Canapeaua Cu Reactie [PDF]

Zitiervorschau

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 243

Canapeaua cu reacþie KIRK „Niciun sunet nu se auzi în acea încãpere din Galing, pânã când, dupã un minut, servitorul se întoarse cu o faþã uimitã ºi, fãcând o reverenþã Stãpânului Juss, spuse: «Stãpâne, a sosit un Ambasador din Þinutul Vrãjit ºi suita sa. Solicitã o întrevedere urgentã».“ – E.R. EDDISON, Viermele Ouroboros

Fotoliul din spatele canapelei nu este un obiect staţionar, așa cum pare. În el am călătorit prin toată lumea, în trecut și în viitor. Fără să mă mișc din el, am cunoscut persoane importante și am fost martor la evenimente importante. Însă doar Kirk Allen m-a scos din această lume, atunci când a transformat canapeaua din camera mea de consultaţii într-o navă spaţială cu care am străbătut galaxiile. Povestea mea începe într-o dimineaţă înăbușitoare de iunie, în Baltimore, cu un telefon primit de la un medic generalist dintr-o instituţie guvernamentală din sud-vest. Mi-a spus că mă sună în legătură cu un pacient care a fost trimis la el și pe care, la rândul lui, voia să-l trimită la mine. I-am spus să-mi dea mai multe detalii.

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

244

1/17/2011

9:59 AM

Page 244

— Bărbatul pentru care te sun, mi-a spus el, este un om în vârstă de vreo treizeci de ani, un fizician care face muncă de cercetare pentru noi. Din câte îmi dau eu seama, este perfect normal din toate punctele de vedere, cu excepţia faptului că are multe idei nebunești legate de faptul că trăiește, o parte a timpului, într-o altă lume, pe o altă planetă. Poate că asta nu e chiar atât de rău, însă problema este că e „plecat“ atât de mult — dacă înţelegi ce vreau să spun —, încât eficienţa lui este foarte scăzută, iar operaţiunile noastre au de suferit din această cauză. După cum am spus, e fizician. A fost trimis de Washington pentru o misiune importantă, iar până acum câteva săptămâni, totul mergea ca pe roate. Însă, în ultima vreme, a pierdut contactul cu munca atât de mult și de atât de mult timp, încât ceva trebuie făcut. — Cum ai aflat de ideile lui? l-am întrebat. Ţi s-a plâns — sau cum? — Nu, mi-a răspuns doctorul, Allen — numele pacientului e Kirk Allen — nu a spus nimic despre asta. Pentru el, totul e ceva perfect normal. Bineînţeles că îi pare rău de scăderea eficienţei departamentului. Se scuză peste tot și promite să se îndrepte. Spune — fii atent la asta! — spune că va încerca să petreacă mai mult timp pe planeta asta. — Și cum a ajuns la tine? am insistat eu. — Ei bine, Allen e șef de sector, iar cea mai importantă parte din slujba lui este să evalueze și să coreleze rapoartele cercetătorilor care îi sunt subordonaţi și, apoi să trimită rezumatele activităţii sectorului lui către șeful de departament. Rezumatele ajungeau din ce în ce mai târziu, iar când au ajuns la șeful de departament, Bagby — el este șeful de departament — nu numai că a observat că acestea erau sub standardul lui Allen, dar

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 245

câteva dintre ele erau incoerente, iar altele erau pline de simboluri ciudate sau… de pictograme, cred că așa le poţi numi. — Deci, Bagby l-a chemat la el, l-am grăbit eu. — Da. L-a chemat la el și i-a cerut o explicaţie. — Și Allen ce a zis? — Ei bine, nu a zis prea multe prima dată. Doar că a fost plecat mult în ultima vreme și că va încerca să petreacă mai mult timp pe aici, de acum încolo. — A fost plecat? am întrebat eu. — Nu. Vezi tu, e la fel de greu de ieșit de aici cum e de intrat. Allen nu ar fi putut să plece fără să treacă printr-o întreagă birocraţie, din motive de securitate, iar Bagby știa că el nu ieșise din incinta instituţiei de luni de zile. Însă atunci, Bagby a crezut că poate Allen a fost bolnav și a stat în camera lui. Ei bine, Bagby a verificat, iar înregistrările arătau că Allen nu a lipsit nicio zi. Pe urmă i-a chemat pe câţiva dintre oamenii care lucrează cu Allen și i-a întrebat despre el. — Și a aflat ceva? am întrebat eu. — Nu prea multe, doar că unii dintre cei cu care a discutat Bagby au spus că au observat faptul că, în ultima vreme, Allen este absent. Doctorul a făcut o pauză. — Mi-am aprins pipa, s-a scuzat el. Ei bine, toată treaba s-a liniștit pentru câteva zile — până când rezumatele iar au ajuns târziu și pline de aceleași… mâzgăleli. Așa că Bagby a mai avut o ședinţă cu Allen. — Ce s-a întâmplat de data asta? am insistat eu. — Ei bine, rezultatul a fost că Bagby l-a trimis pe Allen la mine. Se pare că tot ce a putut obţine de la tânăr au fost niște scuze și păreri de rău. Pe urmă, Allen a făcut declaraţia asta

245

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

246

1/17/2011

9:59 AM

Page 246

aiurea, cum că va încerca să petreacă mai mult timp pe această planetă. I-a spus lui Bagby că s-ar putea ca acest lucru să fie greu de realizat, dar o va face într-un fel. Bagby a încercat să-l facă să vorbească, dar nu a ajuns nicăieri. Nu scotea decât niște vorbe prostești și vagi. Bagby mi-a spus că a crezut la început că băiatul își bate joc de el, însă când Allen a insistat cu povestea lui, Bagby a realizat că băiatul trebuie să-și fi pierdut minţile. — Bagby l-a întrebat de mâzgălelile de pe rapoarte? — A, da, mi-a răspuns doctorul. Se pare că tot ce a avut de spus Allen era că acelea sunt niște notiţe pe care dorea să le transcrie în jurnalele lui. Zicea că nu a mai apucat să facă acest lucru și că ar vrea ca Bagby să-i dea înapoi rapoartele pentru a le aduce la zi. — Și spui că Bagby l-a trimis pe Allen la tine. — Da. De fapt, e în camera de așteptare chiar acum. — Și ce ai decis? — Doar că mă depășește problema, a răspuns el. Sunt un doctor obișnuit. Când vine vorba despre lucruri de genul acesta — chestii psihiatrice —, nu știu decât că nu ar trebui să mă joc cu ele. De aceea te-am sunat pe tine. — Nu aș putea sub nicio formă să ajung până acolo… Doctorul a chicotit. — Nu te-aș fi chemat nici dacă ai fi putut veni. Sunt sigur că înţelegi… nu? Dacă accepţi să-l primești ca pacient o să ţi-l aducem noi la Baltimore. Apropo, îi vom plăti noi cheltuielile. — De ce nu folosiţi un serviciu medical guvernamental obișnuit? — Pentru că nu avem niciunul la dispoziţie, a răspuns doctorul. Vezi tu, Allen are un contract cu noi. Trebuie să-i oferim servicii medicale, însă nu suntem pregătiţi pentru astfel de cazuri —

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 247

presupun că nu a crezut nimeni că oamenii de știinţă o pot lua razna ca și ceilalţi oameni. Așa că, într-un astfel de caz, este obligaţia mea să fiu cât mai discret și să fac tot ce îmi stă în putere. Am ezitat. Vocea doctorului m-a trezit din speculaţiile pe care tocmai le făceam. — Ce spui? — Mă gândesc la asta, am spus. Spune-mi, crezi că-i nevoie ca Allen să fie internat? — A, nu, a răspuns repede. Eu zic că fantasma asta, de orice gen ar fi ea, presupun că așa i-ai zice, este o problemă perfect inofensivă. Ce vreau să spun este că, în cea mai mare parte a timpului, Allen pare să nu fie deloc afectat de ea. — Dar, din ce îmi spui, înţeleg că e din ce în ce mai implicat, am subliniat. — De aceea cred că trebuie făcut ceva chiar acum. Poate că, dacă îl punem imediat sub tratament, putem stopa treaba asta aici. — Tot ce e posibil, am încuviinţat. — Chiar nu-mi pot explica cum funcţioneză exact, a continuat doctorul, dar am impresia că psihoza lui — presupun că despre asta e vorba — nu-i afectează capacitatea de a-și purta de grijă sau de a se purta normal. Cel puţin, nu în această fază. Aș zice, din ceea ce mi-a spus el, că are un oarecare control asupra a ceea ce se întâmplă — adică poate intra sau ieși din starea asta de câte ori vrea. Și cu siguranţă că este unul dintre cei mai blânzi și cei mai de treabă flăcăi. Te pot asigura că nu o să-ţi facă nicio problemă de custodie. — Asta-i bine, am spus. — Atunci, o să-l iei? a întrebat doctorul nerăbdător. — Nu pot spune nimic sigur, am răspuns, dar îmi va face plăcere să-l întâlnesc și îţi voi spune atunci.

247

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

248

1/17/2011

9:59 AM

Page 248

— E de-ajuns pentru mine, a spus el. Kirk Allen a ajuns în Baltimore la trei zile după ce am avut discuţia cu doctorul. Orice impresie îmi făcusem despre el ca fiind „un om de știinţă nebun“ s-a evaporat imediat ce l-am văzut în biroul meu. Era un bărbat cu o înfăţișare viguroasă, de înălţime medie, cu ochii limpezi și cu părul blond, cu costumul de bumbac neșifonat, în ciuda drumului lung și a umidităţii, cu pălăria panama legată cu o bandă veselă, și arăta ca un tânăr director. Felul său de a fi, atunci când s-a prezentat și când am discutat despre vreme și despre călătoria cu avionul în est, era încântător. A vorbit cu destulă reţinere, pentru a mă face să înţeleg că situaţia în care se afla îl jena într-o oarecare măsură. Vocea lui baritonală, plăcută, mi-a stârnit curiozitatea de la început. Deși discursul lui era fără îndoială american, avea un ritm melodios, ușor străin. Am ales această observaţie pentru a sparge gheaţa în examinarea clinică ce urma să i-o fac. — Nu te-ai născut în Statele Unite, nu-i așa, domnule Allen? am spus. — Nu, mi-a răspuns, dar cum de aţi știut? — Vocea dumitale, felul în care vorbești. E ceva… Presupun că ai vorbit o limbă mai blândă cândva. Care era? — Aveţi dreptate, mi-a răspuns. Prima mea limbă a fost un dialect polinezian, dar credeam că e destul de bine ascuns. Vă deranjează? — Deloc, i-am spus. De fapt, chiar îmi place. Spune-mi, cum s-a întâmplat? — Tatăl meu, mi-a răspuns, a fost ofiţer naval. M-am născut în Hawaii, unde era staţionat când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Dădaca pe care am avut-o până la vârsta de șase ani

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 249

era o femeie din Polinezia, și dialectul ei am învăţat să-l vorbesc când eram copil. Mai târziu, tatăl meu a fost comisar pe una din insulele mandatate și am rămas acolo până la moartea sa, când aveam vârsta de paisprezece ani. În tot acel timp, am vorbit engleza doar cu guvernantele venite din State să aibă grijă de mine și cu părinţii mei, pe care de-abia îi vedeam. Colegii mei de joacă, bineînţeles, erau cu toţii copii băstinași și… Kirk Allen era singurul copil din căsătoria părinţilor lui. Tatăl lui, deja bătrân când s-a născut Kirk, mai fusese căsătorit și era chiar și bunic la vremea aceea. Kirk și-l amintea ca fiind un om cu o prezenţă impozantă. Comandant al navelor de luptă cu pânze, iar mai târziu al vaselor de război cu aburi, părea că are o punte de navă mereu sub picioare. Era mândru, taciturn, aspru și își ţinea cu rigurozitate sub control emoţiile mai tandre. De la cei din jurul său cerea obedienţă absolută, imediată, pentru care singura răsplată era o aprobare morocănoasă monosilabică sau, în cazul lui Kirk, ciufulirea părului băiatului cu mâna sa grea. Să-l superi pe acest bătrân era periculos. Bastonul cu care se ajuta la mers era tot timpul la îndemână; nu era nimeni pe insulă, cu excepţia soţiei lui și a guvernantelor albe angajate pe perioade determinate, care să nu-i fi simţit greutatea, la un moment dat. Cu toate astea, spunea Kirk, tatăl său avea ceva cald și bun, ceva indefinibil, era mai blând. Această calitate era retrăită în ultimii ani, în memoria băiatului, în special prin simţul olfactiv; un amestec de tutun, whisky, piele și aer sărat aveau să evoce, pentru Kirk, o imagine pregnantă a gentlemanului care îmbătrânea și care rareori era văzut fără uniforma de marină, conducându-și casa și „insula“ ca pe o popotă unui vas de război. De ce s-a căsătorit mama lui cu Comodorul — așa cum era numit tatăl lui Kirk — era un mister. Ea era cu cel puţin treizeci

249

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

250

1/17/2011

9:59 AM

Page 250

și cinci de ani mai tânără, iar temperamental, era opusul lui. Tatăl ei fusese un diplomat bogat, care și-a servit ţara în majoritatea capitalelor europene și care a murit în condiţii tragice, oarecum scandaloase, în Italia. Ea fusese educată într-o mănăstire franceză specializată în educaţia fetelor de condiţie similară, însă buna dispoziţie și cutezanţa au făcut-o să întreprindă multe escapade amuzante și — pentru acele timpuri — îndrăzneţe. Atunci când i-a murit tatăl, mama ei, care nu putea să tolereze revelaţiile de după moartea lui, s-a retras în Honolulu, unde se simţea mai în siguranţă faţă de toate bârfele. Mama lui Kirk, pe atunci în vârstă de optsprezece ani, a plecat cu ea. Cele două femei au trăit acolo discret. Fata era sub supraveghere continuă, veselia înnăscută și firea sociabilă fiindu-i ţinute în frâu. Timp de aproape cinci ani, s-a devotat în exclusivitate mamei ei. Apoi, la o reuniune diplomatică, l-a cunoscut pe vârstnicul văduv. După ce el i-a făcut curte scurtă vreme, ea l-a luat de soţ, poate, credea Kirk, în disperarea de a scăpa de sub controlul mamei ei. Imediat după nuntă, doamna Allen și-a recăpătat exuberanţa naturală. Comodorul era indulgent cu tânăra și frumoasa lui soţie, fiind mândru de ea ca un părinte și revigorat de pofta ei de viaţă. Casa lor a devenit rapid centrul social din Honolulu și a rămas așa în timpul războiului, deși Comodorul nu era prea des acolo să-și joace rolul de observator benign. Kirk s-a născut în 1918. Imediat după nașterea sa, familia s-a mutat la Paris, unde tatăl lui a fost trimis pentru negocierile de pace. Familia Allen a rămas acolo aproape un an, pe urmă, Comodorul a fost trimis înapoi în Hawaii. La scurt timp după reîntoarcerea lor în zona Pacificului, bătrânul a fost numit Comisar pe o insulă mandatată. Au fost, Kirk a auzit despre asta ulterior, dubii în legătură cu acceptarea acestui post și discuţii

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 251

aprinse dacă el și cu mama lui să-l urmeze pe Comodor. Părinţii săi erau reticenţi la ideea de a renunţa la viaţa lor comodă din Honolulu, unde erau liderii incontestabili ai societăţii, pentru o viaţă austeră, într-un loc retras. Au acceptat, cu toate acestea, numirea pentru un an, pentru a nu prejudicia o listă lungă de servicii excelente în slujba guvernului. După o asemenea demonstraţie de loialitate, credeau că vor putea cere fără probleme renumirea în Hawaii sau în SUA. Însă viaţa lor nu a fost după cum plănuiseră. Primul lor an pe insulă a trecut repede. Atât Comodorul, cât și soţia lui erau foarte ocupaţi, el cu treburi administrative, ea cu proiecte sociale pentru indigeni. Când a trecut anul, Comodorul și-a depus cererea de transfer, așa cum plănuiseră. Încă foarte tânăra lui soţie anticipa cu bucurie ziua în care un nou Comisar va prelua postul. Însă nu a venit nimeni, iar zilele de așteptare nervoasă s-au transformat în săptămâni. Într-un sfârșit, Comodorul a fost informat că solicitarea lui de înlocuire i-a fost respinsă. Atunci când i s-au spulberat speranţele, mama lui Kirk a revenit la apatia ei de dinaintea căsătoriei: și-a pierdut vivacitatea, a devenit letargică și melancolică, iar starea ei de spirit a intrat într-un declin din care nu și-a revenit timp de zece ani, și chiar mai mult. O perioadă, și-a consumat energia certându-se cu soţul ei în privinţa viitorului lor, îndemnându-l în zadar să demisioneze. Conceptul lui despre datorie era rigid, și chiar dacă îi făcea pe plac soţiei în toate celelalte privinţe, asta a refuzat să o facă. Și nici ea nu voia să-i asculte sugestia de a se întoarce cu copilul înapoi în Hawaii. Evident, deoarece avea nevoie de protecţia lui paternă și fiindu-i teamă să înfrunte lumea de una singură, nu a avut încotro și s-a resemnat. A abandonat proiectele pe care le începuse cu atât entuziasm cu numai un an înainte și s-a retras

251

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

252

1/17/2011

9:59 AM

Page 252

complet din viaţa socială. Dacă înainte avea cel puţin un interes formal în supravegherea lui Kirk, acum l-a lăsat complet în grija dădacei hawaiiene, a servitorilor localnici sau a guvernantelor care au venit și au plecat de-a lungul anilor. Relaţia ei cu Comodorul a devenit una pur formală: ieșea din camera ei numai la cină și se retrăgea imediat după masă. Ce făcea în cursul zilei, Kirk nu a știut niciodată. Ea a devenit o figură misterioasă, ca o umbră, în viaţa lui — cineva necunoscut și îndepărtat. O relaţie umană semnificativă și, prin urmare, formatoare pe care Kirk a avut-o în perioada copilăriei și a adolescenţei timpurii a fost cu dădaca lui hawaiiană, cu băștinașele care au avut grijă de el după moartea ei și cu puţinele femei albe pe care tatăl său le-a angajat din SUA. Myna, dădaca hawaiiană, a avut prima și cea mai importantă influenţă în dezvoltarea lui Kirk. A venit în famile ca doică pentru bebeluș și a rămas să-i fie ca o mamă până la vârsta de șase ani. Amintirea lui Kirk despre ea ca persoană este neclară, dar sentimentele pe care amintirea ei le evocă sunt dulci și puternice. Era o tânără polineziană zdravănă și pieptoasă, cu pielea neagră, care a venit din zona deluroasă pentru a-și căuta de muncă în Honolulu, chiar când s-a născut Kirk. Știa doar câteva cuvinte în engleză, însă era inteligentă și a preluat rolul de mamă pentru bebeluș imediat ce l-a văzut. I-a fost lăsat complet în grijă, iar el a iubit-o cu toată fiinţa lui, dragoste ce i-a fost împărtășită pe deplin. Nu numai că a fost alăptat la sânul ei imens, dar, de la liniștea ei și de la prezenţa ei mângâietoare, el a obţinut tot ceea ce mama lui adevărată nu i-a oferit. Dormea cu ea, mâncau împreună, se jucau împreună. În timpul zilei nu erau despărţiţi aproape deloc, iar în timpul nopţii, era învăluit de căldura nudităţii ei. În toate privinţele, Myna s-a purtat cu Kirk ca și cum

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 253

ar fi fost copilul ei și l-a educat după propria-i tradiţie. Prima limbă vorbită de el a fost a ei, iar primele lui obiceiuri au fost marcate de cultura ei. Deoarece pe atunci mama lui era preocupată să devenină regina vieţii sociale de pe insulă, Myna a avut grijă de Kirk așa cum știa ea. Într-adevăr, numai când un accident banal solicita brusc prezenţa părinţilor lângă copil, aceștia se deranjau să intervină. Într-o zi, un musafir și-a exprimat mirarea că Kirk bolborosea numai în dialectul pe care îl învăţase de la dădaca lui și a opinat ferm că băiatul era destul de mare pentru a începe să înveţe o limbă „albă“. Asta a adus toată situaţia în atenţia mamei lui Kirk, iar timp de câteva luni, Myna a avut alte însărcinări. Ca rezultat, Kirk a învăţat engleza de bază și încet — dar numai foarte puţin — s-a transformat dintr-un „mic sălbatic“ într-o copie acceptabilă a unui copil „civilizat“. Kirk și-a amintit de această perioadă de reeducare ca de o experienţă dureroasă. — Poate nu a fost așa, a spus el, dar mă gândesc la ea numai ca la o constrângere — dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Aveam senzaţia că lumea mă înghite, că mă închide ca într-o cutie. Cel mai rău era cu pantofii și hainele. Cred că eram obișnuit să fiu liber — fizic vorbind. Pe urmă, totul a devenit — ei bine — strâmt… Nasturi și șireturi, lucruri pe care trebuia să le pui pe tine, apoi să le dai jos. Iar pe urmă trebuia să am grijă… să nu mă murdăresc și lucruri de genul ăsta. Însă mama lui nu și-a păstrat entuziasmul foarte mult pentru noul regim și s-a plictisit repede de rolul ei. Treptat, Myna și-a reluat locul. După asta însă, dădaca a fost foarte atentă la cum vorbește băiatul, cum se îmbracă și cum se poartă și avea grijă să se asigure — cel puţin, când părinţii lui erau în preajmă — că Kirk pare un copil din cultura lor, și nu a ei.

253

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

254

1/17/2011

9:59 AM

Page 254

Participarea la această conspiraţie nu a făcut decât să întărească legătura dintre Kirk și dădaca lui. Până să plece pe insula care avea să le fie casă pentru mulţi ani, legătura dintre cei doi era absolută și durabilă. Pe insulă, Kirk i-a fost încredinţat Mynei. Nu pleca de lângă Myna decât câteva ore pe zi, când se ducea la o școală pe care mama lui o făcuse pentru copiii băștinașilor și unde preda soţia unui ofiţer din armată. Myna a murit brusc, când băiatul avea șase ani, iar golul lăsat de moartea ei nu avea să fie niciodată umplut. Nu erau alţi copii albi pe insulă. Americanii care au venit și au plecat de aici de-a lungul anilor nu aveau copii, așa că, până la vârsta de paisprezece ani, Kirk nu văzuse niciun băiat sau o fată ca el. Deși, la suprafaţă, părea că această situaţie ciudată nu avea nicio importanţă, ea a indus o stare de dezorientare interioară, sub forma unei predispoziţiii psihice care nu și-a arătat consecinţele decât atunci când, mulţi ani mai târziu, înstrăinarea lui mentală a devenit evidentă. În timpul copilăriei și în primii ani ai adolescenţei, el a fost obsedat de diferenţele dintre el și colegii lui, diferenţe nu numai de culoare a pielii, cât și de moștenire socială și de abordare a nenumăratelor subtilităţi ale vieţii. Cu toate că putea să comunice cu tovarășii săi de joacă mai direct și mai bine decât cu adulţii albi, chiar din propria familie, tot era diferit de ei. Exista întotdeauna ceva, un ecran invizibil, între el și ei, o barieră peste care nu putea trece. Iar asta a dus la o divizare a personalităţii sale, care a generat două vederi contradictorii despre sine și despre lume. Pe de o parte, s-a dezvoltat o stimă de sine foarte scăzută — un complex de inferioritate și sentimentul că era normal să fi fost respins. Lumea indigenilor, cu căldura dată de coeziunea de grup, s-a deschis în faţa lui numai parţial, l-a primit numai pe jumătate. Deși tânjea să-i

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 255

aparţină în totalitate, nu putea; și, în mod natural, a atribuit acest lucru unui defect al său, o vină adâncă, dar neidentificabilă. Pe altă parte, Kirk și-a dezvoltat înlăuntrul său un complex de superioritate. Datorită atenţiei care i se acorda pentru că era un băiat alb, fiul Comisarului, și pentru că nu i se permitea să intre complet în lumea indigenilor, s-a născut în el ideea că există o diferenţă și o alegere specială în privinţa sa. I s-a dezvoltat un simţ special al distanţei dintre el și restul locuitorilor lumii: era diferit și mai bun, asta își spunea; mai mult, din aceste motive, i se cuvenea un tratament special. Între șase și nouă ani, Kirk a fost îngrijit de o succesiune de băștinașe. Aceste femei, își amintește el, erau făcute după același tipar ca Myna lui, dar cu niciuna nu a fost atât de apropiat. Spre deosebire de ea, ele aveau alte preocupări, adesea aveau proprii lor copii și aveau grijă de el mai degrabă din datorie decât din dragoste. La vârsta de nouă ani, a început parada guvernantelor. Ca și indigenele, ele se contopesc în memoria lui Kirk. Numai două erau importante: una pentru că i-a sporit sentimentul de izolare, cealaltă pentru că l-a iniţiat în viaţa sexuală. Guvernantele erau aduse pentru a-l educa pe Kirk. Au fost patru sau cinci: toate au rămas aproape un an întreg; toate, în afară de una, au plecat din cauza plictiselii. Viaţa pe insula izolată, care promisese să fie atât de romantică, s-a dovedit a fi o dezamăgire. Deoarece niciuna nu era o persoană neobișnuită, care să fie atrasă de acea comuniune cu natura, care la indigeni era o artă a vieţii, experienţa aceasta a fost plictisitoare și devastatoare. Educaţia lui Kirk era singura responsabilitate a fiecărei guvernante în parte: cu toate acestea, era împovărătoare. El avea o curiozitate debordantă și, chiar de pe atunci, un apetit intelec-

255

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

256

1/17/2011

9:59 AM

Page 256

tual insaţiabil. La vârsta de nouă ani, în ciuda unui început greoi și a instruirii școlare ocazionale, deprinderile sale de a citi și de a înţelege erau mult avansate. Impunându-și și fiind constrâns, totodată, să caute înlocuitori pentru relaţii și experienţe interpersonale semnificative, a găsit în lectură singura modalitate de înţelegere a lumii. Cu grijă, cu efort, dar, mai târziu, cu o ușurinţă uimitoare, și-a croit drum prin tot ceea ce era de citit pe insulă. Manualele școlare neinteresante, tratatele de religie trimise de misionari, volumele din biblioteca unui preot catolic rezident, cărţile broșate pe care marinarii le aruncau de pe navele ajunse acolo din diferite motive, romanele aduse de soţiile personalului angajat temporar pe insulă, manualele tatălui său de marină, inginerie, tactică navală și de război, toate acestea au fost devorate de Kirk nu numai o dată, ci de mai multe ori, pe măsură ce izolarea se intensifica. Numai ca să-i facă faţă minţii sale ca un burete, cerea din partea guvernantelor mai mult decât puteau duce. Ceea ce puteau ele face — și, în unele cazuri, o făceau bine — era să organizeze ceea ce el știa deja. Am spus că numai două dintre aceste femei au avut cu adevărat impact asupra lui Kirk. Una a fost prima guvernantă, o văduvă de vârstă mijlocie venită dintr-un stat din Vestul Îndepărtat, a cărei pasiune pentru curăţenie era patologică și a cărei ură pentru băștinași se transformase în isterie. Din ziua în care a ajuns și până a plecat, viaţa lui Kirk a fost un iad plin de prohibiţii și ordine negative. Persoana aceasta mizerabilă a încercat să îi impună lui Kirk compulsiile ei, angoasele ei, prejudecăţile ei. Insista asupra curăţeniei fizice într-un grad care sfida raţiunea. Cel puţin de două ori pe zi, el era spălat cu apă opărită; cea mai mică pată de pe hainele lui ducea la schimbarea completă a hainelor. I-a imprimat lui Kirk o frică atât de mare de contaminare

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 257

de la locurile lui cunoscute și inofensive, încât acesta, literalmente, și-a croit drumul în viaţă ca o pisică mergând pe un bufet. Deoarece această scorpie pasteurizată considera că odraslele băștinașilor erau niște „negrotei nespălaţi“, lui Kirk i s-a interzis să vorbească cu prietenii lui și a fost îndepărtat de orice altă prezenţă decât a ei. După plecarea acesteia, el a fost din nou liber să stea cu copiii, dar nu și-a putut niciodată recupera naturaleţea pe care o avea înainte în relaţiile cu ei. Deși această femeie — „Sally Sterila“, cum o numea Kirk în timpul ședinţelor de psihanaliză — nu a rămas mult pe insulă, l-a afectat profund pe băiat. Din cauza ei, el s-a refugiat și mai adânc în sine. Ca o consecinţă a acestei noi izolări, viaţa lui fantasmatică — până atunci era prezentă într-un grad normal pentru un copil singuratic ca el — s-a amplificat vertiginos. Visa cu ochii deschiși foarte mult timp, și așa au apărut acele reconstrucţii imaginative ale lumii, care aveau să fie atât de semnificative pentru el și să-i caracterizeze viaţa până în ziua în care ne-am întâlnit. Detaliile fantasmei iniţiale cu care se juca Kirk în perioada lui Sally Sterila și ceva timp după aceea nu ne interesează acum. Era o joacă de copil, construită pe fragmente din lecturile sale. Se identifica însă cu personaje din „Vrăjitorul din Oz“, de exemplu, și juca mental o existenţă cordială, într-o lume mai prietenoasă, mai palpitantă. Această experienţă primară i-a revelat ușurinţa imaginativă și tehnica detașării mentale pe care le-a dezvoltat până la proporţii uimitoare la maturitate. Când avea unsprezece ani, o nouă guvernantă a intrat în viaţa lui Kirk și i-a deschis ușa către o nouă experienţă. Era o femeie tânără pe care Kirk și-o amintește ca fiind chiar atrăgătoare, care a rămas acolo suficient de mult timp cât să-l iniţieze pe băiat

257

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

258

1/17/2011

9:59 AM

Page 258

în problemele sexuale și să fugă cu soţul învăţătoarei. Iată ce povestește Kirk despre seducerea lui sexuală: — Trebuie să nu uitaţi că viaţa pe insulă era foarte diferită de ceea ce știţi dumneavoastră. Acolo, copiii se maturizează mai repede, iar sexul este tratat altfel. Joaca sexuală, de exemplu, nu numai că este deschisă, dar este și încurajată de membrii adulţi ai comunităţii indigene. Curiozitatea naturală a copiilor nu este ţinută sub control, iar explorarea trupurilor celorlalţi — pe care aici copiii o fac în secret — acolo se face deschis. De fapt, adulţii, dacă participă cumva, o fac cu amuzament. Mai târziu, bineînţeles, toată chestia este înconjurată de tabuuri ciudate, din cauza relaţiilor de rudenie care sunt implicate, dar niciunul dintre acestea nu se face înainte de o anumită vârstă. Lucruri precum masturbarea se petrec public. Bucata de material din jurul taliei este singura piesă de îmbrăcăminte pe care o poartă bărbaţii, iar femeile poartă numai o fustă sau, dacă lucrează în preajma albilor, o rochie largă. Practic, primul lucru pe care îl fac toţi când intră în propriile lor colibe este să se dezbrace complet și să umble goi. Până la ceremonia de iniţiere în cazul băieţilor și a căsătoriei în cazul fetelor, copiii merg de obicei dezbrăcaţi, exceptând cazurile când se duc la școală sau la biserică. Îmi închipui că lucrurile stau altfel acum, însă când locuiam eu acolo, așa era. Oricum, asta era adevărat și probabil încă este: copiii știu totul despre sex încă de la început ș, cu excepţia unor tabuuri legate de ce poţi face și cu cine, după iniţiere, există o libertate totală. Părinţii copulează în faţa copiilor, îndrăgostiţii își fac treburile prin tufișuri pe lângă care uneori copiii aleargă fără să li se pară nimic anormal și așa mai departe. Ca orice alt copil, știam ceea ce trebuia despre sex și asta nu m-a deranjat niciodată în niciun fel. Deși adulţii arătau o oare-

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 259

care reţinere când eram prin preajmă, în acest domeniu copiii mă acceptau în totalitate și am participat la jocurile lor sexuale. Nu exista nicio diferenţă între mine și colegii mei de joacă, cu excepţia faptului că eu eram cu o nuanţă mai deschis decât cel mai deschis la culoare dintre ei, iar părul meu era mai moale și mai blond și purtam de obicei pantaloni scurţi. Atunci când a sosit domnișoara Lilian — acum îmi amintesc că acesta era numele ei — eram, cel puţin după standardele ei, sofisticat din punct de vedere sexual, cu toate că nu avusesem contact sexual niciodată. Deși nu puteam ejacula, organele mele genitale erau bine dezvoltate și aveam chiar și puţin păr pubian. Ea a observat acest lucru și a comentat atunci când mi-a făcut prima baie. Nu am băgat în seamă atunci comentariul pe care l-a făcut sau interesul ei evident pentru înzestrarea mea sexuală; însă, odată cu trecerea zilelor, se purta în așa fel încât îmi era imposibil, chiar și la vârsta mea, să ignor preocuparea ei faţă de sex. Nu numai că se interesa îndeaproape de purtarea sexuală a băștinașilor dar îmi punea o groază de întrebări și despre experienţele mele personale. Poate datorită naturaleţii mele… Nu știu. Oricum, nu a durat mult până când s-a apucat să se dezbrace în faţa mea — ca un gest de exhibiţionism, cred că așa i-aţi spune — și să fie provocatoare, într-un fel pe care nu îl mai văzusem până atunci la o femeie. Fetele și femeile băștinașe cu siguranţă că nu se purtau așa niciodată. Chiar și atunci când erau complet goale, aveau o oarecare modestie — sau poate era doar indiferenţă. Dar am înţeles curând că domnișoara Lilian mă îndemna să reacţionez — și a reușit. În acele nopţi în care se dezbrăca în camera mea, ea nu-și dădea, pur și simplu, hainele jos, se dezbrăca precum o stripteuză, stând în faţa oglinzii din biroul meu, de unde putea să mă vadă cum stau gol în pat.

259

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

260

1/17/2011

9:59 AM

Page 260

Ei bine, a funcţionat. Într-o seară, când se afla deja acolo de câteva luni, și-a făcut jocul în faţa oglinzii și, uitându-mă la ea, am avut erecţie. Îmi amintesc că am vrut să o ascund — nu de rușine, înţelegeţi, ci pentru că aveam un sentiment vag că nu e bine ca ea să vadă acest lucru. Nu putea să fie rușine, pentru că rușinea și sexul, pe atunci, nu aveau nimic de-a face una cu cealaltă. Printre indigeni, vedeai adesea copii cu erecţie în timp ce mergeau, și câteodată chiar și adulţi; dar nimeni nu băga deloc în seamă acest lucru. Rușinea la ei era legată de alte lucruri — să mănânci în prezenţa altcuiva, cu excepţia banchetelor ceremoniale, să nu poţi să îţi plătești datoriile, să neglijezi să te adresezi corect unei persoane, să faci orice este tabu; aceste lucruri provocau rușinea, nu lucruri legate de sex. Așa încât, ceea ce am simţit când am avut erecţie privind-o pe domnișoara Lilian nu era rușine. Acum îmi dau seama că poate era sentimentul de a fi făcut ceva greșit, un fel de presentiment (dacă vreţi) al pericolului că această revelaţie a sexualităţii mă va face să cad într-un comportament pe care ar trebui să îl evit. Să zicem așa: ceva din mine s-a revoltat la gândul că aș putea avea orice fel de relaţie sexuală cu domnișoara Lilian și am încercat să îmi ascund erecţia pentru a evita acest lucru. (Mai târziu, Kirk a înţeles acest sentiment pe care a încercat cu atâta durere să-l descrie în timpul primelor noastre discuţii. Atât sentimentul, cât și semnificaţia lui au devenit clare atunci când, în timpul ședinţei de psihanaliză, a reieșit că domnișaora Lilian a fost prima și singura femeie cu care Kirk avusese relaţii sexuale. Ea era, bineînţeles, tabu pentru el, așa cum erau toate femeile albe — o consecinţă a angoasei lui profund inconștiente de incest. Așadar, sentimentul despre care vorbea Kirk era legat de vină — ceea ce explică nu numai acest incident, ci și consecinţele drastice imediate, dar și pe termen lung.)

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 261

— Nu e nevoie să mai spun că domnișoara Lilian a observat starea mea de excitare încă înainte de a o putea ascunde — și atât mi-a fost. Ochii i s-au mărit, iar pieptul i s-a relaxat, iar următorul lucru pe care mi-l amintesc e că se căţăra pe mine. Ei bine, eu am eșuat la această primă încercare, ca și la încă vreo câteva după aceea. Dar nu a trecut mult timp — poate pentru că mi-a crescut nivelul hormonal datorită acestei stimulări — și am putut ejacula. După asta, domnișoara Lilian nu se mai sătura. Iniţia relaţii sexuale de două sau de trei ori pe noapte și, de multe ori, chiar și ziua. Am devenit un fel de jucărie sexuală pentru ea. În această privinţă, era foarte inventivă. Nu cred că exista vreo poziţie pe care să nu o fi încercat. Ce credeam despre asta? Ei bine, eram nehotărât. Aș minţi dacă aș spune că nu mi-a plăcut nimic; dar aș minţi și mai mult dacă aș spune că totul a fost numai plăcere. Nu a fost. Au fost momente când trebuia să fug de pofta ei, să o încui afară din camera mea sau chiar să o ameninţ că îi spun Comodorului. Mai târziu, când am aflat de aventura cu soţul învăţătoarei, o ameninţam că îi spun lui. Dar și mai gravă era debilitatea fizică pricinuită de atâta activitate sexuală — amintiţi-vă că aveam numai unsprezece ani. Am ajuns să fiu anost și fără vlagă, palid, epuizat — poate nu din cauza sexului, dar, cu siguranţă, din cauza lipsei somnului și a oboselii musculare. Când nu puteam reacţiona, se înfuria. Uneori mă bătea, mă zgâria, mă mușca. Iar când asta nu funcţiona — cum se aștepta să o facă, mă depășește! — îmi cerea să o satisfac cumva, dacă nu cu o parte a corpului meu, atunci cu ceva artificial — o perie, poate, sau cu ce aveam la îndemână… Dacă ar fi rămas mai mult pe insulă, domnișoara Lilian, cred, ar fi avut mari probleme. Dar a apărut soţul învăţătoarei, ofiţer

261

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

262

1/17/2011

9:59 AM

Page 262

în armată. Nu îmi aduc aminte prea multe despre asta. S-a strecurat afară de câteva ori pentru a se întâlni cu el, iar apoi, într-o dimineaţă, amândoi au dispărut. Se pare că l-au mituit pe unul dintre comandanţii unui vas comercial și au fost ascunși la bord înainte de a pleca vasul. Nici măcar nu și-a luat rămas bun, dar nu pot spune că plecarea ei m-a supărat foarte tare. Acum că domnișoara Lilian plecase, Kirk s-a reîntors la îndeletnicirile sale zilnice izolându-se chiar și mai mult. Oricât de scurtă a fost șederea sa, ea provocase o distanţare aproape totală între băiat și tovarășii lui de joacă, fiindcă fusese nu numai posesivă din punct de vedere sexual, dar și geloasă, dacă atenţia lui nu era îndreptată numai asupra ei, și îi solicitase prezenţa constantă, preocuparea totală faţă de ea. După plecarea ei, nu exista nicio posibilitate de a umple golul pe care lipsa lui din grup îl crease, nicio posibilitate de a relua intimitatea cu ceilalţi. Acum, și alţi factori îl înstrăinau pe Kirk. Experienţa lui cu guvernanta nimfomană îl catapultase într-o prematură maturizare pe care prietenii lui nu o aveau, și nu mai putea să se joace cu aceștia chiar dacă ei ar fi dorit-o. Dar cel mai important era faptul că el a asistat, inconștient, la propria înstrăinare. Era felul său de a se pedepsi pentru un oribil sentiment de culpabilitate prezent în permanenţă, iar acesta, la rândul său, a exacerbat complexul de inferioritate de care suferea deja. Într-un mod obscur și inexplicabil la vremea aceea, băiatul a devenit obsedat de un fel de oroare a acţiunior sale, oroare care poate fi comparată cu ceea ce simţeau băștinașii de pe insulă atunci când treceau graniţele tabuului. Relaţia sa cu cultura băștinașă în care crescuse îl afectase profund; în sufletul lui, el era un insular. Prin urmare, relaţia sexuală cu femeia albă, de care era legat psihologic prin culoare și prin origini, echivala cu incestul, cu încălcarea liniei

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 263

invizibile pe care nicio persoană din acea cultură nu o putea trece fără a fi pedepsit, uneori de către grup, de cele mai multe ori de către sine însuși. Așa că, simţind că a „păcătuit“, Kirk, ca orice insular, era copleșit de vinovăţie, pe care a ales să o ispășească separându-se de societate, așa cum ar face-o indigenii dispărând în junglă. În izolarea sa, Kirk s-a reîntors la cărţi, acum singurii lui prieteni. Fantasmele pe care le abandonase în mare parte în timpul șederii domnișoarei Lilian îi acaparau atenţia încă o dată. În timp ce în exterior citea, explora insula sau studia cu noua guvernantă, în interior trăia o viaţă plină și palpitantă. Inspirat din naraţiunile pe care le citea, și-a construit un alt univers, diferit, populat cu oameni din poveștile autorilor lui preferaţi și umplut cu acţiune vie, evenimente dramatice și detalii colorate. La început, aceste fantasme erau aleatorii, capricioase, inconsecvente și dezlânate, așa cum tind să fie majoritatea reveriilor. Nu se concentra asupra unui set anume de personaje, evenimente sau locuri, ci dădea frâu liber oricărei idei care îi aprindea imaginaţia — care era atunci în strânsă legătură cu cartea sau cu povestea pe care o citea. Dar toate aveau să se schimbe la vârsta de doisprezece ani, atunci când o coincidenţă banală avea să schimbe viaţa băiatului. Într-o zi, o ladă mare cu cărţi a fost livrată la casa misiunii. Kirk, al cărui apetit pentru citit era bine cunoscut de către misionar, a fost invitat să ia cu împrumut tot ce dorea. Spre deosebire de majoritatea livrărilor de acest gen, aceasta s-a dovedit a fi o adevărată comoară. În loc de obișnuitele colecţii de predici, cărţi pentru copii cu pagini îndoite, seturi de eseuri inspiratoare și biografii ale unor personaje cunoscute numai de către biografii lor, acest transport cuprindea multe romane, inclusiv un

263

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

264

1/17/2011

9:59 AM

Page 264

set de cărţi ale unui scriitor plin de imaginaţie și prolific. Încântat, Kirk și-a făcut alegerea și și-a început sezonul de plăcere. Prima carte aleasă de Kirk era un roman al unui autor englez renumit. Era familiarizat cu acest autor prin intermediul altor cărţi pe care le savurase, iar acum de-abia aștepta să citească o poveste care era, cu siguranţă, interesantă. De-abia se apucase de citit, când a realizat brusc că numele eroului romanului era exact numele lui. Pe moment, acest lucru l-a făcut să facă o pauză. După cum descrie el această situaţie, „m-a străbătut un fel de șoc: timp de un minut, m-am simţit complet dezorientat“. Acest sentiment a dispărut rapid, iar Kirk și-a reluat lectura. Însă acum citea cu și mai mare interes și, pe măsură ce povestea se desfășura, și-a dat seama că era mai implicat ca niciodată. Când a terminat cartea — în aceeași zi în care a început-o — s-a întors imediat la prima pagină și a citit-o din nou. După o a treia citire, a pus în sfârșit cartea deoparte. Câteva zile mai târziu, experienţa de a găsi un personaj fictiv care îi purta numele s-a repetat — de această dată, într-un volum de reflecţii semifilosofice ale unui stilist american din anii douăzeci. Această descoperire l-a șocat din nou pe Kirk: l-a condus spre o participare pasională la acţiunea cărţii, urmată de atâtea recitiri, încât părţi din ea i-au intrat automat în memorie. Nu a trecut mult timp de la aceste două experienţe, că băiatul și-a întâlnit din nou numele, la un personaj de ficţiune. De data aceasta, experienţa nu l-a mai șocat sau surprins: Kirk zice: „Cred că mă așteptam cumva la asta, iar când s-a întâmplat, a fost de parcă aș fi știut asta dintotdeauna și descopeream ceva ce pierdusem“. De această dată, personajul care îi purta numele era protagonistul unei lungi serii de povestiri fantastice ale unui alt autor american. Volum după volum, de povești pline de aventuri și

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 265

lucruri stranii, această figură și-a ţesut un mod de viaţă periculos, de erou atotecuceritor — prototipul Supermanului modern. Fascinat, Kirk l-a urmat. Și, în curând, s-a petrecut în el o transformare stranie, pe care numai propriile sale cuvinte o pot descrie… — În timp ce citeam despre aventurile lui Kirk Allen în aceste cărţi, începeam să fiu convins nu numai de faptul că poveștile erau adevărate până la ultimul detaliu, dar și că ele erau despre mine. Într-un mod ciudat și inexplicabil, știam că ceea ce citeam era biografia mea. Nimic din aceste cărţi nu-mi era necunoscut: recunoșteam totul — scenele, oamenii, mobila din camere, evenimentele, chiar și cuvintele rostite, le recunoșteam cu sentimentul de familiaritate pe care îl ai atunci când vezi o casă în care ai locuit sau un prieten de demult. Toată treaba era, dacă pot spune așa, un interminabil déjà vu — așa cum îl numiţi voi, psihologii. Întreaga mea viaţă a început să se distanţeze din acest moment. De fapt, a devenit ficţiune, iar cărţile au devenit realitatea mea. Dădeam puţină atenţie sarcinilor zilnice de a supravieţui, a mânca, a studia, a mișuna pe insulă — pentru că toate acestea erau un vis. Viaţa reală — viaţa mea reală — era în cărţi. Acolo trăiam: acolo exista fiinţa mea. Kirk a citit numeroasele volume ale „biografiei lui“ de nenumărate ori, până a devenit tot atât de familiarizat cu ele ca și cu propria-i reflexie în oglindă. Curând, nu mai avea nevoie de cărţi, „pentru a-mi reîmprospăta memoria“, pentru că putea să le recapituleze în întregime în minte. În timp ce corpul lui fizic trăia viaţa unui băiat obișnuit, partea vitală a lui trăia departe, pe o altă planetă, unde curta prinţese frumoase, guverna provincii, se lupta cu inamici străini. Dar nu trebuie să se creadă că, în acestă perioadă după înlăturarea cărţilor, băiatul se mulţumea să repete în minte experienţele din ele. Acum, folosind ca bază

265

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

266

1/17/2011

9:59 AM

Page 266

materialul „biografului său“, a început să se descurce de unul singur. Cu ajutorul hărţilor, al diagramelor și planurilor arhitecturale, al schemelor genealogice și orarelor întocmite cu mare efort, în timp ce folosea cărţile drept ghid, a umplut spaţiile din volume cu „amintiri“ fantastice personale; și când a terminat cu asta, și-a început misiunea vieţii: aceea de a continua munca „biografului“ și de a înregistra povestea ulterioară a eroicului Kirk Allen. Despre această întreprindere voi avea de spus mai multe mai târziu. Acum e timpul să ne întoarcem la schiţarea existenţei pedestre a subiectului nostru. Când Kirk avea paisprezece ani, tatăl său, Comodorul, a murit. Aproape imediat, mama lui s-a trezit din apatia în care trăia de zece ani și s-a pregătit să plece de pe insulă. A aranjat ca Kirk să fie primit la o școală pregătitoare din estul Statelor Unite, l-a condus până acolo, iar după aceea, satisfăcută că el s-a instalat la școală, a plecat pentru a începe o Odisee dezlănţuită. Timp de cincisprezece ani după aceea, până a murit pe o insulă grecească, a călătorit peste tot în lume. Numai ocazional, în timpul acestor ani, l-a vizitat pe Kirk, și atunci pentru o scurtă perioadă de timp; și nici nu i-a scris, decât atunci când trebuiau discutate probleme financiare. Între timp, Kirk a intrat într-o nouă existenţă, foarte diferită de cea pe care o cunoștea, deși marcată, și de această dată, de singurătate și izolare. Îi era imposibil să se asocieze degajat cu colegii de școală; și, deși și-a făcut câţiva prieteni acolo — și, mai târziu, la universitate —, nu a fost capabil să lege prietenii strânse cu nimeni. S-a devotat studiului, unde progresa cu o rapiditate uimitoare, și dezvoltării fantasmelor personale. În timpul vacanţelor, ori rămânea la școală, ori își vizita fraţii vitregi. Ocazional, făcea drumeţii de unul singur.

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 267

La vârsta de nouăsprezece ani, Kirk a intrat la una dintre cele mai bune universităţi din est. Aici, interesele sale au devenit mai solide și și-a îndreptat eforturile către o carieră în domeniul știinţific. Trei ani mai târziu, s-a înscris pentru studii avansate. Talentul lui în domeniul știinţei a fost imediat recunoscut de profesorii săi. După primul semestru, i s-a acordat o bursă sub auspiciile universităţii și ale Guvernului Statelor Unite. După ce și-a terminat doctoratul, a intrat în serviciul militar și a fost desemnat pentru un proiect special, în cadrul căruia se apropia de o concluzie semnificativă. Atunci când s-a terminat al Doilea Război Mondial (într-o oarecare măsură, acest lucru avea de-a face cu munca lui Kirk), el a fost lăsat la vatră. Obţinând un grant dorit foarte mult, a urmat un an de studiu peste hotare. Când s-a întors, a fost invitat să intre în proiectul de la Rezervaţia X. În perioada dintre descoperirea „biografiei“ sale și apariţia lui în Baltimore, o mare parte a timpului și a minţii lui Kirk au fost dedicate dezvoltării fantasmei sale persistente. Atunci când nu era preocupat în totalitate cu studiul sau cu activitatea știinţifică — și de multe ori chiar și atunci, căci fantasma și interesele (și însărcinările) sale profesionale coincideau în anumite privinţe —, era implicat în ţeserea unei și mai consistente vieţi imaginare, ale cărei linii principale fuseseră dictate de „biografia“ înregistrată, pe care o consumase atât de avid pe insulă, până la vârsta de paisprezece ani. Însă, de-a lungul anilor, au avut loc câteva schimbări majore în felul cum își crea fantasmele, schimbări care îl aduceau mereu mai aproape de momentul căderii psihice semnalizate de ajungerea în Baltimore. Iată cum o descrie Kirk: — După cum știţi, am ajuns să fiu convins că acele cărţi sunt despre mine, că autorul a obţinut cumva informaţii despre viaţa

267

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

268

1/17/2011

9:59 AM

Page 268

mea și, astfel, i-a scris povestea. Așa că primul lucru pe care trebuia să-l fac era să-mi amintesc, și cred că chiar mi-am amintit, totul, așa cum era descris. Desigur, poziţia în care mă aflam era ciudată — un adolescent care își amintea aventurile pe care le-a trăit ca adult. Dar am trecut peste această dificultate, convins fiind de faptul că aceste cărţi fuseseră scrise în viitor și trimise, printr-un mijloc anume, în prezent, pentru a mă instrui. Este greu de explicat, dar curând am elaborat o teorie — acum, favorita scriitorilor de SF — referitoare la coexistenţa unei dimensiuni temporale, în așa fel încât trecutul și viitorul sunt simultane cu prezentul. Acest lucru făcea posibilă viaţa în prezent, dar, în același timp, făcea posibil să-ţi amintești viitorul. — Primul meu efort, prin urmare, a fost să-mi amintesc. Am început prin a-mi fixa în minte, și mai târziu pe hârtie, sub forma unor hărţi, tabele genealogice și așa mai departe, ceea ce scrisese autorul „biografiei“ mele. După ce am reușit acest lucru, prin reamintire am putut să-i corectez greșelile, să adaug multe detalii și să fac legătura dintre un volum biografic și următorul. Mi-a luat câţiva ani și un efort fantastic pentru a realiza acest lucru; dar, când am terminat, am avut enorma satisfacţie de a ști că posedam întreaga poveste a vieţii mele până într-un anumit punct și că eram capabil să o revizuiesc — de fapt, să o trăiesc în mintea mea —, în timp ce îmi desfășuram treburile zilnice. În orice moment din zi și din noapte, aproape fără efort, puteam selecta un incident sau o aventură și, în timp ce păream că fac ceea ce mi se cerea la momentul respectiv, de fapt trăiam o viaţă total diferită, printr-un proces de rememorare a trecutului și experimentare a lui în prezent. Știu că sună complicat, dar nu era; și chiar dacă era, nu era nici pe departe atât de complex ca ceea ce s-a întâmplat după aceea.

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 269

— După o vreme, m-am plictisit să-mi retrăiesc viitorul și am devenit curios să știu ce avea să se întâmple cu Kirk Allen — sau, din punctul meu de vedere de atunci, ce se întâmplase deja cu el —, după ce „biografia“ autorului s-a încheiat. Vă amintiţi, cred, că după ce se termină seria de volume, Kirk Allen încă este un tânăr viguros. Așa că mi-am impus să îmi amintesc ce o să se întâmple cu mine după momentul la care a ajuns „biograful“ meu. Nu existau niciun fel de direcţii pentru acest lucru, așa că această muncă a devenit incredibil de dificilă. Una dintre marile dificultăţi, apropo, era să disting între ceea ce îmi imaginam și ceea ce îmi aminteam. Eram conștient că ar fi fost foarte ușor să îmi imaginez un viitor pentru Kirk Allen și să mă amăgesc că îl cred. Eu însă voiam adevărul — oricât de curios vi s-ar părea — și m-am hotărât cu încăpăţânare doar să îmi amintesc. Acest lucru cerea o disciplină mentală grozavă. Am descoperit că era atât ușor să mă amăgesc, încât de multe ori am abandonat acestă sarcină dezgustat și m-am întors la simplul proces de rememorare a ceea ce fusese deja scris. Dar reveneam întotdeauna la sarcină și am descoperit curând o tehnică pentru a putea distinge între — nu râdeţi! — imaginaţie și amintire. Am descoperit că întotdeauna când îmi imaginam un detaliu oricât de mic, de obicei un lucru nesemnificativ — o culoare, o imagine, un costum, un nume — ceva nu se potrivea; însă atunci când îmi aminteam, totul se potrivea perfect. Folosind această tehnică, am devenit mai mult decât expert în a distinge între realitatea amintirilor mele despre viitorul nescris și excursiile imaginare la care eram predispus. M-am dedicat, timp de mulţi ani, acestei operaţiuni — până când m-am întors din străinătate și am început să lucrez la proiectul de care mă ocupam când am venit aici. Și cum am continuat acest proces de… cum?…

269

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

270

1/17/2011

9:59 AM

Page 270

amintire predictivă?… am făcut notiţe meticuloase, scriind și păstrând fiecare detaliu. — După ce m-am întors din Europa, toată afacerea asta a luat o nouă întorsătură. Iată ce s-a întâmplat: Într-o noapte, după ce m-am mutat în Rezervaţia X, pregăteam o hartă a unui teritoriu pe care Kirk Allen îl explorase într-o expediţie pe o planetă dintr-o altă galaxie. Nu o să stau să explic — veţi găsi totul în hârtiile pe care o să vi le dau. Oricum, lucram foarte concentrat la o hartă, oprindu-mă doar din când în când, pentru a-mi reîmprospăta memoria. Nu știu de ce, dar detaliile nu erau clare, deși aveam o amintire vie a momentului când am zburat peste acest teritoriu, la o altitudine relativ mică, și i-am făcut poze stereoscopice. De asemenea, îmi amintesc că, atunci când m-am întors din această aventură pe planeta mea, le-am dat oamenilor de știinţă de la Institutul Intergalactic un set de poze, dar mi-am păstrat copii după originale, fiindcă intenţionam să le studiez mai bine mai târziu. Chiar îmi amintesc exact unde erau — într-un fișier dintr-o cameră secretă a palatului meu. Am încercat să-mi amintesc dacă mă uitasem vreodată la aceste poze după ce le îndosariasem, dar nu am putut și am ajuns la concluzia că Kirk Allen le-a pus deoparte și a uitat de ele. Ei bine, harta neterminată stătea în faţa mea pe masa de lucru, în timp ce informaţia de care aveam nevoie pentru a completa corect harta era mai îndepărtată decât următoarea stea vizibilă și cu mult înaintea mea în timp. Era pentru prima oară când mă confruntam cu o astfel de situaţie — de obicei, memoria mă ajuta fără probleme — și eram perplex, nervos și frustrat, ca întotdeauna. Mă gândeam la nenorocitele alea de poze blocate într-un loc unde numai eu puteam ajunge. Mi-am tocit creierii încercând să-mi amintesc traseul peste care zburasem și pozele

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 271

la care mă uitasem într-o doară, înainte de a le pune deoparte. Dar degeaba. Eram furios. M-am blestemat că nu m-am uitat mai atent la ele când le-am avut. Și pe urmă m-am gândit: „Ce n-aș da… ce n-aș da să fiu acum acolo, chiar acum! M-aș duce direct la acele dosare și aș lua acele poze!“ — Imediat ce am dat glas acestui gând, corpul meu a părut că răspunde cu voce răsunătoare: „De ce nu?“ Și, în același moment, eram acolo! — Cum aș putea să vă explic? Acum o secundă eram doar un cercetător de la Rezervaţia X, aplecat peste o masă de desen în mijlocul deșertului american; în secunda următoare eram Kirk Allen, stăpânul unei planete dintr-un imperiu interplanetar, într-un univers îndepărtat, înveșmântat pe măsura statutului său solemn, ridicându-se de la biroul sculptat la care stătuse, mergând către o cameră secretă din palat, intrând în ea, îndreptându-se spre un fișier dintr-o nișă din perete, scoţând un plic cu poze, părăsind camera și reconstituindu-și pașii, așezându-se din nou la biroul său și studiind pozele cu o concentrare maximă. — Totul s-a terminat în câteva minute și eram din nou la masa de desen — eu, cel pe care îl ai în faţă. Dar știam că experienţa a fost reală; și, ca dovadă, acum aveam o amintire exactă a fotografiilor, le puteam vedea la fel de clar ca și cum le-aș fi avut în mână și nu am avut niciun fel de problemă să completez harta. — Poţi să-ţi imaginezi cât de mult m-a afectat această experienţă. Eram înmărmurit, șocat până în măduva oaselor, dar mai încântat decât fusesem vreodată. Într-un fel, nu puteam înţelege cum, numai pentru că mi-am dorit, am depășit imensităţile spaţiului, am trecut barierele timpului, și m-am contopit cu — am devenit la propriu — distantul și viitorul eu, despre care mi-am tot amintit până acum. Nu-mi cereţi să explic. Nu pot,

271

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

272

1/17/2011

9:59 AM

Page 272

deși numai Dumnezeu știe că am încercat! Am descoperit secretul teleportării? Am vreun echipament psihic special? Vreun organ unic sau ceea ce Charles Fort numea „talent nebunesc“? Al naibii să fiu dacă știu! — Începând cu acea noapte, am petrecut din ce în ce mai mult timp fiind Kirk Allen cel din viitor. În orice moment, orice aș face sau oriunde aș fi, îmi pot dori să fiu el și imediat sunt. Ca el, ca sinele meu din viitor îmi trăiesc viaţa; și când mă întorc la sinele din prezent, aduc cu mine amintirile din acel viitor și, astfel, pot corecta consemnările pe care le fac. Vedeţi, acum nu mai sunt obligat să mă bazez numai pe memorie: chiar trăiesc viitorul lui Kirk Allen; și mă întorc aici pentru a îndrepta sau adăuga lucruri la biografie, la hărţi și la tabele și la alte chestii pe care o să vi le dau să le examinaţi. Vă rog să nu mă întrebaţi cum mă reîntorc la sinele din prezent — nu vă pot spune mai multe, la fel cum nu vă pot spune nici cum devin el, doar dorind acest lucru. Când mă identific cu el, se pare că nu știu nimic despre acest sine pământean — cred că l-am uitat cumva —, așa că nu am cum să-mi doresc să mă întorc. Pur și simplu, se întâmplă — asta e tot… — Dar mai e un lucru despre care ar trebui să vă spun, și anume că sunt conștient de o disparitate în trecerea timpului dintre evenimentele din vieţile acestor două sine-uri. Existenţa mea aici, în acest prezent, se desfășoară într-un ritm pe care dumneavoastră l-aţi numi normal; pe când timpul trece repede, pare comprimat pentru Kirk Allen din viitor. Ceea ce vreau să spun este că timpul pe care mi-l petrec în pielea lui — deși, fiind el trăiesc timpul în ritm normal — se comprimă în numai câteva minute pe ceasul pe care sinele meu mundan îl are. Așa că trăiesc un an sau mai mult ca acel Kirk Allen, în numai câteva minute din timpul acestui Kirk Allen. Dar ceea ce m-a băgat în bucluc,

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 273

cred, și m-a adus aici, este faptul că am început să-mi petrec din ce în ce mai mult timp ca celălalt Kirk Allen, ducându-mi viaţa din ce în ce mai mult acolo, mergând acolo mai des și rămânând mai mult. Nu cred că pot fi învinuit pentru asta — viaţa lui este atât de palpitantă în comparaţie cu a mea; dar, bineînţeles, am o treabă de dus la capăt aici…

273

Mi-a luat câteva zile să obţin istoria vieţii lui Kirk, așa cum am descris-o aici. Deși era tot timpul politicos și cooperant, era reţinut în împărtășirea detaliilor intime, pe care a trebuit să le obţin cu grijă, uneori printr-un interogatoriu subtil. Totuși, principala dificultate consta în faptul că el se considera perfect normal, era perfect convins că tot ceea ce experimentase era real și nu îi înţelegea semnificaţia în ceea ce privește sănătatea lui mentală. Realiza, bineînţeles, că experienţele lui erau ieșite din comun, că erau, ca să folosesc un termen blând, fantastice; dar credea, așa cum spunea el, că se datorau unei calităţi sau abilităţi psihice necunoscute, cu care fusese cumva înzestrat. Și, faţă de acest factor necunoscut, avea o atitutudine relaxată: dacă se afla acolo — și evident că se afla —, va profita din plin de el, îl va exploata, îl va savura. De ce să intereseze pe altcineva, și mai ales de ce să provoace o asemenea vâlvă, asta nu putea înţelege. Atunci când l-am întrebat dacă intenţiona vreodată să-și împărtășească secretul întregii lumi, mi-a răspuns că nu are cum. Se simţea, mi-a spus, incapabil de a comunica acest lucru celorlalţi, deoarece habar nu avea cum și de ce făcea toate astea. Totuși, se gândise să publice într-o bună zi materialul pe care îl strângea. O va face, probabil, ca pe o ficţiune, întrucât nu putea să se aștepte ca lumea să perceapă aceste lucruri ca pe un fapt real. Poate că va da drumul la informaţie ca fiind „romanţuri biografice“,

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

274

1/17/2011

9:59 AM

Page 274

așa cum o făcuse „biograful“ lui, niște povestiri care îndreptau greșelile volumelor existente și care le continuau, dincolo de punctul în care s-au oprit. — Atunci de ce, l-am întrebat, ești așa de obsedat să notezi corect fiecare detaliu? Dacă vrei numai să prezinţi totul ca pe o ficţiune, chiar contează dacă nu e fiecare virgulă la locul ei? — Se pare că nu înţelegeţi, a răspuns Kirk, oftând ușor, din cauza evidentei mele stupidităţi; se pare că nu înţelegeţi că eu investighez propria mea viaţă. Vreau să știu totul despre ea. Sunt grijuliu — compulsiv, după cum spuneţi dumneavoastră —, de dragul meu. Contează pentru mine. Trebuie să fie corect pentru mine! Din discuţiile noastre iniţiale — consacrate în special formării unui tablou general —, am rămas cu două impresii. Prima era că Kirk era de-a dreptul nebun; cea de a doua, că avea nevoie de această psihoză pentru a rămâne în viaţă. Referitor la prima, ceea ce era semnificativ pentru mine ca terapeut era ceea ce am menţionat deja: incapacitatea lui Kirk de a înţelege, de a-și recunoaște, chiar și numai pentru sine, anormalitatea mentală (sau, altfel spus, anormalitatea experienţelor sale). Acum, cititorul neavizat poate fi surprins de aceste afirmaţii: el poate crede că fiecare caz de psihoză include și convingerea pe care pacientul o are în privinţa sănătăţii sale mentale, că cel implicat este atât „de dus“, încât nu știe că este nebun. Dar acest lucru nu este așa — sau este, doar atunci când creierul și sistemul nervos central au fost afectate de toxine sau de vreo boală. În cea mai mare parte, psihoticii sunt conștienţi de tulburarea de care suferă, și asta deoarece fie că suferă cumva din această cauză, fie că sunt făcuţi să sufere de către alţii. Numai în ocazii foarte rare o persoană bolnavă

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 275

mental scapă de suferinţă, și de aici, cunoașterea profundă a propriei tulburări. Iar un astfel de caz era Kirk: nebunia lui era una privată, o nebunie alimentată în și de izolarea pe care a cunoscut-o încă din copilărie, o nebunie care a ieșit la iveală lent, care i-a afectat relaţiile cu alţii lent, care l-a pus în situaţii neplăcute lent. Și ceea ce trăia el acum, când, ca să zic așa, psihoza i-a fost făcută publică, nu implica suferinţă: șocul pe care l-a avut supervizorul lui, Bagby, și doctorul de la Rezervaţia X nu a făcut decât să-l amuze. În faţa convingerii absolute a lui Kirk în ceea ce privește sănătatea lui mentală — un fenomen atât de rar —, am fost, la început, complet neajutorat. A doua impresie — aceea că însăși viaţa lui Kirk este susţinută în totalitate de nebunia lui — a făcut ca acest caz să fie și mai greu. Deși este adevărat că orice psihoză reprezintă o manevră a individului de a-și salva viaţa, că este felul său de a rezolva conflictul dintre sine și lume, practic, în fiecare caz, rămân unele aspecte ale vieţii care — prin terapie sau alte metode — pot fi făcute să producă satisfacţii comparabile cu cele pe care le are persoana respectivă în nebunia sa. În cazul lui Kirk, se pare, nu a existat așa ceva. La urma urmei, ce putea concura cu nesfârșitele gratificaţii ale fantasmei sale? Ce puteam eu sau altcineva să-i ofer în schimbul acestui edificiu elaborat al imaginaţiei, pe care l-a construit, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul anilor? Știam, pe scurt, că fără fantezie Kirk nu putea exista — că el exista numai în dramatica lui viaţă imaginară. Și atunci, cum era posibil să i se redea sănătatea psihică și, în același timp, să rămână în viaţă? Am cugetat la aceste întrebări și la altele timp de mai multe zile. Până una-alta, Kirk mi-a predat toate consemnările lui. Bagajele îi ajunseseră în Baltimore, iar eu, în timp ce el își căuta

275

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

276

1/17/2011

9:59 AM

Page 276

un loc în care să stea, unde apoi s-a instalat pentru o ședere mai lungă, pentru că mă hotărâsem să-l tratez, în ciuda dificultăţii cazului, am început să studiez materialul cules de el de-a lungul anilor. Este imposibil să exprim mai mult decât o impresie sumară în ceea ce privește „consemnările“ lui Kirk. În spaţiul pe care îl am la dispoziţie aici, nu pot să fac mai mult decât să le enumăr. În primul rând, erau aproximativ douăsprezece mii de pagini dactilografiate ale „biografiei“ lui Kirk Allen. Acestea erau împărţite în vreo 200 de capitole și erau scrise sub formă de ficţiune. Anexate la aceste pagini mai erau încă vreo 2 000 de pagini cu note scrise de Kirk de mână, conţinând corecturi în urma „cercetărilor“ mai recente, și o grămadă uriașă de fiţuici și ciorne, chitanţe de facturi, de curăţătorie, foi din memo pad-uri etc. Acestea din urmă erau în mare parte ilizibile, deoarece erau stenografiate de mână de către Kirk, iar altele erau niște planuri și schiţe făcute în grabă, ecuaţii matematice sau tot felul de reprezentări simbolice; cu toate astea, fiecare era numerotată cu grijă și însemnată cu litere roșii, pentru a indica unde îi era locul în dosarul principal. Pe lângă manuscrisul stufos și addenda lui mai erau: un glosar cu nume și termeni, care avea mai mult de 100 de pagini: 82 de hărţi colorate desenate la scară, 23 de corpuri planetare în patru dimensiuni, 31 de terenuri de pe aceste planete, 14 etichetate cu „Expediţia lui Kirk Allen în…“, enumerarea orașelor de pe diversele planete; 161 de schiţe arhitecturale și elevaţii, unele colorate, altele numai în cerneală, dar toate însemnate cu litere și cifre și făcute cu grijă la scară; 12 tabele genealogice; o descriere de 18 pagini a sistemului galactic în care se afla planeta lui Kirk Allen, patru hărţi astronomice, câte una pentru fiecare anotimp, și nouă hărţi stelare făcute din observatoare de

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 277

pe alte planete din sistem; o istorie de 200 de pagini a imperiului pe care îl conducea Kirk Allen, cu un tabel de trei pagini conţinând date și nume ale bătăliilor sau evenimentelor istorice remarcabile; o serie de 44 de dosare, conţinând de la două la 20 de pagini, fiecare despre un aspect al planetei peste care domnea Kirk Allen din viitor, cu viaţa din orașul imperial sau cu o fază a existenţei sale de pe această planetă sau de oriunde din sistem; titlurile tipice, scrise cu grijă, cu litere de tipar, pe aceste dosare erau, „Fauna pe Srom Olma I“, „Sistemul de Transport pe Seraneb“, „Știinţa pe Srom“, „Geologia pe Srom Olma I“, „Metabiologia Locuitorilor din Vale“, „Istoria Institutului Știinţific Intergalactic“, „Parapsihologia pe Srom Norbra X“, „Fundamentele Economice ale Societăţii din Vale“, „Sociologia pe Srom Olma I“, „Aplicaţia Teoriei Câmpurilor Unificate și a Mecanicii Călătoriei în Spaţiu“, „Dezvoltarea Unică a Creierului Crystopezilor pe Srom Norbra X“, „Studiile Antropologice pe Srom Olma I“, „Credinţele Religioase ale Locuitorilor din Vale“, „Procesele de Manufactură și Chimia Vopselei“, „Idolatrizarea Focului și Sacrificiul pe Srom Sodrat II“, „Distribuţia Mâncării pe Seraneb“, „Obiceiurile și Practicile Sexuale ale Crystopezilor“, „Biologia Plantelor și Știinţa Genetică pe Srom Olma I“, și tot așa; în final, 306 desene, unele în acuarele, unele în cretă, unele în pastel, ale animalelor, oamenilor, plantelor, insectelor, armelor, ustensilelor, mașinilor, articolelor de îmbrăcăminte, vehiculelor, instrumentelor, mobilei… Așa arăta materialul pe care Kirk mi l-a pus la dispoziţie pentru a-l studia la începutul terapiei. Cititorul poate să-și imagineze buimăceala mea la vederea acestei adunături de materiale: nu cred că poate aprecia cu ce îndoieli am abordat încercarea de a-l vindeca pe acest om de nebunia lui.

277

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

278

1/17/2011

9:59 AM

Page 278

Atmosfera în care a început terapia lui Kirk a fost una sărăcăcioasă. Așa cum am mai spus, era sigur pe sănătatea lui mentală și privea totul ca pe o glumă. Mai mult, se afla aici cu mine, în Baltimore, în cele mai nefavorabile condiţii pentru tratament, deoarece nu venise din proprie iniţiativă. Autorităţile l-au trimis, cerând să fie tratat nu numai de dragul lui, ci și pentru că se temeau că reprezintă un risc și că nu putea fi nici dat afară, dar nici ţinut la slujbă, atât timp cât se afla în starea asta. În ceea ce îl privește pe el, deși îi displăceau implicaţiile celor ce se întâmplau, s-a conformat aproape fără să vocifereze. Cu mine se comporta ca și cum aș fi un nobil rival, căruia el îi permite să aleagă timpul, locul, chiar și armele duelului. Întotdeauna politicos, respectuos până aproape de burlesc, s-a supus ordinelor mele, a încercat să-mi urmeze instrucţiunile orbește și mi-a facilitat perfect desfășurarea întregii activităţi. În ceea ce mă privește, mi-am dat seama de la început că toată politeţea, curtoazia, respectul erau, de fapt, masca unui antagonism profund. Sub această mască — trădată, bineînţeles, de simpla ei prezenţă — colcăiau ostilitatea și, poate, chiar frica. Într-un mod foarte vag, am observat, Kirk aprecia și el necesitatea psihozei sale, aprecia că însăși viaţa sa depindea de menţinerea ei. Și, în ciuda faptului că arăta o indiferenţă totală și a îndârjirii cu care susţinea că el este sănătos psihic și că existenţele lui sunt reale — în ciuda acestora, o mică îndoială implantată de acţiunea autorităţilor precum și de decizia mea de a-l trata i-a ameninţat structura esenţială existenţei sale. Declaraţia mea că o să accept să îl tratez nu putea să însemne decât că îl consider nebun, iar frica pe care i-a provocat-o acest lucru a dus la ostilitatea pe care Kirk a deghizat-o, în primele lui zile, sub forma politeţii excesive.

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 279

Așa că situaţia dintre noi era una foarte tensionată, iar după ce istoria a fost colectată, „consemnările“ inspectate, iar scena terapeutică pregătită, eram gata să încep imediat, foarte serios, tratamentul acestui pacient. Încă de la început, am ignorat pe cât am putut „provocarea“ pe care o sugera atitudinea lui Kirk: adică, am încercat să evit să las impresia că verificam listele doar pentru a dovedi că e psihotic, că aceasta avea să fie o luptă crâncenă pe tema sănătăţii sale mentale. În schimb, deoarece era evident că avea atât o pregătire, cât și un temperament știinţific, m-am hotărât să profit de singura calitate pe care a avut-o de-a lungul vieţii, calitatea care i-a inspirat primele încercări de a învinge singurătatea, calitatea care l-a îndemnat către o carieră știinţifică: curiozitatea sa. Trebuie să ne amintim că, deși Kirk nu era tulburat deloc de problema validităţii experienţelor sale parapsihologice, a acceptat că era total ignorant în ceea ce privește mecanismele după care funcţionau acestea. Vorbea vag despre „teleportare“, despre un organ „psihic“ încorporat, un simţ „telepatic“ foarte bine dezvoltat sau un „talent nebunesc“ de vreun fel. Sub pretextul că doream să descopăr cum făcea toate aceste lucruri incredibile și de ce fusese înzestrat el, Kirk Allen, cu aceste daruri speciale, m-am străduit să îl implic activ în tratament. Desigur, asta însemna că, cel puţin pentru moment, am „acceptat“ validitatea experienţelor sale, faptul că însemnările sale erau despre un material „adevărat“ și că neobișnuitele rapoarte ale lui Kirk despre călătoriile sale în timp și spaţiu erau „fapte“ veridice. Atunci când a considerat că am dobândit un teren comun în care puteam lucra împreună la o problemă care îl intriga și pe el, atunci când a înţeles că nu urmăream să demonstrez că era „nebun“ și că, prin urmare, nu eram un pericol pentru

279

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

280

1/17/2011

9:59 AM

Page 280

structura elaborată, dar instabilă, pe care se baza întreaga lui existenţă, Kirk a renunţat la apărări și a participat la sarcina comună cu entuziasm. Timp de mai multe luni, motivat astfel de curiozitatea lui și de elanul căpătat odată cu sentimentul de siguranţă pe care i-l dădea relaţia noastră, Kirk a progresat rapid, împreună cu mine, către scopul pe care ni-l fixaserăm. Ţinând mereu în așteptare problema principală, suspendând mereu decizia în această privinţă — într-adevăr, ignorând mereu că o astfel de problemă a existat vreodată —, ne concentram pe problema de moment, problemă ce poate suna așa: ce i s-a întâmplat lui Kirk de l-a făcut „sensibil“ la întâmplările extraordinare pe care le-a raportat? Atenţia noastră era, bineînţeles, concentrată asupra biografiei sale, pe evenimentele formative, pe relaţiile și asocierile din copilărie și din adolescenţă. Cu toate astea, pentru a nu-i lipsi asigurarea că niciun detaliu nu avea să ne scape în căutarea unui răspuns la această întrebare, am consimţit la — de fapt, chiar l-am îndemnat către — explorarea unor mijloace adiţionale pentru descoperirea sursei sau surselor „sensibilităţii“ sale. În consecinţă, din când în când, Kirk s-a supus unor diverse examinări pe care le aranjasem eu. S-a internat la Clinica de Diagnostic Johns Hopkins Hospital sub un nume fals, a trecut printr-un examen neurologic complet, incluzând o electroencefalogramă, engrame prin injectarea de aer, radiografii ale craniului, făcute de o cunoștinţă a mea, un neurolog excepţional, a fost investigat în amănunţime de un endocrinolog și chiar a fost studiat cu meticulozitate de un antropolog. Inutil să spun că rezultatul acestor teste și măsurători elaborate a fost zero: din toate punctele de vedere, cu excepţia celui psihologic, Kirk era dezolant de normal.

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 281

Deoarece intenţia mea nu este să discut aici în detaliu despre psihanaliza lui Kirk — mai ales despre dinamica tulburării lui — ci, mai degrabă, să spun o poveste ceva mai personală, o să mă ocup doar, pe scurt, de ceea ce am descoperit în primele luni de tratament. Este de ajuns să spun că, la sfârșitul acestei perioade, reușisem să formulez, cel puţin pentru propria-mi satisfacţie, factorii psihologici care stăteau la baza psihozei lui. Pe scurt, aceștia erau: Așa cum a bănuit cititorul, totul se trăgea chiar din primii ani de viaţă, atunci când copilul a fost izolat și forţat să trăiască într-o atmosferă aridă din punct de vedere emoţional, unde cele mai profunde nevoi ale sale au rămas nesatisfăcute. Incidentul care s-a dovedit a fi traumatizant pentru el și care a determinat, într-o mare măsură, tiparul său viitor, este foarte posibil să se fi produs atunci când familia lui i-a întrerupt brusc legătura aproape simbiotică pe care o avea cu dădaca lui polineziană, Myna. Până atunci, el trăise în umbra ei protectoare, cu toate nevoile, atât biologice, cât și emoţionale, satisfăcute. După acel eveniment s-a produs, cu toate acestea, o modificare foarte radicală a lumii sale; nu numai că i-a fost negat accesul la ceea ce devenise pentru el izvorul securităţii lui, dar odată cu separarea forţată, el și-a pierdut punctul pivotal al contactului său cu universul. Nu putea, cu alte cuvinte, nici măcar să mai comunice cu ceilalţi și nici nu mai putea să facă ceea ce lui îi trebuia — sau oricărui alt copil — pentru o dezvoltare normală. Și, deși perioada de separare de Myna a fost una scurtă, experienţa a fost destul de puternică pentru a induce o angoasă atât de mare, încât mintea lui de copil, în permanenţă ameninţată cu prăbușirea, se forţa să o stăpânească prin singurul mijloc care îi era la îndemână în acel stadiu al vieţii: fantasma.

281

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

282

1/17/2011

9:59 AM

Page 282

Prima lume pe care și-a construit-o Kirk a fost la o vârstă la care majoritatea copiilor își consolidează ceea ce au dobândit în prima etapă a copilăriei și intră în altă etapă, în care operaţiunea mentală de bază este testarea realităţii. Aceasta era o fază prin care Kirk nu a trecut atunci; și astfel, a rămas fără capacitatea de a distinge între lumea reală și ceea ce era produsul fantasmei lui. În ceea ce privește detaliile primei lumi interioare, nu avem prea multe informaţii, deoarece Kirk nu își amintea prea clar. Putem presupune, totuși, că principalele sale caracteristici au fost determinate de aceiași factori care aveau să-i creeze mereu fantasmele. Convertindu-și singurătatea, micimea, sentimentul de respingere, neajutorarea de copil, precum și starea sufletească inferioară și îngrozitor de plină de privaţiuni în opusul lor, el a devenit apoi (ca și mai târziu) pandantul acestora, în persoana sa fantasmată: mai degrabă stăpân, decât victimă a acestor evenimente și lucruri. Cam atât despre primele manifestări ale tulburării lui Kirk și cauzele lor. Au urmat apoi seriile de elemente responsabile pentru calităţile cele mai interesante și definitorii ale capacităţii lui Kirk de a fantasma: calităţile timpului și distanţei. Myna, să ne amintim, i-a fost redată lui Kirk, dar nu înainte ca răul descris să se fi produs, iar gradul de intimitate de dinainte de divorţul violent al copilului de persoana care conta cu adevărat în viaţa sa nu a mai fost același. Mai mult, revenirea ei și mutarea familiei Comodorului pe insula mandatată au coincis și au fost urmate, la puţină vreme, de retragerea virtuală a mamei sale și de moartea credincioasei dădace polineziene. Și aceste evenimente trebuiau stăpânite de băiat, așa că au fost, prin manipulările imaginaţiei, care acum îi erau atât de familiare. Dar, în timpul acestei perioade, provocată atât de evenimentele în

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 283

sine, cât și de procesele normale pentru orice copil, în dezvoltarea psihologică a lui Kirk au intrat din ce în ce mai mult elemente de agresivitate și ostilitate. Frustrat în toate aspiraţiile lui afective, izolat și întors împotriva sa, Kirk a început să nutrească intense sentimente de ură, care s-au transformat repede în fantasme distructive. Deoarece nu mai putea suporta emoţiile distructive născute din refuzul permanent al satisfacerii nevoilor sale firești — emoţii care provocau impulsuri de agresivitate, ură și distrugere —, a adoptat o apărare menită să îl elibereze de sentimentele pe care le avea, dar și să-l protejeze de efectele lor. A reușit să facă acest lucru folosind caracteristicile centrale ale fantasmelor lui: mai întâi, spaţiul, iar mai târziu, timpul. Acum, înlăturate prin aceste mecanisme convenabile, atât impulsurile sale instinctuale, cât și cele provocate de frustrări au devenit mai tolerabile. Cu alte cuvinte, putea să-și tolereze tumultul interior și sentimentele negative adiacente, prin transformarea lor în obiectul fantasmelor sale, iar apoi, prin proiectarea acestor fantasme în spaţii îndepărtate și în alte timpuri. În consecinţă, în anii dintre moartea Mynei și descoperirea cărţilor cu „biografia“ lui, fantasmele lui Kirk au căpătat trei aspecte noi: au devenit mai puţin inofensive prin conţinutul lor, au fost mutate din vecinătatea lui imediată în locuri din ce în ce mai îndepărtate și au căpătat tendinţa de a fi plasate în afara timpului prezent. Atunci când cărţile au ajuns în posesia lui Kirk, el s-a repezit inconștient la ele, ca la mijlocul perfect de apărare. Experienţele sexuale premature cu domnișoara Lilian, mai ales caracterul lor intens, vinovat, animalic, îi sporiseră povara ostilităţii interioare, a agresivităţii care mocnea în el și a pornirilor distructive. Capacitatea de a abate aceste gânduri și sentimente prin intermediul

283

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

284

1/17/2011

9:59 AM

Page 284

proiecţiilor fantasmatice începuse să-l părăsească, nu pentru că ducea lipsă de imaginaţie inventivă, ci pentru că, pur și simplu, niciun fel de structură fantasmatică pe care și-o putea imagina în acel moment, apelând la cunoștinţele sale limitate despre realitate, nu era destul de puternică pentru a suporta greutatea fenomenală a impulsurilor sale negative. Descoperirea cărţilor a fost, atunci, un accident care i-a salvat viaţa. Nu a fost nevoie decât de corespondenţa întâmplătoare a numelor pentru a crea pentru Kirk puntea de legătură între realitatea dureroasă și fantasma atotsatisfăcătoare. Perspectivele evocate de cărţi i-au pus la dispoziţie posibilităţi infinite de exprimare a impulsurilor, a pornirilor și nevoilor sale. Având control asupra unor universuri spaţiale nemărginite și o manevrabilitate infinită a timpului, nu mai putea fi ameninţat de accesele de furie interioară. Înăuntrul acestui cosmos fără limite și al infinităţii lui temporale, indiferent cât de puternice deveneau acestea — și deveneau —, ele puteau fi absorbite în totalitate, fără să-l afecteze. Iar în anii următori, nu mai trebuie să spunem, avea nevoie de distanţa acestor ani-lumină, de acești eoni temporali; asta pentru că, după moartea tatălui său și în timpul perioadei de singurătate care a urmat, înverșunarea lăuntrică, amărăciunea și furia au ajuns până la proporţii uimitoare. Prima schimbare ciudată, raportată de Kirk, care a avut loc în mecanica fantasmării — trecerea de la simpla amintire a celor scrise în „biografie“ la modificarea acesteia prin incursiuni imaginare dincolo de graniţele cărţilor —, a fost descoperită, prin analiză, ca fiind o consecinţă psihică naturală a dezvoltării lui stranii. Se pare că „biografia“ era incapabilă să satisfacă necesităţile lui Kirk de a se elibera de anxietate și de a controla experienţa, iar când a ajuns în acest punct, a fost forţat să inventeze un nou

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 285

material — sau să-l modifice pe cel vechi —, în așa fel încât acesta să ţină cont de nevoile sale într-un mod mai adecvat. Descoperirea acestui „truc“ mental a fost una dintre cele mai simple sarcini în psihanaliza lui Kirk, ajutându-ne să avansăm foarte mult în reconstrucţia, până în cele mai mici detalii, a vieţii lui: folosind acest insight ca punct de reper al trecutului său, a fost posibil să-i arăt, în cele din urmă, cum (și de ce) exista o corespondenţă aproape identică între constructele fantasmatice și experienţele sale trecute reale. Cu alte cuvinte, pentru a-și controla trecutul și pentru a scăpa de consecinţele lui devastatoare, fiecare eveniment a fost transformat în puţină fantasmă, fiind mai ușor de manevrat în această formă deghizată, ajutat și de factorii timp și spaţiu. A doua schimbare de tehnică — aceea de a-și aminti viitorul dincolo de sfera „biografiei“ și modificarea detaliilor pentru a corespunde experienţei reale — a fost și ea o manevră defensivă psihică firească, însă o manevră necesitată de un nou element care a intrat în viaţa lui Kirk, imediat după ce s-a angajat la Rezervaţia X. Așa cum am mai scris, episodul cu domnișoara Lilian a fost prima și ultima activitate sexuală a lui Kirk. A fost, își va aminti cititorul, o tranzacţie devastatoare pentru băiat, trezind în el dorinţe incestuoase trecute și, în consecinţă, efectele lor de teamă și vină. Se poate spune că aceste emoţii, într-adevăr, au precipitat zborul lui Kirk într-o irealitate mult mai serioasă: probabil că, dacă nu ar fi existat nicio domnișoară Lilian, nu ar fi existat nici acea sensibilitate specială necesară pentru a răspunde într-un mod atât de drastic la stimulul „biografiei“, iar Kirk s-ar fi putut dezvolta mai normal. În orice caz, după întâlnirea zguduitoare cu guvernanta nimfomană, Kirk a respins experienţa sexuală în realitate și a evitat, pe cât de mult posibil, orice fel de

285

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

286

1/17/2011

9:59 AM

Page 286

relaţie cu femeile. Cu toate astea, în viaţa lui fantasmată, unde era în siguranţă, nu numai că era foarte activ din punct de vedere sexual, dar era și un foarte bun amant. Aceasta era situaţia când, acceptând postul la Rezervaţia X, Kirk s-a văzut din nou ameninţat de sex. Printre oamenii de știinţă care lucrau cu Kirk la proiectul de la X se afla și o geologă atrăgătoare care divorţase de curând. Puţin mai în vârstă decât Kirk, ea era o femeie vivace și inteligentă, cu o experienţă socială vastă și recunoscută, de asemenea, pe plan internaţional pentru munca ei. Faptul că era singura femeie fără obligaţii dintre cercetătorii angajaţi o făcea foarte atractivă pentru bărbaţi, majoritatea fiind burlaci. Cu toate astea, ea era interesată numai de Kirk și asupra lui își revărsa șarmul. Trebuie să fi avut din plin această calitate, de vreme ce ea a reușit acolo unde multe alte fete dăduseră greș, și curând a dezvoltat o legătură strânsă cu tânărul fizician absent. În scurt timp, se întâlneau din ce în ce mai des, participând împreună la diverse evenimente sociale și împărtășind ca un cuplu puţinele distracţii pe care le oferea comunitatea izolată. Cu toate astea, Kirk vedea relaţia în mod diferit faţă de prietena sa: pentru el, era o companie plăcută, în care sexul partenerului era întâmplător, iar intenţia lui era să o păstreze așa. Fata avea alte planuri. A început curând să se comporte într-un mod care îl mâhnea, care îi trezea din nou teama de sex. Cu cât el era mai reticent, cu atât erau mai îndrăzneţe avansurile ei, până când s-a ajuns într-un punct în care solicitările ei sexuale erau făţișe și inechivoce. Când s-a întâmplat asta, Kirk a încercat să rupă relaţia, dar ea nu a fost de acord și l-a urmărit cu insistenţă. Apelând la toate farmecele ei, a încercat să-l seducă; iar el, văzându-se astfel ameninţat, a căutat cu disperare o cale de scăpare.

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 287

În noaptea în care Kirk a dobândit pentru prima oară ceea ce avea ulterior să considere ca fiind cea mai importantă experienţă din viaţa lui — iluzia că trupul și fiinţa lui Kirk Allen din viitor sunt aceleași cu ale lui și este pe o altă planetă —, problema cu frumoasa geologă ajunsese la punctul culminant. Cinaseră împreună în apartamentul ei, iar după cină, ea i-a făcut avansuri sexuale făţișe, care literalmente l-au speriat. A fugit în camera lui foarte agitat și, străduindu-se să se calmeze, s-a apucat să se uite prin „consemnările“ sale. În preocuparea faţă de ele, se pare că zborul total în irealitate a fost soluţia pentru a-și păstra sinele ameninţat și, inconștient, a acţionat în acest sens. De atunci încolo, acest lucru a devenit „trapa de salvare“ din actualitatea intolerabilă. Ceea ce este de mare interes pentru psihanalist, bineînţeles, este faptul că această soluţie de zbor total în fantezie a apărut atunci când Kirk lucra în mod conștient la o hartă. Este bine cunoscut faptul că hărţile, planurile arhitecturale și alte materiale asemănătoare au, de multe ori, o semnificaţie simbolică inconștientă a formei umane, în special a curiozităţii sau perplexităţii în faţa detaliilor sexuale. În incidentul care a precipitat noul model de fantasmare a lui Kirk, se poate vedea, cu o claritate neobișnuită, cât de eficientă este fantasma ca mod de apărare împotriva presiunilor inconștiente: nu numai că problemele și greutăţile sunt transferate într-un timp și spaţiu în care devin inofensive, dar acolo ele sunt și rezolvate sau ușurate.

287

La sfârșitul primului an de psihanaliză, deși avansasem rapid și acumulasem multe informaţii, Kirk și cu mine ne aflam în cea mai curioasă situaţie. Reușiserăm să înţelegem toate mecanismele giganticei fantasme, îi urmăriserăm sursele până la rădăcini, și chiar elaboraserăm, cu detalii amănunţite, corespondenţa perfectă

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

288

1/17/2011

9:59 AM

Page 288

dintre experienţa reală și caracteristicile imaginare. Dar nimic din toate astea nu mi-a afectat în vreun fel pacientul. Deși admitea că bazele psihozei sale (pe care încă evitam să o numim așa) erau în trecut, deși își dădea seama că aceasta era o manevră de a se salva, fugind de realitate, deși înţelegea la fel de bine cum funcţiona — cu toate astea, nu dădea vreun semn că ar vrea să renunţe. Aproape zilnic intra pe tărâmul ciudat al preocupărilor sale, revenind de acolo de fiecare dată cu noutăţi captivante sau idei pline de culoare, pentru a le trece în „însemnările“ sale. La suprafaţă, menţinea faţada unei persoane integrate și care funcţiona normal. Pentru că își putea folosi timpul și energia după placul său și nu avea nicio altă obligaţie în afara întâlnirilor cu mine, era în situaţia demnă de invidiat în care putea duce o viaţă tihnită și fără complicaţii. Pentru a-și ocupa timpul, frecventa unele cursuri la universităţi din și de pe lângă Baltimore, cunoștea oamenii de știinţă de aici, și participa din când în când la viaţa intelectuală a comunităţii. În ansamblu, era destul de mulţumit. Eu, dimpotrivă, nu eram. Mai mult, eram de-a dreptul nefericit de situaţie și dezorientat cum nu mai fusesem vreodată în privinţa unui pacient. Pentru că am observat că ceea ce câștigasem în faţa nebuniei lui Kirk era mai mult aparent decât real, că singura reușită pe care o avusesem — dacă, într-adevăr, această realizare neînsemnată putea fi atribuită psihanalizei — era una minoră, aceea de a-mi menţine pacientul în tratament și de a-i păstra starea relativ stabilă. Prin asta vreau să spun că, cel puţin psihoza lui Kirk nu avansase, că implicarea lui în fantasma ciudată nu crescuse, că era fixat în ea cam în același loc în care se afla când ajunsese în Baltimore, cu un an înainte. Timp de mai multe săptămâni, m-am frământat ce să fac. Într-o succesiune rapidă, am revăzut fiecare tehnică, instrument,

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 289

chiar și truc terapeutic pe care îl știam sau de care auzisem sau despre care citisem. Noaptea, îmi studiam notiţele și mă gândeam îndelung la cazul acesta ciudat. Între orele de terapie, eram preocupat, din ce în ce mai mult, de psihanaliza lui Kirk, și din ce în ce mai puţin de ceilalţi pacienţi. Cititorii care nu sunt familiarizaţi cu scrierile mele anterioare se vor întreba acum de ce nu m-am recunoscut învins și nu l-am trimis pe Kirk în altă parte, de exemplu la un psihiatru, care să adopte una dintre metodele mai drastice de tratament, cum ar fi cel cu șocuri electrice. Nu puteam face asta, nu numai pentru că eram, și încă sunt, reticent să admit înfrângerea până nu am explorat toate metodele psihoterapeutice posibile, ci și pentru că nu puteam expune în mod conștient acest pacient (sau pe oricare altul) nici la experienţa unui astfel de tratament, nici la posibilele efecte negative. Sunt unul dintre cei mai zgomotoși adversari ai acestori măsuri „eroice“, cum ar fi „terapia“ convulsivă și metodele psiho-chirurgicale, crezând cu sinceritate că ele violează toate canoanele terapeutice progresiste și convins că acestea fac mai mult rău decât bine, ori imediat, ori pe termen lung. Mi se pare culmea absurdului să distrugi sau să tai chiar porţiunea din creier de care depinde atât bunăstarea individului, cât și a speciei, ca să nu mai amintesc de faptul că toate dovezile noastre arată caracterul temporar al acestor „tratamente“ și deteriorarea ireversibilă a personalităţii tratate în acest fel. Aveam oroare de folosirea unor astfel de metode, mai ales în cazul lui Kirk. În ciuda psihozei de care suferea, avea un creier bun, o personalitate bine motivată și promitea să fie — atunci când va fi eliberat de debilitatea tulburării lui — una dintre acele persoane valoroase, de care depinde viitorul civilizaţiei noastre. Nu; dacă exista vreo posibilitate de a mă opune, nu puteam să-l

289

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

290

1/17/2011

9:59 AM

Page 290

condamn la o stare vegetativă, creată de colegii mei bine intenţionaţi, dar care se înșelau. Atunci de ce, s-ar putea întreba alţi cititori — de această dată cititori care îmi cunosc activitatea —, nu am folosit hipnoza? Răspunsul este evident: percepţia asupra realităţii pe care o avea Kirk era destul de instabilă și, sincer, îmi era frică să nu rup legătura firavă pe care o avea cu această lume. Nu pot să fiu sigur că hipnoza ar fi avut acest efect, dar mărturisesc că îmi era frică să nu îl aibă. S-a întâmplat într-una din ședinţele de terapie cu Kirk, când eram în culmea disperării pentru că nu puteam să îl ajut, să decid brusc că a mai rămas doar o singură metodă neexplorată pentru rezolvarea acestui caz. Într-un subit moment de inspiraţie, am realizat că, pentru a-l separa pe Kirk de nebunia lui, trebuia ca eu să intru în fantasma lui și, din această poziţie, să îl dezleg de psihoza de care suferea. Ideea de a participa la psihoza unui pacient nu era ceva nou. Terapeuţii o fac de mult timp, dar practicieni străluciţi ca John Rosen, Milton Wexler și alţii au formulat principiile acestei tehnici și i-au descris modul de operare. Fascinantele lor relatări despre această metodă apăruseră deja în literatura de specialitate atunci când m-am hotărât să îl tratez pe Kirk și le citisem lucrările cu mult interes. Dar eu nu folosisem această metodă niciodată și nici nu studiasem cum funcţionează, așa cum aveam să fac mai târziu. Așa că, echipat numai cu câteva declaraţii generale care să mă pregătească pentru această întreprindere și numai vag conștient de pericolele ei, dar mânat de necesitate, am făcut primii pași către o implicare personală în ciudata, dar magnifica fantasmă care, până atunci, îi aparţinuse numai lui Kirk. Am început prin a mă avânta în „consemnări“. Zile întregi, ori de câte ori aveam puţin timp liber, studiam materialul enorm

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 291

pe care mi-l dăduse Kirk, până când l-am știut atât de bine, încât orice mic detaliu îmi era gravat în memorie. Evident că acest studiu intensiv a scos la lumină multe inconsecvenţe, și cu acestea mi-am început noul asalt asupra psihozei lui Kirk. Ceea ce am făcut a fost să-l confrunt cu o eroare de logică, o greșeală de calcul sau cu o diferenţă de descriere dintre o parte a „consemnărilor“ și alta, și am cerut să o „repare“. De multe ori, asta presupunea ca Kirk să facă o nouă „călătorie“ în viitor, de unde se „întorcea“ cu informaţia necesară și, împreună, corectam neajunsurile. Un exemplu potrivit pentru ceea ce s-a întâmplat, de fapt, este următorul: Într-o dimineaţă, la câteva săptămâni după ce am început să folosesc tehnica nouă, Kirk a ajuns la mine la birou pentru programarea obișnuită. Când a intrat în cameră, eram la birou, unde studiam două hărţi astronomice și nouă hărţi stelare, pregătite de Kirk, și manuscrisul unei secţiuni descriptive din „consemnările“ sale, care se referea la studii astronomice. Deoarece nu foloseam canapeaua în această fază a muncii noastre, și-a tras un fotoliu. Timp de câteva minute, s-a uitat la mine cum lucram, uitându-se pe rând la mine, la hărţi și la caietul de ciorne pe care mâzgălisem câteva cifre. Concentrarea mea tăcută asupra materialelor a produs într-un final — așa cum mă așteptam — o tensiune destul de mare, încât să-l facă să rupă liniștea. — Ce e greșit? a întrebat. — Destule, am răspuns, aruncând creionul și aprinzându-mi o ţigară. Toate aceste distanţe sunt încurcate. Ori proiecţiile tale astronomice de pe Srom Norbra X, ori hărţile stelare sunt greșite. Pur și simplu, nu au niciun sens. Uite aici… În următorul sfert de oră, am revăzut o eroare de distanţă dintre anumiţi sori din galaxia imaginară unde era situată planeta

291

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

292

1/17/2011

9:59 AM

Page 292

lui Kirk Allen — o eroare pe care o descoperisem, fericit, cu o seară înainte — și i-am demonstrat că hărţile nu puteau fi corecte, având în vedere această eroare. A fost foarte supărat de această situaţie, și-a luat un creion din buzunarul de la piept și a făcut multe calcule rapide pe spatele unei hărţi. Când a terminat, s-a încruntat și s-a așezat înapoi în fotoliu. — Nu înţeleg, a spus. Puteam să jur că am copiat hărţile alea cu exactitate, după originalele de la Institut. — Poate, i-am sugerat eu, ai greșit când ai transformat în mile unitatea de măsură de pe Olmaya. A scuturat din cap. — Mă îndoiesc, a spus. — Mai întâi, cum au fost măsurate distanţele? — Păi, până să avem Stardrive-ul și să putem să ne apropiem de câţiva dintre acești sori, foloseam metode obișnuite — știţi dumneavoastră, analiza spectroscopică a luminii și așa mai departe. Dar după „Era Zborului Interstelar“, erorile au fost corectate prin citiri instrumentale directe. — Cum sunt calibrate instrumentele? În mile, kilometri sau în ce? — Unitatea de bază, a spus el pedant, este „ecapalimul“, un cuvânt olmayan care corespunde cu mila noastră, de fapt cam o milă și cinci șaisprezecimi. Dar, din cauza distanţelor imense, instrumentele de pe navele spaţiale înregistrează în „tonecapalim“ sau unităţi de peste o sută șaizeci de mile. S-a gândit un pic și pe urmă: ia lasă-mă să văd dacă nu este vreo eroare de transformare în mile. A lucrat rapid și a acoperit spatele hărţii cu cifre. Între timp, l-am observat îndeaproape, admirându-i ușurinţa matematică dar și studiind atent tensiunea crescândă. Într-un sfârșit, scoţând

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 293

un mormăit de dezgust, și-a aruncat creionul pe birou și a început să se plimbe prin cameră neliniștit. — Nu e asta, a spus. Ceva e fundamental greșit. — Ei bine, l-am liniștit eu, la urma urmei, nu e ceva serios… — Nu e serios! a explodat, întorcându-se spre mine ochii scăpărându-i de furie și cu faţa schimonosită de dispreţ. Nu e serios! Omule, hărţile astea sunt folosite de piloţii mei. Nu e de mirare că am pierdut atâtea nave! — Ai pierdut foarte multe? l-am întrebat inocent. Și-a trecut mâna tremurândă peste faţă și a bolborosit câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. Apoi s-a întors la fotoliul lui și s-a prăbușit în el ca o marionetă abandonată de păpușar. Eu, privind intens, simţeam bucuria triumfului atunci când am înţeles ce a produs acest episod: prima mică deschidere în fantasmă, prima breșă a magnificei fantasme. Având grijă să-mi controlez nerăbdarea din voce, am repetat întrebarea: — Chiar ai pierdut multe nave? — Nu… nu știu, s-a bâlbâit. Trebuie să verific când mă întorc. Am rămas din nou în tăcere, fiecare dintre noi preocupat de gânduri ciudate. Aproape simţeam telepatic că mintea lui Kirk era plină de întrebări despre mine. Până atunci, pur și simplu admisese faptul că eu îi acceptam fantasma. Acum, cu credinţa lui în această acceptare ușor zdruncinată și a mea aparent nemișcată, era perplex. Percepând asta, m-am grăbit să urmăresc ceea ce era în avantajul meu. Am ridicat hărţile de pe birou și le-am examinat îndeaproape, ţinându-le direct în lumina veiozei și întorcându-le pe fiecare, ca și cum aș căuta ceva. Atunci când am simţit că atenţia i-a fost suscitată îndeajuns, am întrebat: — Ţii minte cumva când le-ai făcut pe astea?

293

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

294

1/17/2011

9:59 AM

Page 294

— Nu, a replicat Kirk. De ce? — Păi, mă gândeam că poate ai trecut o dată pe ele. Ne-ar fi fost de folos. — Cum? — Era doar o idee, am spus relaxat. Am crezut că, dacă erau datate, ai fi putut afla când ai examinat originalele la Institut. — Și la ce ar fi ajutat? — Probabil la nimic, am spus, cu excepţia faptului că e posibil ca aceste hărţi să fie bazate pe informaţii obţinute înainte de „Era Zborului Interstelar“. Aici ar putea fi greșeala. Dacă ai ști datele vizitelor la Institut, ai putea cere să ţi se arate ce ai văzut atunci — cu siguranţă că, într-un astfel de loc, au înregistrat materialele la care te-ai uitat. Ochii i s-au luminat, iar corpul îi era tensionat de nerăbdare. — Adică, a spus el, aceste hărţi sunt bazate pe unele mai vechi, iar piloţii mei folosesc unele corectate? — Desigur, am spus. La urma urmei, dacă ai fi pierdut multe nave, ai fi auzit mai de mult de asta, iar problema ar fi fost investigată. Dar tocmai ai spus că nu știi câte nave s-au pierdut, ceea ce e cam ciudat, nu crezi? Așa că suspectez că acestea sunt bazate pe date mai vechi, iar piloţii tăi folosesc altele, mai actualizate. Mă îndoiesc că vei afla că ai pierdut mai multe nave decât ar fi normal, cel puţin într-o proporţie care se poate justifica prin pericolele obișnuite ale zborului interstelar. — Asta e ușor de verificat, a spus Kirk zâmbitor. — Bineînţeles, am confirmat eu. Când te întorci, ia contact cu Institutul. Cred că o să rezolvi misterul imediat. M-am ridicat pentru a semnaliza sfârșitul ședinţei noastre. Când era pe punctul să plece, Kirk s-a oprit în ușă, de unde m-a măsurat îndelung, cu o privire ironică. Am știut atunci că am

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 295

cauzat o crăpătură în fantasma aparent inatacabilă. Știam că participarea mea, dovada acceptării totale a fanteziei sale — chiar și dovada conspiraţiei, până într-acolo încât să-l ajut să-și susţină apărarea atunci când îi era ameninţată — l-au făcut, pentru prima dată, să se îndoiască de ea. Iar în ziua următoare, când a anunţat că, în noaptea dinainte, călătorise până la Srom Olma pentru a vizita Institutul de acolo și descoperise, așa cum am prezis eu, că hărţile lui erau bazate pe „calcule făcute înainte de Era Zborului“, în vocea sa se putea detecta o nuanţă nouă. Era, mi s-a părut, o nuanţă de ezitare, căreia îi lipsea vechea siguranţă și care trăda o diminuare a convingerii sau, poate, a credinţei. Dovada că am avut dreptate a apărut în următoarele zile. În ciuda îndemnurilor mele, Kirk nu a făcut niciodată alte hărţi. Deși a declarat că intenţionează să o facă și a fost de acord cu mine că trebuie făcut acest lucru pentru a păstra corectitudinea și complexitatea „consemnărilor“, a tot amânat, găsind scuze jalnice, până i-a ieșit din minte. Acest incident reflectă tiparul operaţional al metodelor pe care le-am folosit cu Kirk după ce am decis să particip la psihoza lui. Deși a fost crucial, este doar unul dintre multele episoade de acest gen, fiecare contribuind câte puţin la eliberarea pacientului meu de nebunia sa. Cum au funcţionat acestea este probabil clar pentru cititorul cu discernământ. În termeni laici, unul dintre principiile de bază ale întregii metode poate fi descris prin referirea la o banalitate: două obiecte nu pot ocupa același loc în același timp. E ca și cum un delir ca acela al lui Kirk nu are loc în el decât pentru câte o persoană o dată, ca și cum o structură psihotică este rigid delimitată ca fiind „spaţiu de locuit“. Atunci când, ca în acest caz, o altă persoană invadează delirul, ocupantul original este obligat să facă loc.

295

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

296

1/17/2011

9:59 AM

Page 296

Această situaţie fantastică poate fi reprezentată și prin imaginarea întâlnirii dintre două victime ale, să spunem, delirului Napoleon. Convingerea fiecăruia că el este adevăratul Napoleon trebuie pusă sub semnul întrebării de prezenţa celuilalt, și nu este nimic neobișnuit ca unul să cedeze, total sau parţial, atunci când apare o astfel de confruntare. Acum câţiva ani, am observat exact acest lucru când făceam parte din echipa unui spital psihiatric din Maryland. Aveam o pacientă paranoică, o femeie de vârstă mijlocie, care credea că este Maria, mama lui Iisus. S-a întâmplat să internăm o altă pacientă cu aceeși iluzie, la câteva luni după prima. Amândouă erau persoane manierate, amândouă catolice, amândouă erau la același nivel socioeconomic. Într-o zi, când erau pe iarbă afară, aflate în prezenţa mea și a unui alt membru al personalului, cele două femei au început să-și facă confidenţe. Nu a durat mult până când și-au dezvăluit una alteia identitatea lor „secretă“. Ceea ce a urmat a fost foarte instructiv. Prima, pacienta noastră „mai în vârstă“, a primit informaţia cu vizibilă tulburare și cu o reacţie imediată de înfiorare. „Ei, nu poţi tu să fii, draga mea“, a spus ea. „Cred că ești nebună. Eu sunt mama lui Iisus.“ Pacienta cea nouă s-a uitat la tovarășa ei cu mâhnire și, cu o voce în care răzbătea mila, a spus: „Mă tem că tu ești cea confuză; eu sunt Maria“. A urmat o discuţie în contradictoriu, scurtă, dar politicoasă, în care nu am putut interveni din cauza colegului meu mai experimentat, care m-a îndemnat numai să le ascult și să le observ. După o perioadă, discuţia a încetat și a urmat o tăcere lungă, în timpul căreia rivalele s-au cercetat una pe cealaltă. În cele din urmă, pacienta „mai în vârstă“ i-a făcut un semn doctorului de lângă mine. — Domnule doctor S., a întrebat, care era numele mamei binecuvântatei noastre Maria?

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 297

— Cred că Ana, a răspuns el. Imediat, pacienta s-a întors către cealaltă, cu faţa și ochii luminoși. — Dacă tu ești Maria, a declarat ea, eu trebuie să fiu Ana, mama ta. Și cele două femei s-au îmbrăţișat. Ca un post-scriptum la această poveste, trebuie să reţinem că femeia care a renunţat la delirul că este mama lui Iisus a răspuns pe urmă rapid la tratament și, curând, a fost externată. Participarea servește și altui scop, care nu ar trebui trecut cu vederea. Pentru a-l parafraza pe strălucitul dr. John N. Rosen, atunci când terapeutul își însușește comportamentul pacientului — și exprimă aceleași idei, în același limbaj —, imaginea și activităţile pacientului sunt proiectate în faţa lui ca pe un ecran. Și este astfel, printr-o manevră îndrăzneaţă, aruncat în realitate, forţat să ia o poziţie critică faţă de ceea ce observă, și anume propriul său comportament, și este obligat să ia atitudine. Această atitudine este transformată imediat într-o unealtă terapeutică, cu care terapeutul remodelează structura psihică. Toate aceste trei principii ale „terapiei prin participare“ — și altele, care nu trebuie să ne preocupe aici — au funcţionat asupra lui Kirk. Implicarea mea directă în fantasma care, până atunci, fusese sanctuarul său privat i-a constrâns „habitatul“, l-a confruntat cu imaginea sa din oglindă și l-a manipulat să ajungă în poziţia unei realităţi critice. Drept consecinţă, încet, dar sigur, a fost scos din starea sa psihotică. Dar, între timp, mi se întâmplau lucruri ciudate mie, psihanalistului său (sau, mai bine, psihoterapeutului său, căci metoda pe care o foloseam nu ţinea strict de psihanaliză); și acum, aș vrea să discut despre aceste efecte personale neprevăzute —

297

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

298

1/17/2011

9:59 AM

Page 298

pentru că sunt, cel puţin în retrospectivă, amuzante și instructive. Cazul lui Kirk m-a fascinat de la început. Ca orice altă profesie, cea de psihanalist are dezavantajele și insatisfacţiile ei. Deși aventura prin mintea umană este, de cele mai multe ori, captivantă, iar pentru o persoană ca mine nicio altă ocupaţie nu mi-ar putea aduce aceleași satisfacţii intelectuale și emoţionale, există perioade lungi de plictiseală, de rutină, care par să scoată la iveală nemulţumiri absolut omenești. Adesea credeam că aceste perioade ocazionale, când călătoriile zilnice prin inconștient par inofensive — semănând mai mult cu o navetă făcută cu un autobuz prin suburbii decât cu explorări prin jungle periculoase și încâlcite —, ar fi mai tolerabile dacă nu ar exista disconforturile ocupaţionale adiţionale, ca saturaţia și captivitatea. În munca sa, clipă de clipă, un psihanalist trăiește într-un mod foarte intim pasiunile umane. Pofta carnală, lăcomia, invidia, ura — cele șapte păcate capitale și mai mult, iubirea, caritatea, credinţa — virtuţile cerești și toate formele de beatitudine; acestea îl asaltează necontenit. Deși nu trebuie să fie prins în această furtună emoţională permanentă, el trebuie să trăiască în această atmosferă. O consecinţă a acestei expuneri este saturaţia, sentimentul că ești plin, că ești prea copt, având ca apărare sentimentul opus, de monotonie. Numai o „surpriză“, numai un eveniment brusc și imprevizibil i-ar putea reda unui analist care a ajuns la suprasaturaţie interesul, verva necesară pentru a-i împrospăta simţurile și a-l face din nou atât de sensibil, încât să fie eficient. Din fericire, aceste „surprize“ nu lipsesc. Prin captivitate, mă refer la faptul fizic propriu-zis al unei imobilităţi forţate, care este condiţia muncii unor oameni așa

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 299

cum sunt și eu. Tot ceea ce facem are loc în cabinetul de consultaţii. Activitatea, mișcarea ne sunt refuzate. Marile drame la care participăm, conflictele puternice, experienţele tulburătoare — acestea vin la noi, vin în camerele în care stăm și ascultăm. Suntem eterni spectatori — mai bine spus, auditori. Câteodată, nu putem nega asta, ne înfuriem împotriva simplei comprimări fizice a unei astfel de vieţi; devenim neliniștiţi fizic; tânjim după mișcare; tânjim după aerul de afară, după folosirea viguroasă a membrelor și după folosirea ochilor la distanţă, pentru a vedea orizontul și nu niște pereţi. În cele din urmă, ne săturăm de cuvinte, cuvinte, cuvinte. Vacanţele lungi, obișnuite printre analiști, sunt un antidot, și trebuie observat cum aceștia se îndreaptă către munte sau către mare, într-un efort anual de a-și satisface apetitul pentru mobilitate și spaţiu. Scriu despre aceste condiţii ale practicii psihanalitice pentru a explica în ce stare mă aflam atunci când am luat decizia de a participa la psihoza lui Kirk și pentru a explica ce mi s-a întâmplat atunci când am făcut-o. Atunci mă aflam într-o perioadă de saturaţie emoţională, plictisit de munca pe care o făceam, care mi se părea că îmi oferă din ce în ce mai puţine satisfacţii. Nu aveam inteligenţa să realizez că această plictiseală era o apărare împotriva conflictelor mele personale nerezolvate, că mă înfășuram într-o pelerină defensivă — mai bine zis, plasam un ecran între mine și suferinţa emoţională a pacienţilor mei —, pentru a mă proteja de continua stimulare emoţională. Mai mult, pe atunci eram și fizic neliniștit. Fiind o persoană viguroasă, care preferă să alerge decât să se plimbe, și având un corp proiectat pentru activitate, contemplam cu un dezgust furios degenerarea musculară înceată, dar progresivă, a cărnii și a mușchilor. Lungile ore de stat jos, aerul stătut, lipsa de vlagă a mâinilor și

299

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

300

1/17/2011

9:59 AM

Page 300

picioarelor, tonul palid al pielii, primul semn de burtă — în faţa acestora și a altor simptome minore care prevesteau decrepitudinea fizică, mă simţeam neajutorat, blamându-le pentru lipsa mea de insight în bizara profesie pe care optasem să o urmez. Însă acești doi factori care au contribuit la starea mea de spirit atunci când a început aventura cu Kirk nu explică, prin ei înșiși, nici pe departe ceea ce a ieșit la iveală. Printre altele care îmi justifică vulnerabilitatea, dincolo de o stare de spirit tranzientă, trebuie menţionată plăcerea mea pentru fantasmă, gustul meu pentru science-fiction și câteva calităţi temperamentale care contribuie la alcătuirea personalităţii mele. M-am dedicat întotdeauna unei vieţi imaginative active, în care ţeseam romanţuri interioare plăcute. Fără a da prea multe detalii biografice, pot spune că rădăcinile acestei tendinţe sunt undeva într-o solitudine din copilărie, comparabilă, dar nu similară, cu cea a lui Kirk; mai mult psihologică decât reală. Și nici fantasmarea mea nu era deloc ca a lui Kirk — obsesională, violentă și complexă —, ci mai degrabă asemănătoare cu cea a lui Walter Mitty*. Copil și adolescent fiind, îmi oferea satisfacţii refuzate de realitatea plictisitoare a școlii, a lecţiilor și a vieţii de familie de clasă mijlocie. Ca adult, îmi oferea — și încă o face — acele debușeuri inocente pentru frustrările obișnuite ale vieţii, care dor și care, folosite corespunzător, pot fi creative. Această capacitate de a fantasma m-a încântat întotdeauna și am încercat să o menţin în folosul meu. Cu toate astea, până la episodul cu Kirk, nu mi-am dat seama că poate fi o armă cu două tăișuri. *

Walter Mitty: personaj de ficþiune, din nuvela lui James Thurber „The Secret Life of Walter Mitty“ (Viaþa secretã a lui Walter Mitty); un om blând, cu o imaginaþie foarte vie. (N.red.)

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 301

În ceea ce privește gustul meu pentru science-fiction, nu pot spune decât că, încă de când am început să citesc, am fost un aficionado al genului. După ce un coleg de școală mi-a dat revista „Amazing Stories“ (Povești incredibile), am dezvoltat un apetit insaţiabil pentru acest gen, spre disperarea părinţilor mei, care priveau revistele ieftine, cu colţuri îndoite, ce ne invadau rafturile bibliotecii cu aceeași disperare cu care părinţii din ziua de azi privesc revistele de benzi desenate. Din fericire, aspiraţiile și gusturile mele literare s-au îndreptat curând către autori care reprezentau sferele mai înalte ale artei, așa că trecerea de la BEM-uri, prin Burroughs, la Wells, Heard și Stapledon a fost una rapidă. La patruzeci de ani, rămân un dependent oarecum reticent, luptându-mă cu tentaţiile lui Van Vogt, Bradbury și Co., dar cedând fericit în faţa atracţiei irezistibile a unui nou Orwell (vai, nu va mai fi un nou Orwell!), Wylie sau Huxley. Ca o paranteză, datorez genului science-fiction mai mult decât recunoștinţa pentru divertisment. Întărind curiozitatea nativă și înclinaţia către știinţă, astfel de lecturi m-au condus către studii mai serioase, cum ar fi semantica sau cibernetica, asta ca să nu mai vorbim despre faptul că au constituit baza unor pasiuni intelectuale precum filosofia, matematicile superioare sau astrofizica. Saturat din punct de vedere emoţional, îndărătnic în condiţii de captivitate, înclinat oricum spre folosirea imaginaţiei și, în primul rând, un devotat al genului science-fiction — aceștia sunt factorii evidenţi care au contribuit la experienţele personale interesante pe care le-am trăit în ultima fază a terapiei lui Kirk Allen. Pentru că, așa cum a anticipat cititorul, eu, terapeutul, am devenit destul de implicat în psihoza pacientului meu, iar pentru o perioadă, i-am împărtășit obsesia, într-o oarecare măsură.

301

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

302

1/17/2011

9:59 AM

Page 302

Am fost fascinat, așa cum am mai spus, de cazul lui Kirk de cum am luat contact cu el. Înţelesul din dicţionar al cuvântului „a fascina“ descrie starea mea de spirit și spune povestea mai bine decât mine: înseamnă „a vrăji, a încânta, a fermeca etc.“. Această definiţie se aplică stării psihologice în care m-am aflat curând, când, pe măsură ce participarea mea la grandiosul delir a crescut prin eforturile deliberate pe care le-am descris, marginile bine definite ale realităţii au început să dispară și am intrat parţial în incredibilul univers creat de Kirk. La început a fost un joc. Acceptarea totală a fantasmei nu era mai mult decât o prefăcătorie, o metodă de care mă legasem și care promitea să elibereze o minte tulburată de adezivitatea ei la o plută de salvare care se scufundă. Dar, în cele din urmă, a încetat să mai fie un joc, iar mișcările, manevrele, manipulările pieselor au ieșit de sub controlul acestui jucător pentru a deveni unelte ale unor forţe de care cu greu era conștient atunci. Faptul că acest lucru ar fi putut să mi se întâmple mie l-am atribuit mai multor factori decât cei care au precipitat finalul și pe care deja i-am menţionat. În afară de acestea, nu pot nega că și alte caracteristici temperamentale intime nu au avut rolul lor. Printre ele, nu menţionez decât două despre care am știut întotdeauna că îmi motivează comportamentul și îmi determină personalitatea. Trebuie, în primul rând, să se ia în considerare faptul că eram intrigat de ceea ce promitea fantasma lui Kirk în legătură cu realizarea uneia dintre cele mai dragi dorinţe ale mele: dorinţa să am timp suficient să cunosc, să fac și să fiu toate lucrurile minunate, de care nici eu, nici ceilalţi oameni nu au avut parte, din cauza limitărilor temporale. Posed un simţ al curiozităţii peste medie, un apetit pentru cunoaștere și pentru experimentare care

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 303

aproape nu cunoaște limite. Viaţa mea nu oferă suficient timp pentru satisfacerea acestei pofte, dar invenţiile complicate ale pacientului meu o făceau. Și, în acest sens, era foarte îmbietor. Prin faptul că m-am implicat în ea, am putut obţine iluzia satisfacerii acestei curiozităţi imense și a setei cronice a minţii mele cercetătoare. Doar cu un mic pas al unei imaginaţii vii deja existente, am putut evada din închisoarea timpului: am putut fi geolog, explorator, astronom, istoric, fizician, aventurier și toate celelalte fiinţe de invidiat, al căror rol îl jucasem, la un moment, în propriile-mi fantasme palide și ale căror cunoștinţe îmi dorisem întotdeauna să le posed. Aceasta era o seducţie foarte potentă. Pe urmă, mai exista un alt farmec pe care delirul neobișnuit al lui Kirk îl avea pentru mine. Pentru un eu care are o mare nevoie de afirmare prin moduri creative, oportunităţile oferite de această situaţie unică erau tentante. Deși poziţia de „Stăpân al Planetei“ fusese deja ocupată, neobișnuita mea funcţie dădea frâu liber oricărei toane inventive, oricărei inspiraţii, oricărei noţiuni demiurgice pe care mi-o puteam imagina odată ce mi-am forţat intrarea în creaţia romantică a lui Kirk. Căci, în calitate de cel care deţinea puterea din spatele tronului, principalul personaj care controla un univers neatins de restricţiile realităţii, posibilitatea de exersare a creativităţii la scară mare era extrem de tentantă. Având în vedere acești factori precipitanţi, nu consider ieșit din comun faptul că participarea mea la psihoza lui Kirk mi-a tulburat oarecum echilibrul metal de care eram atât de mândru și m-a adus în faţa unui distres psihologic. Cu toţii avem zone de rezistenţă micșorată, iar undeva este un punct slab, chiar și în scutul psihic al celor mai puternici. În cazul de faţă, s-a întâm-

303

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

304

1/17/2011

9:59 AM

Page 304

plat ca materialele psihozei lui Kirk să se întâlnească și să se suprapună cu călcâiul lui Ahile al personalităţii mele ca rotiţele unui ceasornic. Primele semne că intrasem sub vraja viziunii utopice a lui Kirk și că începeam să mă supun ei erau destul de inofensive și nu aveam de ce să îmi fac griji. Ele constau, în mare, într-un interes crescând pentru detaliile fantasmei, precum și o angoasă ușoară, dar persistentă, faţă de ele. Cu toate astea, spre deosebire de situaţia anterioară, acest interes și această angoasă nu erau atât de dragul terapiei, cât mai degrabă de dragul fantasmei. Mi-am continuat căutarea intensă a erorilor și inconsecvenţelor din „consemnări“, dar acum cu scopul obsesional de a le „îndrepta“, „de a afla faptele exacte“. Atunci când am descoperit greșeli, am avut în primul rând intenţia de a le îndrepta, nu de a le folosi numai în scop terapeutic. Și nici nu am simţit, atunci când le-am descoperit, satisfacţia pe care o simţeam înainte, când descoperirea erorii însemna mai multă muniţie în lupta contra psihozei pacientului meu. În schimb, asemenea greșeli creșteau gradul de angoasă pe care eu o simţeam, mă făceau să mă simt eu inconfortabil și dădeau naștere unor simtome moderate de distres, care dispăreau numai când greșeala era corectată. Mai mult, erau ocazii când o problemă legată de „consemnări“ nu putea fi rezolvată printr-o discuţie cu Kirk. Când se întâmpla acest lucru, angoasa îmi sporea și părea că sunt constrâns să găsesc singur o soluţie. Curând, m-am aflat în postura de a-mi dedica timpul liber calculelor și speculaţiilor menite să „rezolve“ tot ceea ce mă deranja sau mă lăsa perplex. Când găseam o astfel de soluţie, sentimentul de eliberare pe care mi-l dădea era intens. Nu mai puţin intensă a fost și plăcerea pe care am simţit-o când am primit felicitările lui Kirk la prezentarea explicaţiei care

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 305

a fost rodul propriei mele ingeniozităţi. De asemenea, de multe ori când nu găseam o soluţie nici discutând cu Kirk și nici prin propriile-mi eforturi, consideram că este „necesar“ ca el să obţină informaţia făcând o „călătorie“ în locul unde aceasta putea fi descoperită. În astfel de situaţii, când îi dădeam rolul de comisionar cosmic, chiar îi ordonam lui Kirk să facă aceste excursii în fantasmă și mă trezeam așteptându-i „întoarcerea“ cu o nerăbdare extraordinară. În acest moment, consider că este necesar să asigur cititorul că, în ciuda celor spuse până acum, eu nu eram psihotic nici în perioada pe care am descris-o, nici mai târziu, când aceste manifestări au crescut calitativ și cantitativ. Starea mea din timpul lor era, mai degrabă, aceea de vrajă, care ducea spre obsesie. Nu mi-a scăpat niciodată din vedere faptul că „drumurile“ pe care le făcea Kirk într-un viitor îndepărtat, într-o galaxie îndepărtată inexistentă, nu erau posibile. Dar, în preocuparea mea pentru fantasma ca atare, am considerat că îmi convenea să trec cu vederea, în ceea ce mă privea pe mine, metoda prin care făceam rost de detaliile minunate ale acestei lumi. Adică, nu am avut grija felului cum făcea Kirk rost de aceste „fapte“, ci numai a „faptelor“ în sine. În entuziasmul meu pentru acest delir elaborat, pur și simplu, am trecut cu vederea că el folosea vehiculul neplauzibil al „teleportării“ sau alt mijloc, la fel de neplauzibil și psihotic, pentru a face ceea ce îi ceream. Odată cu trecerea zilelor, simptomele despre care am scris au început să crească în intensitate și număr. Erau toate de natură obsesională și, așa cum au tendinţa astfel de tulburări psihice, au început să-mi invadeze mintea și purtarea cu o intensitate din ce în ce mai mare. Dacă fantasma și bucuriile ei mă ademeneau numai atunci când eram cu Kirk sau în timpul meu liber, acum

305

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

306

1/17/2011

9:59 AM

Page 306

apărea în momente în care nu mă gândeam la ea, și chiar când mă ocupam de cu totul alte lucruri decât de Kirk și delirul pe care îl trăia el. De exemplu, m-am trezit traducând unele cuvinte, termene și nume din limba „olmayană“. Expresii în această limbă ciudată îmi veneau în minte deodată și îmi bântuiau conștiinţa, neanunţate și nechemate, la fel de enervant ca o melodie obsedantă, până când le puneam pe hârtie și le traduceam în engleză. Cu o rapiditate îngrijorătoare, fantasma punea stăpânire din ce în ce mai mult pe mintea mea. I-am întrebat de atunci pe toţi cei care-mi sunt în preajmă dacă în acea perioadă am trădat în vreun fel faptul că eram posedat de o obsesie crescândă. Se pare că nu era nicio schimbare în comportamentul meu faţă de ei sau în munca mea, deoarece starea despre care mă confesez aici nu le-a atras atenţia în niciun fel. Nu pot înţelege cum s-a întâmplat acest lucru, pentru că îmi amintesc că aceasta a fost o perioadă în care ceea ce se întâmpla în lumea reală, evenimente care, în mod normal, m-ar fi stimulat și-au pierdut interesul, o perioadă în care eram absent și preocupat. Adevărul este că starea de calm pe care o aveam în aparenţă era un zid fals după care, într-un mod foarte straniu, trăiam cea mai palpitantă viaţă. Luam parte la aventuri cosmice, împărtășind cu Kirk, care era derutat, exaltarea dată de extravaganţa impresionantă pe care o crease el. Când îmi amintesc de această perioadă, mă lămuresc cum am folosit raţionalizarea altruismului clinic în scopuri personale, căzând astfel într-o capcană care îi așteaptă pe toţi terapeuţii minţii care nu sunt destul de vigilenţi. Îmi amintesc clar cum, în acele momente de luciditate, când mă întrebam ce fac și dacă gândurile și sentimentele mele sunt corecte, ignoram în mod deliberat dovezile că mă supuneam unei fascinaţii care putea să îmi fie fatală

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 307

dacă îmi transpuneam comportamentul în jocul terapeutic necesar rezolvării tulburării psihice a pacientului meu. Astăzi nu pot nega că, în starea psihică pe care o aveam atunci, unele elemente ale fantasmei — despre care am scris aici — mă tentau grozav, exact pentru că îmi satisfăceau unele nevoi și dorinţe demult adormite. Cu toate astea, atunci, pentru că nu realizam cât de puternice sunt aceste dorinţe, am căzut pradă stării de autoamăgire, activată, printr-o coincidenţă, de faptul că psihoza lui Kirk avea nevoie exact de tratamentul pe care îl ofeream eu. Înarmat, deci, cu raţionalizarea descrisă, în această perioadă scurtă, dar acută, m-am plimbat pe marginile abisului. Deși eram conștient de jocul periculos pe care îl jucam, se pare că am vrut să îl joc până la limită, având ca miză necunoscuta, la vremea aceea, satisfacţie nevrotică. Ca un înotător care a făcut un pariu cu el însuși pentru a-și testa rezistenţa, era ca și cum aș fi fost hotărât să aflu cât de departe pot merge pentru a încerca să pun capăt în mod inconștient destinului meu. Astfel, jocul, la punctul culminant al confuziei mele, ameninţa să devină letal, o întrecere între forţele întunecate ale minţii, care cereau supunere totală, și energiile conștientului, care era hotărât să își păstreze integritatea. Această ultimă parte a minţii mele a rămas, pe tot parcursul acestei perioade, limpede și analitică. Nu numai faptul că avea instinctul autoconservării, ci și experienţa pe care alte minţi nu o aveau în ceea ce privește astfel de probleme au făcut-o să sesizeze pericolele ce o pândeau. De asta depindea destinul meu, căci, împotriva fascinaţiei pentru fantasma care ocupa zona inferioară a aceleiași minţi, ea s-a luptat vitejește și, în final, cu succes. S-a ajuns la un punct în care nu mai puteam ignora semnele evidente ale obsesiei, un moment în care eul și-a dat seama de

307

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

308

1/17/2011

9:59 AM

Page 308

pericol și s-a aliat cu forţele luminii. Acest moment crucial a fost semnalizat de o suferinţă psihică acută, de o exacerbare a simptomelor, până în punctul în care au început să doară. Durerea a fost cea care m-a informat de pericolul real cu care flirtam și care a energizat mecanismul de autoconservare. Pentru a descrie ceea ce s-a întâmplat, ar fi nevoie de o descriere clinică a fazelor germinale ale stării obsesionale. Pentru că nu este locul pentru o astfel de descriere, este suficient să spunem că, odată cu trecerea timpului, toate manifestările obsesiei mele se intensificau. Angoasa, de exemplu, nu mai putea trece drept surescitare lăuntrică: ajunsese la un așa nivel de teamă dureroasă, încât nu mai putea să nu fie recunoscută. Pentru a face faţă valului crescând, cerinţele obsesionale au crescut, și, la rândul lor, cerinţele compulsive ale gândirii și ale acţiunii au devenit mai exigente. În cele din urmă, preocuparea mea pentru fantasmă, timpul pe care trebuia să mi-l petrec cu detaliile ei și eforturile pe care eram forţat să le fac de dragul ei au crescut până la un punct în care îmi invadau celelalte zone ale existenţei mele. Transformarea fascinaţiei în suferinţă psihică m-a alarmat suficient de mult încât să iau măsurile necesare pentru a mă sustrage din această situaţie neplăcută și ciudată. La început, a avut rolul de stimulent pentru autoanaliză. Încetul cu încetul, prin folosirea acestor instrumente cu care eram obișnuit, am putut să domolesc simptomele mai acute pe care le-am simţit și să iniţiez acele procese pline de insight, care duc la vindecarea tulburării psihice. Dar, înainte să finalizez această sarcină, a apărut un eveniment extraordinar care, doar într-o oră, nu numai că a rupt vraja sub care mă aflam, dar a marcat și finalul reușit a tratamentului lui Kirk. Pentru că s-a întâmplat ca eu și Kirk să facem schimb

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 309

de roluri și, într-unul din acele deznodăminte uimitoare, care fac din munca mea acea imprevizibilă, minunată și plină de satisfacţii activitate, nebunia pe care o împărtășeam să se prăbușească. Scena era aceeași: cabinetul meu, deasupra străzilor zgomotoase din Baltimore. Afară erau rafale de zăpadă care se topea imediat ce fulgii atingeau o suprafaţă. Priveliștea dată de monumentul din Mt. Vernon Place și, dincolo de el, portul aglomerat, avea șarmul unei stampe vechi. Înăuntru era cald și liniște. Pentru că ziua era cenușie, toate veiozele erau aprinse, iar umbrele făceau forme geometrice discrete pe pereţii de culoarea cafelei cu lapte. Stăteam la birou și mă pregăteam pentru ședinţa cu Kirk, studiind niște desene pe care le făcuse el. Puteam să o aud din camera alăturată pe secretara mea cum scria la mașină. Deodată, auzind sunetul plăcut al clopoţelului când s-a deschis ușa holului, am știut că Kirk a ajuns pentru ședinţa de terapie. Eram nerăbdător să îl văd, pentru că, în ziua precedentă, îl trimisesem într-o „misiune“ și îi așteptam de atunci raportul. După o perioadă, am apăsat pe buton pentru a-i face semn să intre. Kirk a intrat și s-a așezat la locul lui, pe fotoliul de lângă biroul meu. Ne-am salutat ca de obicei; apoi, fără vreo introducere, mânat de cunoscuta tensiune, am început. — Ai obţinut informaţia? l-am întrebat. A dat din cap că da și a scos din buzunar un carneţel legat în piele, pe care l-a deschis și mi l-a pus pe birou. Am răsfoit paginile cu rapiditate, observând cu o satisfacţie promptă că fiecare conţinea un desen și cîâteva notiţe făcute de mână, cu creionul, de Kirk. Pe urmă m-am întors la prima pagină, scoţând-o din cotor, și am pus-o lângă o schiţă pe care deja o scosesem din grămadă. Nebăgându-l în seamă pe Kirk, mi-am concentrat atenţia asupra acelor documente. Eram atât de prins în compararea celor

309

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

310

1/17/2011

9:59 AM

Page 310

două foi de hârtie și luarea de notiţe, încât nu am observat când Kirk când s-a ridicat din fotoliu și s-a dus lângă fereastră. Când, într-un final, m-am întors spre el, intenţionând să fac un comentariu, l-am observat cum se uita la mine cu o expresie de îngrijorare pe faţă. — S-a întâmplat ceva? l-am întrebat. — Nu, a răspuns el. Nu s-a întâmplat nimic. — Atunci, de ce stai în picioare acolo? Nu vrei să lucrăm împreună la asta? — Nu neapărat. — Cum așa? A dat din umeri. — Nu știu… Sunt, pur și simplu, obosit, cred. — Ciudat, am comentat eu. Acest material despre tipurile etnice olmayene este deosebit de interesant… Nu crezi? Iar a dat din umeri, dar de data asta s-a așezat la loc. În următorul sfert de oră am „lucrat“ împreună; eu prins de-a binelea, el într-un mod nesistematic, care nu mi-a scăpat din vedere. Situaţia era nefirească, pentru că eram obișnuit ca el să participe mult mai mult. În dimineaţa asta, „mintea“ nu-i era la ceea ce făceam. Îmi răspundea abătut la întrebări, iar când am deschis un subiect de discuţie, vocea și felul în care se purta nu aveau entuziasmul cu care mă obișnuise. Nu am mai putut să-i ignor ciudăţenia comportamentului când, într-un final, iar s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră. — Kirk, am spus, dând la o parte hârtiile mototolite de pe birou și aprinzându-mi o ţigară, ce s-a întâmplat? Ce te frământă în dimineaţa asta? — Nimic, a spus el. Absolut nimic. — Atunci, de ce ești așa de… agitat?

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 311

— Oh, doar… iar vocea lui s-a pierdut, în timp ce braţele îi descriau un gest de disperare ostenită. — Doar ce? am insistat. — Păi… doar că vreau să vă spun ceva, și se pare că nu reușesc. — Ceva ce nu mi-ai spus? A încuviinţat cu capul. — Ceva despre tine sau despre muncă? — Despre amândouă, cred. — Ei, poftim, am spus, după atât vreme nu cred că ar trebui să mai ai probleme să îmi spui ce te frământă. — Nu am… de obicei. Dar acum e altceva. — Spune-mi oricum, am insistat. S-a oprit în faţa biroului și m-a fixat cu o privire neliniștită. — Bine, a spus. O să vă spun — dar n-o să vă placă… Apoi: v-am minţit. — M-ai minţit? În legătură cu ce? S-a aplecat peste birou și a luat carneţelul. — În legătură cu asta, a spus, și cu asta, arătând spre hârtiile de pe birou, și despre tot ce v-am dat în aceste ultime săptămâni. Totul este o minciună, totul. Le-am inventat… am născocit toate aceste… aceste prostii! Am încercat să nu-i arăt ceea ce simţeam, să ascund amalgamul de emoţii care mă cuprinseseră — dezamăgirea și triumful, îngrijorarea și eliberarea. Mi-am stins încet ţigara, cu degetele care știam că tremură. — Ai inventat totul? am întrebat. — Da. Totul. — Totul e fals? am întrebat din nou. — Totul e fals!

311

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

312

1/17/2011

9:59 AM

Page 312

— Chiar și… călătoriile? — Călătorii! s-a răstit. Care călătorii? Pă, sunt săptămâni de când am renunţat la prostiile astea. — Dar mi-ai tot spus… S-a așezat pe marginea fotoliului, cu întregul corp rigid și faţa încordată de tensiune. — Știu ce v-am spus, a zis cu sinceritate. Dar, credeţi-mă, mă prefac de multă vreme. Nu am făcut nicio călătorie. Mi-am dat seama de toate astea cu multe săptămâni în urmă. — Cum adică, ţi-ai dat seama? — Exact ce am spus. Am realizat că sunt nebun. Am realizat că delirez de mult timp; că nu au existat niciodată aceste „călătorii“, că totul este, pur și simplu… pur și simplu, nebunie. — Și atunci, de ce, am întrebat, de ce te-ai prefăcut? De ce ai continuat să-mi spui…? — Pentru că am simţit că așa trebuie, a spus. Pentru că am simţit că asta vreţi de la mine! Aceste ultime cuvinte au răsunat ca un ecou în camera plină de tăcere. Mi s-a părut că le aud timp de mai multe minute. Pe urmă s-au pierdut, fiind înlocuite de sunetele normale ale dimineţii — zgomotul astmatic al liftului, mașina de scris, o ușă care se închide pe hol și claxoanele de pe strada care era cu nouă etaje mai jos. M-am ridicat și m-am dus la fotoliul meu din spatele canapelei. M-am așezat și i-am dat de înţeles lui Kirk că ar trebui să se întindă. După ce s-a instalat, i-am zis: — Vorbește-mi despre asta, Kirk. Kirk și-a abandonat psihoza, iar aceasta nu s-a întâmplat brusc, ci a fost rezultatul faptului că el începuse să înţeleagă situaţia din momentul în care a devenit conștient că îi împărtă-

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 313

șesc delirul sau, cel puţin, păream că îl împărtășesc. Începând cu acel moment, delirul și-a pierdut cumva intensitatea, iar gratificaţiile pe care i le aducea nu mai aveau același grad de surescitaţie. Mai mult, prin diminuarea atracţiei faţă de fantasmă, au început să se manifeste insighturile obţinute, dar nefolosite, la care ajunsesem în lungile luni de explorare dinamică a trecutului, realizată împreună cu el. Abilitatea pe care o avea Kirk, de a intra în fantasmă, de a obţine acea sensibilitate anormală faţă de nevoile sale, care îl catapultase în universul său mitic, a început să se diminueze. Nu a trecut mult timp până când întregul său sistem de apărare, absolut uluitor — pentru că asta considera acum Kirk că fusese obsesia lui —, s-a prăbușit sau, mai bine zis, s-a descompus, fiind înlocuit, pas cu pas, de realitate. Dar, în aceste ultime săptămâni, deși se simţea din ce în ce mai eliberat de delirul persistent pe îl care trăise, Kirk, așa cum mi-a spus acum, se simţea obligat să continue, din cele mai bizare motive. Oricât de greu de înţeles ar părea, el se simţea nevoit să se prefacă pentru mine. Încântarea mea faţă de fantasmă, preocuparea pentru detaliile ei, implicarea mea propriu-zisă ca participant la gratificaţiile captivante pe care le oferea — toate acestea nu numai că îl nedumereau, odată ce-și recuperase capacitatea de a raţiona și redobândise contactul cu realitatea: ele au creat, în plus, o adevărată dilemă. Căci, pe când el nu mai credea în fantasmă, credea că eu cred, și în așa măsură și-a manifestat îngrijorarea prietenească și devotamentul faţă de mine, că nu putea să își arate necredinţa, ca să nu mă „rănească“ în vreun fel. Incredibil, poziţia lui era asemănătoare cu cea pe care o avusem eu când am luat decizia să particip la grandioasa obsesie, dar cu o diferenţă: incapacitatea lui de a mă face să

313

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie

Ora de 50 min_BT.qxp

314

1/17/2011

9:59 AM

Page 314

„sufăr“ era o reacţie pur emoţională, pe când decizia mea de a folosi o tehnică alternativă venea din aprecierea profesională a unei delicate situaţii psihologice. Mai mult, Kirk nu a putut să-și dea seama că, abandonându-și psihoza, reușise ceea ce îmi propusesem eu pentru el; că salvarea lui de la nebunie fusese ţelul conștient al acţiunilor mele și că numai asta conta pentru mine. După cum vedea și simţea el situaţia, între noi avusese loc o schimbare completă de poziţii, schimbare care îl nedumerea și îngrijora, dar în faţa căreia era neajutorat. După cum cititorul știe deja, Kirk nu pentru că am fost eu un actor foarte bun a crezut în schimbarea de roluri ci, mai degrabă, pentru că el a sesizat cum fusesem eu ademenit de măreaţa fantasmă și cum simţisem atracţia ei magnetică. Până când să ajungă Kirk Allen în viaţa mea, nu mă îndoisem niciodată de stabilitatea mea psihică. Crezusem întotdeauna că aberaţiile minţii sunt pentru alţii. Tolerant, oarecum amuzat, indulgent, credeam în mitul propriei mele solidităţi mentale. Crezând cu vanitate că, eu cel puţin, eram complet sănătos și că sănătatea mentală nu avea — orice s-ar întâmpla — cum să-mi fie zdruncinată, aveam tendinţa să privesc slăbiciunile semenilor mei, temerile lor, dezorientarea lor cu ceea ce știu acum că era dispreţ. Sunt rușinat de această îngâmfare. Însă acum, când ascult din fotoliul meu din spatele canapelei, știu adevărul. Știu că fotoliul meu și canapeaua sunt separate doar de o linie subţire. Știu că, la urma urmei, doar o combinaţie mai fericită de întâmplări este aceea care determină, în final, cine stă pe canapea și cine stă în spatele ei.

ROBERT LINDNER

Ora de 50 min_BT.qxp

1/17/2011

9:59 AM

Page 315

Au trecut ani de când l-am întâlnit pe Kirk Allen, dar mă gândesc des la el și la zilele când străbăteam împreună galaxiile. În special, mi-l amintesc în nopţile de vară din Long Island, când cerul care se întinde peste Peconic Bay este luminat de stele pâlpâitoare. Și, uneori, când mă uit în sus, zâmbesc în sinea mea și șoptesc: — Cum merg treburile cu Crystopezii? Cum mai stau lucrurile în Seraneb?

315

Ora de 50 de minute  Canapeaua cu reacþie