Anton Holban - O MOARTE CARE NU DOVEDESTE NIMIC [PDF]

Zitiervorschau

Universitatea Petrol- Gaze, Ploieşti Facultatea de Litere si Ştiinţe Specializarea: Româna- Engleză Grupa: 4055, An III Disciplina: Direcţii ale criticii literare

O MOARTE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC ANTON HOLBAN

Coordonator ştiinţific:

Student:

Prof. Univ. Ion Bălu

Drăgaică Ana Maria

Ploieşti, 2011 1

CUPRINS

1. INTRODUCERE……………………………………………………………………….…3 1.1.Romanul modern. Elemente conceptuale…………………………………..3 1.2. Reflexivitate şi subiectivism in romanele holbaniene…………………… .3 2. ROMANUL SUBIECTIV DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ 2.1.Conceptul de roman psihologic…………………………………………...…6 2.2.Particularităţile romanului O moarte care nu dovedeşte nimic: 2.2.1.Teme şi motive……………………………………. . .……… ………6. 2.2.2.Incipit şi final…………………………………………………………..8 2.2.3. Perspectiva narativă…………………………………………………...9 2.2.4 .Structură şi compoziţie………………………………………………10 2.2.5. Linii conflictuale……………………………………………………..12 2.2.6. Influenţe in roman……………………………………………………14 3. CONCLUZII …………………………………………………………………………….16 4. BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….17

2

Capitolul I. INTRODUCERE 1.1.Romanul modern. Elemente conceptuale. Modernismul este tendinţa de ȋnoire in arta şi literatura secolului XX, ca o reacţie ȋmpotriva tradiţionalismului prin impunerea unor noi principi de creaţie. O dovadă a acestui curent este romanul subiectiv, analitic,care urmăreste un flux al conştiinţei. Ca specie literară , se dezvoltă jurnalul, eseul , colajul de scrisori, modalitatea de exprimare fiind relatarea subiectivă la persoana I. Autenticitatea este esenţa noului in creaţia literară modernă, constând ȋn ilustrarea realităţii prin propria constiinţă.Un alt aspect al romanului modern este dat de substanţialitate, adică de concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubire, moarte, gelozie, cunoastere,, adevăr, acele categorii morale absolute. Luciditatea este trăsătura esenţială a personajelor moderne: intelectuali analitici şi autointrospectivi. Naraţiunea la persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce in prezent gânduri, ȋndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul inseamnă aşadar experienţa interioară. Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi concept, aceleiaşi norme morale. Toate aceste trăsături se regăsesc in romanele lui Anton Holban. Ideea de iubire şi moarte este reluată in cele mai neobişnuite ipostaze, naraţiunea făcându-se la persoana I. Propria conştiinţă este cea care ilustrează toate contradicţiile şi declanşează conflictele. Temele centrale dezbătute sunt legate de valorile morale ale vieţii.

1.2. Reflexivitate şi subiectivism in romanele holbaniene Romancier si eseist român, Anton Holban dezvăluie in operele sale un univers al confesiunii, care abundă in mărturii ale unor teme precum: iubire, moarte, mare, muzica… Despre Anton Holban, critica literară romanească a scris enorm de mult. Practic nu exista critic care să nu-şi fi exprimat opiniile legate de opera scriitorului menţionat. S-a insistat de cele mai multe ori pe imaginea ficţională pe care Holban a proiectat-o către noi; în special prin ciclul de romane “O moarte care nu dovedeşte nimic”, “Ioana” şi “Jocurile Daniei”. În afara faptului că bibliografia critică legată de Anton Holban este impresionantă cantitativ, am putea afirma aceleaşi lucruri şi despre calitatea ei. 3

“ Opera lui Anton Holban nu este ȋntinsă şi nici nu avea cum să fie. Citind ce-a lăsat, observăm că, exceptând insemnările satirice, temele se repetă, > trec de la o naraţiune la alta.Dacă ar fi trăit mai mult, prozatorul ar fi continuat, probabil, in acelaşi stil şi ar fi dat alte romane confesive, analitice, obsedate de ideea morţii, a geloziei accumulative şi a singurataţii. O moarte care nu dovedeşte nimic (1931), Ioana (1934), romanul postum Jocurile Daniei( 1971), in bună parte nuvelele cuprinse in volumul Halucinaţii (1938) arată calitatea acestei analize şi puterea de invenţie intr-o naraţiune ȋn care mişcarea epică propriu-zisă este minimă. Prozatorul urmăreste aceleaşi personaje ( un tânăr intelectual, Sandu, indrăgostit şi bănuitor, spirit speculativ şi tiranic, obsedat de incertitudinile sale, şi o femeie tânăra, Irina sau Ioana, inrobită in dragostea pentru tânărul fermecător si despotic, incercând fără succes să se elibereze de un sentiment copleşitor) şi aceleasi fantasme.Variaţiile tipologice in interiorul acestei scheme sunt minime. Eroii săi fac parte din aceeaşi familie morală şi psihologică, n-au note distinctive memorabile, imposibil să-ţi imaginezi, la lectură, cum arată Sandu, despotul Ioanei, in ciuda zecilor, sutelor de amănunte pe care analistul le sporeşte, de la un fragment la altul.”1 Făcându-şi din Marcel Proust o sursă de inspiraţie, Anton Holban sondează adâncimile sufletului uman, radiografiează chinurile geloziei şi işi surprinde eroii in relaţie cu două coordinate: iubirea şi moartea. Scriitor modernist, dominat de un temperament romantic, Holban are cultul autenticităţii si excelează in analiza psihologică. Romanul O moarte care nu dovedeşte nimic este un roman complex, bine construit şi mai aproape de teoriile autorului despre romanul modern. Este o confesiune in jurul unei iubiri incerte şi a unei gelozii nefondate.Sandu, tânăr intelectual, reconstituie in memorie legătura sa cu Irina, o colega de universitate nici frumoasa, nici urâtă, pătrunsă intr-o iubire nesigură. Eroul o observă timp de cinci ani de zile, şi aflat acum la Paris, incearcă să inţeleagă natura sentimentului său pentru aceea femeie, pe care nici nu poate să o părăsească, nici nu poate să rămână lângă ea. Când femeia dispare Sandu intră in panică şi analizează cauzalităţile acestui gest.Analizează fiecare amintire, neajungând la nicio concluzie. Roman psiholog, analitic, in tradiţia romanului francez, romanului proustian,roman de idei, opera O moarte care nu dovedeste nimic

este suma unor analize neincheiate, o

confesiune pe care naratorul o aduce in discuţie, o anulează pentru a o relua asemenea unui viciu. 1

Eugen Simion, Opere, vol. I, Studiu introductiv, note şi bibliografie de Elena Beram, Editura Fundaţiei

Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, p. XV

4

Ȋnsuşi autorul Anton Holban dezvăluie elementele esenţiale care au susţinut geneza romanului: “ Ştii că a fost scrisă in 5 ani de zile? Ştii că fiecare rând l-am suferit! Ştii că toate morţile sunt veritabile? Ştii că dintr-un caiet de 4 ori mai mare am tăiat trei sferturi? Căci să nu-ţi faci iluzie tinereţea mea exterioară: singurătatea mea perfectă m-a făcut totdeauna mai lucid asupra oamenilor şi asupra mea. N-a fost scris un rând făra o vibraţie sufleteasca, mereu corespunzătoare(…) Unele critici asupra romanului O moarte care nu dovedeste nimic (…) n-au vorbit despre obsesia morţii, care revine la fiecare pagină.”2 Astfel, putem spune ca romanul O moarte care nu dovedeste nimic este un roman de dragoste, de analiză interioară, dar acest sentiment este privit din diferite unghiuri: o iubire neimpărtăşită, o dragoste care duce la moarte .Iubirea şi moartea sunt aspecte complementare. Se creează un spaţiu al continuităţii iubirii prin moarte.

2

Anton Holban, Pseudojurnal , ediţie ingrijită de Ileana Corbea şi N. Florescu, prefaţă şi note de Nicolae Florescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.52

5

Capitolul II. Romanul subiectiv de analiză psihologică II. 1. Conceptul de roman psihologic Romanul este o scrierea epică in proză, cu actiune complexă, de mare intindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată. Romanul are o structură narativă amplă, organizată pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se prezintă un numar mare de personaje, cu pondere diferită in structura epică. (personajele principale, secundare, episodice). Inspirându-se din operele franceze, proustiene, Anton Holban ȋsi va crea eroul intelectual lucid, analitic şi introspectiv, care relatează prin intermediul memoriei ,povestea de dragoste şi moarte pe care o trăieste alături de Irina.

II.2. Particularităţile romanului O moarte care nu dovedeşte nimic II.2.1. Teme şi motive Principalele teme, care oscilează precum valurile mării pe tot parcursul romanului, sunt: iubirea, moartea, marea, muzica. Toate aceste teme apar ca un tot unitar, care se completează intr-o perfectă armonie. Iubirea este exploatată la extrem, moartea apare drept o proiecţie a iubirii neimpărtăşite, iar marea şi muzica sunt proiectate drept martore pe tot parcursul romanului. Ideea de iubire apare sub forma unor amintiri, asa cum insuşi naratorul incearcă să redea: “ am căutat să analizez cu migălă paginile acestea (…)cine este ea, numai asta vreau să ştiu”3. Iubirea poate fi aflată şi descrisă doar la desparţirea celor doi. Ajuns departe de Irina, Sandu conturează sub forma unui jurnal toate momentele petrecute alături de tânăra fata şi incearcă să caute semnificaţii celor petrecute. Aceasta iubire nu este prezentată drept o iubire egală. In timp ce Irina trăia numai cu gândul la Sandu, căci” singură s-ar usca intocmai ca o floare neudata”4, naratorul o privea cu un aer de uşoară superioritate. Dacă Sandu este un tânăr intelectual, omul superior care caută in literatură o noua forma de existentă, Irina apare

3

Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 54

4

Ibidem ,p.15

6

drept o tânără fără personalitate, care nu are iniţiativă şi se lasă influenţată de ideile şi de personalitatea celui iubit. Indiferenţa lui Sandu este conturată incă de la inceput: “ eu nu iubeam, eram convins de asta.”5 Irina nu are personalitate, repetă comentariile lui Sandu, nu are iniţiativa propriei păreri: “imi plăcea să discut cu ea literatură, sau artă chiar dacă nu făcea decât să-mi repete părerile”.6 Cu toate acestea, ȋnsuşi naratorul afirmă in finalul romanului : ”aşa mică, a fost in stare de un gest mare!(…)pentru o clipă a fost măreaţă”.7 Tema iubirii este asociată cu suferinţă şi gelozie, ca o dragoste care duce la moarte. Iubirea poate fi decât un pretext, un motiv pentru a pune in lumina adevărata preocupare a autorului, şi anume: moartea: “ Singurul lucru ce mă preocupă cu adevărat este moartea sub toate formele ei.”8 Moartea nu este inţeleasă ca un sfârşit absolut, ea este mai degrabă un ritual de trecere spre o alta modalitate de existenţă. Imaginea morţii este asociată cu personajul feminin incă de la inceputul romanului:” Irina se gândea deseori la moarte”8. Intreg romanul este construit pe baza simetriei dintre moarte si iubire tradată. Incertitudinea lui Sandu in legătură cu moartea Irinei sau dăruirea acesteia altui bărbat este marcată pe tot parcursul romanului:” nu ştiu in cât timp m-aş consola dacă a murit şi in cât dacă m-a inşelat.”9 Anton Holban dezvolta tema morţii din mai multe perspective. In primul rând el asociează moartea cu imaginea Irinei: “ Irina n-ar putea intelege un astfel de moment(…)moartea ei nu ar putea fi decât mediocră.”10. Fiind de părere că, pentru a gusta moartea e nevoie de un talent special şi că oamenii speciali sunt rari, autorul prezintă moartea banală şi fără inţeles a unor personaje cunoscute de către Sandu: omul mediocru- Bonbonel, vecina din târgul X, spălătoreasa Dumitra. După ce subliniează faptul că , pentru Bonbonel moartea este neinţeleasă, el fiind prea tânăr pentru a muri, naratorul compară moartea cu un loc de repaos, aşa cum este văzută in opinia Dumitrei. Deşi este conştient de incapacitatea Irinei de a avea o opinie, Sandu insistă să o antreneze in discuţii complexe in legătură cu moarte, viaţă, natură, muzică. Astfel, se gândeste că, vinovatul este el, pentru dorinţa lui de a o alătura unor lucruri pe care nu le ȋnţelege. Moartea ii apărea ca un mister, in timp ce Sandu o inchipuia drept o fecioară ȋmplinită, capabilă să ȋi inspire senzualitate. Muzica ȋi era complect necunoscută, iar natura nu 5

Ibidem , p .46 Ibidem. , p.19 7 Ibidem. , p. 97 8 Ibidem. , p.26 9 Ibidem. , p 32 10 Ibidem, p 45 6

7

o sensibilizează. Ideea de moarte se amplifică atunci când naratorul realizează portretul macabru al morţii Irinei:”cum va fi fost moartă?(…) Are genele mici şi probabil că ochii nu puteau fi inchişi de tot şi s-o mai fi văzut vreo dâră de sticlă neacoperită. Părul trebuie să fi fost ţepos pe carnea galbenă, iar gura crispată.”11 Tema morţii apare in roman ca o caracteristică esenţială a vieţii. Ea nu poate fi decât o alternativă la iubirea dintre cei doi. La un moment dat cele două enigme se suprapun: ar prefera-o moartă sau măritată cu un altul? Pentru Sandu, Irina era o provocare de a se autocunoaşte: “cinci ani am examinat-o? asta e dragoste?”12

II.2.2. Incipit şi final Titlul romanului, O moarte care nu dovedeşte nimic, sugerează finalul tragic al operei. Se marchează ȋncă din titlu ideea de moarte, care devine pe parcursul romanului un lait-motiv. Finalul textului explică titlul. Moartea Irinei nu dovedeste nimic. Adevărul nu poate fi cunoscut. Nu va ştii cu certitudine dacă a fost capabila de un gest măreţ. Sau poate a lunecat… Incipitul şi finalul sunt construite simetric. Dacă la inceputul romanului se conturează ideea de iubire prin imaginei Irinei, finalul marchează ȋnceperea unei noi idile ( cu Colette), pentru a uita femeia de care nu se poate despărţi. Află insă de moartea Irinei şi chinul reȋncepu: o sinucidere, o proba simplă de iubire, sau un simplu accident? Finalul deschis este marcat de ultima propozitie neterminată:” poate a lunecat…” Romanul poate continua in imaginaţia cititorului. De-asemenea , moartea fetei nu pune capăt incertitudinii naratorului. Probabil că, Sandu se va confrunta toata viaţa cu aceeastă nesiguranţă, motivul principal fiind lipsa cunoaşterii de sine. Astfel, moartea Irinei nu a dovedit nimic. Titlul oarecum trădează finalul romanului şi in principal tematică dezbătută. Finalul dezvoltă motivul mării. Marea este martora suferinţelor lui Sandu. Subconştientul personajului apare sub forma unor “accente elegiace”, care sugerează ideea de accident: “poate a lunecat”. Toată caracterizarea naratorului cu privire la temeramentul Irinei se năruie atunci când află vestea morţii fetei: “a fost convinsă că imi este de prisos şi dispăruse.(…)preferase să-mi pară uşuratică numai să n-am remuşcări.(…) aşa mica a fost in

11 12

Ibidem , p 69 Ibidem. , p 75

8

stare de un gest mare.”13 Moartea Irinei nu-i aduce certitudinea iubirii după care se zbuciumase atât. Gândul că putuse să alunece şi să moară din accident il aruncă iar in indoială.” Sandu ar fi preferat ca Irina să se fi sinucis decât să fi murit din accident. Nu-l chinuia deci remuşcarea, ci nemulţumirea că nu fusese satisfăcut in nevoia lui de siguranţă şi poate de orgoliu.”14

II.2.3. Perspectiva narativă. Perspectiva naratorului subiectiv este una din condiţiile romanului modern. Prin crearea unui personaj-narator care relateză la persoana I, se transpune portretul interior al autorului, fapt ce duce la prelungirea existenţei dincolo de moarte. Astfel, prin Sandu, Holban trăieste atât timp cât romanele ii sunt citite, el ȋsi prelungeste existenţa prin ȋntrebări, prin situaţii conflictuale create de sentimente confuze. A scrie la persoana I presupune libertatea confesiunii, a re-scrierii unor fragmente din schiţa unei vieţi, aşa cum in mare parte ea chiar s-a desfaşurat. Totuşi cititorul nu trebuie să confunde personajul cu autorul romanului., chiar dacă cele redate fac aluzie la o mărturie direct. Aşadar, consideraţiile despre Sandu relevă apropierea dar şi distanţa faţă de personaj,aceasta făcându-se doar până la o anumita limită: “ pe Sandu puteam să-l fac mai complicat. Trăsăturile cele mai potrivnice puteau exista in el. Deoarece luciditatea joacă un rol important, el işi va permite toate confesiunile. Sunt contradicţii, nu are nicio importanţă. Nu trebuie să se creadă că autorul şi Sandu se suprapun perfect.(…) Autorul a rămas stăpân pe destinele lui Sandu.”15 Acest temperament romantic , născut de a trăi prin muzică, de a depăşi momentele dificile din viaţă ori de a le simţi şi mai adănc povara prin muzică simfonică se contopeşte cu structura pe care o simte necesară romanelor sale, aşa cum temele unei simfonii se succed in sunete prin care secundele visează şi curg lin: “ personal nu sunt in stare să lungesc scenele.Observaţiile cele mai pline de sens le transcriu numai intr-o singură pagină.”16 Aşadar, personajul narator narează la persona I, pe baza memoriei involuntare şi a introspecţiei toate amintirile sale legate de o iubire trecută şi in acelaşi timp prezentă. Timpurile narării se suprapun , el alternând precum valurile mării. Nu există o oridine cronologică a faptelor, ele sunt povestite aşa cum pesonajul principal, Sandu işi aminteşte. Nu

13

Ibidem. , p 96 Eugen Lovinescu, Anton Holban, in Memorii, III , 1937, p.426 15 Eugen Simion, Opere, vol.1, Editura Fundaţiei Nationale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, p.470 16 Op, cit., p.472 14

9

toate aspectele sunt reamintite, doar acele lucruri care au avut o importantă majoră in viaţa lui şi care il vor ajuta să găsească răspunsuri. “ Dacă emoţiile actorului dau impresia de autenticitate, ale eroului său sunt autentice; dacă primul e capabil să incarneze cele mai diverse personaje, al doilea nu poate da viaţa decât unuia singur: el insuşi; dacă cel dintâi permite să fie distribuit in diverse piese, cel din urmă nu e in stare să joace decât intr-una: propria-i existenţă; dacă un actor poate fi inlocuit cu altul, eroul-actor este imposibil de substituit.”17

II.2.4 Structură şi compoziţie Romanul este scris la persoana I, fiind o confesiune in jurul unei iubiri incerte şi a unei gelozii nefondate. Sandu, tânăr intelectual, pasionat de literatură reconstituie in memoria sa legătura cu Irina, o colegă de universitate, nici urâtă, nici frumoasă, prea docilă intr-o iubire, pentru ea, nesigură. Eroul o observă timp de cinci ani de zile şi, aflat la Paris, incearcă să inţeleagă natura sentimentului său pentru această tânără femeie pe care nici nu poate să o părăsească, nici nu poate să rămână lângă ea. Este egoist, recunoaşte el insuşi, preţuieşte mai mult singurătatea şi independenţa decât iubirea. Instabil in sentimente şi in idei, are despre femei păreri schimbătoare. Pe Irina când o caută cu disperare afirmând că o iubeste, când ii inspiră milă şi decide că locul său nu este lângă aceasta. Când femeia dispare, Sandu intră in panică şi analizează cauzalităţile acestui gest, neajungând la nicio concluzie. Aflat la Paris, Sandu aşteaptă plictisit, scrisorile Irinei, abandonată la Bucureşti. Scrisorile vin automat şi eroul le citeşte fără interes. Când numai vin, intră in alertă, face presupuneri referitoare la măritiş sau la moartea fetei, refăcând in plan mental cronologia unei gelozii anunţate. Naratorul caută argumente noi, işi aduce aminte de ȋntâlnirile lor clandestine in camera mizerabile de hotel, de momente vesele şi de melancoliile Irinei. Când află că Irina moare căzând de pe o stâncă, eroul este dezamăgit: “ A stricat toată arhitectura presupunerilor mele”. Romanul nu prezintă un fir narativ complex. Actiunea este diminuată, accentul căzând pe trăirile interioare ale personajului principal. Astfel, timpul trecut alternează cu cel prezent, ori de câte ori personajul işi aduce aminte de clipele petrecute. Frazele sunt reluate, in diverse nuanţe, in toată confesiunea. Aceeaşi ideea este reluată sub alte forme in fiecare pagină. Nu exista elemente negative sau pozitive. Toate aspectele sunt răstălmăcite, gândite şi analizate din toate punctele de vedere. Reflecţiile sunt uneori compacte, ca niste mici eseuri in 17

Mariana Văratic, Anton Holban şi personajul ca actor, Editura Eminescu, 1983, p.199

10

interiorul prozei( de exemplu modul in care se oglindeşte ideea morţii in viaţa diferitelor personaje), cu trimiteri la opera literare sau la muzică. Pasajele epice menite să infăţişeze lumea din afară sunt rare şi inesenţiale: portrete sumare, destine modeste, intâmplări nespectaculoase, reacţii in faţa morţii( Bonbonel, Segal, Boier Pandele, Spălătoareasa Dumitra). Astfel de paranteze se incheie brusc şi rapid, naratorul revenind la tema sa iniţială, şi anume, gelozia. Sandu ţine un jurnal intim, pe care, din când in când il consultă pentru a-şi verifica fantasmele. Sub forma unui astfel de jurnal este scris şi romanul nostru. Tocmai din acest motiv, momentele subiectului sunt slab conturate. Romanul se deschide cu expoziţiunea, in care naratorul prezintă plecarea acestuia la Paris. Se schiţează portretul Irinei şi se preconizează prin remarcile personajului masculin, Sandu, conflictul ce urmează a fi dezbătut.:” inainte de a te desparti de cineva drag, nu te pricepi să-I vorbeşti, tocmai pentru că ai prea multe de spus.”18 Intriga ar putea fi reprezentată de lipsa scrisorilor Irinei. Faptul că, Sandu numai primeste din partea fetei niciun semn de viaţa, declanşează multitudinea confuziilor şi a intrebărilor ce se vor dezbate in universul constiinţei sale:”o neliniste brusca mi-a alungat calmul”.19 Acum incep nelămuririle naratorului: dacă s-a măritat sau s-a sinucis? Apar o serie de argumente care pot valida ambele teorii. Pentru acest lucru ,naratorul işi reaminteste momente petrecute alături de persoana iubită şi incearcă să găsească o explicaţie pentru fiecare gest al fetei. Desfăşurarea acţiunii prezintă toate momentele de incertitudine şi confuzie sufletească prin care Sandu este nevoit să treacă pentru a putea găsi raspunsuri. El meditează asupra unor concepte morale de viaţă, explică sentimentul morţii, importanţa vieţii, iubirea de artă sau natură. Punctul culminant este conturat de moartea Irinei. Aflarea veştii că aceasta este moartă dă naştere la alte incertitudini: dacă s-a sinucis? Deznodământul apare brusc, acesta fiind creat de imaginea mării, care impreună cu sunetul calm al valurilor şi al scoicilor ii şoptesc naratorului o posibilă explicaţie: poate a lunecat.Compoziţia romanului ar părea deci foarte calculată, bazȃnduse pe procedeul clasic al inceputului, culminării şi stingerii unei acţiuni Romanul nu are propriu-zis o acţiune, ci se constituie din rememorările şi insemnările de jurnal intim ale lui Sandu, care retrăieşte situaţii consumate anterior, ridicând vălul de pe subconştientul stărilor de gelozie. Prin acest roman, Anton Holban nu a intenţionat să construiască o intrigă linear, ci a inovat romanul românesc modern prin selectarea unor

18 19

Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p..6 Ibidem, p.7

11

aspecte definitorii ale psihologiei umane, relevând ipostaze ieşite din comun ale sentimentului erotic.

II.2.5. Linii conflictuale Fiind un roman de analiză psihologică, conflictele marchează planul uman interior. Aşadar, Sandu va trece prin diferite ipostaze sufleteşti, ipostaze ce vor reflecta natura sentimentelor sale. Practic, naratorul expune o serie de contradicţii, care au menirea să il ajute să afle adevărul. Aceste conflicte sunt născute fie din gelozia extremă a acestuia, fie din dorinţa de a-şi păstra libertatea. Personajele sunt construite dintr-o serie de incertitudini. Se iubesc oare aceşti tineri intelectuali, care amestecă dragostea cu cărţile? Irina il iubeste cu frică, dar totusi e fericită, şi câteodată se simte in nesiguranţă. Sandu o priveste ca pe un “obiect ”, atunci când este trist o cheamă, când nu se simte singur o ignoră, ba chiar se plictiseşte. Un alt tip de conflict este dat chiar de personalităţile diferite ale celor doi. Irina il aseamăna :” cu o apă care curge” datorită personalităţii sale tumultoase, iar lui Sandu nu ii place caracterul static al fetei, linistea pe care o resimţea de fiecare data când il zărea. Portretul fetei de la inceputul romanului este construit dintr-o serie de elemente negative:” nu e frumoasă(…) nu e savantă(…) nu e bogată(…)dar e indragostită iar pentru dragoste nu e nevoie de frumuseţe, minte, bani.”20, in timp ce Sandu o privea cu o uşoară superioritate. In sufletul Irinei se creionau diverse conflicte legate de ideea morţii. Nemulţumită de atenţia lui Sandu, de modul in care acesta o iubea sau nu, Irina tot timpul se gândea la moarte: “ ştii cum aş vrea să mor eu, Sandule?(…) Eu o să mă omor.(…)nu o să mă omor fiindcă nu ma laşi tu.”21 Toate aceste contradicţii ce se perindau prin mintea fetei erau alimentate de indiferenţa iubitului şi de nestatornicia acestuia. Caracterizarea fetei nu se face in funcţie de datele temperamentale, de poziţia social, sau de caracter ( aşa cum se urmărea in romanele tradiţionale), ci in raport cu tipologia personajelor din literatură:” şi literatura e de vină că nu ne impăcăm cu iubitele noastre.”22 Aceasta este asemănată fie cu Andromaca, Berenice sau cu Esther, eroina biblică, fără ca naratorul să definească complet temperamentul fetei. Aşa cum afirmă la inceputul romanului: “Irina e mai greu de definit.”23 Dilema personajului- narrator continuă şi după moartea eroinei. Sandu va duce probabil mai departe povara incertitudinii sale. 20

Ibidem, p.7 Ibidem, p. 26 22 Ibidem ,p. 84 23 Ibidem, p. 8 21

12

Insuşi naratorul este instabil ȋn gânduri, şi din acest motiv, in mintea sa se declanşează mai multe conflicte:” cum? Să nu pot deduce ce ar fi in stare să facă Irina in lipsa mea?(…) cum să ştiu adevărul asupra ei când nu ştiu adevărul asupra mea?(…) nu ştiu in cât timp m-aş consola dacă a murit şi in cât dacă m-a inşelat.”24 Foarte tânăr, Sandu se consideră superior Irinei, şi o tratează in consecinţă. Nu are doar pretenţia de a o educa in sensul gusturilor lui, ba mai mult se dovedeşte un educator incapabil, cam crud şi indiferent. Egoismul masculin il determină să vadă in Irina o relaţie banală, pe care nici nu poate să o rupă, nici n-o poate face interesantă. Practic, romanul este construit pe baza acestor conflicte interioare care nu ii dau pace tânărului intelectual. Fiecare amintire declanşează in mintea naratorului o serie de explicaţii pentru a putea intelege in sfârşit temperamentul Irinei. Dornic de cunoaştere, el simte nevoia de a fi stăpân pe viaţa fetei şi de a o modela conform personalităţii sale. Astfel, el o iniţiează in arta scrisului, a cititului, ii cultivă simţul pentru natura, Dumnezeu, muzică. Pe tot parcusul romanului, Irina apare ca o tânără indragostită, care nu are iniţiativă proprie in relaţia sa cu persoana iubită şi care repetă, ba chiar uneori nici nu asculta, sfaturile lui Sandu. Aşadar, nu este capabilă de anumite sacrificii şi nu inţelege valoarea compromisului:” Dacă nu avea calitaţi intelectuale, nu cred să fi fost in stare de instincte puternice.”25 Toate aceste teorii ale naratorului se năruie in finalul romanului, atunci când află despre presupusa cădere a fetei de pe o stâncă din Sinaia. Prin portretul pe care insuşi naratorul şi-l face se descrie temperamentul său flexibil şi plin de incertitudine: “sunt intotdeauna de o nervozitate extremă. Am ticuri. Intelectual sar tot aşa de la un gând la altul.(…) Nu eram insă superficial, trăiam cu intensitate(…) Am o memorie sentimentală impecabilă.”26 Aşa se poate explica şi modalitatea de narare a faptelor. Nu există o ordine cronologică a evenimentelor. Ele sunt povestite aşa cum intelectualul le realtează. O amintire declanşează alta şi fiecare gest alimentează setea de cunoştere şi de control a naratorului. El insuşi doreste să se convingă că ii este bine şi fără iubirea Irinei, fie ea moartă sau măritată. Iubire sau nu, au fost momente când amândoi doreau să fie aproape: “ Nu e aşa că suntem fericiţi?(…) Aş fi vrut să urlu: O să fim fericiţi!”27 Niciunul dintre cei doi nu sunt clar definiţi ca şi caracter. Amândoi au momente de ezitare, de entuziasm sau de neputinţa in 24

Ibidem, p.46 Ibidem, p. 42 26 Ibidem, p.45 27 Ibidem, p. 78 25

13

legatură cu relaţia amoroasă a acestora. Nu există personaje pur-pozitive sau personaje purnegative. In funcţie de o anumită situaţie sau de capacitatea personajului receptor de a percepe lumina şi umbra din gândurile sau tăcerile interlocutorului, cititorul ajunge să nu descopere fragilitatea emoţională a celor doi. Dacă in incipit Irina era doar o fată care il iubea pe Sandu, spre finalul romanului aceasta capăta importanţa in inima băiatului, acesta ȋncepând să regrete momentele de indiferenţă in care Irina era ca o inchisoare: “umilinte la tot pasul(…) nu eram niciodată mulţumit de nimic(…) m-a durut că nu plânge destul, că nu se agaţă dureros de minte.”28 In inima tânărului indecis se confruntau idei antagonice: să fie moartă sau in braţele altui bărbat? Cuprins de o gelozie extremă, se vede in postura unui posibil ucigaş, căci au fost momente in care i-a dorit moartea, doar să nu se refugieze in braţele altuia: “ ȋi doresc moartea. Sunt un monstru.”29 Valurile de idei nu au continuitate; o idée este anihilată de alta imediat ce naratorul găseste o soluţie. Inconsecvent in gândire, Sandu nu reuşte să explice o teorie şi s-o susţină mai mult de o pagină. Plin de incertitudini, nu este convins de iubirea pe care o poartă Irinei, lucru care declanşează alte conflicte interioare:” totuşi mă intreb dacă nu am minţit plângând o iubită pierdută timp de atâtea pagini”30

II.2.6. Influenţe in roman Prin O moarte care nu dovedeşte nimic, Anton Holban a indeplinit un rol esenţial in evoluţia literaturii noastre din perioda interbelică, directionând romanul românesc spre o noua structură şi o noua tematică. Cultivând romanul psihologic, autorul a promovat romanul de introspecţie a vieţii interioare, aducând in prim plan trăirile subiective, imprevizibile , caracteristice unor structuri sufleteşti. Aşa cum afirmă in operele sale, Anton Holban a urmat modelul francez şi in special cel al lui Marcel Proust. In ceea ce priveşte interesul lui Anton Holban pentru opera lui Marcel Proust, este cunoscut ciclul de eseuri de analiză critică In marginea operei lui Marcel Proust. Insă, aceste influente sunt regăsite şi in romanele sale, implicit in O moarte care nu dovedeşte nimic. Excelent cunoscător al literaturii franceze, căreia ii datorează partea cea mai bună a metodelor sale psihologice, Anton Holban este obsedat de misterul personalitaţii omeneşti. 28

Ibidem, p. 82 Ibidem, p. 62 30 Ibidem, p. 89 29

14

“Mă recitesc.

Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare

inutilă această povestire, care nu poate fi decât o copie palidă a unui original magistral.” 31 Astfel măturiseste naratorul-scriitor sursa sa de inspiraţie, afirmând că opera sa nu se va ridica niciodata la nivelul operelor lui Proust. Literatura este cea care furnizează informaţii cu privire la caracterul Irinei, prin intermediul literaturii şi al cărţilor Sandu işi trăieşte viaţa. La un moment dat, insăşi opera lui Proust devine vinovată pentru suferinţa lui odata cu dispariţia Irinei: “ Proust ne imbracă in o haină care nu ni se potriveşte.”32 Anton Holban şi-a manifestat admiratia nemijlocita pentru Racine şi Proust, acest lucru reiesind şi din faptul ca teoretizarile despre literatura se sprijină pe opera celor doi scriitori francezi. Pentru a putea înţelege viziunea pe care Holban o are despre literatura, pentru a înţelege mai bine opera romanesca a acestuia, este necesara perceperea felului în care scriitorul roman s-a raportat la cele două modele literare.

31 32

Ibidem, p. 53 Ibidem, p. 54

15

Capitolul III. CONCLUZII

Operă de remarcabilă analiză interioară, O moarte care nu dovedeşte nimic afirmă cele mai personale ȋnsuşiri ale autorului Anton Holban. Realismul său psihologic vine din linia analiştilor francezi, prin luciditate si nuanţă. Literatura lui Anton Holban nu este o etalare directă a sentimentelor, ci o analizare a lor din poziţia omului rational. Scriitorul işi priveşte sentimentele cu ochii minţii. El ȋşi obiectivizează inteligenţa prin sentimentele analizate. Astfel, tema iubirii se ȋntemeiaza pe ideea de inteligenţa . O moarte care nu dovedeşte nimic, prima scriere a autorului, nu este o analiză a geloziei, ci a indeciziei erotice. Sandu nu ştie dacă o iubeşte pe Irina, de care e legat prin puterea obişnuinţei, şi plecă la Paris ȋn speranţa că despărţirea va clarifica situaţia. “ Romanele lui Holban nu sunt evocări ale trecutului, sau reconstituiri de fapte si situaţii, ȋn care trecerea timpului să intervină cu tragica lui indiferenţă, să le asurzească patetismul sau sa le dea alt sens. Romanele lui Holban sunt mai curȃnd colectii de notaţii, sunt caiete de instantanee, de observaţii acute, dar agreate de factori externi şi in care arareori ȋntălnim incursiuni intr-un trecut prea indepărtat. Dimensiunea temporală a lucrurilor nu este exploată de analistul romȃn si nici chiar evocată. Nicicȃnd trecutul nu schimbă rezonanţa sau semnificaţia sentimentelor, care ne sunt ȋnfăţişate cu predilecţie nu in nasterea, dezvoltarea şi sfȃrşitul lor, ci in actualitatea lor acută.” 33 Aşadar, romanul O moarte care nu dovedeşte nimic este un roman subiectiv, de analiză psihologică, ȋn care personajul- narator redă sub forma unui jurnal intim, idila sa de dragoste. O noutate in opera sa o reprezintă asociera acestui sentiment cu ideea de moarte, fapt evidenţiat ȋncă din titlu. Prin nararea la persoana I, autorul reuşeşte să creeze un univers unic, plin de mister şi incertitudine. Astfel, sentimentul iubirii este pătat de urmele geloziei, a nesiguranţei şi de consecinţele respectării valorilor umane şi morale. Anton Holban rămȃne unul dintre prozatorii de seamă ai literaturii romȃne moderne, prin crearea unor personaje complexe şi prin dezvoltarea unor teme specifice conştiintei umane. Modalitatea de narare, perspectiva subiectivă a evenimentelor, dar şi conturarea unor conflicte interioare de o mare ambiguitate, conferă romanului autenticism şi substanţialitate.

33

Alexandru George, Epilog la Anton Holban, ȋn La sfȃrşitul lecturii, Editura Cartea Romȃnească, 1973, p.129

16

BIBLIOGRAFIE:

1. Holban, Anton, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974 2. Holban, Anton: Pseudojurnal (corespondenţã, acte, confesiuni), Minerva, Bucureşti, 1978 3. Ichim, Ofelia, Intre eros solitudine şi Brahms, Editura Alfa, Iaşi, 2003. 4. Simion, Eugen, Opere, vol I-II, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Stiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005 5. Văratic, Mariana ,

Anton Holban şi personajul ca actor,

Bucureşti, 1983

17

Editura Eminescu,