Caracterizarea Pers. Princ. Miorita, Ciobanasul Moldovean [PDF]

Zitiervorschau

= Personaj principal de baladă populară = Ciobănaşul moldovean Balada populară „Mioriţa” este capodopera absolută a folclorului românesc. Ea a fost descoperită de Alecu Russo la nişte păstori în Munţii Vrancei, la mănăstirea Soveja. A trimis-o prietenului său, Alecsandri, care a publicat-o în culegerea de „Poezii poporale. Balade. (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri” în anul 1852. Deşi aparţine genului epic, în structura baladei se disting două planuri, unul epic şi unul lirico-dramatic. Balada exprimă ideea că pmul acceptă moartea ca pe un final firesc al vieţii. Fiind o operă epică, autorul anonim îşi exprimă în mod indirect sentimentele şi gândurile prin intermediul acţiunii şi personajelor. Personajul principal al baladei este ciobănaşul moldovean. Este în acelaşi timp un personaj mitic, deoarece el exprimă indirect, prin atitudinea sa, concepţia despre moarte văzută ca un final firesc al vieţii. Fiind un personaj principal, el este caracterizat atât direct cât şi indirect. Portretul fizic este conturat prin descrierea cu caracter liric. Prin caracterizarea directă, autorul anonim realizează un portret de o frumuseţe impresionantă prin diminutivele folosite: „Mândru ciobănel/ Tras printr-un inel?/ Feţişoara lui,/ Spuma laptelui;/ Musteţioara lui,/ Spicul grâului;/ Perişorul lui,/ Pana corbului;/ Ochişorii lui,/ Mura câmpului...”. trăsăturile ciobănaşului sunt conturate fie prin epitete, care sugerează atitudinea bărbătească şi curajoasă, fie prin metafore, care exprimă ţinuta zveltă – „Tras printr-un inel”. Pentru a contura trăsăturile feţei, autorul anonim foloseşte elemente din natură, pentru a ilustra legătura dintre natură şi ciobănaş, astfel: pielea îi este albă precum „spuma laptelui”, mustăcioara blondă ca „spicul grâului”, părul şi ochii negri ca „pana corbului” şi ca „mura câmpului”. La începutul baladei se prezintă, tot prin caracterizare directă, hărnicia, vrednicia ciobănaşului, care este „mai ortoman” (ortoman = bogat în turme), are „oi mai multe”, „cai învăţaţi” şi „câini mai bărbaţi”. Prin mijloacele caracterizării indirecte sunt sugerate trăsături morale care reies din gândurile, sentimentele şi atitudinea flăcăului. El este o fire blândă şi iubitoare, prietenos şi sensibil, deoarece, în eventualitatea morţii, dorinţa lui este de a rămâne alături de cei dragi, „să fiu tot cu voi”, „să-mi aud cânii” şi să fie îngropat „în strunga de oi”. Fiind pasionat de meserie, ciobănaşul nu se poate despărţi nici de fluierele sale, care constituie un simbol al sensibilităţii şi duioşiei sufletului: fluieraş „de fag”, „de os” şi „de soc”, pe care doreşte să le aibă alături. El este convins de dragostea dintre el şi animalele sale 1

şi, de aceea, este convins că în eventualitatea morţii acestea „or plânge/ Cu lacrimi de sânge.” Deşi este tânăr, ciobănaşul este înţelept, deoarece moartea nu îl înspăimântează, ci, dimpotrivă, îşi imaginează finalul vieţii ca o nuntă. Grijuliu şi iubitor, el vrea să-şi menajeze mama, să nu afle că la nunta sa „A căzut o stea”. Simbolul stelei căzătoare este luat din credinţa populară, conform căreia se spune că atunci când cade o stea, moare un om, iar ciobănaşul este conştient că mama lui ar interpreta un astfel de semn, ştiind ce ar însemna. Se poate spune, în final, că portretul ciobănaşului ilustrează un personaj mitic, de o neasemuită frumuseţe fizică şi morală, asemănător unui Făt-Frumos, înzestrat cu cele mai alese trăsături, care ar putea împodobi orice flăcău reprezentativ pt neamul românesc.

2