Carte Finisaje Curs [PDF]

Zitiervorschau

Capitolul 2 ÎNVELITORI LA ACOPERIŞURI ÎNCLINATE

Învelitorile fac parte integrantă din anvelopa clădirii, fiind componente ale subansamblului acoperiş. Funcţiunea principală a învelitorii este protecţia clădirii la acţiunea factorilor climatici, dar în acelaşi timp, aceasta trebuie să răspundă şi condiţiilor de calitate derivate din exigenţele esenţiale, formulate în Legea 10/1995. 2.1. Exigenţe şi criterii de performanţă conform Legii calităţii în construcţii (Legea 10/1995) Exigenţa A - Rezistenţa şi stabilitatea •

Capacitatea de rezistenţă şi stabilitate

Limitarea deformaţiilor şi /sau degradărilor sub efectul presiunii şi sucţiunii vântului prin asigurarea forţei de aderenţă la suport (realizată prin fixare mecanică, ancorare, greutate proprie, lipire sau combinat ) •

Aptitudinea de exploatare

Limitarea deformaţiilor şi /sau degradărilor sub acţiunea sarcinilor uniform repartizate şi /sau concentrate (săgeata limită sub sarcină a învelitorii în raport cu suportul) •

Durabilitatea structurală

Menţinerea proprietăţilor funcţionale iniţiale, pe minimum durata de garanţie stabilită Exigenţa B - Siguranţa la foc •

Prevenirea iniţierii şi propagării unui incendiu

•

Clasa de combustibilitate şi rezistenţa la foc exterior: pentru învelitorile

combustibile se pun condiţii privind posibilitatea contactului elementelor de învelitoare (inclusiv suportul direct) cu focul deschis (scântei, corpuri incandescente etc. ) •

Propagarea incendiului: la învelitorile combustibile cu suprafeţe mari

aflate în acelaşi plan (peste 100 m2) se vor prevedea bariere sau zone incombustibile care să limiteze propagarea incendiului conform normelor PSI; în cazul zonelor dens construite , cu clădiri cu acoperişuri şi învelitori combustibile se vor prevedea la noile construcţii învelitori incombustibile sau greu combustibile. 41

•

Acţiune fiziologică

In cazul producerii unui incendiu, produsele de combustibil (fum şi gaze rezultate din ardere ) să nu afecteze utilizatorii, în timpul calculat pentru evacuare, prin efecte asupra ochilor, căilor respiratorii, piele. Exigenţa C - Siguranţa în exploatare •

Siguranţa în utilizare

Comportarea la încărcări concentrate care apar în procesul de exploatare şi întreţinere: rezistenţa la perforare statică, rezistenţa la perforare dinamică, rezistenţa la şoc din grindină, siguranţa la căderi masive de zăpadă, gheaţă, ţurţuri şi la şiroiri de apă (prevederea elementelor de siguranţă ca grătare, parazăpezi etc.) •

Prevenirea alunecării

Siguranţă la acces şi circulaţie ocazională pe învelitoare: la pante mai mari de 30% este obligatorie prevederea elementelor suplimentare de asigurare (podine, scări, balustrade, puncte de ancorare etc.) •

Rezistenţa la agenţi atmosferici şi chimici

•

Comportarea

la

agenţi

atmosferici

:

temperaturi

extreme

(pozitive/negative), stabilitate dimensională la variaţii de temperatură, rezistenţă la gelivitate, absorbţie de apă, formarea condensului, comportarea la radiaţii solare (ultraviolete, infraroşii), menţinerea în timp a caracteristicilor geometrice, fizico geometrice şi a aspectului) •

Comportarea la eroziune abraziune: rezistenţa feţei superioare (expuse a

învelitorii faţă de particule aflate în suspensie în aer şi apă şi faţă de alunecările de zăpadă şi gheaţă. •

Comportarea la particule mecanic active (praf, nisip, cenuşă) apreciată

prin posibilitatea şi viteza de sedimentare precum şi prin încărcarea din depuneri şi identificarea zonelor de aglomerare. •

Comportarea la atacul agenţilor biologici: ciuperci, muşchi, mucegaiuri,

insecte, rozătoare, păsări. Exigenţa D - Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului •

Igiena aerului şi a apei

Nivelul apariţiilor şi degajărilor de substanţe nocive sau insalubre (gaz, lichid, praf, mucegai, ciuperci) pe suprafaţa superioară şi /sau inferioară a învelitorii: la utilizare nu se admit apariţii sau degajări de substanţe nocive sau insalubre. 42

Exigenţa E - Protecţia termică, izolarea hidrofugă şi economia de energie •

Protecţia termică (higrotermică)

•

Diminuarea şocului termic spre suport şi spre izolaţie, în sensul limitării

deformaţiilor şi degradărilor acestora datorită acţiunii directe a temperaturilor ridicate pe suprafaţă; •

Rezistenţa la transfer termic prin învelitorile complete termoizolate;

•

Comportarea raţională la difuzia vaporilor

Evitarea apariţiei condensului pe suprafaţa rece a termoizolaţiei, respectiv la partea interioară a învelitorii. •

Izolarea hidrofugă

Asigurarea evacuării apelor şi a etanşeităţii la nivelul cerut de funcţionalitatea elementelor de învelitoare şi a spaţiilor interioare aflate sub învelitoare. Exigenţa F - Protecţia împotriva zgomotului •

Izolare la zgomot aerian

Atenuarea zgomotului aerian prin acoperiş spre interior la nivelurile admisibile, funcţie de destinaţia şi condiţiile de funcţionalitate ale spaţiilor interioare. •

Limitarea nivelului de zgomot generat de învelitoare şi transmis spre

interior la max. 3 dB A peste nivelul zgomotului de fond Zgomote generate de învelitoare împreună cu suportul sub efectul variaţiilor dimensionale din variaţii termice, vibraţiilor şi şuierăturilor produse de acţiunea vântului şi al impactului precipitaţiilor (ploaie, grindină). 2.2 Factorii care trebuie luaţi în considerare la alegerea tipului de învelitoare Aspectul plastic urmărit (expresivitatea acoperişului obţinută prin volum, culoare, textură) •

Caracterul arhitectural al clădirii, categoria de importanţă (caracter

monumental, tradiţional, provizoriu etc.) •

Contribuţia acoperişului la volumetria clădirii

•

Relaţia cu caracterul arhitecturii specifice locului (contrast, acordare sau

încadrare în specificul local) Invelitori considerate ca elemente specifice anumitor regiuni Ţigle solzi – Ardeal 43

Şindrilă - Zonele montane şi sub montane, centrul şi nordul Moldovei, Maramureş Olane – Dobrogea, câmpia Dunării (pe cale de dispariţie) Stuf – Delta Dunării Caracteristicile climei •

Variaţia anuală a temperaturii – valori medii dar în special maxime

(comportarea hidroizolaţiilor) şi minime (acţiune îngheţ – dezgheţului) •

Precipitaţiile atmosferice – cantitate, repartizarea pe durata anului

•

Regimul vânturilor – direcţia dominantă, intensitatea, frecvenţa.

Considerente tehnico – economice •

Relaţia structura clădirii - structura acoperişului, suportul învelitorii-

invelitoare •

Posibilitatea aprovizionării cu anumite materiale

•

Existenţa mâinii de lucru calificate

•

Costuri de investiţie, costuri de întreţinere.

Tipul învelitorii determină greutatea şi panta acoperişului. Panta unui acoperiş este cu atât mai mare cu cât soluţia constructivă adoptată asigură o etanşeitate mai redusă, necesarul de material pentru structura acoperişului (în general lemn) crescând cu creşterea pantei. 2.3. Clasificarea învelitorilor Funcţie de nivelul de asigurare a etanşeităţii: •

Invelitori etanşe

•

Membrane hidroizolante fixate mecanic de support

•

Panouri metalice profilate complexe, fixate mecanic pe rigle şi hidroizolate

continuu pe suprafaţă •

Învelitori semietanşe

•

Foi din tablă plană subţire, fixată mecanic pe suport şi îmbinate în falţ, cu

sau fără folie substrat •

Elemente plane bituminate autoprotejate, fixate mecanic pe suport, lipite

între ele la suprapuneri prin puncte – benzi autoadezive, cu sau fără folie substrat

44

•

Panouri metalice profilate, cu sau fără etanşare suplimentară a

suprapunerilor, fixate mecanic pe rigle, cu sau fără folie substrat •

Învelitori discontinue

- Elemente de dimensiuni reduse, trase sau presate, ceramice sau din mortar de ciment (ţigle, olane), fixate mecanic pe rigle - Panouri ondulate din ciment armat, fixate mecanic pe rigle - Panouri bitumate rigide, ondulate, fixate mecanic pe rigle Funcţie de material • Învelitori din materiale organice - paie, trestie, lemn (scânduri, şiţă, şindrilă), materiale bituminoase • Învelitori din piatră naturală – ardezie • Învelitori din materiale ceramice (piatră artificială) • Învelitori din mortar de ciment sau beton • Invelitori din tablă plană sau ondulată • Învelitori din sticlă 2.4. Alcătuirea şi execuţia invelitorilor din diferite materiale 2.4.1 Invelitori din lemn Unul din cele mai vechi materiale folosite pentru realizarea învelitorilor pe teritoriul României şi în zonele învecinate este lemnul, întâlnit nu numai la locuinţe ci şi la clădiri de cult sau social – culturale. Specific zonelor împădurite, executate cu măiestrie de meşteri populari, acest tip de învelitoare conferă clădirilor o plastică arhitecturală cu totul specială, casele din Bucovina şi bisericile din Maramureş fiind exemple cât se poate de grăitoare referitor la trasarea graniţei între artă şi meşteşug (fig. 2.1).

45

Fig. 2.1 Invelitoare din lemn la o biserică din Maramureş După o perioadă de scădere a interesului pentru asemenea învelitori, înregistrată în “era” betonului şi a sticlei şi a energiei ieftine, în prezent, preocuparea pentru utilizarea materialelor ecologice, fără energie înglobată, le-au readus în actualitate, învelitorile din lemn încetând de a fi doar tradiţie şi folclor.

Multiplele calităţi fizice ale lemnului, asociate cu cele de ordin estetic, conferă învelitorilor din lemn o serie de avantaje, cum ar fi: -

greutate proprie redusă;

-

etanşeitate la apă şi aer;

-

rezistenţă la şocuri (grindină);

-

izolare acustică, zgomotul produs de ploaie sau grindină fiind mult atenuat

faţă de alte tipuri de învelitori; -

facilitate în executarea remedierilor şi reparaţiilor.

Ca dezavantaje trebuie menţionate : -

Rezistenţa redusă la foc, lemnul fiind un material combustibil;

-

Sensibilitatea la agenţi biologici (putrezire).

Aceste inconveniente pot fi atenuate în bună măsură prin lucrări de protecţie împotriva putrezirii, ignifugare etc. Materialele utilizate pentru realizarea învelitorilor din lemn se prezintă sub formă de plăci de dimensiuni şi forme diferite, cele 3 sortimente cunoscute în România fiind şindrila, şiţa şi draniţa (fig. 2.2.a)

46

Suportul este discontinuu, alcătuit din şipci dispuse la distanţe diferite, funcţie de dimensiunile pieselor de învelitoare şi numărul de straturi în care se realizează aceasta (fig. 2.3.b). Pentru rezolvarea zonelor sensibile, coamă, creastă, dolie, streaşină se folosesc aceleaşi forme şi dimensiuni pentru sortimentele utilizate, etanşeitatea fiind asigurată prin modul de dispunere (fig.2.3 c,d,e) Fiind zona cea mai expusă infiltraţiilor de apă, dolia poate fi realizată tot din material lemnos, într-o dispoziţie specifică, sau se poate realiza o etanşare suplimentară cu carton bitumat sau tablă.

47

Fig. 2.2 Învelitori tradiţionale din lemn: a- materiale; b- moduri de dispunere în câmp, 2, 3 şi 4 straturi; c- învelitoare din şindrilă dstreaşină; e- dolie; 1- şiţă; 2- şindrilă; 3- draniţă; 4- şipcă; 5- ciocârlan; 6- piese de coamă; 7şiţe tăiate mai scurt; 8- pazie; 9- căprior; 10- pană; 11- cleşti 2.4.2. Învelitori din materiale ceramice Învelitorile din materiale ceramice (argilă arsă) sunt cunoscute din antichitate, mărturiile arheologice semnalând utilizarea lor la etrusci. Faţă de cele din lemn, sunt superioare prin gradul mai ridicat de rezistenţă la foc. În prezent, sunt utilizate pe scară extinsă la clădiri de 48

locuit şi social culturale datorită, în principal, următoarelor calităţi: aspect agreabil, durabilitate relativ mare, rezistentă mecanică, rezistenţă la foc. Ca dezavantaj poate fi menţionat, în primul

rând, greutatea mare care conduce la necesitatea unor secţiuni mari pentru elementele şarpantei şi implicit la un consum ridicat de material lemnos. Acesta este determinat şi de faptul că fiind învelitori discontinui, deci cu etanşeitate redusă, reclamă pante relativ ridicate (tabelul 3.1) Tabelul 3.1 Pantele învelitorilor din materiale ceramice Învelitoare Ţigle Aşezare simplă solzi Aşezare dublă Ţigle profilate trase Ţigle profilate presate

minime 60 45 45 35

Pante (cm /m) uzuale 70…90 55…70 55…70 45…70

maxime 275 275 120 120

Panta şi înălţimea acoperişurilor cu învelitori ceramice contribuie la realizarea unor clădiri de un anumit rafinament, specific zonelor montane, dar nu numai. (fig. 2.3)

Fig. 2.3 Invelitoare din ţigle ceramice de tip solzi

Materialele folosite se prezintă sub formă de piese de dimensiuni reduse, care pot fi manipulate cu uşurinţă. Au forme şi dimensiuni diferite şi se dispun, în mod obişnuit, pe suport discontinuu.

49

Produsele ceramice pentru învelitori se prezintă sub formă de : - ţigle solzi - elemente plane cu caneluri pe faţa superioară; - ţigle profilate obţinute prin presare sau tragere la filieră; - olane. Suportul învelitorilor ceramice este discontinuu, constituit din şipci dispuse la distanţe determinate de dimensiunile şi modul de dispunere a pieselor. Dacă se urmăreşte creşterea etanşeităţii la aer, în zonele cu climă severă, cu cantităţi mari de precipitaţii şi vânturi puternice peste căpriori se realizează o podină continuă din scânduri, astereala, şi o folie de carton bitumat. În acest caz, suportul învelitorii este asigurat de o reţea de şipci, dispuse după ambele direcţii. Dacă se urmăreşte amenajarea unor spaţii încălzite sub învelitoare, la mansardă, este necesară şi izolarea termică. La invelitorile alcătuite din plăci, trebuie acordată o atenţie deosebită rezolvării corecte a zonelor sensibile cum sunt coama, creasta, dolia, sreaşina şi racordările la calcan sau la elemente verticale. Coamele şi crestele se realizează din piese speciale, cunoscute sub numele de olane de coamă, care se suprapun în sens longitudinal şi se fixează cu mortar de ciment. Îmbinarea între coame şi creastă se realizează printr-un rost de minimum 10 cm umplut cu mortar de ciment, care obturează secţiunea pieselor de coamă (creastă). Rostul dintre elementele de intersecţie ale versanţilor (coama, creasta) şi piesele adiacente de pe versanţi se completează cu mortar de ciment. Pentru a evita fisurarea mortarului, în cazul rosturilor de dimensiuni importante, în compoziţia acestuia se introduc spărturi din materiale ceramice (cloţărie). Prin poziţia sa, dolia se găseşte plasată în condiţiile cele mai defavorabile din punct de vedere al cerinţelor de etanşeitate din următoarele motive: -

panta sa este inferioară celei a versanţilor adiacenţi;

-

fiind amplasată la intersecţia a 2 versanţi, dolia colectează o mare

cantitate de apă. Ca urmare, execuţia doliilor impune o atenţie cu totul specială. În general, la dolii nu se poate obţine o bună etanşare din materialele constituente ale învelitorii, motiv pentru care se foloseşte tablă plană sau alte materiale sub formă de foi care permit realizarea unor suprafeţe etanşe prin extinderea lor pe planurile care se intersectează. Foaia de tablă se dispune pe suport continuu (astereală), urmărind panta doliei şi fiind acoperită pe cel puţin 8 cm de piesele constituente ale versanţilor. Pentru dolii de lungimi reduse se pot folosi şi piese speciale de dolie din materiale ceramice. 50

Racordarea la calcan se face cu olane de coamă, iar la suprafeţe verticale cu foi de tablă prelungite peste învelitoare. Fixarea foilor de tablă la dolii şi racordări se face în aşa fel încât să permită dilatarea/contracţia determinată de variaţiile de temperatură şi să nu favorizeze coroziunea. Execuţia învelitorilor ceramice se face începând de la streaşină spre coamă, după finalizarea lucrărilor de tinichigerie (jgheaburi, dolii, racordări etc.) La creastă, spaţiul rămas, (în cele mai multe cazuri dimensiune versantului după linia de cea mai mare pantă nefiind multiplu de lungimea pieselor de învelitoare), poate fi completat cu piese tăiate la dimensiunea necesară sau cu mortar de ciment. a. Invelitori din ţigle solzi Materialele folosite pentru acest tip de învelitoare sunt plăci ceramice plane, de formă specială (solzi) pentru câmpul învelitorii şi olane de coamă (fig. 2.4.a). Se pot realiza învelitori din ţiglă solzi cu aşezare simplă sau dublă, pe suport discontinuu din şipci. În sistemul de aşezare simplă, pe fiecare şipcă este “agăţată” o singură piesă şi sunt suprapuse 3 rânduri (fig.2.4.b,c). Primul rând de la coamă şi primul rând de la streaşină se execută cu aşezare dublă. Dacă se urmăreşte o mai bună etanşeitate, peste căpriori se execută o astereală protejată cu carton bitumat, iar pentru fixarea ţiglelor se execută o reţea de şipci pe 2 direcţii (fig. 2.4.d). Aşezarea dublă se caracterizează prin “agăţarea” a câte două piese pe fiecare şipcă şi suprapunerea a 4 rânduri (fig. 2.4.e,f). Acest din urmă mod de realizare oferă o mai bună etanşare, o pantă mai redusă dar şi o creştere a greutăţii proprii a învelitorii şi a consumului de material şi manoperă. Ţiglele solzi se pretează atât la suprafeţe plane cât şi curbe, în timp ce ţiglele profilate pot fi folosite numai pentru suprafeţe plane.

51

Fig. 2.4 Învelitoare din ţigle solzi a- materiale; b- învelitoare ţiglă solzi cu aşezare simplă (detaliu coamă); c- idem, vedere; dînvelitoare din ţiglă solzi cu aşezaredublă pe astereală şi şipci pe două direcţii; secţiune câmp curent; e- învelitoare din ţiglă solzi cu dublă aşezare; secţiune câmp curent; f- idem, vedere; gdetaliu racordare la calcan; 1- ţigle solzi piese de câmp; 2- oloane de coamă (creastă); 3- şipci (suport discontinuu); 4- căprior; 5- pană de coamă; 6- astereală; 7- carton bitumat; 8- agrafă din tablă fixată în rostul zidăriei; 9- şorţ din tablă 52

b. Învelitori din ţigle profilate sau cu jgheab Ţiglele profilate sunt piese de formă dreptunghiulară în plan, fiind prevăzute cu profile şi caneluri. Acestea servesc, pe de o parte, pentru realizarea unei secţiuni transversale cutate, cu modul de rezistenţă sporit faţă de o secţiune plană, iar pe de altă parte, formează dispozitive de etanşare şi îmbinare sub formă de jgheaburi. Ţigla profilată se obţine prin presare cu 2 tipuri de secţiuni (ţigla olandeză şi ţigla tip Marsilia) şi este prevăzută cu 2 jgheaburi de etanşare şi 4 ciocuri de fixare. Piesele se aşează într-un singur strat, în rânduri decalate, pe un suport format din şipci dispuse la o distanţă corelată cu dimensiunile pieselor, normal pe căpriori, sau pe reţea de şipci dacă se introduce astereală sub învelitoare. Doliile şi racordările la suprafeţele verticale se realizează cu tablă plană. Fixarea ţiglelor de suport se face prin legare cu sârmă. Detalii de principiu referitoare la învelitorile din ţigle profilate sunt prezentate în figura 2.5. c. Învelitori din olane Olanele sunt piese din materiale ceramice arse, de formă semitronconică. Învelitorile din olane reprezintă tipul cel mai vechi de învelitoare, utilizat iniţial în China, apoi la construcţiile greceşti din Asia Mică şi pe ţărmul Mării Mediterane. În România se întâlnesc învelitori din olane în regiunile sudice, regiuni caracterizate prin vânturi puternice şi precipitaţii reduse (Dobrogea). Suportul învelitorilor din olane este din astereală şi şipci, cu carton bitumat. Învelitorile din olane sunt alcătuite din două straturi, formate din rânduri, paralele cu linia de cea mai mare pantă. Stratul inferior este format din piese dispuse cu concavitatea în sus (jgheaburi, uluce), iar cel superior din piese dispuse cu concavitatea în jos, (capace).

53

Fig. 2.5 Învelitori ceramice din ţigle profilate: a- materiale; b- secţiune (coamă, streaşină); c- vedere; d- detaliu dolie; e- idem, pentru învelitoare din ţiglă profilată, cu astereală şi reţea de şipci; 1- ţiglă profilată; 2- olan de coamă; 3- şipcă; 4- căprior; 5- mortar etanşare; 6- astereală; 7- pazie; 8- şipci în lungul pantei; 9- tablă fixată cu agrafe în falţ.

În lungul rândurilor olanele se suprapun pe cca 40 mm, în sensul scurgerii apelor. Panta acestui tip de învelitoare este redusă, de 15…20°. Detalii de principiu referitoare la învelitorile din olane sunt prezentate în figura 2.6. 54

Fig. 2.6 Învelitori ceramice din olane a- materiale; b- mod de dispunere; c- secţiune după linia de cea mai mare pantă; d- vedere; edetaliu dolie; 1- olane cu concavitatea în sus (jgheaburi); 2- idem, cu concavitatea în jos (capace); 3- astereala; 4- carton bitumat; 5- căprior; 6- pazie; 7-tablă zincată fixată cu agrafe în falţ

2.4.3. Învelitori din ţigle de beton Ţiglele din beton, apărute pe piaţa românească după 1989, fac concurenţă cu succes ţiglelor ceramice datorită durabilităţii superioare, a rezistenţelor mari la şocuri şi la agenţi exteriori, dar mai ales a aspectului deosebit de atrăgător. La aceasta contribuie atât aspectul în sine al materialului cât şi multitudinea de piese speciale (de streaşină, laterale, de aerisire, parazăpadă etc.) care permit execuţia îngrijită a zonelor sensibile (fig.2.7). Materialul folosit pentru realizarea ţiglelor din beton este betonul colorat în masă în componenţa căruia intră: nisip de cuarţ spălat, ciment Portland, coloranţi pe bază de oxizi de fier care conferă produselor diverse culori. Ţiglele din beton se prezintă sub formă de ţigle solzi (fig. 2.8) şi ţigle profilate de dimensiuni diferite faţă de ţiglele ceramice (fig. 2.9). Suportul învelitorii este format din şipci sau din astereală şi reţea de şipci în cazul podului mansardat. În această situaţie peste astereală se aplică hidroizolaţie şi se prevede un strat de aer în contact cu exteriorul care să permită preluarea eventualelor acumulări de vapori. Evident, este

55

obligatorie prevederea unui strat termoizolant pentru limitarea pierderilor de căldură iarna şi evitarea supraîncălzirii în condiţii de vară (fig. 2.10). La dolii şi racordări se folosesc şorţuri din tablă pentru realizarea etanşeităţii optime.

Fig. 2.7 Sortimente de ţiglă din beton 56

Fig. 2.8 Învelitoare din ţigle din beton tip solzi: a- detaliu streaşină, b- detaliu coamă; c- detaliu dolie; 1- ţiglă curentă; 2- şipcă suport; 3- şipcă longitudinală; 4- strat de aer ventilat; 4'- strat de aer poentru ventilarea termoizolaţiei; 5- folie impermeabilă; 6- ţiglă de streaşină; 7bandăaerisire streaşină; 8- jgheab; 9- consolă jgheab; 10- picurător tablă zincată; 11- placare cu scândură; 12- termoizolaţie; 13- ţigle de coamă; 14- element aerisire protecţie coamă; 15fâşie de folie impermeabilă; 16- clemă fixare coamă; 17- şipcă de coamă; 18- suport metalic fixare şipcă de coamă; 19- element PVC dolie; 20- scândură suport pentru elementul de dolie; 21- folie impermeabilă protecţie dolie; 22- şipci longitudinale; 23- montarea corectă a foliei în zona de dolie; 24- element lateral dolie;25- căprior dolie; 26-şipcă de dolie; 27- căprior.

57

Fig. 2.9 Învelitoare din ţigle profilate din beton: a- detaliu streaşină; b- detaliu coamă; c- detaliu streaşină la calcan; 1- ţiglă curentă; 2- şipcă suport paralelă cu streaşina; 3- şipcă longitudinală normală pe streaşină; 4- strat de aer ventilat între şipcile longitudinale; 4'- strat de aer pentru ventilarea termoizolaţiei; 5- folie impermeabilă; 6- ţiglă de streaşină; 7- bandă aerisire streaşină;8- jgheab; 9- consolă jgheab; 10- picurător tablă; 11- placare cu scândură; 12- izolaţie termică; 13- ţiglă de coamă; 14- element aerisire protecţie coamă; 15- clemă de fixare coamă; 16- şipcă de coamă; 17- suport metalic fixare şipcă de coamă; 18- fâşie de folie impermeabilă; 19- ţiglă de aerisire; 20- ţiglă laterală; 21- fixare in cuie; 22- scândura de pazie; 23- limita superioară a termoizolaţiei

58

Fig. 2.10 Învelitori din ţigle din beton sau ceramice pentru mansarde (cu termoizolaţie); aînvelitoare cu termoizolaţie pe astereală (detaliu coamă); b- învelitoare cu termoizolaţie între căpriori şi spaţiu dublu de ventilare (detaliu streaşină); c- învelitoare cu astereală cu termozolaţie între căpriori (detaliu fereastră mansardă); 1- ţiglă normală; 2- ţiglă de coamă; 3ţiglă de aerisire; 4- ţiglă parazăpadă; 5- şipci din lemn transversale pentru fixarea ţiglelor; 6folie hidroizolantă; 7- şipci din lemn longitudinale pentru fixarea termoizolaţei; 8- astereală; 9spaţiu de aer; 10- termoizolaţie între căpriori; 11- termoizolaţie căpriori; 12- folie barieră de vapori; 13- tavan, scânduri din lemn fălţuite şi finisate; 14- tavan plăci ghips-carton; 15- căpriori din lemn ignifugat; 16- pană de coamă lemn ignifugat; 17- cleşti scândură lemn ignifugat; 18fereastră mansardă

59

2.4.4. Învelitori din tablă plană a. Invelitori tradiţionale din tablă plană Învelitorile din tablă plană fac parte din categoria învelitorilor continui, ceea ce le asigură o bună etanşeitate şi ca urmare necesitatea unei pante reduse pentru asigurarea scurgerii rapide a apelor pluviale: 7% în cazul îmbinării în falţ dublu şi 15 % pentru îmbinarea în falţ simplu. Sunt utilizate pe scară largă la clădiri de locuit şi social culturale fără cerinţe deosebite din punct de vedere estetic şi sunt preferate datorită etanşeităţii pe care o asigură, a durabilităţii, rezistenţei la foc şi greutăţii reduse. Pentru executarea învelitorilor poate fi utilizată tabla din oţel simplă (neagră) sau tabla zincată. În cazuri cu totul special se foloseşte tabla de aluminiu, de zinc, de cupru sau de plumb, care au o bună comportare în exploatare, dar şi costul lucrărilor creşte semnificativ. Tabla neagră şi zincată se livrează sub formă de foi având dimensiunile: -

tabla neagră 650 x 1000 x 0,5 sau 0,6 mm;

-

tabla zincată 650 x 1000 x 0,4 sau 0,75 mm; 1000 x 1000 x 0,4 sau 0,75 mm.

Tabla zincată prezintă proprietăţi mecanice şi elastice superioare, durabilitate şi posibilităţi de întreţinere uşoară. Tabla neagră necesită lucrări de protecţie împotriva coroziunii prin grunduire la intervale de max. 3...4 ani. Foile de tablă se dispun sub formă de fâşii, cu latura lungă după linia de cea mai mare pantă şi rosturi decalate, pe un suport continuu din scânduri de 2,5 cm grosime şi carton bitumat (fig.2.11.a,b,c). Cartonul se dispune în scopul evitării condensului pe faţa interioară a tablei. Pentru a preîntâmpina formarea unor focare de coroziune prin perforarea tablei şi a permite depalsarea liberă sub acţiunea variaţiilor de temperatură, coeficientul de dilatare termică a tablei fiind mai mare decât cel al suportului, prinderea tablei de suport se face prin intermediul unor copci, confecţionate din deşeurile rămase de la prelucrarea tablei (fig. 2.11.d). Între foile de tablă se execută de asemenea o îmbinare flexibilă în falţuri (cute sau bucle). Falţurile pot fi executate cu cute simple sau duble, asigurând diferite grade de etanşare (fig.2.11.d, e, f, g) Foile care formează o fâşie se imbină prin falţuri orizontale sau culcate, simple sau duble, iar fâşiile între ele prin falţuri verticale, simple sau duble. Falţurile orizontale sunt orientate spre streaşină pentru a împiedica pătrunderea apei în cutele tablei. 60

La coamele oblice şi la creastă îmbinarea se face prin falţuri verticale. La dolii se execută fâşii continui, îndoite după cei 2 versanţi alăturaţi, în falţuri duble rabătute. Dacă pantele celor 2 versanţi sunt foarte mici aceste îmbinări se cositoresc. Panta învelitorilor din tablă este de 7% dacă îmbinarea se face în dublu falţ şi 15 % dacă îmbinarea se face în falţ simplu.

Fig. 2.11 Învelitori din tablă plană: a- dispunerea foilor de tablă pe versantul învelitorii; b- secţiune după linia de cea mai mare pantă; c- detaliu coamă; d- agrafe (copci) pentru fixare; e- îmbinarea foilor de tablă; 1- foaie de tablă; 1'- carton bitumat; 2- astereală; 3- izolaţie termică în cazul mansardei; 4- căprior; 5- pană; 6- falţ vertical; 7- falţ orizontal; 8- agrafă pentru falţ simplu; 9- agrafă pentru falţ dublu; 10- fixarea în falţ vertical simplu; 11- fixarea in falţ vertical dublu; 12fixare în falţ orizontal simplu; 13- fixarea în falţ orizontal dublu

61

b. Sisteme moderne de învelitori de tablă plană În prezent, pe piaţa materialelor de construcţii există sortimente deplăci plane pentru învelitori cu calităţi superioare celor folosite în mod tradiţional. Acestea sunt tratate împotriva coroziunii cu produse pe bază de polimeri, ceea ce le conferă o durabilitate mai mare, eliminând lucrările periodice de protecţie cu minium de plumb, cerute de tabla neagră. In plus, foile au o rigiditate sporită datorită canelurilor cu care sunt prevăzute şi prezintă un aspect deosebit de agreabil (fig.2.12)

Fig. 2.12 Invelitoare din tablă plană cu falţuri prefabricate şi nivel ridicat de protecţie Realizarea falţurilor în fabrică şi nu pe şantier reduce timpul de execuţie şi contribuie esenţial la o calitate superioară a lucrărilor. 2.4.5. Învelitori din tablă tip ţiglă Învelitorile din tablă tip ţiglă sau ţiglă din tablă au aspectul asemănător cu al ţiglei şi se realizează din fâşii ondulate sau/şi cutate cu lăţimi şi lungimi diferite, la diferite firme producătoare. Materialul din care se confecţionează fâşiile este tabla zincată la cald, protejată pe ambele feţe cu un strat primar şi o peliculă de poliester. Această protecţie îi asigură tablei o durabilitate superioară. În plus, tabla tip ţiglă are o greutate redusă şi un aspect estetic

deosebit (fig.2.13). Dimensiunile mari ale fâşiilor garantează rapiditatea şi simplitatea execuţiei.

62

Fig. 2.13 Invelitoare din tablă profilată tip ţiglă

Determinările privind protecţia acustică au condus la concluzia că nivelul de zgomot generat de ploaie pe suprafaţa învelitorii, nu este mai mare de 40 dB, încadrându-se în limitele admisibile. Ţiglele din tablă pot fi utilizată atât pentru acoperişuri noi cât şi pentru renovarea celor existente, folosind un suport discontinuu format din şipci metalice sau din lemn, la distanţa de 40 cm. Gama de accesorii include profile de etanşare, borduri de acoperire, dispozitive de aerisire, folie anticondens, permiţând realizarea corectă a oricărui detaliu. Pentru fixare se folosesc şuruburi auto filetante în culoarea tablei. Etanşeitatea este asigurată chiar în cazul ploilor abundente şia viscolelor puternice dacă panta învelitorii este de minimum 14° (25%). Învelitorile din ţiglă de tablă se montează întotdeauna împreună cu o folie anticondens, realizată din fibre de material plastic, asigură scurgerea apei din condens şi aerisirea învelitorii. Detalii de principiu referitoare la învelitorile din ţiglă de tablă sunt prezentate în fig.2.14.

63

Fig.2.14 Invelitori din tablă tip ţiglă a- materiale; b- detaliu coamă; c- detaliu streaşină; d- detaliu dolie;e- detaliu racordare la suprafaţa verticală; 1- tablă cutată tip ţiglă; 2- şipci paralele cu streaşina; 3- carton bitumat; 4astereală;5- căprior; 6- izolaţie termică; 7- tavan; 8- pană de coamă; 9- element de

coamă; 10- cosoroabă; 11- streaşină înfundată; 12- carton bitumat racordat pe verticală; 13- şorţ tablă; 14- căprior de dolie 64

2.4.6 Învelitori din carton bitumat a. Sisteme tradiţionale de învelitori din carton bitumat Invelitorile din carton bitumat se folosesc la construcţii provizorii de importanţă redusă, construcţii agrozootehnice la care aspectul estetic nu este deosebit de important, etc. Fiind învelitori etanşe, reclamă pante reduse ceea ce înseamnă consumuri reduse de material lemnos pentru executarea şarpantei. La execuţia acestui tip de învelitori, se folosesc 2 categorii de materiale : •

•

Materiale bituminoase sub formă de foi -

cartoane bitumate;

-

împâslituri din fibre de sticlă bitumată;

-

pânze bitumate;

-

ţesături din fibre de sticlă bitumate;

-

foi hidroizolante cu bitum aditivat.

Materiale bituminoase pentru amorsare, lipire şi etanşare -

bitum pentru lucrări de hidroizolaţii;

-

bitum cu adaos de cauciuc;

-

bitum industrial parafinos;

-

emulsie bituminoasă cationică sau anionică;

-

suspensie din bitum filerizat, SUBIF;

-

chit de suspensie din bitum filerizat .

Suportul învelitorilor din carton bitumat este continuu, format din astereală de scânduri, plăci din înlocuitori din lemn ameliorat sau din beton. În cazul stratului suport din beton executarea învelitorii începe cu aplicarea stratului de amorsaj realizat din soluţie bituminoasă sau suspensie de bitum.

65

Fig. 2.15 Învelitori tradiţionale din materiale bituminoase (carton bitumat): a- moduri de dispunere a foilor de carton bitumat;b- detaliu coamă; c- detaliu dolie;d- detaliu timpan;e- detaliu streaşină; 1,1'- carton bitumat în unul/două rânduri; 2- astereală; 3- strat suplimentar; 4- pazie din lemn; 5- şipcă de fixare timpan; 6- şipcă de fixare în lungul pantei; 7capac din carton bitumat; 8- pazie din tablă 66

Elementele accesorii (şorţuri, pazii, ventilaţii, coşuri, conducte, ancore etc.) se montează înainte de execuţia învelitorii. Direcţia de aplicare a foilor este paralel swu perpendicular faţă de streaşină la pante până la 20 % şi paralel cu direcţia pantei, la înclinări mai mari ale acoperişului. Foile bitumate se petrec pe 7…10 cm, petrecerile decalându-se între straturi cu 1/2, 1/3 sau 1 /4 din lăţimea foii. La învelitorile cu pante ce depăşesc pe cele uzuale, precum şi în regiunile cu vânturi puternice, se recomandă ca fixarea foilor bitumate să se facă cu şipci din lemn, acoperite cu o fâşie de carton bitumat. După executarea ultimului strat al învelitorii se recomandă protejarea acestuia cu un strat de mastic bituminos, peste care se presară nisip cu granulaţia 1….3 mm. Detaliile de execuţie sunt prezentate în fig. 2.15. b.Sisteme moderne de învelitori bituminoase; ţigle/şindrile bituminoase Învelitorile din şindrile bituminoase pot fi considerate o replică modernă la invelitorile bituminoase tradiţionale, fiind una din cele mai populare soluţii pentru realizarea învelitorilor. Se prezintă sub formă de plăci profilate pe o singură latură, cu lăţimi de 30...40 cm, imitând un număr de 3...4 ţigle. Pot avea diferite forme - solzi, dreptunghi, hexagon etc. - şi culori (fig. 2.16)

Fig. 2.16 Plăci tip ţiglă /şindrilă bituminoasă Ţigla sau şindrilă bituminoasă este realizată dintr-un complex de materiale care are la bază pânza sau ţesătura din fibre de sticlăpe care se aplică bitum oxidat de înaltă calitate. Faţa văzută, expusă radiaţiei solare, este protejată cu granule de bazalt cu rol 67

de protecţie dar şi de a asigura aspectul final, inclusiv culoarea foarte rezistentă în timp. Pentru aderenţa la suport, intradosul plăcilor este acoperit cu material autoadeziv pe bază de bitum şi cauciuc care contribuie şi la o mai bună etanşeitate. Până în momentul montajului, stratul autoadeziv este protejat cu o peliculă de hârtie siliconizată care se înlătură la montaj. Faţă de învelitorile bituminoase tradiţionale, cele din ţiglă /şindrilă bituminoasă sunt superioare prin durabilitate, determinată de comportarea mai bună la variaţii de temperatură, şi aspect estetic. Faţă de alte soluţii de învelitori, prezintă avantajul greutăţii reduse, posibilitatea de a se adapta oricăror forme în spaţiale, (inclusiv curbe) şi pante de la 12 grd. la suprafeţe verticale. Mai trebuie subliniată capacitatea superioară de protecţie acustică, prin atenuarea zgomotului produs de picăturile de ploaie sau grindină. Suportul învelitorii este continuu, alcătuit din astereală din scânduri sau înlocuitori din lemn, dispus pe o reţea de şipci, pentru a crea sub invelitoare un spaţiu de aer ventilat (fig. 2.17). Acesta este necesar deoarece etanşeitatea sporită a învelitorii bituminoase îi conferă o rezistenţă mare la difuzia vaporilor, favorizând formarea condensului. Dacă sub învelitoare sunt spaţii încălzite, în spaţiul dintre şipci se prevede material izolant termic, iar căpriorii pot fi lăsaţi aparenţi sau mascaţi printr-un tavan din lemn(scânduri îmbinate în falţ) sau gips carton.

68

Fig. 2.17 Învelitori din şindrile (ţigle) bituminoase: a- materiale; b- învelitoare termozolată ventilată (detaliu cosamă); c- învelitoare termoizolată ventilată(câmp curent); d- învelitoare termoizolată neventilată (câmp curent);1- şiţă (ţiglă) bituminoasă; 2- puncte de fixare cu adeziv; 3- fixare cu tije; 4- astereală; 5- termoizolaţie (vată minerală); 6- şipci paralele cu streaşina; 7- astereală suport termoizolaţie; 8- căprior; 9- aer ventilat; 10- şipci normale pe streaşină; 11scânduri de fixare coamă; 12- membrană (şindrile bituminoase) coamă

69

Capitolul 3 ACOPERIŞURI DE TIP TERASǍ 3.1 Aspecte generale Acoperişurile de tip terasă se caracterizează printr-o pantă redusă (1,5…7 %), motiv pentru care sunt cunoscute şi sub denumirea de acoperişuri plate. În principiu, un acoperiş terasă este o structură complexă, care asigură în afara siguranţei la acţiuni mecanice, etanşeitatea şi protecţia termică. 3.1.1 Scurt istoric Cunoscute şi utilizate în anumite zone încă din antichitate, acoperişurile plate au cunoscut o adevărată înflorire odată cu elanul modernităţii care a marcat multe decenii ale secolului trecut. În acelaşi timp, modul de alcătuire şi de funcţionare cunoaşte o evoluţie rapidă, determinată evoluţia materialelor şi a tehnicilor constructive, dar şi de modificarea condiţiilor de exploatare şi creşterea nivelului exigenţelor de utilizare. Iniţial, acoperişurile plate erau de fapt o placă din beton sau o astereală din scânduri protejate cu gudron, pentru a le mări etanşeitatea şi durabilitatea. Apariţia bitumului cu caracteristici tehnice superioare, a marcat un prim pas în direcţia perfecţionării sistemului. Trebuie menţionat că în această perioadă încălzirea se făcea cu sobe, coşurile de fum aveau un bun tiraj pentru evacuarea aerului viciat încărcat cu vapori, iar neetanşeităţile uşilor şi ferestrelor asigurau alimentarea cu aer proaspăt. In plus, ferestrele simple, cu o singură foaie de geam, favorizau condensarea surplusului de vapori. Ca urmare, regimul de umiditate interioară nu solicita sistemul de acoperiş. Intre timp, sistemele de etanşare s-au perfecţionat odată cu apariţia pânzei bitumate şi apoi a împâsliturii din fibră de sticlă bitumată, dar s-au schimbat şi condiţiile de exploatare prin introducerea sistemelor de încălzire centrală şi a tâmplăriei duble, etanşe. Modificarea regimului de umiditate a condus la apariţia condensului în structura acoperişului şi a petelor de umezeală pe plafon. Evoluţia exigenţelor de confort, la care s-au adăugat mai târziu rigorile crizei energetice, a determinat necesitatea unui strat termoizolant alcătuit din materiale mai mult sau mai puţin permeabile la vapori. Problema condensului interstiţial a rămas in continuare, găsindu-şi rezolvarea în dezvoltarea soluţiei de acoperişuri, reci, ventilate. Dificultăţile de ordin tehnologic asociate sistemului au incurajat perfecţionarea soluţiei

70

de terasă compactă, prin introducerea barierei de vapori, apoi a straturilor de difuzie amplasate sub bariera de vapori şi sub hidroizolaţie. O etapă importantă o constituie apariţia terasei inversate, cu avantajele şi dezavantajele ei şi apoi, ca o variantă, a terasei DUO. In afară de materialele de realizare a hidroizolaţiei şi a celor termoizolante, stratul de protecţie a hidroizolaţiei la acţiunea radiaţiei solare a cunoscut diferite variante de realizare, de la nisipul mărgăritar lipit pe suprafaţa bituminoasă, la pietriş, dale şi plăci mozaicate. In prezent, pământul s-a dovedit a fi cel mai bun material de protecţie, terasa grădină cunoscând o arie largă de aplicare, atât în Europa, cât şi în Canada, SUA, Australia. In Romania utilizarea pe scară largă a acoperişurilor plate este legată de avântul pe care l-a cunoscut construcţia de locuinţe colective (blocuri), declanşată la începutul secolului trecut. Iniţial, sistemul aplicat a fost cel utilizat pe plan european, evoluţia fiind întreruptă totuşi de unele aspecte specifice, „originale” cum sunt: - introducerea în anii 60, fără a fi efectuate cercetări preliminarii temeinice, a „prafului hidrofob”, material pulverulent care se pretindea a fi atât izolant termic cât şi hidrofug; după puţin timp, materialul şi-a dovedit totala ineficienţă, fiind necesară refacerea teraselor la un număr foarte mare de blocuri la care a fost aplicată această soluţie; -

inerzicerea, în anii 80, a folosirii materialelor energointensive (polistiren, vată

minerală, b.c.a.) pentru izolarea termică a teraselor, apelându-se în acest scop la materiale rezultate ca deşeuri sau produse secundare în urma unor procese tehnologice. Se utiliza zgura de furnal, cenuşa de termocentrală etc. în grosime variabilă, asigurând şi panta de evacuare a apelor pluviale; utilizarea acestor materiale în cadrul unor soluţii de terasă cu strat de pantă termoizolant, asociată cu încălzire deficitară şi ventilare insuficientă, a condus la construirea unor locuinţe în care, în apartamentele de la ultimul nivel, în special, nu erau asigurate nici condiţiile minimale de confort iar fenomenele de condens superficial erau o prezenţă permanentă. In prezent, în România, sunt utilizate soluţiile şi materialele termo şi hidroizolante existente pe piaţa europeană. Se manifestă o reţinere faţă de aplicarea soluţiei de terasă inversată, iar terasa grădină încă nu şi-a găsit locul pe care îl merită.

71

3.1.2 Alcătuirea de principiu a acoperişului terasă.

Clasificare

Acoperişul terasă este un sistem constructiv, în cadrul căruia straturi de materiale

diferite,

îndeplinesc

funcţiuni

bine

determinate,

pentru

satisfacerea

exigenţelor esenţiale la care trebuie să răspundă subansamblul acoperiş. Principalelor funcţiuni le corespund principalele componente ale sistemului. •

Rezistenţă şi stabilitate →

Planşeul peste ultimul

nivel •

Protecţie termică şi

→

Stratul termoizolant

economia de energie •

Protecţia hidrofugă →

Izolaţia hidrofugă

Pentru o bună comportare a sistemului la acţiunea factorilor agresivi exteriori şi interiori, acestor componente li se adaugă: stratul de pantă, bariera de vapori, straturi de protecţie şi de egalizare, straturi de difuzie (fig.3.1).

Fig. 3.1 Acoperiş terasă compactă; alcătuire completă a-pe planşeu orizontal; b-pe planşeu înclinat.1-element de rezistenţă, planşeu din beton armat monolit sau prefabricat; 2-strat de pietriş;3-mortar de egalizare; 4 strat de difuzie; 5- barieră de vapori; 6- strat de poză; 7- termoizolaţie; 8- strat suport termoizolaţie; 9- hidroizolaţie;10protecţie hidroizolaţie din nisip grăunţos; 10’- protecţie hidroizolaţie din pietriş mărgăritar;10’’protecţie hidroizolaţie din dale din beton mozaicat pe suport de nisip.

Funcţie de modul de realizare care determină şi comportarea higrotermică, acoperişurile de tip terasă se împart în două mari categorii: - terase compacte caracterizate prin faptul că toate straturile componente se află în contact; - terase ventilate care înclud în alcătuirea lor canale sau straturi de aer; sunt utilizate în cazul în care acestea delimitează spaţii cu degajări importante de vapori. 72

Terasele mai pot fi clasificate şi funcţie de poziţia reciprocă a straturilor, a modului de realizare a stratului de protecţie a hidroizolaţiei, sau a planşeului suport (fig. 3.2).

73

74

Fig.3.2 Clasificarea acoperişurilor terasă

3.2 Terasa compactă 3.2.1 Realizarea straturilor componente Elementul de rezistenţă constituit de planşeul de peste ultimul nivel are rolul de a prelua acţiunile permanente (din greutatea proprie a sistemului) precum şi a celor temporare (zăpadă, sarcini din exploatare etc.) şi a le transmite elementelor structurale verticale. Planşeul poate fi realizat din beton armat monolit sau prefabricat, oţel (tablă cutată), lemn sau alte materiale, în corelaţie cu alcătuirea generală a structurii de rezistenţă. În general, planşeul peste ultimul nivel este orizontal. În situaţia în care arhitectura clădirii permite realizarea unui planşeu înclinat, nu mai este necesară prezenţa stratului de pantă. Stratul de pantă se realizează sub forma unui strat de material de grosime variabilă, care are rolul de a dirija apele pluviale spre gurile de colectare şi evacuare. Pentru realizarea straturilor de pantă se folosesc betoane sau materiale granulare cu densitatea de cel mult 1800 kg/m 3, pentru a reduce încărcarea suplimentară a structurii. Grosimea minimă a betonului de pantă la gura de scurgere este de 3 cm. Pe suprafeţe mici, stratul de pantă poate fi realizat din mortar de ciment, constituind în acelaşi timp şi o şapă suport pentru bariera de vapori. Bariera de vapori are rolul de a împiedica trecerea vaporilor din mediul interior spre exterior, pentru a evita condensarea lor în structura terasei, respectiv în stratul termoizolant. Pentru execuţia barierei de vapori pot fi

folosite o multitudine de

materiale, cele mai importante fiind: -

materiale bituminoase în foi (carton bitumat, pânză bitumată), lipite cu mastic de

bitum, funcţie de regimul higrotermic al spaţiilor de sub învelitoare; -

folii din material plastic lipite cu bitum la cald sau nelipite dar sudate între ele;

-

folii de aluminiu pe suport de carton sau împâslitură bitumată;

-

mastic bituminos turnat la cald;

-

vopsele greu permeablie la vapori, emailuri vinilice, vopsele clor cauciuc; Termoizolaţia realizează protecţia termică la partea superioară a clădirii,

asigurând satisfacerea următoarelor exigenţe:

75

-

reducerea pierderilor de căldură, respectiv a necesarului de energie pentru

încălzire, pe durata anotimpului rece, intervenind esenţial în valoarea nivelului de performanţă energetică a clădirii; -

evitarea supraîncălzirii şi asigurarea confortului de vară pentru spaţiile situate la

ultimul nivel; -

evitarea riscului de condens superficial şi în structura terasei. Materialele din care se realizează termoizolaţia au cunoscut o spectaculoasă

evoluţie în timp din punct de vedere al performanţelor de izolare, a durabilităţii (păstrării în timp a caracteristicilor tehnice) şi a aspectului general. Au fost utilizate: betoane uşoare, materiale granulare naturale sau ca rezultat al unor procese tehnologice (cenuşa de termocentrală, zgura de furnal, granulit, perlit etc), beton celular autoclavizat. In prezent locul acestora este ocupat de polistiren, vată minerală, vată de sticlă, sticlă spongioasă, spume poliuretanice, materiale izolante performante din folii de aluminiu şi lame de aer, materiale izolante sub vid. Aceste materiale au o densitate foarte mică şi caracteristici superioare de izolare termică date de valoarea redusă a conductivităţii termice. Hidroizolaţia este componenta principală a terasei, asigurând protecţia la acţiunea apelor meteorice. Având în vedere riscurile pe care le implică defectele în realizarea hidroizolaţiei, este necesară acordarea unei atenţii deosebite acestei lucrări, începând din faza de concepţie şi proiectare până la executarea celor, aparent, mai nesemnificative detalii. Materialele de realizare a hidoizolaţiei au evoluat în timp, de la un complex de foi de carton bitumat alternând cu pânză sau împâslitură din fibre de sticlă bitumată, la membrane din polimeri sau clor cauciuc, aşezate sau lipite pe suport. Protecţia hidroizolaţiei este necesară din următoarele considerente: datorită culorilor închise cu valori importante ale coeficienţilor de absorbţie a radiaţiei solare, caracteristice materialelor hidroizolante, însorirea provoacă încălzirea hidroizolaţiei la valori de temperatură mult superioare faţă de aerul exterior (80…85°C faţă de 35… 38°C temperatura aerului). Această creştere de temperatură determină in primul rând un efect de supraîncălzire a spaţiilor de la ultimul nivel cu urmări total defavorabile asupra condiţiilor de confort în anotimpul cald. In plus, bitumul se moaie sub acţiunea temperaturii ridicate, devine casant şi fisurează. Ca urmare, protecţia hidroizolaţiei trebuie gândită în sensul diminuării capacităţii de absobţie, în favoarea creşterii capacităţii de reflexie a radiaţiei solare. In acest scop se folosesc materiale de culoare deschisă sau cu suprafaţă lucioasă, reflectantă. 76

Straturile de difuzie, de decompresie şi compensare îndeplinesc funcţiuni complexe şi diferite după cum urmează: -

asigură difuzia spre exterior a eventualelor acumulări de vapori provenite din

procesele umede care se desfăşoară la ultimul nivel ; -

asigură difuzia vaporilor proveniti din evaporarea umidităţii existente - din

construcţie sau din precipitaţii - în straturile dintre hidroizolaţie şi barieră (şape din mortar sau termoizolaţii din betoane uşoare); -

împiedică producerea presiunii sub hidroizolaţie prin dilatarea aerului din porii

straturilor datorită încălzirii ca urmare a însoririi, permiţând evacuarea volumului suplimentar spre exterior; se evită astfel formarea băşicilor sub hidroizolaţie, asigurând decompresia. În anotimpul rece, are loc fenomenul invers, aerul rece contractându–se, se crează depresiune sub hidroizolaţie care determină tasări şi fisuri; stratul de decompresie permite pătrunderea aerului din exterior şi preîntâmpină formarea depresiunii; -

asigură realizarea unei discontinuităţi de aderenţă între hidroizolaţie şi stratul

suport (şapa suport) care compensează deformaţiile diferenţiate sub influenţa variaţiilor de temperatură, mai ales în dreptul micilor fisuri ce apar în şapele de mortar ca urmare a contracţiei, în cazul unor mortare cu dozaj ridicat de ciment. Pentru realizarea difuziei şi decompresiei, aceste straturi sunt puse în contact cu atmosfera exterioară prin intermediul deflectoarelor.

Stratul de difuzie se dispune sub

bariera de vapori iar cele de decompresie şi compensare sub hidroizolaţie. Intre aceste straturi nu trebuie să existe legătură pentru a nu favoriza pătrunderea vaporilor proveniti din interior (deci cu temperatura mai ridicată), în spaţiul mai rece de sub hidroizolaţie unde ar putea condensa. Materialele folosite pentru realizarea straturilor de difuzie sau de decompresie sunt: -

carton bitumat perforat blindat, obţinut prin lipirea prin presare pe una din părţi a

granulelor de nisip grăunţos; -

împâslitură din fibre de sticlă bitumată blindată.

-

carton bitumat sau împâslitură din fibre de sticlă bitumate neblindate. Straturile de decompresie se dispun sub hidroizolaţie peste şape suport din

mortar cu grosimi mai mari de 1cm, peste termoizolaţii din materiale cu pori deschişi, peste elemente suport cu rosturi dese cum ar fi astereala din scânduri, platelaje metalice sau planşee din fâşii prefabricate. Acestea pot fi realizate şi din foi din carton 77

bitumat “flotant” (fixat punctual sau local) sau din fâşii de hârtie “craft” (groasă), din carton bitumat sau material plastic “simplu aşezate“ de-a lungul rosturilor dintre elementele care constituie stratul suport. În afară de aceste straturi, în structura terasei compacte pot să mai apară ca necesare straturi de egalizare care asigură planeitatea suprafeţei suport pentru bariera de vapori şi hidroizolaţie întrucât o suprafaţă cu denivelări poate cauza străpungerea materialeor de etanşeitate (folii din polietilenă, carton bitumat sau membrane), care deteriorâdu-se nu-şi mai pot îndeplini funcţiunea. Aceste straturi se realizează din mortar de ciment, în grosimi diferite, funcţie de anumiţi factori specifici. În cazul folosirii unor materiale cu pori deschişi pentru realizarea termoizolaţiei există riscul umezirii prin scurgerea laptelui de ciment din stratul suport al hidroizolaţiei. Pentru a se evita acest neajuns materialul termoizolant se protejează cu o folie carton sau polietilenă. Produsele actuale din vată minerală sau alte materiale sensibile la apă, sunt livrate din fabrică cu folii protectoare. 3.2.2 Variante de acoperişuri terasă funcţie de modul de realizare a stratului de protecţie a hidroizolaţiei Pentru a preîntâmpina efectele distructive ale radiaţiei solare şi a prelungi durata de viaţă a hidroizolaţiei este necesară protejarea acesteia, prin reducerea coeficientului de absorbţie a suprafeţei expuse. Soluţiile diferă, unele având exclusiv rol de protecţie, altele conferind terasei şi alte valenţe cum ar fi amenajarea unor spaţii de loisir sau a unei grădini. Rezultă mai multe tipuri de terasă din acest punct de vedere (fig. 3.3).

78

Fig. 3.3 Tipuri de terasă funcţie de modul de realizare a protecţiei termoizolaţiei a-terasă necirculabilă/circulabilă; b-terasă circulabilă cu pantă nulă (cu dale rezemate pe ploturi); c-terasă grădină; 1-pietriş de râu, protecţie hidroizolaţie terasă necirculabilă; 2-dale beton mozaicat, strat de uzură şi protecţie hidroizolaţie terasă circulabilă; 3- strat de nisip, suport dale mozaicate; 4-hidroizolaţie; 5-plot reglabil pentru susţinerea dalelor la terasa cu pantă nulă; 6- plăcuţă de ghidaj; 7-sol vegetal; 8-strat filtrant (geotextil); 9- strat drenant, pietriş sau piatră concasată; 10 - barieră contra rădăcinilor; 11- strat de poză.

a.Terase necirculabile În cazul teraselor necirculabile protecţia la acţiunea radiaţiei solare se poate realiza prin: -

nisip grăunţos (1…3mm) presărat şi presat bine pe ultimul strat de bitum încă moale, pentru a se încrusta sau lipi;

-

Pietriş mărgăritar sau cribluri din alte materiale de culoare deschisă (granulaţie 5…7 mm) în strat de 15 mm. grosime; pentru asigurarea stabilităţii pietrişul poate fi amestecat cu suspensie de bitum, dar aceasta îi modifică culoarea, reducându-i eficienţa cu 20%;

-

Pietriş de râu (granulaţie 7…15 mm) în grosime de 40 mm;

-

vopsele speciale pe bază de cauciuc sintetic sau polimeri a căror eficienţă depinde de culoare; cu cât culoarea este mai deschisă cu atât capacitatea de absorbţie a radiaţiei solare este mai redusă şi terasa se încălzeşte mai puţin;

-

dale din mortar presate aşezate pe strat de nisip pentru terase necirculabile; acestea asigură o protecţie mai bună decât nisipul mărgăritar sau pietrişul, dar sunt mai costisitoare şi necesită lucrări de întreţinere. 79

In ultima perioada se realizează şi se comercializează membrane “blindate” cu material colorat în culori deschise sub formă de granule din ceramică, ardezie sau alte roci colorate. b. Terase circulabile Terasele circulabile sunt prevăzute la partea superioară cu o pardoseală pentru a putea fi utilizate în scopuri utilitare sau de agrement. Pardoseala, care îndeplineşte şi rolul de strat de protecţie a hidroizolaţiei la acţiunea radiaţiei solare şi la solicitări mecanice, poate fi realizată în mai multe soluţii constructive (fig.3.3.a): -

dale din mortar de ciment presate de 2 cm grosime şi diverse dimensiuni în plan,

dispuse pe un strat suport de nisip cu rosturile completate cu lapte de ciment; mărimea dalelor este determinată şi de cerinţe de stabilitate a pardoselii, funcţie de destinaţie; soluţia este indicată pentru terase cu circulaţie uşoară, fără solicitări locale care ar putea deplasa dalele; -

dale prefabricate din beton de 4…5 cm grosime şi 0,8…1.0 m latură, aşezate pe

nisip; rosturile între dale, de cca 2 cm, se completează cu nisip sau brazde de iarbă. -

dale mozaicate pe strat de poză din mortar de ciment, cu rosturile completate cu

mastic bituminous; stratul de poză este recomandabil să fie armat cu plasă de rabiţ; -

mozaic turnat în câmp continuu pe strat suport de nisip. Dacă se doreşte realizarea unei terase circulabile, cu suprafaţa orizontală, cu

pantă nulă, se utilizează o protecţie superioară din dale rezemate liber pe “ploturi “sau “picioruşe” (fig. 3.3.b) Dalele, de dimensiuni mici, sunt pozate liber pe ploturi cu înălţimea reglabilă, realizate din material plastic, inalterabil (pe fiecare plot se descarcă 4 dale adiacente). Se crează astfel un spaţiu de aer care contribuie la uscarea suprafeţei superioare a hidroizolaţiei. În afară de suprafaţa perfect plană, acest tip de terasă asigură o bună protecţie a gurilor de scurgere, oferind şi avantajul unei întreţineri uşoare, dalele deteriorate fiind uşor de înlocuit. c. Acoperişuri verzi; terasa grădină Acoperişurile verzi se caracterizează prin prezenţa vegetaţiei pe suprafaţa expusă radiaţiei solare. Acestea pot fi acoperişuri verzi înclinate sau acoperişuri de tip terasă (fig. 3.4).

80

Fig. 3.4 Acoperişuri verzi

Considerată mult timp ca un lux rezervat imobilelor cu un standard înalt, în prezent a început să fie frecvent utilizată pentru aportul de vegetaţie pe care il poate oferi zonelor urbane dens construite, efectele beneficele asupra mediului constând în : •

Diminuarea efectului insulei de căldură;

•

Gestionarea apelor pluviale prin reducerea sarcinii care revine reţelei de canalizare;

•

Asigurarea echilibrului ecologic La nivel de clădire, inerţia termică oferită de stratul vegetal, contribuie la evitarea

supraîncălzirii şi asigurarea condiţiilor de confort pe timp de vară în încăperile adiacente. Deşi pământul vegetal pentru plantaţie protejează hidroizolaţia de acţiunea radiaţiei solare, apar alte inconveniente de care trebuie să se ţină seama cum ar fi riscul de degradare a hidroizolaţiei datorită rădăcinilor şi acţiunea distructivă a unor factori biologici care se dezvoltă în pământ (alge, ciuperci, râme, insecte). Ca urmare, în structura unei terase grădină apar straturi cu funcţiuni specifice la execuţia cărora trebuie acordată deosebită etenţie (Fig. 3.3.c, tabelul 3.1). Pământul vegetal poate avea grosime diferită funcţie de tipul de plante care urmează a se cultiva. Din acest punct de vedere terasele grădină se încadrează în 3 categorii: de tip intensiv, semiintensiv şi extensiv (tab. 3.2). Sistemul intensiv permite plantarea de arbori decorativi sau chiar legume sau arbuşti fructiferi. Vegetaţia extensivă necesită o preocupare minimală, fiind formată din plante de dimensiuni reduse, rezistente, care supravieţuiesc în condiţii dificile (lipsa apei).

81

Vegetaţia semintensivă include plante diverse, de la peluze la plante decorative (flori) şi arbuşti. Necesită lucrări de întreţinere, asigurarea umidităţii prin stropire regulată fiind esenţială. Tabel3.1 Straturile componente ale acoperişului verde, funcţiunile şi materialele utilizate Componente Funcţiuni Hidroizolatie Protecţia hidrofugă a claădirii la partea superioară.

Strat de protectie (bariera) contra rădăcinilor Strat drenant

Strat filtrant

Materiale -membrane bituminoase -poliester armat cu fibre de sticlă -membrane Prevenirea pe termen lung -şapă de mortar a - folii metalice deteriorării hidroizolaţiei -geocompozite datorită rădăcinilor. Asigură drenarea, împiedicând staţionarea îndelungată a apei în stratul cultivabil. Reţine sedimentele fine antrenate de apă din stratul cultivabil şi contribuie la protecţia hidroizolaţiei impotriva rădăcinilor

Materiale poroase sau granulare: -pietriş monogranular -granule polistiren -materiale neţesute, nebiodegradabile, pe baza de polipropilenă sau polietilenă; - geotextile

Tabelul 3.2. Tipuri de terasă grădină funcţie de natura plantelor şi grosimea stratului vegetal Caracteristici

Extensiv

Adâncimea mediului 6… 15 cm cultivabil Accesibilitatea inaccesibil Greutatea redusă sub 300daN/m2 Vegetaţia mică - iarbă, flori de dimensiuni mici

82

Semi-intensiv

Intensiv

12…50 cm

35…150 cm

parţial accesibil variabilă în jur de 300 daN/m2 medie – flori, arbusti

accesibil mare peste 300 daN/m2 mare - arbori

O atenţie deosebită trebuie acordată racordărilor la suprafeţe verticale, relaţiei cu zonele circulabile sau necirculabile. Gurile de scurgere trebuie să fie protejate contra înfundării cu pământ sau pietriş şi să fie vizitabile pentru curăţire. 3.2.3 Variante de acoperişuri terasă funcţie de poziţia reciprocă a straturilor din materiale diferite a.Terase cu stratul de pantă peste termoizolaţie În această variantă, betonul de pantă este dispus peste termoizolaţie (fig.3.5.a).

Fig.3.5 Tipuri de acoperiş terasă funcţie de poziţia straturilor în cadrul ansamblului a-Terasă cu stratul de pantă plasat deasupra termoizolaţiei; b- terasă cu strat de pantă termoizolant; c- terasă inversată; d – terasă DUO; 1- planşeu peste ultimul nivel; 2- strat de egalizare; 3- barieră de vapori; 4- termoizolaţie; 5-strat de pantă; 5’-strat de pantă termoizolant; 6- hidroizolaţie; 7- strat difuzie ; 8-hidroizolaţie; 9-protecţie hidroizolaţie; 10- geotextil

Soluţia, folosită mai mult în trecut, se adoptă doar în situaţii speciale cum ar fi existenţa unor zone fără termoizolaţie în contact cu cele termoizolate, care reclamă continuitatea terasei, cu conditia ca sa existe posibilitatea executării unor planşee decalate. Prezintă dezavantajul că reduce inerţia termică a sistemului, ceea ce influenţeză negativ confortul de vară în încăperile adiacente şi necesită folosirea unor materiale termoizolante rigide, cu rezistenţe mecanice mari.

83

b. Terase cu strat de pantă termoizolant Asemenea alcătuire, (fig. 3.5.b) folosită în mod current în anii 80, implică utilizarea unor betoane şoare cu calităţi termoizolante sau a unor materiale granulare de tip granulit, zgură expandată, cenuşă de furnal etc. Aceste materiale, având o conductivitate termică destul de ridicată, reclamă o grosime mare, iar comportarea lor în timp este afectată de tasări şi de umiditatea din condens. Deasemenea, grosimea variabilă conduce la diferenţe mari între rezistenţele termice ale diferitelor zone. c.Terase inversate Terasa inversată se caraterizează prin dispunerea stratului termoizolant, deasupra hidroizolaţiei (fig. 3.5.c). Sistemul este deosebit de avantajos din punct de higrotermic, eliminând în totalitate riscul de condens în structura elementului. In plus, mai trebuie menţionate următoarele avantaje: - este mai economică, ne mai fiind necesare o serie de straturi, cum ar fi bariera de vapori, rolul acesteia fiind îndeplinit de hidroizolaţie; - execuţia este mult mai rapidă şi mai puţin dependentă de intemperii; - hidoizolaţia este supusă unor variaţii de temperatură (zi /noapte, iarnă /vară) mult mai reduse întrucât acestea se consumă la partea superioară termoizolaţiei; ceea ce conduce la creşterea durabilităţii şi a duratei de viaţă a hidroizolaţiei; - tehnica terasei inversate oferă o posibilitate facilă de reabilitare termică a acoperişurilor la clădiri existente. Trebuie atrasă insă atenţia asupra unor probleme specifice, care, dacă nu sunt corect rezolvate, pot duce la compromiterea sistemului. Astfel: •

Stratul termoizolant trebuie realizat dintr-un material rigid, cu rezistenţe

mecanice bune, cu o absorbţie de apă cât mai redusă; aceste condiţii sunt îndeplinite, la ora actuală, de polistirenul extrudat şi spuma de sticlă (foamglas). •

Prezenţa unui film de apă între termoizolaţie şi hidroizolaţie, chiar de

grosime redusă, intensifică fenomenul de schimb de căldură, evident funcţie de intensitatea şi frecvenţa ploilor; ca urmare grosimea izolaţiei se majorează cu cca 20 % faţă de o terasă clasică, care lucrează în aceleaşi condiţii; •

Este necesară o protecţie grea realizată dintr-un strat gros de pietriş de

râu sau dale grele din beton pe pat de nisip, în cazul teraselor circulabile. Acest strat trebuie să fie suficient de greu pentru a echilibra efectul de smulgere provocat de vânt şi de plutire sub acţiunea forţei arhimedice. Grosimea stratului de lestare rezultă din 84

calcul. Există însă recomandarea ca aceasta să fie cel puţin egală cu grosimea termoizolaţiei. Printre

dezavantajele

sistemului

trebuie

menţionate

şi

prezenţa

cvasi

permanentă a apei care poate favoriza dezvoltarea unor ciuperci sau chiar a vegetaţiei, dificultatea de remediere a eventualelor degradări ale termoizlaţiei şi costul mai ridicat. d. Terase DUO Se obţin prin divizarea stratului termoizolant în două prin stratul de hidroizolaţie (fig. 3.5.d), rezultând o combinaţie între terasa compactă, caldă şi terasa inversată. Din punct de vedere higrotermic, sistemul cumulează avantajele celor două soluţii. Astfel: •

Stratul izolant termic de la partea superioară a hidroizolaţiei asigură

protecţia hidriozolaţiei la temperaturi ridicate şi la şocuri termice, mărindu-i durabilitatea. •

Stratul izolant termic de la partea inferioară a hidroizolaţiei atenuiază

fluctuaţiile de rezistenţă termică determinate de filmul de apă stagnant. Trebuie evidenţiat şi costul mai redus, datorită faptului că stratul inferior poate fi realizat din materiale mai puţin rigide şi cu absorbţie de apă mai mare, cum ar fi polistirenul expandat. Soluţia se aplică cu succes în cazul lucrărilor de reabilitare termică la care se păstrează stratul termoizolant existent. 3.2.4 Lucrări auxiliare la acoperişuri terasă 3.2.4.1.Elemente de delimitare perimetrală Pe conturul terasei sunt prevăzute elemente de delimitare cu rol funcţional şi decorativ sub forma de atice şi cornişe (fig.3.6). a.Aticul (fig.3.6.a) este un element vertical, în continuarea faţadei care, în afară de contribuţia la estetica generală trebuie să răspundă şi unor restricţii de ordin tehnic. Cea mai importantă este accea de a asigura etanşeitatea sistemului terasă pe contur, evitarea infiltraţiilor de apă pluvială şi a scurgerii acesteia pe faţadă. In acest scop, aticul este astfel conceput încât să permită racordarea pe verticală a hidroizolaţiei pentru a forma o cuvă etanşă. Este expus şocurilor termice, acţiunii vântului şi altor acţiuni mecanice rezultate din prezenţa unor eşafodaje sau chiar din funcţiunea de balustradă pe care o îndeplineşte în cazul teraselor circulabile. Din punct de vedere termic, aticul este o punte termică importantă, reclamând măsuri speciale pentru reducerea acestui efect. 85

Aticul poate fi realizat din beton armat, zidărie şi, în anumite cazuri, chiar din elemente metalice uşoare, în cazul teraselor necirculabile. Se întâlnesc aticuri joase, care servesc exclusiv la racordarea hidroizolaţiei, depăşind cu minimum 15 cm suprafaţa stratului de protecţie a hidroizolaţiei, sau aticuri înalte, care au şi rol de protecţie la terase circulabile. Acestea trebuie să aibă o înălţime de minimum 80 cm, rezultată din condiţia de siguranţă în exploatare. Rolul de protecţie poate fi asigurat prin intermediul unei balustrade metalice in prelungirea aticului de dimensiuni reduse. Partea superioară a aticului se protejează cu o copertină din tablă zincată sau din beton mozaicat. b. Cornişa (fig. 3.6.b) este un element orizontal care iese din planul peretelui exterior, cu rolul de a îndepărta apele pluviale de faţadă, susţinând dispozitive de colectare şi evacuare a acestora. Cornişele pot fi realizate din zidărie, beton armat monolit sau beton armat prefabricat. Din punct de vedere mecanic, cornişele lucrează ca elemente în consolă, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie specială îmbinării cu peretele, dacă sunt executate din beton prefabricat.

86

Fig. 3.6 Elemente perimetrale la acoperişuri terasă a-atic; b- cornişă: 1-pardoseală la terasă circulabilă sau protecţie la terasă necirculabilă din dale prefabricate pe suport de nisip; 2- protecţia hidroizolaţiei care se racordează pe verticală, din tencuială din mortar de ciment, armat cu plasă de rabiţ; 3 - hidroizolaţie; 4-balustradă de protecţie în cazul teraselor circulabile; 5–tub din plastic pentru aerisirea stratului de difuzie; 6copertină prefabricată din beton mozaicat; 7- copertină din tablă zincată; 8- agrafă din oţel lat; 9- opritor din tablă zincată cu pantă pentru scurgerea apelor; 10-pazie din tablă zincată fixată cu agrafe din bandă de oţel; 11- dren din pietriş ciuruit;12-jgheab din tablă zincată susţinut cu cârlige fixate pe aceleaşi dibluri cu agrafele paziei.

3.2.4.2 Dispozitive de colectare şi evacuare a apelor pluviale. Colectarea şi evacuarea apelor din precipitaţii se poate realiza prin exterior, cu jgheaburi de colectare în spatele aticului sau susţinute de cornişe şi burlane adosate pereţilor exteriori, sau, prin interior prin guri de scurgere racordate la coloane de colectare legate la canalizare. 87

Scurgerea exterioară prezintă numeroase inconveniente: este necesară traversarea aticului, este prezent riscul de îngheţ în anotimpul rece, întreţinerea este dificilă şi aspectul nu este in general agreabil. Scurgerea interioară prin intermediul coloanelor este uşor de realizat şi mai economică, întrucât în absenţa unor solicitări importante, permite folosirea unor materiale mai puţin rezistente, cum ar fi masele plastice. Piesele receptor pluvial (gurile de scurgere) se execută din plumb sau aluminiu şi sunt prevăzute cu un guler orizontal pentru asigurarea etanşeităţii, peste care se aplică un strat hidroizolant suplimentar, sub structura hidroizolantă, care depăşeşte cu min.10 cm marginea gulerului. Receptorii pluviali sunt prevăzuţi la partea superioară cu grătare de protecţie care se dispun în planul pardoselii la terase circulabile (fig. 3.7.a) sau depăşesc terasa sub forma unui capişon la terase necirculabile. (fig. 3.7.b). La amplasarea gurilor de scurgere trebuie luate în considerare următoarele : -

Suprafaţa maximă deservită de un receptor pluvial este de 700 m.p;

- Se recomandă ca indiferent de suprafaţă să se prevadă minimum două receptoare pluviale (şi/sau un preaplin) pentru evitarea cazurilor de înfundare sau suprasolicitare; - Receptoarele pluviale se repartizează astfel încât apa de ploaie să nu parcurgă mai mult de 30 m de la cel mai îndepărtat punct până la colectare şi evacuare; -

Distanţa dintre receptorul pluvial şi alte elemente de construcţii, (atic, perete, canal

de ventilare etc.) nu trebuie să fie mai mică de 50 cm; -

Distanţa maximă între două receptoare pluviale este de 30 m.

Fig.3.7 Dispozitive de colectare a apelor pluviale de pe terasă; scurgeri interioare a-terasă circulabilă; b- terasă necirculabilă;1-receptor pluvial metallic din plumb sau aluminiu (pâlnie) cu guler; 2 – hidroizolaţie suplimentară care depăşeşte cu 10 cm marginile gulerului; 88

3- hidroizolaţie cu protecţie înglobată în cazul terasei necirculabile); 4- dren din pietriş cu granulaţie 15…20 mm în jurul receptorului pluvial (gurii de scurgere); 5-ţeavă metalică; 6-receptor pluvial cu capac perforat sau capişon în cazul terasei necirculabile; 7- dale mozaicate pe suport de nisip sau pe ploturi; 8-coloană de scurgere; 9-protecţie din pietriş; 3.2.4.3 Racordări la suprafeţe verticale La intersecţiile dintre terasă şi elementele verticale (pereţii casei liftului, coşuri de fum sau ventilaţie etc.) se intoarce pe verticală suportul hidroizolaţiei, stratul de difuzie şi hidroizolaţia ca şi în cazul aticului. Racordarea se face după un arc de cerc cu raza de min. 5 cm. sau după un unghi mai mare de 90 grd. Pentru a se evita fisurarea hidroizolaţiei, se protejează cu mortar armat pentru a forma o scafă etanşă. La limita superioară, rostul se protejează cu un şorţ din tablă sau un element în consolă din beton sau zidărie (fig. 3.8).

Fig.3.8 Racordări la suprafeţe verticale 1-Protecţie hidroizolaţie; 2- hidroizolaţie întoarsă pe verticală; 3- strat suport hidroizolaţie; 4-ancoraj cu piroane din 50 în 50 cm; 5-profil din beton protejat cu tencuială pentru închiderea rostului; 6-şorţ din tablă zincată; 7-agrafe din bandă de oţel la 50 cm distanţă; 8-bolţuri împuşcate; 9-straturi de difuzie 3.2.4.4 Rosturi de tasare şi dilatare In dreptul rosturilor de tasare şi dilatare apare o întrerupere a hidroizolaţiei. La terasele necirculabile se execută de o parte şi de alta a rostului un rebord din beton armat sau din zidărie, pe care se racordează hidroizolaţia. Cele 2 reborduri sunt protejate cu o copertină din tablă cu buclă de compensare sau cu o copertină din beton mozaicat ( fig.3.9.a). 89

Rostul de tasare între 2 tronsoane cu înălţimi diferite se protejează cu tablă cu buclă de compensare (fig. 3.9.b). La terasele circulabile, continuitatea hidroizolaţiei se realizează în planul terasei, în stratul suport al dalelor (fig.3.9.c) sau sub ploturi, la terasele cu pantă nulă (fig. 3.9.d).

Fig. 3.10 Rosturi de tasare şi dilatare a-cu reborduri ridicate pentru terase necirculabile; b-rost între tronsoane sau clădiri alăturate cu înălţimi diferite; c-rost pentru terase circulabile; d-rost pentru terase cu pantă nulă. 1-copertină cu profil de compensare din tablă zincată de 0,5 mm fixată cu agrafe din oţel lat; 2-fâşie din pânză bitumată în lungul rostului; 3- protecţie hidroizolaţie; 4- hidroizolaţie cu buclă de compensare; 5- fâşii din plăci semirigide de vată minerală sau câlţi bitumaţi; 6-copertină mozaicată din beton prefabricat sau turnat pe loc; 7- pardoseală din dale mozaicate; 8- strat de nisip; 9-compensator acoperitor de rost din tablă zincată de 0,5 mm; 10- ploturi reglabile; 11-fixarea cu joc a copertinei; 12-şorţ din tablă zincată; 13-copertină din tablă zincată de 0,5 mm grosime care închide rostul;14-fâşie din pânză bitumată prelungită peste rost. 90

3.3 Terase ventilate Terasa ventilată se caracterizează prin prezenţa unui strat de aer ventilat în contact cu exteriorul, care separă stratul termoizolnt de hidroizolaţie. Acesta antrenează umiditatea rezultată din migraţia vaporilor dinspre interior spre exterior, evitându-se astfel formarea condensului pe faţa rece a termoizolaţiei. Ventilarea spaţiului de aer se realizează prin intermediul unor orificii amplasate pe contur, ale căror secţiuni sunt stabilite prin calcul funcţie de debitul de aer necesar a fi vehiculat. Dacă panta este mai mare de 10% este necesară amplasarea unor astfel de orificii şi la coamă pentru a se evita apariţia unor zone de aer stagnant (fig. 3.10 ).

Fig. 3.10. Principiul de funcţionare a teraselor ventilate 1-strat termoizolant din material rigid (b.c.a); 2-canal ventilare transversal; 3-canal ventilare longitudinal; 4-suport hidroizolaţie; 5- deflector pentru evacuarea aerului; 6orificiu de admisie.

Sunt folosite peste spaţii cu degajări importante de vapori, cu umidităţi mai mari de 70 %, cum ar fi halele din industria textilă sau cea a panificaţiei. Sunt cunoscute mai multe modalităţi de realizare a teraselor ventilate (fig. 3.11). a. Terasă cu canale de aerare Terasa ventilată cu canale aerare este o combinaţie între terasa compactă şi cea ventilată. Canalele de aerare sunt incluse în materialul termoizolant, realizându-se prin dispunerea decalată a plăcilor sau prin utilizarea unor plăci cu o geometrie specială, prevăzute cu caneluri (fig.3.11.a). Canalele pot fi dispuse pe una sau două direcţii şi sunt puse în contact cu exteriorul, ca şi stratul de difuzie, prin intermediul deflectoarelor. b.Terase cu “planşeu dublu” şi spaţiu de aer ventilat Suportul hidroizolaţiei este constituit dintr-un planşeu uşor din elemente prefabricate din beton, rezemat pe planşeul de la ultimul nivel prin intermediul unor dispozitive simple (fig. 3.11.b)

91

Fig.3.11 Terase ventilate a- terasă ventilată cu canale de aerare incluse în termoizolaţie; b- terasă ventilată cu spaţiu de aer ventilat (planşeu dublu);c- alcătuire cu spaţiu de aer şi sarpantă de lemn de ȋnălţime redusă; d- alcătuire cu tavan suspendat termoizolat şi spaţiu de aer; 1- planseu; 2- barieră de vapori pe un strat de egalizare (la planşeu monolit); 3- termoizolatie; 4- canale de aerare; 5- suport hidroizolaţie; 6- hidroizolaţie; 7-strat protecţie hidroizolaţie; 8-strat de aer ventilat; 9-suport hidroizolaţie, planşeu uşor din elemente prefabricate; 10-astereală din lemn sau înlocuitori; 11element de rezistenţă (planşeu din elemente prefabricate); 12- tiranţi pentru susţinerea tavanului suspendat

Pentru a compensa pierderile de căldură datorită permeabilităţii la aer a termoizolaţiei, se majorează grosimea acesteia cu o valoare depinzând de porozitatea materialului termoizolant. Pot fi menţionate următoarele avantaje ale sistemului, în afară de eliminarea riscului de condens: -

dispar straturile de difuzie şi bariera de vapori;

-

o mai bună comportare la însorire;

- diminuarea riscului de infiltraţii de apă în termoizolaţie, defecţiunile hidroizolaţiei fiind mai uşor de identificat şi remediat. Ca dezavantaje trebuie menţionate consumurile suplimentare de beton şi oţel şi manopera mai complicată.

92

c.Terasă ventilată cu dispunerea hidroizolaţiei pe şarpantă de lemn

de

înălţime redusă Alcătuirea şi modul de funcţionare sunt similare cu cele prezentate anterior cu deosebirea că cel de al doilea planşeu este realizat dintr-o astereală din scânduri sau înlocuitori din lemn (PFL, PAL) susţinută de o şarpantă simplă, de dimensiuni reduse (fig.3.11.c). Sistemul este utilizat în reabilitarea termoenergetică a clădirilor, hidroizolaţia fiind realizată dintr-o membrană hidroizolantă, sau chiar sub forma unei invelitori adecvate pantelor reduse, cum ar fi tabla. Inconvenientele soluţiei constau în consumul ridicat de material lemnos şi rezistenţa redusă la foc. d. Alcătuire cu plafon suspendat termoizolant şi spaţiu intermediar de aer ventilat. Specific acestui sistem, aplicabil în special la hale industriale, este prezenţa unui tavan suspendat care susţine stratul termoizolant. Hidroizolaţia este aplicată pe planşeul de acoperiş (fig. 3.11.d). Tavanul poate fi realizat din casete de aluminiu, PVC, gipscarton etc., iar pentru termoizolaţie se folosesc materiale uşoare, eficiente, fără rigiditate cum sunt saltelele din vată minerală, vată de sticlă, spume poliuretanice moi etc.

93

Capitolul 4

TÂMPLĂRIE PENTRU CONSTRUCŢII 4.1. Generalităţi Sfera noţiunii de tâmplărie include toate lucrările de închidere a golurilor în pereţi, planşee sau acoperişuri. Iniţial, numai tâmplăria din lemn executată de tâmplari în ateliere purta acest nume, iar pentru a se evita confuzia cu tâmplăria de mobilă, executată de aceeaşi meseriaşi, cea pentru construcţii se mai numea şi "tâmplărie de bina" sau "binale". Elementele de tâmplărie închid golurile, care au rolul de asigurare a iluminatului natural, a accesului din exterior sau a comunicării între diferitele piese ale clădirii. 4.2. Materiale La execuţia elementelor de tâmplărie sunt necesare 3 categorii de materiale: - materiale pentru partea opacă (de rezistenţă) a tâmplăriei; - materiale pentru partea vitrată - geamuri; - materiale auxiliare. 4.2.1 Materiale pentru partea opacă Lemnul este materialul tradiţional pentru executarea tâmplăriei fiind caracterizat prin posibilitatea de prelucrare uşoară, atât manual cât şi mecanic, un raport favorabil între rezistenţă şi greutate, capacitate de protecţie termică bună în raport cu alte materiale. Dezavantajele lemnului constau în sensibilitatea accentuată la variaţii de umiditate şi la acţiunea microorganismelor care produc putrezirea sau combustibilitatea. Pentru a evita variaţiile dimensionale ale elementelor de tâmplărie - umflare la umiditate mare şi contragere la uscare - care produc deformarea diferitelor piese componente, respectiv mărirea rosturilor - este foarte important ca umiditatea lemnului în momentul montajului să nu depăşească 17%. Creşterea rezistenţei lemnului la acţiunea microorganismelor se obţine prin lucrări de protecţie, cum sunt lăcuirea sau vopsirea. Reducerea combustibilităţii se obţine prin ignifugare. Esenţele de lemn folosite pentru tâmplărie sunt cele de răşinoase şi foioase. 94

Lemnul stratificat (fig. 4.1) este un produs derivat din lemn care pune în valoare calităţile lemnului şi îi diminuează semnificativ defectele. Este alcătuit din 3 straturi dispuse fibră contra fibră (cu fibrele perpendiculare), solidarizate între ele cu adezivi speciali, prin presare la prese hidraulice. Deformabilitatea este practic eliminată, rezistenţa la microorganisme şi incombustibilitatea fiind realizate prin tratamentele menţionate anterior. Utilizarea lemnului stratificat este de dată relativ recentă.

Fig. 4.1 Profil pentru tâmplărie din lemn stratificat

Oţelul a început să fie utilizat pentru tâmplărie la sfârşitul secolului al XIX-lea. Procesul de coroziune care afectează acest material i-a restrâns sfera de utilizare, revenind în actualitate abia în deceniul 5 al secolului XX sub formă de oţel galvanizat. Principalul avantaj al tâmplăriei din oţel constă într-o rezistenţă şi rigiditate sporite, obţinute cu secţiuni mult mai reduse, ceea ce permite închiderea unor goluri de dimensiuni mai mari şi obţinerea unui raport mai favorabil între suprafaţa vitrată şi suprafaţa golului în cazul ferestrelor. Greutatea mare şi conductivitatea termică ridicată sunt principalele dezavantaje ale acestui material. Aluminiul (fig. 4.2) prezintă în plus faţă de oţel avantajele greutăţii reduse, a rezistenţei la coroziune, a varietăţii secţiunilor de profile care pot fi executate şi a aspectului estetic deosebit.

95

Fig. 4.2 Profil de tâmplărie din aluminiu

Conductivitatea termică este mai ridicată decât a oţelului, dar în prezent se produc profile cu mai multe camere şi rupere de punte termică cu performanţe energetic apropiate de profilele din PVC. Tâmplăria din aluminiu este, în general, mai costisitoare faţă de cea din lemn sau oţel obişnuit. Oţelul inoxidabil este un aliaj de fier cu crom, nichel şi molibden în proporţie de 18, 10 respectiv 3%. Principalele calităţi ale acestui material sunt rezistenţa la coroziune şi aspectul estetic, iar principalul dezavantaj, costul foarte ridicat. Oţelul inoxidabil se foloseşte numai în cazuri cu totul speciale, în medii cu un înalt grad de agresivitate chimică sau când se urmăreşte un aspect plastic deosebit. Materialele plastice, PVC extrudat, (fig. 4.3), au început să fie folosite pentru realizarea tâmplăriei pentru locuinţe şi clădiri social-culturale în Germania, imediat după cel de al doilea război mondial, oferind avantajul greutăţii reduse, al unei capacităţi de izolare termică superioare celorlalte materiale şi rezistenţei la coroziune.

96

Fig. 4.3 Profil din tâmplărie din PVC ranforsat cu profile din oţel

Materialul folosit la realizarea profilelor este un amestec de policlorură de vinil, stabilizant (cu rolul de a contracara efectele căldurii şi ale luminii) şi materiale de umplutură, în general carbonat de calciu, pigmenţi, coloranţi şi lubrifianţi. Profilele din PVC se obţin prin extrudere.

Problema rigidităţii inferioare faţă de lemn, oţel şi

aluminiu poate fi rezolvată prin introducerea unor profile de rigidizare din oţel în interiorul profilelor din mase plastice. Având în vedere costul ridicat al tiparelor folosite pentru formarea profilelor se impune reducerea numărului de tipodimensiuni. 4.2.2 Geamuri Geamurile clare, în grosime de 1,8 până la 3 mm, se folosesc la ferestre obişnuite, iar cele de 4...8 mm sunt folosite la vitrine, ferestre de dimensiuni mari sau în situaţiile în care se urmăreşte o creştere a gradului de protecţie acustică. Geamurile riglate turnate au pe una din fete striuri paralele şi se fabrică în grosime de 5,5 mm. Se utilizează la luminatoare, permiţând trecerea luminii în proporţie de 60-70%. Geamurile ornament turnate au pe una din feţe desene în relief, obţinute prin presare şi îşi găsesc întrebuinţare în special pentru realizarea părţii vitrate la uşi. Geamurile armate au o grosime de 6,5 mm şi includ în masa lor o plasă de sârmă din oţel de 0,5 - 0,6 mm diametru, cu ochiuri de 7-14 mm. Aceasta le conferă o rezistenţă mai bună la acţiuni mecanice, dar le reduce transparenţa la 50%.

97

Geamurile mate sunt obţinute din geamuri clare de 2-3 mm grosime, având o faţă lucie şi una lăptoasă, rezultată în urma tratării cu un acid. Transparenţa este de 50... 60 %. Geamurile gravate sunt geamuri ornament, cu desene în relief realizate printr-o tehnică manuală. Vitrourile sunt, de asemenea, geamuri ornament, cu desene variate, în culori diferite. Geamurile cu proprietăţi de conservare a energiei se prezintă sub formă de: - produse realizate din sticlă cu o compoziţie chimică specială, ce le conferă anumite calităţi în raport cu radiaţia luminoasă, cum sunt geamurile absorbante, geamurile reflectorizante sau cele absorbant-reflectorizante; - geamuri termoizolante de tip termopan sau triverre, formate din două sau trei foi de geam fixate pe distanţieri metalici centrali la distanţă de 0,8 mm, stratul de aer dezumidificat dintre foile de geam având proprietăţi termoizolatoare; eficienţa energetică poate fi îmbunătăţită prin introducerea unui gaz inert, argon sau kripton, în spaţiul dintre geamuri; - geamuri cu emisivitate scăzută (Low-e), acoperite cu o peliculă de oxizi metalici care reflectă radiaţia cu lungime de undă mare (radiaţia terestră); emisivitatea suprafeţelor este redusă de la valoarea 0,9 în cazul geamului clar (transparent) la mai puţin de 0,1, iar capacitatea de a reflecta radiaţia cu lungime de undă din registrul 3-0,3 μ, emisă de obiectele cu temperatură scăzută, (pereţi, ferestre, mobilier), creşte cu 80 %. Geamurile multistrat (în documentaţiile străine “laminated”) sunt realizate din două sau mai multe foi de geam, între care sunt prevăzute folii de polivinilbutiral (material plastic); prezintă capacităţi sporite de protecţie acustică. Geamurile reflectante au prevăzută pe una din feţe o peliculă de oxizi metalici, care reflectă lumina. 4.2.3 Materiale auxiliare Feroneria cuprinde piese şi accesorii metalice absolut necesare bunei funcţionări a elementelor de tâmplărie, cum sunt: - piese de asamblare (şuruburi, ştifturi, nituri, cuie etc.); - piese de funcţionare care asigură închiderea-deschiderea părţilor mobile ale tâmplăriei (balamale, pivoţi, cabluri, şine etc.).

98

Feroneria trebuie concepută şi realizată astfel încât să asigure funcţionarea şi întreţinerea uşoară, să fie rezistentă la coroziune şi să poată fi remediată fără dificultăţi. La elementele de tâmplărie metalică feroneria trebuie realizată din acelaşi material ca şi restul componentelor, pentru a nu favoriza fenomene de coroziune electro-statică. Materialele de fixare a elementelor vitrate se prezintă sub formă de chituri şi baghete din lemn sau metalice. Materialele de etanşare au rolul de a reduce permeabilitatea la aer şi apă a tâmplăriei şi se prezintă sub formă de garnituri din cauciuc, materiale plastice sau spume poliuretanice. 4.3. Ferestre Conform Directivelor comune ale UEATC (Union Européenne pour l'Agrément Technique dans la Construction), ferestrele sunt lucrări executate într-un perete exterior, în scopul de a asigura pătrunderea luminii în interiorul unei încăperi şi de a asigura eventual şi ventilarea acesteia. Excepţie fac ferestrele de mansardă care sunt amplasate în învelitoare. 4.3.1 Alcătuire generală. Clasificare În principiu, ferestrele sunt alcătuite dintr-o parte fixă, numită toc şi o parte mobilă numită cercevea. Funcţie de modul de deschidere, fig. 4.4, ferestrele pot fi: -

oscilante pe balamale sau pivoţi;

-

glisante în plan orizontal sau vertical;

-

tâmplării complexe, reprezentând combinaţii de suprafeţe fixe şi mobile,

oscilante şi glisante..

Fig. 4.3 Ferestre funcţie de modul de deschidere a- oscilante in plan orizontal; b- oscilante în plan vertical; c- pivotante; d- .glisante 99

4.3.2 Exigenţe de performanţă şi condiţii de calitate Pentru a contribui la satisfacerea exigenţelor esenţiale pentru clădiri, ferestrele trebuie să răspundă condiţiilor de calitate formulate în Directivele comune pentru agrementarea ferestrelor elaborate de UEATC. a. Securitate Fereastra în ansamblu sau componentele sale trebuie să-şi păstreze integritatea (să nu se distrugă sau deterioreze într-un mod periculos) sub acţiunea agenţilor atmosferici, a vibraţiilor, a reacţiilor pereţilor în care sunt amplasate sau solicitărilor rezultate din exploatare. In afara cazurilor de efracţie, ferestrele în poziţie închisă trebuie să asigure protecţia ocupanţilor şi a bunurilor lor contra pătrunderii oamenilor sau animalelor. b. Rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni mecanice reclamă ca ferestrele şi componentele acestora să suporte, fără deteriorări sau deformaţii excesive, solicitări din: acţiunea vântului, vibraţiile produse de vânt sau de circulaţie, tasările zidăriei, şocurile, presiunile şi solicitările utilizatorului. c. Rezistenţa la solicitări higrotermice se traduce prin condiţia ca deformaţiile dimensionale determinate de variaţiile de temperatură şi umiditate să nu afecteze sensibil stabilitatea ferestrei în sensul de a nu compromite securitatea ocupanţilor. d. Comportarea la foc se consideră satisfăcătoare dacă materialele din care sunt realizate ferestrele nu favorizează propagarea focului şi nici nu produc gaze toxice în cantitate periculoasă . e. Etanşeitatea la aer, respectiv permeabilitatea la aer a unei ferestre, este caracterizată prin curba care dă debitul de aer ce traversează fereastra sub influenţa diferenţei de presiune între cele două feţe. Funcţie de această caracteristică, ferestrele pot fi încadrate în una din cele trei categorii de permeabilitate. In general, nu este recomandabilă o etanşeitate totală la aer a ferestrelor decât în cazul încăperilor presurizate, cu aer condiţionat sau expuse unei presiuni puternice a vântului, întrucât o anumită permeabilitate la aer poate fi utilă pentru realizarea unei ventilări naturale moderate dar permanente. În cazul în care rosturile sunt aproape total etanşe, o soluţie de asigurare a ventilării constă în a prevedea ferestrele cu orificii speciale. Pe de altă parte, se cere ca permeabilitatea la aer să fie limitată, în special în cazul vânturilor puternice, în scopul de a evita pierderile de căldură excesive şi de a nu provoca curenţi de aer care să jeneze pe ocupanţi. 100

f. Etanşeitatea la apă se referă la interzicerea completă, în limite date, a pătrunderii apei de ploaie în interiorul încăperilor sub acţiunea combinată a ploii şi vântului. Satisfacerea acestei condiţii impune ca prin forma geometrică şi concepţia profilelor şi a rosturilor, apa de ploaie să fie dirijată spre exterior. Etanşeitatea la nisip, praf şi insecte este asigurată, de asemenea, prin forma şi concepţia profilelor componente. g. Protecţia termică nu apare ca o condiţie de calitate în cazul ferestrelor obişnuite, care folosesc vitraje cu capacitate de izolare termică redusă. Este evident faptul că ferestrele cu două sau mai multe foi de geam sunt mai eficiente din punct de vedere termic decât ferestrele simple. h. Condensul superficial nu poate fi evitat în special în cazul ferestrelor simple, cu o singură foaie de geam, ceea ce poate afecta calitatea finisajelor. Pentru evitarea acestui neajuns, secţiunile profilelor componente trebuie astfel concepute încât să permită evacuarea apei provenite din condens. În cazul vitrajelor multiple nu se admite formarea condensului în spaţiul dintre vitraje, mai ales dacă acesta nu este accesibil pentru curăţire. La încăperile cu higrometrie ridicată, favorabilă prezenţei permanente a condensului pe faţa interioară a ferestrelor simple, se recomandă utilizarea vitrajelor multiple sau a geamurilor cu proprietăţi termoizolante. i. Protecţia acustică la zgomot aerian nu poate fi luată în consideraţie ca o condiţie de calitate în cazul ferestrelor obişnuite întrucât aceasta este determinată de vitraj - care intervine cu ponderea cea mai mare în suprafaţa ferestrei - şi de etanşeitatea rosturilor între părţile mobile şi părţile fixe. Vibraţiile generatoare de zgomote în procesul de exploatare trebuie evitate printro concepţie corectă a secţiunii componentelor ferestrei asociată cu prevederea unor materiale sau dispozitive de absorbţie sau amortizare a vibraţiilor. j. Aspect Toate suprafeţele trebuie să aibă un aspect cu granulozitate fină, fără neregularităţi sau deformaţii aparente. Rosturile între profile şi fixarea accesoriilor nu trebuie să producă discontinuităţi supărătoare privind aspectul general. k. Iluminat natural Randamentul luminos, determinat de raportul dintre suprafeţele transparente şi opace ale ferestrei, trebuie să fie compatibil cu exigenţele impuse de natura activităţii care se desfăşoară în spaţiul respectiv. Vizibilitatea clară dinspre interior spre exterior 101

trebuie asigurată de părţile transparente ale ferestrelor care trebuie să poată fi menţinute permanent curate şi uscate. l. Protecţia contra radiaţiei solare poate fi realizată cu ajutorul unor elemente integrate dispuse de asemenea manieră încât să realizeze şi un control al iluminatului. Aceste elemente trebuie să fie manevrabile din interiorul încăperii pentru a fi fixate într-o poziţie stabilă, bine determinată. m. Manevrabilitate Manipularea uşoară este asigurată de modul de realizare şi funcţionare a feroneriei şi a celorlalte dispozitive auxiliare. Acestea trebuie să asigure o funcţionare normală chiar în condiţiile unui vânt puternic. n. Durabilitate Conservarea calităţilor iniţiale pe întreaga durată de viaţă a ferestrelor este determinată de măsura în care se manifestă influenţa diferiţilor agenţi agresivi (climatici, biologici etc.) asupra comportării materialelor constituente. O atenţie deosebită trebuie acordată conservării caracteristicilor de etanşeitate ale ferestrelor. Durata de viaţă a ferestrelor trebuie să fie de acelaşi ordin de mărime cu durata de viaţă a clădirii. Poate fi admisă o durată de viaţă inferioară pentru anumite componente, care pot fi uşor înlocuite. Întreţinerea şi reparaţiile (reglajul, gresajul, vopsirea etc.) trebuie să necesite un consum raţional de timp şi de bani. Mecanismele trebuie să fie accesibile, astfel ca demontarea şi repararea lor să se facă cu uşurinţă, fără a fi necesară demontarea ferestrei în întregime, să nu implice nici un risc pentru utilizatori sau personalul de întreţinere şi să nu afecteze finisajele. 4.3.3 Încercări pentru verificarea condiţiilor de calitate Dată fiind complexitatea cerinţelor de calitate la care trebuie să răspundă ferestrele iar, pe de altă parte, varietatea materialelor care pot fi utilizate ca şi diversitatea de concepţie, de fabricaţie şi de funcţionare, este dificil de stabilit o listă de încercări aplicabilă în orice situaţie, oricât de completă ar părea. Din acest motiv, lista de încercări pentru elaborarea agrementului tehnic şi acordarea certificatului de calitate se întocmeşte în conformitate cu cerinţele de calitate, pentru fiecare nou tip de fereastră, funcţie de solicitările dominante şi condiţiile de utilizare. Încercările trebuie efectuate de asemenea manieră încât să reproducă cu maximă fidelitate fie acţiunea 102

factorilor exteriori, fie condiţiile de utilizare. Se efectuează pe ferestre complet finisate şi în deplină stare de funcţionare, respectiv vopsite, cu dispozitivele de manevrare în stare de funcţionare şi cu partea vitrată realizată din materialul indicat de fabricant, fixată definitiv.

Se

consideră

cunoscute

caracteristicile

materialelor,

determinate

în

conformitate cu prescripţiile tehnice de utilizare în domeniu. Încercările mecanice diferă funcţie de tipul de fereastră (fixă, mobilă, pe balamale, pe pivoţi, glisantă orizontal sau vertical etc.) însă cele de etanşeitate şi permeabilitate rămân aceleaşi indiferent de tipul de fereastră. 4.3.4 Ferestre din lemn Deşi materiale moderne, ca aluminiul sau materialele plastice, câştigă din ce în ce mai mult teren, ferestrele din lemn ocupă în continuare primul loc în construcţia de locuinţe şi clădiri social-culturale, nu numai în România ci şi în ţările Comunităţii Europene, unde acestea intervin cu o pondere de cca. 50%, potrivit unor statistici relativ recente. Rezolvările constructive specifice răspund atât criteriilor de performanţă rezultate din exigenţele esenţiale, cât şi celor mai diverse tendinţe de exprimare arhitecturală. La alcătuirea ferestrelor din lemn se utilizează un număr relativ redus de secţiuni prin combinarea cărora pot fi realizate diferite tipuri de ferestre. 4.3.4.1 Ferestre fixe Ferestrele de acest tip servesc exclusiv pentru realizarea iluminatului, neexistând posibilitatea de a fi deschise. Pot fi utilizate în special la construcţii industriale. Acestea se execută dintr-o singură piesă din lemn prevăzută cu falţ sau uluc, care să permită fixarea foii de geam. Prin rezolvările de detaliu se urmăreşte asigurarea etanşeităţii la aer şi apă, protecţia suprafeţei vitrate contra efectelor dilataţiei şi contracţiei proprii sau a elementului în care este înglobat. În cazul în care, prin poziţia sa în cadrul clădirii, fereastra este inaccesibilă pentru spălare periodică, pot fi folosite geamuri riglate sau ornament cu partea plană spre interior. 4.3.4.2 Ferestre simple Din punct de vedere constructiv, acestea se caracterizează prin prezenţa unei singure cercevele, pe care se montează foaia de geam şi a cărei mobilitate poate fi 103

realizată în toate modurile cunoscute. Cele mai des întâlnite sunt însă ferestrele oscilante pe balamale, care se pot deschide spre exterior - deschidere obişnuită - sau spre interior (fig. 4.5)

Fig. 4.5 Ferestre simple din lemn: a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; d- fereastră simplă în 2 canaturi cu un canat fix şi supralumină; 1- toc; 2- cercevea; 3- montant; 4- traversă

La ferestrele cu deschidere exterioară etanşeitatea la aer şi apă este asigurată prin însăşi presiunea vântului, care determină o reducere a dimensiunii rostului între toc şi cercevea. 104

Ferestrele cu deschidere interioară permit o manevrare şi întreţinere mai comodă şi nu sunt expuse riscului de smulgere în poziţia deschis, în cazul unui vânt puternic. In schimb, prin deschidere, ocupă spaţiu în încăpere şi nu oferă suficientă etanşeitate la aer şi apă. Pentru ameliorare, forma componentelor orizontale ale cercevelei este astfel aleasă încât să permită îndepărtarea apei, iar pe conturul tocului se practică un uluc care creează un spaţiu de decompresie, în scopul frânării curenţilor de aer şi al diminuării infiltraţiilor.

4.3.4.2 Ferestre duble Ferestrele duble sunt alcătuite din toc şi două foi de geam montate pe cercevele separate la distanţă de 9...14 cm (cele tradiţionale) şi 9 cm după prescripţiile actuale . Sunt utilizate în mod curent la clădiri de locuit şi social culturale datorită capacităţii superioare de protecţie termică şi acustică în raport cu ferestrele simple. a. Ferestre duble cu deschidere obişnuită Cele două cercevele au profile identice, permiţând deschiderea spre exterior, cerceveaua exterioară şi spre interior, cea interioară (fig. 4.6). Soluţia prezintă anumite avantaje privind consumul de material lemnos, raportul favorabil între suprafaţa golului şi cea a vitrajului şi etanşeitatea la aer şi apă. Există însă pericolul smulgerii cercevelelor exterioare în poziţia deschis în cazul vânturilor puternice, apar dificultăţi de spălare a geamurilor la suprafeţe de dimensiuni mari situate la etaj şi pot provoca accidente dacă sunt lăsate deschise în încăperile de la parter.

105

Fig. 4.6 Ferestre duble din lemn cu deschidere obişnuită: a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; 1- toc; 2- cercevea; 3- închidere în falţ; 3'idem, în gură de lup; 4- montant; 5- şpros

b. Ferestre duble cu deschidere interioară Din punct de vedere constructiv, tocul este completat cu o ramă care oferă posibilitatea deschiderii cercevelei exterioare spre interior (fig. 4.7). Se elimină în felul acesta dezavantajele ferestrelor cu deschidere obişnuită, însă prezenţa ramei conduce la un raport mai puţin avantajos între suprafaţa golului şi cea a vitrajului, în defavoarea iluminării. Mai trebuie menţionată manopera mai complicată şi consumul mai ridicat de material lemnos. Pentru ameliorarea caracteristicilor de etanşeitate la apă şi aer se adoptă aceleaşi soluţii ca şi în cazul ferestrelor simple. c. Ferestre cuplate. Sunt ferestre cu două foi de geam, separate printr-un spaţiu de aer de 4-5 cm, montate pe cercevele separate dar fixate între ele, deschiderea făcându-se printr-o manevră unică. In mod obişnuit fixarea cercevelelor se face cu ajutorul balamalelor, pentru a permite decuplarea periodică pentru spălare şi curăţire. 106

Faţă de ferestrele duble obişnuite, folosirea ferestrelor cuplate conduce la reducerea consumului de material lemnos. Pe de altă parte, forma mai complicată a secţiunilor, mecanismele speciale de închidere şi cuplare complică execuţia. Deşi în principiu ferestrele cuplate se pot deschide atât spre interior cât şi spre exterior, în mod curent se folosesc ferestre cuplate cu deschidere interioară (fig. 4.8). Pot fi realizate însă şi ferestre cuplate pivotante sau glisante 4.3.5 Ferestre metalice Ferestrele metalice se utilizează în special la construcţii industriale şi socialculturale, având în vedere principala calitate a acestora de a acoperi goluri oricât de mari şi de a prelua valori ridicate ale acţiunilor exterioare care apar în asemenea situaţii. Dimensiunile reduse ale profilelor conduc la un raport avantajos între suprafaţa golului şi suprafaţa vitrată. Conductivitatea termică ridicată a acestor materiale face aproape imposibilă evitarea condensului pe suprafaţa interioară a profilelor.

107

Fig. 4.7 Ferestre duble din lemn cu deschidere interioară a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 2 canaturi şi supralumină; 1- toc; 2- piesă fixă pentru asigurarea deschiderii interioare; 3- cercevea; 4- montant; 5- traversă

108

Fig. 4.8 Ferestre duble din lemn, cu cercevele cuplate a- într-un canat; b- în 2 canaturi; c- în 3 canaturi; 1- toc; 2- cercevele cuplate; 3- montant; 4şorţ tablă

4.3.5.1 Ferestre din oţel a. Din profile de oţel normale laminate la cald Atât tocul cât şi cercevelele se execută prin asamblarea prin sudură a profilelor obişnuite din oţel laminate la cald (fig. 4.9.a). Este o soluţie economică, dar, datorită execuţiei meşteşugăreşti, precizia nu este totdeauna satisfăcătoare şi apar probleme legate de asigurarea etanşeităţii. Se folosesc în exclusivitate la construcţii industriale. b. Din profile laminate din oţel de formă specială (Z sau W) Sunt profile de formă specială, produse printr-o tehnologie de precizie, prin a căror asamblare pot fi obţinute secţiuni potrivite pentru partea fixă şi mobilă a ferestrelor (fig.4.9.b). Mobilitatea poate fi asigurată prin intermediul balamalelor sau a pivoţilor .

109

Fig. 4.9 Ferestre metalice: a- simple, din profile obişnuite, laminate la cald; b- din profile laminate şi geam termopan; c- simple, din profile speciale pentru tâmplării laminate la rece; d- duble, din profile pentru tâmplării laminate la cald; e- simple, din bandă de oţel prelucrate la presa cu role (profile SECO); f- duble, din profile din bandă de oţel, prelucrate la presat cu role (SECO); 1- toc; 2- cercevea; 3- foaie geam; 4- baghetă metalică pentru fixarea geamului; 5- garnitură elastică

c. Din profile din tablă de oţel laminate la rece Utilizarea profilelor de acest tip permite realizarea unor ferestre uşoare, cu un consum relativ redus de metal, cu o capacitate de izolare termică superioară celor anterioare şi un pericol de condens mai redus (fig. 4.9c, d).Pentru etanşare se folosesc garnituri speciale din materiale elastice, cum este cauciucul sau polipropilena. Sensibile la coroziune, aceste ferestre trebuie protejate periodic prin vopsire. În această soluţie pot fi realizate ferestre cu una sau două foi de geam, cu ochiuri fixe sau mobile pe

110

balamale, cu rezolvarea detaliilor corespunzătoare pentru evacuarea apei din condens sau infiltraţii . d. Din profile de tablă ambutisată Caracteristicile ferestrelor realizate în această soluţie sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior, cu menţiune că rigiditatea şi precizia de execuţie sunt superioare (fig. 4.9 e, f). Datorită grosimii reduse a tablei şi a golurilor de aer incluse, efectul de punte termică şi implicit riscul de condens sunt diminuate. În schimb, aceeaşi grosime redusă a tablei măreşte sensibilitatea la coroziune, ceea ce impune o aplicare atentă a măsurilor anticorosive, atât la exteriorul cât şi la interiorul profilelor. Umplerea în întregime ale golurilor din interiorul profilelor cu spumă poliuretanică este avantajoasă atât din punct de vedere al protecţiei anticorosive cât şi al capacităţii de izolare termică. 4.3.5.2 Din profile complexe de aluminiu Profilele speciale din aluminiu obţinute prin extrudere, deşi sunt folosite mai puţin pentru realizarea ferestrelor în sensul tradiţional al cuvântului şi mai mult pentru suprafeţe vitrate mari, de genul vitrinelor sau al pereţilor cortină, reprezintă o soluţie interesantă prin greutatea redusă, rigiditatea bună, precizia de execuţie, rezistenţa la coroziune, comportarea favorabilă la temperaturi scăzute şi, nu în ultimul rând, prin aspectul deosebit de agreabil. Reducerea efectului de punte termică se obţine prin compartimentarea golului din interiorul profilelor (realizarea mai multor spaţii de aer) şi întreruperea continuităţii profilelor de aluminiu prin inserţii de fibre, textolit sau alte materiale convenabile din punct de vedere al rezistenţei mecanice şi conductivităţii termice. Etanşeitatea se obţine cu ajutorul cordoanelor de cauciuc sau polipropilena Partea vitrată se execută din geam dublu sau triplu stratificat. Ferestrele şi, în general, tâmplăria de aluminiu se utilizează în special la clădiri social-culturale, în cazul locuinţelor favorizând fenomene de condens dacă nu este rezolvată corespunzător problema ventilării. 4.3.6 Ferestre din materiale plastice Ferestrele din materiale plastice cunosc o utilizare din ce în ce mai largă atât la clădirile de locuit cât şi la cele social-culturale, îmbinând în bună măsură avantajele ferestrelor din lemn cu ale celor din aluminiu. La realizarea lor, atât pentru partea fixă 111

cât şi pentru cea mobilă, se folosesc profile complexe, obţinute prin extrudare, laminare sau presare. Profilele au dimensiuni de acelaşi ordin de mărime ca şi cele de aluminiu, au o rigiditate suficientă pentru a acoperi deschideri obişnuite, o conductivitate termică redusă, şi nu necesită lucrări de întreţinere în afară de spălarea periodică cu detergent. Partea vitrată se realizează din geamuri termoizolatoare cu două sau mai multe foi de geam separate prin lame de aer, iar etanşarea cu profile de neopren. In general, părţile mobile sunt oscilante, pe balamale (fig. 4.10), dar se pot realiza din materiale plastice şi ferestre pivotante, glisante sau pliante.

Fig. 4.10 Ferestre din profile PVC şi geam termopan a. Îmbinare toc cercevea mobilă; b. Îmbinare cercevele mobile; 1- toc; 2cercevea; 3- geam termopan; 4- garnitură etanşare; 5- profil solidarizare din oţel

4.4. Uşi Uşile sunt elemente componente ale pereţilor care au rolul de a asigura accesul din exterior, comunicarea între diferitele piese ale clădirii şi evacuarea în caz de pericol, răspunzând exigenţelor de funcţionalitate determinate de destinaţia clădirii, respectiv de cerinţele utilizatorilor. Îndeplinirea acestei funcţiuni esenţiale depinde de dimensiunile şi poziţia golului, soluţia constructivă, manevrabilitate etc. 4.4.1 Alcătuire generală şi clasificare Uşile sunt alcătuite dintr-o parte fixă, toc şi o parte mobilă, foaia de uşă. La acestea se adaugă feroneria, incluzând dispozitivele de fixare şi manipulare. Clasificarea uşilor poate fi făcută după mai multe criterii cum ar fi: - după poziţia în clădire, în uşi interioare şi exterioare; - după modul de deschidere, (fig. 4.11); 112

- după material şi caracteristici constructive.

Fig. 4.11 Clasificarea uşilor după modul de deschidere a- oscilante; b- batante; c- glisante; d- pliante

4.4.2 Condiţii de calitate a. Rezistenţa la acţiuni mecanice şi stabilitatea formei Indiferent de modul de deschidere, uşile trebuie să fie capabile să preia acţiunile din greutatea proprie sau din utilizare fără a suferi deteriorări sau deformări. În cazul uşilor exterioare se mai pune şi problema preluării în bune condiţii a acţiunii vântului, a ploii, sau a altor factori ca diferenţa de temperatură şi umiditate care există între cele două feţe ale uşii, tasările zidăriei sau şocurile, presiunile şi solicitările din utilizare. Vibraţiile produse de circulaţie sau de acţiunea vântului trebuie, de asemenea, să nu producă trepidaţii ale uşii, deteriorarea sau deformarea sa, sau a componentelor sale. b. Siguranţa la foc Conform normelor de protecţie contra incendiilor, uşile obişnuite trebuie să fie executate din materiale care să nu favorizeze propagarea focului şi nici să nu producă gaze toxice în cantităţi periculoase. 113

Există uşi antifoc special concepute, care constituie o barieră în calea propagării incendiului. Acestea pot avea o rezistenţă la foc de la 1/2 oră până la 3 ore . c. Siguranţa în exploatare Prin construcţia lor şi modul de funcţionare, uşile trebuie să elimine orice risc de accidentare a utilizatorului, indiferent de modul de deschidere. În acelaşi timp, trebuie exclusă orice posibilitate de intruziuni nedorite, din partea oamenilor sau animalelor. Satisfacerea acestei exigenţe implică în special concepţia corectă şi buna funcţionare a feroneriei. d. Asigurarea intimităţii Uşile trebuie să contribuie, în aceeaşi măsură ca şi peretele în care sunt amplasate, la asigurarea intimităţii din punct de vedere: - vizual, să prezinte aceeaşi opacitate ca şi peretele adiacent; - acustic, în poziţia închis, să asigure indicele de reducţie sonoră cerut de norme. e. Protecţia termică Având în vedere ponderea redusă care revine uşilor în suprafaţa pereţilor exteriori, problema protecţiei termice nu prezintă aceeaşi importanţă ca în cazul ferestrelor. Luarea unor măsuri de creştere a gradului de protecţie termică apare necesară la uşile de balcon, în cazul locuinţelor, sau la cele care separă spaţii caracterizate prin diferenţe mari de temperatură, în cazul clădirilor de producţie. f. Protecţia acustică Asigurarea unui anumit nivel de protecţie acustică este necesar nu numai din punct de vedere al intimităţii ci şi pentru desfăşurarea activităţii principale adăpostite într-un anumit spaţiu. Este cazul unităţilor de învăţământ, al sălilor de lectură etc. g. Etanşeitatea Problema etanşeităţii la aer, apă, praf şi insecte apare în cazul uşilor exterioare iar măsurile de etanşare contribuie şi la creşterea capacităţii de izolare termică şi acustică. h. Durabilitatea Exigenţele privind durabilitatea au în vedere: - păstrarea calităţilor iniţiale pe toată durata de viaţă a uşii, durată care trebuie să fie aceeaşi cu durata de viaţă a elementului de construcţii în care este amplasată; - executarea fără dificultăţi a lucrărilor de întreţinere, în special în ceea ce priveşte feroneria. 114

4.4.3 Uşi din lemn Lemnul rămâne materialul cel mai potrivit pentru executarea uşilor la clădiri de locuit şi social-culturale, chiar dacă în ultima vreme aluminiul şi materialele plastice au început să fie utilizate şi în acest domeniu. Tocul uşii din lemn este un complex de tâmplărie format din doi montanţi şi o traversă, prevăzute cu falţ, executate din dulapi din stejar sau fag. La partea inferioară tocul poate avea prag aparent sau ascuns. In mod obişnuit, tocul este fixat de zidărie prin intermediul unor ghermele şi înglobat în tencuială. Într-o execuţie mai îngrijită, pentru evitarea degradării tencuielii de pe feţele laterale ale golului de uşă, acestea se îmbracă într-o căptuşeală din lemn care înglobează tocul . Modul de rezolvare a uşilor din lemn la nivelul tocului este prezentat în fig. 4.12. Foaia de uşă poate fi realizată intr-o multitudine de variante constructive, opţiunea pentru una dintre ele făcându-se funcţie de importanţa clădirii, poziţia uşii în cadrul acesteia, considerente estetice, exigenţe specifice. Uzual se folosesc: - Foi de uşă cu din lemn masiv (fig. 4.13.a), alcătuite din scânduri dispuse alăturat, îmbinate în lambă şi uluc, furniruite pe ambele feţe; o variantă o constituie foaia de uşă cu rame din lemn masiv şi tăblii. - Foi de uşă cu rame şi tăblii, (fig. 4.13.b) sunt utilizate ca uşi de acces în imobile sau apartamente, la clădiri social-culturale sau ca uşi interioare la locuinţe cu grad de finisare superior. Ramele se realizează din scânduri de stejar sau brad, sunt prevăzute cu uluc pe partea interioară şi falţ pe contur. Tăbliile se execută din scândurele în lambă şi uluc, din foi de placaj (tăblii netede) sau din scândură (tăblii profilate). Tăbliile pot fi înlocuite parţial sau în totalitate cu ochiuri de geam. - Uşi dublu placate (cu miez compact) (fig. 4.14) alcătuite dintr-un schelet interior placat pe ambele feţe cu scânduri sau cu foi din placaj furniruit. Scheletul, la rândul său, poate fi constituit din rame din scânduri pe contur, şi nervuri din şipci. - Foi de uşi cu structura celulară (fig. 4.15) alcătuite dintr-un schelet din şipci, dispuse după una sau două direcţii sau ramă din şipci si miez celular uşor din înlocuitori din lemn (lamele din PFL dur în forma de V), fagure din hârtie bachelitizată sau impregnată cu alte răşini sintetice, melci din fâşii subţiri din lemn în formă de spirală, baghete din PFL poros, PAL sau alte aglomerate din lemn, spumă din polimeri sau polistiren. 115

Fig. 4.12 Alcătuirea şi modul de realizare a uşilor din lemn: a- pe toc; b- pe căptuşeli, cu lăţimea egală cu cea a peretelui finisat; c, d- pe căptuşeli, cu lăţimea mai mare decât a peretelui finisat; 1- toc; 2- foaie uşă; 3- pervaz; 4- căptuşeli; 5- material tasabil

116

Fig. 4.13 Foi de uşă din lemn masiv a- din scânduri îmbinate în lambă şi uluc; b- din rame şi tăblii; 1- rame din lemn masiv; 2- scânduri îmbinate în lambă şi uluc; 3- foaie geam; 4- tăblii

117

Fig. 4.14 Foi de uşă cu miez compact a- din scânduri alăturate şi miez compact; b- din 2 foi de placaj şi miez compact; 1scânduri rindeluite, lăcuite, îmbinate în lambă şi uluc; 2- miez compact din scânduri brute; 3- miez din material izolant; 4- placaj furniruit; 5- foaie de geam; 6- baghetă

118

Fig. 4.15 Foi de uşă din 2 foi de placaj cu miez celular realizat în diferite variante (dublu placate) a-din şipci dispuse după o direcţie; b- pe schelet din şipci pe ambele direcţii; cbaghete din PFL dur; d- melci din lemn; e- lamele din PFL poros, în formă de V; fmelci din hârtie; 1- ramă din şipci sau baghete din lemn; 2- foi de placaj furniruit sau brut (vopsit); 3- miez cu rol de distanţier dispus între cele 2 foi de placaj 4.4.4 Uşi metalice Uşile metalice se folosesc la clădiri destinate producţiei, (în special cele din oţel), sau la clădiri de birouri, de învăţământ sau chiar la clădiri de locuit. Uşile metalice pot fi concepute şi ca uşi antifoc, cu rol de a separa compartimente cu rezistenţe diferite la foc sau cele cu risc de incendiu Tocurile se execută din aceleaşi profile din oţel sau aluminiu ca şi ferestrele, iar foaia de uşă din rame din profile şi umplutură din tablă sau geam.

119

Fig. 4.16 Uşi metalice a - cu 2 feţe din tablă; b- cu rame din tablă îndoită şi tăblii din tablă plană; c- cu o faţă din tablă pe rame din tablă îndoită; 1- toc din profile din tablă îndoită la rece; 2- foaie din tablă plană; 3- platbandă cu rol distanţare/consolidare; 4- vată minerală; 5- rame din tablă îndoită; 6- foaie din tablă plană

120

Capitolul 5 PEREŢI DESPĂRŢITORI 5.1 Generalităţi. Condiţii de calitate Pereţii despărţitori, uşori (nestructurali), compartimentează spaţiul interior pe orizonatală funcţie de necesitaţile impuse de destinaţia clădirii. Pereţii interiori de compartimentare trebuie sa îndeplineasca exigenţe privind asigurarea securitaţii, confortul utilizatorilor, a durabilităţii si sunt solicitati la greutate proprie, acţiunea focului, acţiunea şocurilor. Alegerea materialelor, din care se executa pereţii de compartimentare, se face funcţie de: destinaţie, rezistentă la solicitări, comportarea bună la diferite sisteme de finisaj si de costul acestora. Greutatea relativ redusa a pereţilor de compartimentare conduce la o micşorare a sarcinilor permanente ce incarca structura portanta. Se tinde spre soluţiile care permit montarea si demontarea simpla si usoară pentru a da posibilitatea obţinerii unui "plan elastic", adaptabil schimbărilor ce pot surveni in exploatarea viitoare a clădirilor (birouri, magazine). Comportarea la foc. Pereţii interiori de compartimentare trebuie sa reziste la încarcarea la şoc, fara a fi strapunşi sau sa fie dislocate bucaţi din ei. Sa nu produca dislocări şi căderi a unor portiuni de perete, care ar provoca rănirea utilizatorilor. Peretele de compartimentare, nu trebuie sa favorizeze incendiul si nici propagarea cu usurinţa a focului. Se are in vedere folosirea materialelor care nu constituie o sursa a unor degajări de gaze nocive, toxice sau a fumului. Capacitatea de izolare termica se va impune la pereţii interiori ce despart spaţii cu diferente de temperatura mai mari de 5ْ C (holuri, casa scării, garaje). Această cerintă trebuie asigurată pentru garantarea condiţiilor minime de confort termic şi consum minim de combustibil pentru incălzire. Capacitatea de izolare la zgomot aerian este alta exigentă importantă a pereţilor interiori de compartimentare astfel încat sa se asigure confortul acustic. 5.2

Clasificare; alcătuire ţi execuţie

5.2.1 Din punct de vedere al materialelor constituiente 121

a. Pereţi despărţitori din zidărie de cărămidă La clădirile cu structuri tradiţionale din zidărie, pereţii interiori neportanţi se realizează tot din zidărie de cărămidă plină sau cu goluri verticale, cu grosimi de 7,5, 15 sau 25 cm. Legătura de pereţii portanţi adiacenţi se realizează direct prin ţesere, cu agrafe de oţel-beton introduse În rosturile orizontale sau indirect prin intermediul unor stâlpişori (sâmburi) din beton armat cu armături de legătură introdusă în rosturile orizontale şi legată de aceştia. La partea inferioară pereţii neportanţi se fixează în şapa betonului de egalizare, iar la partea superioară se creează reazeme elastice pentru plăci sau grinzile de planşeu. Se respectă alternanţa rosturilor verticale, iar pentru Înălţimi mari rosturile orizontale se armează la intervale de 4-5 rânduri. b.Pereţi din plăci ceramice. Plăcile de forme geometrice şi dimensiuni diferite (fig. 5.1) au goluri orizontale şi se pun În operă după regulile de ţesere ale pereţilor din zidărie de cărămidă plină. Pentru plăcile cu marginile profilate În lambă şi uluc se recomandă folosirea unui mortar adeziv În rosturi subţiri, care permite finisarea suprafeţelor numai prin gleturi. In plăcile cu goluri de dimensiuni mari nu se pot bate cuie, fiind necesară montarea diblurilor, iar ghermelele pentru fixarea tâmplăriei se introduc în golurile plăcilor.

Fig. 5.1 Exemple de plăci ceramice cu goluri orizontale pentru pereţi interiori purtaţi (a) şi modul de realizare a peretelui in zona de câmp (b)

c.Pereţi din plăci de sticlă. La realizarea pereţilor se folosesc plăci din sticlă tip NEVADA sau PRIMALITH (fig.5.2)

122

Pereţii se execută prin zidire cu mortar de ciment, iar În rosturile verticale şi orizontale se montează bare din oţel-beton 04 ... 08 mm (fig. 10.36, c). Soluţia se utilizează când se urmăreşte iluminarea naturală indirectă a unor spaţii jnterioare.

Fig.5.2 Pereţi din plăci de sticlă: a - placă tip NEVADA; b - placă tip PRIMALlTH; c - detaliu de realizare a peretelui.

d.Pereţi din plăci de beton celular autoclavizat. Plăcile nearmate din b.c.a. au lungimi de 60 cm, Iăţimi de 30 cm şi grosimi de 7,5; 10,0; 12,5 şi 15,0 cm realizându-se ţeserea zidăriei la fiecare rând (Fig. 5.3) Pentru amplasamente cu grad de protecţie antiseismică ridicat pereţii se ancorează în elementele structurale adiacente cu platbande din tablă zincată de 2 mm grosime, amplasate în rosturile orizontale la distanţe pe verticală de aproximativ 60 cm cu stâlpişori din beton armat, înglobaţi în grosimea zidăriei şi legaţi de aceasta pe înălţime cu bare de oţel-beton, introduse În rosturile orizontale. Pereţii din plăci de b.c.a. care sunt în contact cu spaţiile umede se protejează cu straturi hidrofuge.

123

Fig. 5.3 Detalii de realizare a pereţilor nestructurali din plăci de beton celular autoclavizat: a - placă b.c.a.; b - elevaţie perete

e.Pereţi din plăci de ipsos. Plăcile de ipsos se produc cu înălţimea de 50 cm, lungimea de 66,6 cm şi grosimi de 5 ... 14 cm, au două canturi adiacente profilate cu lambă şi celelalte două cu uluc Plăcile sunt realizate cu structură monostrat din ipsos simplu, din amestec de ipsos cu agregate de tip cenuşă de termocentrală, rumeguş, fibre celulozice, tocătură din fibră de sticlă, polistiren expandat sau cu miez din hârtie fagure, din plăci de deşeuri textile sau din trestie şi se realizează cu goluri rotunde sau verticale . Punerea în operă a plăcilor de ipsos se realizează prin zidire cu rosturile verticale decalate şi lipite cu mortar adeziv (fig.5.4).

Fig.5.4 Plăci de ipsos pentru pereţi despărţitori

f.Pereţi din fâşii de beton celular autoclavizat. Se folosesc fâşii armate cu una sau două plase sudate (protejate anticorosiv), cu lăţimea standard de 60 cm, grosimi uzuale de 10; 12 şi 12,5 cm şi lungimi de 2,00 ... 4,50 m; canturile sunt drepte sau cu profile tip lambă şi uluc. Fixarea fâşiilor se face prin împănarea faţă de planşeu la partea superioară şi fixarea în stratul de egalizare al pardoselii la partea inferioară. Pentru înlăturarea eventualelor solicitări suplimentare din deformarea planşeelor se recomandă adoptarea prinderilor elastice la partea superioară sau inferioară, prin intermediul unor benzi elastice compresibile. Pentru a se

124

elimina riscul deschiderii rosturilor verticale dintre fâşii, acestea se pot trata cu benzi din ţesătură din fibre de sticlă, lipite cu adezivi sintetici. g.Pereţi din fâşii de ipsos. Fâşiile au Iăţimi de 40; 50 şi 60 cm şi grosimi variind între 40 şi 120 mm; se produc fâşii cu goluri longitudinale având profilatura canturilor verticale cu lambă şi uluc sau numai cu uluc, ceea ce influenţează asupra detaliilor de îmbinare Materialul curent utilizat în ţara noastră este ipsosul armat dispers cu deşeuri din fibre de sticlă, cunoscut şi sub denumirea de I.A.F.S. Datorită sistemului de armare, rezistenţa la tensiune din încovoiere creşte de aproximativ trei ori faţă de fâşiile realizate din ipsos simplu. În fig. 5.5 sunt prezentate două tipuri de fâşii, tip I.A.F.S. şi modul lor de asamblare. Performanţele acustice şi termice cresc dacă spaţiul de aer dintre plăci se umple cu materiale izolatoare: vată minerală, deşeuri textile, etc. Fâşiile din I.A.F.S. pot fi utilizate şi pentru realizarea pereţilor ce separă două apartamente vecine; pentru aceasta pereţii se fac dublii în secţiune Avantajele

folosirii

peretilor

de

compartimentare

din placi

de

gips:

-montajul simplu si rapid, astfel un metru de perete se poate obtine din trei placi. Placile pot fi taiate cu usurinta, cu un fierastrau de mana, si se lipesc cu adeziv pe baza de gips. Pe un perete astfel executat este suficient un strat subtire de glet, pentru a obtine o

suprafata

gata

de

zugravit.

Acesti

peretii

nu

necesita

tencuire.

-izolare acustica foarte buna, astfel un peretele construit dintr-un singur strat de placi cu grosimea de 8cm indeplineste toate conditiile privind izolarea fonica pentru peretii de compartimentare din cladirile multifamiliale.

Fig.5.5 Perete interior din făşii de I.A.F.S.) 1 - placă chesonată; 2 - placă simplă; 3 - material izolant; 4 - şuruburi. 125

. Intre locuinte, se construiesc pereti dubli, formati din doua randuri de placi cu grosimea

de 8cm si, intre ele, un strat izolator cu vata minerală. Pereţii din plăci de IAFS prezintă stabilitate si rezistenta mare, preluând în condiţii bune sarcini ce provin din greutatea corpurilor de mobilier de bucătărie, a rafturilor sau a altor obiecte suspendate.Deasemenea se caracterizează prin rezistenţă sporită la incendiu, 3 ore pentru peretii cu grosime de 8cm si 10cm.

Plăcile IAFS pot fi montate şi pe schelet metalic (fig. 5.6)

Fig. 5.6 Sectiune verticală perete pe structură metalică tip Knauf

h.Pereţi din fâşii de PAL protejat sau din alte materiale fibrolemnoase. Se folosesc fâşii din PAL de 5 cm grosime, cu feţele finisate cu film din PVC sau melamină. In general, se utilizează PAL obţinut prin aglomerarea materialului fibroIemnos cu răşini ureo-formaldehidice; pentru pereţi adiacenţi încăperilor umede se foloseşte PAL aglomerat cu răşini ureo-melaminice sau PFL. Fâşiile au înălţimi de 2,50, 2,75, 3,00 m şi Iăţimi de 0,60; 0,90 şi 1,20 m, iar canturile verticale sunt prevăzute cu uluc de 20 ... 25 mm adâncime. Un alt sistem de pereţi interiori purtaţi este cel realizat din fâşii de lemn sau ipsos, montate pe un schelet de rezistenţă (fig. 5.7)

126

Fig.5.8 Perete interior din fâşie de ipsos-carton sau PAL melaminat, montate pe un schelet propriu de lemn: a - elevaţie perete; b - secţiune orizontală; 1 - fâşie din ipsos - carton sau PAL melaminat; 2 montant din lemn; 3 - plăci din vată minerală; 4 - riglă din lemn; 5 - plintă din lemn;

Fig. 5.9 Perete interior din fâşie de ipsos-carton sau PAL melaminat, montate pe un schelet metalic: 1 - fâşie ipsos carton; 2 - profil metalic; 3 - termoizolaţie

5.2.2 Din punct de vedere al mobilitatii pereţii despărţitori pot fi : - fixi, nu işi modifică forma şi pozitia pe parcursul exploatării; - mobili, poate fi modificată forma (configuraţia) dar nu şipoziţia; - demonatabili, îşi pot schimba poziţia în timpul exploatării, prin demontare şi remontare. a. Pereţi despărţitori mobili. Pereţii de compartimentare mobili pot fi plianţi sau glisanţi, pe orizontală sau pe verticală.

127

Pereţii plianţi pot fi cu canturi care se deplasează independent, cu canturi articulate, În formă de armonică, din rigle articulate etc (fig. 5.10) .

Fig. 5.10 Tipuri de pereţi despărţitori mobili

Panourile de pereţi despărţitori mobili se execută cu feţe din materiale dure (PFL, materiale plastice, azbociment) sau moi (materiale plastice moi, fibre textile) şi cu materiale de umplutură fonoizolante, fixate într-un cadru rigid b. Pereţi despărţitori demontabili.

Pereţii de compartimentare demontabili se utilizează în cazul în care se ţine seama de flexibilitatea partiului, avându-se în vedere posibilităţile de redistribuire a spaţiului; pot fi realizaţi sub formă de panouri de umplutură care se fixează pe stâlpi sau sub formă de panouri mari cu schelet propriu de rezistenţă (fig.5.11) Alcătuirea panourilor poate fi diferită: din fâşii de ipsos, plăci de sticlă

128

7 1

a.

4 2 5

b.

1

Fig. 5.11 Pereţi demontabili cu schelet şi elemente de umplutură a.Cu schelet din lemn, rezolvări la partea superioară şi inferioară;b. idem, ramificaţie; c. Cu schelet metalic. 1 – schelet 2- elmeent de umplutură; 3 – profil de etanşare;4 – plintă; 5 – pardoseală finită;6 – profil îmbinare; 7 – planşeu; 8 – panou vertical.

2

6 3

8

Fig. 5.12 . Perete tip mobilă.

129

Când condiţiile de izolare fonică o impun se folosesc pereţi din produse de lemn aglomerate, în mai multe straturi, fiecare cu scheletul său din lemn, prins elastic de elementele adiacente, între care se prevăd materiale fonoabsorbante. c.Pereţi despărţitori tip mobilă (fig. 5.12) sunt alcătuiţi din două rânduri de rafturi montate pe un panou vertical comun. Se execută dintr-un schelet din lemn pe care se fixează plăcile fibrolemnoase şi în interiorul cărora se montează rafturile. Acolo unde înălţimea rafturilor este mai mică decât înălţimea camerei, spaţiul dintre partea superioară a lor şi tavan se completează cu plăci de tencuială uscată.

130

PARTEA a II-a

LUCRĂRI ŞI ELEMENTE DE CONSTRUCŢII CU FUNCŢIUNI SPECIFICE DE PROTECŢIE ŞI FINISAJ

131

Capitolul 1 TENCUIELI

1.1. Tencuieli umede. Aspecte generale Tencuielile sunt lucrări de finisaj rezultate prin aplicarea mortarului pe suprafaţa brută a pereţilor şi tavanelor cu rol de protecţie şi/sau estetic. Mortarul poate fi aplicat în stare proaspătă, cum este cazul tencuielilor tradiţionale, umede, sau, mai nou, în stare întărită, sub formă de plăci obţinându-se astfel tencuieli uscate. Compoziţia mortarului pentru tencuieli şi tehnologia de execuţie diferă în funcţie de mediul în care urmează să lucreze tencuiala, de cerinţele la care trebuie să răspundă. Astfel o tencuială aplicată la interior este mai permeabilă la apă decât una aplicată pe faţadă sau pe peretele unui rezervor de apă. În general, tencuielile contribuie esenţial la conservarea calităţii elementelor de construcţii pe o durată cât mai mare. 1.1.1 Condiţii de calitate pentru tencuieli umede a. Referitoare la relaţia cu suportul •

Aderenţa Aderenţa la suport condiţionează direct durabilitatea tencuielii şi este cu atât mai

puternică cu cât mortarul are un dozaj de liant mai mare. Aceasta depinde în aceeaşi măsură de modul în care a fost pregătită suprafaţa suport, în special de umiditatea acesteia, şi de caracteristicile mediului pe durata aplicării şi întăririi. •

132

Compatibilitatea

Tencuiala nu trebuie să afecteze funcţionarea normală a suportului în sensul că trebuie să permită schimbul de aer şi de vapori între medii cu potenţiale diferite şi, în acelaşi timp, să împiedice pătrunderea apei prin capilaritate în structura elementului. b. Referitoare la tencuiala propriu-zisă •

Impermeabilitatea Este necesară în cazul tencuielilor exterioare sau care protejează pereţi sau

tavane care lucrează în contact direct cu apa sau alte lichide, cum este cazul rezervoarelor. •

Rezistenţa la fisurare Fisurarea tencuielii afectează direct impermeabilitatea şi poate fi determinată de

mai multe cauze: deformaţii ale suportului, solicitări exterioare (radiaţie solară, variaţii brusce de temperatură, îngheţ – dezgheţ), contracţia mortarului în timp, pe durata prizei şi a întăririi. •

Rezistenţa la şocuri şi degradări Dacă tencuiala este aplicată pe pereţi expuşi şocurilor, cum ar fi pasajele

deschise, parterul locuinţelor colective etc., aceasta trebuie să prezinte caracteristici mecanice ridicate pentru a diminua riscurile de degradare. 1.1.2 Clasificarea tencuielilor umede Conform Normativului privind executarea tencuielilor umede, groase şi subţiri, lucrările de finisaje pe bază de mortare se clasifică după următoarele criterii: •

Poziţia în cadrul clădirii: − tencuieli interioare; − tencuieli exterioare.

•

Tehnologia de aplicare: a. tencuieli groase (20 – 25 mm), aplicabile în 3 straturi, manual sau mecanizat; b. tencuieli subţiri (2 – 3 mm), aplicabile în 2 straturi, manual sau mecanizat; c. tencuieli subţiri monostrat, aplicabile manual sau mecanizat.

•

Suportul pe care se aplică: − pe beton monolit - tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare; − pe beton prefabricat - tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare; − pe zidării sau fâşii din BCA - tencuieli groase interioare şi exterioare; 133

− pe zidării de cărămidă: - tencuieli groase interioare şi exterioare, − pe suprafeţe rabiţate sau plase sudate - tencuieli groase interioare şi exterioare; − pe suprafeţe din şipci şi trestie. Mortarelor utilizate la aceste lucrări se adoptă funcţie de criteriile enunţate anterior şi domeniile de aplicabilitate, prezentate ȋn tabelul 1.1.

1.2 Tencuieli groase cu lianţi anorganici în 3 straturi Tencuielile groase se utilizează la clădirile civile (locuinţe şi social culturale) şi la spaţii de producţie fără degajări de substanţe agresive pentru: − finisarea suprafeţelor interioare ale pereţilor şi tavanelor; − finisarea faţadelor; − realizarea elementelor decorative (profile, scafe, ancadramente) la pereţi interiori, tavane şi faţade; − protecţia hidroizolaţiilor. Tencuielile groase, tradiţionale, se realizează în general din 3 straturi, fiecare din ele având un rol bine definit.

Tabelul 1.1 Clasificarea şi domeniile de aplicabilitate a mortarelor pentru tencuieli Nr. crt.

Criterii de clasificare ale mortarelor de tencuieli

1. După natura liantului utilizat 2. După tehnologia de realizare şi

134

lianţi anorganici nehidraulici

hidraulici

Mortare pentru:

utilizate

tencuieli tencuieli interioare exterioare x x şi/sau x

x

lianţi micşti (anorganici şi organici)

x

x

Mortare obişnuite tencuieli brute aplicate în pentru tencuieli drişcuite 2-3 (simple sau straturi cu decorative) grosime tencuieli sclivisite sau totală 20gletuite

x

x

x

x

x

-

lianţi organici sintetici)

(polimeri

naturali

sau

compoziţia 25 mm mortarului (pentru tencuieli groase)

speciale, tencuieli cu praf de pentru decorative piatră

x

x

tip similipiatră

-

x

cu terasit

-

x

Mortare tencuieli subţiri netede (gleturi) aplicate în tencuieli subţiri netede trei straturi decorative subţiri a câte 1 mm tencuieli subţiri tip strop, grosime decorative pentru:

x

x

x

x

x

x

Mortare tencuieli drişcuite aplicate monostrat , în grosime tencuieli sclivisite de 10-12 mm

x

x

x

x

Şpriţul sau stratul de amorsare are rolul de a asigura aderenţa tencuielii la stratul suport prin crearea unei suprafeţe rugoase şi cu o mai mică absorbţie de apă pentru aplicarea stratului principal de tencuială. Acest strat nu acoperă în mod continuu suprafaţa suport, prin urmare nu contribuie la impermeabilizare. Pe plasele de rabiţ se aplică un prim strat (şmir) pentru umplerea ochiurilor plasei şi asigurarea aderenţei. Grundul este stratul principal al tencuielii şi serveşte pentru acoperirea neregularităţilor suprafeţei suport sau remedierea abaterilor de la verticală la pereţi, respectiv de la orizontală, la tavane. Se aplică pe grundul întărit în 2 reprize a câte 0,8 cm fiecare. Dozajul în liant este mai redus şi consistenţa mai mare faţă de stratul anterior pentru asigurarea etanşeităţii şi evitarea riscului de fisurare. Tinciul este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii. Grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului se adoptă funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau decorative.

135

1.2.1 Materiale a.Lianţi Argila a fost primul liant utilizat pentru tencuieli în scopul asigurării etanşeităţii prin completarea rosturilor şi a golurilor, care în amestec cu materiale organice dădea un material lucrabil dar sensibil la acţiunea umidităţii. Varul a fost timp de mai multe secole liantul folosit aproape în exclusivitate pentru lucrările de zidărie şi de tencuieli exterioare. Acest material, obţinut prin calcinarea rocilor calcaroase în cuptoare rudimentare, ajungea pe şantier sub forma de var bulgări, care ulterior era stins cu apă şi păstrat la adăpost sub formă de pastă de var sau var gras. Acest var nu se poate întări decât în aer prin fixarea gazului carbonic, de unde şi denumirea de var aerian. Odată cu descoperirea lianţilor hidraulici, varul hidraulic şi cimentul, mai rezistente şi mai bine adaptate la realizarea elementelor portante, varul aerian amestecat în primă instanţă cu cimentul, formând aşa numitele mortare mixte, încet, încet a dispărut de pe şantiere. A început să fie preferat mortarul de ciment care prezenta avantajele unei mai bune etanşeităţi şi a unei rezistenţe sporite. In acelaşi timp însă, mortarul de ciment este mai puţin lucrabil, prezintă contracţii importante şi, ca urmare, risc de fisurare, reducând şi permeabilitatea la vapori de apă a zidăriei. Din aceste motive, în ultimii 15-20 de ani se asistă la o reintroducere a varului în compoziţia mortarelor de tencuială, mai ales în cazul lucrărilor de renovare a clădirilor vechi din zidărie. În prezent, la execuţia tencuielilor se utilizează următoarele sortimente de lianţi: - Varul aerian fabricat prin arderea rocilor calcaroase pure în cuptoare la temperaturi de 900-1100° şi stins apoi cu apă, se caracterizează prin fineţe mare şi densitate redusă. Prin folosirea acestuia se obţin mortare de mare plasticitate dar friabile, care ating nivelurile normate ale performanţelor mecanice după un timp îndelungat, prin fixarea gazului carbonic din aer. De aceea varul se foloseşte în asociere cu cimentul care conferă mortarului rezistenţă şi performanţe iniţiale. - Varul hidraulic natural se obţine prin arderea rocilor calcaroase-

argiloase la o

temperatură de aproximativ 1200 grade, după care se macină şi se stinge. Posedă proprietatea de a se întări în apă şi aceasta este cu atât mai pronunţată cu cât conţinutul în argilă al rocilor este mai mare. Din punct de vedere al rezistenţei se situează între varul aerian şi ciment. Se foloseşte la fabricarea unor mortare mixte, var-

136

ciment sau ciment var, cărora le conferă lucrabilitate. Conţinutul de ciment este cu atât mai redus cu cât varul este mai hidraulic, obţinut din roci mai bogate în argilă. - Varul hidraulic artificial se obţine din clinker de ciment Portland, la care se adaugă materiale inerte sub formă de filer, în special filer de calcar. Rezistenţa la compresiune este apropiată de cea a varurilor naturale, in schimb deformaţia la ruptură este mediocră şi chiar inferioară celei a cimentului. - Cimentul care, având rezistenţe mecanice mari, se foloseşte la realizarea mortarelor de tencuială numai în combinaţie cu varul, în cadrul unor mortare mixte, în scopul reducerii riscurilor de fisurare. Se preferă ciment de rezistenţă scăzută, cu contrageri mai mici, care se adaptează mai bine realizării tencuielilor. - Lianţii speciali pentru tencuială sunt constituiţi în general dintr-un amestec de ciment Portland, var aerian sau hidraulic şi diverse adaosuri; aceşti lianţi prezintă avantajul de a avea calităţi hidrofuge şi de lucrabilitate, o compoziţie uniformă, bine adaptată executării stratului de bază şi a celui de finisaj. Se evită astfel amestecul lianţilor pe şantier. b. Nisip La prepararea mortarelor pentru tencuieli calitatea nisipului este esenţială. Nisipul folosit trebuie să aibă compoziţia granulometrică optimă, să nu conţină resturi organice sau compuşi chimici care să reacţioneze cu apa . c.Apa La prepararea mortarelor pentru tencuieli se foloseşte apa potabilă, de la reţeaua de alimentare sau din alte surse, cu menţiunea că trebuie să fie cât mai curată. Prezenţa unor impurităţi în apa de amestec provoacă apariţia unor pete sau eflorescenţe nu numai inestetice, dar care pot afecta comportarea tencuielii în timp. 1.2.2 Execuţia tencuielilor tradiţionale în trei straturi (groase) Execuţia tencuielilor începe după ce toate operaţiile a căror executare ar putea afecta calitatea acestora au fost finalizate (învelitori, terase, tâmplărie, pereţi despărţitori, pardoseli) Pentru asigurarea calităţii lucrărilor sunt necesare anumite condiţii de temperatură şi umiditate. Dacă la interior acestea pot fi controlate, execuţia tencuielilor exterioare este influenţată direct de condiţiile meteorologice.

137

Tehnologia de execuţie a tencuielilor implică următoarea succesiune de operaţii: pregătirea suprafeţei suport, trasarea, aplicarea succesivă a straturilor componente, prelucrarea feţei văzute şi recepţia lucrărilor. a. Pregătirea suprafeţei include totalitatea lucrărilor destinate asigurării planeităţii, a aderenţei şi rigidităţii, cele mai importante fiind: •

Asigurarea încadrării abaterilor dimensionale în toleranţele admisibile prin măsuri specifice ca cioplirea proeminenţelor, completarea intrândurilor sau acoperirea cu o plasă de rabiţ în cazul în care acestea depăşesc 40 mm;

•

Asigurarea unui anumit grad de curăţenie prin îndepărtarea urmelor de praf, a petelor de grăsime sau de petrol etc;

•

Asigurarea aderenţei (rugozităţii) prin adâncirea rosturilor la zidăria de cărămidă şi şpiţuirea sau cioplirea suprafeţelor din beton. Amorsarea suprafeţelor se realizează prin aplicarea unui şpriţ din lapte de ciment

de 3 mm grosime. Dacă umiditatea suprafeţei este mai mică de 5 % aceasta va fi stropită cu apă, iar dacă este mai mare de 7% lucrările de tencuieli nu se execută. b. Trasarea tencuielii realizată cu repere din mortar (stâlpişori), executaţi din acelaşi mortar din care se execută grundul, scoabe metalice lungi, şipci de lemn sau cu repere metalice de inventar, are în vedere realizarea unei suprafeţe perfect plane, verticale sau orizontale; la faţade se fixează obligatoriu repere la toate colţurile faţadei precum şi pe suprafeţele dintre golurile de ferestre sau uşi. c. Aplicarea grundului se realizează manual sau mecanizat, în câmpurile dintre repere, în una sau două reprize, grosimea totală fiind de 15 mm până la 20 mm ȋn funcţie de natura suprafetei suport. Pentru obţinerea unui finisaj de calitate, suprafaţa grundului trebuie să îndeplinească următoarele criterii de performanţă : •

un nivel de umiditate măsurat cu aparatul Higromette de 5 – 7 %;

•

rugozitatea suprafeţei care asigură aderenţa stratului următor se obţine prin netezirea grundului cu dreptarul şi nu prin drişcuire, iar în anumite situaţii se recurge la strierea suprafeţei;

•

menţinerea grosimii grundului în limitele stabilite prin operaţiile de trasare se realizează prin verificare cu dreptarul faţă de repere. d. Aplicarea tinciului se face manual, la anumite intervale de timp, pe grundul

întărit şi umezit în prealabil. Având în vedere că este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii, grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului sunt 138

funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau decorative. 1.2.3 Tipuri de tencuieli după modul de realizare şi prelucrare a feţei văzute Modul de prelucrare a feţei văzute se adoptă funcţie de poziţia în clădire, parametrii de mediu în care urmează să lucreze elementul tencuit şi aspectul estetic urmărit. Din acest punct de vedere sunt cunoscute următoarele tipuri de tencuieli: a.Tencuieli brute se execută din mortar de var cu sau fără adaos de ciment, netezit în stare brută, fără aplicarea tinciului şi fără drişcuire, în grosime maximă de 16 mm. Se întrebuinţează numai la interior în spaţii care nu reclamă condiţii estetice sau de etanşeitate deosebite (subsoluri, depozite, poduri, calcane etc.), îndeplinind exclusiv o funcţiune de protecţie. b.Tencuieli drişcuite, obişnuite sau simple, se folosesc în mod curent la clădiri de locuit şi social culturale, constituind suport pentru finisajul definitiv sub formă de zugrăveli sau spoieli. În scopul asigurării unei suprafeţe plane şi netede, acestea se netezesc cu drişca. c.Tencuielile gletuite obţinute prin aplicarea gletului (un strat subţire de var sau ipsos netezit cu drişca metalică) dau un aspect mai îngrijit finisajului, folosindu-se la încăperile principale ale clădirilor de locuit sau social – culturale. Gletul de ipsos se aplică pe suprafeţele pe care urmează a fi aplicate vopsitorii în ulei. d.Tencuielile sclivisite sunt executate cu mortar de ciment cu faţa văzută prelucrată cu pastă de ciment, netezită cu drişca de oţel. Acest mod de tratare le conferă o impermeabilitate ridicată, ceea ce le face utilizabile în spaţii care adăpostesc procese umede (băi publice, spălătorii, cămine de vizitare) sau destinate înmagazinării diferitelor lichide. e.Tencuieli decorative folosite cu precădere la exterior asigură clădirii, pe lângă un finisaj definitiv - fără a fi necesare zugrăveli sau vopsitorii - şi un aspect agreabil. Acesta poate fi obţinut prin compoziţia mortarului, prin modul de aplicare a stratului vizibil sau printr-o prelucrare ulterioară. Tencuielile cu praf de piatră se execută prin aplicarea peste grund a unui strat din mortar preparat din var, ciment, praf de piatră şi eventual pigmenţi. Stratul de vizibil se aplică după întărirea grundului şi umezirea acestuia pentru a asigura o umiditate

139

uniformă şi a nu afecta culoarea. În afară de drişcuirea obişnuită, prelucrarea suprafeţei se poate face prin: •

raşchetare - prelucrarea cu o piesă metalică prevăzută cu dinţi (raşchetă) şi curăţarea ulterioară cu o perie aspră;

•

stropire – aplicarea stratului vizibil în două etape, primul prin drişcuire simplă, iar al doilea prin stropire manuală sau mecanică;

•

periere sau pieptănare cu perii aspre pe suprafaţa mortarului după ce acesta făcut priză, dar înainte de a se fi întărit complet; Tencuielile din piatră artificială (similipiatră) se execută prin aplicarea unui strat

de mortar de ciment şi griş de piatră, eventual cu un adaos de colorant, pe un grund din mortar de ciment stropit cu apă, înainte de întărirea completă a acestuia. Grosimea stratului vizibil depinde de modul de prelucrare a suprafeţei, 5…10 cm pentru rostuire şi 15…30 mm pentru cioplire, buciardare, şpiţuire etc. Rostuirea se execută cu 24 – 48 zile înainte de întărirea stratului vizibil, cuprinzând operaţiile de trasare a rosturilor şi de montare în rosturi a şipcilor cu profil; după încheierea prizei, la 7 – 15 zile se execută prelucrarea suprafeţei. Cele mai frecvent utilizate moduri de prelucrare sunt: -

frecarea suprafeţei cu perii de sârmă după ce mortarul a făcut priză dar înainte de a se fi întărit complet;

-

buciardarea, prin prelucrarea suprafeţei cu o unealtă specială, buciarda; prin buciardare se obţine o suprafaţă rugoasă care imită aspectul pietrei naturale prelucrate brut;

-

şpiţuirea cu ajutorul şpiţului şi ciocanului, obţinându-se în felul acesta neregularităţi mai mari decât în cazul buciardării;

-

cioplirea cu ajutorul dălţii şi ciocanului obţinându-se neregularităţi mai mari decât în cazurile precedente; acest procedeu se aplică în special la socluri;

-

tratarea cu acid clorhidric diluat a suprafeţei de mortar cu pietriş colorat, executată în două reprize, după ce mortarul a făcut priză, dar înainte de a se fi întărit; după apariţia granulelor de pietriş, tratarea se consideră terminată şi tencuiala se spală bine cu apă. 1.2.4 Controlul calităţii tencuielilor Pentru asigurarea nivelului de calitate necesar se impune verificarea calităţii

tencuielilor pe etape de lucru. 140

1.3 Tencuieli exterioare monostrat din mortare uscate (gata preparate) Necesitatea eliminării operaţiilor de dozare a amestecului pentru mortare pe şantier, în scopul evitării unor erori inerente, a condus la apariţia unor produse industriale, livrate în saci, din care, prin amestecare cu o cantitate de apă bine stabilită, se obţine mortarul pentru tencuială. Iniţial, compoziţia acestor amestecuri era identică cu cea a mortarelor executate pe şantier, la care se adăugau în proporţii reduse, adaosuri destinate în special ameliorării aderenţei (răşini) şi impermeabilităţii. În paralel, au început să apară produse de concepţie nouă, care includ şi agregate uşoare, destinate aplicării pe suprafeţe din beton celular. Caracteristicile acestui tip de suport reclamă îmbunătăţirea retenţiei de apă a tencuielii şi diminuarea caracteristicilor mecanice pentru a preîntâmpina fisurarea rapidă după o perioadă relativ redusă de exploatare. Principalele avantaje ale tencuielilor monostrat din mortare gata preparate constau în: -

sunt eliminate toate inconvenientele preparării pe şantier;

-

amestecurile sunt dozate cu metode precise, oferind o calitate constantă, controlată în uzină şi atestată prin certificatul de calitate;

-

execuţia este rapidă, se aplică în una sau două reprize, intervalul de aşteptare între ele fiind de la 2 la 5 ore, funcţie de produs şi condiţii climatice.

-

în general colorate, aceste produse asigură prin ele însele finisajul definitiv. 1.3.1 Compoziţia mortarelor gata preparate În compoziţia mortarelor gata preparate, în afară de lianţi şi nisip mai intră o serie

de adaosuri cu funcţiuni bine definite, agregate uşoare şi uneori fibre.

a. Lianţii şi nisipul Lianţii şi nisipul, constituenţi de bază ai mortarelor uscate, sunt de aceeaşi natură ca şi cele pentru tencuieli tradiţionale. Alegerea lor este mai dificilă datorită faptului că majoritatea tencuielilor monostrat din mortare gata preparate asigură aspectul definitiv al suprafeţei, fără a mai fi necesare alte lucrări de finisaj. Din acest motiv amestecul se realizează cu ciment şi nisip de culoare albă la care se adaugă coloranţi în doze mici, pentru a se obţine culori pastel; culorile închise, cu valori ridicate ale coeficienţilor de absorbţie, conduc la o supraîncălzire a suprafeţei şi implicit, la o creştere a riscului de

141

fisurare. Cimentul alb, liant cu caracteristici mecanice superioare, este în general utilizat în amestec cu var aerian şi uneori cu var hidraulic natural. b. Adaosurile Adaosurile pot acţiona fie temporar, în timpul aplicării şi prizei tencuielii, fie să le modifice caracteristicile de o manieră permanentă. Majoritatea adaosurilor au în acelaşi timp mai multe funcţiuni: cele care reţin apa acţionează şi asupra plasticităţii mortarului ca şi răşinile în general utilizate pentru a îmbunătăţi aderenţa la suprafaţa suport. Ele pot avea de asemenea efecte contradictorii, de aceea, la elaborarea reţetei, trebuie asigurat un anumit compromis între adaosuri. Adaosurile care asigură retenţia de apă au rolul de a evita o uscare rapidă a tencuielii în timpul prizei şi de a încetini absorbţia apei de către suport în scopul de a permite ca liantul hidraulic să facă priză în condiţiile cele mai bune. Permit reglarea migraţiei apei indiferent de natura suportului, eliminându–se astfel necesitatea stratului de amorsaj. Adaosurile de aderenţă contribuie de asemenea la eliminarea stratului de amorsaj, eficacitatea lor fiind uneori afectată de o umezire ulterioară a tencuielii. Adaosurile hidrofuge, reducând capilaritatea în interiorul produsului, nu fac decât să contribuie la o mai bună etanşeitate a tencuielii. Plastifianţii ameliorează lucrabilitatea mortarului facilitând aplicarea mecanică şi reducând cantitatea de apă de amestec; în felul acesta se reduce contracţia. Adaosurile de aerare au funcţiuni multiple. În timpul malaxării, ele antrenează în interiorul mortarului un mare număr de microbule de aer, care-i ameliorează plasticitatea şi lucrabilitatea. Pe de altă parte, acestea micşorează caracteristicile mecanice ale tencuielii, modulul de elasticitate în special, tencuiala devenind astfel mai deformabilă şi mai puţin sensibilă la fisurare. Trebuie

menţionată

şi

contribuţia

agenţilor

de

aerare

la

creşterea

impermeabilităţii şi a rezistenţei la îngheţ, bulele de aer realizând o rupere a capilarităţii. În sfârşit, reducerea greutăţii mortarului obţinută prin aerare uşurează operaţia de aplicare şi conduce la creşterea randamentului. Cantitatea de aer antrenată de agenţii de aerare în mortar depinde de condiţiile de preparare, o malaxare mai mult sau mai puţin energică, poate conduce pentru acelaşi amestec, la produse cu caracteristici sensibil diferite.

142

Agenţii fungicizi se folosesc în scopul de a împiedica fixarea şi dezvoltarea unor micro-organisme (bacterii, alge, muşchi, ciuperci, licheni) care s-ar putea dezvolta datorită prezenţei compuşilor organici din mortar. c. Agregate uşoare Unele din mortarele gata preparate pentru tencuială diferă de cele folosite la tencuielile tradiţionale prin prezenţa în compoziţia lor a unor agregate uşoare care pot fi de natură diferită, ca: vermiculit (agregatul cel mai folosit în prezent), perlit, piatră ponce, granule de sticlă expandată, bile din polistiren celular. Aceste agregate uşoare facilitează aplicarea mortarului datorită reducerii densităţii, dar se utilizează în aceeaşi măsură pentru influenţa pe care o au asupra performanţelor mecanice ale produsului. Acestea provoacă o scădere considerabilă a modulului de elasticitate permiţând astfel realizarea unor mortare mult mai deformabile şi în consecinţă mai uşor adaptabile la suportul constituit din materiale deformabile, cu rezistenţe mecanice reduse cum sunt blocurile din beton celular. Tencuielile pe bază de mortare care conţin şi agregate uşoare sunt adeseori calificate drept tencuieli termoizolante. Trebuie însă avut în vedere faptul că densitatea acestora nu scade în general sub 1000 Kg/m 3 şi chiar dacă prin compoziţia lor posedă caracteristici intrinseci mai interesante decât mortarele tradiţionale, îmbunătăţirea adusă din punct de vedere termic este nesemnificativă datorită grosimii reduse. De exemplu, înlocuirea unei tencuieli tradiţionale printr-o tencuială cu densitatea de 1000 Kg/m 3 aplicată în grosime de 12…15 mm echivalează cu ataşarea unui material termoizolant de tip polistiren expandat de 1 mm grosime. Acestea nu trebuie confundate cu mortarele cu densităţi de max. 300 Kg/m 3 care au într-adevăr calităţi termoizolante şi aplicate în grosimi de cel puţin 40 mm contribuie la creşterea nivelului de protecţie termică pentru elementul pe care se aplică. d. Fibrele de natură diferită Fibrele de natură diferită (azbest, celuloză) au fost iniţial încorporate în anumite reţete de mortar gata preparat, tot în scopul îmbunătăţirii comportării mecanice. În prezent, încorporarea fibrelor de sticlă sau polipropilenă se limitează exclusiv la mortarele pe bază de lianţi hidraulici, organici, aplicate pe materiale termoizolante de gen polistiren sau vată minerală.

143

1.3.2 Criterii şi niveluri de performanţă Normele franceze recomandă sistemul de clasificare MERUC care oferă informaţii referitoare la următoarele mărimi (criterii de performanţă) ale căror niveluri permit încadrarea mortarelor în diferite clase: − masa volumică aparentă (densitatea (M) − modulul de elasticitate (E) − rezistenţa la întindere (R) − retenţia de apă (U) − capilaritatea (C) Această caracterizare comportă, pentru fiecare caracteristică, încadrarea în 6 clase care indică plaja de variaţie a proprietăţilor în care se situează produsul atunci când este pus în operă în condiţii normale de şantier (tabelul 1.2) Este dificil de a atribui unui produs anumite caracteristici atâta timp cât acestea variază semnificativ cu condiţiile de punere în operă şi de evoluţie în timp. Tabelul 1.2 Clasificarea mortarelor gata preparate pentru tencuială

M Clas Densitatea a

E Modul de

R

U

C

Rezistenţ Retenţia Capilaritatea

aparentă

elasticitate

a la

de apă

Kg /m3

MPa

întindere

%

G/dm2min1/2