor antisociale prin care se încalcă legile statului. Deci, primul aspect al obiectului criminalisticii constă în elaborarea metodelor tactice şi a mijloacelor tehnico-ştiinţifice adecvate pentru descoperirea şi cercetarea faptelor ilicite, iar cel de al doilea său aspect cuprinde elaborarea de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice necesare prevenirii infracţiunilor. În consecinţă, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor.

1.2 Metodele de cercetare criminalistică

Criminalistica, ţinând seama de specificul obiectului său şi de natura sarcinilor pe care le are, elaborează metode proprii de investigaţie a lumii înconjurătoare. Pentru elaborarea metodelor criminalistice pe baze ştiinţifice este necesar să fie cunoscute cauzele şi modurile comiterii infracţiunilor, procesul creării urmelor, etapele formării declaraţiilor în conştiinţa persoanelor, experienţa practicii de urmărire, precum şi metodele aplicate de alte ştiinţe în domenii de studiu similare sau apropiate. Metodele, odată elaborate, sunt aplicabile în activitatea de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor, fiind supuse totodată unui proces continuu de perfecţionare. În funcţie de progresele ştiinţei şi tehnicii, de metodele şi mijloacele folosite de infractori, metodele criminalistice se modifică ori sunt înlocuite cu altele, mai eficace pentru noua etapă de luptă împotriva criminalităţii. Plecând de la obiectul şi sarcinile criminalisticii, metodele specifice de cercetare criminalistică, după unele criterii, ar putea fi grupate în: - metodele de cercetare a urmelor în sensul larg al cuvântului, în cadrul cărora un loc de seamă ocupă procedeele specifice de căutare, fixare şi studiere a urmelor create cu prilejul săvârşirii infracţiunii; - metodele privitoare la examinarea probelor materiale în procesul de identificare criminalistică; - metode de efectuare a experimentelor, a verificărilor sau a examenelor comparative pentru stabilirea împrejurărilor în care s-au comis infracţiunile cercetate sau a altor date legate de săvârşirea acestora; - metode tactice pentru ascultarea de persoane, urmărirea şi arestarea infractorilor care se sustrag urmăririi penale. Acestora li se pot adăuga unele metode de cercetare preluate din alte ştiinţe şi adaptate la cerinţele criminalistice. Afară de această ordonare a metodelor criminalistice specifice, se mai cunoaşte criteriul tripartit de clasificare, după care se disting metodele tehnico-ştiinţifice, metodele de tactică criminalistică şi metodele de prevenire a infracţiunilor.

1.3 Metodele de cercetare criminalistică

Criminalistica are legătură cu ştiinţele dreptului, precum şi cu unele ştiinţe nejuridice. 1) Dintre ştiinţele dreptului, cea mai strânsă legătură o are cu dreptul procesual penal, dreptul penal şi cu criminologia. a) Legătura criminalisticii cu dreptul procesual penal constă în aceea că, pe de o parte, metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică se aplică în procesul penal şi numai în limitele permise de normele dreptului procesual

penal, cu

respectarea

acestor

norme. Aprecierea

cercetărilor criminalistice se face, de asemenea, pe baza normelor procesuale penale. Pe de altă parte, normele procesual-penale prevăd anumite activităţi de urmărire penală, iar criminalistica elaborează regulile după care asemenea activităţi trebuie realizate pentru a se obţine maximum de eficienţă. b) Legătura dintre criminalistică şi dreptul penal constă în aceea că ştiinţa dreptului penal arată ce este infracţiunea, care, anume fapte sunt infracţiuni, delimitează după diferite criterii infracţiunile între ele, iar criminalistica ajută prin mijloace proprii la demonstrarea elementelor constitutive ale acestora. c) Criminalistica

cu

criminologia, în

lupta

contra

fenomenului infracţional, se

completează reciproc. Criminologia studiază starea şi dinamica fenomenului infracţional, cauzele care îl generează, propunând măsuri de prevenire corespunzătoare, în timp ce criminalistica se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte în complexitatea lor, elaborând totodată măsuri specifice de prevenire. 2) Dintre ştiinţele nejuridice cu care criminalistica are legătură amintim: medicina legală, psihologia judiciară, psihiatria judiciară, chimia judiciară, fizica ş.a. a) Medicina legală se întâlneşte cu criminalistica pe mai multe planuri, ajutându-se reciproc, în cazurile de omor, loviri, sinucideri, violuri, avorturi, atentate la pudoare, diferite accidente cu victime omeneşti, în care criminalistica stabileşte împrejurările şi modul de săvârşire a faptelor respective, iar medicina legală determină natura leziunilor de pe corpul victimelor, vechimea lor, efectul pe care îl au pentru întregul organism şi viaţa omului. În asemenea cauze, datele stabilite de medicul legist sunt folositoare organului judiciar şi expertului criminalist la formarea concluziilor sale, iar datele constatate de criminalist îi sunt utile medicului legist la stabilirea unor împrejurări privitoare la faptă. b) Psihologia judiciară oferă organului judiciar date necesare cunoaşterii infractorului sau

a altor persoane cu care aceasta vine în contact, ajutând şi ştiinţa criminalisticii la elaborarea metodelor de ascultare, în procesul efectuării percheziţiei etc. c) Psihiatria judiciară, pe lângă că studiază bolile care vatămă complet sau reduc omului capacitatea de raţiune şi voinţă, oferă criminalisticii date pe baza cărora sunt elaborate metodele de ascultare a persoanelor bolnave psihic. d) Chimia judiciară ajută cercetarea criminalistică prin determinarea conţinutului şi a provenienţei celor mai felurite substanţe toxice găsite pe şi în corpul victimelor, prin descoperirea pe cale chimică a falsurilor de orice natură etc. e) Fizica reprezintă un domeniu al ştiinţei din care criminalistica a preluat foarte multe metode şi tehnici de lucru, numeroase aparate şi instrumente, pe care le-a adaptat scopurilor sale specifice.

CAPITOLUL II REGLEMENTAREA JURIDICĂ A FURTULUI

DIN LOCUINŢE

2.1 Conţinutul legal Furtul a fost incriminat din cele mai îndepărtate timpuri, constituind forma cea mai tipică şi cea mai frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului privat sau public. Indiferent de unele diferenţieri nesemnificative, furtul a fost definit întotdeauna ca luarea unui bun mobil fără consimţământul deţinătorului în scopul de a şi-1 însuşi. În acest mod defineşte şi legiuitorul român furtul ( art. 208 alin. l C. Pen.) ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia în scop de a-l însuşi pe nedrept.

2.2 Analiza circumstanţelor

Furtul comis prin efracţie, escaladarea sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase prezintă un caracter periculos datorită modului sau mijloacelor folosite de făptuitor. Pentru a se putea reţine această agravantă este necesar ca făptuitorul să fi folosit efectiv în comiterea furtului ori în încercarea săvârşirii acestuia unul din modurile sau mijloacele prevăzute în art. 209 lit. i C. pen. Prin „efracţie" se înţelege înlăturarea violentă a oricăror obiecte sau dispozitive ce se interpun între făptuitor şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras ( de exemplu: ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere ce sunt de natură să asigure securitatea obiectelor vizate de autor). Înlăturarea prin violenţă a dispozitivului care protejează siguranţa bunului respectiv este o condiţie sine qua non a existenţei efracţiei. Există furt prin efracţie atunci când s-a comis spargerea geamului, a plafonului, a unui zid, prin distrugerea sau degradarea mecanismelor de închidere ori dacă făptuitorul a înlăturat plasa care acoperea fereastra de la balcon spre a ajunge la locul faptei, sau în acelaşi scop, a tras zăvorul cu care era asigurată poarta. Prin „escaladare" se înţelege trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor şi care îl separă pe acesta de bunul mobil a cărei sustragere o urmăreşte. Aşadar, escaladarea - un mijloc de depăşire a obstacolului presupune trecerea peste un zid sau un gard, căţărarea pe zidul unui bloc pentru a se

pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră. După ce s-a realizat luarea bunului mobil, eventuala escaladare sau efracţie ulterioară folosită de infractor pentru a-şi asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras nu mai prezintă relevanţă pentru calificarea furtului, ci eventual doar pentru reţinerea altor infracţiuni. Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuinţat fără drept chiar cheia pe care o folosea în mod obişnuit la deschidere ca îndreptăţit la aceasta. Cheia poate să ajungă în mâna făptuitorului ca urmare a sustragerii, ori dacă a găsit-o, ori i-a fost încredinţată pentru a efectua o dublură sau, pur şi simplu, i-a fost dată pentru a o păstra o perioadă de timp. „Cheia mincinoasă" este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acţiona asupra mecanismului de închidere fără a fi distrus sau degradat. Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată cât şi cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârşirea furtului şi nu după consumarea acestuia.

CAPITOLUL III METODICA CERCETĂRII FURTULUI DIN LOCUINŢE

3.1 Consideraţii generale Furtul din locuinţe este o infracţiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav şi relaţiile sociale care ocrotesc viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanelor. Schimbările petrecute în societatea românească au determinat restructurarea tuturor sferelor vieţii economico-sociale. În mod firesc măsurile preconizate privind reorganizarea întregii activităţi economice şi-au găsit reflectarea şi în plan legislativ, actuala lege penală nefăcând nici o distincţie sub aspectul tratamentului juridic - între faptele îndreptate împotriva proprietăţii publice şi cele care aduc atingere proprietăţii private. Noţiunea de "patrimoniu" din dreptul penal are acelaşi înţeles cu noţiunea similară din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic, precum şi orice situaţie care prezintă chiar numai o aparenţă de drept. Reunirea într-un singur titlu a infracţiunilor contra proprietăţii - denumite generic "Infracţiuni contra patrimoniului" - a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispoziţiile cuprinse în Constituţie, în sensul eliminării tratamentului juridic, discriminatoriului - după cum faptele de natură penală erau îndreptate împotriva "avutului obştesc" sau "avutului personal", iar, pe de altă parte, a pus capăt opiniilor contradictorii generate de sfera de aplicabilitate a noţiunii de "avut obştesc". În conformitate cu prevederile constituţionale, tipologia de bază a sistemului proprietăţii este dată de proprietatea publică şi cea privată, deosebirile fundamentale şi caracteristicile acestora fiind legate de titularul proprietăţii, de obiectul şi de regimul juridic diferit. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale: comuna, oraşul, municipiul şi judeţul. Potrivit concepţiei consacrate în dreptul constituţional comparat, referitor la titularul proprietăţii, statul nu cuprinde şi unităţi administrativ-teritoriale, ci numai autorităţile publice. Prin urmare, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt în exclusivitate titularii proprietăţii publice. Mai mult, pornind de la considerentul că proprietatea privată poate aparţine oricărui subiect de drept, rezultă că atât statul, cât şi unităţile administrativ-teritoriale pot fi şi titulare ale unui astfel de drept. Privită prin această prismă, poziţia acestora - din punct de vedere juridic - este similară cu poziţia oricărui alt titular, proprietatea privată fiind ocrotită în mod egal de lege. În legătură cu obiectul proprietăţii publice trebuie precizat faptul că bunurile ce-1 constituie sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, respectiv "bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acele ce pot fi

folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi altele bunuri stabilite de lege. Cu alte cuvinte, ca expresia a caracterului public al proprietăţii, bunurile menţionate nu pot face decât obiectul acesteia, fiind excluse de la proprietatea privată. Pentru a putea fi exploatate privat, bunurile proprietate publică pot fi închiriate sau concesionate. De asemenea, trebuie reţinut faptul că deşi inviolabilitatea proprietăţii publice nu este expres prevăzută în Constituţie, acest lucru rezultă neîndoielnic, atât din caracterul său exclusiv, cât şi caracterul inalienabil al acesteia. Spre deosebire de proprietatea publică, proprietatea privată nu este exclusivă, titular al acestui drept putând fi orice subiect de drept: persoane fizice, organizaţii sociale comerciale, regii autonome asociaţii cu scopul lucrativ, fundaţii etc. - , statul, unităţile administrativ - teritoriale comuna, oraşul, municipiul, judeţul -, cetăţeni străini sau apatrizi. În altă ordine de idei, proprietatea privată nu este limitată, excepţie făcând, bineînţeles, bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Concluzionând, se poate afirma că, în cadrul sistemului proprietăţii, proprietatea privată constituie regula, cea publică fiind excepţia. Pe de altă parte, ţinând cont de faptul că proprietatea privată consacră libertatea persoanei din punct de vedere economic, ea stă la baza economiei de piaţă şi justifică regimul special de protecţie - statuar atât în normele constituţionale, cât şi în dispoziţiile legii penale. Protejarea şi dezvoltarea patrimoniului constituite o necesitate obiectivă, în apărarea sa folosindu-se mijloace multiple, atât extrajuridice, cât şi juridice. Din punct de vedere al reglementărilor legii penale, relaţiile sociale de ordin patrimonial, a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin ocrotirea şi garantarea proprietăţii constituie obiectul juridic generic al ocrotirii contra infracţiunilor îndreptate împotriva patrimoniului. Ca manifestare ce prezintă pericol social, furtul este fapta oricărei persoane care fără drept, ia un lucru mobil din detenţia sau posesia altei persoane, în scopul de a şi-1 însuşi pe nedrept. De fapt, furtul reprezintă forma tipică a infracţiunilor patrimoniale ce se realizează prin acţiune de sustragere. Legea nu foloseşte denumirea de " furt simplu ". Dar atâta timp cât există infracţiunea distinctă de furt calificat, din punct de vedere terminologic această denumire se impune. Elementul material al infracţiunii de furt constă în acţiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia unei persoane. Prin "a lua" se înţelege a scoate bunul din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenţia căreia se găsea sau trebuia să se găsească. Acţiunea de luare este realizată din moment ce prin schimbarea situaţiei de fapt anterioară a bunului acesta nu se mai află la dispoziţia celui care a săvârşit infracţiunea. Prin urmare , pentru existenţa infracţiunii de furt trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

cerinţe esenţiale : - lucrul sustras să fie un bun mobil, - bunul să se fi aflat în posesia sau detenţia unei alte persoane, - luarea bunului să se fi făcut fără consimţământul celui deposedat. Din punct de vedere al legii penale, termenii de " posesie " şi de " detenţie " au înţelesul de simplă stăpânire de fapt . Nu are nici un fel de relevanţă dacă cel ce avea stăpânire de fapt a bunului era sau nu proprietar sau titular al vreunui de a poseda sau de a deţine . Pe de altă parte , cerinţa ca bunul să se afle în " posesia " sau detenţia "altuia" este îndeplinită chiar şi atunci când bunul s-ar găsi ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului. Aceasta deoarece, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenţia bunului respectiv. Variantă a infracţiunii de furt, conţinutul constitutiv al furtului calificat - considerat de lege ca reprezentând un grad generic de pericol social mai ridicat - presupune aceleaşi elemente componente, cerinţe , singura deosebire fiind existenţa unui element substanţial . Furtul săvârşit prin violenţe sau ameninţări, ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului sustras, înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, constituie infracţiunea de tâlhărie, fie în forma simplă fie în forme agravante - când fapta s-a săvârşit în toiul nopţii , într-un loc public sau într-un mijloc de transport, de două sau mai multe persoane împreună, de către o persoană având asupra sa o armă sau substanţă narcotică, de către o persoană mascată, deghizată ori travestită, din locuinţă ori când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă sau moartea victimei, precum şi în cazul în care tâlhăria a produs consecinţe deosebit de grave, sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii cauzată unui organ de stat, unei instituţii, regii autonome , societăţi comerciale , altei persoane juridice ori unei persoane fizice .

3.2

Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea

Având în vedere formele pe care le îmbracă infracţiunile de furt şi tâlhărie, varietatea modalităţilor de comitere, frecvenţa cu care se săvârşesc şi prejudiciile cauzate, organele de urmărire penală au datoria să analizeze, în detaliu, fiecare cauză în parte, să stabilească problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea şi, pe această bază, să desfăşoare activităţile specifice pentru administrarea probelor. Sesizate despre săvârşirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească:

1. Locul şi timpul săvârşirii furtului sau tâlhăriei; 2. Modul de operare folosit pentru săvârşirea infracţiunilor; 3. Bunurile, valorile care au fost sustrase şi persoana prejudiciată, precum şi celelalte urmări ale săvârşirii infracţiunii; 4. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii; 5. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase şi posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat; 6. Existenţa concursului de infracţiuni; 7. Condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârşirea furtului din locuinţe. 1. Locul şi timpul săvârşirii furtului Lămurirea acestei probleme prezintă importanţă din mai multe considerente: a) Locul faptei oferă cele mai multe posibilităţi pentru identificarea, relevarea, fixarea ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, interpretarea

şi valorificarea acestora în

scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei; b) Cunoaşterea timpului şi locului săvârşirii furtului sau tâlhăriei constituite un indiciu valoros pentru formarea corectă a cercului de bănuinţă. În raport cu locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, organele de urmărire penală trebuie să-şi îndrepte în primul rând atenţia asupra persoanelor ce domiciliază, îşi au reşedinţa ori îşi desfăşoară activitatea în apropierea acestuia sau în zona limitrofă. De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiţi persoanele ce frecventează anumite locuri din zonă, care îşi au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta. Este evident că, în primul rând, în cercul de bănuiţi vor fi incluse persoanele cu trecut infracţional ori predispuse să comită fapte de natură penală - cunoscuţi infractori, condamnaţi contravenţional, elemente parazitare, gazdele de infractori, tăinuitori, minori fugiţi din centrele de reeducare ori proveniţi din familii dezorganizate ş.a . Nu este lipsit de importanţă să semnalăm faptul că o activitate calificată - ce implică conlucrarea dintre organele de politie - reclamă organizarea activităţii de culegere de informaţii, prioritar, în zona unde s-a desfăşurat activitatea ilicită, imediat după sesizare şi efectuarea cercetării la faţa locului. c) Cunoaşterea locului unde s-a desfăşurat activitatea ilicită şi, în principal, a timpului constituie punctul de plecare în identificarea martorilor. Este vorba atât de martorii oculari, cât şi de alte categorii de persoane ce pot furniza date legate de activităţile desfăşurate de făptuitori - înainte,

în timpul şi după comiterea faptei -, locurile unde au fost ascunse bunurile sau valorile sustrase, locurile şi persoanele care au valorificat produsele infracţiunii ş.a. d) Pornind de la locul şi timpul săvârşirii furtului sau tâlhăriei organele de urmărire penală au posibilitatea - prin activităţi uluitoare - să verifice declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate. Astfel se poate stabili dacă martorii ascultaţi în cazul s-au aflat ori nu în locul şi la care susţin că au petrecut cele relatate, apreciindu-se dacă în condiţiile date - distanţă, luminozitate etc. - aveau posibilitatea să vadă şi să audă faptele şi împrejurările comiterii infracţiunii şi, pe această bază, să se sesizeze posibilele erori de percepere. După cum, organele de urmărire penală au posibilitatea să aprecieze buna sau reaua-credinţă a martorilor, interesul pe care aceştia 1-ar avea, eventual, în cauză. În acelaşi sens, se va putea aprecia veridicitatea declaraţiilor persoanei vătămate cu privirea la posibilitatea pe care le-a avut de a reţine semnalmentele făptuitorului şi deci, de a-1 putea recunoaşte în situaţia în care 1-ar fi prezentat. e) Odată cunoscut locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, există posibilitatea să se stabilească activităţile desfăşurate de învinuit sau inculpat în perioada critică, iar prin activităţile de urmărire penală desfăşurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de către făptuitori. f) Pe de altă parte, cunoaşterea locului şi timpului săvârşirii furtului sau tâlhăriei oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a verifica dacă bunurile sau valorile - despre care victima pretinde că a fost deposedată - se aflau sau nu în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârşirea infracţiunii. Practica organelor judiciare semnalează - destul de frecvent - cazuri când unii gestionari reclamă că li s-au sustras mult mai multe bunuri şi valori decât în realitate, încercând în felul acesta să acopere lipsurile preexistente în gestiune. S-au întâlnit situaţii când cei puşi să gestioneze sau să administreze bunurile au recurs la înscenarea furtului sau tâlhăriei pentru a "justifica" delapidări sau neglijenţe săvârşite anterior. Deşi mai rar, în practică s-au întâlnit şi persoane fizice care, încercând să obţină o desdăunare mai mare au exagerat urmările faptei a căror victime au fost. g) Importanţa stabilirii locului şi timpului săvârşirii infracţiunii se explică şi prin faptul că face posibilă darea în urmărire operativă a bunurilor şi valorilor sustrase. În prima fază a cercetărilor atenţia organelor de urmărire penală va fi îndreptată, fără îndoială, spre locurile unde, de obicei, se valorifică astfel de bunuri - pieţe, târguri, oboare, gări, autogări, talciocuri etc. - situate în zona unde a fost comis furtul sau tâlhăria.

1

h) Luarea operativă a măsurilor de identificare, urmărire şi prindere a făptuitorilor îşi are punctul de plecare tot în cunoaşterea locului şi timpului în care s-a comis infracţiunea. Analizând şi interpretând corect urmele descoperite la faţa locului, stabilind direcţia în care s-a deplasat autorul faptei - de exemplu, in cazul furtului unui autovehicul -, acesta poate fi prins pe itinerarul de deplasare. i). Nu în ultimul rând, din punct de vedere al importanţei şi implicaţiilor sale -, în funcţie de locul şi timpul săvârşirii infracţiunii se asigură o încadrare juridică corespunzătoare. Potrivit legii, fapta se consideră săvârşită în "loc public" atunci când a fost comisă într-un loc care, prin natura şi destinaţia lui, este întotdeauna accesibil publicului, indiferent dacă este prezentă sau nu vreo persoană în acel loc, în acel moment. Furtul comis pe o şosea sau stradă, în timpul nopţii, va fi considerat calificat sub aspectul ambelor agravante, aplicate cumulativ. În schimb, având în vedere numai locul faptei, nu va fî calificat furtul săvârşit într-o curte, garaj sau alt loc care nu era accesibil publicului. Practica judiciară este constantă în a aprecia că săvârşirea furtului în timpul nopţii este aplicabilă ori de câte ori se dovedeşte că fapta a fost comisă într-o asemenea perioadă, existenţa ei nefiind condiţionată nici de caracterul public al locului faptei, nici de absenţa luminii sau de clandestinitatea pătrunderii în locul respectiv. j) În sfârşit, lămurirea problemei locului şi timpului săvârşirii furtului oferă posibilitatea evidenţierii cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârşirea faptelor şi, în consecinţă, luării măsurilor de prevenire corespunzătoare.

2. Modul de operare folosit pentru săvârşirea infracţiunilor Lămurirea problemei modului de operare folosit reprezintă, fără îndoială, una din sarcinile esenţiale ale cercetării. Furtul poate fi comis într-o multitudine de modalităţi normative şi faptice. Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în una dintre împrejurările ce duc la calificarea faptei - furtul a fost săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică, prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Faptul că infractorul avea asupra sa o armă sau substanţă narcotică este de natură să confere faptei un grad sporit de pericol, întrucât făptuitorul se simte încurajat să comită infracţiunea datorită mijloacelor pe care le are asupra sa şi pe care le-ar putea folosi la nevoie. Sub acest aspect, folosirea efectivă a armei sau substanţei narcotice, transformă furtul în tâlhărie, motiv pentru care probarea

acestei împrejurări nu este posibilă decât în cazul constatării infracţiunii flagrante. Cât priveşte efracţia, escaladarea, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, împrejurările ce duc la calificarea furtului se referă fie la violarea închizătorilor încuietorilor, fie la violarea îngrădirilor - de la intrarea într-o locuinţă sau organizaţie socială, magazine, pivniţă etc. -, cât şi interioare - de la dulapuri, uşi, case de bani ş.a. Ele pot fi violate în modalităţile arătate: efracţie, folosirea unei chei adevărate ori întrebuinţarea unei chei mincinoase, false, potrivite. La rândul lor îngrădirile se violează prin escaladare şi uneori prin spargere-efracţie. Pentru a putea reţine aceste împrejurări, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă furtul a fost săvârşit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracţie, escaladare sau chei veritabile ori false nefiind suficientă pentru reţinerea acestei împrejuri calificate. Infracţiunile de furt pot fi săvârşite în diverse modalităţi, fie normative, decurgând din dispoziţiile incriminatoare, fie faptice, când privesc particularizări concrete. Aceste infracţiuni prezintă cele mai numeroase şi variate posibilităţi de realizare, cu particularităţi ce duc, în mod firesc, la existenţa unui bogat cadru de modalităţi ale infracţiunii, aproape imposibil de enumerat. Importanţa cunoaşterii modului în care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau valorilor este evidenţiată şi prin aceea că oferă posibilitatea determinării activităţilor specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor, astfel: a) Cunoscând modul de operare, organele de urmărire penală vor proceda, de îndată, la formarea cercului de bănuiţi. În primul rând vor fi avute în vedere persoanele care anterior au mai comis astfel de fapte, folosind acelaşi mod de operare. Faptul că prin activităţile specifice efectuate sunt descoperite asupra persoanelor bănuite sau la domiciliul acestora instrumentele folosite - sau care ar putea fi folosite la comiterea faptei - constituie premisa demascării făptuitorului. Raportarea modului de operare la cercul de bănuiţi, duce la restrângerea acestuia, cu implicaţie directă asupra operativităţii finalizării cauzei. b) Lămurirea modului de operare prezintă importanţă deosebită şi sub aspectul asigurării unei încadrări juridice a faptei. Escaladarea, efracţia încuietorilor, spargerea geamurilor, folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase etc. sunt, aşa cum s-a arătat, tot atâtea elemente ce duc la calificarea furtului. Practica juridică a statuat faptul că efracţia încuietorilor sau uşilor trebuie înţeleasă în sensul că asupra lor s-a exercitat o violenţă ce duce, în mod firesc, la degradarea acestora. 0 asemenea

3

activitate, inclusiv rezultatul produs este încă absorbită de infracţiunea de furt calificat. Astfel spus, prin efracţie se înţelege spargerea, ruperea, forţarea, degradarea, distrugerea, smulgerea, găurirea, topirea, pilirea etc., adică orice acţiune de punere a lor - tot prin violenţă –în stare de a face posibilă intrarea infractorului în acel loc. Astfel, dacă pentru a pătrunde într-un depozit - de unde a sustras mai multe bunuri - inculpatul a înlăturat plasa de sârmă ce acoperea fereastra, furtul se consideră săvârşit prin efracţie. De asemenea, trebuie reţinut că prin cheie mincinoasă nu se înţelege neapărat o cheie asemănătoare celei adevărate. Acesta, deoarece legiuitorul a înţeles să pedepsească mai aspru furtul comis prin folosirea unei chei mincinoase, având în vedere, îndemânarea infractorului de a confecţiona cheia mincinoasă şi nici asemănarea acesteia cu una adevărată, ci împrejurarea că el a violat încuietoarea menită să asigure o protecţie sporită bunurilor asigurate. În caz de escaladare, aceasta poate fi reţinută ca agravantă numai dacă a reprezentat pentru făptuitor un mijloc de realizare a infracţiunii, nu şi în situaţia în care a constituit un mijloc de îndepărtare de la locul săvârşirii faptei. c) Cunoaşterea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea operativă a măsurilor de identificare şi ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei. Nu de puţine ori, în practică apar situaţii când, pentru a putea comite furtul şi, mai ales, pentru a transporta bunurile, făptuitorii se folosesc de mijloace de transport - fie cu tracţiune mecanică, fie cu tracţiune animală. Pentru a se putea face aplicarea prevederilor legale privind confiscarea “lucrurilor ce au servit la săvârşirea infracţiunii" este necesar ca lucrul în cauză să fi fost folosit la realizarea acţiunii ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. Totodată, trebuie realizată cerinţa ca bunul respectiv să aparţină făptuitorului. In acest sens s-a pronunţat şi practica juridică considerând că, în situaţia în care inculpatul a fost cercetat pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat, constând în aceea că a ajutat pe alţii să fure diverse bunuri transportând produsul infracţiunii cu autoturismul proprietate personală, organului de urmărire penală îi revenea obligaţia de a ridica, în vederea confiscării, autoturismul în cauză. S-ar părea la prima vedere că soluţia menţionată este incompatibilă cu prevederile Legii fundamentale, care statuează expres că averea dobândită ilicit nu se confiscă, instituind şi prezumţia caracterului licit dobândirii averii. Considerăm că prevederile de mai sus se referă doar la imposibilitatea confiscării averii ca pedeapsă complimentară - abrogată de actuala legislaţie -, alăturată pedepsei principale. Situaţia pe care o discutăm se încadrează în prevederile legii privind

confiscarea specială, ca măsură de siguranţă şi nu constituie pedeapsă complimentară - fiind vorba de "lucrurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii.

3. Bunurile, valorile care au fost sustrase şi persoana prejudiciată, precum şi celelalte urmări ale săvârşirii infracţiunii

Bunurile şi valorile ce formează obiectul activităţii ilicite îmbracă o diversitate de forme şi tipuri. Lămurirea acestei probleme se impune, pe de o parte pentru a putea stabili natura bunurilor obiect al infracţiunii, cuantumul prejudiciului cauzat proprietăţii şi consecinţele acestuia, iar pe de altă parte, pentru a stabili urmările faptei asupra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii victimei infracţiunii. Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru: - darea acestora în urmărire; - identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor; - restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea lucrurilor părţi vătămate; - verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul persoanei fizice în momentul comiterii furtului; - aprecierea dacă pretenţiile civile formulate sunt justificate, ori cei păgubiţi încearcă să obţină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept; - corecta individualizare a faptei şi reliefarea cauzei, condiţiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârşirea infracţiunii; - asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ţinând cont de faptul că formele agravate ale furtului sunt condiţionate de consecinţele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită. În practica de urmărire penală s-au întâlnit situaţii când asupra unor persoane cercetate au fost descoperite bunuri şi valori pe care acestea nu le-au putut justifica. Problema stabilirii persoanei păgubite ridică probleme

deosebite datorate, în principal, faptul că cei prejudiciaţi

sesizează organele de urmărire penală de pe raza unde îşi au domiciliul sau reşedinţa. Alteori, persoanele vătămate nu sesizează organele de urmărire penală despre comiterea faptei. Cunoscând că în cazul furtului acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligenţele pentru identificarea persoanei fizice în

5

patrimoniul căreia s-a produs paguba. Mai mult, în raport cu persoana păgubită, în unele cazuri se stabileşte competenţa organelor îndrituite să efectueze cercetarea şi judecarea cauzei. De mai multe ori infractorii sunt prinşi de alte organe de urmărire penală decât cele sesizate despre săvârşirea infracţiunii. Prin activităţile desfăşurate, aceste organe descoperă bunurile şi valorile provenite din furt, obţin recunoaşterile făptuitorilor, dar nu dispun de plângerile celor vătămaţi. De aici necesitatea conlucrării permanente dintre organele de urmărire penală pentru identificarea tuturor plângerilor, precum şi a cauzelor penale în care autorii nu au fost încă descoperiţi. Sub aspectul finalităţii judiciare, conlucrarea dintre organele judiciare este de natură să ducă - pe lângă identificarea persoanei vătămate - şi la stabilirea tuturor furturilor comise de infractorul sau grupul de infractori cercetaţi. Lămurirea cuantumului prejudiciului cauzat prezintă relevanţă sub aspectul consecinţelor pe care le-a produs fapta, în funcţie de acestea apreciindu-se formele agravate ale furtului, respectiv consecinţele deosebit de grave, cu toate implicaţiile ce decurg din acestea. În cazul infracţiunii de furt - pe lângă aspectele menţionate - organele de urmărire penală trebuie să lămurească existenţa leziunilor pe corpul victimei, natura acestora, mecanismul de formare, data producerii lor, numărul de zile de îngrijiri mediale necesare pentru vindecare, sau alte consecinţe - pierderea unui simţ sau organ, slutirea, infirmitatea permanentă fizică sau psihică - data survenirii morţii.

4. Făptuitorii şi contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii

Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârşite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracţiuni de acest gen. În primul rând, importanţa stabilirii făptuitorilor, a calităţii şi contribuţiei fiecăruia la consumarea activităţii infracţionale este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corespunzătoare faptelor comise, premisă a administrării tuturor probatorilor şi a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi, în raport de calitatea şi contribuţia avută. După cum este cunoscut, în funcţie de numărul participanţilor, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă operează atunci când fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună şi ea presupune executarea unor acţiuni comune şi simultane, care necesită prezenţa tuturor participanţilor la locul faptei, în momentul săvârşirii acesteia. Agravanta menţionată nu este condiţionată de aptitudinea tuturor participanţilor de a fi traşi la răspundere penală; ea este incidenţă chiar dacă unul dintre făptuitori s-a aflat în eroare de fapt, neştiind că bunurile la a căror luare a

cooperat - la cererea celorlalţi participanţi - nu aparţin acestora, ci unei persoane fizice sau organizaţii sociale. Dacă se reţine această agravantă în sarcina făptuitorilor, organul de urmărire penală nu mai poate face aplicarea legală referitoare la furtul săvârşit din trei sau mai multe persoane împreună. Cumulând cele două agravante ar înseamnă să se admită că una şi aceeaşi împrejurare de fapt să poată constitui o cauză de dublă agravare a pedepsei. Furtul săvârşit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat - săvârşit de două persoane împreună - chiar dacă minorul nu răspunde penal. Conlucrarea mai multor făptuitori la comiterea aceleiaşi infracţiuni este de natură să determine un pericol sporit al faptei, indiferent dacă toţi sau numai o parte din ei sunt responsabili. Mai mult într-o atare împrejurare operează şi dispoziţiile cu caracter agravant, respectiv săvârşirea infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor. Sunt coautori la furt inculpaţii care au pătruns noaptea în magazia unui şantier de construcţii de unde au sustras diferite materiale, indiferent dacă numai unul dintre ei a deschis magazia. Dacă unul dintre coautori au avut şi iniţiativa furtului, determinând pe ceilalţi să comită fapta, vor răspunde numai în calitate de coautori, această activitate absorbind pe aceea de instigator. Există infracţiune continuată de furt, săvârşită în coautorat, dacă inculpaţii s-au înţeles să sustragă unele piese - contactorii electrici -, chiar dacă nu au participat, concomitent, toţi la toate furturile. Pe de altă parte, acela care ajută pe inculpat la săvârşirea de acte de executare a furtului este complice la furt, chiar dacă autorul nu a reuşit să consume infracţiunea. Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea şi contribuţia la săvârşirea infracţiunilor, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrebuinţate condiţiile legale pentru a li se reţine în sarcină şi .infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni. De aici, necesitatea de a se lamuri şi alte aspecte, vizând perioada de când făptuitorii acţionează împreună, înţelegerile intervenite între ei, scopul constituirii în grup şi rolul fiecăruia. Pentru a exista această infracţiune trebuie să existe o întovărăşire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracţional comun, şi nu o simplă înţelegere, întâmplătoare şi spontană. De asemenea, pentru existenţa infracţiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea şi scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

7

5.Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase şi posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din acest punct de vedere, cunoaşterea destinaţiei bunurilor şi valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat - într-un mod sau altul - în posesia lor. Lămurirea acestei probleme prezintă importanţă din mai multe considerente: a) oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare - prin restituirea lor persoanelor păgubite; b) asigură, pe lângă repararea pagubei, şi un important mijloc de probă .în dovedirea vinovăţiei făptuitorului; c) permite stabilirea bunei sau relei-credinţe a persoanelor care au achiziţionat bunurile, reaua-credinţă constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi pentru alte fapte şi făptuitori - complicitate, tăinuire. d) Practica judiciară a statuat că acela care primeşte, în mod obişnuit, pentru a ascunde sau valorifica, lucruri provenite din furturi repetate - săvârşite de o altă persoană - este complice, şi nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturile numai cunoscând că are sprijinul moral şi material al celui ce ascunde sau valorifică bunurile sustrase. e) dă posibilitatea descoperirii şi ridicării - pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate la lucru - şi a altor obiecte ori valori, provenite din furturi anterioare şi a căror autori nu au fost încă descoperiţi. În faţa organelor de urmărire penală se ridică şi sarcina evaluării pagubelor produse prin furt. În cazul prejudicierii patrimoniului acţiunea civilă se porneşte şi se execută din oficiu. Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligaţia să solicite unităţii sau persoanei păgubite situaţia cu privire la întinderea pagubei şi date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită, aceasta fiind obligată să le prezinte. La prima vedere ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puţin organele de urmărire penală, calcularea prejudiciului şi obligarea celui vinovat la desdăunare fiind - după unele opinii - atributul exclusiv al instanţei de judecată. Nu împărtăşim un asemenea punct de vedere, considerând că el nu răspunde nici cerinţelor legale şi nici necesităţilor de ordin practic. Fără a intra în detalii,

opinăm că organul de urmărire penală are datoria să cunoască în detaliu, modul în. care trebuie să se facă calcularea prejudiciului cauzat prin infracţiune, pe parcursul cercetării identificând bunurile ce vor face obiectul indisponibil - prin instituirea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile. Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ţinând cont de principiul general de calcul al prejudiciului. Pe de altă parte, în practică apar situaţii când cuantumul prejudiciului este diferit în cea ce priveşte soluţionarea laturii penale de cel avut în vedere la soluţionarea laturii civile. Într-adevăr, potrivit legii pentru soluţionarea laturii civile, evaluarea pagubelor se face luând în consideraţie preţurile în vigoare la data producerii pagubei. În cazul în care nu se poate determina data producerii pagubei se vor lua în consideraţie preţurile în vigoare la data constatării ei. Din modul în care este redactat textul de mai sus s-ar putea înţelege că indiferent de momentul când are loc repararea prejudiciului, calculul lui se face ţinând cont de preţul în vigoare la data producerii acestuia. Dar, nu de puţine ori, persoana ce a cauzat paguba este obligată la repararea ei la o dată ulterioară procedurii. Atât literatura de specialitate, cât şi practica judiciară s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile cuprinse în textul amintit nu derogă de la cerinţa asigurării unei complete reparări a prejudiciului cauzat. De aceea, textul în cauză - care nu reglementează în mod expres modul de stabilire a despăgubirilor în situaţia modificării preţurilor, survenite în cursul procesului - are în vedere numai situaţia în care, la data obligării la despăgubiri, preţul este identic cu cel din momentul cauzării pagubei. În situaţia în care preţul s-a mărit ori s-a redus ca făptuitorul să fi fost obligat la repararea pagubei, calcularea prejudiciului trebuie să se facă luând în calcul preţul existent în momentul obligării. Din punctul nostru de vedere considerăm o atare soluţie echilibrată, întrucât numai în acest mod persoana păgubită are posibilitatea să-şi acopere în totalitate paguba cu suma pe care o primeşte, aceasta reprezentând echivalentul bunului de care a fost lipsită. A proceda în alt mod, ar însemna să se admită că despăgubirea ar putea fi inferioară sau ar putea depăşi valoarea prejudiciului suferit. Mai mult, în raport cu modalităţile concrete de săvârşire a faptei - de exemplu, asupra proceselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite sau cisterne, în cazul furturilor de autovehicule etc. la calcularea prejudiciului cauzat trebuie să se ţină seama, pe lângă valoarea bunului sustras, şi de cheltuielile ocazionate de repunerea în circuitul economic al mijloacelor degradate ori aduse în stare de neîntrebuinţare, precum şi de beneficiul nerealizat în perioada aferentă reparaţiilor respective. În concluzie, dacă de la data săvârşirii infracţiunii şi până la terminarea procesului penal preţul bunurilor care au format obiectul activităţii ilicite a suferit modificări, cuantumul despăgubirilor civile se stabileşte în raport cu preţul acestor bunuri la data judecării cauzei. De acest lucru trebuie să ţină seama organele de urmărire penală în dispunerea şi aplicarea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile.

9

Având în vedere cele expuse, calcularea prejudiciului pentru soluţionarea laturii penale în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului - inclusiv furtul - când pentru încadrarea juridică se tine cont şi de valoarea pagubei se face în raport cu preţurile existente la data comiterii infracţiunii.

6. Existenţa concursului de infracţiuni De regulă infracţiunile de furt se săvârşesc în concurs cu alte infracţiuni de acest gen, cu infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice, la regimul armelor, muniţiilor, substanţelor ori produselor toxice sau stupefiante . În cazul săvârşirii unui furt prin efracţie, escaladarea sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, dintr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, există o singură infracţiune - complexă - de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în mod natural în conţinutul acesteia. Dacă făptuitorii au smuls, din diferite instalaţii, piese electronice sau dacă au sustras - prin efracţie - din diverse puncte de alimentare cu energie electrică ale " CONEL ", contacte de argint industrial, ne aflăm în prezenţa unui concurs între infracţiunea de furt şi cea de distrugere, respectiv între infracţiunea de furt şi infracţiunea la regim instituit pentru metalele preţioase. Tot sub aspectul tratat organele de urmărire penală trebuie să reţină în sarcina făptuitorilor atunci când sunt întâlnite condiţiile legale - alături de infracţiunea de furt şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni. 7. Condiţiile şi împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârşirea furtului din locuinţe Clarificarea condiţiilor şi împrejurărilor care au favorizat săvârşirea furtului din locuinţe este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive. Cunoaşterea acestor condiţii şi împrejurări favorizatoare este cerută - înainte de toate - de alegerea celor mai eficiente metode de combatere a infracţiunilor de acest gen. În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute - dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită ş.a. - şi alte modalităţi specifice: intensificarea măsurilor de pază, pregătirea antiinfracţională a populaţiei, antrenarea la activitatea prevenită a salariaţilor organizaţiilor sociale, desfăşurarea operativă a unor activităţi de urmărire penală la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei ş.a.

Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoaşterea detaliată a tuturor actelor normative, precum şi a aspectelor rezultate din literatura de specialitate şi practica pozitivă a organelor judiciare. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatorilor complete, temeinice şi legale, în raport cu specificul şi particularităţile fiecărei cauze penale. 4.3. Primele activităţi care se întreprind pentru administrarea probelor

În rândul acestora, se înscriu: A) Cercetarea la faţa locului; B) Constatarea infracţiunii flagrante; C) Identificarea şi ascultarea martorilor. Ascultarea parţii vătămate; D) Efectuarea percheziţiei; E) Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor. A) Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunii de furt din locuinţe

a) Noţiuni generale cu privire la cercetarea la faţa locului Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile cărora, cu tot caracterul lor aşa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificaţie deosebită în realizarea scopului procesului penal. Dată fiind multitudinea modalităţilor de săvârşire a infracţiunilor de furt şi a diversităţii împrejurărilor în care se comit astfel de fapte, în accepţiunea de "loc al faptei" se include, în general, următoarele: - locul în care s-au aflat bunurile şi valorile sustrase; - itinerarul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajungerii la locul de unde şi-au însuşit bunurile sau valorile; - locul unde făptuitorii s-au ascuns şi au pândit victima; - itinerarul parcurs de autorii infracţiunilor după desfăşurarea activităţii ilicite şi pe care au fost urmăriţi de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator; - locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt; - locurile unde s-au ascuns făptuitorii - după săvârşirea infracţiunii - pentru a scăpa de urmărire, în condiţiile concrete de săvârşire a faptei ş.a. Pornind de la datele pe care le oferă natura locului faptei, observarea şi interpretarea modului

1

de operare, activitatea ilicită desfăşurată de infractori, precum şi succesiunea acţiunilor întreprinse în câmpul infracţional, organele de urmărire penală au posibilitatea să delimiteze suprafaţa de cercetat şi să stabilească metodele concrete de cercetare. Prin observarea şi interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă. De o foarte mare importanţă este determinarea microurmelor care ar putea exista şi a locurilor unde trebuie căutate. Descoperirea microurmelor are ca punct de plecare identificarea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi interpretarea corectă a mecanismului de formare a lor. Cu prilejul cercetării căilor de acces spre locurile unde se aflau bunurile valorile sustrase trebuie să se examineze amănunţit suprafeţele pe unde s-a realizat pătrunderea - acoperiş, zid, plafon, ferestre, uşi etc.-pe aceste căi de acces pot fi descoperite urme de încălţăminte, urme plantate, instrumente folosite pentru efracţie, obiecte sau părţi din obiectele sustrase, ori, chiar lucruri aparţinând făptuitorilor - pierdute sau abandonate. În locurile unde s-a realizat pătrunderea, efracţia, escaladarea pot fi descoperite instrumente de spargere, precum şi urmele rezultat al spargerii - particule de lemn, vopsea, metal etc. 0 atenţie deosebită trebuie acordată descoperirii şi fixării urmelor, instrumentelor cu care s-a realizat forţarea. Totodată, pe obiectele respective - îndeosebi pe geamuri, piese de mobilă, obiecte metalice nichelate ş.a. - trebuie căutate, relevate, fixate şi ridicate urme papilare. Pentru aceasta, nu trebuie omis nici un obiect care, prin natura sa, poate primi şi păstra asemenea urme şi pe care 1-ar fi putut atinge făptuitorul. Examinând încăperile în care se aflau bunurile şi valorile sustrase, cercetarea trebuie să evidenţieze modul de amplasare a acestora, urmele |periferice ale obiectelor dispărute, urmele de forţare ale sistemelor de închidere a uşilor, dulapurilor, lăzilor etc. Şi în aceste locuri trebuie insistat pe identificarea urmelor de mâini. După cum, urmele de încălţăminte - ridicate de pe duşumea, covoare, folii de plastic, hârtie etc. - vor constitui indicii preţioase pentru orientarea cercetărilor şi, în final, probe pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor. În aceeaşi ordine de idei se pune problema în cazul urmelor de buze, nas, urechi, etc., precum şi în cazul urmelor de natură biologică - fire de păr, resturi de ţigări, salivă, spută, sânge ş.a. Practica judiciară şi literatura de specialitate recomandă căutarea acestor categorii de urme şi

pe itinerariile folosite de infractori pentru a se îndepărta de locul faptei. Din punct de vedere psihologic, obiectele şi fenomenele percepute de infractori în timpul comiterii faptei - instrumentele folosite pentru efracţie, contextul spaţio-temporar, eventualii martori etc. - provoacă acestuia anumite trăiri şi reacţii emoţionale, trăiri şi reacţii care sunt determinate, atât de surescitarea nervoasă pe care o trăieşte autorul faptei, cât şi de imperfecţiunea simţurilor. Infractorul trăieşte real riscul, este stăpânit de teama de a nu fi descoperit, iar apariţia unor situaţii neprevăzute, extreme - ex. apariţia paznicilor, a lucrătorilor de poliţie ori a unor martori - îl fac să-şi piardă controlul şi să acţioneze precipitat. Numai în acest mod pot fi explicate "scăpările" sau "gafele" cum ar fi: pierderea obiectelor personale în câmpul infracţiunii ori a unor corpuri delicte, renunţarea la portul mănuşilor, neştergerea unor categorii de urme, autoaccidentarea ş.a. Toate acestea denotă o bulversare a structurilor emoţionale al făptuitorului şi lipsa de control asupra comportării obişnuite, caracteristice unei gândiri şi activităţi normale. Descoperite, toate categoriile de urme lăsate de infractor pot fi valorificate ulterior în scopul identificării sale şi soluţionării cauzei. În zonele limitrofe locului unde s-a comis furtul trebuie să se caute urme de încălţăminte şi, după caz, urme ale mijloacelor de transport, obiecte de încălţăminte sau părţi din acestea, fire textile, resturi de ambalaje, instrumente folosite la efracţie ş.a. Indiferent de modalităţile în care s-a săvârşit furtul, o atenţie deosebită trebuie acordată evidenţieri aşa-numitelor "împrejurări negative". Dintre "împrejurările negative" sau indiciile ce pot demonstra înscenarea furtului, menţionăm următoarele: - la faţa locului nu se constată urme care în mod normal ar trebui să existe după tabloul oferit de câmpul infracţional - de exemplu, lipsa urmelor mijloacelor de transport atunci când bunurile reclamate ca furate nu puteau fi transportate în alt mod, iar solul trebuia să păstreze desenul antiderapant al anvelopelor; - condiţiile existente nu permiteau săvârşirea faptei în împrejurările date; - la faţa locului se descoperă urme ce nu pot fi justificate în raport cu natura activităţilor desfăşurate de infractori; - orificiile create prin spargerea uşilor ori dimensiunilor geamurilor nu permit nici intrarea infractorului şi nici scoaterea bunurilor despre care se afirmă că au fost sustrase; - deşi se încearcă să se acrediteze ideea că infractorul a pătruns pe fereastră şi tot pe acolo a

3

părăsit locul faptei, împreună cu obiectele furate, praful de pe pervazul acesteia este intact; - lacătul care - potrivit afirmaţiilor - asigura încăperea este găsit tăiat, dar în jurul uşii şi pe lacăt nu se găsesc particule metalice provenite din pilire sau tăiere; - bunurile despre care se susţine că au fost furate nu puteau fi depozitate în locul indicat având în vedere natura, forma şi mărimea lor ş.a. Atunci când se constată asemenea "împrejurări negative", organele de urmărire penală trebuie să caute instrumentele cu care s-au putut "crea" urmele, menite să "demonstreze" furtul sesizat unelte cu care s-a practicat spărtura în zid, cleşte, patent, pânză de bomfaier etc. Din cele expuse rezultă în mod convingător importanţa ce trebuie acordată cercetării la faţa locului, căutării tuturor urmelor ce pot rămâne în câmpul infracţiunii şi, pe această bază, crearea premiselor de valorificare ştiinţifică a acestora. Perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis furtul şi interpretarea urmelor oferă garanţia identificării operative a făptuitorilor, dovedirii vinovăţiei, asigurării tragerii la răspundere penală şi, nu în ultimul rând, a recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune. Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie consemnate - în detaliu în procesul-verbal de cercetare ilustrat cu planşa cuprinzând fotografiile judiciare executate şi schiţa locului faptei. Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal - în vederea aflării adevărului - se numără şi cercetarea la faţa locului. Fără efectuarea la timp şi în mod corespunzător a acestei activităţi - în cazurile în care se impune - există oricând riscul ca procesul penal să nu poată să se desfăşoare eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca urmare numeroase infracţiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autorii neidentificaţi. Potrivit prevederilor legii procesual penale, prin "locul săvârşirii infracţiunii" se înţelege "locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia." Locul săvârşirii infracţiuni prezintă unele particularităţi în raport cu specificul faptei penale cercetate, ceea ce nu permite o definire şi cuprindere a lui în anumite limite. "Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită."

Cercetarea la faţa locului - ca procedeu sau activitate probatore - presupune perceperea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecata a locului unde s-a săvârşit fapta, a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, "spre a fi în măsură să desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracţiunea a fost comisă şi la identitatea făptuitorului". Ca măsură procesuală, cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în cadrul urmăririi penale, ceea ce înseamnă că înainte de a se trece la desfăşurarea acesteia este necesar să se înceapă urmărirea penală. Învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să fie adus la cercetarea la faţa locului. În caz de imposibilitate, organul de urmărire penală îi pune în vedere învinuitului sau inculpatului că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar, iar neprezentarea acestora, atunci când au fost încunoştinţate, nu împiedică efectuarea cercetării. În cazul în care cercetarea la faţa locului se efectuează de instanţa de judecată, această activitate se desfăşoară cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea lui la judecată este obligatorie. Atât organul de urmărire penală cât şi instanţa de judecată pot interzice persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane ori să plece înainte de terminarea cercetării. Cercetarea la faţa locului - privită din punct de vedere criminalistic - îşi propune să rezolve, în principal, următoarele sarcini: examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată a locului unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor mijloace materiale de probă; determinarea drumului parcurs de infractor ( iter criminis), a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a instrumentelor folosite; determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte anumite faze ale săvârşirii infracţiunii; identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată ( făptuitori, victime, persoane responsabile civilmente); adunarea altor date care se referă la obiectul probaţiunii, în funcţie de natura infracţiunii săvârşite; efectuarea unor constatări tehnico - ştiinţifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor şi de prevenire a altor urmări dăunătoare.

5

Urnele şi celelalte mijloace materiale de probă examinate cu ocazia cercetării la faţa locului ajută la stabilirea unor date importante referitoare la obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă ale infracţiunii, prin care să se răspundă la întrebări esenţiale pentru aflarea adevărului, cum sunt: ce faptă s-a săvârşit, unde, de ce şi de către cine. Cu privire la obiectul infracţiunii cercetarea la faţa locului permite obţinerea de date referitoare la relaţiile sociale încălcate şi la obiectul material al infracţiunii (bunuri, valori, persoane). Privitor la latura obiectivă a infracţiunii, cercetarea la faţa locului oferă posibilitatea de a se stabili modul concret în care s-a exteriorizat acţiunea sau inacţiunea, timpul, locul şi alte date. Dacă infractorul a acţionat într-un anumit mod specific şi el are antecedente penale similare, cercetarea la faţa locului ajută la adunarea datelor necesare pentru identificarea autorului infracţiunii pe baza cartotecii " modus operandi". Cu ocazia cercetării la faţa locului, latura subiectivă a infracţiunii poate fi conturată prin datele ce se obţin cu privire la formele vinovăţiei (intenţie sau culpă). Aşa, de exemplu, într-o infracţiune de omor aceste date pot fi furnizate de numărul, gravitatea, forma şi amplasamentul leziunilor de pe corpul victimei, de instrumentul folosit, de locul săvârşirii faptei. În ceea ce priveşte subiectul infracţiunii, cercetarea la faţa locului oferă o serie de date cu privire la persoana infractorului, cum ar fi: dacă este bărbat sau femeie; dacă este minor sau adult; dacă au acţionat unul sau mai mulţi autori; înălţimea, forţa fizică, profesia. Pentru a se evita unele greşeli de interpretare, urmele şi celelalte mijloace materiale de probă adunate cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie apreciate în mod critic şi în coroborare cu alte probe ce se vor administra ulterior în cauză. Sub acest aspect, diferite interpretări făcute cu privire la urme constituie doar criterii de elaborare a anumitelor ipoteze, pentru verificarea cărora se vor putea efectua percheziţii, ridicări de obiecte sau înscrisuri, ascultarea de persoane, urmărirea rapidă a făptuitorului. Cercetarea la faţa locului este deosebit de importantă şi sub aspect preventiv, în sensul că oferă posibilitatea cunoaşterii cauzelor determinante şi a unor condiţii favorizante a săvârşirii infracţiunii, putându-se propune măsuri mai eficiente de pază, de asigurare a integrităţii anumitor bunuri prin mijloace tehnice adecvate, sisteme de alarmare, de sesizare a factorilor de răspundere în legătură cu neglijenţele constatate.

Ca activitate complexă, cercetarea la faţa locului presupune folosirea unei game largi de mijloace şi metode tehnice criminalistice care ajută la realizarea scopului propus. Dintre acestea pot fi enumerate următoarele: laboratoarele criminalistice mobile dotate cu aparatura necesară; trusele criminalistice; aparatura şi accesoriile de realizare a fotografiei şi filmului judiciar; aparatura tehnică de înregistrare video şi sonoră; detectoarele ( de metale, de cadavre, cu radiaţii); portretul vorbit. Folosirea în mod corespunzător a acestor mijloace şi metode criminalistice precum şi a altora, cu ocazia cercetării la faţa locului, permite descoperirea fixarea, ridicarea şi examinarea în bune condiţii a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă, ţinându-se seama şi de particularităţile pe care le prezintă fiecare infracţiune în parte. b).Trusele criminalistice folosite în cercetări la faţa locului Trusele criminalistice cuprind instrumentele, substanţele şi obiectele necesare aplicării unor metode tehnico - criminalistice în procesul cercetării la faţa locului, care sunt introduse în valize, genţi, cutii ori alte ambalaje pentru a se asigura protecţia şi transportul în bune condiţii. După natura instrumentelor pe care le conţin, trusele criminalistice se clasifică în două grupe: truse universale şi truse cu destinaţii speciale. Trusele universale conţin instrumente diversificate pentru executarea principalelor operaţii tehnico-criminalistice. Fiecare instrument poate fi utilizat, de regulă, la efectuarea mai multor activităţi. Trusele cu destinaţii speciale conţin un instrumentar mai redus, strict adecvat executării unei anumite operaţii tehnico-criminalistice, cum ar fi: amprentarea persoanelor, executarea mulajelor, ridicarea urmelor de picioare, marcarea locului cercetat, recoltarea microurmelor. Pentru a răspunde nevoilor practicii, orice trusă criminalistică trebuie să fie redusă ca volum şi greutate, uşor transportabilă dintr-un loc în altul, chiar pe distanţe lungi. Trusele universale construite pe plan mondial, deşi se prezintă în modele

diferite, se

caracterizează, în general, prin aceeaşi structură a instrumentarului. În activitatea criminalistică din ţara noastră sunt utilizate următoarele truse universale: trusa pentru laboratoarele criminalistice ale poliţiei şi procuraturii, trusa pentru posturile de poliţie şi trusa pentru cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie rutieră care sunt realizate la nivelul celor existente pe plan internaţional.

7

Trusa universală pentru laboratoarele criminalistice este destinată executării celor mai variate operaţii criminalistice la faţa locului. În raport cu destinaţia, instrumentarul trusei se grupează astfel: Instrumentarul pentru căutarea, descoperirea, relevarea şi transferarea urmelor papilare, compus din: două surse portabile de lumină (o lanternă şi un detector cu radiaţii ultraviolete); pensule cu păr de veveriţă; o pensulă magnetică; cutii cu substanţe pulverulente şi seturi cu folii adezive albe, negre şi transparente necesare transferării urmelor papilare; pulverizator cu pudre relevante; pulverizator cu vapori de iod; capsule şi substanţe pentru relevarea urmelor după descoperire.

Instrumentarul pentru executarea mulajului, alcătuit din: cancioc; şpaclu şi lingură pentru pregătirea amestecului; bandă flexibilă pentru îngrădirea locului unde se va turna amestecul; pensulă cu păr de porc pentru curăţarea mulajului; pensete pentru înlăturarea corpurilor străine din urmele de adâncime; etichete pentru normalizarea mulajului. Instrumentarul pentru marcarea locului cercetat şi executarea unor măsurători, conţinând: set cu jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu două tipuri de suporturi; cretă forestieră în trei culori; bandă metrică cu pătrate alternative albe şi negre, având latura de 10 cm; centimetru de croitorie; ruletă metrică de 20 m; sfoară. Instrumentarul pentru amprentarea persoanelor, compus din: placă; rulou şi tub cu tuş; tuşieră chimică şi hârtie impregnată cu soluţie specială; lingură pentru amprentarea cadavrelor; mănuşi chirurgicale. Instrumentarul pentru întocmirea schiţelor şi a unor desene, care cuprinde; riglă gradată; hârtie milimetrică; hârtie de calc; busolă; creioane colorate; şablon de lucru pe hartă. Trusa este prevăzută şi cu o serie de instrumente cu întrebuinţări multiple, ca: fierăstrău de mână; pânză de bomfaier; cleşte patent; briceag universal; diamant; un set de chei; etichete cu antet; magnet cilindric; ciocan universal, la al cărui mâner se pot ataşa o serie de şurubelniţe; dălţi spirale. Trusa universală pentru posturile de poliţie este concepută în aşa fel încât să răspundă problemelor ce trebuie rezolvate de cadrele de politie din mediul rural, fiind dotată cu strictul necesar de instrumentar. Prin dimensiunile sale mici şi greutatea redusă, trusa este purtată cu uşurinţă, iar în anumite situaţii poate fi ataşată la diferite mijloace de transport: bicicletă, motocicletă, motoretă.

Ea cuprinde instrumentarul de bază al trusei universale pentru laboratoarele criminalistice (instrumentar pentru relevarea, executarea mulajelor, amprentarea persoanelor, executarea măsurătorilor şi întocmirea schiţelor). Cu ajutorul acestei truse se pot aplica, în bune condiţii, diferite metode tehnico-criminalistice, pentru descoperirea şi ridicarea urmelor create de om, de animale, de vegetale, de obiecte, cât şi a celor produse în cazul incendiilor şi exploziilor. c). Fotografia judiciară la faţa locului Fotografia judiciară reprezintă un complex de procedee generale de fotografiere, adaptate la nevoile specifice unor activităţi ale procesului penal. Cu ajutorul fotografiei judiciare sunt fixate atât aspectele locului faptei, cât şi rezultatele din examinările de laborator ale urmelor şi corpurilor delicte. De asemenea, ea reprezintă una din metodele tehnice de fixare amănunţită şi precisă a obiectelor examinate sau de înregistrare a imaginii diverselor categorii de urme descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului. Importanţa fotografiei judiciare la faţa locului constă în aceea că unele aspecte consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului sunt mai uşor înţelese şi interpretate cu ajutorul acesteia. Totodată, fotografia judiciară redă unele aspecte care, din diferite motive, au fost omise a fi consemnate în procesul-verbal, aşa cum pot fi existenţa unor urme, amplasamentul anumitor obiecte. Fotografia judiciară este împărţită în două mari categorii, şi anume: fotografia operativă şi fotografia de examinare sau de laborator, denumiri generate de locul unde se execută şi de scopul urmărit. În cercetarea la faţa locului, fotografia judiciară prezintă următoarele avantaje: rapiditatea înregistrării imaginii şi a prelucrării materialelor foto-sensibile; obiectivitatea imaginilor transpuse pe peliculă; înregistrarea tuturor obiectelor incluse în câmpul de vizibilitate al aparatului; exactitatea înregistrării detaliilor; rolul probator şi demonstrativ al imaginilor fotografice şi posibilitatea multiplicării fotografiilor. Procedeele de fotografiere sunt următoarele: - procedeul fotografierii unitare: constă în înregistrarea pe un singur clişeu a întregului loc al faptei; - procedeul fotografierii panoramice: se aplică când locul faptei are o întindere mai mare şi are două tehnici de realizare (circulară şi liniară) şi constă în executarea succesivă de fotografii ale diferitelor porţiuni ale locului faptei care, fiind ulterior asamblate, redau imaginea clară a

9

subiectului la o scară mult mai mare decât o fotografie unitară; - procedeul fotografierii la scară:

- cu ajutorul riglei gradate; - cu ajutorul benzii gradate; - cu ajutorul planşetei cu laturi egale; - cu ajutorul jaloanelor gradate.

Genurile fotografiei judiciare la faţa locului sunt: fotografia de orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografia urmelor şi fotografia în detaliu.

d). Folosirea detectoarelor în cercetarea la faţa locului in cazul furtului din locuinta

Detectorul este un dispozitiv folosit pentru a constata prezenţa unui corp sau a unui fenomen . În activitatea criminalistică, detectoarele sunt folosite în procesul căutării şi descoperirii la faţa locului a obiectelor, substanţelor sau fenomenelor care au legătură cu săvârşirea unei infracţiunii. În cadrul cercetării la faţa locului detectoarele cel mai frecvent utilizate sunt: detectorul cu radiaţii ultraviolete, sau infraroşii pentru urme ; detectorul de substanţe radioactive. a) Detectoarele de metale Din categoria acestora fac parte următoarele : - detectorul de metale cu câmp electric; poate fi utilizat în cazul căutării la fata locului a unor arme şi a altor obiecte feromagnetice, cum ar fi proiectile, tuburi trase cutii sau alte ambalaje metalice în care sunt ascunse obiecte ce prezintă interes în cauză. De asemenea, se mai foloseşte şi pentru examinarea persoanelor sau a unor bagaje aflate asupra acestora, în vederea descoperirii obiectelor metalice ce au legătură cu infracţiunea. - detectorul de metale cu radiaţii gama: funcţionează pe principiul emiterii de radiaţii gama şi al recepţionării acestora atunci când sunt reflectate pe suprafeţe metalice întâlnite în calea lor . În timpul folosirii la faţa locului, detectorul este purtat deasupra zonei cercetate, iar atunci când începe să emită semnalul de detecţie (vizual sau. auditiv ) înseamnă că în locul respectiv se află obiectul căutat sau alte obiecte metalice. - detectorul de metale cu raze X ; poate fi folosit în condiţiile unei încăperi sau locuri iluminate. El funcţionează astfel: valizele , pachetele, etc. supuse controlului se aşează în poziţia cea mai convenabilă în dreptul emiţătorului de radiaţii X, iar în măsura în care acestea conţin obiecte de metal, conturul lor apare pe ecranul fluorescent al detectorului .Imaginea astfel obţinută poate fi

folosită în scop probator. B. Realizarea portretului vorbit la faţa locului a. Noţiuni generale Prin semnalmente se înţeleg trăsăturile exterioare, generale şi particulare, ale unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi identificată. Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoaşterii şi identificării trebuie să se realizeze în mod clar şi sistematic , folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară şi precisă, pentru a se asigura eliminarea confuziilor şi greşelilor ce se pot ivi. Aceasta se realizează cu ajutorul portretului vorbit, care reprezintă un proces ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau unui cadavru. Identificarea persoanelor cu ajutorul metodei portretului vorbit se bazează pe principiile identificării criminalistice , care la rândul lor se sprijină pe teza materialismului dialectic, potrivit căreia toate obiectele lumii materiale sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însuşirile acestora nerepetându-se. În descrierea ştiinţifică a semnalmentelor unei persoane trebuie să se ţină seama de o serie de principii şi criterii, între cele mai importante fiind următoarele: a) În descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei să se cuprindă caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului (capul, umerii, mâinile, trunchiul şi picioarele, elementele caracteristice ale feţei) b) Înfăţişarea persoanei se descrie sub două aspecte: semnalmentele anatomice (statice), semnalmentele funcţionale (dinamice). c) În legătură cu semnalmentele se individualizează acele caracteristici referitoare la variaţiile morfologice ereditare ori rezultate din unele fenomene patologice. Este vorba de rănirea şi deformaţiile unor organe ale corpului uman, de negi, aluniţe , cicatrici, care constituie semne particulare ale persoanei. d) Observarea persoanei în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se face, de regulă din faţă, adică din plan frontal, şi din profil, respectiv din plan lateral. e) Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanelor se descriu îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra lor.

1

f) În descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit, o importanţă deosebită o are folosirea unei terminologii comune precise şi unitare. Prin respectarea acestea cerinţe se asigură posibilitatea evitării unor greşeli sau confuzii care pot să apară în activitatea practică. g) Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, care va fi respectată chiar şi în cazul în care datorită unor condiţii obiective nu se pot observa în întregime toate semnalmentele. h) Atunci când se întocmeşte portretul vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor se face în funcţie de mărime , formă, poziţie iar a unora după culoare. În majoritatea cazurilor, la faţa locului, portretul vorbit se realizează ca urmare a conlucrării dintre victimă, martori sau alte persoane şi criminalist, pentru stabilirea datelor necesare identificării făptuitorului, ori între medicul legist (antropolog) şi criminalist pentru stabilirea identităţii unui cadavru. În această conlucrare este necesar să se ţină seama de anumiţi factori care au influenţe asupra exactităţii observării şi reţinerea semnalmentelor unei persoane. Principalii factori care exercită o asemenea influenţă sunt următorii: -

distanţa de la care este privită persoana respectivă,

-

locul unde se află aceasta, timpul când se execută observarea şi factorii ce o pot influenţa (ziua, noaptea, condiţiile atmosferice, vizibilitatea),

-

durata observării,

-

poziţia persoanei observate şi îmbrăcămintea acesteia,

-

capacitatea de percepere şi apreciere a celui care face observarea.

C). Urmele aflate la faţa locului în cazul infracţiunilor de furt din locuinţe

a) Urmele mâinilor

Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii. Ele reproduc conturul şi relieful fie ale palmei (faţa ventrală), fie ale dosului acesteia (faţa

dorsală). În unele situaţii se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul degetelor şi al palmei, cât şi relieful crestelor papilare sau al încreţiturilor. În structura desenului papilar al falangei se disting trei sisteme de creste papilare: arcuri puternic boltite (convexe), arcuri slab boltite, laţuri, cercuri ori spirale. Cele trei regiuni ale desenului papilar sunt despărţite între ele de creste papilare care se numesc limitante. Există limitante superioare şi limitante inferioare. În traiectoria ei, limitanta superioară întâlneşte limitanta inferioară într-unul sau mai multe puncte ale desenului papilar, unde, fie că se contopesc, fie că îşi continuă traiectul paralel. La locul de contact al limitantelor se întâlnesc cele trei regiuni papilare ale amprentei digitale şi se formează o figură triunghiulară, care poartă numele de deltă. În raport cu forma triunghiului ce ia naştere în punctul de contact al celor trei regiuni, deltele pot fi de două feluri: delte negre şi delte albe. Desenele papilare, după forma generală a crestelor care alcătuiesc regiunea centrală, se împart în următoarele tipuri: arc (adeltic); laţi (monodeltic); cerc (bideltic); combinat (polideltic) şi amorf. Aceste tipuri ale desenelor papilare prezintă multiple particularităţi, ceea ce permite deosebirea cu uşurinţă a dactilogramelor de acelaşi tip. Fiecare tip se subdivide la rândul său în grupe mici numite subtipuri şi varietăţi. Palma este la rândul ei împărţită în trei regiuni având ca limite şanţurile de flexiune palmare. De la baza degetelor până la şanţul de flexiune situat în podul palmei se află regiunea dogitopalmară, iar de la aceasta porneşte un alt şanţ de flexiune către baza palmei, divizând-o în alte regiuni: regiunea tenară, cea de la baza policelui, şi regiunea hipotenară, care este situată spre exteriorul palmei. Urmele de suprafaţă vizibile sunt lăsate de mâinile murdărite cu substanţe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, var, tuş. În funcţie de gradul de îmbâcsire a crestelor papilare cu substanţă colorată, urmele papilare vizibile pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea şi aplicate în mod repetat pe diferite obiecte vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale şanţurilor colorate. Urmele de suprafaţă invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane din piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte ( de

3

exemplu, când făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărţi sau acte ). Prin urmele invizibile se înţeleg şi acelea care sunt vizibile într-o oarecare măsură, însă pentru a fi examinate corespunzător este necesar să fie developate (relevate). Urmele de adâncime lăsate de mâini rămân prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materii plastice ca: argila proaspătă, chitul şi vopseaua proaspete de la geamuri sau de pe diferite obiecte chituite ori vopsite. Dacă este spartă o uşă, urmele trebuie căutate pe broască, pe mânerele uşii sau în imediata lor apropiere şi în orice alt loc prin care ar fi putut pătrunde făptuitorul. Când este spartă o fereastră, se caută cu atenţie deosebită bucăţile de geam spart, întrucât pe ele aproape întotdeauna rămân urmele digitale ale făptuitorului. La instalaţiile electrice este necesar să se cerceteze întrerupătoarele, pereţii din jurul acestora şi becurile care au fost deşurubate parţial sau total de către făptuitor. Dintre mijloacele şi metodele de relevare a urmelor amintim: -

pudrarea: care se face cu pudră de aluminiu, pudră de negru de fum, funingine de camfor şi altele,

-

aburirea: cu vapori de iod sau cu vapori de acid fluorhidric,

-

tratarea cu soluţie chimică.

b) Urme ale picioarelor Prin urme ale picioarelor se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii infracţiunii. La picior se disting două suprafeţe: suprafaţa plantară (talpa piciorului) şi suprafaţa dorsală ( dosul labei piciorului). Suprafaţa plantară are următoarele regiuni: metatarsofalangiană, metatarsiană, tarsiană şi a călcâiului. Regiunea metatarsofalangiană este cuprinsă între vârful degetelor şi o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulaţia situată între falanga a doua a degetului mare şi metatars.

Regiunea metatarsiană este cuprinsă între regiunea metatarsofalangiană şi o linie imaginară, perpendiculară pe axa longitudinală a plantei, care trece prin articulaţia tarsului cu metatarsul. Regiunea tarsiană, corespunzătoare osului tarsului, este cuprinsă între regiunea metatarsiană şi călcâi, respectiv de-a lungul cavităţii (scobiturii) tălpii piciorului. Regiunea călcâiului este partea posterioară a tălpii, corespunzătoare osului calcaneu. Urmele de picioare se pot forma atât în timpul staţionării, cât şi în mişcare, sub acţiunea greutăţii corpului uman ca urmare a funcţiilor de sprijin şi locomotorie ale picioarelor sau a executării altor acţiuni. În mişcare, urmele se pot crea în mers (mers normal, alergare, sărituri) sau cu ocazia acţiunilor executate cu piciorul (lovituri, împingeri, alunecări). Urmele statice se formează de regulă prin apăsarea în timpul staţionării sau în procesul normal al mersului. Ele reproduc mai exact forma şi dimensiunile piciorului, deoarece acesta este apăsat uniform pe suport. Urmele dinamice se formează în procesul mersului, când piciorul alunecă într-o anumită direcţie pe suprafaţa cu care vine în contact. Acest gen de urmă prezintă forma denaturată a piciorului, însă de la caz la caz pot fi exploatate anumite elemente. Pentru descoperirea urmelor de picioare de suprafaţă trebuie cercetate cu atenţie la faţa locului: solul, duşumeaua, parchetul, linoleumul, mozaicul, faianţa, cioburile, bucăţile de hârtie, suprafeţele vopsite, lenjeria de pat, precum şi diferitele obiecte cu care picioarele făptuitorului ar fi putut să vină în contact (scaune, mese, pervazul ferestrelor, pereţii). Urmele descoperite se marchează cu plăcuţe indicatoare din trusa criminalistică, se încercuiesc cu cretă şi se acoperă cu diferite obiecte, cum ar fi: cutii de carton, vase curate, coli de hârtie, carton, placaj. Pe timp de ploaie urmele descoperite se îngrădesc pentru a se preveni scurgerea apei în urme şi surparea marginilor lor. După descoperirea şi relevarea urmelor de picioare se procedează la măsurarea lor. Măsurătorile care se execută vizează atât raportul poziţional dintre urme şi elementele înconjurătoare de la locul faptei, cât şi dimensiunile urmei izolate. În ceea ce priveşte cărarea de urme, la efectuarea măsurătorilor se au în vedere următoarele elemente: Linia direcţiei de mişcare, care este axa imaginară, longitudinală ce trece printre urmele

5

lăsate de piciorul drept şi stâng, reprezentând linia de deplasare a persoanei. Linia mersului este o linie frântă ce uneşte aceleaşi puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stâng şi respectiv de piciorul drept şi reprezintă linia după care se mişcă corpul odată cu fiecare pas. Lungimea pasului este distanţa dintre două urme consecutive lăsate de piciorul drept şi respectiv piciorul stâng. Această distanţă se măsoară între două paralele ce trec prin acelaşi puncte ale celor două urme şi sunt perpendiculare pe linia direcţiei de mişcare. Este indicat ca lungimea pasului să se măsoare între extremităţile călcâielor celor două urme. Lăţimea pasului este distanta dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia direcţiei de mişcare. Unghiul de mers este unghiul format între axa longitudinală a tălpii piciorului şi linia direcţiei de mişcare. Unghiul de mers diferă de la o persoană la alta şi poate fi diferit şi de la un picior la altul.

c) Urme de sânge

Prin urme de sânge se înţelege lichidul extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular şi depus pe un anumit suport, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Crearea unei întreruperi a continuităţii, în orice mod, la nivelul peretelui vascular, va avea drept consecinţă părăsirea vasului sanguin de către o cantitate oarecare de sânge, care se poate regăsi pe corpul persoanei ce sângerează, precum şi pe alte obiecte, corpuri sau locuri. Descoperirea unei urme de sânge prezintă interes prin aceea că: - se poate afla grupa sanguină (uneori şi subgrupa) persoanei de la care provine şi este posibilă chiar punerea în evidenţă a haptoglobinelor; - se pot obţine indicii referitoare la victimă şi făptuitor, agentul vulnerant, modul de acţiune, regiunea anatomică ce a sângerat, organul sau ţesutul ce a fost lezat. Urmele de sânge la faţa locului se pot forma: - pe corpul şi îmbrăcămintea victimei şi a agresorului, prin prelingere, stropire, ţâşnire, contact direct, picurare; - pe obiectele vulnerante şi pe cele aflate asupra sau în jurul persoanei care sângerează, prin

contact direct, prelingere, îmbibare, stropire. - pe drumul străbătut de persoana care sângerează (victimă sau agresor), prin picurare, ţâşnire, prelingere, prin căderi, târâri. - în locul unde a fost descoperită victima, prin contact direct prelingere, îmbibare, difuzare, ţâşnire, stropire, extinderea eventualelor bălţi de sânge. La faţa locului urmele de sânge pot fi descoperite, de cele mai multe ori, prin observarea directă, cu ochiul liber, sau cu ajutorul unor surse de lumină vizibilă sau fluorescentă. De asemenea, pentru descoperirea urmelor de sânge se folosesc lupe, microscoape de buzunar, stereomicroscoape, cât şi anumite soluţii de testare. d) Urme de natură piloasă

Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Din punct de vedere anatomic, firul de păr este compus din două părţi principale: rădăcina şi tija. Rădăcina este învelită într-un sac numit folicul pilos, format la rândul său dintr-o teacă epitelială internă şi o teacă epitelială externă, ambele învelite într-o teacă fibroasă. Teaca epitelială internă este formată din trei straturi concentrice de celule cheratinizate, care dinăuntru în afară sunt: cuticula (epidermicul), stratul Huxley şi stratul Henle. Teaca epitelială externă reprezintă răsfrângerea epidermei, care se continuă pe rădăcină, învelind teaca epitelială internă până la bulbul rădăcinii şi papilă. Teaca fibroasă de natură conjunctivă formează învelişul exterior şi se continuă cu dermul. Papila bulbului este formată din ţesut conjunctiv fără fibre elastice cu capilare şi fibre nervoase, care asigură nutriţia şi inervaţia părului. Tulpina este alcătuită din măduvă (canal medular), cortex (corticulă) şi cuticulă. Firul de păr, ca urmă descoperită la faţa locului apare datorită: căderii fiziologice sau patologice, smulgerii, ruperii, tăierii. La firul de păr se disting o serie de caracteristici, cum sunt: lungimea, grosimea, rădăcina, culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorată unor factori externi ori modificări patologice. Aceste caracteristici pot fi diferite, în raport cu regiunea corpului (regiunea piloasă a capului, sprâncene, gene, mustaţă, barbă, axile), cu sexul persoanei şi starea de sănătate a persoanei.

7

Urmele de natură piloasă se caută la locul săvârşirii infracţiunii, folosindu-se mijloace tehnice (lupa, lanterna, microscopul de buzunar) sau cu ochiul liber. Urmele de natură piloasă pot fi descoperite pe diverse suporturi, cum ar fi: pe corpul uman; pe obiecte de îmbrăcăminte şi pe lenjerie; pe locul unde se află victima şi pe obiectele din apropierea acesteia; pe obiectele corp delict. Adeseori firele de păr se găsesc la faţa locului în asociere cu alte urme de natură biologică (sânge, salivă şi alte ţesuturi moi). Prin interpretarea firelor de păr se poate obţine un număr important de date, cum ar fi: regiunea corporală din care provin; dacă culoarea este naturală sau artificială; modalitatea şi împrejurările în care s-a produs detaşarea (smulgere, rupere, tăieri, căderi normal-fiziologice sau patologice); vârsta, sexul şi mediul profesional al persoanei; gradul de igienă corporală; unele stări de boală; timpul aproximativ scurs de la crearea urmei; instrumentul tăietor folosit.

e) Urme de salivă Prin urmă de salivă se înţelege lichidul de secreţie al glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Modalităţile de formare a urmelor de salivă sunt următoarele: -

prin contactul direct dintre suport şi cavitatea bucală. Acest contact poate fi activ (în timpul fumatului, mâncatului, muşcatului) sau pasiv (introducerea unui căluş, alimentare forţată).

-

prin contactul dintre suport şi suprafeţele mucoase ale buzelor umectate de salivă.

-

prin eliminarea voită a salivei prin fanta bucală

-

prin aderarea pe suprafaţa palmei sau a degetelor a urmelor de salivă în urma expectoraţiei sau a apropierii sale de buze, urmată de transferarea ulterioară pe un alt suport.

Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea directă cu ochiul liber, prin folosirea la faţa locului a unor mijloace optice (lupa, microscopul de buzunar, detectorul cu radiaţii ultraviolete) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că există urme de salivă şi trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii lor. Urmele de salivă se caută pe toate obiectele existente la locul faptei ce ar avea legătură cu

desfăşurarea activităţii infracţionale. Obiectele şi locurile unde se caută urme de salivă sunt: - cele utilizate în scop de igienă corporală, cum ar fi: batista, prosopul, scobitoarea; - cele folosite pentru fumat: ţigări, mucuri, pipe, trabucuri, ţigarete; - tacâmurile, farfuriile, paharele, sticlele; - corpul victimei (pe buze, faţă, gât); - alte obiecte sau instrumente găsite la faţa locului provenite de la făptuitor şi pe care se presupune că există urme de salivă. Interpretarea urmelor de salivă descoperite la faţa locului poate oferi indicii referitoare la numărul persoanelor de la care provin urmele, timpul scurs de la crearea lor (vechimea), starea de sănătate a persoanei creatoare, dacă este fumătoare sau nu. f) Urme de praf şi noroi Praful este un conglomerat de particule foarte mici, provenite din substanţe de natură organică sau anorganică. Elementele sale componente îşi păstrează caracteristicile substanţelor de provenienţă. La locul faptei poate fi în stare de aerosoli, aşezat pe diferite obiecte în strat fin sau sub formă de pastă, când este îmbibat cu anumite substanţe lichide. Întrucât praful păstrează în compoziţia sa elementele substanţei de origine, prin studii microscopice şi spectroscopice, precum şi cu ajutorul analizelor chimice, se poate stabili mediul din care provine, profesiunea persoanei în cauză ori locurile prin care aceasta a trecut înainte de a ajunge la locul faptei. La locul faptei, urmele de praf se caută pe cele mai diferite obiecte şi în cale mai ascunse zone din perimetrul cercetat. Ţinând seama de posibilităţile de sedimentare, stările în care se pot afla, natura faptei şi particularităţile locului în care a fost săvârşită, se insistă în mod deosebit asupra părţilor mai ascunse, cum sunt locurile de îmbinare a pieselor componente, ale instrumentelor, cusăturile hainelor, locurile în care se presupune că făptuitorul a staţionat mai mult. Pe corpul omului, urmele de praf se caută pe îmbrăcăminte şi încălţăminte, unde pot fi sedimentate sub formă de pastă sau în stare pulverulentă. Direct pe corpul persoanei, urmele de praf în cantitate mare se depun pe mâini, picioare, pe faţă, în canalul auditiv, în nări şi mai ales în păr. Fixarea obiectelor şi a locurilor purtătoare ale urmelor de praf se face prin descriere şi fotografiere. Urmele de noroi au aceeaşi provenienţă ca şi urmele de praf, dar ele se află la locul faptei în cantitate mai mare, pe diferite obiecte, pe sol, duşumele şi mai ales pe roţile vehiculelor, încălţămintea şi hainele omului. În funcţie de vechime, ele se pot prezenta în stare vâscoasă, de

9

pastă densă ori sub formă de crustă uscată. Fixarea urmelor de noroi descoperite la locul faptei se face prin descriere şi fotografiere. Ridicarea urmelor de noroi de pe obiectele de la locul faptei se face prin raderea substanţei în cauză şi ambalarea ei în borcane separate pentru fiecare urmă în parte. Trebuie avut grijă ca pojghiţele de noroi formate din mai multe straturi să fie astfel detaşate de pe obiectul purtător ca să nu se sfarâme, ca să rămână intacte.

g) Urmele încălţăminte

Urmele de încălţăminte se creează prin contactul ce are loc între aceasta şi elementele componente ale locului unde s-a comis fapta penală (duşumea, mobilă). Ele ajută la determinarea drumului parcurs de persoanele ce interesează, la identificarea încălţămintei creatoare, precum şi la furnizarea datelor în legătură cu activităţile desfăşurate înaintea, în timpul şi după comiterea infracţiunii. În raport cu factorul creator, urmele de încălţăminte apar ca urme formă (de adâncime sau de suprafaţă şi statice sau dinamice), însă pot exista şi ca urme materie (de pildă, fragmente din părţile componente ale încălţămintei). După părţile componente ale încălţămintei, urmele pot fi: - create de partea de jos a încălţămintei: urme lăsate de partea exterioară a tălpii; urme lăsate de pingea; urme lăsate de rama tocului şi a tălpii; urme lăsate de toc; - create de feţele încălţămintei: urme create de căpute; urme create de carâmbi; urme ale altor componente (limbă, baretă, burduf, şiret, capse, catarame). Urmele de încălţăminte de la locul faptei pot fi găsite izolate sau sub formă[ de cărare de urme. Ultima prezintă importanţă deoarece poate furniza o serie de date despre făptuitor, alte persoane care interesează, activităţile infracţionale şi modalităţile de executare a lor (mers normal, grăbit, defecte de mers). În interiorul imobilelor, urmele de încălţăminte se caută pe scări, parchete, duşumele, scaune, mese, pervazurile ferestrelor, covoare, obiecte vestimentare. Cel mai frecvent, urmele de încălţăminte se descoperă cu ochiul liber, printr-o atentă examinare a solului şi a obiectelor pe care se presupune că s-a călcat. Suprafeţele lucioase se examinează sub incidenţa luminii naturale sau artificiale, urmărindu-se petele mate, ce pot

reprezenta urme de încălţăminte. La relevarea urmelor de încălţăminte de pe covoare, mochete, carpete, în anumite situaţii, sunt folosite aparate construite special în acest scop, care funcţionează pe principiul electricităţii statice. În pivniţe, subsoluri, urmele de încălţăminte se caută cu ajutorul unor surse de lumină dirijată (reflector, lanternă). Prin interpretarea urmelor de încălţăminte se obţin date cu privire la persoana care le-a creat şi activităţile întreprinse de ea. Dimensiunile, forma şi cantitatea urmelor de încălţăminte pot să indice dacă: au fost lăsate de o femeie sau de un bărbat ori de mai multe persoane; cel care le-a lăsat are sau nu defecte de mers ca urmare a unor anomalii congenitale sau dobândite; a avut loc o luptă între victimă şi agresor. h) Urmele obiectelor de îmbrăcăminte Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările ce apar pe corpul omenesc sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. La faţa locului pot rămâne şi obiectele de îmbrăcăminte ca atare, sau fragmente de diferite mărimi ale materialelor şi accesoriilor din care acestea simt confecţionate. Urmele de îmbrăcăminte reproduc aspectul construcţiei exterioare a acesteia, pe suporturi care au, de regulă, o suprafaţă plană. Asemenea urme pot fi create în pământul moale, când, de exemplu, persoana a căzut m genunchi, în coate sau cu o altă parte a îmbrăcămintei. Prin examinarea formei astfel imprimate, se poate ajunge la identificarea îmbrăcămintei. În unele cazuri, urmele descoperite reproduc forma şi detaliile de structură ale anexelor obiectelor de îmbrăcăminte, ca: nasturi, catarame, fermoare, curele, cordoane, epoleţi. Când urmele formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sunt vizibile, nu se ridică probleme deosebite în căutarea şi descoperirea lor. Dacă sunt latente, se folosesc în procesul căutării fie lupa, fie - dacă luminozitatea este redusă - surse artificiale de iluminare (lanternă, reflector), cu ajutorul cărora să se lumineze locurile unde se presupune că ar exista asemenea urme. Uneori urmele pot să fie foarte mici, ceea ce impune concentrarea atenţiei pentru descoperirea lor pe suprafaţa sau în adâncimea unor suporturi din câmpul infracţiunii. Urmele

1

obiectelor de îmbrăcăminte se caută în interiorul şi exteriorul încăperilor, pe acele suporturi care au calitatea de a le reţine, cum simt: alimente, vopsea proaspătă, praf, plastilină, chit proaspăt, ceară. În exterior, urmele de îmbrăcăminte se caută pe sol moale, var stins, mortar şi alte substanţe pulverulente sau vâscoase. Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte se pot obţine date referitoare la: obiectul creator al urmei (felul obiectului de îmbrăcăminte -palton, haină, pantalon, vestă, cămaşă, ciorap, pălărie -; natura şi felul materialului din care este confecţionat; gradul de uzură al acestuia); activităţile întreprinse la faţa locului (urme de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracţional de la făptuitor şi de la victimă pot oferi date despre drumul parcurs, locul de staţionare, eventualele căderi, dacă s-a dat luptă între ei, târârea victimei, luarea de obiecte de îmbrăcăminte de la locul faptei); purtătorul obiectului de îmbrăcăminte (în raport cu felul şi dimensiunile obiectului de îmbrăcăminte, cu marca de fabricaţie, se pot obţine indicii cu privire la vârsta, sexul, talia, ocupaţia purtătorului, locul de fabricaţie sau de provenienţă). i) Urmele instrumentelor de spargere

În denumirea generică de „instrumente" se includ toate uneltele, sculele, aparatele şi orice obiecte care se folosesc la săvârşirea unei infracţiuni. Din practica criminalistică a rezultat că cel mai des utilizate sunt următoarele instrumente: cleşti, ciocane, cuţite, topoare, şurubelniţe, ferăstraie, răngi, leviere, târnăcoape, sfredele, foarfeci, chei fixe şi mobile, ştanţe, matriţe, scule de montare-demontare. După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: urme statice şi dinamice, urme de suprafaţă şi de adâncime. În general, ponderea o deţin cele de adâncime, dar mai ales cele de natură dinamică. După modul de acţionare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înţepare, frecare-alunecare, prin detaşarea unor fragmente din instrumente etc. Urmele formate prin frecare-alunecare sunt tipice în cazul forţării sistemelor de încuieredescuiere cu chei potrivite ori şperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un şperaclu, prin rotirea acestora se acţionează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi. În astfel de situaţii, cu ocazia cercetării la faţa locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită ori de şperaclu.

Urmele instrumentelor se caută pe corpul victimei, al făptuitorului, pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uşi, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare. Urmele instrumentelor pot fi descoperite atât prin observarea cu ochiul liber, cât şi cu ajutorul unor mijloace optice (lupe, microscopul de buzunar) sau, după caz, folosindu-se surse de iluminare. Fixarea urmelor instrumentelor de spargere se realizeaza prin descriere in procesul verbal de cercetare la fata locului fotografiere si mulare. Cu ocazia descrierii se arata locul in care se afla urmele descoperite, forma, dimensiunile, caracteristicile generale si mai ales cele particulare. La fixarea prin fotografiere, dupa realizarea obisnuita a fotografiei obiectelor principale, se executa fotografia detaliilor, aplicandu-se de cele mai multe ori metoda la scara. Aparatul fotografic se aseaza cu obiectivul perpendicular pe urma iar iluminarea se face in asa fel incat sa se creeze usoare umbre pe zona in cauza. Mulajele se fac din parafina ori ceara rosie, mai rar din plastilina sau ghips. Inainte de aplicarea mulajului urma se trateaza cu glicerina ca mulajul sa nu adere la substanta obiectului primitor. î) Urmele mijloacelor de transport

Prin urmele mijloacelor de transport se înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloace de transport ori părţi componente ale lor ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Suprafaţa antiderapantă a anvelopelor vehiculelor cu tracţiune mecanică se deosebeşte foarte mult ca desen, lăţime şi lungime, de la un gen de vehicul la altul. Caracteristicile individuale ale anvelopelor pot consta din: uzura parţială sau totală a desenului antiderapant; uzura laterală a anvelopelor datorită unghiului de bracaj defectuos reglat; găuri, tăieturi sau petice ale anvelopei; urme de pietricele pătrunse în şanţurile dintre desenele antiderapante; urme ale folosirii lanţurilor şi altele. În cea ce priveşte motocicletele şi motoretele în mers, acestea lasă la faţa locului o singură urmă, în care se reflectă mai ales caracteristicile benzii de rulare a anvelopei de pe roata din spate. Aceste mijloace de transport sunt de o mare diversitate, începând de la cele cu o singură roată

3

(de exemplu, roaba) şi terminând cu cărucioarele de mână de diverse mărimi, cu patru roţi. Urmele roţilor acestor mijloace de transport sunt însoţite deseori de urmele de încălţăminte sau plantare ale omului care trage sau împinge. Atunci când ecartamentul roţilor acestor mijloace de transport este mic (până la 0,5 m) şi tracţiunea se face din faţă, urmele roţilor se vor suprapune pe cele de încălţăminte sau plantare şi invers în situaţia când mijlocul de transport este împins din spate. Urmele lăsate de vehicule la faţa locului sunt, de regulă, vizibile, descoperirea lor neconstituind o greutate deosebită. Ca mijloace tehnice de descoperire se folosesc instrumente din trusele criminalistice. Căutarea urmelor de vehicule se face pe partea carosabilă a şoselelor şi a drumurilor, fără a se neglija acostamentele, şanţurile, bordurile, trotuarele şi alte porţiuni laterale ale acestora. j) Urmele create prin folosirea armelor de foc Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii cu ocazia săvârşirii unei infracţiuni. La crearea acestei categorii de urme, participă în mod necesar arma de foc, muniţia şi diferite suporturi (ţinte). k) Urmele sub formă de sfori, cordoane, frânghii şi resturi ale acestora Urmele de acest fel se descoperă la locul faptei fie în variate modalităţi de utilizare, cum se întâmplă în cazurile de escaladare a zidurilor, de imobilizare, strangulare ori spânzurare a victimelor, alteori ca mijloace de împachetare a instrumentelor folosite sau a obiectelor sustrase, fie ca simple obiecte aruncate la întâmplare. De cele mai multe ori, pe asemenea frânghii, sfori, cordoane sau chiar fire de sârmă sunt şi diferite noduri, care pot fi extrem de variate ca formă, dimensiuni şi moduri de realizare. Aceste urme simt deosebit de utile pentru cercetarea criminalistică. Prin natura lor, gradul de uzură, locul sau obiectele pe care se află, lungimea şi grosimea în care se prezintă, numărul firelor şi felul împletiturii ori direcţia de răsucire, nodurile şi felul acestora, substanţele străine de pe ele, faptul dacă sunt întregi sau numai fragmente, se pot stabili date în legătură cu destinaţia şi vechimea ce o au, modul săvârşirii infracţiunii profesiunea sau îndeletnicirile infractorului. Fixarea urmelor sub formă de sfori, frânghii, cordoane se realizează prin descriere în procesul-verbal de cercetare a locului faptei şi prin fotografiere, după care se procedează la

ridicarea lor. Prin examenul de expertiză a acestor urme se pot stabili date utile în legătură cu natura şi provenienţa lor, modul de săvârşire a infracţiunii, obiceiul infractorilor de a imobiliza victimele şi de a face nodurile, compoziţia chimică a corpurilor străine descoperite pe ele. Mai ales prin modul de realizare a nodurilor, se pot face aprecieri în legătură cu persoana făptuitorului, deoarece nodul se face diferit, în funcţie de preocupările şi profesia persoanei în cauză. Este ştiut, în acest sens, că în marea varietate de noduri, proprii anumitor profesii, sunt noduri marinăreşti, pescăreşti, chirurgicale, de ţesătorie sau tapiţerie etc., care, în situaţii concrete, contribuie la reducerea sferei persoanelor suspecte în săvârşirea infracţiunii.

D) Procedee şi tehnici criminalistice de fixare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă a) Consideraţii generale După ce urmele, obiectele care conţin sau poartă urme, precum şi celelalte mijloace materiale de probă au fost descoperite la faţa locului, se procedează la determinarea poziţiei şi a stării lor şi la descrierea amănunţită în formele prevăzute de lege. Ansamblul activităţilor respective este cunoscut în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor şi a altor mijloace materiale de probă. Fixarea urmelor infracţiunii îşi are temeiul în dispoziţiile Codului de procedură penală. Ea nu se confundă cu conservarea, care presupune acele operaţii care au drept scop păstrarea urmelor şi a obiectului purtător de urme în starea în care au fost descoperite şi protejarea lor împotriva factorilor distructivi. În practica criminalistică, modalităţile prin care se realizează fixarea urmelor infracţiunii se împart în două categorii: fixarea prin descriere şi fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice. 1) Fixarea prin descriere. Aceasta constă în consemnarea sub formă scrisă a constatărilor făcute prin perceperea nemijlocită a tuturor caracteristicilor urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă, a dimensiunilor şi a relaţiilor spaţiale dintre ele şi a altor aspecte de la locul săvârşirii infracţiunii, precum şi a unor date referitoare la condiţiile în care s-au făcut constatările. Descrierea se face prin folosirea vocabularului limbii române şi poate fi materializată prin

5

procesul verbal de cercetare la faţa locului, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau raportul de constatare medico-legală. Fixarea prin descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. Procesul-verbal oferă posibilităţi nelimitate de a se descrie orice aspect constatat la faţa locului. încheierea lui nu necesită mijloace tehnice deosebite. Fixarea prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de constatare medico-legală. în practica criminalistică există situaţii când, cu ocazia cercetării la faţa locului, sunt descoperite obiecte ce impun o examinare de specialitate, întrucât situarea lor în locul săvârşirii infracţiunii ori sub aspectul sub care se prezintă îndreptăţesc presupunerea că ele poartă sau conţin urme ale infracţiunii care nu pot fi evidenţiate decât prin anumite mijloace tehnice. Operaţiile întreprinse şi concluziile constatărilor făcute de specialist sunt consemnate într-un raport care constituie mijlocul de fixare, ce are menirea de a completa descrierea făcută în procesulverbal. 2) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice. Pentru a se asigura mai buna înţelegere a textului procesului-verbal, prin redarea cât mai exactă a imaginii locului faptei şi a caracteristicilor individuale pe care le au urmele şi alte categorii de obiecte, se completează descrierea lor şi a locului unde au fost descoperite cu fotografii, desene, schiţe ori alte asemenea lucrări. În procesul de fixare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă trebuie să respecte următoarele reguli generale: -

întocmirea procesului-verbal şi folosirea celorlalte mijloace tehnice de fixare să se facă în strictă conformitate cu prevederile art. 91 şi 131 C. proc. pen.;

-

să se redea cu precizie locul descoperirii urmei sau a altui obiect, consemnânduse distanţele faţă de diferite repere (fereastră, uşă, pat, zid şi altele);

-

să se arate poziţia exactă faţă de planurile orizontal şi vertical, precum şi faţă de baza proprie (răsturnat, înclinat);

-

să fie reproduse întocmai caracteristicile privitoare la dimensiuni, formă, culoare, cantitate);

-

să se consemneze starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, uscat, murdar, cu miros, fără miros, decolorat, cald, rece, topit, îngheţat);

-

se vor consemna cantităţile;

-

să se descrie condiţiile în care s-au descoperit: pivniţă umedă, într-o încăpere uscată, întunecoasă;

-

să se descrie operaţiile tehnico-criminalistice executate la faţa locului (metode de relevare, de măsurare, de fotografiere).

În procesul-verbal de cercetare la faţa locului se consemnează date privind: caracteristicile tehnice ale aparaturii şi materialelor sensibile folosite; parametrii de lucru; tehnica de iluminare utilizată.

b) Particularităţi în fixarea unor categorii de urme şi obiecte

1) Particularităţi în fixarea urmelor omului În cazul urmelor de mâini, în procesul-verbal de cercetare la faţa locului se menţionează: amplasamentul pe obiectul purtător (izolate sau sub formă de grupaj), precizându-se dacă sunt pe partea interioară sau exterioară a unor suprafeţe; substanţele folosite la relevare; descrierea tipului şi varietăţii desenului papilar reprodus în urmă; modalitatea în care au fost ridicate urmele. În cazul în care stabilirea tipului nu este posibilă, se va menţiona zona desenului (centrală, marginală sau bazală). Cu ajutorul mijloacelor tehnice, fixarea se realizează prin cel puţin două categorii de imagini: una redând grupajul lor împreună cu reperele înconjurătoare, iar cealaltă redând fiecare urmă în parte. Alături de urmele relevate se aşează tăbliţe cu numere indicatoare. În cazul urnelor de picioare, descrierea în procesul verbal se referă în mod deosebit la următoarele: proprietăţile suportului; genul urmelor; numărul lor; dacă sunt integrale sau numai fragmente; forma, conturul, relieful, dimensiunile şi alte particularităţi care le individualizează; caracteristicile substanţei în cazul urmelor de stratificare şi elementele caracteristice ale cărării de urme. în cazul fixării cu ajutorul mijloacelor tehnice, probleme specifice ridică fotografierea cărării de urme, deoarece în imaginea obţinută trebuie să apară caracteristicile mersului persoanei, cum ar fi: direcţia de mers, lungimea şi lăţimea pasului, unghiul de mers. În cazul urmelor de sânge se descriu: numărul urmelor, dispunerea, forma, dimensiunile, aspectul de suprafaţă, culoarea, conturul, integritatea, prezenţa de stropi secundari, axul şi direcţia de scurgere, aspectul marginilor, natura şi proprietăţile suportului (umiditate, temperatură, grad de înclinare, culoare, calitatea de a fi sau nu absorbant, conservant sau distructiv pentru elementele componente ale sângelui, încercări de distrugere sau alterare a suportului în vederea îndepărtării

7

urmelor); măsurile întreprinse pentru a preîntâmpina degradarea sau accentuarea alterării lor. Când se descoperă urma biologică pe victima în viaţă, pe cadavru ori pe infractor, este recomandabil să se marcheze poziţia fiecărei urme în parte pe schiţe ale corpului uman văzut din faţă, spate şi părţi laterale. În cazul urmelor de natură piloasă se consemnează: numărul de fire, forma, dimensiunea, aspectul exterior, culoarea, ondularea, variaţiile de grosime şi pigmentare, modul de dispunere pe suport; descrierea suportului cu caracteristicile sale; prezenţa de produse biologice sau patologice; modalităţile de aderare a firului de păr la suport şi condiţiile de mediu la care au fost supuse. 2) Particularităţi în fixarea urmelor obiectelor a) Prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului. În cazul urmelor de încălţăminte se consemnează: lungimea totală a tălpii; lăţimea tălpii, lungimea şi lăţimea tocului, cu descrierea amănunţită a detaliilor şi caracteristicilor vizibile în urme. La cărarea de urme se menţionează toate elementele acesteia, se descrie plasamentul urmelor faţă de alte obiecte. în cazul fixării cu ajutorul mijloacelor tehnice a urmelor de încălţăminte se execută fotografii de ansamblu din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurările şi obiectele situate în câmpul infracţiunii. Urmele se fixează şi prin fotografiere în detaliu. Cărarea de urme se fixează prin fotografie panoramică sau schiţă, executată de preferinţă de la înălţime, în plan orizontal paralel cu solul sau din lateral, aşezându-se de-a lungul cărării o bandă metrică. În cazul urmelor de îmbrăcăminte, prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, se descriu, în mod deosebit, felul ţesăturii imprimate şi prezenţa unor particularităţi, cum ar fi: cusături, nasturi, catarame, clape de buzunar, cordon. În cazul urmelor de instrumente se descriu: forma, dimensiunile, elementele particulare, starea şi poziţia lor în raport cu alte urme sau obiecte din câmpul infracţiunii, menţionându-se cât mai exact distanţele dintre ele. În cazul urmelor mijloacelor de transport se menţionează: denumirea drumului public sau a şoselei pe care s-au găsit urmele; denumirea intersecţiei şi imobilelor apropiate care constituie principalele puncte de reper; lăţimea părţii carosabile şi a benzilor de circulaţie, precum şi a trotuarelor pe care se găsesc urmele; natura învelişului şoselei şi starea de umiditate (dacă este acoperită cu noroi, zăpadă, etc.); repartizarea urmelor; distanţele dintre ele precum şi faţă de reperele fixe; dimensiunile, forma, culoarea, numărul şi alte caracteristici generale sau individuale ale urmelor.

În cazul urmelor armelor de foc se precizează: aspectul şi dimensiunile proiectilului şi tubului tras; inscripţiile de pe tub; forma şi aspectul orificiilor de intrare şi ieşire; raza de răspândire a alicelor pe ţintă; prezenţa şi caracteristicile factorilor secundari ai împuşcăturii. b) Cu ajutorul mijloacelor tehnice.

În cazul urmelor de încălţăminte se execută fotografii de ansamblu din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurimile şi obiectele situate în câmpul infracţiunii şi cu poziţia acestora faţă de cadavru. Urmele se fixează şi prin fotografie de detaliu. În cazul urmelor de instrumente, fixarea prin fotografie se face prin imagini de localizare a urmelor pe obiectul purtător, combinate cu imagini de detaliu, în ambele apărând în cadru plăcuţe indicatoare. În cazul urmelor mijloacelor de transport se folosesc fotografiile-schiţă încrucişate. Urmele de frânare sunt marcate, înainte de fotografiere, cu substanţe pulverulente de culoare albă (asemănător marcării terenurilor sportive) în aşa fel încât să nu se deterioreze urmele. Când se foloseşte banda metrică, aceasta va fi plasată între urmele de frânare.

E) Procedee şi tehnici de ridicare, ambalare, şi transportare a urmelor şi a altor mijloace ateriale de probă

A) Consideraţii generale.

l. Noţiunea de ridicare Prin ridicarea urmelor - în sens criminalistic - se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii acestora ori a obiectului sau înscrisului care le poartă ori le conţine, din locul săvârşirii faptei penale. Atunci când ridicarea urmelor de la faţa locului nu este posibilă, ca urmare a diferitelor cauze (natura imobilă a subiectului, dimensiuni şi greutăţi mari, natura pulverulentă a corpului primitor) se ridică imaginile lor prin diferite procedee tehnice (fotografiere, executarea de mulaje sau desene, filmare şi altele). În astfel de cazuri, la dispoziţia expertului ori la dosarul cauzei sunt puse nu înseşi

9

urmele sau obiectele care le poartă, ci imaginile acestora.

2. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare Practica criminalistică cunoaşte mai multe procedee şi tehnici de ridicare a urmelor: ridicarea obiectului care poartă sau conţine urma; ridicarea urmelor sub formă de cruste, pete, depuneri, etc.; ridicarea urmelor prin transferare; ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare, mulaj şi desen. a). ridicarea obiectelor purtătoare de urme Obiectele purtătoare de urme se ridică atunci când sunt de dimensiuni şi greutăţi care permit aceasta. Astfel, se ridică şi se transportă frecvent: pahare, sticle, farfurii, stilouri, scrumiere, bibelouri, becuri, curele, catarame, petice de hârtie, cuţite, arme de foc şi alte obiecte pe care se găsesc urme latente ori vizibile. De asemenea, se ridică obiecte pe care se găsesc pete sau secreţii, cum ar fi: îmbrăcăminte, încălţăminte, cearşafuri, batiste, etc. ori recipiente ce conţin substanţe toxice, alimente, băuturi, vopsele (de exemplu: pungi, saci, plicuri, tuburi, cutii, borcane, sticle, pahare, eprubete, capsule, fiole). Principalele reguli ce se impun a fi respectate la ridicarea obiectelor purtătoare de urme sunt: - ridicarea să fie admisibilă, în sensul de a nu împiedica sau stânjeni procesul de producţie, a nu prezente pericol public, a nu determină distingeri sau degradări etc.; - prin ridicare (apucare, prindere) să nu se distrugă urmele existente şi în acelaşi timp să nu creeze altele noi; b). ridicarea urmelor materie sub formă de cruste, pete, depuneri etc. Aceasta se realizează prin recoltarea lor directă de pe suportul pe care se găsesc : sol, pereţi, mobilă, sobe, podea, fereastră. Tehnicile folosite pentru recoltarea acestora sunt următoarele: -

desprinderea particulelor de sol ori vopsele, a crustelor de sânge sau a oricăror alte pete ori depuneri,

-

Solubilizarea cu tampoane de vată îmbibate unul în apă , iar altul în alcool etilic,

-

Prinderea cu penseta, în cazul firelor de păr, fibrelor, tampoanelor de vată, resturilor textile, peliculelor de vopsea etc.

c). ridicarea urmelor prin transferare Urmele formă create de încălţăminte, picioare, mâini, etc. - prin depuneri de materii

pulverulente pe covoare, mochete, parchet, linoleum sau ţesături de mobilă - pot fi transferate cu ajutorul electricităţii statice pe un suport de culoare contrastantă, folosindu-se un aparat special construit in acest scop. d). ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare, mulaj şi desen Fotografierea şi filmarea în scop de ridicare au în vedere reproducerea şi conservarea caracteristicilor generale şi individuale exterioare ale urmei, spre deosebire de fotografierea şi filmarea in cazul fixării când, in principal, se urmăresc situarea urmei 3. Ambalarea şi transportarea urmelor Ambalarea şi transportarea urmelor pun probleme dificile mai ales când sunt fragile, volatile ori perisabile: secreţii biologice, ţesuturi organice, etc. Orice urmă se ambalează separat, în funcţie de locul unde a fost descoperită: de exemplu, dacă sunt mai multe fire de păr izolate, fiecare se ambalează separat ; dacă se află în smoc intr-un singur loc , se ambalează laolaltă tot smocul; dacă sunt fragmente de hârtie, se ambalează separat pe teancuri de fragmente, aşa cum s-au descoperit. Când urmează a se ridica mai multe sticle, borcane, pungi cu materiale, acestea se vor introduce în cutii rezistente , lăsându-se spaţii între ele , care se vor umple cu rumeguş , hârtie, material plastic, pentru a le feri de spargere. Etichetarea şi sigilarea sunt obligatorii. Pe eticheta fiecărei urme se menţionează : numărul de ordine; ce se reprezintă; data şi locul recoltării; calitatea, numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor asistenţi; viza organului de urmărire penală. Ea trebuie să fie scrisă citeţ şi bine lipită. Sigiliul se aplică direct pe ambalajul fiecărei urme. In cazul când se face un colet cu mai multe urme asamblate în prealabil, se sigilează şi coletul. Dacă este posibil, sigilul se aplică direct pe dopul recipientului. în situaţia când ambalajul este o cutie, sigiliul se aplică pe capetele sforii folosite pentru legarea acesteia. b. Particularităţi ale ridicării, ambalării si transportării unor categorii de urme. - urmele omului Urmele papilare se fotografiază la faţa locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat. Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât şi cele de suprafaţă. Urmele de sânge găsite sub formă lichidă se ridică cu ajutorul unei pipete, într-un recipient din sticlă bine spălat şi uscat, prevăzut cu un dop care să asigure o perfectă etanşeitate. Nu se va proceda la îmbibarea pe un suport textil (vată, tifon), introdus în prealabil în apă distilată, ser

1

fiziologic sau apă oxigenată, întrucât se produc diluarea şi distrugerea urmei. Firele de păr se recoltează împreună cu toate impurităţile aderente, iar in cazul crustelor care le înglobează, acestea se ridică în întregime. - urmele obiectelor La urmele de încălţăminte se aleg pentru ridicare prin mulaj acelea dintre ele care reproduc cel mai complet şi mai clar elementele caracteristice de relief. -urmele instrumentelor Atunci când obiectul purtător nu poate fi ridicat, se procedează, în funcţie de situaţie, la decuparea unei porţiuni care să cuprindă urma in totalitatea ei. Ridicarea urmelor de sticlă se face cu multă grijă, datorită că acestea se găsesc ca cioburi, particule, microurme, dar şi pentru că ele pot purta diverse alte urme care au legătură cu infracţiunea. Fiecare ciob de sticlă se ridică folosindu-se instrumente şi tehnici adecvate. Pentru ridicarea unor particule fine de sticlă se folosesc aspiratoare speciale sau benzi adezive. F) Interpretare tehnico-ştiinţifică a urmelor descoperite la faţa locului. Erori de interpretare. Prin interpretare se înţelege operaţiunea logică prin care se precizează semnificaţia unei formule sau informaţii, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în funcţie de un anumit domeniu ales. Prin interpretarea tehnico-ştiinţifică, specialiştii pot oferi unele date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală ori instanţele de judecată, atunci când fac cercetarea la fata locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde mai ales la întrebările : unde s-a săvârşit fapta penală? când s-a comis infracţiunea ? cum a fost săvârşită infracţiunea ? cine sunt autorii ?

1. Unde s-a săvârşit fapta penală ? Spaţiul pe care (sau în care) s-a pregătit, încercat ori săvârşit infracţiunea prezintă o deosebită importanţă în aflarea adevărului. Organul competent să determine spaţiul în care s-a comis infracţiunea ori cel unde se găsesc urmele acesteia este organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. În determinarea spaţiului pe care se întinde locul săvârşirii infracţiunii, în măsurarea cu exactitate a acestuia, şi mai ales, in fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.

2. Când s-a săvârşit fapta penală ? Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârşit infracţiunea permite organelor judiciare să determine alte activităţi desfăşurate de făptuitor şi le oferă posibilitatea înlăturării alibiurilor pe care acesta le invocă în apărarea sa. Determinarea timpului în procesul cercetării la faţa locului se poate referi, de regulă la: -

timpul necesar realizării actelor pregătitoare,

-

timpul scurs de la intrarea făptuitorului în câmpul infracţional până la ieşirea din acesta,

-

timpul consumării infracţiunii,

-

timpul scurs din momentul consumării infracţiunii până la începerea cercetării la faţa locului.

Organele de urmărire penală sau instanţele de judecată pot stabili aceste date, cu aproximaţie, prin declaraţiile făcute de victimă, de martori, de învinuit, ori de inculpat. La faţa locului se pot găsi o serie de urme ori obiecte prin interpretarea cărora specialiştii au posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs. 3. Cum a fost săvârşită fapta penală ? Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat făptuitorul în câmpul infracţional, cum a acţionat pentru săvârşirea infracţiunii, metodele şi mijloacele folosite, măsurile luate pentru mascarea faptei comise şi locul pe unde a ieşit. Stabilirea cu exactitate a acestor activităţi permite determinarea modului specific de operare specific al făptuitorului, fapt care devine deosebit de important sau chiar hotărâtor pentru formarea cercului de suspecţi. - Stabilirea drumului parcurs de infractor. "Iter criminis", potrivit părerilor exprimate de penalişti, are ca punct de plecare prima manifestare externă care tinde la executarea rezoluţiei infracţionale, iar ca punct terminus momentul efectuării în întregime a activităţii fizice voite. Din punctul de vedere al cercetării criminalistice desfăşurate la locul săvârşirii infracţiunii, un interes deosebit îl prezintă pentru descoperirea urmelor lăsate de infractor şi drumul parcurs de acesta la părăsirea definitivă a câmpului infracţional.

3

- Cum a acţionat făptuitorul în procesul săvârşirii infracţiunii. Practica demonstrează că la faţa locului se descoperă şi urmările faptei săvârşite, care sunt tot modificări produse în mediul exterior. În procesul interpretării tehnico-ştiinţifice, pornindu-se de la urmările infracţiunii şi de la urmele lăsate de făptuitor, se poate ajunge la stabilirea activităţii fizice desfăşurate de acesta în timpul comiterii infracţiunii. Pentru ca interpretarea să aibă caracter organizat, trebuie să se desfăşoare urmărindu-se îndeaproape fazele succesive comiterii faptelor infracţionale sau parcurgându-se procesul invers, adică de la urmări la faptă. 4. Cum a comis fapta penală ? Pentru a răspunde la această întrebare, activitatea de citire a urmelor infracţiunii trebuie să furnizeze organelor judiciare date cu privire la atât la numărul autorilor şi al complicilor, cât şi la identitatea lor. - numărul autorilor şi complicilor Demonstraţia trebuie să pornească de la un fapt cert, şi anume că fapta penală a fost săvârşită cel puţin de un autor. De aici, toată demonstraţia poate conduce în continuare la două concluzii, şi anume că fapta putea fi comisă de un singur autor sau de mai mulţi autori. Descoperirea şi examinarea comparativă a acestor categorii de urme - după ce s-a făcut excluderea celor provenind de la victimă sau de la alte persoane cunoscute care au avut acces în perimetrul unde s-a produs infracţiunea - permit stabilirea numărului de persoane presupuse a fi săvârşit infracţiunea sau ajutat la comiterea ei. Activitatea concretă poate fi dedusă prin interpretarea celorlalte categorii de urme descoperite pe corpul făptuitorului sau complicilor cât şi a datelor oferite de obiectele pe care le-au folosit la săvârşirea infracţiunii. - date despre identitatea făptuitorilor. Prin interpretarea urmelor şi obiectelor descoperite în procesul cercetării la faţa locului a unei infracţiunii indiferent de particularităţile pe care le prezintă, se pot obţine date ce ajută la formarea cercului de suspecţi. Apoi, prin examinarea urmelor infracţiunii în raport cu modelele pentru comparaţie prelevate de la persoanele din cercul de suspecţi, se poate stabili identitatea făptuitorului.

Erori de interpretare Cele mai frecvente dintre erori se datorează faptului că, în momentul în care se priveşte o

urmă dintr-un anumit punct de vedere iau naştere inhibiţii psihologice ce împiedică să se vadă urma supusă atenţiei şi într-o altă perspectivă. Erorile de logică pot fi: erori logice sau formale (aprecierea incorectă a deducţiilor); erori materiale (de relatare greşită a faptelor); erori verbale (folosirea eronată a termenelor). Erorile logice se mai pot produce şi ca urmare a nerespectării principiilor de bază ale demonstraţiei. Formularea superficială a tezei de demonstrat, nefundamentarea ştiinţifică a acesteia sau folosirea unui mod de raţionament greşit poate genera erori de interpretare, uneori din cele mai grave. Apare adesea pericolul de a se confunda un fapt neesenţial cu cauza fenomenului produs, faptul respectiv constituind doar o condiţie favorizantă, un partener pasiv ori adiacent cauzei principale. Unii psihologi atrag atenţia în special asupra erorilor, presupunerilor şi comportamentului stereotip, atunci când oamenii trebuie să raţionalizeze în legătură cu un material abstract. Astfel, când un specialist criminalist începe să se gândească la o problemă poate să emită unii factori determinanţi şi să aprecieze greşit care anume ar putea duce la soluţionarea ei. Erorile de tehnică. Se vor prezenta câteva din erorile simple de folosire a tehnicii, care pot conduce la interpretări generatoare de confuzii. De exemplu, inversarea clişeului urmei digitale în procesul tehnic al ridicării acesteia de la faţa locului poate conduce la concluzii cu totul greşite cu privire la caracteristicile individuale avute în vedere în procesul comparării urmelor cu amprentele prelevate de la persoanele suspecte. Datorită acestui fapt, o urmă snistrodeltică poate fi considerată ca dextrodeltică, ceea ce va determina specialistul criminalist să concluzioneze că ea nu a fost creată de persoana căreia îi aparţine. În activitatea de cercetare la fata locului, specialiştii criminalişti folosesc o aparatură foarte complexă, ce poate prezenta unele vicii tehnice ascunse, şi care, dacă nu se manifestă suficientă atenţie din partea acestora, sunt de natură să conducă la erori în constatările şi concluziile formulate. Practica cercetării la faţa locului arată că simple scăpări din vedere datorită neatenţiei sau lipsei experienţei manifestate de specialistul criminalist sunt mult mai obişnuite decât erorile de logică cauzate de deficienţele de interpretare. Erorile produse din cauza detaliilor nesemnificative relatate. Detaliile nesemmficative pot produce confuzii în interpretarea la faţa locului a urmelor infracţiunii, mai ales atunci când

5

specialistul criminalist nu reuşeşte să elimine acele categorii de urme şi microurme care aparţin victimei sau altor persoane care au avut acces în mod normal la locul săvârşirii infracţiunii. Erori datorate interpretării negativului drept pozitiv. De exemplu, negativul unei urme lăsate de încălţăminte la faţa locului este opusul urmei propriu-zise, dar în acelaşi timp este foarte asemănător cu aceasta. De aceea se impune ca ori de câte ori se formulează o ipoteză să se aibă în vedere că lucrurile opuse nu sunt întotdeauna diferite unul faţă de celălalt. Erorile prin prezenţa mai multor alternative. Aceste erori se pot produce ca urmare a dependenţei unei acţiuni de agenţii modificatori. Pentru realizarea unei interpretări ştiinţifice a urmelor infracţiunii şi evitarea erorilor specialistul criminalist trebuie să fie un bun cunoscător al modului de formare a urmelor şi al semnificaţiilor de natură generală şi specifică. Aceasta presupune în acelaşi timp ca specialistul să posede noţiuni de matematică, de logică, să cunoască categoriile filozofice de necesar întâmplător, posibil - real, precum şi principiul cauzalităţii.

4.4 Identificarea si ascultarea martorilor. Ascultarea părţii vătămate în cazul infracţiunii de furt din locuinţe. A) Ascultarea persoanelor Ascultarea martorilor, a victimelor, şi a făptuitorilor reprezintă unul din cele mai însemnate mijloace de obţinere a probelor, precum şi o cale de verificare a probelor deja existente, provenite din alte surse. Ascultarea trebuie să se desfăşoare cu respectarea normelor de drept procesual penal şi a metodelor elaborate de criminalistică. Scopul ascultării este obţinerea de date referitoare la cauza cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului, pentru stabilirea adevărului. În cazuri deosebite se recomandă întocmirea unui plan de ascultare a martorilor, a victimei, a făptuitorilor, care să cuprindă următoarele probleme: - acţiunile necesare de pregătire, - alegerea momentului ascultării fiecărui martor, victime sau făptuitor, - chestiunile ce urmează a fi clarificate, precum şi ordinea acestora, - modul de utilizare în procesul ascultării a probelor deja existente în cauză şi ordinea lor

de prezentare persoanei audiate.

B) Ascultarea martorilor in cazul furtului din locuinta. Martorul în procesul penal este persoana care are cunoştinţe despre infracţiunea cercetată şi, de obicei, interesată în cauză. Cunoştinţele pe care le are în legătură cu fapta sunt obţinute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse. Declaraţiile martorilor, deşi uneori, din felurite cauze obiective şi subiective, oglindesc doar parţial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă utilizate în procesul penal, fiind de cele mai multe ori un real folos la stabilirea stării de fapt şi la descoperirea infractorilor. Importanţa pe care o au declaraţiile martorilor pentru cercetarea criminalistică rezidă, înainte de toate, în aceea că, aproape întotdeauna, infracţiunea este percepută de persoane neinteresate în cauză. Organul judiciar, în baza planului general de ascultare al martorilor, hotărându-se să procedeze la audierea primară a unei persoane concrete ca martor, este necesar ca, înainte de toate, să revadă datele care îi conturează personalitatea, după care să reţină din dosarul cauzei din ce surse persoana are cunoştinţe despre cauză, ce ar putea relata în legătură cu cauza cercetată. Bazat pe atare date, fixează data, ora şi locul ascultării sale, îşi alege tactica de începere şi desfăşurare a audierii. De asemenea, în mare, îşi eşalonează problemele pe care doreşte să le clarifice prin declaraţiile martorului respectiv. Dacă organul judiciar cunoaşte că martorul ar avea motive ca intenţionat să ascundă adevărul, trebuie să descopere în prealabil cauza, pe care să o înlăture în procesul ascultării, folosind metode tactice corespunzătoare, ţinându-se seama de natura cauzei respective şi de persoana martorului. Fazele ascultării martorului. -

discuţiile prealabile. Aceste discuţii prealabile urmează imediat după luarea datelor personale, aducerea la cunoştinţă a obiectului ascultării, atenţionarea că are obligaţia să spună numai adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie în legătură cu fapta cercetată şi rostirea jurământului prevăzut de legea procesual penală.

-

Faza relatărilor libere începe cu invitaţia din partea organului judiciar ca martorul să prezinte prin viu grai, cu cuvintele sale, tot ce cunoaşte despre

7

infracţiune şi persoanele implicate în săvârşirea ei. Ele trebuie să se desfăşoare, pe cât posibil, fără intervenţia organului judiciar. -

Faza întrebărilor şi de ascultare a răspunsurilor urmează relatărilor libere, dacă martorul nu este suficient de clar, în expunerea sa, scapă anumite detalii, pe care - din alte date ale cauzei - rezultă că le cunoaşte sau în situaţiile de rea credinţă în prezentarea datelor ce au legătură cu fapta cercetată. în această fază a ascultării martorului, denumită şi ascultarea dirijată, organul judiciar are posibilitatea să formuleze întrebări concrete şi clare în legătură cu toate chestiunile ce interesează cercetarea criminalistică a faptei, chestiuni încă neclarificate prin relatările martorului.

C) Ascultarea părţii vătămate Partea vătămată este acea persoană căreia i-au fost cauzate, prin săvârşirea infracţiunii, suferinţe morale sau fizice, ori pagube materiale. În majoritatea cauzelor penale ea este, pe de o parte, un izvor de informaţii foarte bogat şi util stabilirii adevărului, iar, pe de altă parte, una din persoanele interesate de proces. Fazele ascultării primare a părţii vătămate, ca şi la audierea martorilor, constau în discuţii prealabile, relatări libere, întrebări şi răspunsuri, dacă acestea din urmă sunt necesare. -

faza discuţiilor prealabile. Pe baza datelor amintite în legătură cu personalitatea victimei, organul judiciar fixează data, ora şi locul audierii, precum şi sfera generală în cadrul căreia urmează a fi purtate discuţiile. Victima, odată prezentată pentru audiere, este potrivit ca ascultarea ei să înceapă, după luarea datelor personale, cu unele discuţii, despre cele mai variate probleme independente de cauză.

-

faza relatărilor libere constă în prezentarea din partea victimei, la cererea organului judiciar, a ceea ce cunoaşte în cauză, prin cuvintele sale. Pentru a nu întrerupe firul ideilor, succesiunea lor în expunere, relatările libere ale victimei se desfăşoară fără intervenţii prin întrebări, manifestări de nerăbdare, de nervozitate, gesturi de aprobare sau dezaprobare, afară de momentele când se abate mult de la problemele ce interesează fapta cercetată.

-

Faza întrebărilor şi a răspunsurilor sau, cum mai este denumită, relatarea

dirijată, are drept scop precizarea unor detalii, clarificarea unor situaţii controversate desprinse din propriile relatări libere sau din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei. Ascultarea părţii vătămate în condiţii speciale se întâlneşte mai ales când aceasta se află în stare gravă, fie din cauza leziunilor suferite în timpul săvârşirii infracţiunii fie datorită unor boli. În asemenea situaţie este necesar ca organul judiciar să ia în prealabil, legătura cu medicul curant, care să-1 informeze despre suferinţa victimei, felurile leziunilor cauzate prin comiterea infracţiunii, bolile de care suferă, starea de luciditate, dacă poate fi ascultată şi în ce condiţii. Dacă starea sănătăţii victimei este gravă, audierea ei poate avea loc numai cu consimţământul medicului curant şi în prezenţa acestuia.

D) Ascultarea învinuitului sau inculpatului in cazul furtului din locuinta. 1 .Pregătirea ascultării. Învinuitul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căreia se răsuceşte, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului. Atât în faza pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului, cât şi în procesul audierii propriu-zise, nu trebuie să se piardă din vedere trei situaţii: -

făptuitorul este purtătorul celor mai multe cunoştinţe despre cauza cercetată, dobândite direct, pe unele anterior, iar pe altele în timpul săvârşirii faptei respective;

-

învinuitul sau inculpatul, dacă n-a comis fapta imputată, deţine date prin care să probeze nevinovăţia sa, preîntâmpinând astfel o eroare judiciară;

-

învinuitul sau inculpatul, care nu întotdeauna este şi infractor, este partea cea mai interesată în procesul penal desfăşurat împotriva persoanei sale. Deci, şi declaraţiile sale trebuie să ocupe un loc important în rândul mijloacelor de probă din dosarul cauzei.

2. Fazele ascultării învinuitului sau inculpatului sunt: discuţiile prealabile, relatările libere şi întrebările şi răspunsurile sale.

9

Faza discuţiilor prealabile din cadrul ascultării primare a învinuitului sau inculpatului, care începe imediat după luarea datelor personale, nu interesează fapta; ci doar persoana celui audiat, cum ar fi de pildă, domeniul de activitate, preocupările extraprofesionale, pasiunile, starea sănătăţii, raporturile pe care le are cu colegii de muncă, cu rudele şi vecinii etc. După terminarea discuţiilor prealabile, organul judiciar pune în vedere făptuitorului învinuirea ce i se aduce, întrebându-1 dacă înţelege ce i se impută şi dacă recunoaşte învinuirea adusă. Prin acestea, de altfel se intră în faza relatărilor libere. Cu această ocazie i se solicită să spună liber tot ceea ce are de spus. De asemenea, i se cere să facă propuneri pentru administrarea de probe în apărare, dacă socoteşte necesar. Faţă de învinuirea adusă, învinuitul sau inculpatul poate să aibă atitudine diferită: -

să recunoască complet învinuirea ce i se aduce şi să facă declaraţii sincere, care pentru cercetarea criminalistică şi pentru stabilirea adevărului sunt foarte preţioase;

-

să nu recunoască învinuirea adusă şi, în acelaşi timp, să facă declaraţii sincere despre nevinovăţia sa;

-

să recunoască în întregime învinuirea, dar să facă declaraţii nesincere, fie pentru a-şi acoperi alte fapte mai grave, fie în vederea ascunderii altor infractori, dar şi în acele situaţii relatările sale pot fi utile, deoarece din ele se pot deduce indici de natură să conducă la descoperirea intensificării şi astfel la stabilirea adevărului;

-

să nu recunoască învinuirea şi să facă declaraţii nesincere, propunând în acelaşi timp administrarea unor probe false, prin care speră să-şi dovedească nevinovăţia.

În tot timpul relatării libere nu se recomandă ca învinuitul sau inculpatul să fie întrerupt, admonestat ori dezaprobat. Poate fi oprit din povestire numai când, nejustificat, se abate de la faptele ce i se impută. Întrebările se pun numai după terminarea povestirii libere, în scopul obţinerii de explicaţii cu privire la faptă şi învinuire, descoperirii unor date noi, lămuririi anumitor amănunte în legătură cu diferite fapte care interesează cauza. Legat de punerea întrebărilor, organul judiciar trebuie să ţină seama de alte reguli generale ale tacticii ascultării, proprii acestei faze. -

Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau

problemă ce necesită a fi lămurită. De asemenea, întrebările se formulează clar şi concis, să nu aibă două înţelesuri şi să nu fie sugestive. -

Întrebările se ordonează în aşa fel încât fiecare din ele să prezinte o noutate pentru învinuit sau inculpat.

-

Întrebările să fie de aşa natură încât prin ele să nu se evidenţieze problemele care interesează deosebit urmărirea, precum nici importanţa pe care ar avea-o pentru cauză răspunsurile date.

-

Se recomandă ca întrebările care ţin de esenţa cauzei să fie puse printre cele de importanţă minoră.

-

Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.

-

În cazul unor contradicţii între declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea şi momentul prezentării acestor probe se aleg în funcţie de materialul de la dosar şi de personalitatea învinuitului sau inculpatului.

E) Ascultarea minorilor in cazul furtului din locuinta. Pregătirea ascultării. înainte de audierea primară, în majoritate cazurilor, organul judiciar încă nu a discutat nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât în activităţi generale valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât şi din activităţi specifice, cerute de vârsta şi de gradul dezvoltării sale psihice. Fazele ascultării minorului. Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât şi persoanei care îl asistă în acest scop. După acestea se trece la ascultarea propriu-zisă, care începe cu discuţiile prealabile, continuă cu relatările libere şi se sfârşeşte cu faza întrebărilor şi răspunsurilor. 1.

Discuţiile prealabile, ca prima fază a ascultării primare, având drept scop familiarizarea minorului cu organul judiciar, trebuie duse în aşa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl preocupă pe minor. În această privinţă, nu trebuie uitat că, în general, după doisprezece ani la minori, gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică şi abstractă;

1

pentru ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului astfel gândirea lor este eliberată sub influenţa perceperii concrete. Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat cu propria personalitate. 2.

Relatări libere asupra faptei urmează după discuţiile prealabile, când se observă că minorul şi-a transformat o oarecare încredere în organul judiciar şi se află într-o evidentă stare de relaxare emoţională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se referă audierea, precum şi calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta cercetată.

3.

Întrebările se pun de către organul judiciar după relatările libere şi numai dacă sunt necesare. Scopul lor este de a completa declaraţia cu date noi, care se pot obţine prin dezvoltarea unor situaţii deja menţionate în relatarea liberă, reamintirea unor secvenţe sau momente omise în expunere. De asemenea, prin intermediul întrebărilor se realizează şi un control asupra celor declarate.

G) Ascultarea repetată. 1. Importanţa şi pregătirea ascultării repetate. Indiferent de calitatea procesuală a persoanei care a făcut declaraţii într-o audiere primară, dacă este necesar, ea poate fi solicitată de organul judiciar să-şi completeze relatările anterioare, să precizeze unele situaţii sau secvenţe din ele sau chiar să le schimbe în cadrul unor ascultări repetate. Ascultările repetate, de obicei, se organizează de către organul judiciar în situaţiile când din conţinutul altor date de la dosarul cauzei rezultă că relatările din audierea primară nu sunt complete, se află în contradicţie cu alte mijloace de probă ori nu sunt sincere. 2_Fazele ascultării repetate se pot reduce la două, anume a relatărilor libere şi a întrebărilor şi răspunsurilor. Faza discuţiilor prealabile din audierea primară nu mai este necesară, deoarece persoana care face declaraţiile în ascultări repetate şi organul judiciar se cunosc destul de bine şi mai păstrează în memorie momentele mai însemnate din discuţiile anterioare.

Faza relatărilor libere, ca şi la audierea primară, trebuie să se desfăşoare prin prezentarea de către persoana ascultată, cu expresiile sale, în ritmul său de povestire a tot ce cunoaşte în legătură cu fapta cercetată, autorul şi alte persoane implicate în săvârşirea ei. întregul proces al acestor relatări trebuie să decurgă liniştit , fără intervenţii, întreruperi, manifestări de nervozitate, de nelinişte sau grabă din partea organului judiciar. Faza întrebărilor şi răspunsurilor, spre deosebire de corespondenţa sa din ascultarea primară, se limitează doar la unele situaţii ori secvenţe neclare, în contradicţie cu unele date referitoare la acelaşi obiect, dar desprinse din alte mijloace de probă. Întrebările puse de organul judiciar în cadrul acestei ascultări, de obicei, privesc doar acele părţi din declaraţiile persoanei în cauză care nu simt destul de clare, sunt incomplete, infirmă situaţii ori secvenţe evidenţiate de alte probe.

G) Confruntarea.

Confruntarea este o ascultare repetată şi simultană a două persoane audiate anterior uninominal în aceeaşi cauză, între ale căror declaraţii există evidente contradicţii. Ea se organizează de către organul judiciar pentru explicarea ori înlăturarea contradicţiilor respective, descoperirea unor probe noi sau înlăturarea celor existente. In privinţa tacticii confruntării, se menţionează în literatura de specialitate ca persoana socotită sinceră să fie introdusă în cabinetul organului judiciar înaintea celeilalte, pentru ca ea să devină mai fermă în atitudinea sa, iar pentru cealaltă se realizează elementul surpriză, necesar persoanelor care ascund adevărul. După luarea datelor personale, întrebarea comună este pentru precizarea dacă ele sunt sau nu rude, se cunosc ori nu, de când şi în ce împrejurări, sunt în raporturi de prietenie sau duşmănie. Totodată, persoanele confruntate în calitate de martori li se reaminteşte că au obligaţia legală să fie sincere în răspunsurile lor. Întreaga confruntare se desfăşoară, în continuare, pe bază de întrebări şi răspunsuri.

H) Mijloace de fixare a declaraţiilor

3

1. Procesul-verbal de ascultare este mijlocul principal de fixare a declaraţiilor făcute în faţa organului judiciar. Procesul-verbal de ascultare, ca mijloc de probă, trebuie să cuprindă într-o anumită formă şi succesiune declaraţiile făcute de persoana audiată, indiferent în ce calitate procesuală. Între procesul-verbal al primei ascultări şi cel al audierii repetate, sub aspect formal, nu sunt deosebiri semnificative, în schimb conţinuturile le imprimă unele nuanţe proprii, mai ales în partea descriptivă. Procesul-verbal al audierii primare are trei părţi principale: introducerea sau preambulul, partea descriptivă şi încheierea. -

partea introductivă cuprinde data şi orele audierii, locul, numele şi prenumele organului judiciar, datele personale ale celui ascultat, şi ale persoanei care îl asistă, cauza penală în care se iau declaraţiile. Tot în această parte se menţionează dacă declaraţiile se mai fixează şi prin alte mijloace, specificându-se caracteristicile acestora cu toate detaliile semnificative.

-

partea descriptivă este o oglindă a întregului proces de ascultare. Aici se consemnează discuţiile prealabile, relatările libere detaliat, pe cât posibil cu cuvintele folosite de persoana ascultată, şi deosebit de amănunţit întrebările şi răspunsurile.

-

încheierea procesului-verbal cuprinde ora terminării ascultării, cu precizarea întregului proces-verbal este cunoscut, prin lectura proprie sau din citirea de către altă persoană, cu menţiunea numelui şi prenumelui acesteia, după care urmează semnăturile organului şi ale persoanelor participante, cum este în cazul ascultării minorilor, a persoanelor grav bolnave asistate de medicul curant.

2. Fonograma şi videofonograma constituie un mijloc tehnic de fixare a declaraţiilor la care, în practica judiciară, se recurge destul de des, mai ales în acele situaţii când se urmăreşte reţinerea întregului răspuns, întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de persoana care face relatarea. În cazul când se recurge la acest mijloc de fixare a declaraţiilor, ca mijloc ajutător şi parte componentă a procesului-verbal, organul judiciar trebuie să aducă aceasta la cunoştinţa persoanei ascultate. La începutul benzii se imprimă timpul şi locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele şi prenumele organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii

utilizate şi numărul turaţiilor pe secundă. Acestor date urmează întregul proces al ascultării. La sfârşit se ascultă întreaga bandă, după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu ceea ce ea a declarat.

4.5 Identificarea, urmărirea si prinderea făptuitorilor infracţiunii de furt din locuinţe. A. Arestarea. Arestarea constă în lipsirea forţată de libertate, de către organele de politie sau ale procuraturii, a unei persoane fizice, împotriva căreia sunt suficiente date despre vinovăţia sa în săvârşirea unei infracţiuni şi există teama că s-ar sustrage urmăririi penale şi executării pedepsei, că ar distruge probele încă neadministrate ori ar comite o altă infracţiune. Arestarea poate să se refere la o persoană sau un grup de persoane, când se efectuează concomitent ori succesiv. De obicei, arestarea concomitentă se realizează în situaţiile când există riscul ca infractorii, rămaşi pentru un timp în libertate, să se sustragă urmăririi şi răspunderii penale. în schimb, la arestarea succesivă se procedează când sunt temeiuri ca infractorii lăsaţi în libertate ar încerca să transporte dintr-un loc în altul ori să vândă bunurile sustrase , să corupă pe martori pentru a face declaraţii nesincere, sau să sustragă anumite probe de altă natură, ca urmare, înscrisuri. Astfel, organul judiciar îşi creează posibilitatea descoperiri de probe noi. Bineînţeles că în acest timp sunt luate măsuri de prevenire a dispariţiei infractorilor aflaţi în libertate prin tinerea lor sub observaţie discretă.

B. Urmărirea persoanelor şi a bunurilor Urmărirea persoanelor şi a bunurilor se face de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii locului unde sunt ascunse şi pentru recuperarea lor. 1.Urmărirea persoanelor se face în cazul de sustragere de la urmărirea penală sau executarea pedepsei, când nu se cunoaşte locul în care se află. Înainte de începerea acestei activităţi se stabileşte dacă persoana căutată se ascunde sau nu. S-ar putea ca ea să fie internată în spital, să fie în delegaţie, să execute o pedeapsă penală pentru o altă infracţiune, fără să ştie că este urmărită. Toate datele necesare despre persoana în cauză se iau de locul de muncă, domiciliul, unde, prieteni, administraţia închisorilor, spitale, etc. Când sunt suficiente date că cel urmărit se ascunde, urmărirea lui se pregăteşte prin culegerea

5

de informaţii referitoare la posibilităţile de ascundere, de reţinere, localităţile în care are rude, prieteni, despre meseriile pe care le cunoaşte, modalităţile prin care obişnuieşte să-şi câştige existenţa, viciile de care este stăpânit, bolile de care suferă. În legătură cu persoana urmărită se stabilesc: numele, prenumele, numele patrimonic, data şi locul naşterii, domiciliul anterior, profesiunea, alte îndeletniciri, pasiunile, adresele rudelor şi prietenilor, fişa dactiloscopică, dacă o are, datele portretului vorbit, fotografia, legăturile pe care lea avut cu alte persoane înainte de dispariţie, (scrisori, telegrame, pachete), activităţile întreprinse pentru pregătirea ascunderii (cumpărări de haine, geamantane, lenjerie,) cine a văzut-o ultima dată şi în ce împrejurări, cum a fost îmbrăcată. Urmărirea începe de la domiciliu sau prietenii din localitate. Se iau informaţii de la vecini, locul de muncă, dacă şi-au anunţat plecarea sau nu, dacă şi-au luat concediu sau şi-au lăsat înlocuitor. La ultimul domiciliu se cercetează scrisorile, pentru a afla de unde obişnuia să primească corespondenţă. Toate datele se transmit organelor competente din mai multe localităţi, în care se bănuieşte că se ascunde persoana urmărită. 2. Urmărirea bunurilor sustrase sau dispărute se face în situaţiile când nu se ştie unde sunt ascunse. Bunurile urmărite sunt cunoscute, de cele mai multe ori, din descrierile făcute de către persoanele păgubite. După asemenea caracteristici sunt căutate. Ele pot fi la domiciliul infractorului, la locul de muncă, la prieteni, la cunoştinţe, la birourile de bagaje, ascunse în clădiri părăsite, păduri etc. În cursul urmăririi bunurilor trebuie avut în vedere că infractorul putea să le schimbe aspectul exterior, prin transformare ori vopsire, să le demonteze pentru a le vinde piesă cu piesă la magazinele de consignaţie, în pieţele de vechituri.

C) Luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din acest punct de vedere, cunoaşterea destinaţiilor bunurilor şi valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în

locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat - într-un mod sau altul, în posesia lor. Lămurirea acestei persoane prezintă importanţă din mai multe considerente: -

oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare - prin restituirea lor persoanelor păgubite;

-

asigură, pe lângă reparare pagubei, şi un important mijloc de probă pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorului;

-

permite stabilirea bunei sau relei credinţe a persoanelor care au achiziţionat bunurile, reaua credinţă constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi pentru alte fapte şi făptuitori; complicitate, tăinuire.

-

dă posibilitatea descoperirii şi ridicării - pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate în lucru - şi a altor obiecte ori valori , provenite din furturi anterioare şi a căror autori nu au fost încă descoperiţi.

În faţa organelor de urmărire penală se ridică şi sarcina evaluării pagubelor produse prin furt. În cazul prejudicierii patrimoniului acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu. Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligaţia să solicite unităţii sau persoanei păgubite situaţia cu privire la întinderea pagubei şi date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită, aceasta fiind obligată să le prezinte. La prima vedere ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puţin organele de urmărire penală, calcularea prejudiciului şi obligarea celui vinovat la dezdăunare fiind - după unele opinii - atributul exclusiv al instanţei de judecată. Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ţinând cont de principiul general de calcul al prejudiciului. Calcularea prejudiciului. pentru soluţionarea laturii penale în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului - inclusiv furtul şi tâlhăria - când pentru încadrarea juridică se ţine seama şi de valoarea pagubei se face în raport cu preţurile existente la data comiterii infracţiunii.

4.6 Percheziţia şi ridicarea de acte si obiecte.

Determinat de natura infractiunii, in cauza furtul din locuinta si modul in care a fost comisa fapta prin perchezitie pot fi descoperite: •

obiectele corp delict sau cele destinate savarsirii infractiunii;

•

obiectele ce constituie urme ale infractiunii ori sunt purtatoare de urme;

7

•

bunurile sau valorile de care victima a fost pagubita;

•

persoanele care se sustrag raspunderii penale;

A) Efectuarea percheziţiei. Percheziţia este o activitate tactică desfăşurată de către organele judiciare în scopul descoperirii şi ridicării obiectelor, documentelor sau diferitelor valori ce reprezintă importanţă pentru cauza cercetată, precum şi în vederea descoperiri persoanelor ce se ascund răspunderii penale. De asemenea, percheziţia mai are menirea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii. Ca activitate tactică, percheziţia, pe de o parte constituie un mijloc eficace în procesul descoperirii de obiecte, valori, înscrisuri de mare importanţă pentru evidenţierea vinovăţiei infractorilor. Determinat de natura infracţiunii şi de modul în care a fost comisă, prin percheziţie pot fi descoperite: obiecte corp-delict sau cele destinate săvârşirii de infracţiuni; obiecte care constituie urme ale infracţiunii ori sunt purtătoare de urme; bunuri ori valori de care victima a fost păgubită; persoanele care se sustrag urmăririi penale. Când se caută obiecte sau valori determinate, cu anumită destinaţie, înainte de percheziţionare, persoanei în cauză i se cere să le predea. Dacă refuză sau pretinde că nu le are asupra sa, se procedează la căutarea lor. Întrucât de cele mai multe ori asupra persoanelor pot fi găsite cele mai diferite obiecte, ca metale preţioase, perle, diamante, corespondenţă secretă, pastile sau plicuri cu corespondenţă secretă, pastile sau plicuri cu substanţe toxice, după cercetarea generală percheziţia trebuie făcută foarte atent şi minuţios la sediul organului judiciar. Percheziţia încăperilor reprezintă o activitate mult mai complexă decât cea personală. În privinţa locului de percheziţie, trebuie cunoscute adresa la care se află, caracteristicile imobilului, exteriorul său, numărul şi destinaţia încăperilor, căile de acces, de câte persoane este folosit, etc. Afară de organul judiciar, la percheziţii în locuri închise, de obicei participă ofiţerul criminalist, experţi în anumite domenii strict determinate, când este cazul, organele de păstrare a ordini în procesul percheziţiei, cel puţin doi martori asistenţi, persoana percheziţionată, făptuitorul şi victima infracţiunii, în unele situaţii. în vederea păstrării secretului percheziţiei şi pentru a nu leza interesele persoanei percheziţionate se recomandă, ca martorii asistenţi, să nu cunoască imobilul

respectiv şi persoana în cauză, şi totodată, să li se ceară să păstreze în taină operaţiunea ca atare. La locul percheziţiei, organul judiciar stabileşte persoanele care să asigure paza obiectivului stabilit, cheamă martori asistenţi, persoanele cărora li se face percheziţia (în lipsa lor administratorul clădirii sau alte persoane de încredere din imobilul respectiv), informează pe experţi despre natura obiectelor ori valorilor căutate. Percheziţia în încăperi, de obicei se desfăşoară în două faze. Întâi se ia la cunoştinţă locul percheziţionat, pentru a se stabili numărul încăperilor, poziţia lor, aspectul general al fiecărei încăperi în parte, numărul şi aspectul dependinţelor. A doua fază a percheziţiei constă în căutarea obiectelor în locurile unde ar putea fi ascunse. Căutarea obiectelor sau valorilor într-un loc ori altul se face în funcţie de natura lor, de particularităţile locului percheziţionat, precum şi de profesiunea şi de cunoştinţele persoanei la care se face percheziţia. Trebuie să se tină seama de profesiunea sau îndeletnicirile persoanei percheziţionate, deoarece instinctiv ascunde în acele locuri care îi sunt mai cunoscute şi are mijloace tehnice pentru ascunderea urmelor.

B) Fixarea percheziţiei. Percheziţiile, indiferent de felul lor, se fixează prin descrierea activităţilor desfăşurate de persoanele participante şi rezultatele la care s-a ajuns. Ca mijloace complementare de fixare sunt fotografiile, filmările şi uneori desenarea situaţiilor mai însemnate pentru cercetarea criminalistică. Procesul verbal, ca mijloc principal de fixare a defăşurării şi rezultatele percheziţiei, se întocmeşte de către organul judiciar. Partea introductivă a procesului - verbal cuprinde numele şi prenumele organului judiciar care conduce întreaga activitate de percheziţie, numele şi prenumele persoanelor participante şi calitatea prin care participă, locul percheziţiei, scopul acesteia, numele şi prenumele persoanei percheziţionate, ora începerii percheziţiei şi temeiul legal în baza căruia se face, denumirea infracţiunii săvârşite. De asemenea se menţionează mijloacele tehnice ce se vor utiliza la căutarea obiectelor sau valorilor în cauză, precum şi cele destinate fixări activităţii şi a rezultatelor sale. Partea descriptivă cuprinde, printr-o descriere amănunţită, toate activităţile întreprinse, mijloace tehnice utilizate, numele şi prenumele precum şi calitatea persoanei care a desfăşurat nemijlocit fiecare activitate în parte. Obiectele descoperite se descriu după locul unde au fost descoperite, fără a se pierde particularităţile acestuia. Apoi, pentru fiecare obiect sau valoare se arată forma, dimensiunile, greutatea, culoarea, aspectul suprafeţei sale, gradul de uzură, destinaţia,

9

detalii particulare. În privinţa naturii lor, se menţionează dacă sunt din metal, stofa, lemn, sticlă, fără a se specifica dacă sunt din aur, argint, cristal, calitatea stofei, a blănurilor descoperite, deoarece s-ar putea să nu aibă calitatea respectivă. Partea finală cuprinde ora terminării percheziţiei, ce anume obiecte s-au ridicat, semnăturile pe fiecare pagină şi la sfârşit ale organului judiciar, martorilor existenţi, persoanei percheziţionate, căreia i se înmânează un exemplar al procesului-verbal. Ridicarea de acte si obiecte este o activitate asemenatoare cu perchezitia. Ea se deosebeste totusi de perchezitie pri aceea ca se stie precis la cine se afla obiectul sau actul cautat, iar persoana detinatoare nu neaga acest lucru. In momentul ridicarii actului sau obiectului in cauza organul judiciar verifica daca exeplarul prezentat este cel solicitat ori nu, daca se afla in starea cunoscuta de functionare, de utilizare. Activitatea ridicarii de acte sau obiecte se consemneaza in procesul verbal in care se trec: numele si prenumele organului judiciar, numele si prenumele martorilor asistenti si al persoanei de la care se ridica, activitatile efectuate, toate caracteristicile actului sau obiectului ridicat starea in care se afla. Procesul verbal de ridicare de acte sau obiecte se semneaza de catre organul judiciar, martorii asistenti si persoana de la care se ridica, careia i se da un exemplar. 4.7 Reconstituirea în cazul infracţiunii de furt din locuinţe Reconstituirea este una din activităţile procedurale şi de tactică criminalistică, pentru verificarea probelor administrate în cauză şi obţinerea de probe noi. Pregătirea şi desfăşurarea ei trebuie să se realizeze prin respectarea normelor procesual penale şi aplicarea regulilor tactice corespunzătoare elaborate de criminalistică. Înainte de a lua hotărârea pentru efectuarea reconstituiri, organul judiciar analizează cu atenţie ce activităţi experimentale sunt necesare, în ce condiţii şi cu ce mijloace tehnice s-ar putea îndeplini. Persoanele care, de obicei, participă la orice reconstituire sunt: organul judiciar sub conducerea căruia se efectuează, persoanele ale căror declaraţii se verifică pe această cale, persoanele care execută nemijlocit activităţi experimentale, cel puţin doi martori asistenţi neinteresaţi de cauză. Afară de aceste persoane, la unele reconstituiri mai participă, când locul şi natura reproducerilor experimentale impun aceasta, persoanele vizate din imobilul respectiv, infractorii, victimele infracţiunii, experţii în materie. Dacă există temeri că între cei care urmează să participe la reconstituire simt persoane care ar putea retrăi emoţiile puternice din clipele comiterii

infracţiunii, acestea pe cât posibil nu sunt mobilizate în acest scop sau se iau măsurile necesare de îmbărbătare. Ajuns la locul reconstituirii, organul judiciar verifică starea lui generală, dacă este necesar îl pregăteşte în acest scop, organizează paza reconstituirii propriu-zise, explică martorilor asistenţi care le sunt îndatoririle, asigură prezenta reprezentantului unităţii în cauză sau cel puţin a unui locatar din imobilul respectiv, instalează în locurile precizate în declaraţiile personale care urmează să întreprindă activităţile necesare ori să observe ceea ce se reproduce experimental, explicându-le sarcinile ce le au şi în ce momente să le îndeplinească, pregăteşte pentru utilizare materialele corespunzătoare. Desfăşurarea reconstituirii cuprinde una sau mai multe reproduceri experimentale, în prezenţa persoanelor participante, în condiţii similare de loc şi de timp, prin mijloace aplicate la comiterea infracţiunii. Persoanele ale căror declaraţii se verifică şi persoanele care efectuează reproducerile experimentale nu pot lipsi de la reconstituire. Rolul lor în activităţile experimentale poate fi deţinut de alte persoane, executând acţiunile descrise de martori oculari sau evidenţiate de unele împrejurări ori anumite probe materiale descoperite la locul faptei. Fixarea rezultatelor reconstituirii. Ca orice activitate tactică, toate reproducerile experimentale din procesul reconstituirii şi rezultatele la care s-a ajuns se fixează prin descriere în procesul-verbal, fotografiere, filmare şi prin imprimarea pe bandă magnetică. Dintre acestea procesul-verbal de reconstituire este mijlocul principal de fixare. În ele sunt descrise amănunţit toate celelalte mijloace de fixare, ca părţi componente ale sale. 1. Procesul-verbal de reconstituire se întocmeşte prin respectarea cu stricteţe a normelor legale, după regulile elaborate de ştiinţa criminalistică. În partea introductivă a procesului-verbal se consemnează scopul reconstituirii, denumirea infracţiunii şi data comiterii ei, locul şi data, cu menţiunea orei la care a început reconstituirea, condiţiile de timp şi meteorologice, acustice şi de vizibilitate, numele şi prenumele organului judiciar sub conducerea căruia se desfăşoară întreaga activitate, numele şi prenumele persoanelor participante, menţionându-se la fiecare calitatea în care participă. Se mai arată, tot în această parte ce activităţi se vor întreprinde şi prin ce mijloace tehnice se va realiza fixarea reconstituirii. Partea descriptivă a procesului-verbal cuprinde toate activităţile desfăşurate, descrise foarte amănunţit. Astfel, se arată metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate, la fiecare reproducere

1

experimentală modul în care s-a desfăşurat şi cine anume din persoanele participante a executat-o nemijlocit, specificându-se de câte ori s-a repetat, rezultatul la care s-a ajuns după fiecare repetare. De asemenea, se arată observaţiile făcute de participanţi, discuţiile purtate în legătură cu fiecare reproducere experimentală în parte. Tot în partea descriptivă se menţionează dacă s-a fixat prin fotografiere, filmare sau alte mijloace tehnice. 2. Mijloacele tehnice de fixare a reconstituirii sunt fotografierea, filmarea şi imprimarea, când este cazul, pe bandă magnetică.

4.8 Expertiza şi constatarea tehnico-ştiinţifică 1. Noţiuni generale. Expertizele dispuse in infractiunile de furt din locuinta sunt cele de identificare a persoanelor dupa urmele de maini de piciare sau pentru identificare instrumentelor utilizate. Prin săvârşirea mai multor categorii de infracţiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acţionează, instrumentelor utilizate sau pierderii anumitor obiecte ori substanţe de către persoanele implicate în săvârşirea infracţiunii concrete. Pentru asemenea cercetări, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare. Expertiza este o activitate de cercetare ştiinţifică desfăşurată la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoştinţe de strictă specialitate asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în vederea clarificării unor fapte ori împrejurări, sau pentru identificarea obiectelor purtătoare de urme. În cadrul expertizei criminalistice pot fi enumerate exemplificativ expertizele dactiloscopică, a scrisului de mână, tehnică a actelor, balistică, a celor mai diferite urme, chimică judiciară, biocriminalistică, fonobalistică, a picturilor, a vocii şi a vorbirii etc. O activitate asemănătoare cu expertiza, făcută tot de către persoane cu cunoştinţe de specialitate, este constatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală. Ea dispune când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă ori de schimbare a situaţiei de fapt, precum şi dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Unele mijloace de probă pot să dispară ori să-şi diminueze caracteristicile, mai ales de detaliu, fie prin acţiunea directă a intemperiilor, a oamenilor sau animalelor, fie prin simpla scurgere a timpului, cum sunt anumite alimente ori urmele imprimate pe ele.

2. Pregătirea şi dispunerea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice. Procedând la selectarea materialelor, organul judiciar verifică autenticitatea lor, modul cum au fost descoperite şi ridicate, ce modificări au suferit ele, dacă au fost descrise corect sau nu în procesul-verbal corespunzător. De asemenea mijloacele materiale selectate pentru expertiză se studiază amănunţit, pentru a le cunoaşte bine caracteristicile esenţiale, deoarece pe baza acestor caracteristici se vor procura mijloace materiale de comparaţie, şi se vor formula, în cele din urmă, întrebările puse expertului. Materialele de comparaţie, puse la dispoziţia expertului alături de mijloacele materiale de probă, în primul rând, trebuie să fie de aceeaşi natură cu aceasta din urmă, apoi să corespundă cantitativ şi calitativ pentru atingerea scopului urmărit. Încă dinainte de a le pregăti pentru expertiză, organul judiciar verifică dacă ele au fost ridicate prin respectarea regulilor criminalistice şi sunt descrise întocmai procesele-verbale corespunzătoare. După aceste operaţii, organul judiciar întocmeşte actul prin care dispune efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice. Partea introductivă a actului de dispunere al expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice cuprinde: denumirea organului judiciar, data, în ce cauză, denumirea organului de expertiză (laboratorul) ori numele şi prenumele expertului numit. Partea descriptivă conţine descrierea, pe scurt, a faptei şi a materialelor puse la dispoziţia expertului. De asemenea, trebuie să se specifice data descoperirii materialului în cauză, cum şi în ce condiţii a fost ridicat, ce schimbări au suferit caracteristicile sale până în momentul trimiterii pentru expertiză. Partea a treia, dispozitivă, cuprinde întrebările la care urmează să răspundă expertul. în fond întrebările formulate de organul judiciar delimitează obiectul expertizei, întinderea cercetărilor. Întrebările ce se pun expertului trebuie: -

să fie clare, concise, precis determinate, să se înţeleagă din ele ce trebuie stabilit prin examenul materialului trimis expertului numit;

-

să se ceară răspunsuri, pe baza examenelor de specialitate a materialelor trimise, fără să se sugereze soluţii de natură juridică;

-

să fie formulate de aşa manieră, încât să impună un răspuns cert, pozitiv sau negativ;

-

să nu pretindă expertului constatări care depăşesc sferele de cercetare ştiinţifică în

3

domeniul respectiv; -

să nu ceară răspunsuri care ar putea aduce vătămări morale, ar viza pudoarea ori autoritatea unor persoane. C) Concluziile expertului şi aprecierile lui.

Munca expertului sau a specialistului se concretizează în raportul de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică care cuprinde trei părţi: - În prima parte, introductivă, se arată: cine şi când a dispus efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice, ce material, în ce cantitate a fost pus la dispoziţia expertului, ilustrându-se unde este cazul şi prin fotografii de ilustrare. - Partea a doua, descriptivă, cuprinde descrierea activităţii şi tehnicii de lucru folosite de expert. Când este necesar, sunt analizate şi date explicaţii la obiecţiile părţilor. Examinările întreprinse se descriu cît se poate de amănunţit, arătându-se procedeele aplicate, mijloacele tehnice şi substanţele utilizate, rezultatele la care s-a ajuns prin fiecare examinare în parte. - În ultima parte se răspunde la întrebările puse de organul judiciar. Concluziile la care ajunge expertul, în urma cercetărilor materialelor primite pentru expertiză, sunt formulate în răspunsurile pe care le dă fiecare în parte. Concluziile expertului sau specialistului nu sunt obligatorii pentru organul judiciar. Cu tot temeiul lor ştiinţific, ele nu au caracter imperativ în raport cu alte probe administrate în cauza cercetată. Organul judiciar are menirea să le aprecieze şi, în urma acestei operaţii, să le admită ori să le respingă în mod argumentat.

5