Asistenţa Socială A Copilului Abandonat 2 [PDF]

Zitiervorschau

UNIVERSITATEA "AL. I. CUZA" FACULTATEA DE FILOSOFIE SECŢIA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ASISTENŢA SOCIALĂ A COPILULUI ABANDONAT

COORDONATOR: Lect. Ştefan Cojocaru STUDENT: Şchiop Cristian

CUPRINS Argument CAPITOLUL I COPILUL ABANDONAT 1.1 Clasificări conceptuale 1.2 Nevoile copilului. Familie şi afectivitate 1.3 Separarea copiilor de părinţi. Forme de separare 1.4 Efectele abandonului asupra copilului 1.5 Factori generatori de abandon 1.6 Evoluţia abandonului în România în perioada de tranziţie. Cauze 1.7 Prevenirea abandonului 1.8 Legislaţie. Extrase 1.9 Măsuri de protecţie a copilului aflat în dificultate/abandonat CAPITOLUL II MĂSURILE DE PROTECŢIE A COPILULUI ABANDONAT 2.1. Protecţia copilului prin tutelă şi curatelă 2.2. Protecţia copilului prin încredinţare 2.3. Plasamentul familial 2.4. Instituţiile pentru copii 2.5. Centrul Maternal 2.6. Adopţia CAPITOLUL III COPILUL SEPARAT DE FAMILIE. REPERE

2

CAPITOLUL IV REPERE METODOLOGICE Studiul de caz numărul 1 Studiul de caz numărul 2 Studiul de caz numărul 3 Studiul de caz numărul 4 Studiul de caz numărul 5 CONCLUZII BIBLIOGRAFIE

3

Argument Situaţia socio-economică din România a dus la creşterea numărului de familii (şi în consecinţă, de copii) aflaţi în diferite categorii de risc: riscul de a fi abandonaţi în instituţii sau pur şi simplu pe stradă, riscul de a fi încredinţaţi pe perioade nedeterminate unor instituţii, riscul de a fi abuzaţi de propria familie sau de alte persoane, de a deveni delincvenţi sau victime ale violenţei şi abuzurilor; într-un cuvânt, riscul de a nu creşte într-un mediu familial bazat pe dragoste şi suport pentru dezvoltare. Tocmai de aceea copilului trebuie să i se asigure o protecţie specială împotriva factorilor agresivi ai mediului, asistentul social având un rol important în această direcţie. Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze ce înseamnă abandonul pentru un copil, care sunt efectele lipsei unui mediu familial adecvat precum şi alternativele de protecţie a unui copil aflat într-o astfel de situaţie. Bunăstarea viitoare a colectivităţii depinde în mod fundamental de calitatea stării de sănătate, de gradul de educaţie şi profilul socio-moral al generaţiilor tinere. Din acest punct de vedere copiii sunt un bun social, sunt percepuţi ca fiind cea mai importantă resursă a oricărei societăţi din moment ce ei reprezintă chiar viitorul acelei societăţi. Investitia in viitor reprezinta in primul rand investitia in copii. Premisele dezvoltării personale armonioase sunt puse masiv şi, în multe privinţe definitiv în perioada copilăriei. Tonusul moral, orientarea socială responsabilă, bunăstarea subiectivă, atitudinea constructivă, asumarea valorilor morale- toate îşi au originea în copilărie. Părinţii sunt asociaţi cu dragoste, afecţiune, confort. Cei mai mulţi părinţi îşi îndeplinesc rolul de părinţi cu succes. Există însă şi situaţii în care părinţii nu pot sau nu vor să-şi asume această responsabilitate, ceea ce face ca evoluţia copilului spre viaţa adultă să fie pusă sub semnul întrebării. În cazurile în care responsabilitatea familiei nu funcţionează aceasta este preluată de colectivitate (locală, judeţeană, 4

naţională - statuI asumându-şi aici un angajament fundamental) prin serviciul de Asistenţă Socială. Dacă nu e posibil ca un copil să fie îngrijit în propria sa familie, atunci ordinea opţiuniilor ar trebui să ţină cont de importanţa creşterii şi dezvoltălrii copiilor într-un mediu care să fie permanent şi să răspundă intereselor sale superioare: adopţie sau plasament permanent). Alte alternative ca plasament pe termen scurt şi mediu şi plasarea în instituţii constituie soluţii temporare până la găsirea unora permanente. Trebuie precizat faptul că în România a avut loc o schimbare de concepţie privind protecţia copilului printr-o orientare pentru prevenirea abandonului i ajutorarea familiilor cu risc crescut. În toată această "ofensivă" de ocrotire a copiilor abandonaţi sau aflaţi în risc de abandon, un cuvânt adesea greu de spus îl au asistenţii sociali. O profesie care conferă multe răspunderi, dar şi multe satisfacţii. Între acestea, contribuţia pe care şi-o aduc zi de zi, pentru înlesnirea aflării unei familii (mediu familial) pentru orice copil. Copilul devine astfel o investiţie vitală pentru societatea actuală, care are nevoie de forţă de muncă înalt calificată, dar şi de membrii liberi, conştienţi şi responsabili, capabili să-şi construiască propria viaţă.

5

Capitolul I

COPILUL ABANDONAT

6

1.1. ABANDON. CLARIFICARI CONCEPTUALE Termenul de "abandon" este de origine franceză. Conform dicţionarului Robert Etymologique, "abandon" e un substantiv care provine din termenul francez "bon" de origine gotică, şi care apoi s-a transformat în vechea franceză în "abandon" semnificând " la discreţia cuiva", "la bunul plac al unei persoane". Le Petit Robert arată că "abandonul" e acţiunea de a renunţa, de a părăsi, de a nu se mai ocupa de, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreţia unor persoane. Dicţionarul Quillet Flammarion afirmă că "abandon" semnifică a încredinţa, a oferi ceva sau pe cineva altuia. În concluzie, explicaţiile merg în două direcţii diferite: un sens e cel de a încredinţa, a da, a oferi iar altul, cu conotaţii mult mai negative, e de a părăsi, a neglija, a arunca, a renunţa. Conform dicţionarului limbii române "a abandona" semnifică a renunţa la un bun sau la un drept şi de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, mai are înţelesul de părăsire a familiei sau a copiilor. Abandonul de familie este fapta celui care având obligaţia legală de intreţinere faţă de o persoană, o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea credinţă timp de 2 luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească 1 . În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condiţiile legii, se află în grija unei instituţii, de ocrotire socială sau medicală de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinţii, în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de şase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături între părinţi şi copil, legătura care să dovedească existenţa unor raporturi afective normale. 2 Definiţia abandonului se situează, deci, într-un dublu registru - cel al psihologiei şi cel al socialului. Adesea se manifestă şi o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A.

Iolanda & Nicolae Mitrofan, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.3 Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii publicat în Monitorul oficial al României la 8 iulie 1993 1 2

7

Porot 3 descrie fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă sigură este copilul abandonat. Diferenţele conceptuale determină clarificări utile ale aspectelor şi sursele generatoare de abandon: 1 - palierul psihic originar, influenţat prin crearea situaţiilor reale de abandon, este cel constituit de afectivitate. 2 - producerea stărilor sau sentimentelor de abandon e determinată de absenţa fizică sau afectivă a părintelui sau substitutului parental. 3 - consecinţele situaţiei/sentimentul de abandon se înscrie întotdeauna pe direcţia tulburărilor psihice ale subiectului. Abandonul, indiferent de limba în care este exprimat, e unul dintre cuvintele cu cea mai întunecată rezonanţă.

3

A. Porot, Manuel Alphabetique de psyhiatrie, Paris , PUF, 1975

8

1.2. NEVOILE COPILULUI Trebuinţele comune ale tuturor copiilor nu diferă în mod fundamental de cele ale lumii adulte. Ele acoperă toate aspectele activităţii umane. Acestea sunt trebuinţe materiale, afective, morale, intelectuale, culturale şi spirituale. Copilul este o parte dintr-un întreg începând de la venirea sa pe lume. Totuşi, condiţia de copilărie se caracterizează prin precaritatea sa: copilul depinde de adulţi pentru satisfacerea nevoilor sale: - nevoi fizice, care includ: căldură, hrană adecvată, odihnă, aer, apă, protecţie în faţa pericolelor; -nevoia de afecţiune şi ataşament, care include o persoană de care să se poată ataşa, afecţiune, contact fizic, tandreţe, încurajare, aprobare; -respectarea individualităţii fiecărui copil, adică respectarea caracteristicilor sale individuale, a temperamentului, a ritmului propriu de dezvoltare; -nevoia de securitate care implică: continuitatea îngrijirilor, un mediu şi o rutină stabilită şi predictibilă, reguli sau limite simple şi clare; -stimularea potenţialului înnăscut prin încurajarea curiozităţii şi a comportamentului explorator; -ghidare şi control pentru a învăţa comportamente sociale, o disciplină adecvată şi consistentă; -independenţă în a lua propriile decizii; -responsabilitate pentru lucruri simple la început şi apoi din ce în ce mai complexe, pe măsură ce copilul se maturizează. Indiferent însă de lungimea unei astfel de liste, trebuie avut în vedere trei lucruri: În primul rând, toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă toate celelalte au fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniţi dar care nu primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie, sunt afectaţi foarte grav în dezvoltarea lor. Spitz, în 1951, pe un lot de copii neîngrijiţi de mamă dar în condiţii fizice de dezvoltare excelente, după doi ani de urmărire a arătat scăderea Q.I. de la 124 la 45 iar pe un lot 9

de copii crescuţi de mamă, deşi în condiţii fizice precare, a arătat creşterea progresivă a Q.I. la 105. În al doilea rând există o anume "constelaţie" a acestor nevoi, proprie fiecărui copil. De exemplu, unii copii au nevoie de mai multă stimulare etc. Şi, în fine, acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul creşte, putând fi altul în diferite momente ale vieţii copilului. În orice caz, factorul fundamental pentru toţi oamenii este familia cu toate părţile ei bune şi rele de care au parte copiii în decursul creşterii lor. 1.2.1. Familie şi afectivitate "Dacă s-a spus că în afecţiune sălăşluiesc marile succese ale omenirii, iar în lipsa afecţiunii marile ei eşecuri, afirmaţia s-a referit la faptul că sensibilitatea lumii începe în copilărie, prin familie şi se impune apoi ca cel mai fidel geniu al fiecarui om". (Baudelaire ) 4 Experienţa istorică de până acum a arătat că familia reprezintă mediul cel mai prielnic creşterii şi dezvoltării copilului. Ea oferă mediul uman cu orientarea constantă cea mai ridicată pentru asigurarea bunăstării copilului, creând nu numai condiţiile materiale, dar şi pe cele psiho-afective şi sociale necesare dezvoltării şi formării copilului pentru viaţa matură. Nici o altă "instituţie" umană nu s-a dovedit atât de adecvată pentru creşterea şi dezvoltarea unui copil. Părinţii sunt asociaţi cu dragoste, afecţiune, prietenie, securitate şi confort. Cei mai mulţi părinţi îşi îndeplinesc rolul de părinte cu succes asigurând un mediu proprice dezvoltării copiilor, prin adoptarea modului lor de viaţă şi a comportamentului în funcţie de nevoile copilului, pe care le consideră prioritare (în luarea deciziilor în cadrul familiei). Există însă şi situaţii în care părinţii nu pot sau nu vor să-şi asume această responsabilitate. Studiile lui Bowlby au evidenţiat nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu persoanele adulte (cu părinţii, în lipsa acestora, cu bunicii, cu aIte rude, vecini, 4

Gheorghe Scripcaru, Tandeusz Pirozynski, Petru Boişteanu, Ataşamentul şi proiecţia sa comportamentală, Editura PsihOmnia, Iaşi, 1998, p.12

10

educatori) precum şi rolul fundamental al imaginii pe care şi-o fac copiii despre aceste persoane. În lipsa unei asemenea imagini puternice/normale şi în lipsa unui ataşament adcvat, dezvoltarea copilului este periclitată iar evoluţia lui spre o viaţă de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. 5 Pe bună dreptate se poate spune că un copil privat de afecţiune maternă pierde peste jumătate din şansele sale de reuşită în viaţă. Copiii crescuţi fără dragoste, deci lipsiţi de ataşamentul afectiv normal sunt de regulă pasivi, indiferenţi, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea. Ei vor demonstra o capacitate limitată de a dezvolta relaţii personale cu alţii, mai ales adulţi; vor evita relaţiile permanente. Viaţa lor va fi caracterizată de un şir de relaţii trecătoare. Vor ridica multe pretenţii asupra lor. Tragedia vieţii lor de adulţi va fi ca, în absenţa dragostei, nu vor simţi nici un fel de animaţie, de exemplu : bucurie, umor, vină, în situaţii care presupun acest tip de reacţie. Nu sunt capabili să se critice pe ei înşişi, au foarte puţin control asupra comportării lor, etc.

Simptomele comune copiilor care au probleme de ataşament 6 1.Dezvoltarea

Nu manifestă anxietate normală după un comportament agresiv

conştiinţei

sau brutal (crud); nu manifestă vinovăţie pentru incălcarea

2.Controlul

legilor sau regulilor; proiectează vina asupra altora. Manifestă un control slab, depinde de alţii pentru a-l avea;

impulsivităţii

manifestă lipsă de prevedere (imprudenţă ); are o concentrare

3.Auto-preţuirea

slabă a atenţiei. E incapabil să obţină satisfacţia din sarcinile bine îndeplinite; se consideră pe sine însuşi ca fiind nedemn (neinteresant), se consideră pe sine a fi incapabil să se schimbe; are dificultăţi în

4.Interacţiunea

a se distra; prezintă manifestări de auto-rănir e. Îi lipseşte încrederea în ceilalţi; solicită afecţiune, dar îi

interpersonală

lipseşte profunzimea în relaţii; are dificultăţi în a primi şi a dărui afecţiune; manifestă dependenţă ostilă; are nevoie să domine în toate situaţiile; are maturitate socială diminuată; manifestă contact vizual diminuat (evită privirea interlocutorului); manifestă atractivitate şi prietenie

5

Vasile Miftode, Fundamente ale asistenţei Sociale, Editura Eminescu,1999, p.212 B. Bradford, O. Chirilă, M. Popescu, N. Neguţu, M. Tobias, L. Costache, Instruire şi proceduri pentru asistenţii maternali. Manual, Holt International Children’s Servicies, România, 1999, pp.63-64 6

11

5.Sentimentele

superficială faţă de străini. Au probleme în a-şi recunoaşte propriile sentimente, au dificultăţi în a-şi exprima sentimentele în sens adecvat, mai ales, furia, tristeţea şi frustrarea, are dificultăţi în a recunoaşte

6.Problemele

sentimentele altora. Are probleme cu noţiunile de cauză şi efect, are probleme cu

cognitive

gândirea logică pare să confunde procesele de gândire; are dificultăţi de gândire în avans; au dificultăţi cu gândirea

7.Probleme de

abstractă. Poate să aibă dificultăţi cu procesarea auditivă; poate să aibă

dezvoltare

dificultăţi în a se exprima bine pe sine verbal.

Dimpotrivă, atunci când există un ataşament puternic, se formează oameni stabili din punct de vedere psiho-emoţional, rezistenţi în faţa încercărilor vieţii şi, în plan socioglobal, competenţi în raport cu obligaţiile status-ului profesional şi ale poziţiei sociale ocupate.

Ataşament sigur Biruie teama şi neliniştea

Şi-a atins întregul său potenţial

Gândeşte logic

Dezvoltă relaţii viitoare

Copil

Şi-a dezvoltat conştiinţa

Face faţă stress-ului şi frustării

E încrezător în sine

Şi-a dezvoltat interesul de cooperare cu ceilalţi oameni În concluzie, familia are aptitudinea maximă de a face copilul fericit sau nefericit, funcţie de capacitatea sau incapacitatea sa de a oferi afecţiune acestuia. 1.3. SEPARAREA COPIILOR DE PĂRINŢI Nu putem vorbi de abandon fără a vorbi de separare. În sine, abandon înseamnă separare. 12

Separarea este despărţirea copilului, pentru o perioadă de timp sau definitiv, de persoanele de care s-a ataşat. Despărţirile sau separările frecvente şi neaşteptate de adulţii cu care s-a obişnuit nu trec neobservate de către copil, chiar dacă acesta este mai mic de un an. Uneori se vorbeşte despre separare ca fiind chiar un "act chirurgical". Reacţia la separarea de persoane cu care s-a obişnuit nu este întotdeauna imediată. După o perioadă mai lungă sau mai scurtă de aparenta bunăstare, unii copii pot prezenta diferite tulburări, derulate de obicei în trei faze: 1. Faza de protest: imediat după despărţire copilul protestează viguros, este foarte plângăreţ şi exigent agăţându-se de orice persoană care intră în contact cu el. 2. Faza de disperare: plânsetele copilului se transformă treptat în gemete, acesta îşi pierde pofta de mâncare, scade în greutate şi stagnează în dezvoltare. 3. Faza de detaşare: copilul îşi pierde interesul pentru persoanele din jur, se retrage în sine, expresia feţei devine rigidă, se îmbolnăveşte frecvent, întârzierea în dezvoltare devine generală se instalează o stare de depresie. Despărţirea este dureroasă şi pentru un copil mai mare cât şi pentru unii dintre adulţi (care-şi abandonează copiii sau îi internează în instituţii). Dar, în timp ce adultul poate înţelege atunci când i se explica ce se întâmplă cu el, copilul mic, care nu dispune încă de un limbaj care să-i permită să înţeleagă, este complet neajutorat în faţa unei astfel de situaţii. Sunt necesare câteva diferenţieri între separarea de durată scurtă faţă de cea pe termen lung. Separarea temporară este echivalentă cu un stress, copiii resimţind-o ca pe o senzaţie de insecuritate şi anxietate. Circumstanţele în care a survenit separarea sunt extrem de importante. Tulburările emoţionale şi comportamentale sunt mai probabile de exemplu în cazul desfacerii unei căsătorii (divorţ) decât atunci când copilul este internat într-un spital alături de mama sau atunci când deşi mama nu e internată cu copilul, menţine contacte dese în timpul spitalizării. 13

Pierderea reală, mai mult decât simbolică a ambilor părinţi sau numai a mamei, survenită în timpul dezvoltării copilului, constituie un traumatism psihic sever, cu implicaţii imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice. În fond, separarea de părinte pe termen lung se realizează fie prin decesul acestuia, fie prin separarea faptică, aşa cum se întamplă în cazul copiilor abandonaţi, fie prin separarea continuă de părinte şi ar trebui să se soldeze cu aceleaşi consecinţe. Uneori, separarea îndelungată de părinte nu este patogenică, dar poate constitui focarul în jurul căruia se organizează latent elementele patologice. În cazul unui divorţ, pierderea reprezintă una dintre cele mai dificile "sarcini" cu care trebuie să se confrunte copilul: pierderea părintelui cu care nu mai locuieşte, pierderea sentimentului de securitate sau de afecţiune din partea unuia dintre părinţi cu care nu mai are contacte zilnice, pierderi la nivel emoţional şi fizic. Întrucât în toate cazurile prezentate mai sus copilul se confruntă cu o "pierdere" este utilă cunoaşterea fazelor specifice adaptării la piedere (teoria pierderii 7 ) :

Neîncredere, şoc, negare, inerţie Depresie, amintiri triste

Căutare Acţiune Nelinişte

Vinovăţie

Dacă Mânie

aş fi…

Reabilitare

Reglare Neîncredere

Şoc, negare, inerţie

Acceptare

Integrare. Vindecare

-a învăţa să te obişnuieşti cu situaţia -a-ţi aduce aminte cu plăcere de… 1.3.1. Forme de separare a copilului de familie 7

Mariana Spânu, Introducere în Asistenţa Socială a familiei şi protecţia copilului, Editura Tehnică, Chişinău, 1998, p.116

14

Abandonul generează o traumă profundă cu consecinţe extrem de grave pentru intreaga viaţă. Nu e întâmplător faptul că unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai calităţii condiţiilor de viaţă ale copilului este riscul de a fi abandonat. Între situaţia copilului care trăieşte în familie ca şi abandonul consemnat legal există anumite forme intermediare de separare a copilului de familie : A.

Părăsirea definitivă a copilului cu sau fără declaraţie formală de abandon în maternităţi, leagăne, spitale, case de copii sau, pur şi simplu, în gări şi pe stradă.

B.

Încredinţarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor instituţii, rude, fără a exista o decizie clară la caracterul provizoriu sau definitoriu al separării.

C.

Neglijarea cronică a copilului, lăsându-l să stea în stradă, să fugă din familie, să-şi obţină singur cele necesare. A. Părăsirea definitivă a copilului

E vorba de existenţa situaţiei de abandon ca stare de fapt. Copilul e părăsit întrucât părinţii nu vor să-şi asume responsabilitatea creşterii lor. Abandonarea copilului reprezintă forma limitată şi definitivă a separării copilului de părinţii lui. În acest caz copiii sunt abandonaţi explicit prin voinţa părintelui (părinţilor) din motive ce ţin strict de modul în care aceştia îşi înţeleg existenţa: alcoolism, prostituţie declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de exercitare a calităţii de părinte (neglijenţă, respingere), dorinţa egoistă de a se bucura de confortul unei vieţi de familie refăcute, delincvenţă, parazitism, prejudecăţi sociale (care le fac pe mamele foarte tinere săşi părăsească copilul), etc. Întrucât marea majoritate a copiilor abandonaţi se recrutează din proporţia copiilor mici (0-3 ani) sunt necesare câteva informaţii în legătură cu abandonarea copiilor în maternităţi. În 1997 s-a desfăşurat un studiu multicentric 8 cuprinzând maternităţile din Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu şi Bucureşti. Studiul a arătat că din totalul 8

Dâmbeanu şi colab., 2001: 39-51

15

de 23.900 copii incluşi în centru, au fost abandonaţi 387 (o rată a abandonului de 1,61%).

Studiul multicentric realizat în maternităţi: Maternitatea

Nr. nou-

Nr.

Rata

Braşov Craiova Iaşi Ploieşti Oradea Sibiu Maternitatea

născuţi 3229 3123 3881 2655 3298 2295 2197

abandonaţi 62 73 29 30 35 37 59

abandonului 1.77 2.34 0.75 1.13 1.06 1.61 2.29

1612

33

2.05

1 700

29

1.71

23 900

387

1.61

Panait Sârbu Bucureşti Maternitatea Filantropia Bucureşti Maternitatea Sf. Pantelimon Bucureşti Total

Tot în urma acestui studiu s-a realizat un profil al mamei cu risc de abandon: 1. Starea civilă a mamei - din 387 de cazuri de copii abandonaţi 312 proveneau din afara căsătoriei faţă de 75 care proveneau din farmilii legal constituite;

STAREA CIVILĂ

TOTAL

15-19

20-24

ANI Căsătorită Necăsătorită Total

75 312 387

ANI 15 103 118

7 100 107

25-29 ANI 28 65 93

30-34 ANI 14 29 43

35-39 ANI 11 15 26

2. Vârsta mamei la naştere - copiii care prezintă cel mai mare risc de a fi abandonaţi se înregistrează, de regulă, la mamele sub 20 ani.

16

3. Nivelul scazut de instruire al mamei - femeile cu instrucţie medie şi cu studii superioare abandonează mai rar decât cele cu studii elementare sau fără studii. 4. Comportamentul mamelor care au intentia de a abandona copii. Acestea se împart în două categorii : a)

Femeile care au o atitudine defensivă, de autoprotecţie încercând să nege existenţa copilului sau să creeze o bază afectivă cu copilul. Se cred neînţelese de societate, victime ale unor conjuncturi nefericite şi privesc abandonul ca unica soluţie.

b)

Femei care consideră ca situaţia lor economică nu le permite să ofere copilului condiţii decente de trai, afirmând că abandonul este în interesul copilului.

Copilul cu risc de abandon în maternitate Grupe de copii la care riscul de abandon în maternitate este mai mare: 1.

Greutatea de naştere - 10,03 % copii cu greutate sub 1 500 g - 4,06 % copii cu greutatea cuprinsă între 1 501-250 - 1,24 % greutate peste 2 500 g

2. Rangul copilului - în cazul romilor se abandonează preferenţial copiii de rangul III şi IV, în timp ce cuplurile neapaţinând acestei etnii abandonează de obicei copiii de rangul I si II.

B. Încredinţarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor instituţii E vorba de situaţia în care familia nu adoptă explicit o decizie de abandon definitiv. E nevoie să se distingă cu claritate situaţia în care o asemenea încredinţare este făcută sub presiunea unor condiţii de viaţă excepţionale, şi în care familia îşi exprimă cu claritate starea de temporalitate, menţinând relaâiile cu copilul, de situaâiile în care familia se dezinteresează de copil şi nu cultivă relaţii normale cu acesta. Aceste situaţii, în experienţa ultimilor ani din România, duc în cele mai 17

multe cazuri, până la urmă la abandon. E o situaţie incertă i traumatizantă, care după lungi perioade se transformă, într-un abandon efectiv-quasiabandon (semiabandon). În acest sens, în studiul său, Mircea Alexin Teodor 9 propune următorul model explicativ : Familiile româneşti folosesc ca măsură de protecţie atât a bunăstării proprii, cât şi a bunăstării viitoare a copilului nou-născut internarea într-o instituţie de ocrotire unde se consideră că existenţa îi va fi asigurată prin subsidii bugetare. Această măsură de protecţie, deşi neobişnuită în tradiţia românească, nu este recunoscută ca o forma de abandon, ci doar ca o încredinţare temporară a copilului şi a sarcinilor părinteşti considerate ca depăşind capacităţile actuale ale familiei, unei instituţii abilitate. Din păcate, abandonul, deşi nu îmbracă forma legală a declarării lui formale sau a decăderii din drepturile părinteşti, se produce totuşi se produce prin rarefierea legăturilor, prin contacte tot mai rare, alimentate de credinţa ca minorilor din instituţie are cine să le poarte de grijă şi ca părinţii trebuie să acţioneze pentru a asigura existenţa celor din lumea de afară, neprotejată. Abandonul-act voit al părinţilor Faptul că abandonul e determinat în cea mai mare parte de voinţa şi decizia proprie a părinţilor e uşor de măsurat: e vorba de referina la contactele pe care familia, rudele le mai păstreză cu copilul plasat în instituţia de ocrotire. Organizaţia "Ocrotiţi copiii" menţionează în raportul său din 1993 1 0 că, în cadrul lotului studiat, numai 14% dintre copiii din casele de copii sunt vizitaţi de părinţi, 65% sunt de fapt abandonaţi neavând nici un contact cu părinţii. Abia 20% dintre copii sunt vizitaţi de părinţi sau de rude o data la 4 luni ori chiar mai rar. Acelaşi raport constată slăbirea continuă a legăturilor dintre familie şi copil pe măsură ce acesta creşte, în sensul răririi treptate a vizitelor. O cercetare făcută de Comitetul Naţional UNICEF, publicată în 1994 găseşte că, din lotul studiat, 76% dintre subiecţii instituţionalizaţi 9

Mircea Alexiu Teodor, Contribuţii la studierea profilului social al părinţilor care îşi încredinţează copii ocrotirii de tip instituţional, în Revista de Cercetări Sociale, anul 6, iunie, ½, 1999, p.135 10 Causes of Abandonment of Roumanian Children, European Community Departament of Humanitarian Assistance for Romania, Ocrotiţi copiii, Bucharest, January, 1993

18

declară că nu au fost vizitaţi nici de părinţi şi nici de vreo altă rudă, aproximativ 9% sunt vizitaţi de taţi, 9,8% de alte rude şi doar 5% sunt vizitaţi de mamele lor. Aceste vizite nu sunt mai dese ca una pe lună şi de multe ori chiar mai rare. 1 1 Datorită faptului că nu există, în cea mai mare parte, cauze de forţă majoră care să împiedice părinţii să menţină o legatură (chiar şi sporadică) cu copilul plasat în instituţii (ex.: părinte aflat în detenţie, handicap fizic, boaIă psihică) comportamentul parental negativ nu poate fi explicat decât prin propria personalitate. Trăsătura comună părinţilor care-şi abandonează copiii este, în afara unei mizerii socio-culturale frecvente, o imaturitate şi instabilitate marcantă. C. Neglijarea cronică copilului Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi socială. Neglijarea mai este definită ca reprezentând condiţiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie prin neglijare deosebită, permite copilului să experimenteze suferinţe care pot fi evitate şi/sau nu reuşesc să asigure una sau mai multe condiţii care sunt esenţiale pentru dezvoltarea capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale ale unei persoane. a) Carenţe de creştere şi dezvoltare: neasigurarea de către părinţi a necesarului zilnic de vitamine şi substanţe nutritive în raţia copilului. Cauzele care conduc la aceasta sunt: neglijarea - părinţii cu probleme psihice, în stări depresive sau care şi-au piedut locul de muncă, părinţi cu probleme maritale sau care consumă alcool sau droguri nu pregătesc hrana corespunzătoare copiilor lor, sărăcia - lipsa fondurilor financiare conduce la lipsa hranei. b) Neglijarea educaţională: permite absenteismul - este considerată formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra V. Radulian, M. ligan, L. Tasica, Deviant Bhavior in Minor. Causal and Generating structures. Prevention and Control, Unicef, Romanian Committee ISE, Bucharest, 1996 11

19

problemei şi nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învăţământ - omiterea înscrierii într-o formă de educaţie adecvată nivelului copilului; ignorarea nevoilor speciale de educaţie refuzarea acordării serviciilor educaţionale recomandate, sau neglijarea obţinerii tratamentului pentru o dificultate de învăţare diagnosticată a copilului sau a nevoilor speciale de educaţie fără un motiv rezonabil. Neglijarea este considerată şi situaţia în care copilului i se permit practici contrare interesului său (privitul la TV timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor pentru nefrecventarea şcolii. c) Neglijarea fizică: neasigurarea de către părinte a condiţiilor decente de trai şi neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de supraveghere şi protecţie, neglijarea îmbrăcăminţii adecvate, neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit. d) Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui faţă de sănătatea copilului, comportament neglijent al părintelui faţă de copilul bolnav şi faţă de tratamentul prescris, neasigurarea medicaţiei, neprezentarea la medic. e) Neglijarea emoţională: îngrijirea şi afecţiunea inadecvată neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecţiune, sprijin emoţional, atenţie; abuz cronic sau violenţă domestică în prezenţa copilului sau faţă de copil; permiterea abuzului de drog/alcool de către părinţi; refuzarea îngrijirii psihologice - refuzarea permiterii tratamentului necesar şi disponibil pentru problemele emoţionale sau de comportament ale copilului în acord cu recomandările unui profesionist; întârzierea în îngrijirea psihologică – neasigurarea tratamentului necesar pentru o problemă emoţională sau de comportament a copilului (ex.: depresie cronică, tentativă de sinucidere); restricţii exagerate evidente, aşteptări nepotrivite faţă de vârsta copilului sau nivelului de dezvoltare, etc. Toate aceste tipuri de neglijări (prezentate mai sus) sunt prezente în comportamentul părinţilor care-şi abandonează copiii, dar şi în a celor care, deşi nu-şi abandonează copiii efectiv, îi trimit pe stradă sau sunt sunt dezinteresaţi de aceştia.

20

1.4. EFECTELE ABANDONULUI ASUPRA COPILULUI Nu putem vorbi de efecte ale abandonului fără să vorbim de efectele instituţionalizării asupra copiilor, dat fiind că acest fenomen din urma era răspunsul preferat la situaţia de abandon (a copilului) în regimul socialist. Copilul abandonat era, deci, şi cel instituţionalizat, cu toate că legislaţia prevedea şi celelalte posibilităţi (adopţie, plasament, încredinţare) care ar fi putut diminua cu mult efectele negative ale abandonului (asupra copilului).

21

Acceptarea psihologică a copilului în familie şi relaţii normale cu mama, asigură cadrul dezvoltării biologice şi psihice a copilului. Deteriorarea sau destrămarea acestor relaţii în condiţiile desertismului familial, abandonului real sau simulat, generează starea de frustare cu consecinţe severe asupra dezvoltării copilului. Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuinţelor primare de alimentaţie, tandreţe comunicare în ambianţa normală de acceptare psihologică a copilului determinând dezechilibrul biologic şi psihic, numit de G. Gueux "sindromul carenţei materne". Aceasta constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului prin internarea în leagăn manifestate prin anorexie (negativism alimentar) şi refuzul comunicării (închidere în sine, apatie). Vulnerabilitatea copilului se accentuează în condiţiile deplasării acestuia dintr-o secţie în alta şi a schimbării personalului şi se manifestă prin distrofie, nervozitate, sensibilitate la îmbolnăviri. Pentru copilul abandonat cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani s-a constatat: sărăcia repertoriului motric, cognitiv şi socio-afectiv, motricitate defectuoasă, mers întârziat, limbaj sărac, dificultăţi de înţelegere, stări afective preponderent negative cu manifestări stridente, deprinderi de igienă automatizate cu întârziere. Trebuinţele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilităţile de satisfacere a lor declanşează o stare de nervozitate colectivă marcate de crize de afect (plâns şi furie, agresivitate şi autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, pasivitate, regresii comportamentale - suptul degetului, legănatul), refuzul comunicării. Pentru copilul preşcolar (3-6 ani) internarea din familie în centrul de plasament preşcolari crează fondul altei "crize de adaptare" manifestate prin tulburări digestive şi respiratorii, anorexie, hiporexie sau bulimie (foame nervoasă fără senzaţie de saţietate), irascibilitate, necomunicare. Ca şi în cazul vârstei anterioare există un retard al dezvoltării motrice, intelectuale şi afective. La aproximativ 5-6 ani se conturează raportarea la familia de provenienţă (atitudinea faţă de părinţi) care constituie o altă cauză a retardului şi a progreselor lente ale dezvoltării copilului. Vizita părinţilor în instituţii poate reprezenta un stimulent în învăţare, în dispoziţia de a 22

se juca şi de a comunica cu ceilalţi (copii şi adulţi). Când părinţii nu-şi respectă promisiunea (de a reveni în instituţii) copiii manifestă "căderi psihice" cu repercursiuni negative asupra activităţii de învăţare. De la această vârstă se sesizează starea de deprimare afectivă şi se structurează "sentimentul de a fi al nimănui". Copilul ajuns la vârsta şcolară mică (6-11 ani) se va confrunta iar cu "criza de adaptare" prin transferul în instituţia de copii şcolari având ca manifestări: închiderea în sine, neîncrederea în sine, reticenţă în comunicare, dezinteresul pentru învăţare, apatia. Şcolarizarea, pe acest fond, devine un moment stresant. Din cauza întârzierilor de dezvoltare biologică şi psihică, a deficienţei maturizării psihosociale rezultatele şcolare sunt slabe şi mediocre. Proveniţi din familia cu carenţe moral-educaţionale, copiii au fost în general nesupravegheaţi şi neglijaţi, preocupaţi de conflictele familiale, ceea ce explica parţial manifestările de indisciplină. Sub aspectul socializării se manifestă dificultăţi de încadrare în colective (de relaţionare cu ceilalţi copii). Alte efecte ar fi: -contact vizual deficitar; -interiorizare; -minimalizarea valorii personale -hiperactivitate, comportament dificil, agresiv; -afecţiune nediscriminată -lipsa cunoaşterii de sine; -dezvoltarea unor complexe de inferioritate; -uniformizarea comportamentelor; -iniţierea unor sentimente negative; -subdezvoltarea capacităţii de viaţă independentă.

Etiologia retardului psihomotor şi socio-afectiv al copilului abandonat 1 2 Handicap primar iniţial

Handicap secundar

Fa ct o ri

Ca ren ţ ă af ect ivă

S t re s d e

Ca re n te le med iu lu i

e re do - co la t e ra li

ma te rn ă

su b so licit a re

so cio - ed u ca ţ ion a l

12

Octavian Pop, Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timişoara, 1998, pp. 19-20

23

Potenţial biopsihic nativ afectat

Exemplu: Factori eredocolaterali: - părinţi alcoolici - părinţi bolnavi neuropsihici - traumatisme - prenatale - postnatale (ale copiilor) Mediul de subsolicitare care prin instabilitate devine stress de subsolicitare : - monotonia programului; - relaţia afectivă instabilă copil-substitut matern; - colectivitate nestimulată a copiilor în primii ani de viaţă; Carenţele mediului socio-educaţional: - restricţiile programului şi ale vieţii în colectivitate; - privare de stimuli, informaţii; - lipsa de tact, răbdare a personalului. Personalitatea copilului abandonat. Cine e copilul abandonat ? Conştientizarea venirii în centrul de plasament (instituţii) este traumatizantă pentru copii după cum a reieşit din răspunsurile obţinute în urma aplicării testului. Completarea frazelor: "Am fost adus aici pentru că mi-au murit părinţii... pentru că părinţii mei sunt despărţiţi... pentru că mama nu ne poate ţine pe toţi... pentru că nu am pe nimeni..." Prin intermediul probelor proiective: testul «Completarea frazelor», testul «Povestirea dupa imagine», testul «Desenul familiei» şi al convorbirilor s-a constatat că preocuparea pentru familia de provenienţă este o dominantă frustrantă, una dintre cauzele generatoare ale dezechilibrului biopsihic al copiilor, cu consecinţe severe asupra adaptării şi integrării lor sociale. Dominanta preocupării

24

pentru familia de provenienţă se exprimă prin atitudini tensionate, suferinţe, revendicări după cum reiese de mai jos: "... vreau să plec acasă... vreau ca mama să vină mai des pe la mine.. . tata este iar la închisoare...dacă mama nu ar fi murit, nu aş fi fost aşa de singur...ce rău este că nu ai părinţi...mama a plecat şi nu sa mai întors... fraţii mei stau acasă, pe mine mă ţine aici." Testul «Desenul familiei» a permis exprimarea atitudinilor copiilor faţă de familie prin imagine, linie, culoare. Unele desene au exprimat ambienţa armonioasă a unei familii imaginare (prin care se exprimă dorinţa şi aspiraţia la confort, la realizarea printr-o viaţă proprie de familie). Alţii s-au auto-prezentat în afara familiei, dovedind atitudini de ostilitate faţă de familie, refuzul sentimentului de apartenenţă sau absenţa lui. Copiii din familiile "problemă" au reflectat în desenele lor neînţelegerile familiale şi tendinţa de evadare în spaţii extrafamiliale. Aşadar, raportarea la familie este o dominantă frustrantă, traumatizantă (conştientizată la şcolari) generatoare de atitudini negative: resemnare, ostilitate, revendicare agresivă. Frustrarea de ambianţa de intimitate a familiei este una din cauzele întârzierii în dezvoltarea biopsihică şi socială dificultăţilor de adaptare şi integrare în colectivul de copii din instituţiile de ocrotire, grădiniţe şi şcoli. Trebuie precizat următorul fapt: chiar dacă prin acţiune judecătorească cel care a comis fapta de abandon de familie îşi reia obligaţiile, asta nu înseamnă că, automat, şi celelalte efecte cum sunt cele de natură psihotraumatizantă, sunt total şi definitiv înlăturate. Odată abandonat, se instalează teama de abandon. 1.5. FACTORI GENERATORI DE ABANDON (CAUZE) Recent, un raport al organizaţiei Equilibre-Roumanie 1 3 a studiat situaţia grupului familial cu referire strictă la abandonarea copiilor de către părinţi: 40% dintre copii sunt părăsiţi în maternitate iar 25% sunt abandonaţi în diferite alte locuri, părinţii fiind necunoscuţi; 30% sunt aduşi în instituţii prin intermediul serviciilor sociale locale, ca urmare a

Causes of Abandomment of Romanian Children, European Community Departament of Humanitarian Assistance for Romania, Ocrotiti Copiii, Bucureşti, January, 1993 apud Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 9-10 13

25

incapacităţii părinţilor de a se îngriji de ei; 5% dintre copii sunt orfani, având unul sau ambii părinţi decedaţi. Dat fiind numărul mare de copii abandonaţi e necesar să se clarifice factorii care au influenţat şi influenţează acest fenomen. Mai întâi, trebuie precizat faptul că raportul întocmit de John Bowlby, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (în 1951), a constituit punctul de pornire al unui uriaş val de conştientizare comunitară în ceea ce priveşte situaţia copiilor abandonaţi 1 4 . E adevărat însă ca în cealaltă parte a lumii unde se găsea România, existenţa umană era cu totul diferită. Revenind la Bowlby, acesta găseşte trei grupuri principale de motive: - situaţii de urgenţă; - condiţia grupului familial natural; - ajutorul acordat de rude. Bazat pe aceste date şi reorganizându-le cu referinţă la familie, Bowlby identifică alte trei cauze care, acţionând în principal asupra grupului familial, sunt furnizoare potenţiale de copii deprivaţi. 1 5 1.

Familia naturală neorganizată, ilegitimitate;

2.

Familia naturală organizată şi intactă, dar care nu funcţionează efectiv: condiţii economice ducând la şomajul susţinătorului familiei şi, consecutiv, la sărăcie; boala cronică sau incapacitate a unui părinte, instabilitate ori psihopatie a unui părinte.

3.

Familia naturală dezorganizată şi, deci, nefuncţională: calamitate socialărăzboi, foamete, etc.; decesul unuia dintre părinţi, boala necesitând spitalizarea unuia dintre părinţi, unul dintre părinţi aflaţi în detenţie ; dezertarea unuia sau a ambilor părinţi, separare sau divorţ între părinţi, absenţa tatălui impusă de un loc de muncă depărtat, mama lucrează lipsind întreaga zi.

Bowlby, J. Matternal Care and Mental Health, Geneva: W.H.O., 1952 apud Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pp. 9-10 15 idem, pp. 7-8 14

26

Un studiu 1 6 foarte recent având ca temă fenomenul instituţionalizării copiilor, a relevat drept factori consideraţi ca generatori de abandon următoarele : 1. Decesul unuia dintre părinţi (sau a ambilor). Din dosarele copiilor internaţi a reieşit că sunt mai frecvente cazurile de abandon după decesul mamei decât după cel al tatălui, mai ales dacă vârsta copilului este mică. Mamele rămase văduve încredinţează copiii instituţiei numai în situaţii disperate: şomaj, pierderea locuinţei, îmbolnăviri. Taţii rămaşi văduvi, mai ales dacă există copii de vârsta mică ce necesită îngrijire permanentă, îi încredinţează cu mai multă uşurinţă instituţiilor. 2. Divorţul. Acesta, de regulă, este precedat de neînţelegeri, conflicte care se răsfrâng negativ asupra copiilor. Principalul efect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. Uneori divorţul are efecte benefice pentru copii prin eliminarea sursei conflictului, a tensiunilor -se reechilibrează viaţa de familie). Dar adesea copiii sunt "împărţiţi" între cei doi parteneri (şi de regulă unul dintre ei îi abandonează apoi instituţiei). 3. Situaţia familială precară. Adică, mame singure sau care convieţuiesc cu parteneri întâmplători, în cazul în care aceste mame, de obicei tinere, sunt lipsite de suport social şi sursă de subzistenţă, sau dacă nu simt responsabilitate şi ataşament faţă de copilul de obicei nou-născut, atunci recurg la abandon. În cazul lor, acesta îmbracă forme tipice: părăsirea copilului mic în spitale de copii sau a sugarului în maternitate. 4. Situaţia materială precară. Aceasta e exprimată în ineficienţa sau absenţa veniturilor, număr mare de copii în familie, condiţii necorespunzătoare de locuit. Ceea ce se poate remarca e că nu toate familiile sărace îşi abandonează copiii. Acest factor e dublat, de obicei, în cazul abandonului cu alţi factori răspunzători de scăderea responsabilităţii (familii cu înclinatie spre parazitism social, promiscuitatea relaţiilor de familie, afecţiunile psihice, consum/dependenţă de alcool, droguri, delicvenţă). 16

Mircea Alexiu Teodor, art. cit., în "Revista de Cercetări Sociale" pp. 139-140

27

5. Boli cronice somato-fiziologice sau psihice. Acestea crează o stare de tensiune din cauza imposibilităţii respectării obligaţiilor vieţii de familie. Mai ales când mama e bolnavă, tatăl nu-şi asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor e mică atunci ei sunt mai expuşi abandonului (la o vârsta mai mare ca de ex. pre- şi adolescenţa copiii pot deveni un sprijin şi riscul de abandon e mai scăzut). 6. Alti factori responsabili de producerea abandonului: prezenţa unui exemplu de abandon în viaţa sau familia unuia din parteneri sau în anturajul acestora. Astfel, "imitaţia socială" (Gabriel Tarde) poate funcţiona în acest caz, părinţii fiind la curent cu beneficiile şi riscurile acestui act de obicei sancţionat de morala publică. 7. Lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunităţii în cazul familiei imigrate din alte zone, de obicei mai sărace, şi venite în căutarea unei vieţi mai bune. Fiind în general respinşi de comunitate, ei ajung să-şi dezvolte comportamentele anomice şi nu ţin de obicei seama de sancţionarea din partea moralei publice a actului de abandon al propriilor copii. Trebuie remarcat că aceti factori nu acţionează decât rareori separat, de obicei fiind asociaţi câte 2,3 sau 4 pentru producerea conduitei de abandon a copiilor.

1.6. EVOLUŢIA ABANDONULUI ÎN ROMÂNIA IN PERIOADA DE TRANZIŢIE. CAUZE Dacă acest fenomen îşi găsea explicaţia în perioada 1966-1990 când politica pronatalistă a regimului comunist, manifestată prin interzicerea dramatică a oricăror măsuri de planificare familială, a 28

condus la apariţia multor copii nedoriţi, mult mai puţin explicabil apare acest fenomen în perioada de după decembrie 1989. Primele măsuri luate de autorităţi au fost liberalizarea avorturilor şi a măsurilor contraceptive, extinderea concediului de maternitate până la împlinirea de către copil a vârstei de doi ani. Astfel, riscul sarcinilor neprevăzute şi al copiilor nedoriţi (neplanificaţi) părea să nu mai existe, mai ales că au intervenit şi alţi factori pe parcursul câtorva ani: adopţia naţională şi internaţională (care se realiza la cote ridicate), ideile de dezinsituţionalizare, alternative la instituţionalizare, ONG-uri cu sprijin internaţional, etc. şi totuşi, după o oarecare scădere în primii 2 ani postrevoluţionari ('90,'91), presiunea internărilor în instituţii a devenit majoră, egalând şi chiar întrecând numărul semnalat în perioada anterioară. Datele dintr-un experiment în 5 judete, în perioada februarieseptembrie 1995, aratând că numărul de intrări în instituţiile pentru copii depăşeşte pe cel al ieşirilor cu 10%: 1.659 copii au fost plasaţi în instituţii şi 1.493 au părăsit instituţiile. Explicaia e atribuită unui complex de factori: - liberalizarea relaţiilor dintre sexe (libertinaj); - vârsta la primul contact sexual; - rata divorţurilor (proporţia familiilor monoparentale creşte); - condiţii economice precare, etc. În legătură cu cel din urmă factor, profesorul Cătălin Zamfir 1 7 afirmă că apariţia celui de-al doilea copil în familie creşte în mod decisiv ansele ca familia respectivă să se situeze sub pragul sărăciei. Cauzele creşterii abandonului în perioada de tranziţie 1 8 sunt: 1. Explozia sărăciei din anii 1991-1994 şi, complementar, continuarea procesului de dezagregare socială în unele dintre segmentele cele mai sărace. Multe familii au fost lovite de sărăcie, fapt care le-a motivat să abandoneze, definitiv sau temporar, copiii în instituţii. Lipsa de locuinţe şi locuinţele extrem de precare reprezintă doi factori adesea esenţiali în creşterea fenomenului de abandon. Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995, pp. 121122 18 Pentru o societate centrată pe copil, Raport realizat de lnstitutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, coordonator, Cătălin Zamfir, Editura Alternative, Bucureşti, iunie, 1997, pp.89-91 17

29

Explozia unor noi posibilităţi de câştig cu potenţial destructiv pentru familie-munca ilegală în străinătate, prostituţia - au agravat procesul de dezagregare socială în acest segment de populaţie. 2. Accesibilitatea scăzută la mijloacele de planificare familială. Unele segmente ale populaţiei au un acces limitat la mijloacele contraceptive atât datorită costului, cât şi al accesului deficitar informaţional şi organizaţional. Sistemul de planificare familială s-a adresat şi se adresează în cea mai mare măsură clasei mijlocii şi extrem de puţin segmentelor care au nevoie de aceasta în mod efectiv. 3. Inerţia atitudinii de abandon faţă de planificarea familială. Studiile au arătat că nu atât tradiţia cât lipsa controlului asupra propriei vieţi este explicaţia menţinerii unei natalităţi practic necontrolate în anumite segmente marginale ale colectivităţii. 4. Creşterea ponderii mamelor foarte tinere, cele mai multe necăsătorite şi care nu doresc copilul. 5. Menţinerea sistemului care încurajează plasarea provizorie a copiilor în instituţii, care se poate transforma în abandon. lntroducerea extrem de uşoară a copilului în instituţii, urmată de o separare progresivă de familie e o cauză importantă a abandonului. Astfel, deşi în realitate aceşti copii au o familie, ei devin efectiv orfani. 6. Lipsa unor servicii pentru mamele cu copii: creşe, grădiniţe, sau costul ridicat al taxelor pentru acestea şi inexistenţa unor reţele de asistenţă medicală de ocrotire care să ofere suport medical continuu. 7. Lipsa serviciilor de asistenţă socială care să acţioneze în punctele cheie ale procesului abandonului: prevenirea abandonului, reintegrarea în familie a copiilor plasaţi temporar în instituţii, adopţia sau plasamentul familial pentru copii abandonaţi, suportul pentru o planificare familială responsabilă, eficace şi accesibilă. 8. Legislaţia actuală privind abandonul copiilor. Sistemul juridic e deficitar în sprijinirea familiilor pentru evitarea abandonului copiilor şi găsirea unor alternative prin care copiii să nu mai fie abandonaţi de către părinţi.

30

1.7. PREVENlREA ABANDONULUI Efortul realizat pentru prevenirea abandonului şi oferirea de condiţii adecvate de viaţă a fost marcat de lipsa completă a unei strategii globale, blocaje instituţionale şi incongruenţă. Atât experienţa internaţională, cât şi studiile întreprinse în ţara noastră demonstrează că instituţionalizarea copiilor este mult mai costisitoare decât menţinerea copiilor în familia sa naturală sau în 31

familiile substitut. Cu toate acestea, prevenirea abandonului şi în mod special a instituţionalizării se află la începutul său în România. Experienţa celor 7 judeţe 1 9 în care s-au înfiinţat centre de protecţie a familiilor cu copii sugerează că marile probleme nu sunt strict economice, ci foarte adesea sociale şi psihologice. Printr-o activitate de asistenţă socială codificată s-a reuşit, în condiţii materiale adesea extrem de grele, să se evite instituţionalizarea, să se producă reluarea de către familii a copiilor instituţionalizaţi şi chiar adopţia naţională sau plasamentul familial pentru unii copii. În ceea ce priveşte instituţionalizarea medicală, UNICEF şi unele ONG-uri au încurajat umanizarea spitalelor, adică încurajarea mamelor de a sta împreună cu copiii în perioade critice, pentru minimizarea perioadei de spitalizare. Acestea au dat rezultate pozitive mai ales ca exemplaritate. Angajarea de asistenţi sociali în maternităţi a demonstrat ca activitatea lor e extrem de eficientă în prevenirea abandonului. Există, de asemenea, în cadrul sectorului non-profit apărut în ţara noastră după 1989, organizaţii neguvernamentale care oferă asistenţă financiară şi materială, servicii de consiliere şi informaţii unui număr limitat de copii şi familii în nevoie din diferite localităţi, în funcţie de amplasarea acestor organizaţii şi de fondurile de care dispun. În diferitele sale forme, separarea copilului (mic) de familie continuă să fie un fenomen pentru a cărei combatere se face încă puţin în mod sistematic. În acest sens este necesară stimularea formelor alternative la instituţionalizare. Un prim pas în acest sens o reprezintă: 1. Clarificarea statului juridic pentru copiii quasiabandonaţi. Există în momentul de faţă foarte mulţi copii părăsiţi în instituţii fără a avea un statut clar. Lipsa acestei clarificări împiedică procedura de găsire pentru aceşti copii a unei soluţii de perspectivă. 2. Încredinţarea şi plasamentul familial. Acestea ocupă o pondere încă destul de mică. În cea mai mare parte a lor, situaţiile de plasament familial şi încredinţare reprezintă forme preadopţionale sau încredinţări pentru diferite perioade familiilor înrudite. Iniţiate şi finanţate de organizaţia britanică The Romanian Orphanage Trust, 6 dintre ele fiind preluate ulterior de Consiliile Judeţene respective - Arad, Bacău, Braşov, Cluj, Iaşi, Timiş 19

32

3. Adopţia. Deşi reprezintă cea mai bună soluţie pentru copilul abandonat este utilizată încă mult sub posibilităţi. Dezvoltarea unui sistem de servicii sociale înalt profesionalizate care să realizeze asemenea activităţi complexe este factorul cheie în obţinerea unor succese notabile în acţiunea de prevenire a abandonului, respectiv a întregului sistem de sprijin pentru copilul separat de familie.

1.8. LEGISLAŢIE - EXTRASE 1. Legea 47/1993 2 0 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii Legea 47/1993 ajută parţial rezolvarea problemelor copiilor abandonaţi, având şi limite. De exemplu, ea specifică perioade de minim 6 luni în care părinţii s-au dezinteresat în mod vădit de copil. "Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături 20

Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 153 din 8 iulie 1993

33

între părinţi şi copil, legături care să dovedească existenţa unor raporturi părinteşti normale." În realitate există mai multe situaţii a căror rezolvare nu e specificată în această lege şi care impiedică clarificarea situaţiei copilului. De exemplu : - părinţii nu-şi pot vizita copilul pentru că nu au posibilităţi financiare, deşi ar dori; - părinţii, deşi au posibilităţi materiale, nu doresc întoarcerea copilului în familie, vizitând copilul din instituţie la intervale foarte mari (doar pentru a menţine dreptul de părinţi); - părinţii care nu şi-au vizitat niciodată copilul sau care I-au vizitat de prea puţine ori. Atunci când se doreste declararea abandonului, aceste categorii de părinţi se opun din răsputeri (pur şi simplu pentru faptul că declanşează sentimente de pierdere a unui drept). Conform legii, acest copil nu poate fi declarat abandonat, el riscând să rămână în instituţie până la împlinirea vârstei de 18 ani. O alta problemă este aceea a copiilor abandonaţi în maternităţi, despre care se ştie chiar de la naştere că sunt abandonaţi, deoarece mamele lor fug imediat după naştere, fără să fi declarat adresa reală unde locuiesc. Conform legii privind declararea judecatorească a abandonului, trebuie aşteptat 6 luni pentru a putea declara abandonat un astfel de copil. În acest timp, copilul îşi formează un ataşament deficitar, dezvoltarea sa ulterioară psihoafectivă şi socială fiind grav afectată. Întrucât copilul nu e abandonat din punct de vedere legal, el nu poate fi dat în plasament sau spre adopţie şi prin urmare copilul e privat de mediul familial atât de necesar vârstei (o altă problemă pentru aceşti copii o constituie lipsa certificatului de naştere, ceea ce îngreunează adopţia, plasamentul/încredinţarea sau trimiterea lui la a instituţie pentru copii). Legea 47/1993 mai prevede faptul că "abandonul nu va fi declarat dacă, înăuntrul perioadei de 6 luni ori în timpul judecării procesului, o rudă până la gradul IV inclusiv cere să i se încredinţeze copilul spre creştere şi educare, iar cererea este apreciată ca fiind în interesul

34

copilului. "Se realizează astfel integrarea/reintegrarea copilului în familia lărgită, dacă nu e posibilă în familia de origine. Nu în ultimul rând, într-un alt articol este menţionat că, prin acţiune judecătorească, cel care a comis fapta de abandon îşi poate relua exerciţiul drepturilor părinteşti dacă "au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului şi dacă redarea exerciţiului acestor drepturi este în interesul copilului". Ceea ce nu e menţionat aici e că reluarea obligaţiilor părinteşti nu va putea înlătura definitiv efectele psihotraumatizante pe care le-a avut abandonul efectiv asupra copilului.

2. Codul Familiei (Legea nr. 4/1993) În Codul Familiei se normează drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de proprii copii precum şi responsabilităţile, competenţa materială şi teritorială a birourilor de autoritate tutelară: -drepturile părinteşti se exercită "exclusiv în interesul superior al copilului" (Codul Familiei, art.1, al.4 şi art.97 al.2); -ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori (art.1, al.3 şi art.97 al.1 din Codul Familiei); - părinţii au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei, sau din înfiere (art.63 şi art.97, al.1 din Codul Familiei), etc. 3. Constituţia României În articolul 44 se stabileşte obligaţia părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Art. 45 menţionează obligaţia statului de a asigura protecţia copilului şi de a asigura respectarea drepturilor copiilor. 4. Convenţia Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului (ONU) Adoptată în 1989 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, a fost ratificată de Guvernul României la 25 septembrie 1990. În art. 20 se stipulează următoarele : - un copil privat temporar sau definitiv de mediul său familial sau căruia nu i se permite, spre binele lui, să rămână în acest mediu, este îndreptăţit să i se acorde protecţia specială şi asistenţa oferită de stat. 35

- statele părţi vor asigura oferirea de îngrijire alternativă pentru un astfel de copil, în conformitate cu legislaţia lor naţionaIă. O astfel de îngrijire trebuie să includă plasamentul în familia foster, adopţia sau, dacă este necesar, plasamentul în instituţiile adecvate pentru ocrotirea şi îngrijirea copiilor. 5. Codul penal Prevede elemente legate de răspunderea părinţilor pentru modul de exerciţiu a drepturilor şi de împlinire a îndatoririlor copilului (minor). Dintre infracţiunile susceptibile a fi savârşite de părinţi în contextul exercitării drepturilor părinteşti pot fi amintite : - abandonul de familie (art.305 Cod Penal); - relele tratamente aplicate minorului (art.306 Cod Penal), care constau în punerea în primejdie a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare; - nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art.307 Codul Penal); - punerea în primejdie a unei persoane aflate în neputinţa de a se îngriji (art.315, Cod Penal) 6. Ordonan!a de urgenţă nr.26/1997 - aprobată prin legea 108/1998 privind protecţia copilului aflat în dificultate 2 1 Responsabilitatea privind protecţia şi asistenţa "copilului aflat în dificultate" (definită în sensul conform căruia dezvoltarea sau integritatea sa fizicăa sau moraIă sunt periclitate) revine "comunităţtii locale" reprezentată de Comisia pentru Protecţia Copilului". Legea prevede respectarea intereselor superioare "ale copilului aflat în dificultate" în sensul exercitării unei influenţe benefice asupra dezvoltării lui fizice sau morale armonioase. Măsurile de protecţie prevăzute în această lege sunt plasamentul, încredinţarea, plasamentul de urgenţă, încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

21

Publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 12.06.1997

36

Atât măsura de încredinţare cât şi cea de plasament sunt reevaluate "cel puţin odată la trei luni" în funcţie de interesul superior al copilului. În cazul revenirii în familia de origine se instituie o "perioadă de probă" (supravegheată) de minim 3 luni. Un concept cheie este cel de mediu familial. Legea afirmă că serviciile publice specializate sau organismele private autorizate trebuie să asigure copilului un "mediu familial corespunzător". De fapt, obiectivul final al tuturor măsurilor de protecţie este reintegrarea familială a copilului (în familia proprie, în familia unor rude sau în familia de plasament). Accentul pus pe mediul familial se centrează pe satisfaeerea cu precădere a nevoilor emoţionale ale copiilor, fiind în concordanţă cu teoriile moderne privind formarea legăturilor de ataşament cu influenţa decisivă asupra formării personalităţii şi a funcţionării normale a unei persoane în mediu social. Inovaţia principală conţinută de lege e apariţia "părinţilor de plasament salariaţi" care trebuie să obţină atestatul de asistent maternal profesionist (trebuie deci să aibă o pregătire corespunzătoare şi abilităţi care să le fie evaluate de către profesionişti). De remarcat este că acest statut nu poate fi dobândit de rudele copilului până la gradul IV inclusiv sau în cazurile de încredinţare în vederea adopţiei. Aceşti părinţi de plasament sunt angajaţi cu forme legale de către serviciile publice sau de organisme private (doar unul dintre partenerii cuplului familial) şi primesc salariul brut lunar al asistentului social cu pregătire medie (art.23) Alte prevederi ale legii care încearcă să descurajeze atitudinea lipsită de responsabilităţi a părinţilor se referă la contribuţia lunară de întreţinere pe care aceştia trebuie să o plătească în cazul încredinţării sau plasamentului copilului lor. În cazul în care plata acestei contribuţii nu e posibilă, Comisia pentru Protecţia Copilului poate obliga pe părinte să presteze o activitate neremunerată în folosul colectivităţii, pe toată durata măsurii încredinţării sau plasamentului. Aceasta se constituie ca o concretizare a unei alte prevederi mai generale referitoare la faptul că autorităţile locale au obligaţia să asigure servicii de prevenire a abandonului copiilor (art.25).

37

Pe tot parcursul ei legea are un caracter antiinstituţional (orientată în direcţia dezinstituţionalizării). Centrele de plasament, Centrele de primire a copilului sunt obligate să-şi orienteze preocupările în direcţia oferirii unui "mediu familial" corespunzător cu necesităţile copiilor, să faciliteze contactele copiilor cu părinţii lor biologici şi să acţioneze permanent în vederea reîntoarcerii copilului în familia lui naturală (scop aparent contradictoriu propriilor interese). 7. Hotărârea nr.117/1999 cu privire la condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist 2 2 Art.l defineşte noţiunea de asistent maternal profesionist ca fiind acea persoană fizică care asigura prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare dezvoltării armonioase a copilului pe care îl primeşte în plasament sau în încredinţare. Atestatul de asistent maternal profesionist se eliberează pentru o perioadă de 3 ani, putând fi reînnoit, suspendat sau retras de Comisia pentru Protecţia Copilului (art.7). În perioada de probă, asistentul maternal profesionist e obligat să urmeze cursurile de formare profesională organizate de angajator (art.9). 8. Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată şi completată prin legea nr. 87/1990 Adopţia se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului (art.1). Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu (art.2). Nu pot adopta decât persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu şi care sunt cu cel putin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte (art.5). Încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţelor judecătoreşti (art.14).Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care adoptă (art.21) Adopţia este supusă nulităţii sau desfacerii (art.22). 22

Publicată în Monitorul Oficial, p. 1, nT. 151 din 16.04.1998

38

1.9. MĂSURI DE PROTECŢIE ALE COPILULUI ABANDONAT AFLAT ÎN DIFICULTATE Măsurile de protecţie prevăzute sunt ierarhizate în măsuri temporare (plasament) sau măsuri de durată mai lungă (încredinţare). Încredinţarea e o măsură care acţionează în cazurile în care părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie, dispăruţi, 39

declaraţi morţi sau decăzuţi din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, sau în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Plasamentul poate fi hotărât de Comisia pentru Protecţia Copilului dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului sunt periclitate în familie din motive independente de voinţa părinţilor, la cererea acestora, a unuia dintre ei, sau a unei rude a copilului până la gradul IV inclusiv. De asemenea, dacă părinţii sau unul dintre aceştia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a obligaţiilor de părinte, serviciul public specializat poate decide plasarea în regim de urgenţă a copilului. Aceasta măsură mai poate fi luată şi în cazul în care copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinţi. Atât încredinţarea cât şi plasamentul pot fi făcute: - la o familie sau persoană (au prioritate rudele până la gradul IV inclusiv); -la serviciul public specializat sau către un organism privat. Plasamentul poate fi împărţit în mai multe tipuri: a) plasament pe termen scurt; b) plasament pe termen mediu; c) plasament pe termen lung. Adopţia este măsura de protecţie prin care legături de filiaţiune şi părinteşti se pot crea între copil şi o persoană sau un cuplu, alţii decât părinţii de origine. Centrele de plasament şi în consecinţă instituţionalizarea sunt de evitat tocmai datorită cercetărilor care au scos în evidenţă efectele negative inevitabile. În situaţiile în care aceasta măsură nu poate fi evitată, ea rămâne o măsură luată doar în ultima instanţă. Centrele de plasament pot reprezenta într-adevăr o măsură de protecţie a copilului doar din perspectiva planului naţional de reformă a instituţiilor pentru copii prin transformarea acestora în aşezăminte/centre de tip familial, apropiate de condiţiile de viaţă ale colectivităţii, deschise spre comunitate. Tutela este o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia, o persoană, numită tutore, este chemată a exercita drepturile şi 40

îndatoririle părinteşti faţă de copilul minor, al cărui părinţi sunt decedaţi sau în imposibilitatea permanentă de a-şi exercita atribuţiile. Faţă de ocrotirea minorului prin părinţi şi îndeosebi când aceasta lipseşte, alături de tutelă se poate institui alternativ provizoriu, ca mijloc juridic subsidiar, curatela. În ceea ce priveşte latura preventivă au început să apară şi să se dezvolte servicii de suport pentru familiile de copii - centre de zi, centre maternale, etc., dar şi servicii de reintegrare (e vorba de reintegrare familială a copilului - familia proprie, familia unor rude sau în familia de plasament). Toate aceste măsuri privind copilul aflat în dificultate se realizează ţinându-se cont de interesele superioare ale copilului.

41