Asezarea Si Perceperea Impozitelor [PDF]

Zitiervorschau

Sava Stefan Sorin Clasa XII E Asezarea si perceperea impozitelor Asezarea impozitului consta în efectuarea unui ansamblu de operatiuni succesive privind: - stabilirea marimii obiectului impozabil; - determinarea cuantumului impunerii; - perceperea si încasarea impozitului. 1. Stabilirea marimii obiectului impozabil Operatiunea de stabilire a marimii obiectului impozabil presupune constatarea si evaluarea materiei impozabile. În vederea impunerii veniturilor si averilor este necesar ca organele fiscale sa constate existenta lor faptica, dupa care se trece la evaluarea propriu-zisa a acestora. Evaluarea materiei impozabile consta în determinarea marimi acesteia. Operatia respectiva se poate efectua prin doua metode, si anume: a) metoda evaluarii indirecte sau pe baza de prezumtie; b) metoda evaluarii directe sau pe baza de probe. a) Evaluarea indirecta a materiei impozabile se poate efectua în urmatoarele variante: - evaluarea pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile; - evaluarea forfetara; - evaluarea administrativa. 1. Evaluarea pe baza semnelor sau a indiciilor exterioare ale obiectelor impozabile se aplica îndeosebi în cazul impozitelor de tip real si consta în stabilirea, cu aproximatie, a valorii obiectului impozabil, fara a se tine seama de situatia contribuabilului care detine bunul respectiv, ceea ce conduce la o impunere inechitabila. De exemplu, în cazul impozitului funciar, la evaluarea obiectului impozabil, care este pamântul, se tine seama de urmatoarele criterii: suprafata terenului si zona în care este amplasat acesta, numarul si tipul mijloacelor de munca folosite pentru executarea lucrarilor de exploatare a acestuia, cantitatea de samânta necesara cultivarii terenului respectiv, valoarea de circulatie a terenurilor agricole, arenda practicabila etc. Desi nu tine seama de situatia personala a contribuabilului care datoreaza impozit pentru bunul respectiv, aceasta metoda de evaluare este simpla si putin costisitoare. În prezent, metoda evaluarii aproximative a obiectului supus impunerii se utilizeaza mai rar, fata de perioada în care impozitele de tip real erau predominante, în sensul ca se practicau pe o scara mare. 2. Evaluarea forfetara se caracterizeaza prin aceea ca organele fiscale, de acord cu subiectul impozitului, atribuie o anumita (aproximativa) obiectului impozabil. 3. Evaluare administrativa se efectueaza de catre organele fiscale pe baza datelor sau a elementelor de care aceste organe dispun, adica le au la dispozitie în

propriile lor evidente. Valoarea obiectului impozabil astfel determinata este comunicata subiectului impunerii, care are dreptul sa formuleze contestatie atunci când apreciaza ca evaluarea facuta în modul aratat ne este corecta, fiind obligat în acest caz sa prezinte dovezi în sprijinul sustinerii sale. b) Evaluarea directa a materiei impozabile se poate face în doua variante, si anume: - pe baza declaratiei unei terte persoane; - pe baza declaratiei contribuabilului platitor de impozit. Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane se practica atunci când marimea obiectului impozabil este cunoscuta de o alta persoana decât subiectul impunerii. Terta persoana are obligatia legala sa depuna la organele fiscale o declaratie scrisa în legatura cu acest aspect. Acest gen de evaluare se utilizeaza în cazul veniturilor salariale, a caror marime este declarata de catre agentii economici care platesc salarii si alte drepturi salariale angajatilor lor, în cazul veniturilor obtinute în baza unor contracte de închiriere pentru folosirea unor locuinte sau a altor bunuri economice, care sunt declarate de beneficiarii unor astfel de contracte ce platesc chirii proprietarilor. Evaluarea pe baza declaratiei unei terte persoane prezinta avantajul ca elimina, într-o anumita masura, posibilitatea sustragerii de la impunere a unei parti din materia impozabila, deoarece terta persoana care declara venitul impozabil nu este interesata sa-l subevalueze. Sfera de aplicare a acestei metode de evaluare a materiei impozabile este limitata numai la anumite categorii de venituri de felul celor mentionate mai sus. Evaluarea pe baza declaratiei contribuabilului platitor presupune participarea directa a subiectului impunerii la operatia de evaluare a materiei impozabile. În vederea realizarii unei evaluari cât mai exacte a materiei impozabile, subiectul impunerii este obligat sa tina corect evidenta veniturilor si a cheltuielilor prilejuite de activitatile economice pe care le desfasoara, sa întocmeasca un bilant fiscal si sa prezinte organelor fiscale o declaratie de impunere, din care sa reiasa veniturile pe care le-a realizat si cheltuielile pe el le-a efectuat pentru obtinerea lor, precum si cu privire la averea pe care o are si care se afla sub incidenta fiscalitatii. Pe baza declaratiei de impunere facute de subiectul de subiectul impozabil, organele fiscale procedeaza la stabilirea marimii materiei impozabile. Aceasta metoda de evaluare a materiei impozabile are o larga aplicabilitate în practica fiscala, dar prezinta dezavantajul ca face posibila sustragerea unor parti însemnate de la impunere de la materia impozabila. De aici decurge necesitatea îmbinarii sau completarii acestei metode pentru efectuarea unor controale adecvate de catre organele fiscale. 2. Stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil Determinarea marimii impozitului datorat de subiectul impozabil statului este o operatie care consta în calcularea efectiva a acestuia si se realizeaza în mod diferit în cazul impozitelor de repartitie si impozitelor de cotitate.

Impozitele de repartitie au fost utilizate în feudalism si în primele stadii ale dezvoltarii capitalismului. Astazi ele sunt utilizate foarte rar în unele state autoritare. Specific pentru aceasta categorie de impozite este faptul ca statul, în functie de nevoile sale de resurse financiare, stabileste suma globala a impozitelor pe care urmeaza sa le încaseze de pe întreg teritoriu al tarii. Aceasta suma este apoi defalcata pe unitati administrativ-teritoriale de baza (oras, comuna), defalcarea se face pe subiecte sau obiecte ale impunerii. În cazul folosirii unor asemenea impozite nu poate fi vorba de respectarea principiului echitatii fiscale, deoarece nu se tine seama de toate veniturile sau de întreaga avere a contribuabililor platitori. Stabilirea sarcinii fiscale în acest caz se face prin aplicarea unor cote procentuale pe fiecare platitor de impozite sau obiect impozabil în parte, tinându-se seama de marimea materiei impozabile de care dispune fiecare contribuabil, precum si de situatia personala a acestuia (starea civila, numarul persoanelor aflate în întretinerea sa etc.). Procedându-se astfel sunt eliminate, în mare parte, neajunsurile specifice impozitelor de repartitie. 3. Perceperea impozitelor Operatia finala a asezarii impozitului este perceperea acestuia, care se desfasoara dupa stabilirea marimii obiectului impozabil. Aceasta operatie consta în a încasa impozitele la termenele si în modalitatile specifice fiecaruia dintre ele. În vederea realizarii acestui obiectiv, organele fiscale comunica contribuabililor platitori sumele datorate de ei bugetului cu titlu de impozit si termenele de plata a acestora. Dupa îndeplinirea acestei cerinte se procedeaza la încasarea sau la perceperea propriu-zisa a impozitelor. În practica fiscala, modalitatile de percepere a impozitelor , utilizate de-a lungul timpului, au cunoscut mau multe variante sau forme, si anume: · strângerea impozitelor datorate statului de catre unul dintre contribuabilii platitori (primar, cneaz) ai localitatii în care acesta exista si varsarea lui la tezaurul public; · încasarea impozitullui prin intermediul unor concesionari (arendasi, zapcii), situatie în care acestia avansau statului sumele de bani estimate ca se vor încasa pe un anumit teritoriu si pe care ei urmau sa le recupereze de la contribuabili; · perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului, cunoscut sub denumirea de fisc sau aparat fiscal. Încasarea impozitelor prin intermediul unui aparat specializat al statului s-a generalizat în perioada capitalismului premonopolist si se practica si în prezent în felul urmator: direct de la platitori, de catre organele fiscale ale statului; prin stopaj la sursa si varsarea acestora la buget de catre terte persoane; prin aplicarea de timbre fiscale.