Caiet Seminar DR - Af [PDF]

Zitiervorschau

Coordonator dr. Cezar Tită dr. Iuliana Savu

drd. Ionuţ Toartă

Nadia Popescu

DREPTUL AFACERILOR CAIET DE SEMINAR

Coordonator dr. Cezar Tită dr. Iuliana Savu

drd. Ionuţ Toartă

Nadia Popescu

DREPTUL AFACERILOR CAIET DE SEMINAR

Editura DIDACTICĂ şi PEDAGOGICĂ Bucureşti, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dreptul afacerilor: caiet de seminar / Tită Cezar, Iuliana Savu, Ionuţ Toartă, Nadia Popescu – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2010 ISBN 978-973-30-2875-8 I. Tită Cezar II. Savu Iuliana III. Toartă Ionuţ IV. Popescu Nadia 336(498)(075.8) 347.7(498)(075.8)

ISBN 978-973-30-2875-8

CUPRINS SEMINARUL 1 ...................................................................................................7 INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR ...............................................7 1. Introducere ...................................................................................................7 2. Delimitarea materiei.....................................................................................7 3. Definiţia .......................................................................................................9 4. Raporturile cu alte ştiinţe .............................................................................9 5. Caracteristicile dreptului afacerilor............................................................10 6. Obiectul de studiu al dreptului afacerilor...................................................10 7. Izvoarele dreptului afacerilor .....................................................................11 8. Tendinţele moderne ale dreptului afacerilor ..............................................13 Teste grilă:......................................................................................................15 SEMINARUL 2 .................................................................................................17 SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI ...........................................17 1. Comerciantul – persoană fizică..................................................................18 2. Comercianţii - persoane juridice ................................................................22 Teste grilă:......................................................................................................30 SEMINAR 3.......................................................................................................40 CONTRACTE COMERCIALE UTILIZATE ÎN RELAŢIILE DE AFACERI I..................................................................................................40 1. Contractul de vânzare-cumpărare ..............................................................40 2. Contractul de mandat comercial ................................................................44 3. Contractul de comision ..............................................................................56 Test grilă: .......................................................................................................61 SEMINAR 4.......................................................................................................66 CONTRACTE....................................................................................................66 3. Contractul de report ...................................................................................68 4. Contractul de cont curent ...........................................................................68 5. Contractul de gaj comercial .......................................................................69 6. Contractul de leasing..................................................................................70 7. Contractul de factoring...............................................................................71 8. Contractul de licenţă de brevet de invenţie................................................72 9. Contractul de transfer de know-how..........................................................72 10. Contractul de concesiune .........................................................................74 5

11. Contractul de franchising .........................................................................74 12. Contractul de consulting şi de engineering ..............................................75 13. Contractul de lohn....................................................................................76 Test grilă: .......................................................................................................79 SEMINAR 5.......................................................................................................95 TITLURILE DE CREDIT CA MIJLOACE DE PLATĂ..................................95 1. Cambia .......................................................................................................96 2. Biletul la ordin .........................................................................................104 3. Cecul ........................................................................................................105 Test grilă: .....................................................................................................110 SEMINAR 6.....................................................................................................114 MEDIUL DE AFACERI ŞI RELAŢIILE DE MUNCĂ .................................114 1. Dialogul social .........................................................................................114 2. Patronatele................................................................................................115 3. Sindicatele................................................................................................118 4. Reprezentanţii salariaţilor ........................................................................121 Test grilă: .....................................................................................................123 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .......................................................................135

6

SEMINARUL 1 INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR Delimitarea materiei; definiţie; raporturi cu alte ştiinţe; caracteristici; obiectul de studiu; izvoarele dreptului afacerilor 1. Introducere Afacerile sunt operaţiuni de extragere, creare sau dobândire de bunuri cu scopul de a fi comercializate, astfel încât suma de bani primită ca plată să acopere toate cheltuielile suportate şi să asigure persoanei obţinerea unui profit. O seamă de activităţi omeneşti, cum ar fi cele desfăşurate în baza unui contract de muncă, activităţile unei persoane care dobândeşte bunuri pentru necesităţile proprii, activităţi care nu aduc profit autorului lor, activităţile liberale, activitatea în agricultură dacă nu este desfăşurată de o societate comercială cu acest obiect de activitate nu sunt considerate afaceri. Denumirea de,,drept al afacerilor“ sugerează ideea că această ramură de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează afacerile. Din ce în ce mai mult, dreptul afacerilor a început să se contureze ca o ramură distinctă, înglobată în sistemul de drept al fiecărei ţări. 2. Delimitarea materiei Pentru a înţelege mai bine dreptul afacerilor, demersul nostru trebuie să înceapă de la originea acestuia, de la dreptul comercial. Acesta din urmă poate fi definit ca,,un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor, considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant“1. Etimologic, cuvântul comerţ este de origine latină, fiind format din cum şi merx, însemnând cu marfă, de unde rezultă că acesta (comerţul) reprezintă activitatea legată de mărfuri. Din punct de vedere economic, comerţul este „activitatea al cărei scop este schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producător 1

Cărpenaru, St., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 11; 7

la consumator”2. Din cele de mai sus, se poate deduce că operaţiunile cuprinse între producerea mărfurilor şi ajungerea acestora la consumatori reprezintă comerţul, iar cei care le realizează sunt comercianţii. În sens juridic, noţiunea de comerţ este mai largă, deoarece include, pe lângă cele de mai sus şi: producerea mărfurilor, realizată de către fabricanţi, ca şi prestările diverselor servicii, realizate de către antreprenori, prestatori ş.a. Având în vedere accepţiunea largă a noţiunii de comerţ, din punct de vedere juridic, rezultă că dreptul comercial, respectiv al afacerilor, „reglementează activităţile de producere şi circulaţie (distribuţie) a mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii”3. În ceea ce priveşte perspectiva istorică a materiei, comerţul a apărut în momentul când oamenii şi-au manifestat voinţa în realizarea unor schimburi de bunuri sau produse, în scopul satisfacerii anumitor trebuinţe. La început, deoarece nu exista monedă, bunurile şi produsele se schimbau unele cu altele (troc), imperativul satisfacerii unor trebuinţe din ce în ce mai numeroase conducând la organizarea unor târguri, în care, la anumite intervale de timp, diverşii producători să se întâlnească, în vederea schimburilor. Comerţul nu s-a oprit la faza statică, a târgului, apărând categorii de persoane care au plecat să valorifice diverse produse ale unei zone, egiptenii, fenicienii şi grecii fiind unele din cele mai dezvoltate popoare ale antichităţii în această direcţie, realizând comerţ atât pe uscat, cât şi pe mare. Codul comercial român are la bază principiul obiectiv, care se subsumează unuia din cele două sisteme care stau la baza stabilirii sferei dreptului comercial. Potrivit acestui principiu, dreptul comercial „cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte”4, însemnând că aplicarea acestor norme nu va fi condiţionată de o categorie de persoane, ci de activităţile realizate de acestea. Dreptul comercial are un obiect de reglementare mai restrâns decât dreptul afacerilor, acesta din urmă cuprinzând totalitatea normelor juridice care reglementează afacerile, indiferent dacă sunt de drept privat sau de drept public. Având în vedere faptul că economia este cea care dictează apariţia relaţiilor între diferite persoane, datorită necesităţii satisfacerii diferitelor trebuinţe, 2

idem, p. 9; A se vedea, în acest sens, Găleşescu-Pyk, D., Drept comercial, Bucureşti, 1948, Juglart, M. de, Ippolito, Cours de droit commercial, Ed. Montchrestien, Paris, 1978, citaţi în Cărpenaru, St., [1], p. 9; 4 Cărpenaru, St., [1], p. 10; 3

8

trebuie arătat că aceste relaţii au o componentă internă, stabilindu-se între persoane cu aceeaşi cetăţenie sau naţionalitate, dar pot căpăta şi un element de extraneitate, atunci când se stabilesc între persoane străine. Din această perspectivă, dar şi prin prisma faptului că România este membră a Uniunii Europene, considerăm că studierea dreptului afacerilor şi la facultăţile de drept este un demers normal şi, totodată, o necesitate faţă de implicarea statului în sprijinirea iniţiativei private în cele mai variate domenii. 3. Definiţia Ţinând seama de cele expuse anterior, putem defini dreptul afacerilor ca fiind ansamblul de norme juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personal nepatrimoniale ce apar între persoanele fizice sau juridice în legătură cu desfăşurarea afacerilor, precum şi raporturile juridice care apar în cazul intervenţiei statului pentru respectarea cadrului legal de realizare a acestor activităţi5. 4. Raporturile cu alte ştiinţe I. În ceea ce priveşte raporturile cu ştiinţele economice, este de subliniat că dreptul afacerilor constituie o modalitate de intervenţie a statului în domeniul economic, reflectând politica etatică, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul diferitelor sectoare de activitate concrete. Totodată, vizând aceeaşi legătură cu economia, se poate spune că dreptul afacerilor este şi un drept al comercianţilor (persoane fizice sau juridice), care reglementează activitatea acestora, respectiv latura internă (structura, modul de funcţionare, relaţiile cu salariaţii) şi latura externă (raporturile cu alte persoane fizice sau juridice). II. Raporturile dreptului afacerilor cu alte ştiinţe juridice se poate analiza din perspectiva dreptului public, a dreptului privat, a dreptului internaţional, a procedurilor civilă şi penală. Din perspectiva dreptului public, dreptul afacerilor şi dreptul administrativ au legătură în ceea ce priveşte reglementările care vizează relaţiile comercianţilor cu autorităţile publice locale şi centrale. Dreptul fiscal relaţionează cu dreptul afacerilor în ceea ce priveşte normele ce impun obligaţia plăţii de taxe şi impozite de către subiectele dreptului afacerilor. 5

Vezi în acest sens Alfadari, E., Droit des affaires, les cadres généraux, Ed. Litec, Libraire de la Cour de cassation, 1993; Păun, R., Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008; Roşca, N., Băieş, S., Dreptul afacerilor, vol. I, Firma editorial-poligrafică ,,Tipografia Centrală“, Chişinău, 2004; ş.a. 9

În ceea ce priveşte ramuri de drept care fac parte din sfera dreptului privat, dreptul civil este cel care conţine regulile generale privitoare la actul juridic, raportul juridic, capacitatea juridică, pe când dreptul comercial îi furnizează regulile de drept specifice, de la care se porneşte în cercetarea ştiinţifică a materiei. Dreptul muncii conţine reguli privitoare la organizarea internă a comerciantului-persoană juridică, iar dreptul internaţional privat este format din norme de drept aplicabile în situaţia raporturilor juridice cu element de extraneitate, element care ar putea pune probleme în legătură cu legea aplicabilă respectivei relaţii. Din punctul de vedere al dreptului internaţional şi comunitar european, dreptul afacerilor iese din sfera naţională deoarece relaţiile pe care acesta le reglementează nu mai sunt, la ora actuală, subscrise doar reglementărilor naţionale, ci sunt relative la Piaţa Unică europeană, la viitoarea Uniune Economică şi Monetară. În ceea ce priveşte ramurile tehnice de drept, referindu-ne aici la dreptul procesual penal şi civil, acestea furnizează dreptului afacerilor normele necesare soluţionării diferitelor litigii, ori dispoziţii prin care sunt stabilite diferitele competenţe în vederea soluţionării litigiilor. 5. Caracteristicile dreptului afacerilor 1. Dreptul afacerilor nu este un drept autonom, deoarece „nu se referă la un domeniu concret, particular, ci la toată activitatea şi viaţa economică”6, vizând doar acele persoane care au calitatea de comerciant; 2. Dreptul afacerilor este o ramură de drept originală, pluridisciplinară7, care încorporează reguli ce reglementează toate elementele fără de care nu se pot desfăşura afacerile, făcând, totodată legătura între drept şi economie, deoarece toate activităţile economice sunt reglementate de norme de drept. De asemenea, trebuie subliniată şi extrema mobilitate a ramurii analizată, care reflectă fidel schimbările din societate. 6. Obiectul de studiu al dreptului afacerilor Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului afacerilor se structurează în două părţi importante: - partea generală, care cuprinde faptele de comerţ, fondul de comerţ, subiectele dreptului afacerilor, cu aplicaţie asupra societăţilor comerciale, dar fără a se suprapune o altă importantă ramură de drept – dreptul societăţilor. - partea specială, care cuprinde principalele contracte folosite în afa6 7

Păun, R., Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p. 25; idem; 10

ceri, titlurile comerciale, bursele de mărfuri şi bursele de valori, concurenţa şi protecţia consumatorului. 7. Izvoarele dreptului afacerilor Izvoarele dreptului sunt modalităţile specifice de exprimare a conţinutului dreptului, fiind numite şi surse ale dreptului. Analiza conceptului de izvor de drept a determinat clasificarea acestora în două mari categorii: izvoare materiale şi izvoare formale ale dreptului. Izvoarele materiale reprezintă „realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. Acestea sunt cauzele ultime ale dreptului, «forţele creatoare ale dreptului» (…)”8. Izvoarele formale ale dreptului reprezintă forma exterioară a acestuia, „sensul juridic al noţiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalităţi prin care conţinutul preceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relaţiile dintre oameni”9. În categoria izvoarelor formale ale dreptului se includ: obiceiul juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ şi actul normativ (legea, în accepţie generală). Alături de acestea izvoare, unii autori includ şi aşa numitele izvoare neformale ale dreptului, respectiv echitatea individuală, politica publică, morala publică ş.a. care îl pot ghida pe judecător în pronunţarea unei soluţii juste. Dreptul afacerilor are ca izvoare formale: • Constituţia, • Codul comercial, • Codul civil, • legile comerciale speciale, • hotărârile guvernului, • actele autorităţilor publice locale, • diverse acte normative care au dispoziţii privitoare la reglementarea afacerilor. Constituţia este legea fundamentală a unui stat, ea fiind cea care fixează regulile esenţiale ale funcţionării acestuia şi conţinând, totodată, principiile fundamentale politico-juridice. 8 9

Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 146; idem, p. 147; 11

În ceea ce priveşte principiile organizării economice, potrivit art. 135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Ţinând seama de marea importanţă a dreptului de proprietate, Constituţia garantează şi ocroteşte proprietatea publică (art. 136) şi, în mod egal, o garantează şi o ocroteşte pe cea privată (art. 44), indiferent de titular. Codul comercial constituie legea generală în materie, cuprinzând norme ce reglementează faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale ş.a. Legile comerciale speciale au acest caracter datorită raportului pe care îl au cu Codul comercial, acesta din urmă reprezentând reglementarea de bază. În această categorie intră: legile, hotărârile de Guvern, ordonanţele Guvernului, normele, regulamentele şi ordinele adoptate de diferite autorităţi statale cu competenţă în materie. Codul civil şi legile civile constituie norme de drept aplicabile în situaţia în care un anumit aspect nu cunoaşte o reglementare în Codul comercial, din această perspectivă Codul civil reprezentând un izvor subsidiar al dreptului afacerilor. De o importanţă deosebită este corelaţia dintre Codul comercial, legile comerciale speciale şi Codul civil. Astfel, legile comerciale speciale se vor aplica în primul rând, dar, în cazul în care prin ele nu sunt reglementate diverse situaţii juridice întâlnite, se vor aplica regulile şi principiile consacrate de Codul comercial. Atunci când Codul comercial nu conţine reguli pentru unele situaţii juridice, se vor aplica dispoziţiile Codului civil, aşa cum dispune art. 1 C. com. Convenţiile internaţionale reprezintă izvoare formale ale dreptului afacerilor, prin intermediul cărora se realizează interacţiunea dintre dreptul comerţului internaţional şi dreptul afacerilor, aceste convenţii fiind aplicabile în situaţia în care suntem în prezenţa unor raporturi internaţionale. Un alt izvor al dreptului afacerilor, neformal însă, îl reprezintă uzanţa comercială (obiceiul, cutuma). Ea este o normă de conduită care, deşi neprevăzută de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată în cursul unei perioade îndelungate de timp şi care este respectată la fel ca o normă juridică obligatorie. Uzanţele nu sunt consacrate de legislaţia românească în domeniu, dar în doctrina juridică sunt recunoscute acele uzanţe care îşi au sorgintea în voinţa prezumată a părţilor, cele care lămuresc sensul şi limitele acestei voinţe (uzanţele convenţionale). Astfel, art. 980 din Codul civil prevede că dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. 12

Rezultă că dacă un contract comercial conţine clauze îndoielnice sau echivoce, trebuie să se recurgă la obiceiurile existente la locul încheierii contractului respectiv. 8. Tendinţele moderne ale dreptului afacerilor 1. Dezvoltarea instituţiei de persoană juridică - apar diferite forme de organizare colectivă a activităţilor comerciale, forme care şi-au găsit expresia în societăţile comerciale. În prezent, cele mai răspândite persoane juridice sunt societăţile comerciale, care sunt de mai multe tipuri: societăţi în nume colectiv, societăţi în comandită simplă, societăţi în comandită pe acţiuni, societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată. 2. Internaţionalizarea normelor de drept privat este o altă tendinţă de dezvoltare a dreptului afacerilor. Internaţionalizarea presupune creşterea influenţei factorului extern asupra dezvoltării sistemului de drept naţional. Internaţionalizarea dreptului privat duce la următoarele consecinţe: • extinderea şi amplificarea influenţei dreptului internaţional asupra dreptului privat al fiecărui stat; • dezvoltarea dreptului naţional cu elemente de extraneitate; • unificarea dreptului privat. Internaţionalizarea dreptului privat se realizează, în principal, prin înmulţirea normelor de drept internaţional referitoare la relaţiile economice dintre state.. Internaţionalizarea economiei implică şi unificarea reglementărilor juridice referitoare la relaţiile economice. În acest sens, au fost adoptate Convenţiile de la Geneva (din 1930 şi 1931) privind legile uniforme referitoare la cambie, bilet la ordin şi cec, în baza cărora statele semnatare au adoptat legi interne privitoare la aceste titluri de credit. De o importanţă deosebită se bucură Tratatul de la Roma care prevede că între statele membre ale CEE, circulaţia mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi a forţei de muncă devin libere. Acest tratat a fost, ulterior, completat prin Tratatul de la Maastricht. 3. Intervenţia statului în activitatea economică. Aceasta porneşte de la faptul că dreptul comercial, născut sub ideea libertăţii comerţului şi a industriei, s-a publicizat, transformându-se într-un drept al afacerilor. Statul intervine în activitatea întreprinzătorilor prin norme juridice imperative, cu scopul ocrotirii interesului public. Spre exemplu, statul impune respectarea regulilor liberei concurenţe, respectarea normelor de protecţie a consumatorilor, respectarea mediului înconjurător etc. 13

Vocabular explicativ: Cuvântul „comerţ” provine din limba latină, fiind format din cum şi merx, însemnând „cu marfă”. Tema: 1. Definiţi dreptul afacerilor. 2. Care sunt izvoarele dreptului afacerilor? 3. Ce categorii de uzanţe sunt recunoscute de doctrina juridică? 4. Care este obiectul de studiu al dreptului afacerilor? Răspunsuri: 1. 2. 3. 4.

14

Teste grilă: 1. Dreptul afacerilor sintetizează reguli aplicabile altor ramuri de drept a. adevărat b. fals c. nici un răspuns nu este corect 2. Constituie izvoare ale dreptului afacerilor: a. Constituţia României b. Codul Comercial c. legile comerciale speciale 3. a. b. c.

Dreptul afacerilor este: un drept autonom o ramura de drept complementară o ramura de drept originală

4. Dreptul afacerilor nu este un drept extrem de mobil a. nici un răspuns nu este corect b. adevărat b. fals 5. Dreptul afacerilor nu se referă la un domeniu concret, particular, ci la toată activitatea şi viaţa economică a. nici un răspuns nu este corect b. adevărat c. fals 6. Doctrina şi jurisprudenţa sunt: a. izvoare formale ale dreptului afacerilor b. izvoare materiale ale dreptului afacerilor c. nu sunt izvoare ale dreptului afacerilor 7. Codul comercial constituie un izvor subsidiar al dreptului afacerilor, iar codul civil constituie izvorul principalul. a. adevărat b. nici un răspuns nu este corect c. fals 8. Codul comercial cuprinde dispoziţii care să reglementeze regimul juridic al fondului de comerţ. a. adevărat b. nici un răspuns nu este corect 15

c. fals 9. Intervenţia statului în activitatea economică reprezintă: a. un izvor al dreptului afacerilor b. o tendinţă modernă a dreptului afacerilor c. o caracteristică a dreptului afacerilor 10. Convenţiile de la Geneva din 1930 şi 1931 se referă la: a. titlurile comerciale de valoare – cambie, bilet la ordin, cec b. contractele comerciale c. mediul de afaceri Dicţionar român-englez: • fapte de comerţ = trade facts • norma juridică = legal rule • izvor de drept = source of law • uzanţa comercială = commercial usage

16

SEMINARUL 2 SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI Comerciantul persoană fizică Comerciantul persoană juridică Potrivit Codului comercial, subiectele raporturilor juridice comerciale sunt comercianţii şi necomercianţii. Având în vedere faptul că acest act normativ este izvor al dreptului afacerilor, vom considera aceleaşi categorii de persoane ca subiecte pentru acesta din urmă. Reglementările Codului comercial, (art. 7: Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale) se aplică oricărei persoane care săvârşeşte actele de comerţ, prevăzute de art. 3 al acestui act normativ. Aplicarea dispoziţiilor de mai sus se realizează indiferent dacă persoana care săvârşeşte actele are sau nu calitatea de comerciant. În cazul în care săvârşirea acestor acte se face în mod obişnuit, persoana va dobândi calitatea de comerciant. O persoană dobândeşte calitatea de comerciant prin săvârşirea mai multor fapte de comerţ, îndeajuns încât să se poată vorbi de „profesiune obişnuită” a acesteia (art. 7 Cod comercial). Definiţia legală a comercianţilor este cuprinsă în art. 7 Cod comercial, citat anterior, iar doctrinar aceştia au fost definiţi ca „orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară activitate comercială adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional”10. Pentru desfăşurarea activităţilor specifice, comerciantul trebuie, înainte de începerea activităţii, să facă demersuri legale de înmatricularea în Registrul comerţului, pe parcursul activităţii fiind obligat să înscrie menţiunile privitoare la diferitele acte şi fapte a căror înregistrare este obligatorie conform legii. De asemenea, comerciantul trebuie să solicite radierea din Registrul comerţului la încetarea activităţii, iar pe parcursul existenţei are obligaţia să ţină registrele anume prevăzute, în cuprinsul cărora se menţionează date legate de operaţiunile comerciale. Nu în ultimul rând, comerciantul trebuie să îşi desfăşoare activitatea potrivit principiilor concurenţei loiale. Codul comercial prevede explicit existenţa a două categorii de comercianţi: comercianţii persoane fizice şi societăţile comerciale (art. 7). Acestor 10

Cărpenaru, St., [1], p. 69; 17

categorii li se adaugă, potrivit altor acte normative, şi altele, cum ar fi: regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, grupurile de interes economic. 1. Comerciantul – persoană fizică O persoană fizică va dobândi calitatea de comerciant dacă săvârşeşte fapte de comerţ, cu caracter profesional. Potrivit art. 3, alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/200811 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale: „În temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege”. Activităţile economice care pot fi exercitate de către orice persoană fizică se pot desfăşura în orice domeniu, cu excepţia celor interzise expres şi cu excepţia profesiilor liberale, a căror activitate este reglementată de acte normative speciale. Poate dobândi calitatea de comerciant orice persoană fizică, cetăţean român sau al unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European (adică Norvegia, Liechtenstein şi Islanda), putând astfel desfăşura activităţi economice pe teritoriul României. Prin activitate economică se înţelege „activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul obţinerii unui profit”12. Persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice trebuie să îndeplinească anumite cerinţe expres prevăzute de lege: • să aibă vârsta de 18 ani, • să nu fi săvârşit infracţiuni care să atragă incapacitatea de a realiza activităţi comerciale (infracţiuni referitoare la legile financiare, vamale ş.a., respectiv cele care pot fi înscrise în cazierul fiscal). • să îşi aleagă şi să declare un sediul pe teritoriul României. În afara cerinţei privitoare la vârstă, comerciantul persoană fizică trebuie să aibă un sediu profesional, pe teritoriul României, stabilit potrivit art. 5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008. Totodată, exercitarea activită11 12

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 328 din 25/04/2008; Cărpenaru, St., [1], p. 71; 18

ţilor economice de către persoana fizică trebuie să se supună prevederilor legilor nr. 26/1990 şi 359/200413 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice. Pe tot parcursul desfăşurării activităţii, comerciantul persoană fizică este obligat să ţină contabilitate în partidă simplă, conform dispoziţiilor Legii nr. 571/200314 privitoare la Codul fiscal. Odată cu dobândirea calităţii de comerciant, persoana fizică îşi va putea desfăşura activitatea într-una din formele prevăzute de lege: • individual şi independent, ca persoană fizică autorizată, • întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale, • membru al unei întreprinderi familiale I. Persoana fizică autorizată (PFA) este cea care desfăşoară activitatea economică pentru care a fost autorizată folosind forţa de muncă şi aptitudinile proprii, neputând încheia contract individual de muncă cu o altă persoană fizică, având ca obiect activităţile pentru care PFA a fost autorizată. Pentru buna desfăşurare a activităţii, persoana fizică îşi poate constitui un patrimoniu de afectaţiune, care „cuprinde totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate afectate scopului exercitării unei activităţi economice. El constituie o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, care este separat de gajul general al creditorilor personali ai persoanei fizice autorizate”15. În situaţia antrenării răspunderii acesteia, pentru acoperirea prejudiciilor produse altuia, persoana fizică autorizată va răspunde cu: • patrimoniul de afectaţiune (dacă a fost anterior constituit), • dacă prejudiciul nu poate fi acoperit în întregime va răspunde cu întregul patrimoniu. În cazul insolvenţei, persoanei fizice-comerciant i se vor aplica prevederile Legii nr. 85/200616, respectiv procedura simplificată, potrivit art. 1, alin. 2 din acest act normativ.

13

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 839 din 13/09/2004; Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 927 din 23/12/2003; 15 Cărpenaru, St., [1], p. 71; 16 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 359 din 21/04/2006; 14

19

II. Persoana fizică, întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale, înţelegându-se prin întreprinzător „persoana fizică care organizează o întreprindere economică”, iar „întreprindere individuală - întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică” (art. 2, lit. e), respectiv g) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008). Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Întreprinderea individuală nu are personalitate juridică (art. 22 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008), dar întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului (art. 23 din actul normativ de mai sus). În vederea desfăşurării activităţii economice, întreprinzătorul titular al întreprinderii individuale poate încheia cu persoane fizice contracte individuale de muncă. Eventualele prejudicii vor fi acoperite de persoana fizică, titulară a întreprinderii individuale, cu: • patrimoniul de afectaţiune (dacă există şi dacă acoperă întreg prejudiciul), • în caz contrar urmând ca acoperirea pagubei să se facă cu întreg patrimoniul persoanei fizice, în cazul insolvenţei făcându-se aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 85/2006. Activitatea întreprinzătorului persoană fizică încetează prin: • manifestarea proprie de voinţă, • prin decesul acestuia, • în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/199017 privind registrul comerţului. În cazul decesului, moştenitorii vor da o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de la data producerii acestuia, în care vor arăta că doresc să continue activitatea întreprinderii, lipsa acestei declaraţii conducând la încetarea activităţii. III. Persoana fizică în calitate de membru al unei întreprinderi familiale. Întreprinderea familială este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa (art. 2, lit. h) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008). 17

Publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 121 din 07/11/1990, ulterior cunoscând modificări; 20

Familia reprezintă, potrivit dispoziţiilor actului normativ de mai sus, soţul, soţia, copiii acestora dacă au împlinit vârsta de 16 ani, şi afinii până la gradul IV inclusiv. Întreprinderea familială se constituie în baza unui acord scris, încheiat între membri familiei, forma scrisă fiind cerută ad validitatem. Acordul de constituire va stipula: • numele şi prenumele membrilor, • reprezentantul, • data întocmirii, • participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării, • cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii, • raporturile dintre membrii întreprinderii familiale • condiţiile de retragere, sub sancţiunea nulităţii absolute. (art. 29 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008). Semnatarii acordului pot fi simultan: • PFA sau • titulari ai unor întreprinderi individuale. • pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care şi-au organizat întreprinderea familială. Întreprinderea familială este lipsită de personalitate juridică, dar, prin acordul de constituire, poate avea un patrimoniu de afectaţiune, precizându-se cotele de participare la constituirea acestuia, ale fiecărui membru. Prin acelaşi acord de constituire se va desemna şi reprezentantul legal al întreprinderii, care va acţiona în temeiul unui mandat special, sub semnătură privată, dat de toţi membri. Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul desemnat, iar actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului 21

Întreprinderea familială nu poate încheia contracte individuale de muncă cu alte persoane, dar poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit prezentei secţiuni. În ceea ce priveşte obligaţiile asumate, acestea aparţin tuturor membrilor întreprinderii, care răspund solidar şi indivizibil cu patrimoniul de afectaţiune (dacă a fost constituit şi dacă acoperă întreaga obligaţie). În cazul în care nu s-a constituit patrimoniul de afectaţiune, sau acesta nu acoperă întreaga obligaţie, membri familiei vor răspunde cu patrimoniul propriu. Încetarea întreprinderii familiale se face potrivit art. 33 când: • când mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat; • mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere; • în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 44/2008. Micii comercianţi sunt acele persoane care desfăşoară activităţi de mic trafic ambulant, cărăuşie, comerţ care nu iese din cadrul unei profesii manuale. Aceştia sunt scutiţi de întocmirea şi ţinerea anumitor registre comerciale, iar „această scutire este determinată de volumul redus al operaţiunilor comerciale şi este concepută ca o măsură de protecţie a unor comercianţi care, în general, nu au o pregătire adecvată pentru a ţine registrele comerciale cerute de lege”18. 2. Comercianţii - persoane juridice Persoanele juridice care au calitatea de comerciant sunt: • societăţile comerciale, • regiile autonome, • societăţile cooperative, • organizaţiile cooperatiste, • grupurile de interes economic. I. Societatea comercială este un ansamblu de persoane fizice, ori persoane fizice şi persoane juridice, care are o organizare, un patrimoniu şi un scop propriu, acesta din urmă fiind desfăşurarea activităţii comerciale, respectiv obţinerea de profit. 18

Cărpenaru, St., [1], p. 77; 22

Societăţile comerciale se constituie în temeiul Legii nr. 31/199019 Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, există următoarele tipuri de societăţi comerciale: • societatea în nume colectiv; • societatea în comandită simplă; • societatea pe acţiuni; • societatea în comandită pe acţiuni; • societatea cu răspundere limitată. Din punctul de vedere al capitalului, societăţile comerciale se împart în: • societăţi „de tip clasic” constituite în baza liberei iniţiative a asociaţilor, având capital privat, • societăţi comerciale cu capital de stat20 constituite prin transformarea, în baza Legii nr. 15/199021 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, a unităţilor economice existente anterior anului 1990. Deosebire între comerciantul persoană fizică şi comerciantul persoană juridică: • persoana fizică are vocaţia oricărei profesii, pentru dobândirea calităţii de comerciant fiind necesare formalităţi specifice, • persoana juridică se constituie cu un anumit scop, fiind comerciant numai dacă, în actul constitutiv se arată expres şi obligatoriu că acest scop îl constituie realizarea de fapte de comerţ obiective. Societatea comercială dobândeşte de la momentul constituirii calitatea de comerciant, datorită scopului pentru care a fost înfiinţată. Concluzie: societatea comercială este „o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat”22. Natura juridică a societăţii comerciale este una contractuală, având la bază contractul de asociere încheiat de asociaţi, aceasta punându-şi amprenta şi asupra organizării şi funcţionării sale. Prin contractul de asociere, asociaţii 19

Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 126 din 17/11/1990; republicată în Monitorul Oficial al României nr. 1066 din 17/11/2004; 20 După Cărpenaru, St. [1], p. 74; 21 Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 98 din 08/08/1990; 22 Cărpenaru, St., [1], p. 172; 23

convin să pună ceva în comun (aport), urmând ca, după realizare, să împartă profitul rezultat din activitatea desfăşurată. Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor; Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor. Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor. Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor. Societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita aportului lor. Reguli generale privitoare la constituirea societăţilor comerciale: • voinţa asociaţilor, care se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o anumită activitate şi să împartă profitul rezultat din aceasta. • încheierea actului constitutiv - contract de societate şi statut pentru societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată, ori numai actul de voinţă al unei singure persoane pentru societatea comercială cu răspundere limitată cu asociat unic. Condiţiile de fond ale contractului de societate sunt aceleaşi ca pentru orice act juridic, respectiv: • consimţământ valabil exprimat, • capacitatea de a contracta, • obiectul determinat • cauza licită şi morală. În ceea ce priveşte forma contractului, aceasta trebuie să fie scrisă, sub semnătură privată, nefiind nevoie de forma autentică, el dobândind dată certă prin depunerea şi înregistrarea la registrul comerţului. 24

În mod excepţional, contractul de societate trebuie să fie încheiat în formă autentică atunci când unul din bunurile ce constituie aport este un teren, când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă, ori când se înfiinţează o societate pe acţiuni având la bază subscripţia publică. Clauzele contractului de societate, care formează conţinutul acestuia, sunt, în marea lor majoritate, aceleaşi pentru orice formă a societăţii comerciale (identitatea părţilor, forma societăţii, conducerea şi gestiunea acesteia, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, dizolvarea şi lichidarea societăţii). Pe lângă aceste clauze, pot fi inserate şi altele, după voinţa asociaţilor, ori potrivit specificului societăţii ce se înfiinţează, în măsura în care sunt în acord cu legea şi bunele moravuri. Pentru înfiinţarea valabilă a societăţii comerciale sunt necesare mai multe formalităţi: • întocmirea actului/actelor constitutive în forma prevăzută de lege • înmatricularea şi autorizarea funcţionării societăţii, realizată prin oficiul registrului comerţului • publicitatea constituirii societăţii, prin Monitorul Oficial al României şi înscrierea fiscală a societăţii, prin Ministerul Finanţelor Publice. La momentul înfiinţării, ori ulterior, asociaţii pot hotărî ca activitatea societăţii comerciale să se desfăşoare şi în alte locaţii decât unde are sediul, înţelegându-se în aceeaşi localitate sau în alte localităţi, acest lucru realizânduse prin deschiderea de sucursale sau filiale, care desfăşoară aceeaşi activitate. Filiala, potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, este o societate comercială cu personalitate juridică, constituită de societatea comercială iniţială (mamă) şi care deţine majoritatea capitalului. Filiala intră în raporturi juridice în mod distinct, dobândind drepturi şi obligaţii şi angajându-şi răspunderea proprie, dar fiind controlată de societatea care a înfiinţat-o, prin prisma majorităţii de capital a acesteia. Sucursala este, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale, care dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate. Sucursala dispune de anumite bunuri, cu scopul de a desfăşura activităţi economice, în acord cu scopul societăţii care o constituie. Ca orice alt subiect de drept, societatea comercială se identifică prin anumite atribute: • firma (numele sau denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează, potrivit art. 30 din Legea nr. 26/1990), • sediul (atributul care situează societatea în spaţiu, în cadrul raporturilor juridice la care este parte), 25

• naţionalitatea (reprezintă atributul care fixează legea aplicabilă constituirii, funcţionării, dizolvării şi lichidării societăţii), • forma juridică de organizare (respectiv una din cele cinci enumerate mai sus). II. Regiile autonome sunt persoane juridice, înfiinţate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Regiile autonome au calitatea de comerciant, deoarece „potrivit legii, acestea desfăşoară activităţi economice, care sunt fapte de comerţ. Ele funcţionează pe baza de gestiune economică şi autonomie financiară şi sunt persoane juridice. Având în vedere obiectul de activitate al regiilor autonome, concluzia care se impune este că ele au calitatea de comerciant”23. III. Societăţile cooperative sunt forme asociative, prin intermediul cărora se realizează cooperaţia. Regimul lor juridic este dat de Legea nr. 1/200524, iar între el şi regimul juridic al societăţilor comerciale există mai multe asemănări. Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste”. Legea delimitează două tipuri de societăţi cooperative, ambele având personalitate juridică: • de gradul 1 (cele constituite din persoane fizice şi înregistrată la Registrul comerţului) şi • de gradul 2 (constituite din societăţi cooperative de gradul 1, majoritar, şi din alte persoane fizice şi/sau juridice, „în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activităţii economice desfăşurate de acestea şi înregistrată la registrul comerţului”25. Organizarea şi desfăşurarea activităţii societăţii cooperative sunt reglementate de legea cadru, înfiinţarea acestora făcându-se prin contract de societate şi statut, iar ulterior înregistrare la Registrul comerţului (dobândind astfel personalitate juridică). Faţă de natura activităţilor desfăşurare, societatea cooperativă are calitate de comerciant. 23

Cărpenaru, St., [1], p. 75; Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 172 din 28/02/2005; 25 Cărpenaru, St. [1], p. 75; 24

26

IV. Organizaţiile cooperatiste sunt persoane juridice, care iau naştere prin asociere, funcţionând în domeniul agriculturii şi creditului. În domeniul agricol, cooperativa agricolă este comerciantul care se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 566/200426 a cooperaţiei agricole. Potrivit acestui act normativ, cooperativa agricolă este „o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridice, după caz, persoană juridică de drept privat, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de părţi, în scopul promovării intereselor membrilor cooperatori, în conformitate cu principiile cooperatiste, care se organizează şi funcţionează potrivit prevederilor prezentei legi. (…)Cooperativa agricolă este o asociaţie autonomă cu un număr nelimitat de membri, cu capital variabil, care exercită o activitate economică, tehnică şi socială pentru a furniza bunuri, servicii şi locuri de muncă exclusiv sau preponderent membrilor săi”. Clasificare: • de gradul 1 şi • de gradul 2, Ambele tipuri având ca obiect desfăşurarea de activităţi comerciale de producere de bunuri şi servicii în domeniul agriculturii. Cooperativa agricolă se înfiinţează în baza unui act constitutiv şi dobândeşte personalitate juridică la momentul înregistrării în Registrul comerţului. În domeniul creditului, activitatea organizaţiilor cooperatiste de credit este reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/200627 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. Potrivit dispoziţiilor din actul normativ cadru, cooperativa de credit este „instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul într-ajutorării membrilor cooperatori”(art. 334, alin. 1, lit. a). Activitatea cooperativelor de credit constă în atragerea de fonduri şi acordarea de credite, constituirea şi funcţionarea acestora fiind în concordanţă şi cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.

26 27

Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 1236 din 22/12/2004; Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 1027 din 27/12/2006; 27

V. Grupurile de interes economic sunt entităţi juridice a căror reglementare se găseşte în Legea nr. 161/200328 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Grupul de interes economic (G.I.E.) reprezintă: „o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective”. Vocabular explicativ: Cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale. Temă: 1. Care sunt categoriile de comercianţi consacrate de Codul comercial? 2. Explicaţi în ce condiţii o persoană fizică dobândeşte calitatea de comerciant. 3. Ce înţelegeţi prin „activitate economică”? 4. Definiţi persoana fizică autorizată. 5. Asemănări şi deosebiri între răspunderea persoanei fizice autorizate şi răspunderea persoanei fizice în calitate de membru al unei întreprinderi familiale. 6. Clasificaţi societăţile comerciale. 7. Care sunt atributele unei societăţi comerciale? 8. Explicaţi natura juridică a societăţii comerciale. 9. Care sunt formalităţile necesare pentru înfiinţarea valabilă a unei societăţi comerciale? 10. În ce constă activitatea cooperativelor de credit?

28

Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 279 din 21/04/2003; 28

Răspunsuri: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

29

Teste grilă: 1. Comercianţii sunt: a. orice persoană –fizică care desfăşoară activitate comercială b. orice persoană juridică care desfăşoară activitate comercială c. orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară activitate comercială adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional 2. Persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice trebuie să următoarele cerinţe pentru a fi comercianţi: a. să aibă vârsta de 14 ani, b. să aibă un punct de lucru declarat c. să nu fi săvârşit infracţiuni care să atragă incapacitatea de a realiza activităţi comerciale (infracţiuni referitoare la legile financiare, vamale ş.a., respectiv cele care pot fi înscrise în cazierul fiscal). 3. Familia reprezintă, în sensul dispoziţiilor OUG 44/2008 soţul, soţia, copii acestora de peste 16 ani şi afinii până la gradul: a. II inclusiv b. IV inclusiv c. III inclusiv 4. Întreprinderea familială este: a. întreprindere economică, fără personalitate juridică b. întreprindere economică, cu personalitate juridică c. întreprindere non-profit 5. Întreprinderea familială încetează: a. când jumătate din membrii au decedat b. când 1/3 din membrii cer încetarea c. când mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat sau mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere 6. Întreprinderea familială: a. poate încheia contracte individuale de muncă cu alte persoane b. nu poate încheia contracte individuale de muncă cu alte persoane c. poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice 7. Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii familiale se iau: 30

a. cu majoritatea absolută a a membrilor întreprinderii b. cu majoritatea simplă a membrilor întreprinderii c. cu majoritatea simplă a membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. 8. Reprezentantul întreprinderii familiale poate încheia acte de dobândire de bunuri pentru activitatea întreprinderii fără autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul: a. este mai mare de 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului b. indiferent de valoarea bunului cu privire la care se încheie actul c. este mai mica de 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului 9. Societatea comercială se constituie în baza: a. unui contract civil b. unui contract de colaborare c. unui contract de societate 10. Filiala unei societăţi comerciale: a. are autonomie, dar nu are personalitate juridică b. nu are autonomie c. are personalitate juridică şi intră în raporturi juridice în mod distinct 11. O societate comercială se considera valabil înfiinţată numai după: a. înmatricularea la Oficiul Registrului Comerţului b. publicitatea constituirii societăţii, prin Monitorul Oficial al României şi înscrierea fiscală a societăţii, prin Ministerul Finanţelor Publice c. întocmirea actului constitutiv 12. Contractul de societate trebuie încheiat: a. în formă scrisă autentică b. în formă scrisă, sub semnătura privată indiferent de bunurile ce constituie aport în societate c. în formă autentică atunci când unul din bunurile ce constituie aport este un teren, când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă, ori când se înfiinţează o societate pe acţiuni având la bază subscripţia publică 13. Grupul de interes economic nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine. a. Adevărat 31

b. Fals c. Nici un răspuns nu este corect 14. Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează regimul juridic al societăţilor comerciale, defineşte societatea comercială. a. Adevărat b. Fals c. Nici un răspuns nu este corect 15. Din momentul constituirii în condiţiile prevăzute de lege, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică. a. Adevărat b. Fals c. Nici un răspuns nu este corect 16. Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi autorizate să desfăşoare: a. activităţi ştiinţifice în toate domeniile b. activităţile economice, meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale c. activităţile economice, meseriile şi ocupaţiile. Dicţionar român-englez: • Comerciant = trader • Patrimoniu = patrimony • Filială = branch • SRL = Ltd. (Limited) • Capital social = corporate funds

32

Model act constitutiv SRL cu asociat unic ACT CONSTITUTIV al societăţii comerciale S.C....... S.R.L. Subsemnatul,..................., cetăţean român, având........................, născut la data de.......... în jud.............., domiciliat în............................., posesor al CI. seria....., nr................, eliberată de..................., cunoscând prevederile art. 14 din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări, conform cărora o persoană fizică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi în temeiul prevederilor art. 35, alin. 1, lit. 1) din Legea nr. 359/2004 cu completările şi modificările ulterioare, prin liber acord de voinţă hotărăsc constituirea activităţii societăţii comerciale S.C..........S.R.L., cu unic asociat, în următoarele condiţii: CAPITOLUL I DENUMIRE, FORMĂ JURIDICĂ, SEDIUL ŞI DURATA SOCIETĂŢII Art. 1. Denumirea societăţii este S.C............. S.R.L.. În orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la societate, trebuie să se menţioneze denumirea, forma juridică, sediul, numărul din registrul comerţului, codul unic de înregistrare şi capitalul social. Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislaţia în domeniu. Art. 2. Sediul societăţii este în România,...................................................... Sediul societăţii va putea fi schimbat pe baza hotărârii adunării generale a asociaţilor, conform art. 113, lit. b) din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări. Art. 3. S.C.................... S.R.L. este o societate cu capital integral privat, cu răspundere limitată, cu asociat unic, fiind persoană juridică română, conform art. l, alin.(2) din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări. Art. 4. Societatea se înfiinţează pentru o durată nelimitată de timp, dobândind personalitate juridică conform legii. Societatea va putea înfiinţa sucursale, filiale, agenţii, reprezentanţe sau alte sedii secundare, precum şi puncte de lucru, în ţară şi în străinătate, cu îndeplinirea procedurilor legale. 33

CAPITOLUL II OBIECTUL DE ACTIVITATE Art. 5. S.C........................... S.R.L îşi va desfăşura activitatea în domeniul de activitate Grupa................................., activitatea principală fiind cea din Clasa.............................. Art. 6 - Obiectul de activitate al societăţii conform codului C.A.E.N. Rev. 2, este următorul: 0111- Cultivarea cerealelor (exclusiv orez), plantelor leguminoase şi a plantelor producătoare de seminţe oleaginoase 0112 - Cultivarea orezului 0113 - Cultivarea legumelor şi a pepenilor, a rădăcinoaselor şi tuberculilor 0114 - Cultivarea trestiei de zahăr 0115 - Cultivarea tutunului 0116 - Cultivarea plantelor pentru fibre textile 0119 - Cultivarea altor plante din culturi nepermanente 0121 - Cultivarea strugurilor 0122 - Cultivarea fructelor tropicale şi subtropicale 0123 - Cultivarea fructelor citrice . . . . . 9512 - Repararea echipamentelor de comunicaţii - Repararea aparatelor electronice, de uz casnic - Repararea dispozitivelor de uz gospodăresc şi a echipamentelor pentru casă şi grădină - Repararea încălţămintei şi a articolelor din piele - Repararea mobilei şi a furniturilor casnice - Repararea ceasurilor şi a bijuteriilor 9529 - Repararea articolelor de uz personal şi gospodăresc n.c.a. - Spălarea şi curăţarea (uscată) articolelor textile şi a produselor din blană - Coafură şi alte activităţi de înfrumuseţare - Activităţi de pompe funebre şi similare - Activităţi de întreţinere corporală 9609 - Alte activităţi de servicii n.c.a. Activităţile societăţii se desfăşoară la sediul firmei, la sediile secundare ce se vor declara la registrul comerţului, pe raza judeţului sau în ţară, precum şi în afara acestora, cu respectarea condiţiilor legale de autorizare a funcţionării.

34

CAPITOLUL III CAPITALUL SOCIAL Art. 7. Capitalul social în valoare de 200 lei, în întregime subscris şi vărsat, s-a constituit prin aportul în numerar al asociatului unic. Capitalul social este împărţit în 20 de părţi sociale a câte 10 lei fiecare, aparţinând în totalitate asociatului unic,............................................................... Art. 8. Părţile sociale nu pot reprezenta titluri negociabile. Art. 9. Eventualele modificări de repartiţie care vor interveni ca urmare a majorării capitalului social, a transferului de părţi sociale, a cooptării de noi asociaţi, a drepturilor succesorilor asociaţilor, vor fi reglementate prin acte adiţionale la prezentul act constitutiv, încheiate conform legii. Art. 10. Părţile sociale pot fi transmise altor persoane, prin cesiune. Art. 11. Societatea nu poate emite obligaţiuni. Art. 12. Prestaţiile în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. CAPITOLUL IV CONDUCEREA ŞI ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII Art. 13. Societatea este condusă de..............................care, în calitate de asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin adunării generale a asociaţilor, potrivit Legii nr. 31/1990, republicată cu modificări şi prezentului act constitutiv. Art. 14. Asociatul unic îndeplineşte atribuţiile adunării generale a asociaţilor, respectiv: - să aprobe situaţia financiara anuală; - să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii: - să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor, sau, pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana însărcinată să o exercite; - să modifice actul constitutiv sub următoarele aspecte: - să stabilească emblema societăţii; - să schimbe denumirea şi forma juridică a societăţii; - să reducă şi să majoreze capitalul social cu respectarea limitelor legale ale acestuia; să coopteze noi asociaţi; - să completeze sau să restrângă obiectul de activitate al societăţii; să schimbe domeniul si activitatea principală ale societăţii; - să hotărască dizolvarea societăţii; - să aducă orice alte modificări, în limitele legii şi ale prezentului înscris. Art. 15. Adunările generale sunt convocate, se consideră valabil întrunite şi pot lua hotărâri cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, republicată cu modificări. 35

Art. 16. Societatea este administrată de............................, cu datele «de identificare» de mai sus. Durata mandatului administratorului este nelimitată. Art. 17. Administratorul nu poate primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent, pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. Art. 18. Administratorului îi vor fi acordate remuneraţii şi orice alte sume sau avantaje numai in baza unei hotărâri a adunării generale. Art. 19. Administratorul are următoarele competenţe şi obligaţii: - reprezintă societatea în relaţiile cu terţii, în faţa organelor judecătoreşti, organelor administraţiei publice centrale sau locale de stat precum şi în faţa oricăror instituţii legal constituite; - face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii şi toate hotărârile adunării generale a asociaţilor; - încadrează personal şi desface contractele de muncă ale salariaţilor, stabilindu-le felul muncii, locul de muncă, atribuţiile, drepturile băneşti şi răspunderile fiecăruia, conform normelor Codului muncii; - stabileşte programul de lucru şi regulile de disciplină pentru salariaţi; - este obligat ca, în termen de 15 zile de la data adunării generale, să depună o copie de pe situaţiile financiare anuale, însoţite de raportul administratorului, precum şi de procesul-verbal al adunării generale, la oficiul registrului comerţului, în condiţiile prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, spre a fi publicată în conformitate cu art. 185 al Legii nr. 31/1990, republicată cu modificări; - să depună, în condiţiile prevăzute de lege, la oficiul registrului comerţului, semnătura lui la data depunerii cererii de înregistrare, dacă a fost numit prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul funcţionării societăţii în termen de 15 zile de la alegere; - introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Art. 20. Administratorul răspunde solidar şi personal pentru toate pagubele produse societăţii prin nerespectarea prevederilor art. 198, alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări. Administratorul care, fără drept, îşi substituie altă persoană, răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse societăţii. Art. 21. Administratorul răspunde, de asemenea, pentru: realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi; - existenţa reală a dividendelor plătite; - existenţa registrelor cerute de lege şi ţinerea lor corectă; - convocarea adunării generale a asociaţilor la sediul social cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar; 36

- exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale; - stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. CAPITOLUL V CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII Art. 22. Gestiunea societăţii şi toate actele acesteia vor putea fi controlate de către asociatul unic sau asistat de specialişti aleşi de el. Art. 23. Adunarea generală poate hotărî şi numirea unor cenzori sau efectuarea periodică a unor expertize contabile. Dacă situaţia financiară a societăţii comerciale este supusă obligaţiei legale de auditare va fi auditată de către auditori financiari - persoane fizice sau persoane juridice - în condiţiile prevăzute de lege. Art. 24. Cenzorii sau, după caz, auditorii interni, au următoarele atribuţii: - supraveghează gestiunea societăţii; - verifică dacă situaţia financiară anuală este legal întocmită şi în concordanţă cu registrele: - dacă aceste documente sunt regulat ţinute; - dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentare situaţiilor financiare. CAPITOLUL VI MAJORAREA, REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL ŞI MODIFICAREA ACTULUI CONSTITUTIV Art. 25. Majorarea capitalului social poate fi hotărâtă de asociatul unic, în îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin adunării generale a asociaţilor, cu respectarea dispoziţiilor privitoare la constituirea societăţii. Majorarea capitalului social, ca efect al cooptării unor noi asociaţi este supusă, de asemenea, aprobării asociatului unic. Art. 26. Diminuarea capitalului social se poate face prin hotărârea asociatului unic. până la limita minimă prevăzută de lege. Neîndeplinirea prevederilor legale privitoare la această limită a capitalului social, conduce la dizolvarea societăţii. Art. 27. Actul constitutiv poate fi modificat prin hotărâre a adunării generale adoptată în temeiul art. 114 alin. (1) sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 223 alin. (3) şi ale art. 226 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări. După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii vor depune la registrul comerţului actul modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului-delegat, cu excepţia situaţiilor stipulate la art. 223 alin. (3) şi la art. 226 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări, atunci când înregistrarea va fi efectuată pe baza hotărârii irevocabile de excludere sau de retragere. 37

CAPITOLUL VII DESPRE SITUAŢIA FINANCIARĂ ANUALĂ, PROFIT ŞI PIERDERI Art. 28. Exerciţiul economico-financiar începe la 1 ianuarie şi se sfârşeşte la 31 decembrie ale fiecărui an. Situaţiile financiare anuale se vor întocmi în condiţiile prevăzute de lege. urmând să fie verificate sau auditate. Profitul şi pierderile societăţii vor fi distribuite şi respectiv suportate, în cel mult o lună de la aprobarea situaţiei financiare anuale de către asociatul unic în exercitarea atribuţiilor ce-i revin adunării generale a asociaţilor, dacă acesta nu hotărăşte un alt termen. Art. 29. Din profitul societăţii se va prelua, în fiecare an, cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. CAPITOLUL VIII DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢII Art. 30. Dizolvarea societăţii are loc în baza hotărârii asociatului unic, dacă legea nu dispune altfel. Art. 31. La cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului; c) Societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută; d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii. Art. 32. Asociatul unic poate hotărî, odată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii, precum şi asupra modului în care activele rămase vor fi preluate de către acesta după plata creditorilor. Transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după plata creditorilor are loc la data radierii societăţii din registrul comerţului. Art. 33. În cazul decesului asociatului unic, societatea îşi va putea continua activitatea cu moştenitorii, potrivit art. 229, alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată cu modificări.

38

CAPITOLUL IX DISPOZIŢII FINALE Art. 34. Prevederile prezentului act constitutiv se completează cu prevederile Legii nr. 31/1990. republicată cu modificări şi cu cele ale celorlalte acte normative în vigoare. Subsemnatul declar că înainte de semnarea prezentului înscris, am citit personal cuprinsul acestuia şi corespunde întocmai acordului meu de voinţă. Art. 35. Redactat în 5 exemplare originale la sediul............................., la cererea şi pe răspunderea comerciantului. ASOCIAT UNIC,

39

SEMINAR 3 CONTRACTE COMERCIALE UTILIZATE ÎN RELAŢIILE DE AFACERI I Contractul comercial de vânzare-cumpărare Contractul de mandat Contractul de comision 1. Contractul de vânzare-cumpărare Definiţie Vânzarea este contractul prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită celeilalte părţi (cumpărătorul) proprietatea unui bun, în schimbul unui preţ. Această definiţie dată contractului de vânzare-cumpărare este desprinsă din prevederile art. 1294 C. civ şi este valabilă şi în cazul vânzăriicumpărării comerciale. Particularităţile vânzării comerciale în raport cu vânzarea civilă: Cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare comercială cumpără mărfurile cu scopul de a le revinde consumatorilor sau intermediarilor în procesul de schimb sau, în situaţia în care el este industriaş, cu scopul de a le transforma în noi produse. Pentru ca vânzarea-cumpărarea să fie comercială trebuie ca ea să aibă drept obiect doar bunuri mobile, iar pentru cumpărător operaţiunea să aibă un caracter de interpunere în procesul de schimb al bunurilor. Distincţia între vânzarea-cumpărarea civilă şi cea comercială prezintă interes practic deoarece vânzării-cumpărării comerciale i se aplică anumite reguli speciale, cum ar fi: solidaritatea în cazul pluralităţii de debitori, curgerea de plin drept a dobânzilor, regim special al probelor, procedura organizării şi a lichidării judiciare. Elementele contractului de vânzare-cumpărare comercială a) Capacitatea părţilor contractante Pentru încheierea valabilă a contractului, părţile trebuie să aibă capacitate juridică, adică şi capacitate de folosinţă, dar şi capacitate de exerciţiu. Capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia. 40

Sunt unele incapacităţi privind contractul de vânzare-cumpărare în general şi alte incapacităţi privind contractul de vânzare-cumpărare comercială. Incapacităţile privind contractul de vânzare-cumpărare sunt următoarele: • interdicţia încheierii contractului între tutore şi minorul aflat sub tutela sa, • interdicţia cumpărării de către mandatari a bunurilor pentru care au fost împuterniciţi să le vândă, • interdicţia de a cumpăra bunuri ale statului de către persoanele care au competenţa să administreze aceste bunuri, • interdicţia de a încheia contracte de vânzare-cumpărare de către persoane care îndeplinesc anumite funcţii în organe ale statului. În afara acestor incapacităţi, sunt şi altele care se referă doar la contractul de vânzare-cumpărare comercială, spre exemplu, prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului său, să facă operaţiuni şi nici să participe pe contul său la o activitate comercială de natura aceleia cu care a fost însărcinat (art. 397 C. com.). b) Consimţământul Încheierea valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare comercială presupune acordul de voinţe al părţilor, dat cu scopul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preţ. Condiţiile cerute pentru acordul de voinţe al părţilor la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare comercială sunt aceleaşi pe care legea le cere la încheierea oricărui contract. În dreptul comercial, manifestarea valabilă a consimţământului poate să fie dedusă şi din tradiţia materială a titlurilor reprezentative de mărfuri, dacă sunt la purtător sau din girul titlurilor reprezentative de mărfuri la ordin, cum este în cazul conosamentului. Viciile de consimţământ produc aceleaşi efecte în materie comercială ca şi în materie civilă. Dolul îmbracă, însă, o formă specială în cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială. Potrivit unei vechi uzanţe, în materie comercială, dolul nu se apreciază cu aceeaşi rigurozitate ca în materie civilă. Spre exemplu, o reclama exagerată a mărfii este privită cu toleranţă de instanţele judecătoreşti, deoarece aceasta face parte din arta de a vinde şi fiecare parte contractantă trebuia să se informeze singură asupra calităţilor sau asupra defectelor mărfii. Consimţământul poate fi dat sub condiţie suspensivă sau sub condiţie rezolutorie ori părţile au posibilitatea să convină că vor încheia contractul după ce vor verifica marfa (vânzarea pe gustate, pe încercate etc). În materia realizării acordului de voinţă, prezintă relevanţă şi instituţia,,promisiunii de vânzare“. Aceasta este o convenţie unilaterală, prin care numai o parte îşi asumă obligaţia de a contracta, cealaltă având doar posibilitatea de a adera, manifestându-şi consimţământul în termenul stipulat. Distincţia între 41

promisiunea de vânzare şi ofertă constă în aceea că oferta este revocabilă, pe când promisiunea de vânzare obligă pe promitent definitiv, din momentul în care a fost acceptată de partea cealaltă. c) Obiectul contractului Contractul de vânzare-cumpărare comercială are ca obiect un bun mobil, corporal sau incorporal, prezent sau viitor, determinat sau determinabil. Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să se afle în circuitul civil • să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor • să fie determinat sau determinabil • să fie proprietatea vânzătorului. Contractul de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare este valabil încheiat în momentul în care se realizează acordul de voinţe. Nerealizarea în viitor a bunului respectiv nu va afecta valabilitatea contractului, ci numai executarea lui. În cazul în care bunul nu s-a realizat datorită culpei vânzătorului, acesta va fi obligat la plata de despăgubiri. Dacă nerealizarea lucrului a fosta cauzată de împrejurări fortuite, consecinţele vor fi diferite, avându-se în vedere intenţia părţilor la încheierea contractului. De obicei, riscul contractului este suportat de vânzător, dar dacă cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării în viitor a lucrului, el va datora preţul. Obiectul este determinat atunci când în contract s-au prevăzut elementele care permit stabilirea bunului chiar în momentul încheierii contractului respectiv. Obiectul este determinabil atunci când în contract s-au prevăzut elementele cu ajutorul cărora va fi determinat în viitor bunul care face obiectul obligaţiei vânzătorului. Fiind un contract translativ de proprietate, trebuie ca vânzătorul să fie proprietarul bunului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare. d) Preţul Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului. Acesta trebuie, la rândul său, să îndeplinească anumite condiţii, şi anume: • să fie stabilit în bani, • să fie determinat sau determinabil • să fie real. Dacă preţul nu se va stabili în bani, ci într-un alt lucru sau o altă prestaţie, contractul nu va fi de vânzare-cumpărare, ci un contract de schimb sau de întreţinere, spre exemplu. Preţul este determinat dacă în contract este stipulată suma de bani datorată în schimbul lucrului vândut şi este determinabil dacă în contract s-au prevăzut elementele cu ajutorul cărora se va stabili în viitor preţul. Preţul trebuie să fie real, adică să fie sincer şi serios. Dacă nu este un preţ real, vânzarea nu poate exista. 42

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială a) Transmiterea dreptului de proprietate Conform art. 1295 C.civ., proprietatea se va strămuta de la vânzător la cumpărător, de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu a fost predat şi preţul nu a fost numărat. Transmiterea dreptului de proprietate operează doar dacă contractul a fost valabil încheiat, vânzătorul este proprietarul bunului şi lucrul vândut este un bun individual determinat. Regula instituită de art. 1295 C.civ. nu are un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, părţile contractuale putând să deroge de la această regulă. Rezultă că părţile pot institui anumite clauze contractuale prin care să se specifice că transmiterea dreptului de proprietate va avea loc numai la predarea lucrului, la plata preţului sau la împlinirea unui termen sau a unei condiţii. Spre exemplu: vânzarea cu autoservire, vânzarea cu pact de răscumpărare ( în care vânzătorul are dreptul de a lua înapoi lucrul vândut, restituind preţul şi unele cheltuieli), vânzarea unor bunuri viitoare etc. b) Transferarea riscurilor lucrului vândut Transferul dreptului de proprietate are loc prin simplul acord de voinţă al părţilor. Rezultă că în situaţia în care lucrul piere, proprietarul va suporta riscul, potrivit regulii res perit domino. În situaţia în care lucrul piere între momentul în care s-a efectuat acordul de voinţe şi momentul predării efective către cumpărător, acesta din urmă va fi obligat să plătească preţul lucrului respectiv, datorită faptului că şi vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa. În sarcina proprietarului sunt atât riscurile materiale care au drept finalitate pieirea integrală a lucrului, cât şi degradarea şi pieirea parţială, precum şi evenimentele care au influenţă juridică asupra bunului, cum ar fi expropierea pentru cauză de utilitate publică, declararea lucrului ca inalienabil etc. c) Obligaţiile părţilor Obligaţiile vânzătorului sunt următoarele: • predarea bunului care face obiectul contractului, • obligaţia de a răspunde de evicţiune şi de viciile acelui lucru. Obligaţia vânzătorului de a preda lucrul este aplicabilă tuturor vânzărilor, indiferent de felul obiectului lor. Predarea bunurilor mobile se poate realiza în trei forme: predare reală, predare consensuală şi predare simbolică Cheltuielile pe care le implică predarea bunului cad în sarcina vânzătorului, deoarece el este dator să pună lucrul în posesia cumpărătorului. Cheltuielile de transport şi cele ale ridicării bunului îl privesc pe cumpărător. Referitor la obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune, aceasta va exista indiferent dacă evicţiunea este totală sau parţială. 43

Evicţiunea reprezintă pierderea dreptului de proprietate total sau parţial sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea acestui drept, rezultată din valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului vândut. Garanţia pentru viciile lucrului se datorează de către vânzător doar în privinţa viciilor ascunse, vicii care există în momentul vânzării şi care sunt grave. Pentru viciile aparente vânzătorul nu poate fi răspunzător deoarece acestea pot fi identificate pe loc de către cumpărător. Obligaţiile cumpărătorului sunt următoarele: plata preţului, primirea lucrului care face obiectul contractului şi, în unele cazuri, suportarea cheltuielilor ocazionate de vânzarea respectivă. Preţul poate fi plătit în numerar sau prin alte modalităţi de plată, cum ar fi emiterea unei cambii, trecerea preţului în cont curent etc. Cumpărătorul este obligat să ridice lucrul în locul şi la timpul în care vânzătorul efectuează predarea sau la data şi la locul pe care părţile le-au stabilit în clauzele contractuale. Dacă părţile nu au stabilit un anumit termen, preluarea bunului se va face luându-se în considerare principiile generale, imediat după ce acordul de voinţă s-a realizat sau la cererea vânzătorului. Referitor la cheltuielile pe care le implică vânzarea, art. 1305 C. civ. prevede că în lipsă de stipulaţie contrară, acestea cad în sarcina cumpărătorului. În situaţia în care o parte nu îşi respectă obligaţiile contractuale, ea va răspunde sub forma penalităţilor şi sub forma despăgubirilor. Răspunderea sub forma penalităţilor îşi găseşte aplicarea atunci când în contractul de vânzarecumpărare a fost stipulată o clauză penală. Prin clauza penală se determină anticipat despăgubirile pe care debitorul le are de plătit în cazul în care va fi vinovat de abaterea respectivă. Răspunderea sub forma despăgubirilor mai este denumită şi răspunderea pentru daune-interese şi intervine în situaţia în care, din cauza nerespectării obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare a fost cauzat un prejudiciu, condiţiile acestui fel de răspundere fiind prevăzute de Codul civil. 2. Contractul de mandat comercial Definiţie Contractul de mandat comercial a fost definit în doctrina de specialitate ca fiind,,acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ“ (C. Turianu, V. Patulea). După cum se desprinde din definiţie, contractul de mandat comercial se aseamănă cu contractul de mandat civil, deosebirea esenţială dintre ele fiind 44

aceea că mandatul comercial are funcţia de a mijloci afaceri comerciale., lucru ce implică existenţa unor norme specifice, însă mandatului comercial îi vor fi aplicabile şi principiile generale referitoare la mandatul civil. Caracteristicile distinctive ale contractului de mandat comercial faţă de contractul de mandat civil Aceste caracteristici distinctive privesc următoarele aspecte: • obiectul contractului • caracterul oneros pe care îl are contractul de mandat comercial • reprezentarea pe care mandatarul o asigură mandantului • întinderea puterilor cu care este delegat mandatarul de către mandant. Obiectul contractului de mandat civil îl reprezintă obligaţia,,de a face ceva pe seama altei persoane“ (art. 1532 C. civ.), iar, potrivit art. 374 C. com. precizează că mandatul comercial are ca obiect doar tratarea de către mandatar a unor afaceri comerciale pe seama şi pe socoteala mandantului, deci încheierea unor acte juridice care pentru mandant reprezintă fapte de comerţ. Rezultă că, pentru a determina natura juridică a unui contract de mandat trebuie să fie avute în vedere natura actelor juridice pe care mandatarul le va încheia cu terţul, conform împuternicirii primite de la mandant. Contractul va fi considerat comercial doar dacă actele pe care le efectuează mandatarul, în numele şi pe seama mandantului, sunt comerciale şi, potrivit prevederilor legale în vigoare, sunt, în acelaşi timp, acte de comerţ pentru mandant. Dacă actele juridice pe care le încheie mandatarul cu terţul sunt acte de comerţ doar pentru terţ, mandatul nu va fi comercial. O problemă interesantă cu care s-a confruntat doctrina juridică de specialitate s-a ridicat atunci când natura contractului este civilă pentru mandatar şi comercială pentru mandant. Soluţia la care au aderat majoritatea autorilor este aceea că în cazul în care actele ce formează obiectul mandatului sunt comerciale numai pentru cel care contractează cu mandatarul, dar nu şi pentru mandant, mandatul va fi civil, iar în cazul în care actele sunt comerciale pentru mandant, mandatul va fi considerat comercial. O altă particularitate care diferenţiază contractul de mandat comercial de contractul de mandat civil o reprezintă caracterul oneros pe care Codul comercial îl prezumă în cazul mandatului comercial. Această prezumţie se justifică prin ideea că, de obicei, afacerile comerciale nu sunt gratuite şi, în consecinţă, nici contractul de mandat comercial nu are cum să fie cu titlu gratuit. Caracterul oneros al mandatului comercial se desprinde, în primul rând, din conţinutul prevederilor art. 374 alin. 2 C. com. care are următorul conţinut:,,Mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit“. În consecinţă, chiar dacă părţile contractuale nu au prevăzut expres plata unei remuneraţii, 45

mandantul va fi dator să plătească mandatarului remuneraţia, iar cuantumul acestei remuneraţii, în lipsa unei stipulaţii contractuale, va fi stabilită de către instanţa judecătorească, art. 386 C. com. dispunând următoarele în acest sens:,,Suma ce se datoreşte mandatarului pentru executarea contractului se determină, în lipsă de convenţiune, de către judecată, după împrejurări“. Deci dacă contractul de mandat civil este prezumat de lege a fi cu titlu gratuit, contractul de mandat comercial este prezumat a fi cu titlu oneros. Referitor la reprezentarea mandantului de către mandatar se impun câteva precizări care reflectă, la rândul lor, anumite particularităţi ale mandatului comercial faţă de mandatul civil. Astfel, contractul de mandat civil implică, de obicei, reprezentarea, mandatarul încheind acte juridice cu terţul în numele şi pe seama mandantului. Reprezentarea, în acest caz, nu este de esenţa, ci numai de natura mandatului. Spre deosebire de contractul de mandat civil, care este cu reprezentare, contractul de mandat comercial este atât cu reprezentare (direct, perfect, când mandatarul încheie afaceri cu terţii în contul şi în numele mandantului), cât şi fără reprezentare (indirect, imperfect, în care mandatarul încheie afaceri cu terţii în propriul său nume, însă în contul mandantului). Un exemplu tipic al contractului de mandat fără reprezentare este contractul de comision, în care comisionarul (care este un mandatar) tratează şi încheie afacerea respectivă în nume propriu, dar pe socoteala comitentului, în schimbul unui comision, care va fi calculat procentual la cifra de afaceri. Deosebirile între contractul de mandat civil şi contractul de mandat comercial se evidenţiază şi cu privire la puterile conferite mandatarului. Astfel, puterile conferite mandatarului sunt mai riguroase în cazul mandatului civil decât în cazul celui comercial, Contractul de mandat civil poate să fie atât general, cât şi special. El este general atunci când mandatarul este împuternicit să se ocupe de toate treburile mandantului şi este special când împuternicirea mandatarului se referă doar la o singură operaţiune juridică. La fel ca în cazul contractului de mandat civil, contractul de mandat comercial poate să fie, la rândul său, general sau, după caz, special, însă limitele puterilor conferite mandatarului nu sunt atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Acest lucru a determinat concluzia potrivit căreia mandatarii civili au o strictă dependenţă faţă de mandanţii lor, pe când mandatarii comerciali au o mare independenţă în deciziile pe care le adoptă, putând să-i angajeze pe mandanţii lor şi peste limitele mandatului şi chiar pentru operaţiuni în privinţa cărora nu au primit un mandat expres, dacă este, însă, un mandat aparent. Astfel, în art. 375 alin. 3 C. com. sunt prevăzute următoarele dispoziţii:,,Mandatul pentru o anume afacere cuprinde împuternicire şi pentru toate actele necesare executării lui, chiar când nu ar fi anume arătate“. Deci, mandatul dat pentru o afacere, se va extinde şi actelor accesorii afacerii respective, chiar dacă acest lucru nu a fost stipulat, spre deosebire de mandatul civil, unde împuternicirea dată mandatarului este strictă. 46

Condiţiile de validitate ale contractului de mandat comercial Încheierea valabilă a unui contract de mandat comercial implică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ. referitoare la: • consimţământ • capacitate • obiect • cauză. Există, în cazul contractului de mandat comercial, anumite aspecte care sunt derogatorii de la dreptul comun în materie. Referitor la consimţământul părţilor, el trebuie să fie încheiat prin acordul de voinţă al mandantului şi al mandatarului. Mandatul poate fi atât expres, cât şi tacit. Simpla tăcere, care nu este urmată de începerea executării mandatului respectiv, nu va fi interpretată ca fiind o acceptare. Părţile trebuie să îndeplinească si condiţiile cerute de lege referitoare la capacitate. Atât mandantul, cât şi mandatarul trebuie să aiba capacitate deplină de exerciţiu. Mandantul trebuie să aibe şi capacitatea de a încheia acte de comerţ, deci să fie comerciant. Mandatarului nu i se impune a avea calitate de comerciant, deoarece el încheie acte de comerţ nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama mandantului. Art. 374 C. com. dispune că obiectul contractului de mandat comercial constă în „tratarea de afaceri comerciale“.Aceste afaceri trebuie să fie comerciale pentru mandant, deoarece el se obligă în urma încheierii lor. Efectele contractului de mandat comercial Obligaţiile mandatarului a) Executarea mandatului Această obligaţie pe care o are mandatarul constă în îndatorirea de a încheia acele acte juridice pentru care a fost însărcinat de către mandant, cu respectarea limitelor impuse de împuternicirea primită. În cazul în care mandatarul depăşeşte aceste limite şi se dovedeşte că depăşirea aceasta a fost făcută în interesul mandantului, atitudinea mandatarului este permisă. Executarea mandatului trebuie realizată personal de către mandatar, cu excepţia cazului când în contract s-a stipulat posibilitatea mandatarului de a se substitui cu o altă persoană, situaţie în care mandatarul va rămâne răspunzător pentru faptele submandatarului. În situaţia în care avem un mandat colectiv (mandantul împuterniceşte mai mulţi mandatari) şi în contract nu se stipulează obligaţia mandatarilor de a lucra împreună, fiecare dintre ei poate să lucreze separat.

47

b) Aducerea la cunoştinţa terţilor cu care încheie acte juridice împuternicirea în temeiul căreia acţionează Art. 384 C. com. dispune că „mandatarul este dator să-şi arate mandatul persoanelor cu care tratează, când i se cere“. Obligaţia aceasta a fost instituită de către legiuitor pentru apărarea intereselor terţilor cu care mandatarul contractează în numele şi pe seama mandantului. c) Îndeplinirea sarcinilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar Art. 381 C. com. dispune că dacă mandatarul nu se va conforma instrucţiunilor primite de la mandant, el va răspunde pentru daune-interese, fiind ţinut să-şi îndeplinească însărcinarea în limitele clauzelor contractuale. Art. 379 C. com. impune mandatarului obligaţia de a răspunde pentru toate stricăciunile bunurilor care i-fost încredinţate cu ocazia realizării mandatului, instituind o prezumţie de culpă pe care mandatarul o poate înlătura dacă va dovedi că aceste stricăciuni sunt consecinţa forţei majore, a cazului fortuit, a viciilor sau a naturii lor. În cazul în care mandatarul nu îşi respectă obligaţia de a-şi îndeplini sarcinile cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, el va răspunde în faţa mandantului pentru daune-interese, care vor cuprinde paguba efectivă şi beneficiul nerealizat. d) Obligaţia de a plăti dobânzi la sumele cuvenite mandantului Art. 380 C. com dispune că dacă mandatarul a încasat diverse sume cuvenite mandantului, în timpul executării mandatului respectiv, el este obligat să le consemneze pe numele mandantului, iar dacă nu le consemnează va fi obligat,,să plătească dobândă mandantului din ziua în care era dator a le trimite sau a le consemna“. e) Obligaţia de a-l înştiinţa pe mandant despre executarea mandatului În art. 382 C. com. se prevede obligaţia mandatarului de a încunoştinţa fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului. Această obligaţie este impusă de considerentul că dacă mandantul este partea care se obligă şi dobândeşte drepturi din activitatea depusă de mandatar, este necesar ca el să ştie ce activităţi s-au efectuat pentru dânsul. În situaţia în care mandatarul îl înştiinţează pe mandant, dar mandantul întârzie să dea răspunsul peste termenul cerut de natura afacerii respective, se presupune că mandantul a ratificat tacit actele încheiate de mandatar, chiar dacă mandatarul si-a depăşit limitele împuternicirii sale. Art. 378 C. com dispune obligaţia pentru mandatar de a aduce la cunoştinţa mandantului toate faptele care ar putea să îl determine să revoce sau să modifice mandatul. 48

Obligaţiile mandantului a) Obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului Art. 385 C. com. prevede în sarcina mandantului obligaţia de a pune la dispoziţia mandatarului toate mijloacele pe care le reclamă executarea mandatului. Aceste mijloace pot să fie informaţii, materiale diverse, care sunt necesare realizării afacerii pentru care mandatarul a fost împuternicit, pot fi diverse sume de bani, dacă pentru realizarea obiectivelor se impun cheltuieli. b) Obligaţia de a plăti mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului Art. 374 alin 2 C. com. dispune că mandatul comercial nu se presupune a fi dat cu titlu gratuit. Acest lucru îl îndreptăţeşte pe mandatar să ceară mandantului plata onorariului stabilit în contractul respectiv. În cazul în care onorariul nu a fost stabilit în clauzele contractuale, mandatarul se poate adresa instanţei competente pentru ca aceasta să determine valoarea acestui onorariu. c) Obligaţia de a restitui toate cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului Această obligaţie este stabilită de art. 1547 C.civ., potrivit căruia mandatarului i se vor restitui sumele de bani avansate pentru îndeplinirea mandatului, dar şi despăgubiri dacă îndeplinirea mandatului i-a cauzat mandatarului prejudicii care nu sunt pricinuite din culpa sa. d) Obligaţia de a-l garanta pe mandatar pentru plata retribuţiei, a cheltuielilor făcute pentru executarea mandatului şi a pierderilor ocazionate de executarea acestui mandat Art. 387 C. com. instituie un privilegiu special pentru mandatar, care îl va garanta pe acesta,,pentru tot ce i se datoreşte din executarea mandatului său şi chiar pentru retribuţiunea sa“. Obiectul acestui privilegiu special constă în,,lucrurile mandantului pe care mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, în magazinele sale sau în depozitele publice sau pentru care el poate proba, prin posesiune legitimă a poliţei de încărcare sau a scrisorii de cărat, că i s-au expediat“. Tot art. 387 C. com. dispune în alin. 4 că în situaţia în care bunurile mandantului au fost vândute de mandatar, privilegiul va purta asupra preţului obţinut în urma aceste vânzări. ,,În mod practic, acest privilegiu special se concretizează într-un drept de retenţie, pentru a cărui exercitare este necesar, potrivit art. 388 C. com, ca mandatarul să notifice mandantului lichidarea debitelor rezultate din executarea mandatului, cu somaţia de a fi achitate în termen de 5 zile, însoţite de avertismentul că, în cazul în care nu se va proceda la achitarea datoriilor, mandatarul va trece la vânzarea bunurilor ce fac obiectul privilegiului“ (C. Mladen) 49

Încetarea contractului de mandat comercial Contractul de mandat comercial, la fel ca şi contractul de mandat civil, încetează atunci când îşi găsesc aplicarea cazurile prevăzute în art. 1552 C. Civil. Aceste cazuri sunt următoarele: • revocarea mandatarului; • renunţarea mandatarului la mandat; • moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau mandatarului. Art. 390 C. com. mai reglementează încă două cazuri de încetare a mandatului comercial, care sunt, însă, inaplicabile datorită abrogării incapacităţilor femeii căsătorite: • prin căsătoria femeii comerciante ce a dat sau a primit mandatul, dacă nu este autorizată a continua comerţul conform art. 15 C. com. • prin revocarea autorizaţiei de a exercita comerţul, ce fusese acordată femeii măritate sau minorului care au dat sau au primit mandatul. Contractul de mandat încetează şi atunci când intervin anumite cazuri generale, care sunt următoarele: • executarea mandatului • împlinirea termenului sau a condiţiei • imposibilitatea de îndeplinire a mandatului De fiecare dată când se produce vreo faptă care ar putea duce la revocarea sau la schimbarea mandatului, mandatarul are obligaţia de a-l încunoştinţa pe mandant de aceste fapte. Această soluţie este unanim acceptată de practica juridică. Cazurile generale de încetare a contractului de mandat comercial Un prim caz general de încetare a contractului de mandat comercial îl reprezintă executarea afacerii pentru care mandatul respectiv a fost dat. După ce contractul a fost executat, părţile au obligaţia să stingă eventualele creanţe reciproce, provenite din sume avansate mandatarului, cheltuite în avans de către mandatar, dobânzi, onorariul cuvenit mandatarului, sume reprezentând acoperirea unor eventuale prejudicii etc. În ipoteza în care un mandant a desemnat mai mulţi mandatari pentru aceeaşi afacere, executarea de către oricare dintre aceştia a mandatului va fi suficientă pentru a constitui o cauză de încetare a contractului respectiv. Un alt caz general de încetare a contractului de mandat îl reprezintă ajungerea la termen sau împlinirea condiţiei, ori de câte ori contractul respec50

tiv a fost încheiat pe o durată determinată de timp sau a fost încheiat sub o condiţie. Aceasta este o aplicare a regulii clasice care priveşte toate actele juridice afectate de modalităţi. Ca toate contractele, mandatul încetează şi atunci când datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, executarea sa devine imposibilă de realizat. Cazurile speciale de încetare a contractului de mandat comercial A. Revocarea Acest caz special de încetare a contractului de mandat este reglementat de art. 1553 C. Civ. şi de art. 71 C. proc. Civ. Conform art. 1553 C. Civ. ,,mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul şi constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire“. Art. 71 C. proc. civ. menţionează că mandatul poate să existe până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului. Regula revocabilităţii mandatului se justifică prin aceea că mandatul se întemeiază, în principal, pe încrederea pe care mandantul o are în persoana aleasă să îl reprezinte. În practica judiciară s-a consacrat următoarea regulă referitoare la revocarea unui contract de mandat:,,Mandatul chiar arbitrar retras nu poate fi menţinut în justiţie contra voinţei mandantului. Singurul drept al mandatarului, în asemenea împrejurare, este acela al unei acţiuni în daune. Deoarece prevederile legale nu fac distincţie, revocarea este un mod de încetare atât pentru mandatul gratuit, cât şi pentru mandatul remunerat. Dacă mandatul este dat, însă, în interesul comun al mandantului şi al mandatarului sau în interesul mandatarului ori mandantului şi unui terţ, el nu poate fi revocat numai de mandant. Dacă revocarea provine din culpa mandatarului, el nu va avea dreptul la despăgubire. Dreptul de a revoca mandatul poate fi expres stipulat la încheierea contractului. Dacă părţile au stipulat că revocarea pentru orice motive nu obligă pe mandant să plătească nici o despăgubire, o astfel de clauză va fi valabilă. Dacă mandantul se obligă să nu revoce contractul, revocarea se va face întotdeauna cu plata unor despăgubiri. În cazul mandatului în interes comun, dacă mandantul nu şi-a rezervat facultatea de a revoca unilateral contractul, el va fi obligat la plata despăgubirilor, cu excepţia cazului când există o cauză străină, exoneratoare de răspundere sau când revocarea este determinată chiar de culpa mandatarului. Toţi autorii de specialitate admit că revocarea contractului de mandat poate fi atât expresă, cât şi tacită, dar ea trebuie să provină, întotdeauna, de la mandant. Această opinie este îmbrăţişată şi de practica juridică. Astfel într-o hotărâre pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie se prevăd următoarele: ,,Potrivit art. 1552 C. civ., mandatul se stinge, printre alte cazuri, prin revocare, iar în conformitate cu prevederile art. 1553 din acelaşi cod, mandantul poate, când voieşte, revoca mandatul şi constrânge, la caz, pe mandatar de a-i remite 51

înscrisul de împuternicire. Rezultă, deci, că revocarea mandatului este expresă. Revocarea poate fi şi tacită în situaţia când sunt relevate împrejurări care vădesc neîndoielnic intenţia mandantului, şi anume dacă această intenţie a fost cunoscută de mandatar. Daca mandatarul nu a stiut ca mandantul i-a retras mandatul, contractul de înstrăinare încheiat în baza acestui mandat este valabil. Indiferent dacă revocarea contractului este expresă sau tacită, ea trebuie să fie adusă la cunoştinţa mandatarului şi a terţilor, nefiind opozabilă faţă de aceştia decât din momentul în care le-a fost notificată. Cu ocazia notificării revocării, mandantul va solicita mandatarului să-i restituie şi procura de împuternicire, pentru ca mandatarul să nu se mai poată legitima în viitor, prin aceasta, faţă de terţi. Revocarea tacită reiese din orice fapte ale mandantului care denota intenţia acestuia de a-l revoca pe mandatar, subliniindu-se că nu este necesar ca al doilea mandatar numit să îşi accepte însărcinarea sau ca acest al doilea contract de mandat să fie valabil încheiat, important fiind faptul că mandantul a avut voinţa neîndoielnică de a însărcina o altă persoană cu îndeplinirea afacerii. Mandatul va fi considerat revocat şi în situaţia în care mandantul îndeplineşte el însuşi actul pentru care îl însărcinase pe altul. Deşi, de regulă, însărcinarea unui al doilea mandatar duce la revocarea primului contract, se poate ca din împrejurările încheierii contractului din urmă să rezulte intenţia contrară a mandantului. În general, se apreciază că mandatul iniţial nu este revocat ori de câte ori cei doi mandatari pot să lucreze împreună. Se apreciază, de asemenea, că revocarea contractului de mandat poate fi şi numai parţială, dacă noul mandat nu conferă decât o parte din puterile cuprinse în vechiul mandat. B. Renunţarea Conform prevederilor art. 1552 C. Civ., o altă modalitate de încetare a contractului de mandat o reprezintă renunţarea. Art. 1555 C. civ. prevede că ,,mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa. În aşa caz, mandatarul rămâne către mandant răspunzător de daune, dacă renunţarea sa le cauzează, afară numai când el se află în neputinţă de a-şi continua mandatul fără o daună asemănătoare“. Mandatul fiind, în general, gratuit, nu trebuie să fie o sarcină prea grea pentru acela care prestează un serviciu; de aceea mandatarul trebuie să aibă posibilitatea să renunţe la însărcinare, chiar dacă mandatul nu este gratuit. Totuşi, mandatarului îi incumbă obligaţia de a-l notifica pe mandant de renunţarea sa, pentru a-i oferi mandantului posibilitatea de a însărcina un alt mandatar. Renunţarea mandatarului poate fi făcută sub orice formă, fiind suficient ca ea să fie expresă (spre deosebire de revocare care poate să fie şi tacită) şi ca mandantul să aibă cunoştinţă de ea. Imposibilitatea renunţării tacite la mandat rezultă din faptul că mandatarul are obligaţia să notifice mandantului actul său. Renunţarea este posibilă chiar dacă mandantul ar fi păgubit, dacă se va 52

face dovada că există o cauză justă; în acest caz mandatarul nu va datora despăgubiri. O împrejurare care nu poate să-i fie imputabilă, îl poate determina pe mandatar să renunţe la mandat, cum ar fi, spre exemplu, o boală gravă. Mandatarul nu poate renunţa la mandat dacă această renunţare creează mandantului o pagubă mai mare decât paguba ce ar apărea daca el ar executa mandatul. Tot aşa, renunţarea nu este posibilă în situaţia în care mandatul este condiţia unui contract sinalagmatic, deoarece în acest caz, mandatul nu a fost acceptat în scopul de a aduce unu anumit serviciu mandantului, ci în compensaţia unor prestaţii făcute sau promise de către mandant mandatarului. Dacă s-a convenit de către părţi ca mandatul să înceteze la moartea mandantului sau a mandatarului, renunţarea nu va mai fi posibilă. Deci, asemenea mandantului, mandatarul este liber să renunţe la mandat, dar cu condiţia să nu îl prejudicieze pe mandant, pentru că, în acest caz, va datora despăgubiri. C. Moartea mandantului sau a mandatarului Moartea mandantului sau a mandatarului este o cauză care duce la încetarea contractului de mandat, deoarece toate regulile care există în materie de mandat sunt condiţionate de caracterul intuitu personae al acestuia. Art. 1552 pct. 3 C. Civ. menţionează expres moartea uneia dintre părţi printre cauzele de stingere a mandatului. Una dintre situaţiile frecvent întâlnite în practica juridică este atunci când o persoană depune la CEC o sumă de bani, în libretul de economii împuterniceşte pe o altă persoană, iar la un anumit timp titularul decedează. Se consideră că, în acest caz, sunt aplicabile regula prevăzută în art. 1552 pct. 3 C.civ. De la aceste reguli de principiu există şi derogări consacrate de prevederile legale în vigoare. Astfel, art. 1559 C.Civ. dispune că, în caz de moarte a mandatarului, moştenitorii lui trebuie să îl înştiinţeze pe mandant şi să se îngrijească de îndeplinirea afacerilor încredinţate defunctului, până la numirea unui nou mandatar. Pentru ca aceste prevederi să se poată aplica, este necesar ca moştenitorii mandatarului să fi avut cunoştinţă atât de existenţa mandatului, cât şi de persoana mandantului şi de împrejurarea decesului defunctului. Pentru a putea fi aplicabilă o sancţiune împotriva moştenitorilor pentru neîndeplinirea acestor obligaţii, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: • Moştenitorii să îl cunoască pe mandant şi să aibă cunoştinţă de existenţa contractului de mandate; • Ei să ştie, de asemenea, unde mandantul îşi are domiciliul sau reşedinţa; • Moştenitorii să fie, la rândul lor, capabili de a se obliga prin acceptarea unui mandat. În cazul în care moştenitorii mandatarului sunt minori sau loviţi de incapacitate juridică, nu li se va putea imputa necontinuarea mandatului. În cazul în care, mandatarul nu are cunoştinţă de moartea mandantului şi continuă executarea contractului, încheind acte juridice cu terţii în baza man53

datului primit, art. 1557-1558 C.Civ. stipulează că obligaţiile astfel contractate de mandatar cu terţii de bună-credinţă sunt perfect valabile. Deoarece prevederile legale referitoare la încetarea contractului de mandat prin moartea uneia dintre părţi nu sunt imperative, doctrina juridică de specialitate a formulat teza conform căreia părţile contractante pot stabili ca întinderea contractului în timp să se prelungească şi după moartea mandantului sau a mandatarului şi să fie obligatoriu pentru moştenitori. De aici se desprinde ideea conform căreia se poate conveni, în mod valabil, ca executarea contractului de mandat să înceapă în urma decesului mandantului, situaţie denumită mandantum post mortem mandantis. Această varietate de mandat este perfect valabilă. De menţionat că, în acest caz, succesorii mandantului au, totuşi, posibilitate de a revoca contractul de mandat astfel încheiat. Moartea mandantului nu produce încetarea de drept a contractului; ca şi revocarea (deşi în acest caz legea nu prevede în mod expres), moartea mandantului nu este opozabilă mandatarului şi terţilor decât atunci când ea este cunoscută de aceştia. Desigur, se au în vedere doar cazurile de moarte fizic constatată ori consfinţită printr-o hotărâre judecătorească de declarare a morţii (nu şi de declarare a dispariţiei – în acest caz, datorită faptului că fiind dispăruţi de un timp îndelungat, mandatarul nu se mai poate ocupa de afacerile mandantului, acestuia din urmă revenindu-i numai posibilitatea de a revoca contractul, rămânând de discutat cu privire la modalitatea prin care ar putea să notifice mandatarului dispărut, încetarea contractului). De îndată ce moartea mandantului a ajuns, prin orice împrejurare, la cunoştinţa mandatarului sau a terţilor care contractează cu dânsul, mandatul respectiv se consideră stins. Mandatarul este, însă, obligat să termine afacerea începută la moartea mandantului, dacă prin întârziere s-ar cauza un pericol (adică dacă s-ar produce pagube) pentru moştenitorii mandantului, conform prevederilor art. 1539 alin. 2 C. Civ. După moartea mandantului, obligaţia mandatarului de a da socoteală se va executa faţă de moştenitorii defunctului.,,Dacă în baza unei clauze de împuternicire mandatarul ar ridica suma de bani din depunerile făcute la CEC de defunct, el este obligat să dea socoteală moştenitorilor, dacă nu dovedeşte că mandatul a fost dublat de un alt act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală“ (Fr. Deak, St. Carpenaru). Un exemplu de un astfel de act juridic care poate să dubleze contractul de mandat, în asemenea situaţii, este un contract de donaţie. În situaţia în care sunt desemnaţi mai mulţi mandatari, iar unul din ei moare, contractul de mandat continuă să existe în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi mandatari. Această soluţie se impune în cazul în care mandatarii vor putea să continue mandatul respectiv, deoarece, în caz contrar, mandatul se va stinge faţă de toţi mandatarii la moartea primului mandatar. 54

D. Insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţi Conform prevederilor art. 1552 pct. 3 C. Civ. mandatul încetează prin insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţile contractante. Insolvabilitatea a fost definită de către doctrina de specialitate ca fiind,,o stare de dezechilibru financiar al patrimoniului debitorului, în care valoarea elementelor pasive este mai mare decât valoarea elementelor active“ (Fr. Deak, St. Carpenaru). Încetarea contractului de mandat în urma insolvabilităţii sau falimentului uneia dintre părţi nu poate fi invocată de persoana lovită de această decădere, ci numai de cocontractantul ei. Încetarea mandatului prin acest mod nu va antrena răspunderea părţii care o invocă. Doctrina juridică admite, ca excepţie de la principiul încetării contractului de mandat prin intervenirea falimentului sau insolvabilităţii uneia dintre părţi, cazul în care mandatul nu are ca scop numai interesul mandantului, ci este condiţia unui contract sinalagmatic încheiat între falit sau insolvabil şi un terţ sau chiar mandatarul. În acest caz falimentul sau insolvabilitatea nu vor aduce încetarea contractului de mandat, pentru că mandatul face parte din contractul principal care este menţinut, iar secundarul va avea soarta principalului. E. Punerea sub interdicţie a uneia din părţi Art. 1552 pct. 3 dispune că mandatul încetează prin interdicţia mandantului sau a mandatarului. Datorită faptului că legea nu distinge, se apreciază de majoritatea autorilor de specialitate că se are în vedere atât interdicţia legală, cât şi cea judiciară. Art. 1552 C. civ. prevede că mandatul se stinge prin interdicţia mandantelui, iar art. 71 C. proc. civ. dispune că mandatul nu încetează prin incapacitatea ulterioară a celui ce l-a dat, decât dacă este retras de reprezentantul legal al incapabilului. Ca atare, acţiunea introdusă în justiţie de un mandatar nu poate fi respinsă pentru lipsa de calitate a acestuia, pentru simplul motiv că mandantele este internat într-un spital ca infirm mintal, atâta timp cât mandantele nu a fost pus sub interdicţie şi mandatul nu a fost retras de reprezentantul legal al incapabilului. Se mai apreciază, de asemenea, că terţii care s-au folosit în mod fraudulos de incapacitatea de fapt a mandatarului nu vor putea să invoce faţă de mandant actele astfel încheiate. Efectele încetării contractului de mandat Încetarea contractului de mandat va produce anumite efecte atât pentru mandant, cât şi pentru mandatar, iar, în anumite situaţii, aceste efecte vor avea consecinţe şi în privinţa terţilor. Astfel, mandantul va fi îndreptăţit să solicite restituirea procurii în cazul încetării contractului respectiv din orice cauză (nu numai potrivit prevederilor art. 1553 C. civ, care se referă doar la revocare). 55

Mandatarul va fi obligat să predea orice acte (titluri de proprietate, hotărâri judecătoreşti etc) sau bunurile primite de la mandant în cursul executării însărcinărilor cu care a fost învestit. Indiferent care este cauza de încetare a contractului de mandat, se apreciază că mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama mandantului îndată după intervenirea respectivei cauze de încetare. Art. 1539 alin. 2 C.civ. stabileşte, ca o excepţie de la regula generală, că mandatarul va fi obligat să termine afacerea începută la moartea mandantului, dacă prin întârziere s-ar crea un pericol. Se are în vedere că, în această situaţie, este necesară continuarea executării mandatului, pentru a nu se produce pagube intereselor succesorilor mandantului. Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea contractului (moartea mandantului, numirea unui alt mandatar etc.) şi a contractat în aceste condiţii cu terţii de bună-credinţă, actul va fi apt de a-l obliga direct pe mandant (ori pe succesorii acestuia), fiind opozabil mandantului, în condiţiile mandatului aparent. Chiar în situaţia în care mandatarul este de rea-credinţă, cunoscând cauza care atrage încetarea contractului de mandat, actul încheiat cu un terţ de bunăcredinţă îşi va produce efectele faţă de mandant (conform prevederilor art. 1554 şi art. 1558 C. civ.), acesta din urmă fiind considerat vinovat că a încredinţat puterea de reprezentare unei persoane care abuzează de ea. Totuşi, se apreciază că, dacă mandatarul avea cunoştinţă de încetarea contractului la momentul când a încheiat actul juridic respectiv, va putea fi acţionat de către mandant şi chiar de terţii induşi în eroare, care vor avea recurs împotriva lui dacă mandantul sau succesorii mandantului sunt în stare de insolvabilitate. Stabilirea anteriorităţii sau a posteriorităţii încetării contractului de mandat faţă de momentul încheierii actului, se va face prin toate mijloacele de probă de către mandant, deoarece acesta din urmă nu poate fi considerat un terţ faţă de acte încheiate prin mandatar, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 1082 C.civ. 3. Contractul de comision Definiţie Contractul de comision reprezintă un contract prin care una dintre părţi (comisionarul) se obligă faţă de cealaltă parte(comitentul), să încheie acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în baza împuternicirii date de comitent, în schimbul unei remuneraţii, numită comision. Contractul de comision este o varietate a contractului de mandat, mai exact el este un contract de mandat comercial fără reprezentare, deoarece comisionarul va încheia acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comi56

tentului. Din faptul că acţionează în nume propriu, dacă comisionarul încheie acte juridice ca o îndeletnicire obişnuită, rezultă că el va dobândi şi calitate de comerciant şi, în această calitate, va avea toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor. Avantajele care rezultă din încheierea unui contract de comision faţă de încheierea unui contract de mandat, sunt reflectate de faptul că terţii cu care s-a contractat îşi pot satisface mai uşor creanţele de la comisionari decât de la comitenţi, care în dese cazuri se găsesc la distanţe foarte mari faţă de locul în care s-a încheiat afacerea. Terţilor le va fi mai uşor şi să aprecieze solvabilitatea comisionarului, decât pe cea a comitentului. Condiţiile de validitate ale contractului de comision Ca la orice contract şi la încheierea unui contract de comision trebuie îndeplinite condiţiile generale de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. referitoare la: • consimţământ • capacitate • obiect • cauză. a) Consimţământul Ca orice contract şi contractul de comision are la bază acordul de voinţă al părţilor contractante, acord ce are ca temei împuternicirea pe care comitentul o dă comisionarului, cu scopul încheierii anumitor acte juridice. Împuternicirea este un act unilateral, fiind rezultatul manifestării de voinţă a comitentului. Ca şi în cazul mandatului, comisionul poate să fie expres sau tacit. b) Capacitatea Atât comitentul, cât şi comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Comitentul trebuie să aibă şi el capacitatea de a încheia actele juridice cu încheierea cărora l-a împuternicit pe comisionar şi, datorită faptului că aceste acte sunt de comerţ, el va trebui să aibă şi capacitatea de a încheia acest tip de acte. c) Obiectul Obiectul unui contract de comision îl constituie încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ. 57

Efectele contractului de comision Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar Între comitent şi comisionar se nasc raporturi juridice asemănătoare cu raporturile juridice dintre mandant şi mandatar, exemplificativ fiind în acest sens art. 405 alin. 2 C. com. care prevede că,,între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite în articolele următoare“. Obligaţiile care sunt în sarcina comisionarului, sunt următoarele: • obligaţia de a executa mandatul încredinţat de comitent, • obligaţia de a da socoteală comitentului despre îndeplinirea mandatului primit • obligaţia de a-şi îndeplini însărcinarea cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun profesionist. Obligaţiile comitentului sunt următoarele: • obligaţia de a plăti comisionul care i se cuvine comisionarului • obligaţia de a restitui comisionarului cheltuielile care s-au făcut cu îndeplinirea însărcinării sale. Efectele contractului de comision faţă de terţi Art. 406 C. com. dispune următoarele:,,comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie“. Deci, raporturile juridice se stabilesc între comisionar şi terţ, comitentul neintrând în nici un raport juridic cu terţul. Art. 412 C. com. prevede că,,,comisionarul nu este răspunzător pentru îndeplinirea obligaţiilor luate de către persoanele care au contractat, afară de convenţie contrară“. Rezultă că doar dacă ar fi stipulat expres, comisionarul va fi ţinut de obligaţia de garanţie a executării.

58

Temă: 1. Care sunt particularităţile vânzării-cumpărării comerciale faţa de cea civilă? 2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială. 3. Obligaţiile vânzătorului în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. 4. Cum se realizează transferul riscurilor lucrului vândut în cadrul vânzăriicumpărării comerciale? 5. Deosebiri între contractul de mandat civil şi contractul de mandat comercial. 6. Revocarea tacită a mandatului. 7. Care sunt efectele încetării contractului de mandat 8. Care sunt avantajele unui contract de comision faţă de un contract de mandat? 9. Care sunt efectele contractului de comision între comitent şi comisionar? 10. Care sunt efectele contractului de comision faţă de terţi? Răspunsuri: 1. 2. 3. 4. 5.

6.

59

7. 8. 9. 10.

60

Test grilă: 1. Preţul în cadrul contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie: a. stabilit într-un lucru sau într-o prestaţie b. să fie sincer c. stabilit în bani, sa fie determinat sau determinabil şi să fie real. 2. Prin ce se particularizează contractul de vânzare-cumpărare comercială faţă de contractul de vânzare-cumpărare civilă: a. comercialitate b. comutativitate c. translativitate 3. Dreptul de proprietate în contractul de vânzare-cumpărare se transmite: a. când lucrul a fost predat b. când preţul a fost numărat c. când părţile s-au învoit asupra lucrului d. când părţile s-au învoit asupra preţului şi asupra lucrului, deşi lucrul nu a fost predat şi preţul nu a fost numărat. 4. Vânzătorul dintr-un contract de vânzare-cumpărare datorează garanţia pentru: a. viciile aparente ale lucrului b. viciile ascunse ale lucrului c. atât viciile aparente cât şi viciile ascunse ale lucrului 5. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este determinabil dacă: a. în contract sunt prevăzute elemente de determinare a bunului ce face obiectul acestuia la momentul încheierii contractului b. în contract sunt prevăzute elemente de determinare a bunului ce face obiectul acestuia la momentul predării c. în contract sunt prevăzute elemente de determinare a bunului ce face obiectul acestuia în viitor 6. Într-un contract de vânzare-cumpărare comercială este necesar ca vânzătorul să fie: a. proprietarul bunului ce face obiectul contractului b. posesorul bunului ce face obiectul contractului c. detentorul precar al bunului ce face obiectul contractului 7. Cumpărătorul dintr-un contract de vânzare-cumpărare este obligat: a. să plătească preţul b. să suporte cheltuielile de ridicare; 61

c. să dea garanţii contra evicţiunii. 8. Care dintre următoarele obligaţii aparţin vânzătorului dintr-un contract de vânzare-cumpărare: a. să predea marfa b. să suporte cheltuielile de ridicare; c. să nu primească preţul până nu a redat bunul. 9. Mandatul poate fi: a. expres b. tacit c. atât expres cât şi tacit 10. Conform Codului Comercial comisionarul este direct obligat către persoana cu care a contractat, ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie. a. adevărat b. fals c. nici un răspuns nu este corect 11. Moartea mandantului este: a. o cauză care duce la încetarea contractului de mandat b. o cauză de întrerupere a mandatului c. nu influenţează mandatul 12. Contractul de comision este: a. un contract de mandat cu reprezentare b. un contract de mandat fără reprezentare c. nu este un contract de mandat 13. Obiectul unui contract de comision îl reprezintă: a. încheierea de acte juridice b. încheierea de acte juridice care sunt fapte de comerţ c. transferul de bunuri mobile 14. Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care a determinat ţncetarea contractului şi a contractat în aceste condiţii cu terţii de bună-credinţă, actul va fi opozabil mandantului. a. adevărat b. fals c. nici un răspuns nu este corect 15. Încetarea contractului de mandat în urma insolvabilităţii uneia din parţi nu poate fi invocată de persoana lovită de această decădere. 62

a. adevărat b. fals c. nici un răspuns nu este corect. Dicţionar român-englez: • contract de vânzare-cumpărare = sale purchase contract • consimţământ = consent • evicţiune = crowding • mandatar = representative • mandant = principal • dobândă = interest

63

Modele de contract: CONTRACT DE MANDAT COMERCIAL Art. 1. PĂRŢILE CONTRACTANTE Societatea Comercială........................ cu sediul în................. telefon.................... fax..................... înmatriculată la Registrul comerţului..................... sub nr............... având contul nr.......................... la Banca.......................... şi codul fiscal nr........................ reprezentată prin.............................. în calitate de MANDANT si Dl./D-na/S.C................................ domiciliat (ă) în...................... (sau având sediul în......................................) identificat prin........................... B.I. nr./Pasaport nr................................... eliberat de......................................... în calitate de MANDATAR. Art. 2. OBIECTUL CONTRACTULUI MANDANTUL.................. împuterniceşte pe mandatarul.................................. să negocieze şi să contracteze următoarele mărfuri: în condiţiile de calitate, livrare, preţ, prevăzute în anexă. Tot prin grija mandatarului, mărfurile vor fi transportate şi depozitate în depozitul mandantului din........................... Cheltuielile necesare vor fi suportate de mandant şi justificate de mandatar. Art. 3. REMUNERAŢIA Mandantul se obligă să plătească mandatarului pentru prestaţia realizată...........% din valoarea tranzacţiei încheiate. La începerea operaţiunii, mandantul va acorda mandatarului un avans în sumă de................. lei, eşalonată în 3 luni, începând cu data de.............. săptămânal. Rata următoare se va acorda numai după ce se vor justifica sumele anterioare. Mandantul îşi rezervă dreptul de control asupra modului în care mandatarul îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale. Art. 4. EXECUTAREA MANDATULUI Executarea mandatului se va considera încheiată în momentul în care marfa va fi recepţionată de reprezentantul mandantului.

64

Art. 5. ACTELE JURIDICE Actele juridice încheiate de mandatar pentru realizarea tranzacţiei cu partenerul extern pentru care a fost împuternicit, vor fi semnate în calitate de reprezentant al mandantului, prezentând la cerere împuternicirea dată de acesta. Art. 6. GARANŢII Mandatarul va asigura garanţiile necesare pentru executarea contractului cu partenerul extern şi va răspunde atât pentru daunele efectiv suferite, cât şi pentru câştigul nerealizat. Ambele părţi se obligă să execute cu bună credinţă contractul încheiat. Art. 7. LITIGII Litigiile ce izvorăsc din prevederile prezentului contract se vor rezolva pe cale amiabilă. Dacă acest lucru nu este posibil, litigiile se vor rezolva de către instanţa competenta. Redactat în doua exemplare, câte unul pentru fiecare parte. MANDANT,

MANDATAR,

65

SEMINAR 4 CONTRACTE Contractul de agency; contractul de consignaţie; contractul de report; contractul de cont curent; contractul de gaj comercial 1. Contractul de agency Agency este un raport juridic în virtutea căruia o persoană (the agent) acţionează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestaţii materiale, din împuternicirea altei persoane (the principal). Contractul de agency este tot un contract de intermediere.,,Agentul, care îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub controlul principalului sau patronului, acţionează pe seama sau în interesul patronului, pe baza unei împuterniciri-autority“ (C. Turianu, V. Patulea) Agentul poate să fie agent-servant sau independent, în funcţie de controlul pe care îl exercită asupra sa patronul (principalul). După felul prestaţiei agentul poate să fie general sau special. Agentul are obligaţia de a acţiona conform promisiunii pe care a făcut-o. El are îndatorirea de a lucra numai în folosul principalului şi de a respecta instrucţiunile pe care le primeşte. Principalul este obligat să îi dea agentului toate informaţiile necesare şi să plătească retribuţia pentru serviciile prestate. Agenţii care îşi desfăşoară activitatea pe baza unui contract de agency sunt brokerii şi factorii. „Brokerul este un agent comercial care, ca reprezentant al principalului, încheie tranzacţii comerciale fără a avea posia şi controlul bunurilor negociate. (...) Factorul este un intermediar care lucrează în nume propriu, la fel ca şi comisionarul. Activitatea sa constă în vânzarea bunurilor pe care i le încredinţează principalul. Asupra acestor bunuri, factirul are un drept de posesie şi control, vânzarea lor producând efecte asupra terţilor de bună credinţă, autorizarea proprietarului fiind prezumată “ (C. Turianu, V. Patulea) 66

2. Contractul de consignaţie Contractul de consignaţie este acel contract prin care o parte (consignant) încredinţează celeilalte părţi (consignatar), mărfuri sau obiecte mobile cu scopul de a le revinde pe socoteala consignantului. Contractul de consignaţie a fost considerat de majoritatea autorilor de specialitate ca fiind o varietate a contractului de comision. Ceea ce diferenţiază cele două tipuri de contracte se referă la următoarele aspecte: • împuternicirea pe care o primeşte consignatarul se referă la vinderea unor bunuri mobile care aparţin consignantului • vinderea bunurilor va fi făcută în schimbul unui preţ stabilit anticipat de către consignant • consignatarul are obligaţia de a remite consignantului preţul obţinut în urma vânzării sau, în situaţia în care bunul nu a fost vândut, să remită bunul respectiv. Obligaţiile care sunt în sarcina consignantului sunt: • să predea consignatarului bunurile mobile care vor fi vândute • să plătească consignatarului remuneraţia convenită • să restituie consignatarului cheltuielile pe care acesta le-a suportat în îndeplinirea însărcinării sale. Consignantul are dreptul de a verifica oricând bunurile pe care le-a încredinţat consignatarului şi poate modifica unilateral, oricând, condiţiile de vânzare. Consignatarul are următoarele obligaţii: • luarea măsurilor necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite • executarea mandatului încredinţat • darea de socoteală asupra îndeplinirii mandatului său Consignatarul trebuie să remită consignantului la termenele stipulate în contract, preţul bunului vândut, în numerar, dar şi cambiile şi garanţiile primite de la cumpărători. Contractul de consignaţie încetează în următoarele situaţii: • revocarea de către consignant a împuternicirii date • renunţarea la mandat • moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidarea judiciară a consignantului sau a consignatarului. 67

3. Contractul de report Contractul de report este un act juridic care presupune o dublă vânzare. El este consacrat în art. 74 C. com. şi constă în cumpărarea unor titluri de credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană, cu termen şi pe un preţ determinat, de către aceeaşi persoană, a unor titluri de aceeaşi specie. ,,În temeiul contractului de report, o persoană, deţinătoare de titluri de credit care circulă în comerţ (denumită reportat), dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei persoane (denumită reportator, de obicei un bancher), în schimbul unui preţ plătibil imediat. Dar, prin acelaşi contract se înţeleg ca la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind preţul determinat“ (C. Turianu, V. Patulea). Titlurile de credit date în report nu sunt identice cu cele care sunt revândute la termen, ci ele sunt de aceeaşi specie. Contractul de report este preferat de persoane care nu vor să piardă titlurile pe care le deţin. Diferenţa între suma dată de reportator şi cea pe care o încasează la termen se numeşte report şi este profitul pe care îl realizează reportatorul. În afară de aceasta, reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie pentru serviciul prestat, remuneraţie denumită preţ de report sau premiu. Dacă în contractul de report nu este prevăzut altfel, regula este ca fructele civile produse de titlurile de credit să se cuvină reportatorului, deoarece în urma încheierii contractului, titlurile de credit devin proprietate a reportatorului. Contractul de report încetează la termenul pe care părţile l-au stabilit, dar la împlinirea termenului pentru revânzare, părţile pot prelungi contractul de report, cu păstrarea condiţiilor esenţiale (art. 75 C. com.). 4. Contractul de cont curent Contractul de cont curent este acel contract prin care părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi imediat creanţele reciproce, care îşi au izvorul în prestaţiile făcute una către cealaltă, lichidarea să se realizeze la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea debitoare. Părţile contractuale sunt denumite ,,corentişti“, iar prestaţiile reciproce se numesc ,,remize“. În cazul contractului de cont curent o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială, urmând ca suma care i se cuvine să fie depusă în contul curent. În momentul în care suma respectivă a fost depusă în cont, ea îşi pierde individualitatea, contopindu-se cu celelalte sume din contul acela. La termenul scadent se vor aduna sumele de la activ şi cele de la pasiv pentru a se determina care dintre părţi este debitoare şi, în această calitate, partea debitoare să achite soldul care a rezultat. 68

Efectele principale ale contractului de cont curent sunt următoarele: • transferul dreptului de proprietate • novaţia • indivizibilitatea • compensaţia. În urma efectuării operaţiunii în cont, primitorul va deveni titularul dreptului de proprietate asupra mărfii; obligaţia principală se va stinge şi va fi înlocuită cu o nouă obligaţie; sumele înscrise în cont pe baza prestaţiilor făcute îşi vor pierde individualitatea şi se vor contopi într-un tot indivizibil; datoriile reciproce ale părţilor se vor stinge până la concurenţa debitului, urmând să se plătească diferenţa. Efectele secundare ale contractului de cont curent sunt următoarele: • curgerea dobânzilor • dreptul la comision sau la alte cheltuieli. Pentru fiecare sumă înscrisă curg de drept dobânzi de la data înscrierii şi până la încheierea contului. Contractul de cont curent va înceta în următoarele situaţii: • expirarea termenului pe care l-au convenit părţile • denunţarea uneia dintre părţi • lichidarea judiciară a uneia dintre părţi, la cererea unei părţi. 5. Contractul de gaj comercial Contractul de gaj este acel contract prin care debitorul remite creditorului un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei cu posibilitatea pentru creditor ca la scadenţă, în cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să fie satisfăcut cu preferinţă din valoarea bunului respectiv. Contractul de gaj va fi comercial atunci când obligaţia pe care o garantează rezultă dintr-un act juridic pe care legea îl consideră ca fiind faptă de comerţ sau atunci când gajul este constituit de un comerciant. De obicei, gajul presupune deposedarea debitorului de bunul său, dat Codul comercial consacră unele cazuri când gajul este fără deposedare (art. 480 alin. 4 unde este reglementat gajul asupra produselor solului prinse încă în rădăcină sau deja culese şi gajul asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în fabrici sau depozite). Este considerat gaj fără deposedare şi cazul în care remiterea materială a bunului este simbolică. Contractul de gaj trebuie transcris, în 5 zile, în registru special care este ţinut la instanţa judecătorească. Contractul de gaj trebuie constatat 69

printr-un înscris în care să se precizeze suma care este datorată, felul şi natura bunului sau bunurilor gajate. Înscrisul constatator al contractului de gaj se depune şi se păstrează într-o mapă specială la notariat. În cazul în care obiectul contractului de gaj este o creanţă, legea pretinde pe lângă forma scrisă a contractului, şi remiterea înscrisului constatator al creanţei. Creditorul are următoarele drepturi: • dreptul de a reţine bunul gajat până la executarea de către debitor a obligaţiei garantate • dreptul de a revendica bunul care reprezintă obiectul contractului de la oricine s-ar afla fără voia sa Obligaţiile care sunt în sarcina creditorului sunt: • obligaţia de a conserva bunul, • obligaţia de a nu folosi bunul primit în gaj, • obligaţia de restituire a bunului în situaţia în care debitorul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale. Dacă debitorul nu a executat obligaţia garantată la scadenţă, creditorul poate cere instanţei să aprobe reţinerea bunului în contul creanţei nesatisfăcute sau vânzarea bunului respectiv la licitaţie publică, conform art. 1689 C.civ. 6. Contractul de leasing Leasingul este o operaţiune comercială complexă, care are la baza sa un contract de vânzare-cumpărare între furnizor şi finanţator, un contract de locaţiune între finanţator şi utilizator, cu posibilitatea utilizatorului de a opta să cumpere produsul la valoarea reziduală, să prelungească contractul de leasing sau să înceteze operaţiunea. ,,Leasingul este o operaţiune de finanţare pe termen mediu şi lung ce are la bază un contract de locaţie de bunuri mobile şi imobile. Aceasta se realizează printr-un intermediar financiar, care intervine între firma producătoare a bunului ce constituie obiectul contractului şi firma ce solicită folosinţa lui, cumpărând de la prima bunul în cauză şi cedându-l în locaţie celei de-a doua, care se obligă să plătească intermediarului, într-un număr determinat de rate, o chirie a cărei valoare să depăşească costul bunului respectiv care, la sfârşitul contractului poate trece, cu titlu oneros, din proprietatea finanţatorului – locator, în proprietatea utilizatorului-locatar, la iniţiativa celui din urmă“29. 29

Rouyi, R., Il leasing, Editura Giffre, Milano, 1981, pp.26-27. 70

La naşterea unei operaţiuni de leasing participă, practic, trei părţi: • furnizorul • finanţatorul • utilizatorul. Avantajele pe care le oferă contractul de leasing pentru utilizator sunt: • economisirea, atunci când perioada de utilizare a bunurilor este scurtă şi nu se justifică cumpărarea • durata de închiriere poate să fie stabilită în ideea ca întreprinderea să fie permanent dotată cu maşini moderne • chiria este considerată o cheltuială a întreprinderii şi nu o investiţie • produsul poate să fie înlocuit înlăuntrul termenului de valabilitate al contractului de leasing. 7. Contractul de factoring Contractul de factoring este acel contract prin care o persoană (numită aderent) cedează creanţele sale unui terţ (numit factor), care se obligă să încaseze aceste creanţe, în schimbul unui comision. Cedarea are loc sub forma unei subrogări convenţionale, prin transmiterea fără vreo formalitate a facturilor. În urma cedării, factorul va deveni proprietar al creanţelor. Operaţiunile de factoring sunt de mai multe feluri: • facoting la scadenţă (factorul va plăti facturile la data când are loc scadenţa lor) • factoring obişnuit (factorul va plăti creanţele imediat). Contractul de factoring este un contract complex, constituind, în acelaşi timp, o operaţie de finanţare comercială. Datorită faptului că stipulaţiile contractuale sunt stabilite de titularul creanţelor, factoringul este considerat un contract de adeziune, care are un caracter intuitu personae, fiind cu titlu oneros şi cu executare succesivă. Contractul de factoring produce următoarele efecte: • factorul va avea îndatorirea de a plăti creanţele transferate de aderent, trebuind să încaseze facturile cedate şi, uneori, să suporte şi riscurile financiare. • factorul nu va avea drept de regres împotriva aderentului, dar în situaţia inexistenţei creanţei, el va avea o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate. • aderentul, la termenele stabilite, va remite factorului facturile însoţite de un borderou în care se consemnează creanţele cedate, declaraţia de transmitere a creanţelor în proprietatea factorului, cererea de plată a facturilor. 71

Factorul trebuie să contabilizeze facturile prin conturile pe care le va deschide fiecărui client agreat. Factorul va deschide aderentului un cont curent, cont care permite compensarea şi deţine şi un rol de garanţie. Aderentul este obligat să: • plătească un comision • să garanteze existenţa creanţei • sa coopereze cu factorul la urmărire şi la executarea silită a debitorilor, pe toată durata contractului. El va notifica debitorului transmiterea creanţei şi va menţiona pe factură subrogarea efectuată. 8. Contractul de licenţă de brevet de invenţie Contractul de licenţă de brevet de invenţie este acel contract prin care o parte (licenţiatorul), transmite celeilalte părţi (licenţiatul) dreptul de folosinţă asupra unei invenţii protejate printr-un brevet de invenţie, în schimbul unui preţ. Invenţia este o creaţie ştiinţifică sau tehnică, care are caracter de noutate şi nu a mai fost brevetată sau făcută public până la acea dată. Brevetul de invenţie este acel document prin care i se recunoaşte unei anumite persoane dreptul asupra unei invenţii. Brevetele de invenţie pot fi de două feluri: • brevete principale, care se acordă pentru acele invenţii care sunt puse în practică independent de alte invenţii • brevete complementare, care sunt acordate în cazul invenţiilor care perfectează o invenţie principală înregistrată deja şi care îi ridică acesteia valoarea tehnică şi economică. Contractul de licenţă de brevet de invenţie prezintă următoarele avantaje pentru licenţiat: • realizarea de economii prin reducerea importurilor de mărfuri • introducerea unor tehnici avansate • promovarea exporturilor produselor care sunt realizate sub licenţă etc. La contractele de licenţă se adoptă următorul sistem de plată a preţului: o sumă globală iniţială, apoi un procent din valoarea producţiei sau a vânzărilor. 9. Contractul de transfer de know-how Contractul de know-how este acel contract prin care una dintre părţi transmite celeilalte părţi, în schimbul unui preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le deţine, care nu au fost brevetate sau sunt nebrevetabile. 72

Aceste cunoştinţe ori procedee sunt necesare fabricării unui produs sau comercializării lui ori prestării unui serviciu, care nu au fost cunoscute beneficiarului până în momentul respectiv. Deci acest tip de contract are ca obiect invenţiile nebrevetate sau nebrevetabile, inovaţiile, abilitatea profesională, cunoştinţele şi procedeele de excepţie. Conceptul de know-how a fost utilizat în SUA din 1916 şi şi-a dobândit consacrarea juridică în anii 50 ai secolului trecut. Etimologia conceptului de know-how provine de la expresia ,,the know-how to do it“, adică ,,a şti cum sau în ce fel să facă“. Contractul de know-how se întâlneşte sub mai multe forme, din care se disting: • contractul de know-how pur acela în care transferul de know-how este legat de alte operaţiuni comerciale. • contractul de know-how mixt sau combinat acela în care transferul de know-how intervine în acelaşi timp cu transferul altor drepturi de proprietate industrială, în cadrul aceluiaşi contract. • contractul de know-how complementar acela în care transferul de know-how este adiacent unei alte operaţiuni, dar se realizează printr-un contract separat. Contractul de know-how îmbracă, de obicei, forma scrisă, din cauza necesităţii de a se prezenta într-un document obiectul său şi de a se preciza drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Obiectul acestui contract trebuie să fie determinat cu precizie. Obligaţiile părţilor: Furnizorul se obligă să • transmită know-how-ul • să îl garanteze pe beneficiar de evicţiune, Beneficiarul se obligă să plătească preţul stabilit. În sarcina ambelor părţi se află obligaţia de a păstra secretul în legătură cu know-how-ul, datorită faptului că know-how-ul nu este protejat prin brevet. Referitor la preţul stabilit, determinarea acestuia este asemănătoare cu cea din contractul de licenţă de brevet de invenţie (plata unei sume globale iniţiale, completată apoi cu sume periodice). În cazul unor acţiuni de contrapartidă, părţile pot să se înţeleagă ca preţul să fie stabilit în produse sau în servicii. Contractul de know-how îşi încetează existenţa la expirarea termenului stipulat, prin denunţare sau prin reziliere. 73

10. Contractul de concesiune Contractul de concesiune este acel contract prin care o parte (concedentul), vinde mărfuri celeilalte părţi (concesionarul), mărfuri pe care acesta din urmă le revinde clientelei locale pe care şi-o formează. Concesionarul lucrează în numele şi pe contul său, având calitate dublă, de cumpărător şi de vânzător. Profitul concesionarului îl reprezintă diferenţa de preţ dintre preţul de cumpărare şi preţul de vânzare. Avantajele pe care le are concedentul: • pătrunderea pe pieţe noi, fără investirea într-o nouă reţea de comercializare • creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor circulante datorită cumpărării mărfurilor de către concesionar. Avantajele concesionarului: • asigurarea monopolului comercializării acelor mărfuri, beneficiind de marca de fabrică a concedentului; • obţinerea aprovizionării în mod ritmic şi în condiţii avantajoase de credit. Durata contractului de concesiune este, de obicei, de un an. Concedentul este obligat să vândă într-o anumită zonă, strict determinată, numai concesionarului, asigurând o aprovizionare ritmică şi condiţii de credit avantajoase; concesionarul fiind, la rândul său, obligat să comercializeze mărfurile stabilite prin contract şi să nu îl concureze pe concedent prin vânzarea de produse identice fabricate de alţi producători. Contractul de concesiune poate fi reînnoit, refuzul de a îl reînnoi putând să genereze daune-interese. Dacă contractul de concesiune nu a fost reînnoit, concesionarul poată să încheie un alt contract de concesiune, putând folosi reţeaua comercială existentă. 11. Contractul de franchising Contractul de franchising este acel contract prin care un comerciantproducător (numit franchisor) acordă dreptul de a vinde unele bunuri sau de a presta unele servicii, de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul şi de asistenţa sa, unui alt comerciant (numit franchiser), în schimbul unui preţ, preţ constituit dintr-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică numită franchisee. Termenul de ,,franchisă“ a apărut în Evul Mediu în Marea Britanie, atunci când Biserica Catolică a concesionat unor persoane dreptul de a colecta taxe pentru biserică. 74

Avantajele contractului de franchising: • franchisor-ul va pătrunde pe pieţe externe fără eforturi de investiţii şi în condiţii de eficienţă • franchiser-ul îşi va desfăşura activitatea cu mijloacele concedentului, menţinându-şi independenţa. Încetarea contractului de franchising va avea loc prin ajungerea la termen sau prin reziliere. Când termenul expiră, părţile au posibilitatea de a reînnoi acest contract. 12. Contractul de consulting şi de engineering Contractul de consulting şi de engineering este acel contract în virtutea căruia o parte (numită prestator) se obligă faţă de cealaltă parte (numită client) să dea consultaţii tehnice şi să asigure asistenţa tehnică, în schimbul unui preţ. Engineering-ul este un ansamblu de operaţiuni care însoţesc realizarea unui proiect industrial De multe ori, conceptele de consulting şi de engineering se folosesc împreună, sub denumirea de consulting-engineering, care reprezintă o prestaţie intelectuală în legătură cu proiectarea unui obiectiv, cu pregătirea unor proiecte în ideea aplicării lor, precum şi supravegherea executării acelei lucrări. Lucrările şi operaţiunile realizate prin activitatea de consulting-engineering sunt: • elaborarea de studii tehnice şi economice pentru fundamentarea de investiţii în obiective industriale • elaborarea caietelor de sarcini • îndrumarea şi controlul modului de realizare a instalaţiilor construite în urma proiectelor furnizate • crearea de procedee noi • optimizarea proceselor de producţie etc. Contractul de consulting-engineering conţine clauze care se referă la păstrarea de către ambele părţi a secretului informaţiilor pe perioade care pot să depăşească durata contractului sau, chiar, pe termen nelimitat. Obligaţiile prestatorului pot fi următoarele: • efectuarea de studii, • prestarea de asistenţă tehnică, • conducerea realizării obiectivelor de montaj, • prestarea documentaţiei etc. Beneficiarul are obligaţia de a plăti preţul şi de a preda datele şi informaţiile solicitate, dar, în anumite cazuri, el este ţinut să presteze diverse servicii, să furnizeze materiale sau să obţină autorizaţii şi avize. 75

13. Contractul de lohn Contractul de lohn constă în executarea la comandă, de către o parte, a unui produs după modelele şi cu materiile prime şi materialele furnizate de către cealaltă parte care îşi va păstra dreptul de a comercializa acel produs sub marcă proprie, contra unei retribuţii în bani sau în natură. Obiectul acestui contract constă, întotdeauna, în executarea unui produs la comandă. În cuprinsul contractului se va indica denumirea, cantitatea şi calitatea acelui produs. Obligaţiile executantului: • executarea produsului în condiţiile de calitate stabilite • respectarea termenelor de livrare • asigurarea condiţiilor pentru recepţia cantitativă şi calitativă • asigurarea pregătirii pentru stocare, vânzare, ambalare Ordonatorul are următoarele obligaţii: • asigurarea modelelor, desenelor, consultanţei tehnice, materiilor prime şi materialelor, după caz, în totalitate sau numai parţial • preluarea produselor executate în condiţiile standardelor stabilite contractual; plata preţului.

76

Temă: 1. Definiţi contractul de agency. 2. Care sunt obligaţiile agentului în cadrul contractului de agency? 3. Ce este brokerul? 4. Ce este factorul în cadrul contractului de agency? 5. Care sunt obligaţiile consignantului? 6. Când încetează contractul de consignaţie? 7. Exemple de gaj fără deposedare. 8. Procedura de constatare a gajului. 9. Care sunt drepturile creditorului în contractul de gaj? 10. Când încetează contractul de report? 11. Ce sunt remizele în cadrul contractului de cont curent? 12. Definiţi noţiunea de „corentişti”. 13. Care este etimologia conceptului de know-how? 14. Care este obiectul contractului de lohn? Răspunsuri: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

77

9. 10. 11. 12. 13. 14.

78

Test grilă: 1. Agentul din contractul de agency poate fi: a. numai agent-servant b. numai agent independent c. agent-servant sau independent 2. Consignantul: a. poate modifica oricând condiţiile de vânzare numai cu acordul consignatarului b. poate modifica oricând condiţiile de vânzare, în mod unilateral c. nu poate modifica condiţiile de vânzare 3. Titlurile de credit date în report: a. sunt identice cu cele care sunt revândute la termen b. nu sunt identice cu cele revândute la termen şi nici nu sunt din aceeaşi specie c. nu sunt identice cu cele revândute la termen, dar sunt de aceeaşi specie 4. Prestaţiile reciproce din contractul de cont curent sunt: a. corentişti b. remize c. creanţe 5. Efectele secundare ale contractului de cont curent sunt: a. curgerea penalităţilor de întârziere b. curgerea dobânzilor c. curgerea dobânzilor şi dreptul la comision sau la alte cheltuieli. 6. Contractul de gaj trebuie transcris în termen de: a. 5 zile b. 30 zile c. 6 luni 7. Înscrisul constatator al contractului de gaj se păstrează la: a. notariat b. instanţa judecătorească la care a fost transcris gajul c. nu se păstrează 8. Contractul de leasing are la bază: a. un contract de împrumut b. un contract de comodat c. un contract de vânzare-cumpărare 79

9. Cedarea creanţelor în contractul de factoring are loc: a. sub forma unei subrogări convenţionale, prin transmiterea fără vreo formalitate a facturilor b. sub forma unei subrogări convenţionale, prin transmiterea sub înscris autentic a facturilor 10. Conceptul de know-how a fost pentru prima dată utilizat în SUA în: a. 1916 b. 1970 c. 1877 11. Contractul de know-how are ca obiect: a) invenţiile brevetate b) invenţiile brevetabile c) invenţiile nebrevetate sau nebrevetabile 12. Concesionarul din contractul de concesiune are calitate de: a. cumpărător b. vânzător c. dubla calitate de cumpărător şi vânzător 13. Franchisee reprezintă: a. preţul din contractul de franchising b. marca comerciantului-producător c. redevenţa periodică 14. Termenul de „franchisa” a apărut: a. în USA b. în Marea Britanie c. în Orientul Mijlociu 15. Contractul de consignaţie este reglementat ca o formă particulară a contractului de: a. franciză b. comision c. leasing 16. Franciza este: a. procentul din suma asigurată cu care se reduce suma acordată în caz de daună; b. dreptul de a exploata un produs, o afacere sau un serviciu; c. dreptul de a utiliza un anume procedeu. 80

17. Părţile contractului de factoring sunt: a. aderentul şi debitorul; b. aderentul, factorul, debitorul; c. factorul şi aderentul. 18. Durata contractului de concesiune este, de obicei: a. 1 an b. 6 luni c. 3 ani 19. Engineering-ul este ansamblul de operaţiuni care însotesc realizarea unui proiect imobiliar. a. adevărat b. fals c. nici un răspuns nu este corect 20. Într-un contract de lohn ordonatorul: a. îţi păstrează dreptul de a comercializa produsul sub marca proprie, în orice condiţii b. nu are dreptul de a comercializa produsul c. îţi păstrează dreptul de a comercializa produsul sub marca proprie, în schimbul unei retribuţii în bani sau în natură. Dicţionar roman-englez • contract de intermediere = brokerage contract • tranzacţie comercială = commercial transaction • contract de cont curent = current account contract • gaj = deposit; security; pledge; lien; mortgage (chezasie); dat în – left in pawn; drept de – possessory lien; realizarea –ului = execution • brevet de invenţie = (letters) patent • concesiune = concession; - de servicii publice = concession of public services; miniera = mining concession; asupra pământului = grant

81

Modele de contracte: 1. Contract de leasing CONTRACT DE LEASING Art. 1. PĂRŢILE CONTRACTANTE Societatea comercială........................ cu sediul în........... str......... nr..... sect..... al municipiului ............... /judeţul............... tel............ fax.............. înmatriculată în Registrul Comerţului..................... sub nr............. având contul nr.................. la Banca.......................... şi codul fiscal nr........................... prin reprezentanţi legali.......................... având funcţia.................. cetăţean................... posesor al actului de identitate/paşaport nr..................... în calitate de LOCATOR Şi Societatea comercială................................. cu sediul în............. str.......... nr..... sect.......... al municipiului Bucureşti/judeţul............... tel............ fax.............. înmatriculată în Registrul comerţului.............. sub nr................ având contul nr.............. la Banca................... şi codul fiscal nr................ prin reprezentanţi legali......................... având funcţia.................. cetăţean............... posesor al actului de identitate/paşaport nr........................ în calitate de UTILIZATOR. S-a încheiat prezentul contract. Art. 2. OBIECTUL CONTRACTULUI Locatorul................ se obligă să transmită dreptul de folosinţă şi posesia bunului descris mai jos (se precizează denumirea, marca şi documentele de atestare al acestuia) în valoare de...................., iar utilizatorul să plătească şi să preia acest bun. Predarea-primirea bunului ce face obiectul utilizării se consemnează în procesverbal, anexat la prezentul contract. Bunul ce face obiectul contractului va fi utilizat pentru.............................. (scopul, destinaţia bunului, eficienţa comercială). Art. 3. DURATA CONTRACTULUI Contractul se încheie pe o durată de...............ani, cu începere de la data de................. până la data de.............. 82

Contractul se poate prelungi, în care scop parţile vor încheia şi semna un act adiţional scris. Art. 4. PREŢUL ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ Preţul pentru folosirea bunului este de....................... pe lună. Redevenţele plătite care acoperă valoarea de circulaţie a bunului vor fi calculate ţinând seama de o marjă de profit şi de amortizarea integrală a bunului, regimul de amortizare fiind stabilit de părţi, de comun acord, în conformitate cu legea. Evoluţia ratei inflaţiei care se înregistrează ulterior perfectării prezentului contract poate determina indexarea redeventelor. Art. 5. PĂRŢILE AU CONVENIT CA PLATA SĂ SE FACA PRIN: a) virament cu ordin de plată; b) fila CEC; c) cambie. Plata se va face lunar, în a 25-a zi, în contul locatorului cu nr................ deschis la Banca...................... sucursala........... În cazul în care, la expirarea contractului de leasing, utilizatorul îşi exprimă intenţia de a cumpăra bunul, locatorul trebuie sa aibă în vedere vărsămintele efectuate anterior cu titlu de redevenţă şi amortizările. În situaţia în care contractul de leasing a fost încheiat ca urmare a unei novaţii, prin care s-a stins un raport juridic anterior născut în baza unui contract de locaţie de gestiune, locatorul va lua în considerare şi ratele cu titlu de chirie plătite în baza contractului de locaţie la gestiune, dacă acest contract a fost încheiat cu acelaşi utilizator. Art. 6. GARANŢII ŞI ASISTENŢA TEHNICĂ Locatorul garantează bunul predat în folosinţa utilizatorului pentru a) performanţe............................................................ b) calitate.................................................. pe o perioadă de.................. calculată de la................. până la................. Locatorul se obligă să acorde asistenţa tehnică în procesul de utilizare pe toată durata prezentului contract. Locatorul va livra, odată cu bunul: - cartea tehnică, instrucţiuni, documentaţie............................... Locatorul va garanta pe utilizator de evicţiune din partea oricărei persoane fizice sau juridice care ar pretinde vreun drept real asupra bunului închiriat.

83

Art. 7. OBLIGAŢIILE LOCATORULUI Locatorul se obligă: a) să confere utilizatorului un drept de folosinţă şi posesia bunului utilizat în sistem de leasing; b) să-i predea utilizatorului bunul la termenul stipulat în contract ....................... la adresa.............. pe baza de proces-verbal. Cheltuielile de predare vor fi suportate de............................ c) locatorul garantează bunul livrat pe o perioada de......... ani care curge din momentul recepţiei, în următoarele condiţii.................... d) locatorul se obligă să nu înstrăineze, să nu greveze şi să nu dispună de instalaţie în alt mod din proprie iniţiativă pe durata contractului; e) să respecte la expirarea contractului de leasing, dreptul de opţiune al utilizatorului, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului sau restituirea acestuia. Art. 8. OBLIGAŢIILE UTILIZATORULUI Utilizatorul se obligă: a) să preia şi să folosească bunul, după destinaţia care rezultă din documentaţie şi clauzele prezentului contract; b) să nu încheie un contract de sublocaţie privind bunul încredinţat, fără acordul locatorului; c) să efectueze plăţile cu titlu de redevenţă în cuantumul valoric stabilit şi la datele fixate în prezentul contract; d) să execute la termen şi în bune condiţii toate reparaţiile capitale şi curente; e) să suporte cheltuielile de întreţinere şi reparaţiile ocazionate de întrebuinţarea bunului în activitatea sa; f) să fixeze pe părţile şi pe piesele componente ale instalaţiei plăcuţe din care să rezulte numele furnizorului (în scop publicitar); g) să apere, în raporturile cu alte persoane, dreptul de proprietate al locatorului cu privire la bunul ce face obiectul prezentului contract. În caz de pierdere, deteriorare, furt, dispariţie a bunului, din culpa sa, să plătească proprietarului contravaloarea bunului. h) să asigure bunul la o societate de asigurări autorizata şi să plătească sumele de asigurare, ori să preia contractul de asigurare de la locator; i) să plătească toate impozitele şi taxele, precum şi utilităţile consumate (energie electrica, termica, gaze naturale, salubritate, telefon, fax etc; j) să efectueze investiţiile convenite cu locatorul, prevăzute în anexa de la prezentul contract; k) să restituie bunul locatorului, în stare de bună folosinţă, potrivit destinaţiei sale, la expirarea sau rezilierea contractului, în cazul în care nu s-a exercitat 84

dreptul de opţiune, prin notificare scrisă, cu cel puţin 30 de zile înainte de data expirării fiind considerat ca, iniţial, l-a primit în stare bună. Art. 9. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ În cazul în care utilizatorul refuză să primească bunul la termenul stipulat, nu-şi respectă obligaţiile privitoare la investiţii sau dacă se află în reorganizare judiciară sau faliment, locatorul are dreptul să rezilieze prezentul contract cu daune interese. În cazul în care utilizatorul nu-şi execută obligaţia de plată a redevenţei, locatorul are dreptul să perceapă penalităţi de......% pe zi de întârziere, calculată la valoarea ratelor restante. Pentru neplata redevenţei, trei luni consecutiv, locatorul are dreptul a rezilia contractul prin simpla notificare, cu plata de daune interese, ce cuprind redevenţele scadente si cuantumul valoric al redevenţelor care au rămas de plătit până la expirarea prezentului contract. Pentru alte cauze, rezilierea poate avea loc prin convenţia părţilor sau prin hotărâre judecătorească. Nerespectarea dreptului de opţiune al utilizatorului obligă locatorul la plata de daune ce vor fi egale cu valoarea contabilă rămasă. Art. 10. FORŢA MAJORA Forţa majoră ivită după încheierea contractului care împiedică sau întârzie total/parţial executarea contractului apără de răspundere partea care nu şi-a putut îndeplini obligaţiile din această cauză pentru perioada în care această îndeplinire este împiedicată sau întârziată, conform art. 1082-1083 Cod civil. Prevederile articolului precedent nu se aplică în cazul în care partea care invocă forţa majoră era în întârziere. Prin forţa majoră se înţelege un eveniment neprevăzut şi de neînlăturat, independent de voinţa părţilor care întârzie sau împiedică total/parţial îndeplinirea obligaţiilor contractuale, cum ar fi o calamitate naturală, incendiu, mobilizare, rechiziţie, insurecţie starea de război. Greva nu va fi considerată caz de forţă majoră. Partea care invocă forţa majoră este obligată să justifice celeilalte parţi, în termen de 5 zile de la apariţia cazului de forţă majoră, existenţa acestuia, prin notificare scrisă însoţită de acte doveditoare, confirmate de Camera de Comerţ şi Industrie a României. Dacă notificarea nu s-a transmis în condiţiile stabilite, partea aflată în culpă este responsabilă de prejudiciile provocate celeilalte părţi, întrucât nu a făcut dovada existenţei cazului de forţă majoră. Art. 11. MODIFICAREA CONTRACTULUI Modificarea contractului se face de comun acord prin act adiţional semnat de ambele părţi. 85

Art. 12. DISPOZIŢII FINALE Litigiile apărute în legătură cu formarea, validitatea, interpretarea sau executarea obligaţiilor contractuale se soluţionează pe cale amiabilă sau arbitrală. În lipsa unei clauze compromisorii, litigiile vor fi soluţionate la instanţele judecătoreşti competente. Prezentul contract, inclusiv anexele, a fost încheiat în doua exemplare, câte unul pentru fiecare parte. LOCATOR,

UTILIZATOR,

2. Contract de gaj comercial CONTRACT DE GAJ COMERCIAL Încheiat astăzi................la.................................... I. PĂRŢILE CONTRACTANTE 1.1. S.C. ................................................................................................... S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social în (localitatea)........................., str.............................................. nr..........................., bloc............., scara............., etaj..........., apartament.........., judeţ/sector................................, înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului........................................., sub nr....................... din................................., cod fiscal nr................................ din..........................., având contul nr..............................., deschis la......................, reprezentată de .............................................., cu funcţia de........................................., în calitate de creditor gajist, pe de o parte, şi 1.2. S.C. .................................................................................................... S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., cu sediul social în (localitatea)..............................., str................................... nr...................., bloc............., scara............., etaj..........., apartament.........., judeţ/sector................................., înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului.................................................., sub nr..................... din ................................., cod fiscal nr.................................... din............................., având contul nr..............................., deschis la.........................., reprezentată de .........................................., cu funcţia de........................................., în calitate de debitor gajist, pe de altă parte, sau 86

1.2. Asociaţia/Fundaţia................................................................................., cu sediul în (localitatea)...................................................., str............................... nr..............., bloc..........., scara.........., etaj.........., apartament.........., sector/judeţ ............................................., înregistrată în registrul persoanelor juridice prin Sentinţa civilă nr............... din....................... a Tribunalului ..............................., codul fiscal nr............................. din........................, având contul nr.................., deschis la......................., reprezentată de................................................, cu funcţia de.................................., în calitate de debitor gajist, pe de altă parte, sau 1.2. Întreprinderea/Asociaţia ......................................................................., cu sediul în (localitatea)............................................., str..................................... nr............, bloc........, scara........, etaj........, apartament..........., sector/judeţ ..............................., posesoarea autorizaţiei nr....................... din......................., eliberată de Primăria..................................., codul fiscal nr........................... din .............................., având contul nr.............., deschis la................................. reprezentată de............, cu funcţia de................., în calitate de debitor gajist, pe de altă parte, sau 1.2. D...................................................., domiciliat în.................................., str............................................. nr..............., bloc.........., scara.........., etaj.........., apartament......., sector/judeţ.............................., născut la data de (ziua, luna, anul)............ în (localitatea)..................... sector/judeţ.............................., fiul lui..................................... şi al.........................................., posesorul buletinului (cărţii) de identitate seria............... nr....................., eliberat de...................... cod numeric personal......................................., în calitate de debitor gajist, pe de altă parte, au convenit să încheie prezentul contract de gaj, cu respectarea următoarelor clauze: II. OBIECTUL CONTRACTULUI 2.1. Debitorul gajist garantează creanţa de............................, cu o dobândă de.............. % pe............... din momentul scadenţei, sumă primită cu titlu de............................................................... pentru ............................................... potrivit cu...................................... încheiat între părţi. 2.2. Garanţia constă în bunurile care se dau în gaj de către debitorul gajist şi s-au luat în primire de creditorul gajist pe baza procesului-verbal-anexă, semnat de părţi, care face parte integrantă din prezentul contract. 87

2.3. Bunurile depuse în gaj sunt atestate cantitativ sau calitativ de expertul ......................................., posesor al carnetului de expert nr......................... din........................................ eliberat de............................. 2.4. Bunurile menţionate în procesul-verbal anexat sunt proprietatea debitorului gajist. 2.5. Bunurile predate-primite ca gaj vor fi păstrate în deplină siguranţă de creditorul gajist în............................... acesta neavând nici un drept de dispoziţie asupra lor. 2.6. a) În caz de neplată, până la scadenţă, adică până la data de ................ integral, a creditului garantat acordat de creditorul gajist, acesta poate cere instanţei judecătoreşti încuviinţarea vânzării bunurilor gajate urmând ca din preţul obţinut să se acopere datoria. b) Părţile au convenit ca, în acest caz, vânzarea să fie coordonată de executorul judecătoresc, publicându-se anunţuri publicitare în 3 ziare de circulaţie, cu termen de aşteptare a virtuali-lor cumpărători................... zile libere de la data apariţiei anunţurilor, după care bunurile gajate vor fi vândute celui care a oferit preţul cel mai mare la licitaţie. III. FORŢA MAJORĂ 3.1. Nici una dintre părţile contractante nu răspunde de neexecutarea la termen sau/şi de executarea în mod necorespunzător - total sau parţial - a oricărei obligaţii care îi revine în baza prezentului contract, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei respective a fost cauzată de forţa majoră, aşa cum este definită de lege. 3.2. Partea care invocă forţa majoră este obligată să notifice celeilalte părţi, în termen de.................... (zile, ore), producerea evenimentului şi să ia toate măsurile posibile în vederea limitării consecinţelor lui. 3.3. Dacă în termen de.................. (zile, ore) de la producere, evenimentul respectiv nu încetează, părţile au dreptul să-şi notifice încetarea de plin drept a prezentului contract fără ca vreuna dintre ele să pretindă daune-interese. IV. LITIGII 4.1. În cazul în care rezolvarea neînţelegerilor nu este posibilă pe cale amiabilă, ele vor fi supuse spre soluţionare tribunalului arbitral, conform regulilor de procedură aplicabile arbitrajului comercial ad-hoc, organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României. 88

V. CLAUZE FINALE 5.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act adiţional încheiat între părţile contractante. 5.2. Prezentul contract, împreună cu anexele sale care fac parte integrantă din cuprinsul său, reprezintă voinţa părţilor şi înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară încheierii lui. 5.3. În cazul în care părţile îşi încalcă obligaţiile lor, neexercitarea de partea care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea întocmai sau prin echivalent bănesc a obligaţiei respective nu înseamnă că ea a renunţat la acest drept al său. 5.4. Prezentul contract a fost încheiat într-un număr de.......................... exemplare, din care......................... astăzi........................., data semnării lui. CREDITOR

GAJIST

DEBITOR

GAJIST

3. Contractul de know-how CONTRACTUL DE KNOW-HOW Încheiat astăzi ……………………. La ………………………………….. PARŢILE CONTRACTANTE S.C. …………………………………… S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., Cu sediul social în ……………………...……., str. ……………………… nr. ……………, bloc …….…, scara …....…, etaj …..…, apartament …..…., judeţ/sector………………….., înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului ……………………………, sub nr. ………… din ……………………., cod fiscal nr. …………………….. din …………………………., având contul nr. ………………., deschis la ………………………… existând şi funcţionând potrivit legislaţiei statului …………..……………………… reprezentată de …………………………… cu funcţia de …………………………., cetăţean ………………………, posesor act de identitate/paşaport ………………….., în calitate de furnizor/cedent şi S.C. …………………………………… S.N.C./S.C.S./S.A./S.R.L., Cu sediul social în ……………………., str. ………………………. Nr. 89

……………., bloc …….., scara ………., etaj ………, apartament ………., judeţ/sector ……………………., înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului ………………………………………, sub nr. …………………………. Din …………………….…………, cod fiscal nr. ………………………… din ……………………………, având contul nr. …………………………………, deschis la …………………………….., existând şi funcţionând potrivit legislaţiei statului …………………….., reprezentată de …………………………. Cu funcţia de …………………………, cetăţean …………………………., posesor act de identitate/paşaport …………………………, în calitate de beneficiar, Au convenit să încheie prezentul contract de know-how, în următoarele condiţii: OBIECTUL CONTRACTULUI Obiectul prezentului contract se consideră a fi transmiterea de către titular, beneficiarului a ……………. (se descrie procedeul tehnic care se transmite, precum şi datele necesare punerii sale în aplicare şi, în funcţie de voinţa părţilor, şi asistenţa tehnică necesară). De asemenea, titularul poate trimite specialişti sau să primească personal de la beneficiar în vederea calificării lui şi să furnizeze materialele necesare aplicării tehnice sau procedeului transmis. DURATA CONTRACTULUI Contractul se încheie pe o durata de ……..…. Ani, începând cu data de ………….… până la data de ……..………. Părţile contractante pot conveni prelungirea prezentului contract prin încheierea, în scris, a unui act adiţional, semnat de ambele parţi contractante. PREŢUL CONTRACTULUI Valoarea contractului este suma de ………….. lei/USD echivalenţi în lei la data plăţii, calculaţi la cursul de referinţă al BNR, emisă către beneficiar de furnizor/cedent. MODALITĂŢI DE PLATA Plata se va efectua prin ………………………, la data de ……………..a fiecărei luni, pe toată durata desfăşurării contractului. OBLIGAŢIILE PARŢILOR CONTRACTANTE Părţile contractante au obligaţia de a respecta prevederile prezentului contract şi a le realiza la termenele stabilite, conform anexei la prezentul contract.

90

ALTE CLAUZE 7.1. Locul executării prezentului contract este la ……………………... 7.2. Părţile se obligă să păstreze confidenţialitatea datelor, informaţiilor şi documentelor ca urmare a aducerii la îndeplinire a prezentului contract, potrivit angajamentului-anexa. INVALIDAREA PARŢIALĂ Rezilierea totală sau parţială a clauzelor contractului nu are nici un efect asupra obligaţiilor deja scadente între părţi. Prevederile alineatului precedent nu sunt de natură să înlăture răspunderea părţii care, din vina sa, a determinat încetarea contractului. DIVIZAREA CONTRACTULUI În cazul în care una sau mai multe clauze ale prezentului contract vor fi declarate nule, clauza/clauzele valide îşi vor produce, în continuare, efectele, cu excepţia cazurilor în care clauza/clauzele anulate reprezintă o obligaţie esenţială. În condiţiile prevăzute la alineatul precedent sunt considerate esenţiale următoarele obligaţii: ……………………………………………………………………………. CESIUNEA CONTRACTULUI Părţile contractante nu vor putea cesiona drepturile şi obligaţiile prevăzute de prezentul contract unei terţe persoane fără acordul expres, dat în scris de cedent. Acordul prevăzut la alineatul precedent trebuie comunicat de cesionar în termen de ……… zile de la data când cedentul i-a cerut acest acord; în caz contrar se prezumă că cesionarul nu a consimţit cesiunea contractului. FORŢA MAJORĂ Nici una dintre părţile contractante nu răspunde de neexecutarea la termen sau/şi de executarea în mod necorespunzător – total sau parţial – a oricărei obligaţii care îi revine în baza prezentului contract, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei respective a fost cauzată de forţa majoră, aşa cum este definită de lege. Partea care invoca forţa majoră este obligată să notifice celeilalte părţi, în termen de ……….. (zile, ore), producerea evenimentului şi să ia toate măsurile posibile în vederea limitării consecinţelor lui. Dacă în termen de …………. (zile, ore) de la producere, evenimentul respectiv nu încetează, părţile au dreptul să-şi notifice încetarea de plin drept a prezentului contract fără ca vreuna dintre ele să pretindă daune-interese. NOTIFICĂRI În accepţiunea parţilor contractante, orice notificare adresată de una dintre 91

acestea celeilalte este valabil îndeplinită dacă va fi transmisă la adresa/sediul prevăzut în partea introductivă a prezentului contract. În cazul în care notificarea se face pe cale poştală, ea va fi transmisă, prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire (A.R.) şi se consideră primită de destinatar la data menţionată de oficiul poştal primitor pe această confirmare. Dacă notificarea se trimite prin telex sau telefax, ea se consideră primită în prima zi lucrătoare după cea în care a fost expediată. Notificările verbale nu se iau în considerare de nici una dintre părţi, dacă nu sunt confirmate, prin intermediul uneia dintre modalităţile prevăzute la alineatele precedente. SOLUŢIONAREA LITIGIILOR În cazul în care rezolvarea neînţelegerilor nu este posibilă pe cale amiabilă, ele vor fi supuse spre soluţionare Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, conform regulamentului său. ÎNCETAREA CONTRACTULUI Prezentul contract încetează de plin drept, fără a mai fi necesară intervenţia unui/unei tribunal arbitral/instanţe judecătoreşti, în cazul în care una dintre parţi: - nu îşi execută una dintre obligaţiile esenţiale enumerate la pct. ….., din prezentul contract; - este declarată în stare de incapacitate de plăţi sau a fost declanşată procedura de lichidare (faliment) înainte de începerea executării prezentului contract; - cesionează drepturile şi obligaţiile sale prevăzute de prezentul contract fără acordul celeilalte părţi; - îşi încalcă vreuna dintre obligaţiile sale, după ce a fost avertizată, printro notificare scrisă, de către cealaltă parte, ca o nouă nerespectare a acestora va duce la rezoluţiunea/rezilierea prezentului contract. Sau - în termen de …… zile de la data primirii notificării prin care i s-a adus la cunoştinţă că nu şi-a executat ori îşi execută în mod necorespunzător oricare dintre obligaţiile ce-i revin. Partea care invocă o cauză de încetare a prevederilor prezentului contract o va notifica celeilalte părţi, cu cel puţin ……… zile înainte de data la care încetarea urmează să-şi producă efectele. Rezilierea prezentului contract nu va avea nici un efect asupra obligaţiilor deja scadente între părţile contractante. Prevederile prezentului ………………………………………… nu înlătură răspunderea parţii care în mod culpabil a cauzat încetarea contractului. 92

CLAUZE FINALE Modificarea prezentului contract se face numai prin act adiţional încheiat între părţile contractante. Prezentul contract, împreună cu anexele sale care fac parte integrantă din cuprinsul său, reprezintă voinţa parţilor şi înlătură orice altă înţelegere verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară încheierii lui. În cazul în care părţile îşi încalcă obligaţiile lor, neexecutarea de partea care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea întocmai sau prin echivalent bănesc a obligaţiei respective nu înseamnă ca ea a renunţat la acest drept al sau. Prezentul contract a fost încheiat într-un număr de ……. exemplare din care …………….. astăzi …………………….., data semnării lui. FURNIZOR/CEDENT

BENEFICIAR ANGAJAMENT

Prezentul angajament pentru păstrarea confidenţialităţii datelor, informaţiilor şi documentelor a fost încheiat între ……………..……………… şi …………………………….. şi este conex contractului încheiat între acestea şi înregistrat sub nr. ………………., din ………………... Obiect Informaţiile pe care le obţine ………………………………………….. Ca efect al executării contractului sus-menţionat sunt strict confidenţiale. Sunt confidenţiale următoarele informaţii: - situaţia financiară; - proiectele de afaceri; - produsele nelivrate pieţei; - procesele de fabricaţie; - licenţele sau brevetele de invenţii; - alte informaţii care reprezintă poziţia pe piaţă a ………………………. De asemenea, sunt confidenţiale şi următoarele documente care s-au pus sau se vor pune la dispoziţia ……………………………………………….. Sfera circulaţiei informaţiilor …………………………………………… poate dezvălui informaţii sau poate pune la dispoziţie documente dintre cele menţionate la pct. 2 sau 3 numai persoanelor implicate în executarea clauzelor contractului sus-menţionat. Persoanele implicate în executarea contractului, respectiv managerii, contabilii, consilierii juridici şi alte categorii de persoane, nu vor putea dezvălui informaţiile confidenţiale, cu excepţia cazului în care ………………………… 93

Aprobă în scris aceasta posibilitate. …………………………………………………………………… va folosi informaţiile numai în scopul luării unor decizii cu privire la executarea contractului sus-menţionat, fiind ţinute să nu le utilizeze în nici un alt scop. Durata angajamentului Durata prezentului angajament este ……….……………….., în afară de cazul în care una dintre părţi notifică în scris celeilalte încetarea lui înainte de termen. Notificarea prevăzută la pct. 7 trebuie să fie făcută cu ……………zile înainte de a deveni efectivă hotărârea, dar nu mai mult de ultima zi a duratei prezentului angajament. Sancţiuni pentru nerespectarea angajamentului Partea care încalcă prevederile prezentului angajament se obligă la plata unor despăgubiri astfel: …………………………………………………….. Exonerează de răspundere următoarele situaţii: - dacă informaţiile erau cunoscute înainte de a fi fost obţinute de la …..…; - informaţia a fost primită dintr-o sursă neconfidenţială; - dezvăluirea informaţiei s-a făcut după ce s-a primit acordul scris pentru aceasta; - informaţia era de circulaţie publică la data dezvăluirii ei; ………………………………….. a fost obligată în mod legal să dezvăluie informaţia. Încetarea angajamentului Încetarea angajamentului are loc la încheierea duratei lui. La data încetării lui, informaţiile prevăzute la pct. 2 si 3 nu mai au caracter confidenţial, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Prezentul angajament s-a încheiat în …………………………, din care …………………, astăzi ………………..

SEMNĂTURILE PARŢILOR

94

SEMINAR 5 TITLURILE DE CREDIT CA MIJLOACE DE PLATĂ Definiţia titlurilor de credit Titlul de credit a fost definit ca fiind,,un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris“30. Caracteristicile esenţiale ale titlurilor de credit: • au un caracter constitutiv • au un caracter formal • au un caracter literal • conferă un drept autonom Caracterele titlurilor de credit: • caracter constitutiv deoarece ele sunt constitutive de drepturi şi drepturile care sunt încorporate în ele nu pot exista fără aceste titluri • caracter formal deoarece se impune să îmbrace forma determinată de prevederile legale şi să cuprindă elementele specifice. • caracter literal fiindcă întinderea drepturilor şi a obligaţiilor corelative sunt strict determinate de menţiunile titlurilor. • conferă un drept autonom deoarece, pe de o parte, atât dreptul cât şi obligaţia corelativă născute din el sunt independente de actul juridic din care decurg, şi, pe de altă parte, dobânditorul va deveni titular al unui drept propriu, un drept nou şi nu derivat din cel al transmiţătorului. Clasificarea titlurilor de credit a) După conţinutul lor, titlurile de credit sunt de trei feluri: • efectele de comerţ adică titlurile care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei sume de bani (cambia, biletul la ordin şi cecul). • valorile mobiliare adică titlurile de credit care atribuie titularilor lor drepturi complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale (acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale). • titlurile reprezentative ale mărfurilor adică acele titluri care conferă 30

Cărpenaru, St., Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 469. 95

un drept real asupra mărfurilor care se află în depozite sau care se află pe nave în vederea transportării (conosamentul, recipisa de depozit şi warantul). b) După modul în care circulă, titlurile de credit sunt clasificate în următoarele categorii: • titluri nominative acelea care îl individualizează pe titularul dreptului prin arătarea numelui acestuia. • titluri la ordin acelea care au în conţinutul lor drepturi care pot fi exercitate doar de o persoană determinată sau de altă persoană căreia i s-au transmis aceste drepturi prin gir. • titluri la purtător acelea care încorporează unele drepturi, fără ca persoana titulară a acestor drepturi să fie determinată. c) După cum cauza obligaţiei este sau nu este menţionată în înscris, titlurile de credit sunt: • titluri cauzale acelea care menţionează cauza obligaţiei (acţiunile societăţilor comerciale, conosamentele etc.). • titluri abstracte acelea care încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a se menţiona cauza acestei obligaţii (cambia, biletul la ordin etc). 1. Cambia Noţiunea şi definiţia cambiei In doctrina de specialitate cambia a fost definită ca fiind,,un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia“31. De cele mai multe ori, emiterea unei cambii se bazează pe unele raporturi juridice care au luat naştere anterior între persoanele care sunt subiecte ale raporturilor cambiale. Aceste raporturi juridice sunt cunoscute sub denumirea de raporturi fundamentale“, raporturi în care fiecare parte este creditor sau debitor. Emiţându-se cambia şi efectuându-se plata, se vor executa obligaţiile care s-au născut în raporturile fundamentale. Creanţa trăgătorului faţă de tras se numeşte proviziune sau acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoare furnizată.

31

Cărpenaru, St., op. cit., p. 474 96

Condiţiile cambiei: • denumirea de cambie trecută în titlu, denumire care trebuie să fie exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu • ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată • numele trasului • data scadenţei • locul unde se va efectua plata • numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută • data şi locul emiterii • semnătura trăgătorului Caracterele cambiei: • este un titlu de credit; • are ca obiect plata unei sume de bani; • este un titlu complet; • este un titlu la ordin; • este un titlu abstract - nu trebuie ca raporturile fundamentale să fie dovedite; • creează obligaţii autonome; • creează obligaţii necondiţionale; • creează obligaţii solidare. Funcţiile cambiei În doctrina de specialitate s-a conturat ideea că sunt trei funcţii pe care le are cambia: • • •

funcţia de instrument de schimb valutar funcţia de instrument de credit funcţia de instrument de plată

Funcţia cambiei de instrument de schimb valutar are, în zilele noastre, doar o valoare istorică. În trecut, comerciantul care făcea plăţi în străinătate, în loc să ia cu sine banii necesari plăţii, contacta un bancher din ţara sa care avea debitori în ţara străină. Comerciantul respectiv dădea bancherului o sumă de bani în schimbul unei scrisori pe care acesta din urmă o adresa debitorului străin şi în care dădea dispoziţie acestuia să plătească aducătorului scrisorii suma arătată în monedă locală. Funcţia cambiei de instrument de credit se manifestă prin faptul că 97

suma de bani prevăzută în cambie nu trebuie să fie achitată imediat, ci la un anumit termen. Prin acest fapt se acordă debitorului un credit până la scadenţă. Funcţia cambiei de instrument de plată este asemănătoare funcţiei monedei, dar cu avantajul că, în cazul acesta, se evită folosirea de numerar. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei Pentru valabilitatea cambiei, trebuie să fie îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de Codul civil referitoare la validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Conform art. 3 C. com., cambia este considerată faptă de comerţ şi, drept urmare, raporturile juridice cambiale sunt supuse legilor comerciale. Consimţământul şi cauza cambiei se apreciază ţinându-se cont de caracterul general şi abstract al obligaţiilor cambiale. Obligaţia cambială se desprinde de cauza care a generat-o şi devine o obligaţie de sine stătătoare. În cazul în care condiţiile de fond cerute pentru valabilitatea cambiei nu sunt respectate, sancţiunea care intervine este nulitatea, în condiţiile dreptului comun. Cambia trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii de formă: forma scrisă şi să cuprindă menţiunile prevăzute de lege. Ea poate să fie scrisă în limba română sau într-o limbă străină, nefiind relevant faptul dacă persoanele implicate în raporturile cambiale cunosc sau nu acestă limbă. Cambia poate fi scrisă de mână, bătută la maşină, tipărită sau pe formulare tipizate care se completează în spaţiile libere. Indiferent de felul scrierii, semnătura trebuie să fie manuscrisă. Menţiunile obligatorii prevăzute de lege sunt următoarele: • denumirea de cambie; • ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate; • numele trasului; • indicarea datei scadenţei; • indicarea locului unde trebuie făcută plata; • numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata; • data şi locul emiterii cambiei; • semnătura trăgătorului. Pe lângă menţiunile obligatorii, cambia poate să conţină şi menţiuni facultative sau accesorii. Unele din menţiunile facultative pot să influenţeze obligaţia cambială. Astfel inserarea clauzei,,nu la ordin“ va conduce la interzicerea transmiterii cambiei prin gir. Indicarea unui acceptant la nevoie va evita riscul refuzului ac98

ceptării sau al plăţii cambiei de către tras, trăgătorul indicând o persoană care, dacă va fi cazul, va accepta sau va face plata cambiei. O altă menţiune de acest fel este aceea care conţine ordinul de prezentare a cambiei la acceptare, ordin prin care trăgătorul va include obligaţia de prezentare a cambiei la acceptare sau aceea care conţine clauza,,fără cheltuieli“ sau,,fără protest“, clauză care îl scuteşte pe beneficiarul cambiei de obligaţia de a adresa protestul de neacceptare sau de neplată cerut pentru exercitarea acţiunii de regres. Alte menţiuni facultative conţin clauze care nu au nici un efect asupra obligaţiei cambiale. Astfel, prin clauza ,,după aviz“, trăgătorul îl înştiinţează pe tras să nu accepte sau să nu plătească decât după primirea unui aviz din partea sa. O altă menţiune de acest fel o reprezintă clauza ,,fără procură“, care are rolul să confirme că posesorul cambiei pretinde suma din titlu în temeiul unui drept propriu. Clauza ,,valoare dată în garanţie“ arată că titlul s-a dat în scopul garantării executării unei alte obligaţii. O altă clauză de acest tip este clauza,,documentele contra acceptării“, care se foloseşte spre a arăta că documentele se predau trasului doar dacă el acceptă sau plăteşte cambia. Doctrina de specialitate consideră că mai există un tip de menţiuni facultative, menţiuni care conţin clauze considerate nescrise: • clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată • clauza privind forţa executorie a cambiei Un alt tip de menţiuni facultative sunt acelea care conţin clauze care atrag nulitatea obligaţiei cambiale: • clauza prin care se stipulează o condiţie a obligaţiei cambiale • clauza privind plata cambiei printr-o altă prestaţie, în locul sumei de bani etc. În situaţia în care lipsesc menţiunile obligatorii, cambia nu va fi considerată valabilă. Uneori, legea reglementează unele remedii, când nu au fost incluse menţiunile obligatorii. Spre exemplu, dacă într-o cambie nu se arată scadenţa, cambia respectivă va fi considerată plătibilă la vedere sau locul arătat lângă numele trasului este considerat locul plăţii, dacă nu s-a menţionat altfel şi cambia care nu indică unde s-a emis se consideră semnată în locul arătat lângă numele trăgătorului. O situaţie specială se întâlneşte în cazul cambiei în alb, atunci când trăgătorul emite cambia fără a cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de lege, urmând ca aceste menţiuni să fie completate ulterior de către primitorul cambiei sau de către un posesor succesiv al ei. În cazul cambiei în alb necompletarea menţiunilor obligatorii este intenţionată. Poate fi lasată în alb oricare dintre menţiunile obligatorii, doar semnătura trăgătorului constituie o excepţie de la această regulă. Cambia în alb poate să fie completată oricând, dar mai 99

înainte de prezentarea ei la plată. Dreptul de completare trebuie exercitat în termen de 3 ani de la emiterea titlului. Transmiterea cambiei Cambia poate fi transmisă prin două moduri de transmitere: • prin gir • prin cesiunea de creanţă ordinară Transmiterea cambiei prin cesiune de creanţă prezintă nesiguranţă pentru dobânditor şi, din această cauză, legiuitorul a reglementat girul, care este un instrument specific de transmitere a drepturilor cambiale. Girul reprezintă,,un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul respectiv“32. Girul este un act juridic accesoriu şi presupune existenţa unei cambii valabile. El intervine înainte de scadenţă şi trebuie să fie anterior protestului de neplată sau datei expirării termenului legal pentru dresarea acestui protest. Girant este persoana care este titulară a dreptului şi posesoare a titlului. Primul girant este beneficiarul indicat de trăgător. Beneficiarul poate deveni, la rândul său girant, transmiţând drepturile dobândite altei persoane, care devine giratar. Aceasta din urmă poate să transmită la altcineva drepturile dobândite şi aşa mai departe. Ultimul dobânditor al cambiei trebuie să se legitimeze prin şirul neîntrerupt de giruri, în care fiecare girant să fie giratarul beneficiar al girului anterior. Giratar poate fi orice persoană, neavând relevanţă dacă este o persoană străină sau dacă este implicată într-un raport cambial. Deosebirile între gir şi cesiune sunt următoarele: • giratarul dobândeşte un drept propriu şi autonom, pe când cesionarul dobândeşte dreptul pe care l-a avut cedentul; • prin gir, girantul garantează plata de către tras a sumei de bani faţă de giratar, pe când în cesiunea de creanţă, cedentul garantează doar existenţa creanţei, dar nu şi solvabilitatea debitorului; • girul este trecut pe titlu, iar în cazul cesiunii trebuie notificare către debitor sau acceptarea din partea acestuia. 32

Cărpenaru, St., op. cit., p. 490 100

Fiind un act juridic, girul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale actului juridic. Condiţii specifice reglementate de către Legea nr. 58/1934, şi anume: • el trebuie să fie necondiţionat • trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută în titlu, girul parţial fiind lovit de nulitate. Girul trebuie să fie scris pe cambie, iar în cazul în care, datorită numărului mare de giruri, spaţiul nu este suficient, girul va trebui să fie scris pe o foaie care se va lipi înscrisului cambial. Girul se exprimă prin următoarele formule: ,,plătiţi lui…“ sau,,plătiţi la ordinul lui…“. Menţiunea care priveşte girul va trebui semnată întotdeauna de către girant. Transmiterea cambiei prin gir presupune predarea titluilui către giratar, deoarece numai atunci când are posesiunea titlului giratarul îşi poate valorifica dreptul dobândit. O situaţie deosebită se întâlneşte în cazul girului în alb. Conform art. 15 alin. 2 din legea nr. 58/1934, girul în alb este acela care nu arată numele giratarului. Girul în alb este valabil dacă există semnătura girantului pe dosul cambiei sau pe adaos. Posesorul cambiei poate să completeze girul cu numele său, indicându-se ca giratar sau cu numele altei persoane căreia posesorul cambiei urmăreşte să îi transmită dreptul său. Posesorul cambiei poate să predea titlul unui terţ, fără a completa girul în alb, cambia transmiţându-se, în acest caz, prin simpla tradiţiune a bunului. O altă situaţia particulară o reprezintă girul la purtător care este echivalent girului în alb, deosebindu-se de acesta doar în privinţa desemnării giratarului (girul în alb nu are vreo menţiune cu privire la giratar, iar în cazul girului la purtător, giratarul se desemnează prin calitatea de posesor al titlului). Beneficiarul girului la purtător poate să transmită titlul său prin simpla tradiţiune. Efectele girului: • efectul translativ de drepturi se reflectă prin faptul că prin gir se transmit drepturile cambiale şi drepturile accesorii acestora. • efectul de garanţie presupune că girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei de către tras. Obligaţia de garanţie a girantului nu este numai faţă de giratar, ci şi faţă de toţi posesorii succesivi ai cambiei. • efectul de legitimare presupune că giratarul este legitimat cu calitate de creditor al sumei menţionate în cambie. 101

Acceptarea cambiei Acceptarea cambiei reprezintă angajamentul luat de către tras faţă de orice posesor legitim de a plăti cambia la scadenţă. Trasul nu este obligat să accepte cambia, dar, în cazul în care el o acceptă, va deveni debitor principal. Caracterul facultativ al prezentării cambiei pentru acceptare îşi are temeiul în faptul că ordinul trăgătorului dat trasului este de a plăti cambia şi nu de a o accepta. Prezentarea cambiei pentru acceptare nu este obligatorie in următoarele situaţii: • atunci când scadenţa cambiei a fost stabilită la un anumit termen de la vedere; • atunci când trăgătorul sau girantul a stipulat în cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare. Posesorul sau deţinătorul cambiei o poate prezenta spre acceptare până la scadenţă, cu excepţia cazurilor când prezentarea este obligatorie. Legea prevede ca prezentarea cambiei spre acceptare să se facă la domiciliul trasului. Acceptarea cambiei de către tras se scrie pe titlu şi se va exprima prin termenul,,acceptat“ sau printr-o expresie sinonimă, însă, întotdeauna, acceptarea va trebui să fie semnată de către tras. Conform legii nr. 58/1934 semnătura trasului pusă pe faţa cambiei va fi considerată acceptare, chiar dacă nu există o menţiune de acceptare. Datorită faptului că acceptarea este facultativă, legea nu impune ca ea să fie datată. Datarea acceptării se impune atunci când prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie, deoarece nedatarea în acest caz, duce la pierderea acţiunilor de regres. Art. 29 din legea nr. 58/1934 prevede ca, pentru a fi considerată valabilă, acceptarea cambiei trebuie să fie necondiţionată; o acceptare condiţionată echivalând cu un refuz de acceptare a cambiei. Acceptarea poate fi, însă, parţială. Acceptarea cambiei va da naştere unor obligaţii în sarcina trasului faţă de posesorul cambiei, dar şi faţă de trăgător. Principala obligaţie a trasului faţă de posesorul cambiei o reprezintă obligaţia de a plăti la scadenţă suma menţionată în titlu; trasul devenind obligat cambial principal şi răspunzând direct de plata sumei către posesorul cambiei. Trasul este ţinut solidar cu trăgătorul, giranţii şi avaliştii în faţa posesorului cambiei, el fiind obligat să facă plata, iar ceilalţi asumându-şi doar obligaţia de a face să se plătească. Faţă de trăgător, trasul acceptant este obligat doar atunci când nu s-a efectuat plata la scadenţă şi numai dacă trăgătorul este şi posesor al titlului. Legea dă posibilitatea trasului de a revoca acceptarea cambiei, revocare care se va realiza prin ştergerea menţiunii de acceptare de pe titlu, într-un mod 102

care să ateste intenţia de retragere a acceptării. Revocarea va putea fi făcută doar înainte de înapoierea titlului către posesorul cambiei. În anumite situaţii, în scopul protejării intereselor posesorului cambiei, legea dă posibilitatea ca acceptarea cambiei să emane de la o altă persoană decât trasul. Persoanele care pot accepta cambia în aceste situaţii sunt indicatul la nevoie şi intervenientul pentru onoare. Indicatul la nevoie este persoana desemnată de trăgător, girant sau avalist, care va accepta la nevoie cambia, în eventualitatea în care trasul nu o va accepta. Desemnarea indicatului la nevoie se face printr-o menţiune înscrisă pe cambie. Acesta trebuie să domicilieze la locul plăţii. Intervenientul de onoare este persoana care acceptă cambia din proprie iniţiativă, cu ocazia dresării protestului de neacceptare din partea trasului. Această persoană poate fi un terţ sau un obligat cambial, cu excepţia acceptantului. Avalul Avalul este un angajament necondiţionat prin care un terţ sau un semnatar al cambiei (numit avalist), altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru obligaţiile unui coobligat cambial (numit avalizat). Condiţiile de fond ale avalului: • el nu poate fi dat sub condiţie şi nu poate conţine clauze contrare naturii sale; • în situaţia în care obligaţia garantată este nulă deoarece nu îndeplineşte condiţiile formale, avalul va fi, la rândul său, nul; • dacă obligaţia avalistului nu îndeplineşte condiţiile unei obligaţii cambiale, avalul devine o fidejusiune. Conform art. 34 din legea nr. 58/1934, avalul se va scrie pe cambie sau pe adaosul cambiei. El se exprimă prin termenul,,pentru aval“ sau printr-un alt termen sinonim şi va fi semnat de către avalist. Legea prevede că avalistul este ţinut la fel ca şi acela pentru care el a garantat, deci va putea fi urmărit ca tras acceptant, trăgător sau girant, în funcţie de calitatea pe care avalizatul o are în raportul cambial. Plata cambiei Pentru achitarea sumei prevăzute în titlu, cambia va trebui să fie prezentată la plată. Această prezentare trebuie să fie reală şi efectivă, cel care este îndreptăţit să primească plata trebuind să prezinte celui obligat cambia. 103

Prezentarea cambiei şi dreptul la plată îl are persoana care este posesoarea legitimă a titlului. Această persoană poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie ori giratarul legitimat printr-un şir neîntrerupt de giruri. Plata cambiei poate fi cerută următoarelor persoane: • trasului acceptant • domiciliatarului (când a fost indicat în cambie) • avalistului trasului • debitorilor de regres (în subsidiar şi dacă au fost îndeplinite formalităţile legale) Plata cambiei va fi cerută la scadenţă. Data scadentă poate să fie determinată la emiterea titlului sau ulterior, de posesorul cambiei. Prezentarea cambiei pentru plată se va face la locul şi la adresa indicată în titlu. Legea prevede că locul plaţii este localitatea arătată în cambie, iar dacă localitatea nu este prevăzută, plata se va face în localitatea indicată lângă numele trasului. În situaţia în care în cambie nu se indică adresa plătitorului, ea trebuie prezentată pentru plată la domiciliul trasului sau al persoanei indicate să plătească pentru el sau la domiciliul intervenientului. Pentru a fi valabilă, plata trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • plătitorul să fie capabil şi să nu fi fost supus procedurii falimentului; • plata să se fi făcut la scadenţă; • plata să se fi făcut fără fraudă sau greşeala plătitorului În situaţia în care plata este făcută de trasul acceptant, ea va stinge obligaţia cambială şi obligaţiile tuturor debitorilor cambiali. Alta este situaţia când plata este făcută de un debitor de regres, când se sting numai obligaţiile care sunt pe titlu, nu şi obligaţiile giranţilor anteriori, ale trasului, trăgătorilor şi avaliştilor lor. 2. Biletul la ordin Noţiunea şi definiţia biletului la ordin Reglementarea biletului la ordin este aceeaşi ca şi în cazul cambiei, adică în Legea nr. 58/1934. Această lege prevede că dispoziţiile referitoare la cambie se aplică şi biletului la ordin dacă nu sunt incompatibile cu natura acestuia. 104

Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată prin care emitentul îşi ia angajamentul să plătească la o anumită dată, suma de bani determinată, beneficiarului sau posesorului legitim al titlului. Din definiţie se desprinde ideea că acest titlu de credit pune în legătură două persoane: emitentul şi beneficiarul. Emitentul are calitate de debitor şi se obligă să plătească o sumă de bani determinată, la un termen sau la prezentare, unui beneficiar, care are calitatea de creditor. Biletul la ordin reprezintă o promisiune de a plăti, nefiind un mandat de plată. El este un titlu formal, trebuind să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile cerute de lege. Art. 104 din Legea nr. 58/1934 cuprinde menţiunile obligatorii pe care trebuie să le aibă biletul la ordin. Aceste menţiuni sunt următoarele: • denumirea de bilet la ordin; • promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată; • indicarea scadenţei; • locul unde trebuie făcută plata; • numele acelui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata; • data şi locul emiterii biletului la ordin; • semnătura emitentului. Legea stabileşte anumite împrejurări în care, cu toate că nu sunt respectate condiţiile obligatorii, pentru a se evita nevalabilitatea biletului la ordin, se consacră diverse,,remedii“. Astfel, neindicarea datei scadenţei nu va avea drept consecinţă nevalabilitatea titlului, însă biletul la ordin va fi socotit,,plătibil la vedere“. Sau dacă în titlu nu se menţionează locul plăţii, plata se va face la locul emiterii titlului respectiv (locul domiciliului emitentului). Dacă nu este specificat locul emiterii titlului, biletul la ordin va fi considerat semnat la locul indicat lângă numele emitentului. 3. Cecul Noţiunea şi definiţia cecului Cecul este reglementat de către Legea nr. 59/1934. El e fost definit ca fiind ,,un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar“33.

33

Cărpenaru, St., op. cit., p. 522. 105

Din această definiţie rezultă că acest titlu de credit implică trei persoane: • trăgătorul • trasul • beneficiarul Întotdeauna tras va fi doar o bancă, legea dispunând, totuşi, că dacă cecul este tras şi plătibil în străinătate, el va fi valabil ca cec şi în situaţia în care trasul nu este o societate bancară. Caracterele cecului: • este un titlu la ordin • complet • formal Pentru a putea fi emis un cec, trebuie ca între trăgător şi tras să existe o convenţie privind emiterea de cecuri şi trăgătorul să aibă un disponibil la tras. Prin convenţia dintre trăgător şi tras, trasul (banca) autorizează pe trăgător (clientul) să tragă asupra ei cecuri şi se obligă să efectueze din disponibilul bancar plăţile, la ordinul trăgătorului. Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii este infracţiune. Trăgătorul va emite cecuri doar dacă are la bancă un disponibil (numit provizion sau acoperire) pentru efectuarea plăţii. Provizionul poate fi un depozit bancar sau o deschidere de credit şi trebuie să existe prealabil emiterii cecului, având o valoare de cel puţin cât valoarea titlului. Condiţiile de valabilitate ale cecului Datorită faptului că cecul are un caracter formal, el va trebui să îmbrace întotdeauna forma scrisă şi să conţină menţiunile obligatorii prevăzute de dispoziţiile legale în materie. Referitor la condiţiile de fond, prevederile legale nu instituie condiţii speciale, deci cecul trebuie să îndeplinească condiţiile de fond generale din dreptul comun. Înscrisul cecului este un formular tipizat care va fi completat de către trăgător cu menţiunile cerute şi va fi semnat de către acesta. Menţiunile obligatorii pe care legea le-a prevăzut să fie în conţinutul cecului sunt următoarele: • denumirea de cec • ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani • denumirea trasului (societăţii bancare) care trebuie să plătească • locul unde trebuie să fie făcută plata • data şi locul emiterii cecului 106

• semnătura trăgătorului În situaţia în care nu sunt prevăzute în cuprinsul titlului menţiunile obligatorii, înscrisul respectiv nu va fi socotit cec, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel. Transmiterea cecului Referitor la transmiterea cecului, se face distincţie după cum acesta este la ordin, la purtător sau nominativ. Potrivit art. 15 din Legea 59/1934, cecul la ordin (în care trăgătorul l-a desemnat pe beneficiar) se transmite prin gir. Girul trebuie să fie necondiţionat, integral, scris pe titlu sau pe un adaos la titlu şi semnat de girant. Cecul la purtător se transmite prin simpla tradiţiune a titlului. Cecul nominativ (cel care cuprinde numele beneficiarului şi menţiunea,,nu la ordin“ sau o menţiune sinonimă) se transmite prin cesiunea de drept comun. Avalul cecului Plata cecului poate să fie garantată prin aval, care poate fi pentru toată suma sau numai pentru o parte din ea şi care se poate da de un terţ sau de un semnatar al cecului. Condiţiile de formă ale avalului sunt următoarele: • se dă pe cec sau pe un adaos; • se exprimă prin termenul,,pentru aval“ sau prin alţi termeni sinonimi; • pentru valabilitatea cecului se cere semnătura avalistului; • trebuie să se arate pentru cine este dat, în caz contrar avalul socotindu-se dat pentru trăgător. Efectele pe care le produce avalul sunt următoarele: • avalistul este ţinut întocmai ca şi persoana pentru care s-a dat avalul, obligaţia avalistului fiind valabilă chiar şi în situaţia în care obligaţia pe care el a garantat-o este nulă pentru oricare motiv, afară de un viciu de formă; • dacă avalistul a făcut plata cecului, el va dobândi drepturile împotriva persoanei pentru care a garantat şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de această persoană în temeiul cecului.

107

Plata cecului Conform legii nr. 59/1934, cecul este plătibil la vedere, iar orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă. Rezultă că plata cecului se va face la prezentarea sa, de către posesorul său, la bancă. Legea stabileşte anumite termene pentru prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România. Aceste termene sunt următoarele: • 8 zile, în situaţia în care cecul este plătibil în localitatea unde a fost emis • 15 zile, în situaţia în care cecul este plătibil în altă localitate decât aceea în care a fost emis Dacă cecul este emis în străinătate şi este plătibil în România, el trebuie prezentat la plată în 30 de zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara continentului european, termenul de prezentare la plată va fi de 70 de zile. Toate termenele amintite încep să curgă din ziua emiterii cecului şi consemnată în acest înscris. Plata poate fi atât integrală, cât şi parţială. În momentul plăţii, trasul are posibilitatea să ceară predarea titlului în care să se consemneze menţiunea,,achitat“, iar dacă plata este parţială, trasul poate cere să se consemneze pe titlu menţiunea acestei plăţi şi să dea o chitanţă. Plătindu-se cecul, obligaţiile astfel născute se vor stinge. În cazul în care cecul nu se prezintă la plată în termenele legale, se va pierde dreptul de regres împotriva giranţilor şi a garanţilor, dacă trasul nu a efectuat plata. Dacă banca refuză plata cecului, beneficiarul nu are o acţiune directă împotriva ei, deoarece banca nu este un debitor cambial, ci este un plătitor pentru trăgător. Refuzul plăţii cecului va crea posibilitatea promovării acţiunilor de regres (posesorul cecului va putea să exercite dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celor obligaţi de regres). Refuzul plăţii se dovedeşte printr-un act autentic, prin declaraţia trasului scrisă şi datată pe cec sau printr-o confirmare oficială datată a unei case de compensaţii. Toate acestea trebuie să existe înainte de data la care expiră termenul de prezentare. Vocabular explicativ: Noţiunea de „cambie“ provine de la termenul italian cambio, care se traduce „schimb“. Temă: 1. Caracteristicile esenţiale ale titlurilor de credit. 2. Ce sunt titlurile reprezentative ale mărfurilor? 3. Clasificaţi şi definiţi titlurile de credit după modul în care circulă. 108

4. Ce sunt titlurile cauzale? 5. Definiţi funcţia de instrument de schimb valutar a cambiei. 6. Ce reprezintă girul la purtător? 7. Cum se transmite cecul nominativ? 8. Care sunt termenele pentru prezentarea la plată a cecului? 9. Enumeraţi remediile prevăzute de lege pentru a se evita nevalabilitatea biletului la ordin. 10. Ce reprezintă biletul la ordin? Răspunsuri: 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

109

Test grilă: 1. Creanţa trăgătorului faţă de tras se numeşte: a. provizion b. debit c. proviziune sau acoperirea cambiei. 2. Prin clauza „după aviz”: a. trăgătorul îl înştiinţează pe tras să accepte sau să plătească conform avizului b. trăgătorul îl înştiinţează pe tras să nu accepte sau să nu plătească decât după primirea unui aviz din partea sa c. trăgătorul îl notifică pe tras să emită avizul. 3. Dreptul de completare în cazul cambiei în alb trebuie exercitat în termen de: a. 3 ani de la emiterea titlului b. 6 luni de la emiterea titlului c. 1 an de la emiterea titlului 4. Biletul la ordin este: a. un mandat de plată b. o promisiune de a plăti c. un angajament de plată 5. Cecul la purtător se transmite: a. prin cesiunea de drept comun b. prin vânzare-cumpărare c. prin simpla tradiţiune a titlului 6. Avalul cecului se dă: a. prin înscris sub semnătură privată b. prin înscris autentic c. pe cec sau pe un adaos. 7. Persoana desemnată de trăgător să accepte cambia în cazul în care trasul nu o va accepta se numeşte: a. intervenient de onoare b. indicatul la nevoie c. avalist 8. Intervenientul de onoare este persoana care: a. acceptă cambia atunci când trasul nu o acceptă 110

b. acceptă cambia în solidar cu trasul c. accepta cambia din proprie iniţiativă, cu ocazia dresării protestului de neacceptare din partea trasului. 9. Girantul este: a. persoana care nu este titulară a dreptului b. persoana titulară a dreptului şi posesoare a titlului c. persoana deţinătoare a titlului. 10. Biletul la ordin reprezintă: a. un mandat de plată b. o promisiune de a plăti c. un titlu neformal. 11. Biletul la ordin este reglementat de: a. Legea nr. 58/1934 b. Legea nr. 31/1990 c. Legea nr. 56/1993. 12. Cecul la purtător se transmite prin: a. simpla tradiţiune a titlului b. cesiunea de creanţa c. aval. 13. După modul în care circulă, titlurile de credit sunt: a. nenominative, fără ordin şi fără purtător b. nominative, la ordin şi la purtător c. nenominative, la ordin şi la purtător. 14. Avalul: a. poate fi dat sub condiţie b. poate conţine clauze contrare naturii sale c. nu poate fi dat sub condiţie. 15. Una din menţiunile obligatorii pe care trebuie sa o aibă biletul la ordin este: a. numărul contractului de prestări servicii b. numărul facturii emise c. semnătura emitentului. 16. Caracterele cecului sunt următoarele: a. este un titlu la purtător, complet şi neformal b. este un titlu la ordin, complet şi formal c. este un titlu la ordin şi neformal. 111

17. Prin gir, girantul: a. nu garantează plata de către tras a sumei faţă de giratar b. garantează plata de către tras a sumei faţă de giratar c. nu are obligaţii de garanţie. 18. Plata cecului poate să fie garantată: a. prin gir b. prin conosament c. prin aval. 19. Girul: a. este trecut pe titlu b. nu este trecut pe titlu c. este separat de titlu. 20. Cambia este: a. un titlu de credit b. un titlu incomplet c. un titlu concret. Dicţionar român-englez: • a ajunge la scadenţă = to reach maturity • a gira = to guarantee • bilet la ordin = promissory note • cambie = bill; bill of exchange; cu scadenta apropiată/îndepartată = short/long bill; acceptarea unei cambii = acceptance of a bill; avalul unei cambii = backing of a bill; emisiunea unei cambii = drawing of a bill; scadenta unei cambii = maturity of a bill; a accepta o cambie = to meet/honour a bill; a achita o cambie = to receipt a bill • creanţă = claim; debt; credence; - exigibila = claimable debt; - ipotecară = debt secured by a mortgage; - exigibilitatea creantei = the enforcibility of the claim

112

Modele de titluri de credit:

113

SEMINAR 6 MEDIUL DE AFACERI ŞI RELAŢIILE DE MUNCĂ Între mediul de afaceri şi relaţiile de muncă se manifestă numeroase întrepătrunderi şi influenţe. Acestea vizează diverse aspecte, cu conotaţii majore în plan juridic, economic şi social. O parte dintre instituţiile juridice din această sferă de cercetare se studiază în cadrul disciplinei,,relaţiile individuale de muncă“ şi, datorită acestui fapt, nu ne vom opri asupra lor, ci le vom aminti exemplificativ: încheierea, executarea, modificarea, suspendarea, încetarea şi nulitatea contractului individual de muncă; salarizarea; timpul de muncă şi timpul de odihnă; sănătatea şi securitatea în muncă; răspunderea juridică. 1. Dialogul social Luându-se în considerare domeniile de reglementare, relaţiile industriale au fost clasificate în 5 categorii: • relaţii sociale specifice producţiei economice • conflictul • reglementările şi instituţiile referitoare la locul de muncă • negociere - relaţia de schimb • diverse Definirea relaţiilor industriale cuprinde şi principalii actori implicaţi în acestea: managerii sau patronii şi organizaţiile acestora; angajaţii sau indivizii şi grupurile formale (sindicatele) sau informale; statul. Opinia generală este aceea conform căreia între muncă şi capital este, inevitabil, un conflict, dar conflictul şi cooperarea coexistă în cadrul organizaţiilor, iar echilibrul dintre ele este o variabilă. Relaţiile industriale au evoluat gradual, influenţând sau fiind influenţate de mediu. Patronii şi angajaţii au, de multe ori, opinii contrare, între ei intervenind conflicte, a căror rezolvare o oferă dialogul social. Codul muncii instituie ca obiectiv principal al dialogului social, obligaţia de pace socială. Dialogul social a fost definit ca fiind,,o componentă a vieţii sociale, ce constă în discuţiile şi înţelegerile dintre partenerii sociali – sindicate şi patronat - dintre aceştia şi factorii guvernamentali, prin care se urmăreşte armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaţilor în vederea asigurării climatului de stabilitate şi pace socială cu ajutorul modalităţilor de consultare permanentă instituite de lege“34. 34

Ţiclea, Al., Popescu, A., Tufan, C., Ţichindean, M., Ţinca, O., Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, p. 138. 114

Dialogul social se manifestă sub două modalităţi: • bipartitismul • tripartitismul Bipartitismul presupune relaţia dintre patronat şi sindicate, iar tripartitismul presupune relaţia dintre patronat, sindicate şi Guvern. Organismele tripartite se divid în: • organisme consultative (cum ar fi Consiliul Economic şi Social, comisiile de dialog social din cadrul prefecturilor) • organisme de congestiune (cum ar fi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ş.a.). Consiliul Economic şi Social este compus din 27 de membri (9 numiţi de confederaţiile patronale, 9 numiţi de confederaţiile sindicale şi 9 numiţi de Guvern). Acest organism îşi canalizează activităţile spre realizarea următoarele două scopuri: realizarea dialogului social, respectiv asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială. Consiliul Economic şi Social are un rol consultativ în aplanarea stărilor de conflict la nivel de ramură sau la nivel naţional, stări conflictuale apărute între partenerii sociali. Competenţa sa se mai manifestă şi în următoarele activităţi: analizarea şi avizarea proiectelor de hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului şi a proiectelor de legi care vizează relaţiile de muncă şi politica salarială; propunerea candidaţilor pentru numirea ca magistraţi consultanţi în vederea compunerii completelor pentru judecarea conflictelor de muncă; supravegherea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din ratificarea de către ţara noastră a Convenţiei nr. 144/1976 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, privind consultările tripartite. Consiliul Economic şi Social este un organism autonom, nesubordonânduse puterii executive sau partenerilor sociali. 2. Patronatele Pentru a se înţelege noţiunea de,,patronate“, se impune, în primul rând, definirea noţiunii de,,patron“. ,,Patronul este cel care are în proprietate o întreprindere şi care stăpâneşte un patrimoniu“35. Codul muncii defineşte patronul ca fiind persoana juridică înmatriculată sau persoana fizică autorizată, care administrează şi utilizează capitalul în scopul obţinerii de profit în condiţii de concurenţă şi care angajează muncă salariată.

35

Tită, C., Munca şi raporturile juridice de muncă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 21 115

Pornind de la prevederile constituţionale, patronii, ca orice persoane, pot să se asocieze liber, în vederea protejării drepturilor şi intereselor lor. În acest sens sunt şi prevederile din dreptul internaţional al muncii. Astfel, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind dreptul de organizare şi de negociere colectivă se referă la organizarea şi funcţionarea sindicatelor şi a patronatelor.,,Dacă sindicatele s-au remarcat în ultimul deceniu prin activism şi maturizare rapidă, mişcarea patronală s-a constituit mai greu într-un partener real de negociere în dialogul tripartit Guvern-sindicate-patronate“36. Patronatele şi organizaţiile patronale din România se constituie şi funcţionează în temeiul dispoziţiilor constituţionale care consacră dreptul la asociere şi al Legii patronatelor nr. 356/2001. Patronatele sunt persoane juridice private, fără scop lucrativ, apolitice, autonome, constituite din cel puţin 15 întreprinzători. Pot să se constituie patronate şi cu un număr de cel puţin 5 membri în ramurile în care ei deţin peste 70% din volumul producţiei. Având calitatea de partener al dialogului social, organizaţiile patronale au diverse atribuţii, cele mai semnificative dintre acestea fiind: • participarea la negocierea contractelor colective de muncă la toate nivelurile; participarea activă la soluţionarea conflictelor de muncă; • contribuirea la elaborarea strategiilor economico-sociale ale Guvernului şi la elaborarea proiectelor de acte normative în domeniul muncii şi securităţii sociale. Patronatele se constituie pe activităţi economice şi se organizează pe secţiuni, diviziuni, ramuri şi la nivel naţional. Ele pot forma uniuni, federaţii, confederaţii sau alte structuri asociative. Membrii unui patronat adoptă un statut în care sunt stabilite modurile de constituire, organizare, funcţionare şi dizolvare a patronatului respectiv, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Acest statut va trebui să conţină, obligatoriu, următoarele elemente: • denumirea patronatului • sediul principal • dacă va fi cazul, structurile teritoriale proprii • obiectul de activitate şi scopul • patrimoniul, cotizaţiile şi celelalte surse de finanţare legale • drepturile şi obligaţiile membrilor • organele de conducere 36

Voiculescu, N., Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 103 116

• •

răspunderile dizolvarea şi lichidarea patronatului

Patronatele au rolul de a susţine şi de a apăra interesele membrilor lor, în relaţiile cu autorităţile publice, cu sindicatele sau cu diverse persoane fizice ori juridice. Ele, pentru a-şi realiza scopul propus, vor desfăşura următoarele activităţi: • reprezintă, promovează, susţin şi apără interesele economice, tehnice şi juridice ale membrilor lor • activează pentru libertatea de acţiune a patronilor • promovează concurenţa loială • sunt consultate de Guvern la iniţierea, elaborarea şi promovarea programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare, cooperare economică şi participă la structurile de coordonare şi gestionare a programelor cu Uniunea Europeană • desemnează reprezentanţi la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la tratative şi acorduri cu autorităţile publice şi sindicate sau în structurile tripartite de conducere şi de dialog social Patronatele mai au rolul de a asigura membrilor lor informaţii, să faciliteze relaţiile dintre aceştia, să promoveze progresul managerial şi să presteze servicii de consultanţă şi de asistenţă de specialitate. Patronatele îi pot reprezenta pe membrii lor când au conflicte de muncă şi când aceştia solicită acest serviciu. Celor care fac parte din organele de conducere ale patronatelor li se asigură protecţia legii împotriva oricăror forme de discriminare, condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării funcţiilor lor. În România îşi desfăşoară activitatea mai multe organizaţii patronale37: • Confederaţia Patronală din Industria României, care este o organizaţie neguvernamentală, non-profit, apolitică şi este formată din 18 federaţii patronale de ramură, cu 70 de organizaţii patronale de subramură. La acesta sunt arondate unităţile economice cu activităţi de producţie industrială şi comerţ en-gros, din agricultură şi din industria alimentară; • Uniunea Generală a Industriaşilor din România, care este o confederaţie patronală fără scop lucrativ, apolitică şi neguvernamentală. Ea are în componenţă 42 de organizaţii patronale judeţene, 58 de organizaţii patronale de ramură şi 4160 de societăţi comerciale; • Confederaţia Naţională a Patronatului Român, care are în compo37

Conform Ţiclea, Al., Popescu, A., Tufan, C., Ţichindelean, M., Ţinca, O., Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, pp. 166-171 117

nenţa sa agenţi economici din industrie, transporturi, agricultură, construcţii, comerţ, turism, cercetare, proiectare, sectorul sanitar privat, cooperaţie şi servicii; • Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii, care are în componenţa sa peste 35000 de asociaţi şi a semnat acorduri cu 16 organizaţii neguvernamentale din ţara noastră şi cu 15 din alte ţări. La nivelul Uniunii Europene sunt cunoscute trei tipuri de organizaţii patronale38: de reprezentare a intereselor sociale, de reprezentare a intereselor economice şi comerciale şi de reprezentare a intereselor economico-comerciale şi sociale. 3. Sindicatele Avându-se în vedere dispoziţiile din Constituţie şi cele din Codul muncii, sindicatele au fost definite ca fiind,,persoane juridice independente, fără scop patrimonial, constituite în vederea apărării drepturilor colective şi individuale ale membrilor lor şi a promovării intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor de sindicat“39. Activitatea sindicală este guvernată de următoarele principii: • Principiul libertăţii sindicale manifestat sub aspect individual prin ideea că salariatul este liber să adere la orice sindicat şi să se retragă oricând din acesta şi sub aspect colectiv manifestat în ideea că sindicatele sunt libere să se grupeze sau să se afilieze la o altă organizaţie; • Principiul pluralismului sindical, conform căruia se pot constitui mai multe sindicate în aceeaşi ramură, teritoriu sau unitate; • Principiul independenţei sindicatelor, conform căruia sindicatele sunt independente faţă de organele statului, faţă de partidele politice, faţă de celelalte organizaţii ale societăţii civile. Trăsăturile caracteristice ale sindicatelor sunt următoarele: - ele sunt rezultatul asocierii libere a salariaţilor; - au o natură profesională şi apolitică; - activează conform propriilor statute, care sunt conforme legislaţiei în vigoare; - scopul lor este apărarea drepturilor şi intereselor profesionale, economice şi social-culturale ale membrilor care le compun; - sunt persoane juridice private şi participă la soluţionarea unor probleme de interes public. 38 39

Conform Tită, C., op. cit., p. 23. Ştefănescu, I. T., Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 129 118

Pentru formarea unui sindicat se impune un număr de cel puţin 15 membri din aceeaşi ramură sau profesiune, nefiind relevant dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea la angajatori diferiţi. O persoană poate să facă parte, simultan, doar dintr-o singură organizaţie sindicală. Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate, interzice anumitor categorii profesionale asocierea în organizaţii sindicale. Această interdicţie priveşte următoarele persoane: - persoanele care deţin funcţii de conducere; - persoanele care deţin funcţii de demnitate publică; - persoanele care fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici; - magistraţii; - personalul militar. Persoanele care desfăşoară o meserie sau o profesie independentă, membrii cooperatori, agricultorii şi persoanele în curs de calificare au şi ele dreptul de a adera la un sindicat. De asemenea, salariaţii minori pot fi membri de sindicat, chiar dacă nu au încuviinţarea reprezentanţilor legali. Pentru dobândirea personalităţii juridice a sindicatului, împuternicitul desemnat de membrii fondatori ai sindicatului va depune o cerere de înscriere la judecătoria pe raza căreia se află sediul acestei organizaţii. Această cerere va trebui să fie însoţită de următoarele documente: actul constitutiv, lista membrilor fondatori şi lista persoanelor din organele de conducere. Judecătoria va examina cererea în termen de cinci zile de la primire şi, dacă toate cerinţele legale sunt îndeplinite, va pronunţa o hotărâre motivată, în termen de zece zile, de admitere sau, după caz, de respingere. Hotărârea pronunţată se poate ataca cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicarea ei. Judecătoria ţine un registru special în care sunt înscrise organizaţiile sindicale. Un sindicat dobândeşte personalitate juridică la data când este înscris în registrul ţinut de judecătorie. Sindicatul, fiind persoană juridică, are propriul său patrimoniu, care este afectat realizării scopurilor pentru care s-a înfiinţat. Două sau mai multe sindicate se pot asocia, având în vedere criteriul ramurii de activitate, al profesiunii sau cel teritorial şi formând, în acest fel, o federaţie profesională. Două sau mai multe federaţii sindicale se pot asocia, la rândul lor, formând o confederaţie sindicală. Federaţiile şi confederaţiile pot să constituie uniuni sindicale teritoriale. Indiferent de nivelul lor, organizaţiile sindicale se pot reorganiza sau dizolva doar de către organele lor de conducere sau de membrii lor. În situaţia dizolvării unei organizaţii sindicale, patrimoniul ei se va împărţi conform prevederilor din statut sau hotărârii adunării generale. Persoanele care ocupă funcţii de conducere în organizaţii sindicale, se află sub protecţia legii faţă de orice forme de condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării funcţiilor lor. Conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003,,,în 119

timpul mandatului şi timp de doi ani de la încetarea mandatului, reprezentanţilor aleşi în organele de conducere nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv al organizaţiei sindicale“. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede interdicţia modificării sau a desfacerii contractului individual de muncă a persoanelor care îndeplinesc funcţii de conducere în sindicate, care nu vor putea să fie concediaţi pentru motive care ţin de activitatea sindicală. Interdicţia va opera şi în situaţia în care persoana respectivă a fost revocată din acea funcţie. Avându-se în vedere dispoziţiile legale în vigoare, sindicatele au următoarele competenţe în domeniul raporturilor juridice de muncă40: • pot adresa autorităţilor publice competente propuneri legislative, în domeniile de interes specifice; • pot să fie consultate în activitatea de edictare a actelor normative, avându-se în vedere principiile tripartismului; • au competenţa să negocieze şi să încheie contracte colective de muncă, la nivel de unitate şi la alte niveluri; • să primească de la angajatori şi de la organizaţiile patronale informaţii necesare negocierii contractelor colective de muncă sau încheierii acordurilor privind relaţiile de serviciu; • angajatorul va trebui să consulte organizaţia sindicală pentru întocmirea acordului intern; • să folosească, în conformitate cu legea şi cu statutele proprii, mijloacele specifice de luptă sindicală (negocierea, concilierea, medierea, arbitrajul, petiţia, protestul, mitingul, demonstraţia, greva); • să înlăture situaţiile de discriminare bazate pe diverse criterii; • să apere, chiar dacă nu au un mandat expres, interesele membrilor lor, în faţa instanţelor de judecată, prin apărători proprii sau aleşi; • să se pronunţe, cu rol consultativ, asupra măsurilor sociale ale angajatorului şi asupra planului acestuia întocmit în situaţia concedierilor colective; • să participe la şedinţele consiliilor de administraţie în care se discută probleme de interes profesional, economic, social, cultural sau sportiv; • federaţiile sau confederaţiile sindicale pot să desemneze delegaţi proprii care să trateze cu conducerile unităţilor în care sunt organizaţii sindicale din compunerea lor; • să desemneze, prin confederaţii sindicale, reprezentanţi la Organizaţia Internaţională a Muncii; • să constituie fonduri pentru ajutorarea materială a membrilor lor, case de ajutor reciproc, să tipărească publicaţii sau periodice. 40

Conform Tită, C., op. cit., pp. 27-28 120

4. Reprezentanţii salariaţilor Codul muncii prevede că în unităţile cu mai mult de 20 de salariaţi, în situaţia în care nici unul dintre ei nu este membru de sindicat, ei îşi pot desemna reprezentanţi care să promoveze şi să apere interesele lor. Aceşti reprezentanţi sunt aleşi în cadrul adunării generale a salariaţilor, în urma votului a cel puţin jumătate din numărul total al salariaţilor din unitatea respectivă. Cu toate acestea, reprezentanţii salariaţilor nu pot desfăşura activităţi care fac parte din atribuţiunile exclusive ale sindicatelor. Pentru a fi aleasă ca reprezentant al salariaţilor, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să fi împlinit vârsta de 21 de ani; • să fi lucrat în acea unitate cel puţin 1 an fără întrerupere. Această condiţie nu este necesară la unităţile nou înfiinţate. Numărul reprezentanţilor salariaţilor se stabileşte de comun acord cu angajatorul, luându-se în considerare numărul salariaţilor acestuia. Durata mandatului de reprezentant al salariaţilor nu poate depăşi 2 ani. Atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor sunt următoarele41: • să urmărească respectarea drepturilor salariaţilor, în conformitate cu legislaţia şi documentele oficiale în materie; • să participe la elaborarea regulamentului intern; • să promoveze interesele salariaţilor referitoare la salariu, condiţii de muncă, timp de muncă şi timp de odihnă, stabilitate în muncă, orice alte interese profesionale, economice şi sociale legate de relaţiile de muncă; • să sesizeze inspectoratul de muncă cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale şi ale contractului colectiv de muncă aplicabil. Reprezentanţii salariaţilor au alocate 20 de ore lunar, în care să se ocupe doar de atribuţiunile care le revin în această calitate şi care se consideră timp efectiv lucrat pentru angajator. Ei nu pot fi concediaţi pe durata mandatului, pentru necompetenţă profesională sau pentru motive care ţin de îndeplinirea mandatului primit de la salariaţi.

41

Conform Voiculescu, N., op. cit., p. 102 121

Temă: 1. Definiţi dialogul social. 2. Cum se constituie un patronat? 3. Trăsăturile caracteristice ale sindicatelor. 4. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoana pentru a fi aleasă ca reprezentant al salariaţilor? 5. Enumeraţi şi explicaţi principalele competente ale sindicatelor domeniul raporturilor juridice de muncă42: Răspunsuri: 1. 2. 3. 4. 5.

42

Conform Tită, C., op. cit., pp. 27-28 122

Test grilă: 1. Consiliul Economic şi Social este compus din: a. 27 membri b. 50 membri c. 5 membri 2. Patronatele sunt constituie din cel puţin: a. 10 întreprinzători b. 25 întreprinzători c. 5 membri în ramurile în care ei deţin peste 70% din volumul producţiei. 3. Nu se pot asocia în sindicate: a. agricultorii b. minorii c. magistraţii. 4. Principiul pluralismului sindical permite: a. constituirea mai multor sindicate în aceeaşi ramură, teritoriu sau unitate b. apartenenţa aceleiaşi persoane la mai multe sindicate c. constituirea unui singur sindicat în aceeaşi ramură, dar mai multor sindicate în acelaşi teritoriu sau unitate. 5. Poate fi aleasă în calitate de reprezentant al salariaţilor orice persoană cu vârsta peste: a. 18 ani b. 21 ani c. 30 ani 6. Consiliul Economic şi Social este: a. organism subordonat partenerilor sociali b. organism subordonat puterii executive c. un organism autonom. 7. Durata mandatului de reprezentant al salariaţilor nu poate depăşi: a. 2 ani b. 4 ani c. 5 ani. 8. Un sindicat dobândeşte personalitate juridică la data când a. este depusă cerere în acest sens la judecătorie b. este înscris în registrul ţinut de judecătoria pe raza căreia se află sediul acestei organizaţii 123

c. la data întocmirii actului constitutiv. 9. Patronatele se constituie: a. pe categorii de industrii b. pe raze teritoriale c. pe activităţi economice. 10. Patronatele şi organizaţiile patronale din România se constituie şi funcţionează în temeiul dispoziţiilor: a. Codului Muncii b. Legii nr. 31/1990 c. Legii nr. 356/2001 Dicţionar român-englez • sindicat = (trade) union; syndicate • membru de sindicat = trade-union member • patronat = employers’ association

124

REPERTORIU LEGISLATIV • Legea nr. 59/1934 asupra CECULUI, publicata în M.Of. nr. 100/1 mai 1934 - extras TITLUL I CAP. 1 Despre emiterea şi forma cecului ART. 1 Cecul cuprinde: 1. Denumirea de cec trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu. 2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită suma de bani. 3. Numele celui care trebuie să plătească (tras). 4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută. 5. Arătarea datei şi a locului emiterii. 6. Semnătura celui care emite cecul (trăgătorul). ART. 2 Titlul căruia îi lipseşte una din condiţiunile arătate în articolul precedent nu va fi socotit cec, afară de cazurile arătate în alineatele ce urmează: În lipsa unei arătări speciale, locul arătat lângă numele trasului este socotit loc de plata. Dacă mai multe locuri sunt arătate lângă numele trasului, cecul este plătibil la primul loc arătat. În lipsa acestora, sau a oricăror alte arătări, cecul este plătibil la locul unde trasul are principalul său stabiliment. Cecul care nu arată unde a fost emis se socoteşte semnat la locul arătat lângă numele trăgătorului. ART. 3 Cecul nu poate fi tras decât asupra unui bancher. Cu toate acestea cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec chiar dacă trasul nu este bancher. Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras, disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei convenţiuni ex•

Legea 59/1934 a fost modificata prin: - Legea nr. 394/1943 - Legea nr. 515/1946 - O.G. nr. 11/1993 - Legea nr. 83/1994 - O.U.G. nr. 38/2008 publicata in MOF nr. 284 din 11/04/2008 125

prese sau tacite. Titlul emis fără observarea acestor condiţiuni valorează totuşi ca cec. ART. 4 Cecul nu poate fi acceptat. Menţiunea de acceptare trecută pe cec se socoteşte nescrisă. Orice menţiune de certificare, vedere sau alta echivalentă, scrisă pe titlu şi semnată de tras, are numai efectul confirmării existenţei disponibilului şi împiedică pe trăgător de a-l putea retrage înainte de a fi trecut termenul de prezentare. ART. 5 Cecul poate fi stipulat plătibil: Unei anumite persoane, cu sau fără clauza expresă "la ordin". Unei anumite persoane cu clauză "nu la ordin", sau o expresiune echivalentă, "La purtător". Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu menţiunea "sau la purtător", ori o altă expresiune echivalentă este socotit cec la purtător. Cecul fără arătarea beneficiarului este socotit cec la purtător. ART. 6 Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi. Cecul poate fi tras pentru contul unui terţiu. Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, în afară de cazul unui cec tras între deosebite stabilimente ale aceluiaşi trăgător. În acest caz cecul nu poate fi la purtător. ART. 7 Orice stipulaţiune de dobândă înscrisă în cec se socoteşte nescrisă. ART. 8 Cecul poate fi plătibil la domiciliul unui terţiu fie în localitatea unde trasul are domiciliul sau fie într-o altă localitate, cu condiţiunea însă ca terţiul să fie bancher. ART. 9 Dacă într-un cec suma de plată este scrisă în litere şi în cifre, în caz de deosebire suma de plata este cea scrisă în litere. Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în cifre, în caz de deosebire suma de plată este cea mai mică. ART. 10 Dacă cecul poartă semnăturile unor persoane incapabile de a se obliga prin cec, semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, ori 126

semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga persoanele care au semnat cecul, sau în numele cărora a fost semnat, obligaţiunile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile. ART. 11 Orice semnătură a unui cec trebuie sa cuprindă numele şi prenumele sau firma celui care se obligă. Este totuşi valabilă semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţiale. ART. 12 Cine pune semnătura sa pe un cec, ca reprezentant al unei persoane pentru care nu are împuternicirea de a lucra, e ţinut personal, în temeiul cecului şi, dacă a plătit are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut pretinsul reprezentat. Aceeaşi regulă se aplică reprezentantului care a depăşit împuternicirea sa. Orice persoană se poate obliga prin cec, prin mandatar, chiar dacă mandatul este conceput în termeni generali, în ce priveşte dreptul mandatarului de a emite sau semna cecuri. ART. 13 Trăgătorul răspunde de plată. Orice clauză prin care trăgătorul se descarcă de această răspundere se socoteşte nescrisă. ART. 14 Daca un cec necompletat la emitere a fost completat fără a ţine seama de înţelegerile intervenite, neobservarea acestor înţelegeri nu poate fi opusă posesorului, afara numai dacă acesta a dobândit cecul cu rea credinţă, sau dacă posesorul a savârşit o greşeală gravă în dobândirea cecului. CAP. 2 Despre transmiterea cecului ART. 15 Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu sau fără clauza expresa "la ordin", este transmisibil prin gir. Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu clauza "nu la ordin" sau o expresiune echivalentă, este transmisibil numai în forma şi cu efectele unei cesiuni ordinare. Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt obligat. Aceştia pot să gireze din nou cecul. ART. 16 Girul trebuie să fie necondiţionat. Orice condiţiune la care este supus se socoteşte nescrisă. 127

Girul parţial este nul. Este de asemenea nul girul trasului. Girul "la purtător" este echivalent unui gir în alb. Girul în folosul trasului are valoarea unei chitanţe, în afară de cazul când trasul are mai multe stabilimente şi dacă girul este făcut în folosul unui stabiliment, altul decât acela asupra căruia cecul a fost tras. ART. 17 Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia (allonge); el trebuie sa fie semnat de girant. Girul este valabil dacă beneficiarul nu este arătat sau girantul a pus numai semnatura (gir in alb). În acest din urma caz, girul pentru a fi valabil trebuie să fie scris, pe dosul cecului sau pe adaos (allonge). ART. 18 Girul transmite toate drepturile rezultând din cec. Dacă girul este în alb, posesorul poate: 1. Să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele unei alte persoane. 2. Să gireze cecul din nou în alb sau unei anumite persoane. 3. Să predea cecul unui terţiu fără să-l gireze şi fără să completeze girul în alb. ART. 19 Girantul, dacă nu există clauza contrarie, răspunde de plată. El poate interzice un nou gir; în acest caz el nu răspunde către persoanele cărora cecul a fost ulterior girat. ART. 20 Deţinătorul unui cec transmisibil prin gir este socotit legitim, dacă justifică dreptul sau printr-o serie neîntreruptă de giruri chiar dacă ultimul gir este în alb. Girurile şterse se socotesc în această privinţă nescrise. Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia este socotit că a dobândit cecul prin gir în alb. ART. 21 Girul pus pe un cec la purtător face pe girant răspunzător, potrivit dispoziţiunilor referitoare la regres; el nu transformă însă titlul într-un cec la ordin. ART. 22 Dacă o persoană a pierdut prin orice întâmplare posesiunea unui cec, posesorul ţn mâinile căruia a ajuns cecul, fie că este un cec la purtător, fie că este un cec transmisibil prin gir, pentru care posesorul justifică dreptul său, în 128

modul arătat în art. 20, nu este ţinut să predea cecul, afară numai dacă l-a dobândit cu rea credinţă sau dacă a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea lui. ART. 23 Persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiune, în baza unui cec, nu pot opune posesorului excepţiunile întemeiate pe raporturile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori, afară numai dacă posesorul dobândind cecul a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului. ART. 24 Dacă girul cuprinde menţiunea "valoare pentru acoperire", "pentru încasare", "pentru procură", sau orice altă menţiune care implică un simplu mandat, posesorul poate să exercite toate drepturile izvorâte din cec, dar nu-l poate gira decât cu titlu de procură. Cei obligaţi nu pot opune în acest caz posesorului decât excepţiunile ce ar fi putut opune girantului. Mandatul cuprins într-un gir "pentru procură", nu încetează prin moartea mandantului, prin incapacitatea sau restrângerea capacitaţii acestuia. ART. 25 Girul făcut posterior protestului sau unei alte constatări echivalente, sau după expirarea termenului de prezentare, produce numai efectele unei cesiuni ordinare. Girul fără dată este socotit, până la dovada contrarie, ca fiind făcut înaintea protestului sau constatării echivalente, sau înaintea expirării termenului la care se referă alineatul precedent. CAP. 3 Despre aval ART. 26 Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sau numai pentru parte din suma. Această garanţie poate fi dată de un terţiu, altul decât trasul sau chiar de un semnatar al cecului. ART. 27 Avalul se dă pe cec sau pe adaos. El se exprimă prin cuvintele: "pentru aval", sau orice altă formă echivalentă; el este semnat de avalist. El este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cecului, afară numai daca semnătura este a trăgătorului. Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei arătări el se socoteşte dat pentru trăgător. 129

ART. 28 Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca şi persoana pentru care a dat avalul. Obligaţiunea sa este valabilă chiar daca obligaţiunea pe care a garantat-o ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă. Când avalistul plăteşte cecul, el dobândeşte drepturile rezultând din cec împotriva persoanei pentru care a garantat şi împotriva acelora care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cecului.

Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale - extras – TITLUL II - Constituirea societăţilor comerciale CAPITOLUL I - Actul constitutiv al societăţii Art. 5 (1) Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandita pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. (2) Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. În acest caz se întocmeşte numai statutul. (3) Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. (4) Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. În cuprinsul prezentei legi, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât ăi contractul de societate şi/sau statutul societăţii. (5) În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. (6) Actul constitutiv se încheie sub semnătura privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică. (7) Actul constitutiv dobândeşte data certa şi prin depunerea la oficiul registrului comerţului. Art. 6 (1) Semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori. 130

(2) Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de prezenta lege. Art. 7 Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde: a) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor persoane juridice; numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale; la societatea în comandită simplă se vor arăta asociaţii comanditari, asociaţii comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul; b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii; c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; d) capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării, precum şi data la care se va vărsa integral capitalul social subscris. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominala a parţilor sociale, precum şi numărul parţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său; e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, persoane fizice ori juridice, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; g) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentante sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; h) durata societăţii; i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. Art. 8 Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde: a) numele şi prenumele, codul numeric personal, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor persoane juridice, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale; la societatea în comandita pe acţiuni se vor arăta asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi, precum şi reprezentantul fiscal, dacă este cazul; b) forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii; 131

c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; d) capitalul social subscris şi cel vărsat. La constituire, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acţionar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel. Restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare; e) valoarea bunurilor constituite ca aport în natură în societate, modul de evaluare şi numărul acţiunilor acordate pentru acestea; f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător. Dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni; g) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor, persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li se conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei. Pentru societăţile î comandită pe acţiuni se vor indica comanditaţii care reprezintă şi administrează societatea; h) numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea cenzorilor, persoane juridice; i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, controlul acesteia de către acţionari, precum şi documentele la care aceştia vor putea să aibă acces pentru a se informa şi a-şi exercita controlul; j) durata societăţii; k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor; l) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentante sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; m) avantajele rezervate fondatorilor; n) acţiunile comanditarilor în societatea în comandita pe acţiuni; o) operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni; p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii. Art. 9 Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. 132

Art. 10 (1) Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandita pe acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei. (2) Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5. Art. 11 (1) Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 100.000 lei. (2) Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Art. 12 În societatea cu răspundere limitată, numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50. Art. 13 (1) În cazul în care, într-o societate cu răspundere limitată, părţile sociale sunt ale unei singure persoane, aceasta, în calitate de asociat unic, are drepturile şi obligaţiile ce revin, potrivit prezentei legi, adunării generale a asociaţilor. (2) Dacă asociatul unic este administrator, îi revin şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această calitate. (3) În societatea care se înfiinţează de către un asociat unic, valoarea aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate. Art. 14 (1) O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât intr-o singură societate cu răspundere limitată. (2) O societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană. (3) În caz de încălcare a prevederilor alin. (1) si (2), statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi orice persoană interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăţi astfel constituită. (4) Pe baza hotărârii de dizolvare, lichidarea se va face în condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru societăţile cu răspundere limitată. Art. 15 Contractele între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau persoana juridică, asociat unic al celei dintâi, se încheie în forma scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Art. 16 (1) Aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de societate. 133

(2) Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate. Aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. (3) Aporturile în creanţe sunt liberate potrivit art. 84. Asemenea aporturi nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi nici la societăţile în comandita pe acţiuni sau cu răspundere limitată. (4) Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social. (5) Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă cu titlu de aport social, dar care nu pot constitui aport la formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe, potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, rămânând, totodată, obligaţi să participe la pierderi. Art. 17 (1) La autentificarea actului constitutiv în cazurile prevăzute la art. 5 sau, după caz, la darea de data certă a acestuia, se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi declaraţia pe propria răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată. (2) La acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă cel puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat în fiecare dintre aceste societăţi. (3) Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care dă data certă va refuza operaţiunile solicitate, dacă din documentaţia prezentată rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).

134

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. 2. Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Buc., 2002. 3. Ion Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998. 4. Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele comerciale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997 5. I.L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. All Beck, Buc., 2002. 6. Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţia „ Chemarea”, Iaşi, 1992. 7. Octavian Căpăţână, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1996. 8. Stanciu D.Cărpenaru şi alţii, Societăţile comerciale, Ed. All Beck, 2001; 9. Ioan Mîzgă, Alexandru Mîzgă, Drept comercial, Bucureşti Ed. Victor, 2005, 10. Marin Popescu, Drept comercial, Bucuresti: Editura Fundatiei "Romania de Maine", 2004. 11. Georgiana Stanciu, Drept comercial: note de curs /. - Constanta: Europolis, 2004. – 12. Gheorghe Gheorghiu, Adrian Tutuianu, Eduard Istratescu, Drept comercial roman: note de curs, Târgovişte: Bibliotheca, 2004. 13. Daniel-Mihail Şandru, Drept comercial român: note de curs. - Bucureşti: Sylvi, 2004 14. Radu I. Motica, Vasile Popa, Drept comercial roman şi drept bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 15. Gheorghe Buta, Dreptul Afacerilor, Ed. EFES, Cluj-Napoca, 2003; 16. Grigore Florescu, Drept comercial roman, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucureşti, 2003 17. Roxana Delia Paun, Dreptul afacerilor, ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008 18. Tită, C., Munca şi raporturile juridice de muncă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 19. Voiculescu, N., Dreptul muncii. Reglementări interne şi comunitare, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 20. Ştefănescu, I. T., Tratat de dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003 135