Philip Yancey - Isus Pe Care Nu L-Am Cunoscut [PDF]

Zitiervorschau

Philip Yancey ISUS

PE CARE NUL-AM CUNOSCUT Traducere din limba engleză de SORINA MUREŞAN

I(

KERIGMA Oradea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României YANCEY, PHILIP Isus pe care nu L-am cuuoscut / Philip Yancey Traducere din engleză de Sorina Mureşan. - Oradea: Kerigma, 2006 ISBN 973-8960-05-3 ISBN 978-973-8960-05-3 I, Mureşan, Sorina (trad.) IL Bâlc, Gela (ed.) Tehnoredactarea şi coperta: kerigma —5— IV. Originally published in the U.S.A. under the title TheJesus1NeverKnew Copyright © 1995 by Philip Yancey Grands Rapids, Michigan

© KERIGMA, 2006, pentru prezenta versiune românească. Editura KERIGMA O.P. 2 - c . P. 16 410670 Oradea România TelJFax: (0259) 436874 E-mail: [email protected] Web: www kerigma ro ISBN 973-8960-05-3 ISBN 978-973-8960-05-3

Cuprins Partea întâi Cine a fost EL L Isus pe care credeam că-L cunosc..................................................................13 2. Naşterea: Planeta vizitată......................................................................................29 3. Origini: RădăGini evreieşti în pământ evreiesc....................................................49 4. Ispitirea: Confruntarea din pustie....................................................................... 67 5. Profil: Ce aş fi observat eu?..................................................................................83 Partea a doua De ce a venit 6. Fericirile: Norocoşi cei fără de noroc.................................................................103 7. Mesajul: O predică ofensatoare .........................................................................127 8. Misiunea:. O revoluţie altarului..........................................................................145 9. Minunile: Instantanee supranaturale ..................................................................161 10. Moartea: Ultima săptămână .................................................................181 11. învierea: O dimineaţă de neimaginat....................................................201 Partea a treia Ce a Lăsat Isus în urmă 12. înălţarea: Un cer albastra, fără urme.................................................217 13. împărăţia: Grâu amestecat cu neghină...............................................23 1 14. Schimbarea pe care o aduce El..........................................................249 Surse................................................................................................................267

ISUS pe credeam

care că-L cunosc

Prima dată am făcut cunoştinţă cu Isus când eram copil, în anii în care cântam la şcoala duminicală "Isus mă iubeşte", mă rugam seara la culcare "Doamne, Isuse drag", şi îi urmăream pe învăţătorii de la clubul biblie cum mişcau pe flanelograf figurile decupate. îl asodam pe Isus cu Kool-Aid [super-erou din benzile desenate, Kool-Aid, zis şi Pitcher Man (Omul- Uldor, într-o traducere aproximativă - n.tr.) îi salvează pe toţi cei însetaţi], cu biscuiţii înveliţi în zahăr şi ornaţi cu. steluţele aurii pe care îi primeam drept răsplată pentru numărul mare de prezenţe. îmi amintesc mai cu seamă o imagine de la şcoala duminicală, o pictură în ulei agăţată pe un perete. în pidura aceea Isus avea părul lung, unduin- du-i pe umeri, şi era cu totul altfel decât oricare dintre bărbaţii pe care-i cunoşteam. Era slab la faţă şi frumos, cu pielea ca de ceară şi albă ca laptele. Purta o mantie stacojie, iar pictorul se strădui se să redea jocul de lumini de pe falduri.. Pe braţe, Isus legăna un mieluşel cufundat în somn. îmi imaginam că în locul mieluşelului eram eu, şi mă simţeam binecuvântat mai presus de orice închipuire. De curând am citit o carte scrisă de Charles Dickens la vârsta senectuţii, o carte în care celebrul scriitor dorea să lase copiilor săi un scurt istoric, al vieţii lui Isus. în ea, portretul eristic seamănă cu acela al unei guvernante cumsecade din epoca vidoriană, care-i mângâie uşurel pe creştet pe băieţi şi pe fetiţe, dându-Ie poveţe de felul, "Copii, trebuie să vă purtaţi frumos cu mămica şi cu tăticu'!" Brusc mi-am amintit de imaginea lui Isus cu care crescusem la şcoala duminicală: un om plin de bunătate, gata oricând să-ţi

alunge orice temeri, fără pic de asprime-un fel de Mister Rogers (protagonistul unui serial TV lansat în anii ' 50, o întruchipare a bunătăţii, un model pentru generaţii întregi de copii americani - n.tr.). în anii copilăriei mă simţeam deosebit de mângâiat în preajma Lui. Mai târziu, la colegiul biblic, am întâlnit, o imagine diferită a lui Isus. O pictură foarte cunoscută în acea perioadă îl înfăţişa pe Isus cu braţele întinse, suspendat, în stilul lui Salvador Dali, deasupra sediului O.N.U. din New York. Era un Isus cosmic, un Isus în care îşi aveau rădăcina toate lucrurile, punctul fix dintr-o lume aflată în continuă mişcare. Această figură mondială era foarte diferită de păstorul cu mielul în braţe din vremea copilăriei.. Şi totuşi, studenţii vorbeau despre acel Isus cosmic cu o intimitate uimitoare. La facultate, eram îndemnaţi insistent să dezvoltăm "o relaţie personală cu Isus Hristos", iar la serviciile de capelă, imnurile pe care le cântam exprimau în termeni foarte familiari, dragostea noastră pentm El. Un astfel de cântec vorbea despre o plimbare alături, de El printr-o grădină cu trandafiri încă plini de rouă. Existau şi studenţi care vorbeau despre credinţa l?r folosind cu mare dezinvoltură expresii de genul: "Domnul mi-a spus..." In perioada petrecută acolo, credinţa mea se afla întrun soi de aşteptare sceptică. Eram circumspect, confuz, frământat de întrebări. Privind în urmă la anii de colegiu biblic, îmi dau seama că, în ciuda oricăror apropieri devoţionale, am ajuns să-L simt pe Isus tot mai departe. Pentm mine El devenise obiectul unei cercetări minuţioase. Ştiam pe dinafară toate cele treizeci şi patru de miracole relatate în Evanghelii, dar n-am simţii, la nivelul vieţii mele interioare, impactul nici unuia dintre ele. împreună cu colegii mei am memorat Fericirileşi, totuşi, nici unul dintre noi- şi în special eu-nu era în stare să deşluşească înţelesul acelor afirmaţii tainice cuprinse în ele, darmite să le pună în practică. Ceva mai târziu, deceniul şase al secolului XX (care, de fapt, pe mine, ca şi pe marea majoritate a credincioşilor, m-a prins la începutul anilor '70) a pus totul sub semnul întrebării.. Nebunii pentm Isus (expresia din limba engleză este Jesus freaksj ea desemnându-i pe membrii unei mişcări radicale, apărute în mediile creştine americane în anii '60; expresia este folosită astăzi şi într-un sens mai larg, nu neapărat cu referire la reprezentanţii acestei mişcări - n.tr)-termenul însuşi ar fi fost considerat paradoxal pentm liniştiţii ani' 50-au apămt bmsc pe scenă ca şi cum ar fi fost aduşi de extra- teieştri. Urmaşii , lui Isus nu mai erau acum reprezentanţii. scrobiţi şi spilcuiţi ai clasei de mijloc; unii erau adevăraţi revoluţionari, cu o înfăţişare neîngrijită, cu pletele în vânt.. Teologii liberali au început să afişeze postere înfăţişându-L pe Isus intr-un trio alături de Fidel Castro şi Che Guevara. Dintr-o dată mi-am dat seama că, practic, toate portretizările lui Isus, inelusiv imaginea Bunului Păstor de la şcoala duminicală şi cea de la sediul

O.N. U: din vremea colegiului biblic, îl reprezentau purtând mustaţă şi barbă, ambele strict interzise la colegiu. Mă trezeam asaltat acum de întrebări pe care nu mi le pusesem în copilărie. De exemplu: Cum fusese cu putinţă ca un om să fie crucificat doar pentru că le spunea oamenilor să se poarte frumos unii cu alţii? Oare ce guvern i-ar executa pe Mister Rogers sau pe Captain Kangaroo (eroul unui serial TV pentru copii, care s-a difuzat timp de aproape patru decenii, începând din 1955)? Thomas Paine spunea că nici o religie nu este venită de la Dumnezeu atâta timp cât conţine vreo doctţină care lezează sensibilitatea unui copilaş. Oare doctrina crucii ar fi trecut acel test? în 1971 am văzut pentru prima dată filmul The Gospel According ta St. Matthew [Evanghelia după Matei], realizat de regizorul italian Pier Paolo Pasolini; • Filmul a scandalizat nu doar mediile religioase, care de-abia L-au recunoscut pe Isus în personajul de pe ecran, ci şi întreaga lume a filmului, în care Pasolini era cunoscut drept homosexual şi marxist declarat., Pasoli- ni, în mod absolut ironic, a dedicat filmul Papei Ioan al XXIII-lea, cel care, a explicat regizoral, se făcea responsabil, în mod indirect, pentru creaţia sa. Prins intr-un blocaj de trafic în timpul unei vizite papale la Florenţa, Paso- lini s-a retras într-o cameră de hotel, unde, plictisit, a luat de pe noptieră un Nou Testament şi a citit Evanghelia după Matei. A fost atât de răscolit de ceea ce a descoperit în acele pagini încât s-a hotărât să facă un film, folosind drept repliei chiar cuvinte din Evanghelia după Matei., Pelicula lui Pasolini surprinde foarte bine reconsiderarea imaginii lui Isus din timpul anilor '60. Turnat în sudul Italiei, cu un buget extrem de modest, filmul evocă, în nuanţe de alb ca varul şi cenuşiu prăfuit, ceva din ambianţa Palestinei din vremea lui Isus. Fariseii poaţtă pe cap nişte filac- terii foarte înalte, iar soldaţii lui Irod aduc uşor cu escadroanele fasciste. Ucenicii se poartă ca nişte recruţi zgomotoşi şi lipsiţi de experienţă. Isus însă, cu privirea sigură şi cu o extraordinară forţă de pătrundere, pare a fi neînfricat. ■ Atât pildele, cât şi celelalte spuse ale Sale, sunt lansate sub forma unor expresii laconice, aruncate peste umăr, în timp ce aleargă mereu dintr-un loc în altul. Impactul produs de filmul lui Pasolini poate fi înţeles doar de către cei

care şi-au trăit anii adolescenţei în perioada aceea tumultuoasă. Filmul a redus la tăcere mulţimile batjocoritoare din sălile de cinematograf. Tinerii radicali au înţeles atunci că nu erau ei primii care proclamau un mesaj virulent împotriva materialismului şi a ipocriziei, promovând, în acelaşi timp, pacea şi iubirea. în ceea ce mă priveşte, filmul m-a obligat la o serioasă reconsiderare a imaginii lui Isus. Cât priveşte înfăţişarea Lui, Isus aducea mai mult cu indivizi care ar fi fost daţi afară de la colegiul biblic şi respinşi de majoritatea bisericilor. Printre contemporanii Săi, şi-a câştigat oarecum reputaţia de "băutor de vin" şi de "mâncădos". Autorităţile, fie ele religioase sau politice, vedeau în El un instigator, unul care tulbura liniştea. Isus vorbea şi acţiona ca un revoluţionar, desconsiderând renume le, familia, proprietatea, precum şi alte evidenţe tradiţionale ale succesului.. Nu puteam trece cu vederea faptul că toate cuvintele din filmul lui Pasolini fuseseră luate din Evanghelia după Matei, şi că, totuşi, în mod evident, mesajul lor nu se potrivea deloc cu imaginea mea anterioară cu privire la Isus. Cam în aceeaşi perioadă, un tânăr pe nume Bill Milliken, care lucra la Young Life şi întemeiase o comunitate într-un cartier din centrul vechi al oraşului, a scris So Long, Sweet Jesus [Rămas bun, Isus iubit]. Titlul acelei cărţi dădea glas schimbării ce se producea înăuntrul meu. Tot atunci am fost angajat ca redactor la revista Campus Life, publicaţia oficială a organizaţiei Youth For Christ [Tineri pentru HristosJ. Dar, în definitiv,, cine afost acest Hristos?, mă întrebam. în timp ce scriam despre persoana lui Isus şi lucrarea Lui, simţeam cum începea să mă cuprindă un duh de îndoială. Crezi într-adevăr ceea ce scrii? Sau susţii, pur şi simplu, " linia partidului ", crezând ceea ce eşti plătit să crezi? Te-ai dat cu conservatorii. şi cu cei pentru care lucrurile sunt cât se poate de clare-una din versiunile moderne ale grupurilor oare se simţeau ameninţate de Isus? Ori de câte ori era cu putinţă, evitam să scriu despre Isus în mod direct..

Azi-dimineaţă, când am deschis calculatorul, Microsoft. Windows a afişat data, admiţând implicit că, indiferent de ce-am crede noi, naşterea lui Isus a fost atât de importantă încât a împărţit istoria în două. Tot ceea ce s-a întâmplat vreodată pe planeta noastră s-a întâmplat într-una din cele două perioade: ori înainte, ori după Hristos. Richard Nixon a fost cuprins de entuziasm în 1969 când astronauţii de pe Apollo au pus pentru prima dată piciorul pe lună. "E cea mai importantă zi de la creaţie încoace!", a afirmat cu mândrie preşedintele, moment în care Billy

Graham i-a amintit la modul cel mai serios de Crăciun şi de Paşte. Şi Billy Graham avea dreptate, indiferent de reperele istorice luate în calcul.. Galileeanul acesta, care în tot timpul vieţii Sale a vorbit cu mai puţini oameni decât se adună pe un stadion la un serviciu de evanghelizare unde prediGă Billy Graham, a schimbat lumea mai mult decât oricare alt om. El a introdus în istorie un nou câmp de forţă, iar acum o treime din locuitorii pământului îi sunt credincioşi. Astăzi oamenii au ajuns până şi să înjure folosind numele lui Isus. încercaţi să vă imaginaţi cum ar suna ca un om de afaceri să strige "Thomas Jefferson!" când ratează o lovitură la golf, sau un instalator să urle "Mahat- ma Gandhi!" când îşi dă peste degete cu cheia franceză. Nu e chip să scăpăm de acest Isus. "După mai mult de o mie nouă sute de ani", spunea H. G. Wells, "un istoric ca mine, care nici măcar nu se pretinde creştin, descoperă că imaginea se focalizează în mod irezistibil asupra vieţii şi caracterului acestui om de o însemnătate crucială... Istoricul evaluează importanţa unui individ pornind de la întrebarea, «Ce anume a lăsat în urma sa?» I-a determinat el pe oameni să înceapă să gândească dintr-o perspectivă nouă, cu o vigoare care a persistat şi după ce el nu a mai fost? Aplicând acest test, Isus este pe primul loc." Poţi să aproximezi dimensiunile unui vapor care a trecut şi a ieşit din raza de vizibilitate după urma pe care a lăsat-o în apă. Şi totuşi, eu nu scriu o carte despre Isus pentru, că Isus a fost un om important care a schimbat istoria. Nu mă tentează să scriu despre Iulius Cezar, sau despre împăratul Chinei care a construit Marele Zid. Mă simt atras în mod irezistibil de Isus, pentru că El reprezintă punctul care împarte în două viaţa-viaţa mea. Mesajul Său este: "Pe oricine Mă mărturiseşte înaintea oamenilor, pe acela şi Fiul Omului îl va mărturisi înaintea îngerilor." După cum spune Isus, de ceea ce cred despre El şi de felul în care mă raportez la El depinde destinul meu veşnice Uneori accept această afirmaţie tranşantă a lui Isus fără să pun întrebări. Mărturisesc însă că alteori mă întreb în ce fel este afectată viaţa mea de ceea ce a făcut şi spus un om acum două mii de ani într-un loc numit Gali- leea. Pot oare să rezolv această tensiune interioară dintre îndoială şi iubire? Tind să folosesc scrisul ca pe un mijloc de a-mi înfrunta propriile îndoieli. Titlurile unora dintre cărţilor male-Where Is God When It Hurts [Unde este Dumnezeu când sufăr], Disappointment.; with God [Dezamăgii, de Dumnezeu ]mă dau de gol. Continuu să mă întorc mereu şi mereu la aceleaşi întrebări, ca şi cum aş zgândări o rană veche care nu se vindecă niciodată de tot. îi pasă lui Dumnezeu de suferinţele de-aid, de pe pământ? Contăm noi într-adevăr în ochii lui Dumnezeu?

Mi s-a întâmplat odată să rămân izolat din cauza zăpezii, vreme de două săptămâni, într-o cabană de munte din Colorado. Toate drumurile erau blocate din cauza viscolului şi, întrucâtva asemănător cu întâmplarea trăită de Pasolini, naveam altceva de făcut decât să citesc Biblia. Am început să citesc pe îndelete, pagină cu pagină. în Vechiul Testament am descoperit că mă identificam cu acei oameni care au stat, curajoşi, la dispoziţia lui Dumnezeu: Moise, Iov, Ieiemia, Habacuc, psalmiştii. Pe măsură ce citeam, aveam sentimentul că urmăresc o piesă de teatru în care personajele erau oameni care-şi jucau pe scenă propria viaţă, cu biminţe miei şi tragedii imense, strigând în răstimpuri către un director de scenă nevăzut:. "Habar n-ai cum e viaţa aici jos!" Iov a fost cel mai îndrăzneţ, acuzânduL pe Dumnezeu în faţă: "Oare ai ochi de came sau vezi cum vede un om?" Auzeam destul de des ecoul unui glas tunând de departe, dinafara scenei, de după cortină. "Aşa e, dar nici tu nu ştii cum e aici în spate, în cu lise!", răspundea vocea aceea lui Moise, profeţilor şi, cel mai clar, lui Iov. în clipa însă în care am ajuns la Evanghelii, glasurile acuzatoare au amuţit.. Dumnezeu "a descoperit", dacă mi-e îngăduit un astfel de limbaj, limitările impuse de viaţa de pe Terra. Isus a cunoscut El însuşi durerea, într-o viaţă scurtă şi plină de necazuri, nu departe de câmpiile albite de colb unde se tângui se îndurerat Iov. Printre multele motive ale întrupării, unul, cu siguranţă, a fost acela de a răspunde acuzaţiei lui Iov: Tu ai ochi de came? Şi astfel, pentru o vreme, Dumnezeu a avut astfel de ochi. Uneori îmi zic: De-aş putea auzi şi eu acel glas din mţjlocul furtunii,. şi dacă, întocmai ca Iov, aş putea să am o şi eu o discuţie cu Dumnezeu însuşi. Poate că tocmai de aceea mi-am propus să scriu despre Isus. Pentru, că Dumnezeu nu e mut:. Cuvântul a vorbit, nu din mijlocul vijeliei şi furtunii, ci prin gura unui evreu din Palestina. Prin Isus, Dumnezeu S-a aşezat pe masa de disecţie, întins în poziţie de crucificare, pentru a fi cercetat de toţi sceptidi care au trăit vreodată, printre care mă număr şi eu.

Ce crezi tu despre Hristos Pentru mine-i chiar pe dos. Tuli vezi cu nasul mare şi încovoiat ... Eu zic că e cărn ca mine, nu m-am înşelat... Biblia o cercetăm zi şi noapte amândoi, Dar ce-i pentru mine alb e negru-n ochii tăi.

WILLIAM BLAKE

Gândindu-mă la Isus, îmi vine-n minte o analogie pe care o făcea Karl Barth. Un om stă la fereastră privind afară, în stradă. Afară, oamenii îşi pun mâinile streaşină la ochi şi privesc spre cer. Din cauza unei părţi a clădirii mai ieşite în afară, omul nu-şi poate da seama la ce anume privesc toţi ceilalţi.. Noi, care trăim după două mii de ani de la venirea lui Isus, avem o perspectivă, sau mai bine zis o lipsă de perspectivă, care se aseamănă cu aceea a omului de la fereastră. Auzim strigătele de entuziasm. Studiem faptele şi cuvintele din Evanghelii, precum şi multele cărţi pe care acestea le-au inspirat.. Şi totuşi, oricât ne-am întinde gâtul, nu vom reuşi să-L zărim nici măcar pentru, o secundă pe Isus cel întrupat.. Acesta este motivul pentru care, aşa cum poezia lui William Blake subliniază foarte bine, uneori, aceia dintre noi care-L căutăm pe Isus nu putem să vedem mai departe de nasul nostru. Tribul Lakota,- de exemplu, îl consideră pe Isus "viţelul trimis de Dumnezeu". Guvernul cubanez di~taibuie un portret care-L înfăţişează pe Isus cu o carabină atârnată pe umăr. In timpul războaielor religioase cu Franţa, englezii obişnuiau să strige: "Papa e francez, dar Isus Hristos e englez!" Teologia modernă întinează şi mai mult această imagine. Dacă răsfoieşti literatura de specialitate din biblioteca unui seminar, ai şansa să-L întâlneşti pe Isus în ipostaza de mare reformator politic 1 de vraci însurat cu Maria Magdalena, de galileean carismatic, de rabin, de ţăran iudeu sceptic, de fariseu, de esenian şi adversar făţiş al fariseilor, de profet care vesteşte sfârşitul lumii, de hipiot rătăcit printre parveniţii de la curtea lui Cezar Augustus, sau de lider cu capul plin de nălucim al vreunui cult sacru al ciupercilor. Printre cei ce produc asemenea opere, fără a se simţi câtuşi de puţin jenaţi, se numă- ră cercetători de seamă.

1Majoritatea covârşitoare a americanilor cred că Isus a fost fără păcat, curajos şi echilibrat din punct de vedere emoţional... Mai puţini sunt aceia care-L consideră un personaj uşor de înţeles(!), puternic din punct de vedere fizic, atrăgător, practic, cald şi deschis faţă de ceilalţi.

Sportivii vin şi ei cu portretizări ingenioase ale lui Isus, altele decât cele propuse de cercetătorii moderni. Norm Evans, fost atacant al echipei de fotbal Miami Dolphins, scria în cartea sa, On God's Squad [Despre echipa lui Dumnezeu]: "Vă garantez că, dacă ar fi fost săjoace vreodată fotfal, Isus Hristos ar fi fost cel mai bun de pe teren ,.,Dacă ar trăi astăzi printre noi, eu mi L-aş imagina ca pe un jucător înalt de vreun metru nouăzeci şi cind, cântărind cam o sută douăzeci de kilograme, un jucător care ar bloca adversarul în defensivă, pivotul oricărui joc important, dând mult de furcă unor atacanţi determinaţi, ca mine," Fritz Peterson, fost jucător la New York Yankee, e şi mai dezinvolt, când şi-L imaginează pe Isus în echipament de baseballi: "Cred din toată inima că, dacă Isus Hristos ar intra pe teren, ar fi în stare să înlocuiască Iară probleme trei jucători. Probabil nu ar folosi nici o minge «aranjată», însă ar fi un jucător dur. Evident, în limitele regulamentului'.' într-un asemenea vălmăşag de idei, cum răspundem la întrebarea simplă: Cine a fost Isus? Istoria seculară ne oferă puţine lămurim. Culmea ironiei este că personalitatea care a revoluţionat istoria mai mult ca oricare alta a scăpat atenţiei majorităţii cărturarilor şi istoricilor contemporani cu El. Chiar şi cei patru evanghelişti au omis multe lucruri care ar fi fost de interes pentru cititorul modem, trecând sub tăcere peste nouă zecimi din viaţa Lui. De vreme ce nid unul dintre ei nu face o cât de mică descriere a înfăţişării Lui, nu avem nici un fel de informaţii, referitoare la conformaţia, statura sau culoarea ochilor Lui. Detaliile cu privire la viaţa Sa în cadml familiei sunt şi ele atât de puţine încât cercetătorii încă mai dezbat răspunsul la întrebarea dacă a avut sau nu fraţi şi surori. Faptele biografice, considerate esenţiale din perspectiva cititorului modem, pur şi simplu nu i-au preocupat pe evanghelişti^. înainte de a începe să scriu această carte, am petrecut câteva luni în bibliotecile a trei seminarii-unul catolic, unul protestant liberal, iar altul evanghelic conservator-eitind despre Isus. Am fost de-a dreptul copleşit, văzând încă din prima zi că existau nu doar rafturi, ci pereţi întregi cuprinzând lucrări dedicate figurii lui Isus. Un cercetător de la University of Chi&ago estimează că în ultimii douăzeci de ani s-a scris despre Isus mai mult decât în cele nouăsprezece secole anterioare. Aveam sentimentul că se împlinise comentariul aparent exagerat de la finalul Evangheliei lui Ioan: "Mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi scps cu de-amănuntulţ cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărţile care s-ar fi scris." Tot acel munte de tomuri a început însă să aibă asupra mea un efect de desensibilizare. Am citit zeci de relatări privind etimologia numelui lui Isus,

limbile pe care le vor~ea, studii cu privire la cât timp a locuit la Nazaret, la Capemaum sau la Betleem. Orice imagine vie s-a transformat însă într-o pată estompată, ceţoasă. M-a cuprins bănuiala că Isus însuşi ar fi î-grozit de multe dintre descrierile pe care le citeam. In acelaşi timp, am descoperit în mod constant că, ori de câte op mă întorceam la Evangheliile propriu-zise, ceaţa se risipea. J. B. Phillips scria, după ce tradusese şi parafrazase Evangheliile: "Am citit în greacă şi latină, zesi de mituri, dar aici [în Evanghelii] n-am găsit nici cea mai slabă urmă de mit... Nimeni n-ar pute să aştearnă în scris relatări atât de sincere de lipsite de orice meşteşugire, precum acestea, dacă în spatele lor n-ar e~is- ta un eveniment reaL" Unele cărţi religioase răspândesc un iz acru de propagandă-lucru care nu se întâmplă însă în cazul Evangheliilor. Maieu rezumă astfel, într-o singură propoziţie, evenimentul, de departe cel mai important din istorie, un eveniment pe care teologii se străduiesc să-I interpreteze prin termeni ca "împăcare", "ispăşire", ,Jerifă": "Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul.-" Apar scene bizare şi imprevizibile, cum ar fi aceea în care familia şi ves-inii încearcă să-L izoleze pe Isus, suspectându-L de nebunie. De ce să introduoi- astfel de scene într-o lucrare hagiografică? Li se întâmplă chiar şi cel~r mai I~iali urmaşi ai lui Isus să cadă pe gânduri, scărpinându-se în cap a rr:Irar:-Injond, , ei~e-i omul ăsta?-şi nu cu aerul că ar mirosi o conspiraţie, cat cu unul de smeeră nedumerire. Isus însuşi, când era provocat, nu oferea dovezi zdrobitoare cu privire la identitatea Sa. Mai lăsa să scape ici-colo câte un indiciu, pentru, siguranţă, dar, după ce făcea apel la dovezi, adăuga: "Ferice de acela pentru care Eu nuvo—un prilej ?e poticnire." Citind scrierile evangheliştilor, descopăr că —ar ga':; leu greu cmeva care, într-un moment sau altul, să nu se poticnească m El.- In mare măsură, Evangheliile îi Iasă cititorului sarcina de a decide. Ele sunt mai mult- în genul unei povestiri poliţiste, în care întrebarea esenţială este "cine e făptaşul" (sau, cum întreba Alister McGrath, "Cine este El, de fapt?"), decât în cel al unui desen inteligibil la care ajungi prin unirea unor puncte. Am descoperit în această particularitate a Evangheliilor o energie nouă. Mi-a venit în minte ideea că toate teoriile eronate cu privire la Isus, care au apărut în mod spontan, încă din ziua morţii Sale, confirmă pur şi simplu riscul imens pe care şi l-a asumat Dumnezeu atunci când S-a întins pe masa de disecţierisc pe care pare să-I fi întâmpinat cu totală deschidere. Poftim, examinaţi-Mă! Verificaţi-Mă! Hotărârea vă aparţine.

Filmul italian La Dolce Vita începe cu zborul unui elicopter care transportă la Roma o statuie uriaşă înfăţişându-L pe Isus. Cu braţele întinse, Isus stă atârnat de o frânghie, iar în timp ce elicopterul trece pe deasupra, oamenii de jos îşi dau seama treptat pe cine reprezintă statuia. "Hei, e Isus!", strigă un ţăran bătrân, sărind jos din tractor şi luând-o la goană peste câmp. Când elicopterul ajunge în apropierea Romei, câteva fete în costume de baie, stând la plajă lângă o piscină, fac cu mâna un salut prietenesc, iar pilotul elicopterului se abate puţin de la traseu, ca să le vadă ~ai de ~proa- pe. Tăcută, având pe chip o expresie aproape îndurerată, statuia de Ciment a lui Isus pluteşte, ridicol parcă, pe deasupra lumii modeme. Căutările mele legate de Isus au luat o nouă direcţie când regizorul Mei White mi-a împrumutat o colecţie de cincisprezece filme despre viaţa lui Isus. Această colecţie cuprindea tot felul de filme, de la King of Kings, clasicul film mut din 1927, realizat de Cecil B. DeMille, muzicaluri precum Godspell şi Cotton Patch Gospel, până la varianta ultramodernă produsă în Canada, intitulată Jesus of Montreal. Am vizionat aceste filme cu atenţie, analizându-Ie scenă cu scenă. Apoi, timp de doi ani, am predat un curs despre viaţa lui Isus, folosind acele filme ca pe un punct de pornire în discuţiile cu studenţii.. Cursul se desfăşura aproximativ în felul următor: Când ajungeam la un eveniment important din viaţa lui Isus, căutam prin multitudinea de filme şi selectam dintre ele şapte sau opt care mi se păreau relevante pentru, ceea urma să se discute la clasă. Când începea ora, lăsam să se deruleze câteva secvenţe de două-trei minute, începând cu variantele în cheie comică sau mai c~nservatoare şi terminând cu abordări profunde şi evocatoare. Am descoperit că această modalitate de a viziona acelaşi eveniment văzut prin

ochii a şapte sau opt regizori ne ajuta să ne debarasăm de spiritul prăfuit al previzibilului, care se aşezase peste noi de-a lungul atâtor ani de şcoală duminicală şi citire a Bibliei.. Evident că interpretările propuse de unele filme erau greşitecontrazicându-se între ele în mod flagrant-dar care anume erau greşite? Ce se întâmplase cu adevărat? După reacţiile la scenele din filme, ne întorceam la relatările din Evanghelii şi, astfel, începea discuţia. Cursul, care se ţinea în cadrul unei biserici din Chicago, denumiţii La- Salle Street Church, era frecventat atât de licenţiaţi în filozofie din Northwestern, cât şi de oameni fără adăpost, care profitau de acel timp ca să tragă un pui de somn. Graţie acelor cursuri, în mare măsura, felul meu de a-L vedea pe Isus s-a schimbat treptat.. Walter Kasper spunea: "Idei extreme ... Dumnezeu văzut în haine de Moş Crăciun, sau strecurându-Se în tmp omenesc ca un muncitor care îşi pune salopeta ca să repare lumea în urma unei avarii.- Doctrina Bibliei şi a Bisericii, potrivit căreia Isus a fost om, în deplinul sens al cuvântului, cu intelectul şi cu libertatea specifice omului, nu pare să domine gândirea creştinului de rând." Trebuie să recunosc că această doctrină nu domina nici gândirea mea, până nu am predat cursul de la LaSalle Street Church şi n-am căutat să aflu mai multe despre Isus ca personaj istoric. în esenţă, filmele acelea m-au ajutat să-mi consolidez percepţia cu privire la umanitatea lui Isus. Crezurile pe care le rostim în biserici vorbesc despre preexistenţa veşnică a lui Hristos, precum şi despre existenţa Lui glorioasă de după moarte, dar ignoră, în mare măsură, existenţa Sa pământească. Evangheliile însele au fost scrise după ce trecuseră ani buni de la moartea lui Isus şi de la învierea Sa, relatând evenimente tot atât de îndepărtate pentru autorii lor pe cât este războiul din Coreea pentru noi, cei de azi. Filmele m-au ajutat să merg mai mult în trecut, mai aproape de viaţa lui Isus, aşa cum a fost ea văzută de contemporanii Săi. Cum m-aş fi simţit să fi fost şi eu unul dintre cei strecuraţi în mulţime? Oare eu ce reacţie aş fi avut faţă de acest om? Oare L-aş fi poftit la mine acasă la ospăţ, ca Zacheu? Sau aş fi plecat întristat, ca tânărul bogat? Oare L-aş fi trădat, ca Iuda sau ca Petra? Aşa cum am constatat, Isus semăna foarte puţin cu personajul Mister Rogers despre care învăţasem la şcoala duminicală şi se deosebea fundamental de persoana despre care studiasem la colegiul biblic. O dată că nu era nisi pe departe atât de blajin. Mi-am dat seama că în viziunea mea precedentă, personalitatea lui Isus se asemăna cu aceea a unui personaj de

pe planeta Vulcan, din seria Star Trek: calm, degajat, impasibil, trecând cu paşi mari, ca un robot, printre fiinţele umane hipersensibile de pe nava Terra. Nu aceasta a fost însă şi imaginea pe care am găsit-o surprinsă în Evanghelii, precum şi în filmele mai bune despre Isus. Aici El era profund mişcat de ceilalţi oameni: încăpăţânarea lor îl îndurera, fariseismul îl indigna, iar credinţa simplă îl înduioşa. Isus părea mai simţitor şi mai spontan decât majoritatea oamenilor, nicidecum mai lipsit de aceste calităţi.. Mai degrabă înflăcărat decât lipsit de pasiune. Cu cât studiam mai mult despre Isus, cu atât îmi era mai greu să-L încadrez într-o categorie anume. Isus nu a făcut multe referiri la ocupaţia romană, subiectul principal de discuţie printre compatrioţii Săi, în schimb, a pus mâna pe bici ca să-i alunge pe speculanţi din templul evreiesc. A stăruit asupra împlinirii legii mozaice, dobândind în acelaşi timp proasta reputaţie de călcător al legii.. îl cuprindea mila pentru un străin oarecare, dar putea şi să-şi corecteze cel mai bun prieten cu o mustrare aspră: înapoia mea, Sata- no!" Nu îi privea cu indulgenţă nici pe cei bogaţi, nici pe femeile desfrânate, şi totuşi, ambele categorii se bucurau de tovărăşia Lui.. într-o zi, Isus a făcut un şir întreg de minuni; a doua zi însă puterea Lui a părut să fie blocată din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. într-o zi a vorbit amănunţit despre a doua venire; în alta a spus că nu ştie nici ziua, nici ceasul.. La un moment dat, le-a scăpat printre degete celor ce voiau să-L aresteze, pentru ca, într-o altă ocazie, să păşească hotărât spre cei care voiau să pună mâna pe El, A vorbit cu convingere despre făcătorii de pace, apoi le-a spus ucenicilor să facă rost de săbiL Afirmaţiile pe care le făcea despre Sine stârneau controverse, dar atunci când făcea ceva cu adevărat miraculos avea tendinţa de a trece acel lucm sub tăcere. După cum spunea Walter Wink, dacă Isus n-ar fi trăit niciodată, noi n-am fi fost în stare să-L inventăm. Există două cuvinte pe care cred că nimeni nu le-ar considera potrivite cu privire la Isus, aşa cum ni-L arată Evangheliile; acestea sunt "plictisitor" şi "previzibil". Cum se face atunci că biserica a îmblânzit, un asemenea personajsau, cum spunea Dorothy Sayers, "a retezat frumuşel ghearele Leului din Iuda, transformându-L într-un animal de companie pentru preoţi molatici şi bătrânele cucernice"? Istoricul Barbara Tuchman, câştigătoare a premiului Pulitzer, insistă asupra unei reguli anume pe care trebuie să o respecte istoricii: nici un fel de "speculaţii privitoare la trecut sau viitor". Când scria, de exemplu, despre Bătălia din Ardem [Ofensiva germană condusă de feldmareşalul G. von Rundstedt (dec. 1944 - ian. 1945) cu scopul de a realiza o străpungere strategică până la Bruxelles şi Anvers

şi de a încercui trupele anglo-ameri- cane aflate la nord de direcţia germană de atac; ofensiva a eşuat.. - n.tr:] dată de trupele aliate în timpul celui de-al doilea război mondial, ea a rezistat tentaţiei de a include în text divagaţii de genul: "Desigur, cu toţii ştim cum s-a sfârşit aceasta." De fapt, tmpele aliate care au participat la bătălia aceea nu ştiau cum se va sfârşi confruntarea. După cum păreau a se desfăşura lucrurile, ei ar fi putut foarte bine să fie obligaţi de trupele germane să se retragă spre plajele Normandiei, de unde veniseră. Istoricul care doreşte să păstreze o cât de mică aparenţă de tensiune şi spectacol în relatarea desfăşurării evenimentelor nu se va aventura să facă referiri la trecut sau la viitor, dintr-o perspectivă exhaustivă. Faceţi aşa, şi tot suspansul va dispărea. Dimpotrivă, un bun istoric re-creează pentru cititor cadrul istoriei despre care vorbeşte, dându-i senzaţia că "a fost acolo." Am ajuns la concluzia că aceasta este problema în majoritatea scrierilor, precum şi în mentalitatea privitoare la Isus. Citim Evangheliile prin nişte lentile care trimit în trecut şi în viitor, prin prisma conciliilor Bisericii, cum ar fi cel de la Niceea sau cel de la Calcedon, prin încercările studiate ale Bisericii de a-L explica pe Isus. Isus însă a fost o fiinţă umană, un iudeu din Galileea, purtând un nume şi având o familie a Sa, o persoană care, pe de o parte, era exact ca toate celelalte. Pe de altă parte însă avea ceva diferit de orice altă fiinţă umană care a trăit pe pământ înaintea Lui. Bisericii i-au trebuit cinci secole de dezbateri aprinse ca să decidă asupra unui fel de echilibra epistemologic între acest "exact ca toate celelalte" şi acel "ceva diferit!'. Pentru aceia dintre noi care am crescut în biserică sau într-un mediu cultural creştin, cel puţin cu numele, balanţa înclină în mod inevitabil spre acel "ceva diferit.." După cum spunea Pascal, "Bisericii i-a fost la fel de greu să te arate acelora care nu credeau acest lucra că Isus Hristos a fost om, pe cât i-a fost să arate că Isus a fost Dumnezeu; probabilităţile erau la fel de mari în ambele cazuri." Vreau să se înţeleagă foarte clar faptul că sunt un susţinător al crezurilor Bisericii. Dar, în această carte, sper să reuşesc să vin cu o perspectivă nouă, trecând dincolo de aceste formulări.. Sper ca, atât cât este posibil, să privesc la viaţa lui Isus "de jos", ca un spectator, ca unul dintre cei mulţi care I-au fost în preajmă. Dacă aş fi un regizor japonez şi mi s-ar pune la dispoziţie cincizeci de milioane de dolari şi nici un alt scenariu decât textul din Evanghelii, oare ce fel de film aş face? Sper să reuşesc, după cum spunea Luther, să-L "surprind pe Hristos, în modul cel mai profund cu putinţă, în ipostaza de om întrupat".

Uneori, de-a lungul acestui proces, m-am simţit ca un turist care se plimbă înjurul unui monument grandios, uimit şi copleşit.. Mă tot învârteam pe lângă monumentul lui Isus, cercetându-i părţile componente-istorisirile privitoare la naştere, învăţăturile, minunile, duşmanii şi adepţii-pentru a medita şi a încerca săL înţeleg pe omul care a schimbat istoria. Alteori m-am simţit ca un restaurator de opere de artă, căţărat pe schelă în Capela Sixtină, dând la o parte praful istoriei cu o perie umezită. Dacă frecam din răsputeri, aveam să găsesc oare, sub toate acele straturi, originalul? încerc în această carte să spun povestea lui Isus, şi nu pe a mea. Totuşi, în mod inevitabil, căutarea lui Isus se dovedeşte a fi de fapt căutarea aceluia care o întreprinde. Nici unul dintre cei care-L întâlnesc pe Isus nu mai rămâne aşa cum era înainte. Am descoperit, că îndoielile care mă chinuie şi care provin din multe surse-ştiinţă, religii comparate, scepticismul meu înnăscut, reacţiile adverse pe care le am faţă de biserică-sunt puse într-o lumină nouă atunci când le aduc înaintea acestui om cu numele Isus. Dacă aş spune mai multe, acum, în acest punct, în acest prim capitol, ar însemna să încalc mult preţuitul principiu al Barbarei Tuchman.

2 Naşterea: Planeta vizitată Domnu-atotputemic din înalt coboară, Mantie de slavă fiinţa I-o-nconjoară. S-arătă-n lumină; şi-astfel, într-o zi, Pogorând la noi, slava părăsi.. George Herbert

2 Naşterea:: Planeta vizitată In timp ce sortam vraful de felicitări primite cu ocazia Crăciunului trecut, am observat că există acum tot felul de simboluri strecurate în cadrul acestei sărbători.. Pe cele mai multe felicitări, peisajul înfăţişa orăşele din regiunea Noii Anglii, troienite de zăpadă, şi nelipsita sanie trasă de cai. Alte felicitări surprindeau animale care făceau tot soiul de giumbuşlucuri: nu doar reni, ci şi veveriţe, ratoni, păsări-cardinal şi şoricei cenuşii foarte nostimi. Intr-una dintre felicitări apărea un leu african tolănit, cu una dintre labele dinainte petrecute drăgăstos î nj urai unui mieluşel.. De asemenea, în ultimii ani, se poate observa o revenire spectaculoasă a îngerilor, aceştia apărând mai cu seamă pe felicitările fabricate de Hallmark şi American Greetings, dar cu nişte chipuri sfioase şi drăgălaşe, nicidecum cu înfăţişarea unor fiinţe care să ne înspăimânte la vederea lor. Felicitările cu conotaţie religioasă clară (o minoritate aparte) înfăţişează cu precădere Familia Sfântă, şi-ţi dai seama dintr-o privire că figurile reprezentate pe ele sunt diferite de toţi ceilalţi oameni. Par liniştiţi şi senini. Deasupra capetelor lor odihnesc nimburi aurii, strălucitoare, ca nişte cununi dintr-o altă lume. în interior, felicitările conţin cu precădere cuvinte frumoase, pline de optimism, ca: dragoste, bună-nvoire, bucurie, fericire, căldură. Presupun că e un lucra lăudabil, să cinstim o sărbătoare sfântă prin sentimente atât de duioase. Şi totuşi, când mă întorc la relatările din Evanghelii: despre primul Crăciun, descopăr un ton foarte diferit şi.o schimbare majoră care a zguduit lumea din temelii.. îmi amintesc că am văzut un episod din spectacolul de televiziune inti-

tulat Thirtysomething [Treizeci şi ceva], în care Hope, o creştină, se ceartă cu soţul ei, evreul Michael, în legătură cu sărbătorile. "Eu nu ştiu, zău, de ce-ţi mai baţi capul cu Hanuka!", îi spune ea. "Doar nu crezi că o mână de evrei au reuşit să ţină la distanţă o mare armată, cu câteva lămpi de ulei care continuau să ardă în mod miraculos!" La care Michael explodează: "Ei, nu mai spune! Şi Crăciunul e mai plauzibil, nu? Doar nu-ţi închipui că un înger i s-a arătat unei fete şi ea a rămas însărcinată, fără să fi cunoscut vreodată bărbat, apoi a călătorit călare până la Betleem, a rămas peste noapte intr-un grajd şi a născut un copil, tocmai pe Mântuitomllumii?" Sincer vorbind, neîncrederea lui Michael pare foarte asemănătoare cu cea despre care am citit în Evanghelii.. Mana şi Iosif trebuie să facă faţă ruşinii şi batjocurii din partea familiei şi a vecinilor, care reacţionează cam în genul lui Michael ("Doar nu-ţi închipui că un înger i s-a arătat...."). Chiar şi aceia care acceptă versiunea supranaturală a evenimentelor sunt conştienţi de faptul că va urma un mare necaz: un unchi bătrân se roagă pentru "mântuire de vrăjmaşii noştri, şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc!"; Simeon face o profeţie sumbră, spunând fecioarei: "Sufletul tău va fi străpuns de o sabie"; cântarea de mulţumire a Măriei vorbeşte de cârmui- tori răsturnaţi şi de oameni mândri risipiţi şi puşi pe fugă. Spre deosebire de ceea ce încearcă felicitările să ne facă să credem, Crăciunul nu a simplificat viaţa pe planeta Pământ, îndulcind-o. Cam aceasta e senzaţia pe care o am atunci când se apropie Crăciunul, de aceea mă întorc de la culorile vesele, ale felicitărilor la sobrietatea Evangheliilor. Lucrările de artă plastică oglindind Crăciunul reprezintă familia lui Isus în icoane cu poleială de aur, înfăţişând o Mărie senină, primind cuvintele Bunei. Vestiri ca pe o mare binecuvântare. Evanghelistul Luca însă ne spune cu totul altceva. Maria a fost "foarte tulburată" şi "înfricoşată" la apariţia îngerului, iar când acesta rosteşte cuvintele sublime cu privire la Fiul celui Prea înalt a cărui împărăţie va dăinui veşnic* Maria se gândeşte la ceva mult mai prozaic, mai pământesc: Dar eu nu ştiu de bărbat! O dată, o avocată tânără, necăsătorită, pe nume Cynthia, a acceptat cu mult curaj să vorbească înaintea membrilor bisericii mele din Chicago, măţturi.sinduşi un păcat despre care noi toţi ştiam deja: în fiecare duminică, îl vedeam pe băieţelul ei, alergând de colo-colo, ca argintul viu, printre băncile bisericii. Cynthia se angajase pe un drum solitar, şi anume acela de

a da naştere unui copil nelegitim şi de a-1 creşte, după ce tatăl lui hotărâse să părăsească oraşul.. Păcatul Cynthiei nu era mai mare decât al multor altora, şi totuşi, după cum ne-a spus, avea consecinţe atât de evidente. Nu putea să ascundă rodul acelui unic act pasional, rod care a tot crescut în pântecul ei luni de zile, până când a venit pe lume un copil care avea să schimbe fiecare ceas al fiecărei zile din viaţa ei. Nu este, deci, de mirare că această fată evreică, Maria, s-a simţit foarte tulburată: era pusă faţă în faţă cu aceleaşi perspective, în cazul ei lipsind însă actul pasional. . în America zilelor noastre, unde anual un milion de adolescente rămân însărcinate fără a fi căsătorite, situaţia delicată a Măriei şi-ar fi pierdut, inevitabil, ceva din gravitatea reală, dar într-o comunitate evreiască din secolul întâi, în care existau relaţii foarte bine închegate, o astfel de veste adusă de un înger era greu să fie primită cu bucurie deplină. O femeie logodită care rămânea însărcinată era considerată, potrivit Legii, adulteră, fiind pasibilă de moarte prin lovire cu pietre. Matei relatează cum Iosif, mărinimos, îşi pune de gând să divorţeze de Maria pe ascuns, în loc s-o acuze, până când un înger i se arată şi lui, pentru a-1 convinge că nu fusese înşelat.. Luca ne vorbeşte despre o Mărie înfricoşată la culme, care se grăbeşte să ajungă la singura fiinţă în stare să înţeleagă prin ce trecea: Elisabeta, ruda ei, care, în mod miraculos, zămisleşte un copil la bătrâneţe, în urma altei vestiri angelice. Elisabeta o crede pe Maria şi se bucură împreună cu ea, şi totuşi, scena subliniază în mod evident contrastul dintre cele două femei: întreg ţinutul vorbeşte despre însănătoşirea pântecului Elisabetei, pe când Maria e nevoită să ascundă ruşinea miracolului petrecut cu ea. După câteva luni se naşte Ioan Botezătorul, în sunet vesel de surle şi trâmbiţe, cu un alai întreg de moaşe, de rubedenii şi de tradiţionalul cor al satului, care sărbătorea naşterea unui băiat evreu. Şase luni mai târziu Se naşte şi Isus, însă departe de casă, fără moaşă, fără rude, Iară cor care să cânte în cinstea Lui. Prezenţa doar a bărbatului cap de familie era de ajuns pentru înscrierea prevăzută de recensământul roman; şi atund de ce şi-a târât Iosif soţia însărdnată până la Betleem? Oare pentru a o scuti de ruşinea de a naşte chiar în satul ei natal? C. S. Lewis scria astfel despre planul lui Dumnezeu: "Totul se îngustează din ce în ce mai mult, până când, în cele din urmă, se ajunge într-un punct minuscul, întocmai ca vârful unei suliţe-o fată evreică, rugându-se." Astăzi, când citesc relatările despre naşterea lui Isus, mă cutremur

gândindu-mă că soarta lumii a atârnat de răspunsul dat de doi tinerei din- tr-un sat evreiesc. De câte ori nu şi-o fi repetat Maria în gând cuvintele îngerului, când simţea cum Fiul lui Dumnezeu lovea în pântecele ei cu picioruşele! Sau Iosif, de câte ori n-o fi pus la îndoială propria lui întâlnire cu îngerul-Săfifost unvis?-în timp ce, trăind printre sătenii care vedeau limpede cum se rotunjea mijlocul logodnicei lui, era nevoit să îndure ruşinea usturătoare produsă de ceea ce oamenii presupuneau că se întâmplase? Nu ştim nimic despre bunicii lui Isus. Oare ce-or fi simţit? Să fi reacţionat oare ca părinţii de astăzi ai multor fete nemăritate, cu o răbufnire de furie moralizatoare, urmată de o perioadă de tăcere îmbufnată, până când, în final, ochişorii strălucitori ai micuţului venit pe lume au reuşit să topească gheaţa şi să ducă la un armistiţiu fragil în familie? Sau, cine ştie, poate s-au oferit binevoitpr, ca mulţi bunici din zilele noastre, de la oraş, să ia copilul sub ocrotirea lor. Nouă luni de explicaţii jenante, iminenţa unui scandal plutind în aer- se pare că Dumnezeu a pregătit împrejurările cele mai umilitoare cu putinţă pentru intrarea Sa în lume, ca şi cum ar fi vrut să evite orice acuzaţie de părtinire. Sunt impresionat de faptul că, atunci când Fiul lui Dumnezeu a devenit fiinţă umană, a respectat toate regulile, nişte reguli aspre: comunităţile miqi nu-i tratează cu bunăvoinţă pe băieţii cu paternitate dubioasă. Malcolm Muggeridge observa că în condiţiile de astăzi, când există clinici de planificare familială care oferă modalităţi convenabile de a corecta asemenea "greşeli" dezonorante pentru numele unei familii, "ar fi foarte puţin probabil ca naşterea lui Isus să fie permisă. Sareina Manei, în condiţii vitrege şi de la un tată necunoscut, ar reprezenta un caz elar recomandat pentru avort, iar spusele ei, potrivit cărora concepţia s-ar fi realizat ca rezultat al intervenţiei Duhului Sfânt, ar trimite-o urgent într-o elinică de psihiatrie, confirmând necesitatea întreruperii sarcinii.. Astfel, generaţia noastră, care are nevoie de un Salvator, poate mai mult decât oricare alta, ar fi prea întinată spre umanism ca să-I îngăduie să se nască." Fecioara Maţia însă, a cărei maternitate nu fusese planificată, a avut o reacţie diferită. Ea a auzit spusele îngerului, a cântărit în minte repercusiunile,' după care a răspuns: "Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!" Adesea o lucrare a lui Dumnezeu e cu două tăişuri: o mare bucurie, dar şi o mare durere, iar Maria, prin răspunsul ei direct, le-a primit deopotrivă pe amândouă. Ea a fost prima persoană care avea să-L accepte pe Isus în condiţiile alese de El, indiferent de preţul pe care urma să-I plătească. ***

Când misionarul iezuit Matteo Ricci a mers în China, în secolul al XVI- lea, a luat cu sine obiecte de artă religioasă pentru a prezenta creştinismul unor oameni care nu auziseră niciodată despre el. Chinezii au acceptat repede imaginile înfăţişând-o pe Fecioara Maria cu pruncul în braţe, dar, când le-a arătat imagini ale răstignirii şi a încercat să le explice că Dumnezeul- copil crescuse mare doar pentru a fi omorât, ei au reacţionat cu împotrivire şi oroare. Le plăcea mult Fecioara şi ar fi vrut cu ardoare să se închine mai bine ei decât Dumnezeului răstignit.. Revăzând încă o dată teancul meu de felicitări de Crăciun, îmi dau seama că noi, în ţările creştine, facem în mare măsură acelaşi lucru. Ţinem o sărbătoare cuminte, în familie, purificând-o de orice iz de scandal.. Mai presus de orice altceva, o epurăm de tot ceea ce ne-ar putea aminti de felul în car~ această poveste începută la Betleem s-a sfârşit la Calvar. In relatările lui Matei şi ale lui Marcu privind naşterea, o singură persoană pare să înţeleagă natura tainică a lucrării începute de Dumnezeu: bătrânul Simeon, cel care a recunoscut în copilaş pe Mesia, şi care a intuit că, în mod sigur, avea să urineze o stare de conflict.. "Iată, Copilul acesta este rân duit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel, şi să fie un semn, care va stârni împotrivire", a spus el, după care a profeţit că sufletul Măriei va fi străpuns de o sabie. Simeon a simţit oarecum că, deşi Ia suprafaţă nu se schimbaseră prea multc-tiranicul Irod era încă pe tron, trupele romane încă spânzurau mulţi evrei patrioţi, Ierusalimul era încă înţesat de cerşe- tori-în profunzime, totul se schimbase. Sosise o nouă forţă care avea să submineze puterile lumii.' La început, Isus n-a părut să reprezinte o ameninţare pentru acele puteri.. S-a născut sub domnia lui Cezar Augustus, într-o perioadă în care adia un vânt de speranţă în întreg Imperiul Roman Mai mult decât oricare alt suveran, Augustus le-a dat oamenilor mari speranţe legate de posibilităţile lui de conducător şi de tot ce-ar fi putut înfăptui ei, ca societate. De fapt, Augustus a fost cel care a împrumutat pentru prima oară din greceşte termenul "evanghelie" sau "veste bună" şi I-a folosit ca emblemă pentru noua ordine mondială reprezentată de domnia sa. Imperiul l-a declarat zeu şi a stabilit ritualuri prin care să fie venerat.. Mulţi credeau că regimul său luminat şi stabil va dăinui veşnic, reprezentând soluţia perfectă pentru problema gu- vemăriL între timp însă, într-un ungher ascuns al imperiului, cronicarii vremii fâceau cercetări cu privire la naşterea unui copil cu numele Isus. Informaţiile pe care le avem despre EI provin, în cea mai mare parte, din cele patru cărţi scrise după ce trecuseră ani buni de la moartea Sa, într-o perioadă când mai puţin de 0,5%

dintre locuitorii lumii romane auziseră despre El. Autorii acestor biografii ale lui Isus au preluat şi ei cuvântul evanghelie, proclamând o ordine nouă a lumii, o ordine cu totul diferită. în aceste cărţi, numele lui Augustus e menţionat o singură dată, într-o referinţă scurtă, care precizează data unui recensământ care face posibil ca naşterea lui Isus să aibă loc în Betleem. Totuşi, primele evenimente din viaţa lui Isus pot fi privite ca o prefigurare ameninţătoare a războiului care se apropia, un război diferit de toate celelalte de până atunci.. Irod cel Mare, împăratul iudeilor, întărise stăpânirea romană la nivel local; ironia istoriei face însă ca numele lui Irod să fie cunoscut în primul rând datorită masacrului copiilor din zona Betleemului. N-am văzut niciodată o felicitare de Crăciun care să înfăţişeze acest cama- giu săvârşit de autorităţi, dar nu trebuie să uităm că şi el face parte din seria evenimentelor legate de venirea lui Hristos. Deşi istoria laică nu menţionează această atrocitate, nici unul din cunoscătorii vieţii lui Irod nu se îndoieşte de faptul că acesta ar fi fost în stare de aşa ceva. I-a ucis pe doi dintre cumnaţii săi, pe însăşi soţia sa, Mariamne, precum şi pe doi din propriii săi fii. Cu cinci zile înainte de a muri, a ordonat arestarea a numeroşi supuşi şi a semnat un decret conform căruia aceştia urmau să fie executaţi în ziua morţii sale, scopul fiind acela de a se asigura de existenţa unei adevărate atmosfere de doliu în ţară. Pentru un asemenea despot, o operaţiune de exterminare relativ minoră, în Betleem, nu reprezenta deloc o problemă. De fapt, sub regimul lui Irod, aproape că nu trecea o zi fără să aibă loc o execuţie. Climatul politic, din perioada naşterii lui Isus se asemăna cu acela din Rusia anilor '30, din perioada conducerii lui Stalin. Cetăţenii nu aveau voie să se întâlnească în adunări publice. Spionii mişunau peste tot. Poate că în mintea lui Irod, porunca de a ucide copiii din Betleem n-a însemnat decât un act absolut raţional, o acţiune militară de preîntâmpinare, menită să păstreze stabilitatea regatului său, un mod de apărare împotriva invaziei unui intrus cu privire la care se auzeau zvonuri îngrijorătoare. în For the Time Being [Deocamdată], W. H. Auden îşi imaginează ce se va fi petrecut în mintea lui Irod, în timp ce se gândea la ordonarea masacrului:

Astăzi am avut parte de una din acele zile perfecte de iarnă, reci, strălucitoare şi cu totul liniştite, când lătratul unui câine ciobănesc se aude până hăt-departe, munţii înalţi şi semeţi par să se întindă până aproape de zidurile cetăţii, iar mintea se simte atât de trează; astă-seară, de-aici de sus, de la fereastră, din fortăreaţa mea, nu văd nimic pe întreg cuprinsul acestui peisaj magnific de munte şi şes care să arate că imperiul ar fi ameninţat de vreo primejdie mai cumplită decât ar fi cotropirea iadului de nişte cămile care se iau la întrecere sau conspiraţii le puse la cale de gărzile pretoriene ... Ah, de ce nu s-o fi putut naşte nenorocitul ăla de ţânc în altă parte?

Şi astfel, Isus, Hristosul, a venit într-o lume plină de vrajbă şi violenţă, petrecându-şi primii ani de viaţă ascuns în Egipt.. Matei notează faptul că tot de evenimentele politice de ordin local au depins şi locurile în care a crescut Isus. După moartea lui Irod cel Mare, un înger l-a înştiinţat pe Iosif că acum se putea întoarce în siguranţă în Israel, avertizându-1 totodată să nu se aşeze în regiunea aflată în acea perioadă sub conducerea fiului lui Irod, Arhelau. Astfel, Iosif s-a mutat împreună cu familia sa la Nazaret, în nord, unde a locuit sub domnia lui Antipa, un alt fiu de-al lui Irod, pe care Isus avea să-I numească "vulpea aceea" şi, de asemenea, cel care l-a decapitat pe Ioan Botezătorul.. Câţiva ani mai târziu, romanii au luat în stăpânire directă provincia de sud, care cuprindea şi Ierusalimul, unul dintre guvernatorii acelei regiuni fiind Pilat din Pont, rămas cunoscut, din păcate, pentru cruzimea lui. Având relaţii sus-puse, Pilat se căsători se cu nepoata lui Cezar Augustus. După spusele lui Luca, Irod Antipa şi guvernatorul roman s-au privit unul pe celălalt ca duşmani până în ziua când soarta a făcut ca ei să hotărască împreună destinul lui Isus. în ziua aceea şiau dat mâna, sperând să reuşească ceea ce nu reuşise Irod cel Mare, şi anume înlăturarea acelui pretendent ciudat şi, astfel, salvarea împărăţiei.. De la început până la sfârşii, conflictul dintre Roma şi Isus a părut să fie cu totul unilateral.. Astfel, la acel moment, se presupunea că execuţia lui Isus avea să pună capăt oricărei ameninţări.. Tirania avea să câştige şi de această dată. Nimeni nu se gândea la posibilitatea ca Isus să aibă urmaşi plini de tenacitate, care să reziste şi după dezintegrarea Imperiului Roman. Evenimentele legate de Crăciun, redate în colinde, prezentate de copii în scenete, la biserică, sau înfăţişate pe felicitări, ne-au devenit atât de familiare încât este uşor să pierdem esenţa mesajului din spatele întâmplărilor. După ce mai citesc o dată istorisirile privind naşterea lui Isus, mă întreb: Dacă

Isus a venit ca să ni-L descopere pe Dumnezeu, oare ce aflu eu despre El din acest prim Crăciun? Mă surprind cuvintele caie-mi vin în minte în timp ce meditez la această întrebare. Smerit, accesibil, dispreţuit, curajos-cuvinte care cu greu par să descrie divinitatea. Smerit. înainte de Isus, aproape nici un autor barbar nu folosi se acest termen la modul laudativ. Şi totuşi, evenimentele Crăciunului trimit, în mod inevitabil, la ceva care pare să fie, mai degrabă, un paradox: un Dumnezeu smerit,. Dumnezeul venit pe pământ n-a descins nici sub forma unei furtuni dezlănţuite, nici a unui foc mistuitor. Aproape de neimaginat, Făcătorul a toate a coborât şi S-a micşorat atât de mult încât a devenit un ovul, o mică sămânţă de-abia vizibilă cu ochiul liber, care s-a divizat şi redivizat până s-a format un embrion, crescând încet, celulă cu celulă, în pântecul unei fete tulburate. "Nemărginirea însăşi închisă în pântecele tău", exclama uluit- poetul John Donne. Isus "S-a dezbrăcat pe Sine însuşi... S-a smerit", spunea, mai simplu, apostolul Pavel.. îmi amintesc că, odată, în preajma Crăciunului, mă aflam într-o splendidă sală de concerte, ascultând oratoriul Mesia de Handel; întregul cor cânta despre ziua "când slava Domnului se va descoperi". îmi petrecusem dimineaţa prin muzee, contemplând ceea ce se mai păstrase din fala de odinioară a Angliei-bijuteriile. Coroanei, sceptrul din aur masiv al unuia dintre regi, trăsura poleită cu aur a primarului Londrei-şi m-am gândit că astfel de simboluri ale bogăţiei şi puterii trebuie să fi fost şi în mintea celor din vremea lui Isaia, primii care au auzit promisiunea făcută. Nu este, deci, de mirare că, atunci când evreii citeau cuvintele lui Isaia, se gândeau cu multă nostalgie la trecut, la zilele de glorie ale lui Solomon, când ",împăratul a făcut ca argintul să fie tot aşa de obişnuit la Ierusalim ca pietrele." Şi totuşi, acest Mesia venit la ei purta un alt fel de glorie, gloria smere niei. „«Dumnezeu este mare!», strigătul musulmanilor, reprezenta un adevăr care n-ar fi avut nevoie de nici o fiinţă supranaturală pentru a fi crezut de oameni", scria părintele Neville Figgis. "Faptul însă că Dumnezeu S-a jăc~t mic, acesta este adevărul pe care Isus li l-a dezvăluit- oamenilor." Dumnezeul care tuna din ceruri, care putea să comande oştiri şi imperii- şi să le mişte cum sunt mişcaţi pionii pe o tablă de şah, acest Dumnezeu şi-a făcut apariţia în Palestina, întrupat într-un prunc care nu putea să vorbească,

să se hrănească, să-şi controleze nevoile fiziologice, un copilaş care depindea în totalitate de adăpostul, hrana şi dragostea oferite de o tânără simplă. în sala de concerte din Londra, căutând cu privirea loja regală în care stătea Majestatea sa cu familia, am apucat să amnc câteva privirii asupra felului neobişnuit în care trec prin viaţă conducătorii lumii acesteia: înconjuraţi de gărzi de corp şi fanfară, gătiţi în haine scumpe şi bijuterii scânteietoare. Regina Elisabeta a Il-a vizitase recent Statele Unite, iar reporterii se delectaseră cu prezentarea întregului arsenal folosit cu ocazia acelei vizite: bagajele reginei, cântărind peste o mie opt sute de kilograme, conţineau câte două costume pentru, fiecare ocazie, un costum de doliu, în caz că ar fi murit cineva, vreo douăzeci de kilograme de bijuterii şi accesorii, şi o învelitoare din piele albă de ied pentru scaunul toaleteţj îşi adusese cu ea coafeza personală, doi valeţi şi o suită de alţi însoţitori. scurtă vizită într-o ţară străină a unui cap încoronat poate costa pe puţin douăzeci de milioane de dolari. într-un contrast izbitor, vizita lui Dumnezeu pe pământ a început într-un grajd, fără servitori şi fără alt loc care să servească de culcuş împăratului abia născut decât o iesle. într-adevăr, evenimentul care a împărţit istoria şi chiar calendarul nostru în două s-a petrecut mai mult sub ochii animalelor, decât sub cei ai oamenilor. S-ar fi putut întâmpla să fie călcat de vreun măgăruş. "Cât de liniştit, atât de liniştit, minunatul dar ni se oferă." Preţ de o clipă, cerul s-a luminat de prezenţa îngerilor, dar cui i s-a dezvăluit măreaţa privelişte? Câtorva ţărani fără carte care păzeau turmele altora, unor "nimeni" de la periferia societăţi. Păstorii erau atât de rău văzuţi, încât evreii mai de soi îi încadrau în aceeaşi categorie cu a "păgânilor", nedân- du-le voie să intre decât în curţile exterioare ale templului. Dumnezeu însă i-a socotit pe ei drept oamenii cei mai potriviţi pentru a lua parte la sărbătorirea naşterii Aceluia care urma să fie cunoscut drept prietenul păcătoşilor. în poezia lui Auden, magii de la răsărit spun: „0, acum şi aici călătoria noastră fără de sfârşit se încheie." Păstorii, la rândullor, spun: „0, acum şi aici călătoria noastră fără de sfârşit începe." Căutarea înţelepciunii lumeşti ia sfârşit; adevărata viaţă, însă, de-abia acum începe. Accesibil. S-ar putea ca noi, crescuţi fiind într-o tradiţie a rugăciunii personale, să nu apreciem îndeajuns schimbarea realizată de Isus în ce priveşte modul de raportare a omului la divinitate. Hinduşii aduc jertfe Ia templu. Musulmanii, când îngenunchează, se apleacă atât de jos încât ating pământul cu fruntea. De fapt, în majoritatea tradiţiilor religioase frica Isus pe care nu L-am cunoscut

reprezintă sentimentul principal prezent în momentul apropierii de Dumnezeu. Cu siguranţă că evreii asociau închinarea cu frica. Rugul aprins al lui Moise, cărbunii încinşi ai lui Isaia, vedeniile nepământene ale lui Eze- chiel-cel ce fusese "binecuvântat" cu o întâlnire directă cu Dumnezeu se aştepta să rămână după aceasta ars sau cu faţa strălucitoare, sau, poate, pe jumătate olog, ca Iacov. Şi aceştia se puteau considera norocoşi.. Copiii evrei învăţau, de asemenea, istorioare cu privire la muntele sfânt din pustie unde şi-ar fi găsit sfârşitul oricine se atingea de el. Era destul să te apropii de chivotullegământului într-un fel neîngăduit şi erai un om mort. Tot aşa, dacă pătrundeai în Sfânta Sfintelor, nu mai ieşeai viu de-acolo. însă, printre oamenii care delimitaseră în templu un loc preasfânt pentru Dumnezeu şi care se temeau să-I rostească numele, Dumnezeu şi-a făcut apariţia într-un mod foarte surprinzător, venind ca un copilaş, într-o iesle. Ce poate fi mai puţin înfricoşător decât un nou-născut, cu mânuţele strâns înfăşate pe lângă trupul plăpând? Prin Isus, Dumnezeu a găsit o modalitate de relaţionare cu omul care să nu implice frica. într-adevăr, frica nu prea dăduse niciodată roade. Vechiul Testament consemnează mult mai multe puncte slabe decât reuşite. Era nevoie de un nou tip de apropiere, de un legământ nou, ca să folosesc cuvintele Scripturii, de un legământ care să nu lărgească şi mai mult prăpastia imensă dintre Dumnezeu şi om, ci să întindă o punte peste ea. O prietenă de-a mea pe nume Kathy folosea ghicitori ca să-I ajute pe copilul ei de şase ani să înveţe animalele. Când a venit rândullui, copilul a spus: "Mă gândesc la un mamifer. E mare şi face minuni.'.' Kathy a stat puţin pe gânduri, apoi s-a dat bătută. "Nu ştiu." "E Isus!", a zis fiul ei, triumfător. Kathy mi-a spus că, atunci, răspunsul i s-a părut lipsit de respect, dar mai târziu, gândindu-se la el, şi-a dat seama că fiul ei ajunsese la o înţelegere tulburătoare a profunzimilor întrupării: Isus, un mamifer! Eu am înţeles mai bine ce înseamnă întruparea când am avut un acvariu cu apă sărată. Am descoperit că întreţinerea unui acvariu marin nu e o sarcină uşoară. Trebuia să folosesc un laborator chimic mobil pentru a monitoriza nivelul azotatului precum şi cantitatea de amoniac. Pompam înăuntru vitamine, antibiotice şi medicamente din gama sulfamidei, şi destule enzi- me ca să facă până şi o piatră să crească. Filtram apa prin fibră de sticlă şi o expuneam la lumină cu raze ultraviolete. S-ar putea crede că peştii mei, datorită acestei energii consumate în favoarea lor, erau cel puţin recunoscă-

tori.. Nicidecum. De fiecare dată când umbra mea se ivea deasupra acvariu- lui, dispăreau brusc, adăpostindu-se în scoica cea mai apropiată. Arătau faţă de mine un singur "sentiment": acela de frică. Deşi ridicam capacul şi lăsam mereu să cadă înăuntru, hrană, de trei ori pe zi, reacţia lor, la fiecare vizită de-a mea, era un semn sigur al faptului că nu vedeau altceva în acţiunile mele decât intenţii de a-i chinui.. Nu reuşeam să-i conving de adevăratele mele intenţii. Pentru peştii mei, eu eram divinitatea. Eram prea mare pentm. ei, acţiunile mele erau de neînţeles. în faptele mele milostive vedeau adevărate acte de cruzime; priveau încercările mele de vindecare drept acţiuni distrugătoare. Am început să înţeleg că, pentm a le schimba aceste percepţii, ar fi fost nevoie de un fel de întrupare. Ar fi fost nevoie să mă fac peşte şi să le "vorbesc" într-o limbă pe care ei s-o înţeleagă. O fiinţă umană devenită peşte nu este însă nimic în comparaţie cu întruparea lui Dumnezeu într-un prunc. Şi totuşi, după cum spun Evangheliile, aceasta este ceea ce s-a întâmplat la Betleem. Dumnezeu, care crease materia, S-a întrupat în ea, aşa cum un pictor ar deveni un punct pe pânza pe care o pictează, sau un dramaturg un personaj în propria piesă. Dumnezeu a scris o poveste, folosind doar personaje reale, din paginile istoriei reale. Cuvântul S-a făcut tmp. Dispreţuit.. Mă înfior chiar şi numai scriind acest cuvânt, şi mai ales când îl asociez cu Isus. Ideea pe care o transmite este aceea de multă cruzime, el derivând probabil de la luptele cu câini [termenul din limba engleză este underdog, şi s-ar putea traduce cu aproximaţie călcat în picioare, under (sub) şi dog (câine) - n. tr.] şi asociindu-se, în decursul timpului, învinşilor şi victimelor previzibile ale unor nedreptăţi.. Şi totuşi, citind istorisirile despre naşterea lui Isus, nu pot decât să ajung la concluzia că, deşi lumea poate înclina spre cei bogaţi şi puternici, Dumnezeu înclină spre cei umili şi dispreţuiţi. "A răsturnat pe cei puternicii de pe scaunele lor de domnie, şi a înălţat pe cei smeriţi.. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale," 1 spunea Maria în cântarea el, Laszlo Tokes, pastorul român a cărui persecuţie a indignat o ţară întreagă şi a grăbit izbucnirea revoltei împotriva conducătorului comunist Ceau- şescu, povesteşte despre o încercare de a pregăti o predică de Crăciun pentm biserica pe care o păstorea. Miliţia regimului îi aresta pe dizidenţi şi în toată ţara izbucniseră acte de violenţă. Temându-se pentm viaţa sa, Tokes a

încuiat uşile, s-a aşezat jos şi a citit din nou din Evangheliile lui Matei şi Luca. Spre deosebire de cei mai mulţi pastori care urmau să predice cu ocazia acelui Crăciun, el şi-a ales ca text versetele care descriau masacrul copiilor nevinovaţi poruncit de Irod. Acesta, a considerat pastorul, era singurul pasaj care le putea vorbi cel mai direct enoriaşilor săi. Opresiune, teamă şi violenţă, starea jalnică de fiecare zi a celor dispreţuiţi şi căleaţi în pisioare, ei pe toate acestea le înţelegeau foarte bine. A doua zi, de Crăciun, s-a aflat vestea că Ceauşescu fusese arestat.- Clopotele bisericilor au bătut şi toată România a fost cuprinsă de bucurie. Mai căzuse un Irod! Rememorând acele zile, Tokes spune: "Toate evenimentele legate de povestea Crăciunului aveau acum, pentru noi, o dimensiune nouă, strălucitoare, o dimensiune a istoriei înrădăcinate în realitatea vieţilor noastre ... Pentru aceia dintre noi care le-au trăit, zilele Crăciunului din 1989 au reprezentat o podoabă bogată, grăitoare, aşezată alături de istorisirea Crăciunului, o vreme când providenţa lui Dumnezeu şi nebunia răutăţii umane păreau la fel de uşor de cuprins precum lumina soarelui şi a lunii care învălui a dealurile nesfârşite ale Transilvaniei." Pentru prima dată, după patruzeci de ani, România a celebrat Crăciunul ca pe o sărbătoare publică. Poate că modalitatea cea mai bună de a percepe natura umilă, dispreţuită, a întrupării este aceea de a o transpune în termeni la care ne putem rela- tiona noi, cei de azi, O mamă necăsătorită, Iară casă, a fost forţată de împrejurări să caute adăpost în timp ce se afla în călătorie pentru a se supune cerinţelor împovorătoare impuse de un guvern colonial.- Locuia într-o ţară care se afla în curs de refacere în urma unor războaie civile devastatoare şi în care încă mai existau tulburări-o situaţie similară cu acelea din Bosnia, Ruanda, sau Somalia din zilele noastre. întocmai ca în cazul a jumătate dintre mamele care nasc în zilele noastre, copilul a văzut lumina zilei în extremitatea vestică a Asiei, poate cel mai neprimitor colţ de lume pentru micuţul ei nou-născut.. Fiul ei a ajuns să trăiască o viaţă de refugiat, în Afţica, continentul pe care se găsesc, încă, cei mai mulţi refugiaţii Mă întreb ce-o fi simţit Măria, de-a lungul anilor grei petrecuţi în Egipt, amintindu-şi de acea cântare de mărire care îi venise pe buze. Pentru un evreu, Egiptul însemna amintirea glorioasă a unui Dumnezeu putemio care făcuse armata faraonului una cu pământul, şi le adusese eliberarea; şi acum, iat-o pe Mafia acolo, deznădăjduită, o străină într-o ţară străină, ascun- zându-se de autorităţile din propria ţară. Era oare cu putinţă ca pruncul ei

atât de vânat, de neajutorat, un veşnic fugar, să împlinească speranţele extraordinare ale poporului ei? Chiar şi limba maternă a familiei aduna în ea amintiri privind statutul lor de dispreţuiţi: Isus vorbea aramaica, o limbă folosită în comerţ, foarte apropiată de arabă, fapt ce amintea în mod dureros de subjugarea evreilor de către alte imperii. Nişte magi străini (venind probabil din regiunea care corespunde Irakului de azi), veniseră să-L viziteze pe Isus, dar aceşti oameni erau consideraţi "necuraţi" de către evreii vremii.. în mod natural, aşa cum făceau toţi demnitarii, ei au trecut mai întâi pe la împăratul care domnea la Ierusalim. Irod însă nu ştia nimic despre copilul născut în Betleem. După ce au văzut pruncul şi şi-au dat seama cine era el, aceşti vizitatori au încălcat legea, adică l-au înşelat pe Irod, întorcându-se acasă pe un alt drum, pentru a-L proteja pe copil.. Aleseseră să fie de partea lui Isus, ajungând astfel să fie împotriva celor puternici.. Crescând, Isus a început să fie sensibil, la modul cel mai profund, faţă de cei săraci, neputincioşi şi oprimaţi-pe scurt, faţă de cei umili şi dispreţuiţi. Există astăzi dezbateri între teologi, aceştia încercând să decidă dacă este potrivită sau nu folosirea expresiei "opţiunea preferenţială a lui Dumnezeu pentm cei săraci" drept o modalitate de a descrie preocuparea lui Dumnezeu pentm cei marginalizaţi. însă, din moment ce Dumnezeu însuşi şi-a pregătit împrejurările în care avea să Se nască pe pământ-lipsit de putere şi bogăţie, fără drepturi, dispreţuit-opţiunile Lui preferenţiale nu mai au nevoie de alte explicaţii.. Curajos. în 1993 am citit o ştire despre o "apariţie a lui Mesia" în zona Crown Heights, din Brooklyn, New York. în Crown Heights locuiesc douăzeci de mii de evrei din gruparea hasidică Lubaviai, dintre care, în 1993, mulţi credeau că Mesia se afla printre ei, în persoana lui Rabi Menachem Mendel Schneerson. Vestea despre apariţia în public a rabinului s-a răspândit ca fulgerul pe străzile din Crown Heights, iar Lubavicii, în hainele lor negre şi cu favoriţii cârlionţaţi, au dat fuga spre sinagoga unde se ruga, în mod obişnuit, rabinul. . Cei mai norocoşi, care probabil) comunicau între ei prin radio-emiţătoare, au pornito primii, începând să alerge spre sinagogă din clipa în care au simţit o vibraţie uşoară. S-au îngrămădit cu sutele într-o sală mare, înghion- tindu-se unii pe alţii şi căţărându-se chiar şi pe stâlpi, pentru, a face mai mult loc. în încăpere s-a creat o atmosferă de aşteptare şi frenezie, întâlnită, în mod normal, numai cu ocazia unui mare eveniment sportiv, însă nu şi la un serviciu religios.

Rabinul avea nouăzeci şi unu de ani. Suferise cu un an în urmă un accident cerebral, iar de atunci nu mai putea vorbi.. Când, în cele din urmă, s-a tras cortina, cei îngrămădiţi în sinagogă au văzut un bătrân firav, cu barbă lungă, care nu prea reuşea altceva decât să facă din mână, să clatine din cap şi să mişte din sprâncene. Nimeni, însă, dintre cei adunaţi nu părea să fie deranjat de asta, şi toţi cântau intr-un glas "Să trăieşti, stăpânul nostru, învăţătorul nostru, rabinul nostru, împărat, Mesia, acum şi în veci!", scandând la nesfârşit, tot mai tare, până când Rabi a făcut un gest uşor, delicat, cu mâna, şi cortina l-a ascuns vederii. Mulţimea s-a îndepărtat încet, savurând momentul, într-o stare de extaz 1. Când am citit prima dată această ştire, era cât pe ce să izbucnesc în râs. Oare pe cine încercau oamenii aceia să păcălească-un Mesia nonagenar şi mut în Brooklyn? Şi apoi mi-am dat bmsc seama: reacţionam faţă de Rabi Schneerson exact aşa cum reacţionaseră şi cei din primul secol faţă de Isus. Un Mesia din Galileea? Un biet fecior de tâmplar? Descosiderarea pe care am simţit-o citind despre Rabi şi despre urmaşii, lui fanatici m-a făcut să-mi dau oarecum seama de reacţiile cu care S-a confruntat Isus de-a lungul vieţii Sale. Vecinii se întrebau: "Nu este Maria mama Lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?" Alţi compatrioţi îl batjocoreau, zicând: "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" Chiar şi familia Lui încerca să-L ţină la distanţă de oameni, crezând că e nebun. Mai marii religioşi încercau să-L ucidă. Cât despre mulţimea nestatornică a celor de rând, o dată ziceau că "are drac şi că e nebun", o dată încercau să-L facă împărat cu forţa. Cred că a fost nevoie de curaj pentru ca Dumnezeu să lase deoparte puterea şi slava şi să vină printre fiinţele umane care urmau să-L întâmpine cu acelaşi amestec de dispreţ şi scepticism pe care l-am simţit şi eu când am auzit pentru prima oară de Rabi Schneerson din Brooklyn. A fost nevoie de curaj ca să rişte să coboare pe o planetă cunoscută pentru violenţa ei, în mijlocul unui neam cunoscut pentru faptul de a-şi fi respins profeţii.. Oare ce alt lucru mai temerar ar fi putut Dumnezeu să facă pentru om?

1Rabi Schneerson a murit în iunie, 1994. Mulţi dintre membrii grupării Lubavici aşteaptă şi azi învierea lui în trup.

De curaj a fost nevoie şi în prima noapte, în Betleem. Cum S-a simţit Dumnezeu-Tatăl în noaptea aceea, neajutorat, ca orice tată pământesc, pri- vinduşi Fiul, mânjit de sânge, venind într-o lume crudă, şi rece? îmi răsună în minte versuri din două colinde. Una dintre ele-"Micul Domn Isus nu scoate nici un scâncet"-mi se pare un fel de versiune cenzurată a evenimentelor petrecute în Betleem. îmi imaginez că Isus a plâns ca orice alt copil în noaptea în care a venit pe lume, o lume care urma să-I dea multe motive de plâns, mai târziu, ca adult.. Din cea de-a doua, „0, Betleem, oraş micuţ", un vers pare astăzi la fel de adevărat, intr-un sens foarte profund, ca şi acum două mii de ani: "Toate speranţele şi temerile omenirii stau pe umerii Tăi în seara aceasta." "Creştinismul e singura dintre credinţe care a adăugat curajul la virtuţile Creatorului", spunea G. K. Chesterton. Nevoia de un asemenea curaj a apărat o dată cu prima noapte petrecută de Isus pe pământ şi nu a dispărut decât o dată cu ultima. Mai este încă o perspectivă a Crăciunului, pe care n-am văzut-o niciodată ilustrată pe vreo felicitare, probabil pentru că nici un artist, nici chiar William Blake, n-a putut s-o surprindă aşa cum este ea de fapt. Apocalipsa 12 trage cortina pentru a ne lăsa să aruncăm o privire asupra Crăciunului, aşa cum trebuie să fi arătat el din acel loc mult mai îndepărtat chiar decât Andromeda: Crăciunul din perspectiva lumii îngerilor. Această istorisire diferă, în mod radical, de cele din Evanghelii. Apocalipsa nu pomeneşte nici de păstori, nici de vreun împărat care omoară prunc© dimpotrivă, ea înfăţişează un balaur care duce, în ceruri, o luptă aprigă, femeie învăluită în soare şi purtând pe cap o cunună din douăsprezece stele, ţipă în chinurile facerii.. Deodată, apare un uriaş balaur roşu, trăgând după el cu coada o treime din stelele cerului şi arancându-Ie pe pământ,. Se ghemuieşte hulpav la picioarele femeii, aşteptând cu înfrigurare să-i devoreze copilul de-ndată ce acesta va se naşte. în ultima clipă, nou-născutul este apucat şi dus la loc sigur, femeia fuge în pustie, iar apoi începe un război care cuprinde întreg universul. . Apocalipsa este o carte ciudată, din orice perspectivă am privi-o, iar cititorii ei trebuie să-i înţeleagă stilul propriu ca să priceapă sensul acestui spectacol extraordinar. în viaţa de fiecare zi se deslaşoară două istorii paralele, una pe pământ şi una în ceruri. Apocalipsa însă le are în vedere pe amândouă, permiţând o scurtă privire în culise. Pe pământ se naşte un copil,

un împărat aude zvonindu-se despre asta şi porneşte în căutarea lui. în ceruri începe Marea Invazie, o incursiune temerară organizată de conducătorul forţelor binelui la scaunul de domnie al răului. John Milton a zugrăvit această perspectivă în mod grandios în Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit, poeme care se centrează asupra cerului şi pământului, pământul fiind doar un câmp de luptă pentm ciocnirile dintre cele două forte. Autorul modem J. B. Phillips a încercat şi el să redea o astfel de perspectivă, adoptând un stil epic ceva mai moderat şi, cu ocazia Crăciunului trecut, m-am întors la cele imaginate de Phillips pentm a încerca să scap de perspectiva mea pământească. în versiunea lui Phillips, un înger mai vârstnic îi arată unui înger foarte tânăr splendorile universului. Cei doi privesc galaxii- şi sori învăpăiaţi rotin- du-se, apoi străbat în goană distanţele infinite ale spaţiului, până când, în cele din urmă, intră într-o galaxie anume, care numără cinci sute de miliarde de stele. în timp ce se apropiau de steaua pe care noi o numim Soarele, precum şi de planetele care se învârteau înjurai ei, îngerul bătrân arătă spre o sferă mică, aproape neînsemnată, care se învârtea înjurai propriei axe foarte încet, îngerului tânăr, a cărui minte era plină de măreţia şi gloria celor văzute până atunci, planeta i se păru la fel de neinteresantă ca o minge de tenis murdară. "Vreau să priveşti, în mod special, spre planeta aceea", îi spuse îngerul mai bătrân îngerului tânăr, arătând cu degetul. "Mie mi se pare tare mică şi cam murdară", spuse îngerul tânăr. "Ce o face atât de deosebită?" Când am citit povestirea lui Phillips, m-am gândit la fotografiile trimise pe pământ de astronauţii de pe Apollo, care, în descrierea făcută planetei noastre, vorbeau de un corp "sferic, frumos şi mic", un glob colorat în nuanţe de albastra, verde şi arămiu, suspendat în spaţiu. Mai târziu, Jim LovelL reflectând asupra acestei descrieri, spunea: "Era doar un alt corp, într-adevăr, cam de patra ori mai mare decât Luna. Dar acolo, pe sfera aceea, era toată speranţa şi toată viaţa şi toate lucrurile pe care le cunoşteau şi le iubeau membrii, echipajului de pe Apollo 8. Astfel, pentru ei, acesta era lucrai cgl mai frumos care se putea vedea pe tot întinsul cerului." Acesta este punctul de vedere al unei fiinţe umane. îngerului tânăr însă pământul nu i s-a părut chiar atât de impresionant. • îl asculta, neîncrezător şi uluit, pe îngerul bătrân povestindu-i că această

planetă, mică, neînsemnată şi nu foarte curată, era renumita Planetă vizitată. "Vrei să spui că marele şi slăvitul nostru Domn ... a coborât în persoană pe aceastămingiuţăjalnică? De ce-ar face El una ca asta?"... îngerul tânăr s-a strâmbat dezgustat "Vrei să spui", a reluat el, "că S-a înjosit într-atât încât a devenit una dintre creaturile acelea care mişună şi se târăsc pe sufrafaţa mingii ăleia plutitoare?" "întocmai, şi mă îndoiesc că I-ar face plăcere să te audă că le numeşti «creaturi care mişună şi se târăsc». Pentru că, oricât de ciudat ni s-ar părea nouă, El le iubeşte. A coborât la ele, le-a vizitat pentru a le ridica, aşa încât să devină şi ele ca El." Privirile îngerului tânăr îşi pierdură orice expresie. Un astfel de gând aproape că depăşea puterea lui de înţelegere. Şi mai că depăşeşte şi puterea mea de înţelegere, dar accept, totuşi, că această idee reprezintă cheia înţelegem Crăciunului, ea fiind, de fapt, piatra de boltă a credinţei mele. Ca şi creştin, cred că trăim în lumi paralele. Una dintre lumi este formată din dealuri şi lacuri şi grajduri şi împăraţi şi păstori ce-şi păzesc noaptea oile. Cealaltă e alcătuită din îngeri şi forţe malefice şi, undeva, departe, din nişte locuri numite rai şi iad. într-o noapte friguroasă, întunecată, între dealurile unduitoare ale Betleemului, cele două lumi s-au întâlnit, ciocnindu-se dramatic la o răscruce de drumuri . Dumnezeu, în care nu există nici înainte, nici după, a intrat în timp şi spaţiu. Dumnezeu, care nu cunoaşte margini, S-a supus unor limite şocante, intrând în pielea unui copil, acceptând limitările înfricoşătoare ale mortalităţii.. "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea", va scrie, mai târziu unul dintre apostoli; "El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Dar puţinii martori oculari din noaptea de Crăciun n-au observat nimic din toate acestea. Au văzut doar un copilaş, care lupta să respire intr-un trup omenesc care până atunci îi fusese complet străin. Oare poate fi adevărată povestea asta din Betleem, cu un Creator care coboară să se nască pe o planetă mică? Dacă da, atunci, cu siguranţă, e o poveste Iară de seamăn. N-ar trebui, atunci, să ne mai întrebăm niciodată dacă ceea ce se întâmplă pe această biată sferă, mică şi murdară, planeta noastră, are vreo importanţă pentru restul universului. N-ar trebui să ne mire prea tare că un cor îngeresc a izbucnit într-un cântec spontan, tulburând nu doar câţiva păstori, ci întreg universul..

Origini:: Rădăcini evreieşti în pământ evreiesc în comunitatea de albi anglo-saxoni protestanţi [WASP, White Anglo- Saxon Protestant, în engleză - n.tr.] în care am crescut în Atlanta, Georgia, n-am cunoscut nici măcar un singur evreu. Pe evrei mi-i imaginam ca pe nişte străini cu accent neobişnuit, purtând pălării ciudate, care trăiau în Brooklyn sau într-o altă zonă îndepărtată unde studiau fie psihiatria, fie muzica. Auzisem că exista o legătură între ei şi cel de-al doilea război mondial, dar ştiam prea puţine despre Holocaust.. Eram convins că aceşti oameni nu aveau nimic în comun cu acel Isus pe care îl cunoşteam eu. Pe la douăzeci de ani m-am împrietenit cu un fotograf evreu, care mi-a spulberat multe dintre ideile greşite pe care le aveam cu privire la poporul lui. într-o seară, mi-a povestit până noaptea târziu ce-a însemnat să-şi piardă douăzeci şi şapte dintre membrii familiei în Holocaust. . Apoi mi-a prezentat scriitori evrei ca Elie Wiesel, Chaim Potok, Martin Buber şi. alţii. După ce m-am familiarizat cu scrierile acestora, am început să citesc Noul Testament cu alţi ochi. Cum de-mi scăpase! Originile autentic evreieşti ale lui Isus te frapează de la prima propoziţie a Evangheliei după Matei, care îl prezintă ca fiind "fiul lui David, fiul lui Avraam". în biserică afirmăm că Isus este "Unul născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii.... Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat". Această afirmaţie cuprinsă în Crez se găseşte la distanţă de ani-lumină de

relatările din Evanghelii care ni-L înfăţişează pe Isus crescând într-o familie dintr-o aşezare rurală denumită Nazaret.. Relativ recent am aflat că nici măcar evreii converti ţi-care I-ar fi atribuit lui Isus origini autentic evre- ieşti-n-au fost invitaţi la Conciliul de la Calcedon unde s-a formulat Crezul. Noi, neevreii, ne găsim permanent în pericolul de a nu sesiza nici originile evreieşti ale lui Isus, nici umanitatea Lui. Din perspectivă istorică, noi suntem cei care l-am cooptat pe Isus al/ar. Cunoscându-L tot mai mult pe Isus, mi-am dat seama că EI nu şi-a petrecut viaţa printre evrei în primul secol numai pentru a-i salva pe americani în secolul XX. Isus este singurul din toată istoria omenirii care a avut privilegiul de a alege unde şi când să se nască, şi a ales o familie de evrei credincioşi dintr-o provincie îndepărtată a unui imperiu păgân. Nu-L pot înţelege pe Isus independent de originile Lui evreieşti, aşa cum nu-I pot înţelege pe Gandhi independent de identitatea lui indiană. Trebuie să mă întorc foarte mult în timp, pentru a-L portretiza pe Isus ca pe un evreu din primul secol, în haină cu fiJacterii şi cu sandalele prăfuite, străbătând drumurile Palestinei. Martin Buber spunea: "Noi, evreii, II cunoaştem pe Isus sub imperiul impulsurilor şi al sentimentelor create de identitatea Sa esenţial evreiască- realităţi inaccesibile neevreilor." Şi avea dreptate. Pentru, a înţelege viaţa lui Isus, ca de altfel a oricui, trebuie să cunoşti câte ceva despre cultura, familia şi provenienţa lui. Credincios acestui principiu, Matei nu-şi începe Evanghelia cum aş fi fost tentat eu să încep, cu un anunţ publicitar de genul: "Această carte îţi va schimba viaţa", ci începe cu genealogia lui Isus, o înşiruire aridă de nume. Matei a ales nume reprezentări ve din patruzeci şi două de generaţii de evrei pentru, a demonstra că Isus se trage dintr-o spiţă regală. Asemeni descendenţilor de condiţie modestă ai regalităţii europene detronate, familiile de ţărani din care proveneau Iosif şi Maiia puteau foarte bine să-şi aibă rădăcinile printre strămoşii iluştri ai neamului, ca, de pildă, David, cel mai mare împărat al Israelului, sau Avraam, fondatorul liniei genealogice. 1 Isus a crescut în timpul perioadei de rebeliune a "mândriei evreieşti". Ca o reacţie în faţa presiunii de a îmbrăţişa cultura greacă, evreii, au început să

1 Lista de nume din Evanghelia după Matei ne dezvăluie anumite secrete. Să ne gândim la femeile menţionate (o raritate în genealogiile evreieşti). Trei din patru sunt străine, ceea ne-ar putea sugera promisiunea universală oferită prin Isus. în vinele lui Mesia, un evreu, a

adopte nume de pe vremea patriarhilor şi a exodului din Egipt (exact ca unii etnici americani care dau copiilor lor nume africane sau hispanice). Astfel că Maria vine de la Miriam, sora lui Moise, iar lui Iosif i s-a dat numele unuia dintre cei doisprezece fii ai lui Iacov, ca şi celorlalţi patru fraţi ai Săi. însuşi numele lui Isus vine de la !asua-"EI va mântui"-, un nume comun în acele zile. (După cum ne arată listele de jucători ale marilor ligi de basebalj, numele de Jesus este încă popular printre latino-americani.) Banalitatea lui, exact ca numele de Bob şi Joe din zilele noastre, trebuie să fi zgâriat urechile evreilor din primul secol care ÎI ascultau vorbind. Evreii nu pronunţau Numele lui Dumnezeu, cu excepţia Marelui Preot, şi acesta o făcea doar o singură dată pe an. Şi astăzi, evreii ortodocşi scriu cu atenţie doar prima şi ultima literă a acestui nume. Pentm oamenii crescuţi într-o asemenea tradiţie, ideea că o persoană obişnuită cu un nume comun ca Isus putea fi Mântuitorullumii şi Fiul lui Dumnezeu părea de-a dreptul scandaloasă. Pentru Numele lui Dumnezeu, Isus era om, fiul Măriei, şi-atâta tot! Semnele originii evreieşti a lui Isus se întâlnesc peste tot în Evanghelii. La opt zile a fost circumcis. Singura scenă din copilăria Sa descrie în mod semnificativ participarea familiei Lui la o sărbătoare în Ierusalim, ceea ce a însemnat absenţa lor de acasă timp de mai multe zile. Ca adult, Isus S-a închinat în sinagogă şi la Templu, a practicat obiceiurile evreieşti şi a vorbit în termeni pe care evreii îi înţelegeau. Chiar şi controversele Sale cu unii evrei ca, de pildă, fariseii, subliniază faptul că aceştia se aşteptau ca EI să împărtăşească valorile lor şi să se comporte ca ei. După cum remarcă teologul german Jurgen Moltmann, dacă Isus ar fi trăit în timpul celui de-al treilea Reich, mai mult ca sigur că ar fi fost stigmatizat la fel ca restul evreilor şi trimis la camerele de gazare. Pogrom a existat şi în vremea Lui-masacruL... copiilor poruncit de Irod-şi ţinta acestuia a fost chiar El. Un prieten rabin a făcut observaţia că cei mai mulţi creştini înţeleg a curs şi sângele altor neamuri. Tamar, o văduvă fără copii, s-a deghizat în prostituată şi l-a sedus pe socrul ei, iar copiii născuţi de ea au făcut parte din genealogia lui Isus. Rahav era prostituată. Iar "nevasta lui Urie", sau Batşeba, un capriciu al lui David, a fost cea care a stârnit cel mai mare scandal la curţile împărăteşti din vremea Vechiului Testament.. Aceşti strămoşi cu reputaţie îndoielnică ne arată că Isus a descins de bunăvoie într-o istorie umană pătată. Prin contrast, Irod cel Mare, împăratul care domnea la naşterea lui Isus, şi-a distrus arhivele care consemnau spiţa lui de neam, din orgoliul de a nu putea fl comparat cu alţii..

strigătul lui Isus de pe cruce, "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru, ce mai părăsit?" ca pe un moment de luptă profundă între Tată şi Fiu, pe când evreii înţeleg aceste cuvinte ca pe strigătul de moarte al unei alte victime dintre evrei,. Cu siguranţă, Isus nu a fost nici primul şi nici ultimul evreu care şi-a strigat durerea prin cuvinte din Psalmi în timpul supliciului Său. Cu toate acestea, la câteva generaţii după Isus s-a produs o ciudată inversiune. Cu rare excepţii, evreii au încetat să-L mai unneze şi Biserica s-a constituit în întregime din alte popoare. Ce s-a întâmplat? îmi este clar că Isus nu a corespuns aşteptărilor pe care evreii le aveau de la Mesia. Este imposibil să exagerezi importanţa cuvântului Mesia printre evreii credincioşi. Sulurile de la Marea Moartă descoperite în 1947 confirmă că întreaga comunitate din Qumram aştepta sosirea iminentă a unei figuri mesianice, rezervându-i zilnic un loc liber la masă. Evreii credeau cu tărie că dintr-o mică provincie rătăcită printre marile puteri se va naşte un conducător mondial, oricât ar fi părut de îndrăzneţ acest gând. Aşteptau un împărat care avea să readucă gloria poporului evreu. în timpul vieţii lui Isus, în ţară era o atmosferă de revoltă. Periodic apărea câte un pseudo-mesia pentru a conduce revolte care erau înăbuşite în sânge. Un exemplu este cel al profetului numit "Egipteanul", care a atras mulţimea în deşert unde a proclamat că zidurile Ierusalimului vor cădea la porunca lui. Guvernatorul roman a trimis un detaşament de soldaţi care a ucis atunci patru mii de rebeli. Când s-a răspândit vestea că un alt profet a apărut în deşert, mulţimile s-au adunat să vadă un om sălbatic- îmbrăcat în haină din păr de cămilă. "Nu sunt eu Hristosul [Mesia]",1 repeta Ioan Botezătorul, după care le dădea speranţe mai mari vorbindu-le despre Cel ce urma să vină. întrebarea lui Ioan adresată lui Isus: "Tu eşti Acela ce trebuia să vină sau să aşteptăm pe altul?" era întrebarea şoptită de buzele tuturor evreilor în acele vremuri- Toţi profeţii evrei învăţaseră poporul că, într-o zi, Dumnezeu îşi va instaura împărăţia pe pământ, de aceea zvonurile despre "Fiul lui David" aprindeau speranţele evreilor. Dumnezeu le va dovedi personal că nu i-a uitat.- Aşa cum striga Isaia: „01 De ai despica cerurile şi Te-ai pogofi, s-ar topi munţii- înaintea Ta ... (şi) ar tremura neamurile înaintea Ta." Când a apărut însă pe scenă Cel spre care arăta Ioan j nici munţii nu s-au topit, nici popoarele pământului n-au tremurat înaintea Lui. Isus nu a împlinit, nici pe departe speranţele evreilor. Dimpotrivă, după numai o

generaţie, romanii. au ras Ierusalimul de pe faţa pământului. Tânăra biserică creştină a înţeles distrugerea Templului ca pe un semn al anulării legământului dintre Dumnezeu şi Israel, iar după primul secol puţini evrei s-au mai convertit la creştinism. Creştinii şi-au însuşit Scripturile evreieşti, redenu- mindu-Ie "Vechiul Testament" şi au pus capăt celor mai multe obiceiuri evreieşti. Respinşi de biserică, acuzaţi de moartea lui Isus, unii evrei au început o campanie împotriva creştini lor. Au răspândit zvonul că Isus este progenitura nelegitimă a Măriei, rezultată dintr-o aventură amoroasă cu un soldat roman, şi au scris o parodie grosolană a Evangheliilor. Isus a fost executat în ajunul Paştelor, spune o relatare, pentru că "a practicat vrăjitoria, a amăgit şi a dus în rătăcire Israelul". Omul a cărui naştere a fost celebrată de îngeri cu proclamaţii de pace a adus dezbinarea în istoria omenirii. Cu câţiva ani în urmă, m-am întâlnit la New Orleans cu zece creştini, zece evrei şi zece musulmani.. Psihiatrul M. Scott Peck ne-a invitat acolo pentru a experimenta posibilitatea de a depăşi diferenţele dintre noi suficient de mult pentru a putea crea o comunitate. Fiecare grup a ţinut un serviciu religiosmusulmanii vineri, evreii sâmbătă şi creştinii duminică-iar ceilalţi erau invitaţi să asiste. Serviciile au dovedit similitudini frapante, lucru care ne-a silit să ne aducem aminte că cele trei ctedinţe au multe în comun. Probabil că intensitatea sentimentelor celor trei tradiţii izvorăşte dintr-o sursă comună: disputele familiale sunt cele mai pline de îndârjire, iar războaiele civile, cele mai sângeroase. La experimentul din New Orleans am învăţat un cuvânt nou: ultraseparatism. Evreilor le displace ideea că iudaismul a trecut pe locul doi, în urma creştinismului. "Mă simt ca un specimen rar al istoriei, ca şi cum religia mea nu mai e bună decât de internat într-un azil", spune unul dintre evreii particitanţi. "Mă deranjează când aud vorbindu-se de «Dumnezeul Vechiului Testament», sau chiar şi numai de «Vechiul Testament»." Creştinii au preluat şi cuvântul Mesia, sau cel puţin echivalentul lui în greacă, "Hristos-'. Un rabin povesteşte cum a crescut în singura familie de evrei dintr-un orăşel din Virginia. în fiecare an creştinii îi cereau tatălui său, un membra respectat al comunităţii (şi, evreu fiind, imparţial în judecăţile sale) să aprecieze care dintre ghirlandele luminoase de Crăciun meritau să fie premiate. în anii copilăriei, acest rabin trecea cu tatăl său cu maşina pe lângă fiecare casă din oraş privind îndelung şi cu un dor nestins, amestecat

cu neputinţa de a înţelege, la luminile de Crăciun [în engleză, Christ-mas lights, sau, literal, ,luminile lui Mesia'] care se perindau sub ochii lor. Nu ştiam că musulmanii au faţă de ambele credinţe o atitudine ultraseparatistă. Din perspectiva lor, creştinismul îşi trage rădăcinile din iudaism şi a incorporat părţi din iudaism. Islamul îşi trage rădăcinile din ambele religii şi a incoroporat părţi din ambele religii. Avraam a fost un profet, Isus a fost un profet, dar Mohamed a fost Profetul.. Vechiul Testament îşi are locul lui, Noul Testament îşi are şi el locul lui, dar Coranul este "revelaţia finală". Ascultându-i vorbind despre propria mea credinţă cu atâta superioritate, am înţeles cum se simt evreii de două mii de ani încoace. După ce am urmărit cele trei grupuri expunându-şi diferenţele de opinie, miam dat seama, de asemenea, de cât de adâncă este divizarea produsă de Isus. Serviciul de închinare musulman a constat preponderent din rugăciuni reverenţioase faţă de Cel Atotputernic. La serviciul evreiesc, s-a citit din Psalmi şi din Tora şi s-a cântat cu multă însufleţire. Fiecare din aceste elemente se regăseşte în serviciul creştin. însă elementul care ne separă de ceilalţi este Cina Domnului. "Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi", a citit predicatorul înainte de a împărţi pâinea- Trupul lui Hristos este punctul de divergenţă. La cucerirea Asiei Mici, musulmanii au transformat multe biserici în moschei pe care au pus următoarea inscripţie, ca un avertisment pentru eventualii creştini rămaşi: "Dumnezeu nu a născut şi nu este născut". Aceeaşi frază se poate regăsi, zugrăvită, pe pereţii sinagogilor. Marea divizare a istoriei s-a produs cu mult timp în urmă, la Betleem şi la Ierusalim. A fost Isus cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Conform argumentelor evreilor din New Orleans, un Mesia care moare la vârsta de 33 de ani, o naţiune care se prăbuşeşte după moartea Mântuitorului ei, o lume care e din ce în ce mai fărâmiţată-sunt fapte aparent lipsite de orice noimă pentru conaţionalii lui Isus. Totuşi, în ciuda a două mii de ani de diviziune, în ciuda violentului antisemitism din acest secol, interesul evreilor faţă de Isus reînvie. în 1925, când exegetul evreu Joseph Klausner a decis să scrie o carte despre Isus, nu a găsit decât trei studii ample asupra vieţii lui Isus semnate de colegii lui evrei contemporani. Astăzi există sute de astfel de studii, printre care câteva extrem de bine documentate. Şcolarii evrei de azi învaţă că Isus a fost un mare învăţător, dacă nu cel mai mare învăţător evreu, care, ulterior, a fost "asimilat" de celelalte popoare.

E posibil să citeşti Evangheliile fără idei preconcepute? Evreii le citesc cu suspiciune, oarecum înclinaţi să găseasă în ele o piatră de poticnire, să fie scandalizaţi.. Creştinii le citesc prin prisma istoriei BiseriGii.. Ar fi benefic pentru ambele grupuri să reflecteze la primele cuvinte ale lui Matei: "Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam." Calitatea de "fiul al lui David" ne vorbeşte despre linia mesianică a lui Isus pe care evreii n-ar trebui să o ignore; „0 calitate pe care nu a negat-o pentru a-şi salva viaţa nu putea fi lipsită de semnificaţie pentru El", notează C. H. Dodd. Cealaltă calitate a Lui, respectiv cea de "fiu al lui Avraam", aminteşte de linia evreiască a lui Isus, pe care, de data aceasta, noi, creştinii, n-ar trebui s-o ignorăm. Jaroslav Pelikan scrie: Ar fi existat atâta antisemitism, atâtea pogromuri, ar fi existat un Auschwitz dacă toate bisericile şi toate familiile creştine s-ar fi închinat Măriei şi ar fi înfaţişat-o în icoane nu doar ca Maica Domnului şi Regina Cemlui, ci şi ca fecioară evreică, noua Miriam, iar pe Hristos nu doar ca Pantocrator, dar şi ca Rabbi leşua barJm'!frJiulluiJ08[/- n.tr], Rabbi Isus din Nazaret?

în copilărie n-am cunoscut nici măcar un singur evreu. Acum cunosc mai mulţi. Şi cunosc şi câte ceva din cultura lor. Cunosc legăturile puternice care există între ei şi care menţin vii sărbătorile sfinte chiar şi în familii care nu mai cred în semnificaţia acestora. Cunosc argumentele lor pătimaşe care, la început, m-au intimidat, dar care, mai târziu, m-au atras ca stil personal de a lupta. Şi respectul dus până la reverenţă faţă de rânduieli, în mijlocul unei societăţi care apreciază mai ales independenţa. Tradiţia transmiterii obiceiurilor din generaţie în generaţie i-a ajutat pe evrei să-şi conserve cultura, în ciuda încercărilor celor din jur de a o elimina, şi le-a menţinut bucuria de a se prinde de mâini pentru a dansa şi cânta, chiar dacă lumea le oferă prea puţine motive de sărbătoare. Aceasta este cultura în care a crescut Isus, o cultură evreiască. E adevărat că a schimbat-o, dar a început prin a fi evreu. Acum, când încerc să-mi imaginez cum a fost Isus ca adolescent, mă gândesc la băieţii evrei din Chicago. Când gândul acesta mă irită, îmi aduc aminte că pe vremea Lui, Isus însuşi a avut parte de reacţii adverse. Un adolescent evreu, cu siguran- ţă-dar Fiul lui Dumnezeu?

Isus nu a ales doar o naţiune, ci şi un moment şi un loc în care să se nască. Cum spune Bonhoeffer, istoria a devenit "pântecele din care s-a născut Dumnezeu". De ce însă tocmai în acel moment al istoriei? Mă întreb uneori de ce nu S-a născut Isus zilele noastre, când ar fi putut profita de imensele avantaje ale comunicării prin mass-media. Sau pe vremea lui Isaia, când Mesia era aşteptat cu tot atâta înfrigurare, iar Israelul era încă o naţiune independentă. în ce măsură era pregătit primul secol pentru intrarea lui Dumnezeu în lume? Fiecare perioadă istorică are atmosfera ei specifică: secolul al XlX-lea a fost caracterizat de încredere optimistă, secolul al XX-lea de haos violent., în vremea naşterii lui Isus, în Imperiul Roman, aflat la apogeu, domneau speranţa şi optimismul.. întocmai ca Uniunea Sovietică înainte de dezmembrare sau ca Imperiul Britanic din zilele reginei Victoria, Roma menţinea pacea cu ascuţişul săbiei, dar, în general, la menţinerea ei contribuiau şi popoarele cucerite. Cu excepţia Palestinei. Atmosfera anterioară naşterii lui Isus anticipa o "nouă ordine" mondială, iar poetul roman Veigiliu scria celebrul vers, care avea să sune ca o profeţie vechitestamentală:„0 nouă rasă umană coboară din înălţimile ceru lui"; o schimbare care avea să se producă la "naşterea unui copil, cu care se va încheia era de fier a umanităţii şi care va deschide era de am". Vergiliu nu a scris aceste cuvinte mesianice cu referire la Isus, ci la Cezar Augustus, care era considerat "divinitate printre oameni", "restauratorullumii", şi care reuşise să reinstaureze pacea în imperiu, punând capăt războiului civil care izbucnise la asasinarea lui Iulius Cezar. Augustus le-a oferit supuşilor romani loiali pace, siguranţă şi distracţii; în două cuvinte: pâine şi circ. Pax Romana asigura cetăţenilor protecţie împotriya pericolului dinafară şi le oferea beneficiile justiţiei romane şi ale guvernării civile. Cu timpul însă, un suflu nou, venit dispre Grecia, a început să pătrundă în corpul politic roman. Cetăţenii din întreg imperiul se îmbrăcau întocmai ca grecii, îşi făceau case în stil grecesc, jucau jocuri greceşti şi vorbeau greaca. Cu excepţia Palestinei. Palestina, singura ţară pe care giganţi cui imperiu n-o putea asimila, exaspera Roma la culme. în contrast cu toleranţa romanilor pentru, mai multe divinităţi, evreii credeau cu tenacitate într-un singur Dumnezeu, Dumnezeul lor, care le descoperise o cultură distinctă, făcând astfel din ei Poporul Ales. William Barclay relatează ce s-a întâmplat când aceste două naţiuni s-au ciocnit. . "Este un adevăr istoric faptul că, în decurs de treizeci.

de ani, între 67 şi 37 î.Hr., înainte de ridicarea Ini Irod cel Mare, în Palestina au murit nu mai puţin de o sută cincizeci de mii de oameni în revolte populare. Nu era pe lume ţară mai pătimaşă şi mai rebelă ca Palestina." Evreii s-au împotrivit, elenizării (cultura greacă impusă) cu tot atâta violenţă ca în lupta cu legiunile romane. Rabinii menţineau aprinsă această aversiune, reamintindu-le evreilor de încercările unui nebun seleucid pe nume Antiohus de a-i eleniza pe evrei, cu mai bine de un secol în urmă. Antio- hus le-a impus băieţilor evrei să se supună unor intervenţii chirurgicale care corectau efectele circumGiziei, pentru a putea apărea goi în întrecerile atletice greceşti.. A biciuit un preot bătrân până l-a omorât pentru că a refuzat să mănânce came de porc şi a ciopârţit o mamă cu şapte copii pentru că nu a vrut să se închine la un idol. întrun act odios cunoscut sub numele de "urâciunea pustiirii", a pătruns în Sfânta Sfintelor, în Templu, şi a sacrificat un porc necurat pe altar în cinstea zeului grec Zeus, pângărind sanctuarul cu sângele acestuia. Stârnind evreii la revolta condusă de macabei, campania lui Antiohus a eşuat în mod lamentabil.. (Evreii încă mai sărbătoresc Hanuka în amintirea acelei victorii.) Practic, macabeii au reuşit să ţină departe invadatorii timp de un secol, până când implacabila armată romană a pătruns în Palestina. Treizeci de ani i-au trebuit armatei romane pentru, a înăbuşi orice încercare de revoltă; apoi Roma la înscăunat pe puternicul Irod ca rege-marionetă. A rămas celebră întrebarea pe care acesta a pus-o în timp ce privea cum romanii ucideau femei şi copii în casele lor, în pieţe şi chiar în Templu: "Romanii au de gând să nimicească locuitorii şi toată cetatea, ca eu să domnesc peste o pustietate?" Cât pe ce! Când a urcat pe tron, Ierusalimul şi aproape tot restul ţării zăceau în mine. Irod încă mai domnea când S-a născut Isus. în comparaţie cu perioada istorică anterioară, Palestina a fost liniştită sub mâna lui de fier pentru că lungile războaie de până atunci au secătuit atât spiritul cât şi resursele evreilor. Cutremurul din anul 31 î.Hr. a ucis 30000 de evrei şi nenumărate animale, aducând cu sine şi mai multă sărăcie. Evreii numeau asemenea tragedii "patimile lui Mesia" şi îl implorau pe Dumnezeu să le trimită un eliberator. Este greu de găsit o paralelă modernă acum, când imperiul sovietic, s-a prăbuşit, cu situaţia delicată cu care se confruntau evreii sub dominaţia romană. Poate, cine ştie, situaţia din Israelul acelor vremuri ar putea fi comparată cu cea actuală din China şi din Tibet. Sau cu cea a negrilor din Africa de Sud înainte de a-şi câştiga libertatea faţă de guvernarea minoritară. Cea mai provocatoare sugestie ne-o dau însă vizitatorii Israelului din zil~lc noa-tre care nu pot să nu observe similitudinea dintre situaţia grea a evretlor paltle- eni din vremea lui Isus şi cea a palestinienilor din timpurile modeme. In vremea lui Isus

erau servite intereselor economice ale vecinilor bogaţi ai evreilor la fgl stau lucrurile în ce-i priveşte pe palestinienii de astăzi.. Pe vremea lui 'Isus, evreii aflaţi sub ocupaţie trăiau în cătune; azi palestinienii trăiesc î~ tabere de refugiaţi, în mijlocul unei culturi modeme, străine. Pe vremea lm Isus, oamenii er~u expuşi stărilor de asediu, interdicţiilor şi discriminării. Acelaşi lucru se poate spune despre palestienii de astăzi.- . MalQpm Muggeridge comenta în anii 70: "Rolul legmmlor ronia~c a fost preluat de armata Israelului.. Acu- arabii s.untîn p-zi~iapop-mlm ~u- pus; lor li se recunoaşte dreptul de a-şl constrm moschet. ŞI d~ a—t practi ca religia, aşa cum li se recunoşteau asemenea drepturi evretlor dm timpul vte- ţii lui Isus, dar, altfel, sunt trataţi ca cetăţeni de mâna a doua-" . Evreii galileeni erau receptivi la apelurile la revoltă armata, ŞI la-el sunt palestinienii de azi. Să ne gândim la Orientul Mijlociu şi la toată violenţa şi intrigile de-acolo, la partidele care se hărţuiesc în permanenţă. Intr-un asemenea mediu incendiar s-a născut Isus. Călătoria din Iudeea spre Galileea în timpul primăverii e o trecere de la bmn la verde, de la un pământ arid şi pietros la câmpiile- mănoase din bazinul Mediteranei. Fmctele şi legumele cresc din abundenţă, pescarii se îndeletnicesc cu meşteşugul lor în Marea Galileii, iar dincolo de dealuri, spre vest se întinde albastrul strălucitor al Mării Mediterane. Oraşul Nazaret în care' a crescut Isus, atât de neînsemnat încât nici măcar nu apare pe lista celor şaizeci şi trei de oraşe menţionate în Talmud, este aşezat pe un versant, cam la 400 de metri deasupra nivelului mării.. Priveliştea care se înfăţişează ochiului privitorului oprit pe coama dealului se întinde, de la munte: le Cârmei, aflat în vecinătatea ţărmului, până la vârful înzăpeztt al muntelm Hermon, spre nord. Cu pământuri fertile, peisaje pitoreşti şi o climă plăcută, Galileea are punctele ei de atracţie, ceea ce mă face să cred că Isus S-a bucurat de copilăria Lui pe aceste meleaguri,. Florile sălbatice şi buruienii- care cr~s~ printre culturi, metoda migăloasă de separare a grâului de pleava, smochmll şi viilQ, înşiruite pe dealuri şi ogoarele care devin aproape albe când se coc-toate acestea se regăsesc în parabolele şi învăţăturile Sale. Dar, aşa

cum am spus, există unele caracteristici ale Galileii care nu sunt la fel de evidente. La vreo cinci kilometri spre nord, uşor de văzut din Nazaret, se găseşte strălucitorul oraş Seforis, care pe atunci se afla în reconstrucţie. Vecinii lui Isuspoate chiar tatăl lui~făceau negoţ acolo. în cea mai mare parte a vieţii, lui Isus, echipele de constructori au lucrat la această metropolă greco-romană, cu străzi mărginite de colonade, un forum, un palat, o baie şi un gimnaziu (un fel de sală de sport), şi vile luxoase, toate construite din calcar alb şi marmură colorată. într-un teatru impozant cu patra mii de locuri, actorii greci, sau hypocrites, amuzau publicul alcătuit dintr-un amestec de naţii.. (Isus a împrumutat mai târziu acest cuvânt pentru a descrie o persoană care juca un rol fals în public.) în timpul vieţii lui Isus, Seforis a fost capitala Galileii, al doilea oraş ca importanţă după Ierusalim din toată Palestina. Evangheliile nu relatează nici măcar o dată că Isus ar fi vizitat sau menţionat oraşul.. N-a vizitat nici Tiberias, staţiunea de iarnă a lui Irod, situată în apropiere, pe malul Lacului Galileii.. Isus a ocolit cu grijă centrele politice bogate. Deşi Irod s-a străduit să facă din Galileea cea mai prosperă provincie din Palestina, puţini au cules roadele eforturilor lui. Ţăranii fără pământ au servit interesele proprietarilor bogaţi (un alt fapt ce reiese din parabolele lui Isus). Boala sau clima nefavorabilă pe timp îndelungat aduc dezastrul în cele mai multe familii.. Ştim că Isus a crescut în sărăcie: familia Lui nu-şi putea permite un miel pentru jertfă, de aceea au adus la Templu doar o pereche de porumbei... Galileea avea reputaţia unei pepiniere de revoluţionari. în anul 4 î.Hr., în preajma naşterii lui Isus, un rebel a pătruns în depozitul cu muniţii din Seforis şi l-a jefuit pentru a-şi înarma tovarăşii. Trapele romane au recuperat armele şi au dat foc oraşului-ceea ce explică de ce a trebuit recon- strait-cracificând două mii de evrei care au participat la revoltă. Zece ani mai târziu, un alt rebel numit Iuda a incitat la revoltă, îndemnându-şi compatrioţii să nu mai plătească biruri împăratului roman. El a ajutat la formarea grupării zeloţilor, grupare care a hărţuit Roma timp de şaizeci de .ani. Doi dintre fiii lui Iuda au fost crucificaţi după moartea lui Isus, iar ultimul lui fiu va captura fortăreaţa Masada din mâinile romanilor, jurând s-o apere până la moartea ultimului evreu. Până la urmă, un număr de 960 de bărbaţi, femei şi copiii evrei au preferat să-şi pună capăt vieţii decât să cadă prizonieri în mâna romanilor. Galileenii iubeau libertatea şi erau gata s-o obţină cu orice preţ.

Din cauza prosperităţii şi a activismului ei politic, Galileea şi-a câştigat prea puţin respectul populaţiei din restul ţării. Era cea mai îndepărtată provincie de Ierusalim şi cea mai înapoiată cultural.. Literatura rabinică a timpului îi înfăţişează pe galileeni ca pe nişte neciopliţi pe seama cărora se făceau mereu glume. Galileenii care învăţau ebraica o pronunţau atât de greşit încât nu erau chemaţi să citească Tora în alte sinagogi. Faptul că vorbeau prost limba aramaică uzuală le trăda rădăcinile galileene (aşa cum avea să i se întâmple lui Petru în ziua în care a fost trădat în curtea Templului de accentul lui rural). Cuvintele aramaice care ne-au rămas în Evanghelii ne arată că Isus a vorbit şi El în acel dialect nordic, stârnind fără îndoială scepticismul cu privire la persoana Sa. "Cum, din Galileea are să vină Hris- tosul?", sau "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" Existau şi alţi evrei care nu vedeau cu ochi prea buni Galileea din punct de vedere spiritual.. Un fariseu, care a petrecut optsprezece ani în Galileea fără nici un rod se plângea: "Galileea, Galileea, tu urăşti Tora!" Nicodim, care s-a ridicat în apărarea lui Isus, a fost şi el redus Ia tăcere cu replica: "Şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat nici un prooroc." înşişi fraţii lui Isus L-au sfătuit. "Pleacă de aici şi du-te în ludea." Din perspectiva bazei puterii religioase din Ierusalim, Galileea părea ultimul loc din care ar fi fost posibil să se ridice Mesia. Când citesc Evangheliile încerc să mă transpun în acea perioadă istorică. Cum aş fi reacţionat eu Ia opresiune? M-aş fi străduit să fiu un cetăţean model şi să mă ţin departe de probleme pentru a trăi şi a-i lăsa şi pe alţii să trăiască? Aş fi fost atras de insurecţii violente, ca zeloţii? M-aş fi luptat pe căi mai puţin ostentative, ca de pildă neplata taxelor? Sau mi-aş fi consumat energiile în mişcări religioase, evitând controversele politice? Ce fel de evreu aş fi fost eu în primul secol? Cei opt milioane de evrei din Imperiul Roman, dintre care un sfert trăiau doar în Palestina 1, puneau la grea încercare răbdarea romanilor. Romanii îi stigmatizau pe evrei ca atei datorită refuzului lor de a venera zeii greci şi romani şi îi considerau nişte neadaptaţi din punct de vedere social din cauza obiceiurilor lor specifice: evreii refuzau să mănânce hrana "necurată" a vecinilor lor, refuzau să lucreze de vineri seara până sâmbătă şi dispreţuiau

1Nouăsprezece secole mai târziu, în mare parte din cauza Holocaustului, numărul de evrei este aproximativ acelaşi şi aceeaşi proporţie numerică trăieşte în Palestina

serviciile civile. Cu toate acestea, Roma a acordat iudaismului statut legal.. Statutul liderilor evrei de atunci se aseamănă în multe privinţe cu statutul bisericilor ruseşti din vremea lui Stalin. Puteau coopera, ceea ce însemna că trebuiau să accepte intervenţiile guvernului, sau puteau să nu se supună, ceea ce atrăgea după sine o aspră persecuţie. Irod cel Mare se încadrează bine în tiparul lui Stalin pentru că a menţinut comunitatea religioasă într-o stare de permanentă suspiciune şi teroare prin reţeaua lui de spioni. "Schimba Marele Preot aşa cum îşi schimba hainele", se plângea un scriitor evreu. Populaţia a reacţionat prin fărâmiţarea în partide care adoptau fie calea colaboraţionismului, fie pe cea a separatismului. Acestea erau grupările care mergeu după Isus şi-L ascultau vorbind, ÎI verificau, îl analizau. Esenienii erau cei mai izolaţi dintre toţi. Pacifişti fiind, ei nu s-au opus în mod activ nici lui Irod nici romanilor, ci s-au retras în comunităţi asemănătoare celor monahi ce, în peşterile deşertului. Convinşi că invazia romană era o pedeaspă pentru încălcarea Legii, s-au dedicat purificării spirituale. Eseni- enii făceau zilnic spălări rituale, aveau un regim alimentar strict, nu defecau sâmbăta, nu purtau bijuterii, nu făceau jurăminte, şi aveau toate bunurile materiale în comun. Sperau că credinţa lor va grăbi sosirea lui Mesia. Zeloţii, la rândullor, practicau o altă strategie de separatism, fiind partizani ai revoltei armate pentru alungarea străinilor necuraţi,. Una din facţiunile zeloţilor punea Ia cale acte de terorism politic împotriva romanilor, în timp ce cealaltă opera ca un fel de "poliţie de moravuri" pentru a-i obliga pe fraţii lor evrei să respecte regulile. într-o fază incipientă a purificărilor etnice, zeloţii ameninţau cu linşarea pe orice evreu care se căsătorea cu o persoană de alt neam. în timpul lucrării lui Isus, observatorii au notat că printre discipolii Lui se găsea şi Simon zelotul.. Pe de altă parte, contactele sociale ale lui Isus cu neamurile sau cu străinii, fără să mai adăugăm parabolele ca "Bunul Samaritean", îi indignau la culme pe zeloţi.. La cealată extremă, colaboraţioniştii încercau să se descurce în cadrai sistemului. Romanii garantau autoritate limitată consiliului evreiesc numit Sanhedrin, iar în schimbul privilegiilor acordate, acesta colabora cU romanii, investigând orice urmă de insurecţie. Era în interesul lor să prevină revoltele şi reprimările dure care le urmau. Istoricul evreu Iosefus povesteşte despre un ţăran care îşi pierduse judecata limpede şi striga: "Vai de tine, Ierasalime!" în mijlocul sărbătorilor populare, agitând mulţimea. Sanhedrinul a încercat în zadar să-I pedepsească, astfel că l-au predat guvernatorului roman pentru a-1 biciui cum se

cuvenea. A fost bătut până la sânge şi ordinea a fost restabilită. în acelaşi spirit, Sanhedrinul a trimis reprezentanţi pentm a-i cerceta pe Ioan Botezătorul şi pe Isus. Să fi fost aceştia o ameninţare reală la adresa păcii? Trebuiau predaţi romanilor? Caiafa, marele preot, reprezintă modelul perfect al colaboraţionistului acelor vremuri, lui aparţinându-i cuvintele: "Este de folos să moară un singur om pentru norod." Saducheii erau colaboraţioniştii cei mai nemşinaţi. Au început prin a se eleniza sub greci şi au continuat prin a colabora pe rând cu macabeii, cu romanii, şi apoi cu Irod. Umanişti în teologia lor, saducheii nu credeau în viaţa de după moarte sau în intervenţia lui Dumnezeu pe pământ.. Fie ce-o fi! Şi, pentm că nu există o răsplată sau o pedeapsă viitoare, omul se poate bucura de timpul limitat pe care-1 trăieşte pe pământ.. Judecând după casele lor ca nişte palate, după vasele de argint şi aur descoperite de arheologi, se pare că saducheii. ştiau ce înseamnă să te bucurii de viaţă din plin. Dintre toate facţiunile din Palestina, statutul nobililor saduchei era periclitat la cea mai mică ameninţare. Fariseu, gruparea populară a clasei de mijloc, s-au aflat adesea pe linia de graniţă, oscilând între separatism şi colaboraţionism. Aveau standarde foarte înalte de puritate, mai ales în ce priveşte ţinerea Sabatului, curăţirea rituală şi respectarea cu exactitate a zilelor de sărbătoare. Pe evreii care nu se conformau îi considerau "păgâni" şi-i dădeau afară din adunările locale, le boicotau afacerile şi îi excludeau de la mese şi relaţii sociale. Fariseii şi-au avut şi ei partea lor de persecuţie: într-o anumită situaţie au fost crucificaţi opt sute de farisei într-o singură zi. Deşi credeau cu ardoare în Mesia, fariseii refuzau să se lase repede cuceriţi de orice impostor sau făcător de minuni care ar fi putut aduce dezastrul asupra naţiunii.. Fariseii îşi alegeau cu grijă luptele şi nu-şi puneau viaţa în pericol decât dacă era necesar. S-a întâmplat o dată ca Pilat din Pont să-şi calce fagădu- iala făcută evreilor de a nu permite niciodată trupelor romane să intre în Ierusalim purtând steaguri cu chipul ("icoana") împăratului. Fariseii au văzut în aceasta un act de idolatrie. în semn de protest, o mulţime formată din evrei, majoritatea farisei, au făcut un fel de grevă, s-au adunat în faţa palatului lui Pilat cinci zile şi cinci nopţi, şi au statjos, pe pământ, plângând şi implorân- du-1 să renunţe. Pilat le-a poruncit să se adune la hipodrom unde soldaţii i-au înconjurat, ameninţându-i cu moartea dacă nu încetează bocetul.. Fariseu au căzut cu faţa la pământ şi şi-au dezgolit gâtul ca unul, declarând că preferă să moară decât să accepte încălcarea legilor lor. Pilat a cedat..

Dacă ar fi să aleg dintre toate aceste grupări, cred că m-aş opri la farisei. Aş fi fost un admirator al abordării pragmatice a guvernului conducător, poziţie aflată în echilibru cu dorinţa lor de a-şi respecta principiile. Oameni obişnuiţi, fariseii erau buni cetăţeni,. Radicalii, cum erau cei din gruparea esenienilor sau zeloţii, m-ar fi iritat; pe saduchei i-aş fi dispreţuit 1 conside- rându-i nişte oportunişti. Prin urmare, ca simpatizant al fariseilor, aş fi stat undeva la margine, printre cei care îl ascultau pe Isus, urmărindu-L ce soluţii oferă la problemele presante ale momentului.. M-ar fi câştigat Isus de partea Lui? Oricât aş dori, n-aş putea răspunde cu uşurinţă la această întrebare. Mai devreme sau mai târziu, Isus reuşea să contrarieze şi să şi-o îndepărteze pe fiecare dintre grupările majore din Palestina. El avea o a treia cale, nici separatistă, nici colaboraţionistă, care comuta accentul de pe împărăţia lui Irod sau a lui Cezar pe împărăţia lui Dumnezeu. Din perspectivă istorică, pare dificil să observăm nuanţele care au despărţit o grupare de alta, sau să înţelegem de ce izbucneau controverse cu privire la aspectele nu atât de importante ale învăţăturii lui Isus. Cu toate diferenţele dintre ei, cscnicnii, zeloţii, fariseii, şi saducheii, aveau un singur scop: conservarea a tot ce era tipic evreiesc, cu orice preţ. Faţă de acest scop, Isus a reprezentat o ameninţare şi sunt convins că şi eu aş fi perceput activitatea Lui ca ameninţare. Evreii ridicau practic un zid protector înjurai culturii lor, cu speranţa că vor salva mica lor naţiune cu idealuri înalte de păgân ii din jurul lor. Ar fi putut Dumnezeu să-i elibereze de stăpânirea Romei aşa cum i-a eliberat din Egipt? într-una din învăţăturile lor tradiţionale se spunea că, dacă tot Israelul se pocăia o zi întreagă sau respecta cu sfinţenie şi Iară greşeală două Sabate, urma ca Mesia să vină în curând cu mântuirea Lui. Se simţea pregătirea unei treziri spirituale, alimentată de existenţa unui Templu nou, splendid. Construit pe o platformă uriaşă care domina Ierusalimul, Templul a deyenit punctul focal al mândriei naţionale şi speranţa pentru viitor. In acest cadru, asemenea altor evrei, aş fi judecat afirmaţiile lui Isus

1 Cercetătorii In domeniu nu înţeleg de ce Evangheliile relatează atâtea conflicte între Isus şi farisei când, de fapt, EI avea mai multe în comun cu ei decât cu saducheii, esenienii sau cu zeloţii.* O explicaţie ar fi aceea că Evangheliile au fost scrise la câteva decenii după moartea lui Isus, când Ierusalimul era d

J. R. R. Tolkien, probabil cel mai mare autor de basme al secolului, a fost des-ori acuzat de faptul că prin fanteziile pe care le aştemea pe hârtie le-ar distrage oamelillor atenţia de la problemele "lumii reale". Replica sa a fost simplă: "Totul d~pin~e de luc~ul ~e care vrem să scăpăm. Fuga unui dezertor şi cea a unui prizonier le apreciem Hhiod diferit.' De ce trebuie dispreţuit un om care, prizonier tiind, încearcă să scape şi să fugă acasă?"

moară: ei continuă să trăiască în memoria şi în inima mea, deşi nu-i mai văd de mult.. Nu ştiu de ce-bănuiesc, totuşi, că se leagă, în cele din urmă, de libertatea umană-îngăduie Dumnezeu existenţa unei planete pe care un om moare în floarea vârstei la o scufundare, iar o femeie moare într-un teribil accident de maşină în dram spre o conferinţă creştină. Dar cred-dacă n-aş crede asta, n-aş mai crede întrun Dumnezeu iubitor-că Dumnezeu nu Se poate resemna în faţa unei planete atât de

afectate de nenorociri. Dragostea divină va găsi o cale de a le înfrânge. "Moarte, nu te îngâmfa!", spu!l ea poetul John Donne: Dumnezeu nu va lăsa moartea să învingă. întotdeauna m-a intrigat un detaliu din relatările despre Paşte: De ce a păstrat Isus semnele răstignirii? Presupun că, o dată înviat, ar fi putut apărea în orice fel de trup. Totuşi, a ales un trup care să poată fi recunoscut, în primul rând, după semnele. cuielor care puteau fi văzute şi atinse. De ce? Cred că evenimentul de la Paşte ar fi incomplet fără aceste cicatrid din mâinile, din picioarele şi din coasta lui Isus. Ca oameni avem imaginaţie' visăm dinţi drepţi şi strălucitori ca un şirag de perle, o piele fără riduri ~i ~ siluetă perfectă, frumoasă. Visăm o stare nenaturală: un tmp perfect.. Dar, pentru Isus, starea nenaturală cifost tocmai această îngrădire în limitele unui trup uman. Cicatricile sunt pentru EI o emblemă a vieţii pe planeta noastră, o amintire permanentă a zilelor de îngrădire şi suferinţă trăite pe pământ.. Câte speranţe nu se leagă de aceste semne ale cuielor! Din perspectiva cemlui, ele reprezintă cel mai întunecat eveniment care s-a petrecut vreodată în istoria universului. Dar Paştele a redus chiar şi acest eveniment-răs- tignirea-Ia o simplă amintire. Datorită Paştelui pot spera că lacrimile pe care le vărsăm, loviturile pe care le primim, durerea şi sTaşierea pricinuite de pierderea prietenilor şi a celor pe caie-i iubim, toate acestea vor deveni amintiri, asemeni cicatricilor lui Isus. Cicatricile nu dispar niciodată, dar nici nu mai dor. Vom avea trupuri noi, un cer şi un pământ nou. Vom lua totul de la început, şi punctul de pornire va fi Paştele. Am ajuns la concluzia că există două moduri de a gândi istoria umanităţii. Unul presupune să vedem doar războaiele şi violenţa, sărăcia, durerea, tragediile şi moartea. Din această perspectivă, Paştele pare o excepţie de basm, o contradicţie şocantă, în numele lui Dumnezeu. Aceasta ne oferă o oarecare mângâiere, deşi recunosc că la moartea prietenilor mei durerea a fost atât de copleşitoare încât orice speranţă în viaţa de apoi a pălit.. Mai există şi o altă modalitate de a vedea viaţa. Dacă iau Paştele ca

punct de plecare, drept singur fapt de necontestat cu privire la modul în care Dumnezeu îi tratează pe cei pe care-i iubeşte, atunci istoria umanităţii devine contradicţia, iar Paştele o primă secvenţă a realităţii ultime. Speranţa curge atunci ca un şuvoi incandescent pe sub crusta temă a vieţii zilnice. Aşa se explică schimbarea de perspectivă a ucenicilor care stăteau închişi în odaia de sus, discutând evenimentele neverosimile din Duminica de Paşte. Intr-un anume sens, nimic nu se schimbase: Palestina se afla în continuare sub ocupaţie romană, autorităţile religioase erau tot pe urmele lor, moartea şi răul domneau încă nestingherite. Dar treptat, şocul iniţial produs de realizarea a ceea ce se întâmplase a făcut loc unui val de bucurie lăuntrică, lent şi profund. Dacă Dumnezeu putuse face aşa ceva...

Partea a treia

Ce â lăsat Isus In urma A

12

Inălta rea: Un cer albastru, fără urme J

Uneori mă întreb cum ar fi arătat lumea dacă Isus nu ar fi înviat din morţi.. Ucenicii n-ar fi ieşit pe străzile Ierusalimului să-şi rişte viaţa trâmbiţând o nouă credinţă, dar nici nu L-ar fi uitat pe Isus. Îşi petrecuseră cu El trei ani din viaţă. Se părea că nu fusese El Mesia, dar îi impresionase cu învăţăturile Lui înţelepte cum nu o mai facuse nimeni până atunci şi dovedise că poseda puteri pe care nu le putea explica nimeni.

După ce timpul ar fi cicatrizat rănile sufleteşti, ucenicii ar fi căutat o cale de a menţine vie amintirea lui Isus. Poate ar fi adunat toate cuvintele Lui într-o fonnă scrisă asemănătoare Evangheliilor, dar încărcată cu mai multe evenimente senzaţionale. Sau poate s-ar fi alăturat acelora dintre conaţionalii lor care îi venerau pe profeţii-martiri şi ar fi ridicat un monument în cinstea lui Isus. Dacă ar fi facut aşa, noi, cei de azi, am fi putut vizita acel monument, având astfel posibilitatea de a afla câte ceva despre tâmplarul-filo- zof din Nazaret.. Am fi răsfoit scrierile despre viaţa Lui şi am fi reţinut doar ce ne-ar fi plăcut.. La scară mondială, Isus ar fi fost apreciat asemenea lui Confucius sau Socrate. Din multe puncte de vedere, găsesc că un Isus neînviat ar fi mai uşor de acceptat.:. Paştele face din El un personaj periculos. Datorită Paştelui, sunt silit să ascult afirmaţiile Lui îndrăzneţe cu privire la Sine şi nu mi se îngăduie să aleg doar ce-mi place din cuvintele Lui. Mai mult, Paştele îmi spune că EI, acum, Se află undeva, în deplină libertate de mişcare. Asemeni ucenicilor, nu pot şti când Se va întoarce, cum mi-ar vorbi, ce m-ar întreba. După cum spune Frederick Buechner, Paşte înseamnă că "niciodată nu-L

vom putea ţintui, chiar dacă am folosi cuie adevărate şi lemnul pe care L-am pironi ar fi o cruce". Paştele ÎI pune pe Isus într-o lumină cu totul nouă. Fără Paşte, aş avea toate motivele să consider că moartea prematură a lui Isus, doar după câţiva ani de lucrare, a fost o tragedie. Ce pierdere de timp pentru El! A trăit atât de puţin, şi a influenţat atât de puţini oameni, într-un colţ de lume! Dar privind la viaţa lui Isus prin prisma Paştelui, înţeleg că acesta a fost în permanenţă planul Lui. A stat doar atât cât a fost necesar pentru a-şi strânge şi forma ucenicii care puteau transmite mesajul mai departe. Omorârea lui Isus, spune Walter Wink, a fost asemănătoare cu încercarea de a distruge o sămânţă îngropând-o în pământ.. Revenit din moarte pentru a risipi toate îndoielile rămăşiţei de credincioşi, a mai zăbovit patruzeci de zîle înainte de a dispărea de tot.. Intervalul dintre înviere şi înălţare a fost doar un scurt interludiu, nimic mai mult.Dacă pentru ucenici, cea mai emoţionantă zi din viaţa lor a fost Duminica de Paşte, pentru Isus aceasta a fost probabil ziua înălţării. EI, Creatorul, care a coborât din înălţimea cerurilor şi a sacrificat atât de mult, pleca acum acasă. Ca un soldat care se întoarce de peste ocean după un război lung şi sângeros. Ca un astronaut care îşi scoate costumul spaţial pentm a inspira fericit aerul de pe pământ.. în sfârşit, acasă! Rugăciunea lui Isus de la Cina cea de taină ne dezvăluie ceva din această perspectivă: "Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dato s-o fac", S-a rugat Isus. "Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea." înainte de a fi lumea! Ca un om în vârstă năpădit de amintiri-ba nu, ca un Dumnezeu fără vârstă năpădit de amintiriIsus, aflat într-o odăiţă închisă din Ierusalim, îşi lăsa gândurile să cutreiere în voie spre eoni mai vechi decât Calea Lactee sau Andromeda. împresurat de întunericul unei nopţi de pe pământ, de temeri şi primejdii, Isus îşi făcea planuri de reîntoarcere acasă, pentm a-şi recăpăta gloria la care renunţase venind printre oameni. în ziua în care Isus S-a înălţat la cer, ucenicii au rămas înmărmuriţi, asemenea copiilor care-şi pierd părinţii. Doi îngeri trimişi să-i liniştească i-au întrebat:. "Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer'?" Pe cer nu se mai vedea nimeni, văzduhul era gol. Ei însă continuau să privească ţintă în sus, neştiind ce şi cum să facă mai departe. De atâtea ori, în timp ce scriam această carte, am privit îndelung, asemeni ucenicilor, la văzduhul gol. Aşteptam un semn de la Isus, un fir călăuzitor vizibiL.

Când mă uit înjur, la biserica pe care a lăsat-o în urmă, simt nevoia să-mi întorc privirea în altă parte. Aidoma ucenicilor, şi eu tânjesc să vad chipul curat al Celui înălţat.. Mă întreb din nou: de ce a trebuit să plece'? Dacă parcurg însă din nou Evangheliile, încercând să privesc din perspectiva lui Isus asupra timpului pe care l-a petrecut pe pământ, este evident că El şi-a planificat această plecare încă de la început.. Nimic nu L-a bucurat mai mult decât succesele ucenicilor Săi şi nimic nu L-a tulburat mai tare decât eşecurile lor. A venit pe pământ cu gândul de a pleca din nou după ce va transfera altora misiunea Sa. Mustrarea blândă a îngerului putea fi la fel de bine mustrarea Lui: "...de ce staţi şi vă uitaţi spre cer'?" Prima dată când Isus şi-a trimis ucenicii singuri, i-a avertizat că prigonitorii lor îi vor biciui şi îi vor schingiui în văzul tuturor. "Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor", le-a spus El. Citind aceste avertizări înfricoşătoare, nu-mi pot scoate din minte o scenă cumplită din romanul Silence [Tăcere] al lui Shusako Endo. Un preot misionar portughez este legat şi forţat să urmărească cum gărzile samurai torturează creştini japonezi, unul câte unul, după care îi amncă în mare. Samuraii au jurat că vor continua să ucidă creştini până când preotul va renunţa la credinţa lui. "A venit în ţara asta ca să-şi dea viaţa pentru alţii, iar acum alţii îşi dau viaţa pentru el." Oare ce va fi simţit Isus, când a înţeles în toată profunzimea ce consecinţe teribile va avea mişcarea iniţiată de EI în lume, nu doar pentru Sine, ci şi pentru cei câţiva strânşi înjurai Lui, cei mai buni prieteni ai Săi'? "Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui... veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu." Mă străduiesc să împac acest act-un părinte care-şi lasă copilul pradă găştilor de pe stradă, un general care ordonă trapelor sale să stea în bătaia puştilor-cu ceea ce s-a întâmplat la Cina cea de taină. După ce şi-a dezvăluit planurile de plecare în termeni lipsiţi de orice echivoc, Isus a adăugat:. "Totuşi, vă spun adevărul: vă este de folos să Mă duc..." Planul Său era să plece pentru a continua lucrarea pe pământ prin alte persoane. Prin ei. Prin noi.. Prin trapul nou al lui Hristos. în acel moment, ucenicii n-au pricepeput nimic din cuvintele lui Isus. Cum ne poatefi defolos ca El să plece? Ei mâncau din trupul "frânt pentru, ei" fără să înţeleagă marea schimbare: că Fiul le încredinţa acum lor misiunea încredinţată Lui de Tatăl, "Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi", le-a spus Isus.

Isus a lăsat puţine urme ale trecerii Sale pe pământ.. N-a scris cărţi, şi nigi măcar pliante. Fiind un călător, nu a lăsat în urma Lui nici casă, nici obiecte personale, care ar putea fi expuse într-un muzeu. Nu a fost căsătorit, nu s-a stabilit niciunde şi nu a format o dinastie. Dacă nu ar fi existat învăţăturile pe care le-a lăsat oamenilor, n-am şti nimic despre El.. Acesta a fost planul Lui. Legea şi profeţii s-au concentrat ca un fascicul de lumină asupra Celui ce urma să vină, iar acum, lumina aceea, ca şi cum s-ar refracta prin- tr-o prismă, se împrăştie într-un spectm uman de unde şi culori. Şase săptămâni mai târziu, ucenicii vor înţelege ce a vrut să spună Isus prin cuvintele: "...vă este de folos ..." După cum spune Augustin: "Te-ai înălţat dinaintea ochilor noştri, iar noi ne-am îndepărtat trişti doar ca să Te regăsim în inimile noastre." Ar fi exagerat să spunem că, de la înălţare, Isus caută mereu alte trupuri în care să reînceapă viaţa pe care a trăit-o pe pământ? ,Biserica serveşte ca prelungire a întrupării, primul mod în care Dumnezeu îşi stabileşte prezenţa pe pământ.. Suntem "după chipul lui Hristos", în exprimarea lui Gerard Manley Hopkins: ...căci Hristos este prezent in zece mii de locuri, Cu ochi şi trupuri care nu sunt ale Lui, dar plăcut Tatălui, Ascuns sub minunate chipuri omeneşti.

Biserica este acolo unde trăieşte Dumnezeu. Biserica poate dărui acum tuturor ceea ce Isus a dăruit câtorva: vindecare, har, vestea bună a dragostei lui Dumnezeu. Aceasta a fost provocarea sau Marea însărcinare pe care Isus a dat-o înainte de a dispărea din faţa ucenicilor înmărmuriţi, "...dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare", le-a explicat înainte, "rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă." Propagare prin multiplicare. Cel puţin aşa spune teoria. Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc că nu mă deosebesc cu nimic de ucenicii care priveau cu gura căscată cum se înălţa Isus, neavând aripi, sfidând legea gravitaţiei. "Doamne, în această vreme ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?" au întrebat ei şi... gata! Aplecaţi Şi eu aş fi rămas la fel de perplex pentru că şi eu tânjesc după un Mesia puternic, care să impună ordinea într-o lume a răului, a violenţei şi a sărăsi- ei. Trăind la o distanţă de două mii de ani de ucenici, privesc în istorie şi mă uimeşte cât de puţină schimbare a produs biserica în această lume. De ce ne-a lăsat Isus să ducem lupta singuri? Ce e bine în faptul că EI a plecat?

Am ajuns la concluzia că înălţarea reprezintă cea mai mare luptă a cre- dinţeinu pentru că n-am crede în realitatea ei, ci pentru că nu înţelegem care a fost scopul ei. E o întrebare ce mă urmăreşte mai mult decât problema durerii, decât dificultatea de a împăca ştiinţa cu Biblia, decât credinţa în înviere şi în alte minuni pe care le-a făcut Isus. Poate părea ciudat că fac o asemenea afirmaţie, dar n-am citit niciodată un articol sau o carte care să răspundă la întrebările legate de înălţare, şi totuşi, pentru mine, ceea ce s-a întâmplat de la înălţarea lui Isus ţinteşte în esenţa credinţei mele. N-ar fi fost mai bine dacă ea n-ar fi avut loc? Dacă Isus ar fi rămas pe pământ, ar fi putut răspunde întrebărilor noastre, ne-ar fi risipit îndoielile, ar fi putut media disputele noastre doctrinare şi politice. Găsesc că este mult mai uşor să accept ideea că Dumnezeu este întmpat în Isus din Nazaiet decât în oamenii care frecventează biserica mea, sau chiar în mine. Şi totuşi, asta ni se cere să credem; aşa ni se cere să trăim. Noul Testament declară că viitoml întregului univers este determinat de Biserică (vezi Romani 8:19-21; Efeseni 3:10). Isus şi-a Tăcut partea şi apoi a plecat.. Acum e tândul nostru. "E un lucru cât se poate de serios", scrie C. S. Lewis, "să trăieşti într-o societate de potenţiali dumnezei, să nu uiţi nici o clipă că cea mai ştearsă şi neinteresantă persoană cu care vorbeşti poate fi într-o bună zi o fiinţă plină de atâta grandoare încât, dacă ai vedea-o acum, ai fi tentat să-i cazi la picioare în adoraţie, ori, dimpotrivă, una hidoasă, pe care nu o întâlneşti decât în cele mai îngrozitoare coşmaruri. într-o măsură, zi de zi, ne sprijinim unii pe alţii să ajungem sub una din aceste două forme." Religiile antice, cum a fost păgânismul roman de pe vremea lui Isus, pretindeau că acţiunile zeilor din sferele cereşti afectau viaţa de jos, de pe pământ.. Dacă Zeus se înfuria, se lăsa cu trăsnete. Zeii trimiteau cataclisme pe pământ ca nişte copii care, de la înălţimea podurilor suspendate, aruncă pietre în maşinile de pe autostrada aflată dedesubt.. "Pe pământ, ca şi în cer", era vechea zicală. Ei bine, Isus a reformulat-o invers: ",In cer, ca şi pe pământ.." "Cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă", le-a spus Isus ucenicilor; "cine nu vă primeşte pe voi, pe Mine nu mă primeşte". Credinciosul se roagă şi cerul răspunde; un păcătos se pocăieşte şi îngerii se bucură; o misiune are succes şi Satan se prăbuşeşte fulgerător; un credincios se răzvrăteşte şi Duhul Sfânt se întristează. Ceea ce facem aici, noi, oamenii, afectează întregul univers. Cred aceste lucruri, dar nu ştiu cum se face că mereu "le uit". Uit că ISUSpe care nu L-am cunoscut rugăciunile mele contează înaintea lui Dumnezeu. Uit că îmi ajut semenii să ajungă Ia destinaţia lor eternă. Uit că alegerile pe care le fac aici aduc b— curie sau întristare Domnului Universului. Trăiesc intr-o lume cu copaCI, telefoane şi faxuri, iar realitatea acestei lumi materiale are

tendinţa de a-mi sufoca credinţa, în universul spiritual care le cuprinde pe toate. Mă uit Ia văzduhul senin, albastru, şi nu văd nimic. înăltqndu-Se ; Isus şi-a asumat riscul de a fi uitat. • Nu de mult, citind Evanghelia

după Matei, am observat cu surprindere

că Isus însuşi a prezis că va fi uitat.. Spre sfârşitul Evangheliei există patru parabole care se numără printre ultimele rostite de Isus, având o t~~n~ comună. Unproprietar îşi lasă casa goală, un negustor plecat averea în

cu treburi IŞI las-

grija slujitorului, un mire soseşte atât de

târziu la nuntă încât

ÎŞI

găseşte invitaţii dormind, un stăpân împarte talanţi slujitorilor săi şi plea- că-toate acestea vorbesc despre un Dumnezeu îndepărtat.

•

în esenţă, pildele lui Isus au anticipat întrebarea centrală a vremur-lor modeme:"Unde este Dumnezeu acum?" Răspunsul

unor contemporani

ca

Nietzsche, Freud, Marx, Camus şi Beckett este că Stăpânul ne-a abandonat, lăsându-ne libertatea de a ne stabili propriile noastre reguli. Deusabscondi-tus. Am văzut versiuni vii ale acestor parabole în locuri ca Auschwitz şi Ruanda, modele vii de comportament ale omului care a încetat să mai creadă intr-un Dumnezeu Suveran. Dacă nu există, Dumnezeu, aşa cum spunea Dostoievski, atunci totul este permis. Citind mai departe, am ajuns Ia o altă parabolă despre judecata viitoare, probabil, ultima pe care Isus a spus-o celor ce-L ascultau: "Când va veni Fiul Omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Aţi&ici împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la înte meierea lumii. Căci am fost tlămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.» Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut noi tlămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat ae băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am

îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit pe la Tine?» Drept răspuns, împăratul le va zice: «Adevărat, adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi tăcui.» Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor; în focul cel vecinie, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost tlămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi venit pe la Mine.» Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când Te-am văzut noi tlămând sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?» Şi El, drept răspuns, le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcui.» Şi aceştia vor merge în pedeapsa vecinică, iar cei neprihăniţi vor merge In viaţa vecinică." Cunoşteam bine această parabolă. Este la fel de tulburătoare şi convingătoare ca fiecare cuvânt rostit de Isus. Dar până la această nouă lectură nu mai observasem conexiunea logică dintre ea şi cele patru parabole anterioare. Parabola judecăţii viitoare se adresează în două moduri directe întrebării anterioare, "Unde este Dumnezeu acum?", problemei stăpânului absent, a Dumnezeului absent. . In primul rând, ne dă o idee despre reîntoarcerea Stăpânului în ziua judecăţii, când unii vor fi literalmente aruncaţi în iad. Cel plecat se va întoarce, de data aceasta cu putere şi cu slavă pentru a cere socoteală oamenilor de tot ce vor fi făptuit pe pământ. . "Bărbaţi galileeni", au întrebat îngerii, "de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care S-a înălţat Ia cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer." în al doilea rând, parabola se referă Ia perioada intermediară, Ia intervalul de secole în care trăim acum, la perioada în care Dumnezeu pare absent.. Răspunsul Ia această întrebare foarte actuală este deopotrivă profund şi şocant.. Dumnezeu nu S-a retras. A luat însă înfăţişarea străinului, a săracului, a flămândului, a celui întemniţat, a bolnavului, a dezmoşteniţilor soartei: "Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut." Dacă nu reuşim să detectăm prezenţa lui Dumnezeu în lume, probabil că nu căutăm unde trebuie. Comentând acest pasaj, marele teolog american Jonathan Edwards

spunea că săracii sunt lăsaţi de Dumnezeu ca să "beneficieze" în locul Lui de mila şi dragostea oamenilor. De vreme ce nu putem să ne exprimăm dragostea făcând ceva concret în beneficiul lui Dumnezeu, EI vrea să facem ceva în beneficiul săracilor care au fost delegaţi să primească dragostea într-o seară, apăsând absent telecomanda, am dat peste un film pentru copii cu tânăra actriţă Hayley Mills. M-am instalat comod şi am urmărit filmul.. în timp ce se joacă, împreună cu doi prieteni, ea descoperă în şură un cerşetor (interpretat de actorul Alan Bates) dormind în paie. "Cine eşti tu?" întreabă Mills. Vagabondul tresare, dar văzând că sunt doar nişte copiii, mormăie: "Isus Hristos!". Dar copiii iau în serios răspunsul lui. Chiar cred că omul este Isus Hristos. Tot restul filmului (Whistle Down the Wind [Fluieră în vânt])' se poartă cu veneraţie, cu respect şi cu dragoste faţă de vagabond. îi aduc mâncare şi pături, stau de vorbă cu el şi îi povestesc viaţa lor. Cu timpul, bunătatea şi grija lor îl schimbă pe vagabond, un condamnat evadat ce nu mai avusese până atunci parte de milă. Mama micuţei actriţe Hayley Mills a dorit ca această poveste să fie o alegorie care să ne ajute să înţelegem ce s-ar putea întâmpla dacă toţi am lua ad liţţeram cuvintele lui Isus despre săraci şi nevoiaşi.. Slujindu-le lor, îi slujim lui Isus. "Suntem un ordin contemplativ", a spus Maica Teieza unui american bogat care vizita India şi nu putea înţelege profunda ei dedicare faţă de sărăcii din Calcutta. "Mai întâi medităm Ia Isus, apoi ieşim să-L descoperim ascuns sub diferite chipuri." Reflectând Ia ultima parabolă din Matei 25, am devenit conştient că multe din întrebările mele despre Dumnezeu sunt întrebări-bumerang care se întorc Ia mine. De ce îngăduie Dumnezeu să se nască bebeluşi în ghetourile din Brooklyn sau în marea morţii din Ruanda? De ce există pe lume închisori, adăposturi pentm vagabonzi, spitale sau tabere de refugiaţi? De ce nu a curăţat Isus lumea de mizerie cât timp a trăit pe pământ? în conformitate cu această parabolă, Isus a ştiut că lumea pe care o Iasă în urmă va fi plină de săraci, flămânzi, deţinuţi şi bolnavi.. Starea de neputinţă a lumii nu L-a surprins. EI a făcut planuri de rezolvare: unul pe termen scurt şi altul pe termen lung. Planul pe termen lung vizează întoarcerea Sa cu putere şi slavă pentm a reface planeta Pământ. Planul pe termen scurt este de a încredinţa misiunea Sa celor care într-o bună zi vor anunţa eliberarea cosmosului. EI S-a înălţat pentm ca noi să-I luăm locul.. Adesea mă întrebam unde este Dumnezeu când oamenii suferă. Răspunsul se află într-o altă întrebare: "Unde este biserica atunci când oamenii suferă?"

Ultima întrebare conţine, bineînţeles, problema istoriei omenirii exprimată condensat, precum şi raţiunea pentru care spun că înălţarea reprezintă, pentru mine, cea mai mare luptă a credinţei. Când a plecat, Isus a lăsat cheile împărăţiei în mâinile noastre neîndemânatice. Căutându-L pe Isus, m-am lovit de un obstacol: mă refer Ia nevoia mea de a mă scutura de stratul de praf şi balast pe care chiar biserica I-a lăsat să se depună în mintea mea. Imaginea pe care o aveam eu despre Isus era deformată de rasismul, intoleranţa şi legalismul meschin al bisericilor fun- damentaliste din Sud. Rusul sau catolicul european se confruntă cu un proces de schimbare a concepţiei diferit. "Căci nu doar praful, dar şi stratul de aur, când e prea gros, poate ascunde adevărata imagine", scria germanul Hans Kung, povestind despre propria lui căutare. Mulţi, prea mulţi, abandonează complet căutarea; dezgustaţi de biserică, nu ajung niciodată Ia Isus. "Ce păcat că lumea creştină calcă atât de greoi pe urmele lui Hristos", observă Annie Dillard. Afirmaţia ei îmi aminteşte de o inscripţie pe care am văzut-o pe un tricou şi care ar putea servi ca spot publicitar într-o campanie electorală: "Isuse, salveză-ne de... urmaşii Tăi". Sau de un citat dintr-un film neozeelandez, Heavenly Creatures [Fiinţe celeste], în care două fete vorbesc despre o împărăţie imaginară: "E ca în cer; ba chiar mai grozav- nu există creştini!" Problema a apărat încă de la începuturi. Comentând problemele bisericii din Corint, Frederick Buechner scrie: "Ei erau trapul lui Hristos, după cum li se adresează Pavel într-una dintre cele mai elocvente metafore-ochii, urechile şi mâinile lui Hristos-dar felul lor de viaţă oferea lumii un Hristos orb, surd, infirm, care trebuia să continue lucrarea lui Dumnezeii într-o lume decăzută." în secolul al IV-lea, Sfântul Augustin amintea îndurerat în scrierile sale de o biserică fărâmiţată de certuri: "Cerul ne porunceşte cu tunete să zidim Biserica Domnului în toată lumea, iar aceşti broscoi se bălăcesc în balta lor, orăcăind întruna: «Noi suntem singurii creştini adevăraţi!» " Aş putea umple pagini întregi cu citate exprimate foarte plastic, care subliniază riscul asumat de Dumnezeu ca urmare a faptului că şi-a lăsat bunul nume pe mâna unora ca noi. Spre deosebire de Isus, noi nu exprimăm

Cuvântul perfect.. Ne exprimăm într-o gramatică greşită, ne bâlbâim, amestecăm limbile, punem accente unde nu trebuie. Când lumea îl caută pe Hristos, vede, asemeni locuitorilor peşterii din alegoria lui Platon, doar umbrele create de lumină, nu lumina însăşi. De ce nu putem fi Biserica despre care a vorbit Hristos? De ce tmpul lui Hristos îi seamănă atât de puţin? Dacă Isus a ştiut dinainte că vor exista dezastre precum cmciadele, Inchiziţia, comerţul cu sclavi practicat de creş- lini, apartheidul, de ce S-a înălţat la cer? EUnu pot oferi Linrăspuns satiSfăCătO. la aceste întrebări pentm că sunt şi u parte a problemei. Examinate mai îndeaproape, semnele mele de între- b re capătă o tentă personală neliniştitoare: De ce semăn eu atât de puţin cu ? Mă voi rezuma la trei observaţii care mă ajută să mă împac oarecum cu ceea ce s-a întâmplat de la înălţarea lui Isus. în primul rând, biserica a adus în lume lumină şi întuneric deopotrivă, în Numele lui Isus, Sfântul Francisc a îmbrăţişat sărăcia şi şi-a lepădat hainele scumpe, Maica Tereza a înfiinţat Casa muribunzilor, Wilberforce a eliberat sclavii, generalul Booth a înfiinţat în oraşe Armata Salvării, iar Dorothy Day a hrănit săraci. Acest gen de lucrare este în continuă desfăşurare: ca jurnalist am întâlnit educatori, medici, misionari, lingvişti, misionari în organizaţii de ajutorare care slujesc peste tot în lume pentm un salariu mic, necunoscuţi de nimeni, în Numele lui Isus. Pe de altă parte, MicheJangelo, Bach, Rembrandt, constructorii catedralelor şi alţii ca ei, au oferit ce au avut mai bun "doar pentm gloria lui Dumnezeu." Mâinile lui Dumnezeu S-au întins mult mai departe după înălţare. Nu văd ce rost are să contabilizăm eşecurile şi succesele bisericii.. Cuvântul final va veni prin judecata lui Dumnezeu. Primele capitole din Apo- caljpsa ne arată cât de realistă este viziunea lui Dumnezeu asupra bisericii, şi totuşi în atâtea texte din Noul Testament Dumnezeu spune clar că îşi găseşte plăcerea înnoi: suntem "de mare preţ"1 pentm El, ca "o jertfă-de bun miros", nişte "daruri în care El îşi găseşte desfătarea". Nu pot înţelege asemenea afirmaţii; le pot doar accepta prin credinţă. Numai Dumnezeu ştie ce-I place lui Dumnezeu. în al doilea rând, Isus îşi asumă întreaga responsabilitate pentm mădularele din tmpul Său. "Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi", le-a spus ucenicilor, acelor oameni de nimic care l-au pus răbdarea la încercare şi care aveau să-L lase de izbelişte în ceasul cel mai greu al vieţii Lui. Mă gândesc la Petra, a cărui izbucnire, dragoste, temperament aprins,

pasiune greşit orientată şi trădare din necredinţă premerg în formă embrionară nouăsprezece secole de istorie a bisericii. Pe "pietre" asemenea lui Şi-a construit Isus Biserica şi a făgăduit că porţile iadului n-o vor birui..1 Analizând relaţia lui Isus cu ucenicii, simt că renaşte în mine speranţa. Aceştia L-au dezamăgit cel mai mult în seara în care a fost trădat.. Şi totuşi, spune Ioan, în acele momente Isus "i-a iubit până la capăt" şi apoi le-a încredinţat împărăţia. în esenţă, problema bisericii este problema creştinului,, Cum e posibil ca o adunătură de oameni păcătoşi, bărbaţi şi femei, să fie Trapul lui Hristos? Răspund cu o altă întrebare: cum e posibil ca un om păcătos, cum sunt eu, să fie acceptat ca şi copil al lui Dumnezeu? O minune o face posibilă pe cealaltă. îmi repet mie însumi că Pavel a atribuit cuvinte înălţătoaie-mireasa lui Hristos şi Templul lui Dumnezeu-unor categorii de oameni îngrozitor de păcătoşi din oraşe precum Corintul.. "Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi", avea să scrie Pavel într-una din cele mai corecte afirmaţii făcute vreodată. Scriitoarea Flanneiy O'Connor, care nu poate fi acuzată că ar scuza depravarea umană, a răspuns odată astfel unei scrisori în care tin cititor se plângea de starea bisericii: "Mi se pare că toată nemulţumirea ta în ce priveşte starea bisericii vine dintr-o insuficientă înţelegere a păcatului", începea O'Connor, după care continua: "Se pare că tu ceri bisericii să întemeieze acum şi aici, pe pământ, împărăţia cerurilor, iar Duhul Sfânt să fie transferat de îndată în toate fiinţele umane. Duhul Sfânt rareori se arată la suprafaţă. Pretinzi ca omul să se reîntoarcă inlediatla starea în care l-a creat Dumnezeu şi faci abstracţie de groaznica mândrie umană care este cauza morţii. Hristos a fost crucificat pe pământ, iar biserica este mereu crucificată de-a lungul secolelor... Biserica este întemeiată pe Petru, care s-a lepădat de Hritos de trei ori şi care n-a putut să meargă singur pe ape. Tu te aştepţi ca succesorii Lui să meargă pe ape. întreaga natura umană se împotriveşte cu putere harului pentru că harul ne schimbă, iar schimbarea este dureroasă.

1Charles William comentează că judecând după comentariile pe care le-a Tăcut la adresa conducătorilor religioşi ai timpului, Isus nu pare să-şi fi pus mari speranţe în slujitorii bisericii.. A promis însă că porţile iadului nu vor birui Biserica. Citind istoria bisericui, putem constata împlinirea continuă a acestei promisiuni.'!

Preoţii i se împotrivesc la fel ca şi ceilalţi. Pentru ca biserica, să fie cum vrei tu, ar fi necesar amestecul miraculos şi permanent al lui Dumnezeu în treburile omului..." O'Connor a cuprins în două expresii memorabile alegerea cu care Se confruntă Dumnezeu în faţa istoriei umane: fie Se implică "miraculos şi permanent în treburile omului", fie Se lasă "crucificat mereu de-a lungul secolelor", aşa cum a fost cândva Fiul Său pe pământ.. Cu câteva excepţii, Dumnezeu, a cărui natură este dragostea gata să se dăruiască, a ales a doua opţiune. Hristos poartă rănile bisericii, care este tmpul Lui, aşa cum a purtat rănile crucificăr-i-iJJneori mă întreb care dintre ele sunt mai dureroase.

13 împărăţia: Grâu amestecat cu neghină Nu mă prea atrage comedia umană. Eu nu sunt în întregime din lumea aceasta ... Sunt de altundeva. Şi merită să găsesc acest "altundeva" de dincolo de ziduri. Dar unde să-I caut? Eugen Jones

împărăţia: Grâu amestecat cu neghină Biserica la care mergeam în anii copilăriei găzduia în fiecare toamnă o conferinţă având ca temă profeţiile. Bărbaţi cu tâmplele albe, cunoscuţi de o ţară întreagă, îşi desfăşurau hărţile profeţi ce-adevărate cearşaf uri puse cap la cap, pline cu reprezentări în culori fosforescente ale fiarelor şi armate 1 o r-a ştemându-Iede-a lungul platformei unde ţineau prelegeri despre "zilble din urmă" în care trăiam. Urmăream cu un amestec de frică şi fascinaţie linia trasată drept spre sud, de la Moscova înspre Ierusalim, pe care erau schiţate mişcările armatelor puternice, de milioane de soldaţi, care aveau să se ciocnească nu peste mult timp în Israel.. Am aflat că cele zece ţări membre ale Pieţei Comune Europene împliniseră recent profeţi a lui Daniel despre fiara cu zece coame. Curând, ni se spunea, toţi vom purta numere imprimate pe frunte, semnul fiarei, şi vom fi monitorizaţi printr-un computer din Belgia. Avea să izbucnească războiul nudear, iar planeta se va afla în pragul dezintegrării, până în ultima secundă când Isus însuşi Se va reîntoarce în fruntea armatei celor neprihăniţi.. Scenariul acesta a încetat să mai fie verosimil în zilele noastre, când pu- terilb Rusiei au slăbit, iar Piaţa Comună (actuala Uniune Europeană) cuprinde acum mult mai mult de zece state membre. Ceea ce m-a marcat nu au fost detaliile profeţiilor auzite la vârsta copilăriei, ci efectul lor emoţional asupra mea. Am crescut timorat şi plin de speranţă în acelaşi timp. La liceu am studiat chineza, iar fratele meu rusa, pentru a putea să comunicăm cu armatele invadatoare care ar fi venit dintr-o direcţie sau alta. Unchiul meu a dus lucrurile la extremă, luându-şi familia şi mutându-se în Australia.

23 1

Cu toate că trăiam în acea atmosferă de teroare, nutream în suflet şi un sentiment de speranţă: deşi eram sigur că lumea se va sfârşi curând, toată credinţa mea de copil se bizuia pe faptul că Isus va învinge până la urmă. Mai târziu, citind istoria bisericii, aveam să aflu că astfel de viziuni asupra sfârşitului lumii mai existaseră-în primele decenii ale creştinismului, la sţărşitul secolului al X-lea, la sfârşitul anului 1300, în epoca lui Napoleon, în anii Axei formate de Hitler şi Mussolini. Chiar recent, în 1991, în războiul din Golf, Saddam Hussein a fost etichetat drept Anticristul care va declanşa apocalipsa. De fiecare dată în cazul unei asemenea viziuni, creştinii au parcurs ciclic perioade de mare groază, de speranţă şi deziluzie, sentimente pe care nu îndrăzneau să le exprime. Sfârşitul însă continua să se lase aşteptat. Am aflat de asemenea că şi evreii au trecuţ!_ULiepetate rânduri prin acest cidu, dar niciodată mai dureros decât îij primul secol de după Hristos. în vremea aceea, mulţi evrei aşteptau sţ/se ridice Mesia'şi să-i elibereze de sub teroarea Romei, o speranţă pe care bărbatul din Nazaret a aprins-o la început, dar mai apoi a stins-o. Pentru a-L înţelege pe Isus şi misiunea pe care a lăsat-o în urmă după înălţarea Sa, trebuie să mă mai întorc o dată în epoca Sa, să încerc să tJiăiescacele timpuri, să-L ascult vorbind despre subiectul Lui preferat mai mult decât despre altele: împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce a spus despre împărăţia lui Dumnezeu în primul secol are o mare relevanţă pentm. mine în secolul al XXI-lea. în zilele lui Isus, evreii erau deosebit de preocupaţi de interpretarea aceloraşi pasaje din Daniel şi Ezechiel care se vor regăsi mai târziu atât de fiecvent în conferinţele având ca temă profeţia din zilele copilăriei mele. 1 Existau detalii ale celor două interpretări care nu coincideau (nici nu aveau cum)-Europa de Nord era pe vremea cărturarilor evrei o vastă regiune cutreierată de barbari, nu Piaţa Comună, iar Rusia nu exista-şi totuşi, cele două viziuni despre Mesia se suprapuneau: şi unii şi alţii aşteptau un erou triumfător. Oricine ar fi declarat;. ,"împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi", ar fi trezit în mintea ascultători lor imaginea unui lider politic care avea să se ridice, să preia puterea şi să înfrângă cel mai puternic imperiu cunoscut vreodată. 1Cărturarii evrei care reflectau asiduu asupra profeţiilor Vechiului Testament nu L-au recunoscut pe Isus ca fiind împlinirea acestor profeţii.. Interpretarea greşită a semnelor primei veniri n-ar trebui oare să-i oblige la precauţie pe cei care proclamă cu atâta încredere semnele celei de-a doua veniri?

23 2

într-o asemenea atmosferă, Isus a înţeles bine puterea explozivă a cuvântului Mesia. După aprecierea lui William Barclay, "Dacă Isus ar fi declarat public, că este Mesia, nimic nu ar fi putut împiedica un măcel inutil". Deşi Isus nu S-a prezentat pe Sine cu acest titlu, a acceptat să fie numit Mesia de către alţii, iar Evangheliile prezintă o trezire treptată a ucenicilor Săi în ce priveşte identificarea învăţătorului lor cu mult aşteptatul împărat.. Isus a încurajat această credinţă, folosind cuvântul care însufleţea cel mai mult popoml evreu, "jînpărăţia cerurilor este aproape", a proclamat EI, chiar de la primul mesaj. De fiecare dată când vorbea despre această împărăţie, subiectul stârnea în memoria evreilor amintiri vii: steaguri colorate, oştiri în armuri strălucitoare, aurul şi fildeşul din zilele lui Solomon, naţiunea lui Israel restaurată. însă ceea ce urma să se întâmple, avea să depăşească orice eveniment din trecut:. "Adevărat vă spun că mulţi prooroci şi oameni neprihăniţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi şi nu le-au văzut; şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi şi nu le-au auzit:." Iar cu altă ocazie anunţa, şi prin cuvintele Lui risca să scandalizeze: "...şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon." Zeloţii stăteau la marginea mulţimii care-L asculta pe Isus, înarmaţi şi organizaţi în cete de luptători gata să se ridice împotriva Romei, dar, spre consternarea lor, semnalul de luptă nu venea. Cu timpul, tiparul de comportament al lui Isus i-a dezamăgit pe toţi cei care căutau un lider după modelul tradiţional.. Tendinţa Lui era mai degrabă de a fugi de grupurile mari decât de a le împlini aşteptările. Comparându-I pe Solomon cu un banal crin, multora li s-a părut că a adus o insultă la adresa vremurilor de glorie ale Israelului.. în unica ocazie când mulţimile au vrut să-L facă împărat, S-a retras în mod misterios. Iar la final, când Petru a scos sabia în apărarea Lui, Isus a vindecat rana celui lovit. Spre disperarea maselor, devenea din ce în ce mai clar că Isus vorbea despre o cu totul alt fel de împărăţie. Evreii vroiau ceea oamenii îşi doresc dintotdeauna de la o împărăţie vizibilă: bucate îmbelşugate pe masă, economie fără şomeri, o armată puternică pentru a-i apăra de duşmani. Isus a anunţat o împărăţie care însemna lepădare de sine, purtarea propriei cruci, renunţarea la avere, chiar şi iubirea de vrăjmaşi.. Pe măsură ce le explica toate acestea, nădejdi le mulţimii începeau treptat să se stingă. Când Isus a fost răstignit, toţi şi-au pierdut speranţa şi au abandonat.. Exegeţii spun că evreii din primul secol nu concepeau un Mesia care suferă, în ce-i priveşte pe cei doisprezece, oricât de mult S-a străduit Isus să le

vorbească despre iminenta Sa moarte, aceasta n-a avut nici un ecou în ini ma lor. Nimeni nu-şi putea imagina un Mesia murind Cuvântul împărătie însemna un anumit lucru pentru Isus şi cu totul altul pentru mulţime. Isus a fost respins de majoritate pentru că nu corespundea imaginii naţionale pe care şi-o formaseră ei despre Mesia. Există o întrebare care m-a nedumerit multă vreme. Având în vedere aşteptările lor, de ce a continuat Isus să reînvie speranţele celor caie-L urmau, prin cuvântul împărătie? (Acesta apare de cincizeci şi trei de ori doar în Evanghelia după Matei.) Isus a continuat să asocieze persoana Lui cu termenul pe care se părea că toţi îl înţelegeau greşit.. Ce-vroia să spună prin împărătia lui Dumnezeu?/' Este o mare ironie faptul că Acela care a înşelat într-o asemenea măsură aşteptările poporului Său a rămas cunoscut în istorie ca un împărat-până intracolo încât cuvântul "împărat", sub o altă formă, a devenit cel de-al doilea nume al Său. în greacă, Christos e echivalen t cu termenul ebraic Mesia, adică Unsul, titlu care face referire la străvechiul ritual de încoronare a împăraţilor. Numele nostru de creştini (christ-ian, în engleză] vine de la această rădăcină care i-a încurcat atât pe cei de pe vremea lui Isus. Mă întreb însă dacă noi, cei de azi, înţelegem împărăţia lui Dumnezeu mai bine decât ei. Isus nu a oferit niciodată o definiţie clară a împărăţiei; în schimb a împărtăşit viziunea Sa indirect, printr-o serie de pilde. A ales să-şi ilustreze învăţăturile cu imagini din viaţa zilnică: un om care-şi seamănă ogorul, un pescar, o femeie care face pâine, un negustor care caută mărgăritare. împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care aruncă sămânţa în pământ.. Aşa cum ştie orice cultivator, nu toate seminţele care sunt semănate aduc şi roade. Unele cad între pietre, altele sunt mâncate de păsări şi şoarecii de câmp, altele sunt sufocate de buruieni. Toate acestea sunt normale pentru, un agricultor, dar de neconceput pentru un întemeietor de împărăţie în sensul tradiţional al cuvântului. Nu sunt împăraţii apreciaţi după puterea lor, după capacitatea de a-şi impune voinţa asupra poporului, după forţa exercitată în combaterea duşmanilor? Isus însă spunea celor ce-L ascultau că împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să ne copleşească, să nu i ne putem opune. Este umilă, discretă şi coexistă cu răul-un mesaj care nu a fost pe placul evreilor aflaţi pe picior de bătaie. Să ne gândim la sămânţa de muştar care este atât de mică, încât după ce cade pe pământ, poate trece neobservată atât de oameni cât şi de păsări.

Dar, cu timpul, ea creşte până ajunge la dimensiunile unui arbust care întrece în mărime celelalte plante din grădină, atât de mare şi bogat, încât păsările îşi fac cuiburi în ramurile lui. împărăţia Lui Dumnezeu este asemenea seminţei de muştar. La început e atât de mică şi neînsemnată, încât oamenii îşi bat joc de ea şi nu-i acordă nici o şansă. Dar, sfidând orice obstacol, împărăţia lui Dumnezeu creşte şi se răspândeşte în toată lumea, aducând alinare celor bolnavi, săraci, întemniţaţi şi lipsiţi de iubire. împărăţia lui Dumnezeu este ca un negustor aflat în căutare de pietre scumpe. într-o zi, omul nostru găseşte de vânzare o perlă atât de mare şi de frumoasă încât şi cele mai mari regine ale lumii l-ar invidia pe cel care ar deţine-o. înţelegând valoarea acesteia, negustorul îşi lichidează toată averea ca s-o poată cumpăra. Deşi perla costă exact cât toată averea lui, nu regretă nici o clipă. Face târgul cu bucurie, şi îl socoteşte cea mai bună afacere a vieţii lui: comoara va dăinui şi după ce numele familiei lui va fi apus demult.. în felul acesta lucrează împărăţia lui Dumnezeu. Sacrificiul- lepădarea de sine, purtarea crucii-se doveşte a fi o investiţie inteligentă, care nu aduce nicidecum păreri de rău, ci din contră, o bucurie fără margini.. Acestea sunt povestirile spuse de Isus. Recitind parabolele despre împărăţie, îmi dau seama cât de puţin înţeleg aceste imagini simple folosite de Isus. îmi place să-mi imaginez acelaşi tip de împărăţie pe care şi l-au imaginat şi evreii de odioară: vizibilă, puternică. Mă gândesc la Constantin, în fruntea oştilor, la crucile ghintuite pe armuri, şi la deviza lor: "Prin acest semn vom învinge!" Mă gândesc la armatele mărşăluind de-a lungul imenselor planşe întinse la conferinţele despre profeţii.. Evident, mă văd nevoit să ascult din nou descrierea împărăţiei făcută de Isus. Noi, cei care trăim în secolul XXI, o epocă în care puţini conducători mai poartă titlul de împărat, vedem împărăţiile în termeni de putere şi polarizare. Suntem urmaşii revoluţionarilor. Cu două secole în unnă, în Statele Unite şi în Franţa, cei oprimaţi se ridicau şi răsturnau puterile conducătoare. Mai târziu, în Rusia şi China, marxiştii au condus revolte motivaţi de o ideologie care a devenit un fel de religie: au început de fapt prin a considera că întreaga istorie este rezultatul luptei de clasă sau al materialismului dialectic, "Proletari din toate ţările, uniţi-vă! Rupeţi lanţurile!", striga Marx, şi îndemnul lui a fost urmat cu frenezie o bună parte a acestui secol însângerat.. Un timp am încercat să citesc Evangheliile prin prisma teologiei eliberării. în final însă am înţeles că, în mod cert, împărăţia lui Dumnezeu nu

este o chemare la o revoluţie violentă. Evreii din primul secol aşteptau cu siguranţă o astfel de revoluţie. Era clar cine erau beligeranţii: evreii oprimaţi împotriva ocupantului roman-păgâni care strângeau taxe, făceau comerţ cu sclavi, reglementau religia şi înăbuşeau orice conflict.. în aceste condiţii, zeloţii au lansat o strigare asemănătoare cu a lui Marx: "Evrei, uni- ţi-vă! Ruperi lanţurile!" Dar mesajul lui Isus, împărăţia pe care o propovăduia, nu avea nimic de-a face cu politica de polarizare. Citind Evangheliile, îmi dau seama că Isus aduce un mesaj dublu. Pentru asupritori, are un cuvânt de avertizare şi judecată^-- cei care reprezentau puterea conducătoare în zilele Lui i-a tratat crno atitudine de dispreţ blajin. Astfel pe Irod la numit "vulpea aceea" (exp/esie pe care evreii o foloseau la adresa unei persoane lipsite de merite sau importanţă) şi a acceptat să plătească birul pentru Templu "...ca să nu-i facem să păcătuiască ...". Nu apus preţ pe politică; la urma urmei, această putere conducătoare era cea care încerca să-L reducă la tăcere. Pe de altă parte, celor apăsaţi, care erau principalii Lui ascultători, le-a oferit un mesaj de mângâiere şi alinare. I-a numit ".fericiţi' pe săraci şi pe cei persecutaţi.. Nu i-a incitat niciodată pe cei oprimaţi să se ridice şi să rupă lanţurile. în cuvinte care trebuie să-i fi indignat la culme pe zeloţi, le-a poruncit:. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.." A promovat un alt fel de putere: dragostea, nu constrângerea. Cei care ÎI priveau ca pe salvatorul lor politic, erau constant nedumeriţi de tovarăşii., pe care şi-I alegea. Ajunsese cunoscut drept prieten al vameşilor, o categorie care se identifica cu exploatatorii străini, nu cu cei exploataţi.. Deşi îi denunţa pe liderii religioşi ai vremii Sale, pe unii dintre ei, ca Nicodim, îi trata cu respect, şi, cu toate că vorbea împotriva pericolelor pe care le-ar putea aduce banii şi violenţa, a dovedit dragoste şi compasiune faţă de un tânăr bogat şi faţă de un centurion roman. Pe scurt, Isus a respectat demnitatea oamenilor, indiferent că a fost sau nu de acord cu ei. împărăţia Lui nu avea să fie întemeiată în funcţie de clasă sau alte diviziuni. . Oricine era binevenit în împărăţia Sa, chiar şi o femeie cu cinci bărbaţi sau un tâlhar agonizând pe crace. Pentru EI persoana era mult mai importantă decât orice categorisire sau clasificare. Simt că această atitudine lui Isus arată spre mine cu un deget acuzator de fiecare dată când mă implic într-o cauză în care cred cu putere. îmi este foarte uşor să mă implic în politica de polarizare şi să strig peste liniile de pichetanţi "duşmanilor" din opoziţie. îmi este însă foarte greu să nu uit că împărăţia lui Dumnezeu îmi cere să o iubesc pe femeia care tocmai iese din clinica unde a făcut avort.; (şi chiar şi pe medic!), pe cei ce trăiesc în promiscuitate şi mor de SIDA, şi

pe marele proprietar de terenuri care exploatează creaţia lui Dumnezeu! Dacă nu pot arăta dragoste acestor oameni, atunci treb~ie să mă întreb sincer dacă am înţeles Evanghelia lui Isus. Prin natura ei, o mişcare politică trasează linii de demarcaţie, face distincţii, pronunţă judecăţi; prin contrast, dragostea lui Isus trece peste linii, tran-cende diferenţele şi împarte har. Indiferent de meritele unei mişcări- fie că este vorba de o demostraţie împotriva avortului organizată de dreapta, fie de o manifestaţie pentru pace şi dreptate cu orientare de stânga-mişcă- rile politiqg riscă să arboreze o notă de putere care sufocă dragostea. De la Isus învăţ că, indiferent pentru ce militez, angajare- mea nu trebuie să elimine dragostea şi smerenia, ca nu cumva să trădez împărăţia cerurilor. Dacă sunt tentat să consider împărăţia lui Dumnezeu ca fiind o structură de putere în plus, nu trebuie decât să revin la procesul din Ierusalim, o scenă în care cele două împărăţii sunt puse alături într-un contrast izbitor. Doi împăraţi, Irod şi Isus, personifică două tipuri diferite de putere. Irod avea legiunile romane pentru a-şi impune autoritatea cu sabia, iar istoria consemnează modul în care acesta s-a folosit de puterea sa: i-a furat fratelui său soţia, a aruncat în temniţă pe toţi dizidenţii, s-a distrat tăind capul lui Ioan B'otezătorulla petrecere. Şi Isus a avut putere, dar El a folosit-o pentm a arăta compasiune, pentm a hrăni flămânzii şi a vindeca bolnavi-. Irod a avut o coroană de aur, palate, gărzi, şi toate simbolurile regalităţii. • In cazul lui Isus, singura, să zicem, încoronare oficială sau "ungere" a lui ca Mesia, are loc într-o scenă stânjenitoare pentm martori în care o f:meie cu un trecut ruşinos îi toarnă pe cap un mir de mare preţ. Titlul de "împărat al iudeilor" I s-a acordat ca o sentinţă dată unui criminal.. "Coroana" Lui, făcută din spini, n-a fost decât o durere adăugată la celelalte. Şi, cu toate că ar fi putut să cheme o legiune de îngeri în apărarea Sa, a refuzat s-o facă. Isus a refuzat cu consecvenţă să folosească puterea coercitivă. L-a lăsat cu bună-ştiinţă pe unul dintre ucenicii Săi să-L trădeze şi S-a predat fără proteste celor veniţi să-L prindă. Nu voi înceta niciodată să fiu uimit de fapty.1 că speranţa creştină se bazează pe un om al cărui mesaj a fost respins, a cărui dragoste a fost refuzată, şi care a fost condamnat ca un criminal la pedeapsa capitală. în pofida exemplului personal al lui Isus, mulţi dintre urmaşii Săi nu au rezistat ispitei de a alege dramul lui Irod şi nu pe al Său. încă mai simţim efectele undelor de şoc ale erorilor cruciaţilor care au prădat Orientul Apropiat, ale conchistadorilor care au convertit Lumea Nouă cu sabia, şi ale exploratorilor Africii, creştini care au participat la comerţul cu sclavi.. Istoria ne învaţă că

atunci când foloseşte uneltele împărăţiei lumii, Biserica devine ineficientă şi tiranică, precum oricare altă structură de putere. Ori de câte ori Biserica s-a amestecat cu statul (Sfânral Imperiu Roman, Anglia lui Cromwell, Geneva lui Calvin) felul în care a fost privită ulterior credinţa creştină a avut de suferit.. Şi, ironie, respectul lumii faţă de noi scade pror porţional cu forţa cu care încercăm să-i convingem pe alţii să adopte punctul nostru de vedere. Oi printre lupi, o sămânţă minusculă în graelină, drojdie în aluatul de pâine, sare în mâncare: înseşi metaforele lui lsus vorbesc despre o "forţă secretă" care acţionează dinăuntru. El nu a spus nimic despre o biserică triumfătoare care va împărţi puterea cu autorităţile. Se pare că împărăţia lui Dumnezeu funcţionează cel mai bine ca mişcare minoritară în opoziţie cu împărăţia acestei lumi. Când îşi depăşeşte acest statut, împărăţia, în natura sa, suferă o modificare subtilă. Din acest motiv trebuie să fac aici o digresiune: mă îngrijorează recenta tendinţă a creştinilor americani de a ajunge la putere, de a se concentra din ce în ce mai mult pe probleme politice. Cândva creştinii erau fie ignoraţi, fie dispreţuiţi; acum sunt căutaţi de orice politician inteligent.. Evanghelicii sunt atât de mult asociaţi cu o anumită orientare politică încât mass-media foloseşte alternativ termenii "cercurile evanghelice" şi "dreapta religioasă" cu referire la acelaşi lucra. Dacă întreb un străin: "Ce înseamnă un creştin evan- . ghelic?", răspunsul pe caie-1 primesc este ceva de genul: "Cineva care susţine valorile familiei şi se opune avorturilor şi drepturilor homosexualilor." Această tendinţă mă sperie pentru că Evanghelia lui lsus nu a fost, în esenţă, o platformă politică. Problemele cu care se confruntă creştinii într-o societate seculară trebuie abordate curajos, rezolvate şi reglementate prin lege, iar democraţia le dă creştinilor tot dreptul de a se exprima. Dar să ne ferim să investim atât de mult în împărăţia acestei lumi încât să neglijăm sarcina care ne revine de a le oferi oamenilor o altfel de împărăţie, una bazată numai pe harul şi iertarea lui Dumnezeu. Elaborarea legilor care să impună moralitatea serveşte funcţiei necesare de restrângere a răului, dar ea nu rezolvă problemele umane. Dacă peste un secol istoricii nu vor putea spune despre evanghelicii anilor '90 decât că au susţinut valorile familiei, atunci am ratat împlinirea misiunii pe care ne-a încredinţat-o Isus: aceea de a comunica păcătoşilor dragostea reconciliantă a lui Dumnezeu. Isus nu a spus: "Oamenii vor şti că sunteţi ucenicii Mei dacă... elaboraţi legi, suprimaţi imoralitatea şi restabiliţi demnitatea familiei şi a gurvemu- lui", ci: "...dacă vă iubiţi unii pe alţii." A făcut această afirmaţie cu o seară înainte de moartea Sa, o seară în care puterea umană, reprezentată de braţul tare al Romei şi

de toate autorităţile religioase evreieşti, s-au ciocnit frontal cu puterea lui Dumnezeu. Toată viaţa Lui, Isus a fost implicat în diferite forme de "războaie culturale", împotriva autorităţii religioase rigide şi a unui imperiu păgân, şi totuşi El a reacţionat dându-şi viaţa pentru cei care I-au fost împotrivă. Pe cruce, Isus i-a iertat. El a venit, în primul şi în primul rând, pentru a le arăta dragostea lui Dumnezeu: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu...". Când guvernatorul roman L-a întrebat pe Isus direct dacă este sau nu împăratul iudeilor, Isus a răspuns: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta... Dacă ar fi împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor, dar acum împărăţia Mea nu este de aici." Devotamentul faţă de împărăţia care "nu este de aici" a fost o trăsătură distinctivă a creştinilor martiri care, de la moartea lui Isus, s-au confruntat cu opoziţia împărăţiilor acestei lumi. Creştinii neînarmaţi au folosit acest text pentru a rezista în faţa persecutorilor romani în Colosseum; Tolstoi l-a folosit pentru a submina autoritatea ţarilor, iar militanţii pentru, drepturile omului l-au folosit pentru a cere legi pentru drepturile negrilor în sudul Statelor Unite şi în Africa de Sud. Fraza aceasta ne vorbeşte despre o împărăţie care transcende graniţele-şi, uneori, legile-unei naţiuni sau ale unui imperiu. Cu altă ocazie, Isus a fost întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu. El a răspuns: ^împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: «Uite-o aici!» sau «Uite-o acolo!» Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru." Este evident că împărăţia lui Dumnezeu operează după un set de reguli diferite de ale oricărei alte împărăţii de pe pământ.. împărăţia lui Dumnezeu nu are graniţe geografi ce, nu are un oraş-capitală, nu are o clădire a parlamentului, nici însemne regale pompoase. Urmaşii ei trăiesc în mijlocul duşmanilor, nu separaţi de ei printrun gard sau printr-un zid. împărăţia trăieşte şi creşte în fiinţele omeneşti.. Noi, cei care ÎI urmăm pe Isus, avem o dublă cetăţenie. Trăim într-o împărăţie externă, a familiei, a oraşelor, a naţiunii şi, în acelaşi timp, aparţinem împărăţiei lui Dumnezeu. în porunca Lui: "Daţi, dar, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu", Isus a scos în evidenţă tensiunea pe care o poate genera aceasC/dualitate. Pentru primii creştini, loialitatea faţă de împărăţia lui Dumneze u a însemnat uneori o ciocnire fatală cu împărăţia vizibilă a Cezarului. Istoricul Will Durant, în The Story of Civilization [Istoria civilizaţiei], conclude: \

Nu există spectacol mai grandios în istoria umanităţii decât priveliştea creştinilor, puţini la număr, baţjocoriţi şi oprimaţi dc o succesiune de împăraţi; creştini care duc toate greutăţile cu o tenacitate neînfrântă, care sunt tot mai mulţi pe zi ce trece, instaurează ordinea în timp ce duşmanul lor sporeşte haosul, luptă cu cuvântul împotriva săbiei, cu speranţa împotriva brutalităţii, ajungând în cele din urmă să învingă cel mai puternic stat cunoscut din istorie. Cezar şi Hristos s-au întâlnit în arenă, şi Hristos a învins. Am văzut ciocniri reale între împărăţii din timpul nostru. în ţări comuniste ca Albania, Uniunea Sovietică, China-din cauza restricţiilor impuse de autorităţi, biserica creştină a fost nevoită să funcţioneze în subteran, ceea ce a determinat-o să devină literalmente invizibilă. în timpul valuţilor de persecuţie din anii '60-70 de exemplu, credincioşii chinezi erau amendaţi, închişi, torturaţi, iar autorităţile locale interziceau cele mai multe activităţi religioase. Dar, în ciuda acelei opresiuni guvernamentale, s-a produs o trezire spirituală care ar putea fi cea mai mare din istoria bisericii. Aproximativ einsizeci de milioane de credincioşi s-au dedicat unei împărăţii invizibile, chiar dacă împărăţia vizibilă i-a făcut să sufere pentru ea. De fapt, problemele par să apară când biserica iese din matca ei şi începe să cocheteze cu guvernul.. După cum spunea un membru a legislativului american la încheierea unui tur al Chinei: "Cred că există un avertisment pentru noi în ce priveşte natura apolitică a bisericii subterane chineze. Ei se roagă cu perseverenţă pentru conducătorii lor, dar îşi menţin cu grijă independenţa. Noi avem privilegiul de a trăi într-o democraţie care ne determină să ne implicăm dar, vă pot spune, după ce am lucrat în politica americană mai bine de un deceniu, că am văzut destui credincioşi vânzându-şi dreptul de creştin pentru un blid de linte. Trebuie să ne întrebăm în permanenţă care este scopul nostru principal: de a schimba guvernul sau de a vedea membri ai guvernului şi oameni din afara lui schimbaţi pentru Hristos?"

Reformulând întrebarea acelui om: scopul nostru, principal este de a schimba împărăţia politică externă, sau de a extinte împărăţia transcedentă a lui Dumnezeu? într-o ţară ca Statele Unite, cele două noţiuni au ajuns să se confunde cu uşurinţă. Am crescut într-o biserică ce îşi înălţa cu mândrie "stindardul creştin" alături de cel naţional, declarând solemn credinţă amândurora. Credincioşii aplicau Statelor Unite pasaje din Vechiul Testament care vorbeau despre o perioadă în care era evident că Dumnezeu a lucrat printr-o împărăţie vizibilă pe pământ, naţiunea lui Israel. De exemplu, am auzit adesea acest verset citat ca o fonnulă de renaştere naţională: "Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara." Sigur că principiul se poate aplica la modul general, dar făgăduinţa specific naţională a fost dată ca parte a legământului cu evreii din vechime cu ocazia sfinţirii Templului lui Solomon, locul în care a locuit Dumnezeu pe pământ.. Avem vreun motiv întemeiat să credem că Dumnezeu are un legământ similar cu Statele Unite? Avem vreun indiciu că Dumnezeu judecă acum Statele Unite sau oricare altă ţară ca entitate naponală? Isus a spus parabolele despre împărăţie în parte pentru a corecta aceste idei naţionaliste. Dumnezeu nu lucrează prin naţiuni, ci în primul rând printr-o împărăţie care trece dincolo de graniţele unei naţiuni.. Reflectând astăzi la pildele lui Isus referitoare la împărăţie, observ că există multă tulburare între creştini din cauza confuziei dintre cele două împărăţii, cea vizibilă şi cea invizibilă. La fiecare campanie electorală creştinii dezbat care dintre candidaţi este "alesul lui Dumnezeu" pentru Casa Albă. Revenind la vremea lui Isus, îmi este greu să mi-L imaginez pe Isus întrebându-Se care este "alesul lui Dumnezeu" pentru, conducerea imperiului, dintre Tiberiu, Octavian şi Iulius Cezar. Politica Romei era complet ire- levantă pentm împărăţia lui Dumnezeu. în zilele noastre, pe măsură ce gradul de secui arizare a Statelor Unite creşte, se observă că biserica şi statul se îndreaptă în direcţii diferite. Cu cât înţeleg mai bine mesajul lui Isus cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, cu atât mă simt mai puţin alarmat de această stare de lucruri. Preocuparea noastră de căpătâi, concentrare a energiilor noastre, nu trebuie să fie în direcţia creştinării Statelor Unite (o luptă pe care mereu o vom pierde), ci mai degrabă în aceea de fi împărăţia lui Dumnezeu într-o lume din ce în ce mai ostilă acesteia. După cum spunea Karl Barth: "Biserica există pentru a aduce în lume un semn nou, radical diferit de felul de a fi al lumii, şi care o contrazice pe aceasta într-un mod ce Iasă să se întrevadă promisiuni pentru un viitor mai bun." In mod ironic, dacă Statele Unite se află înfr-adevăr pe panta descendentă a imoralităţii, situaţia aceasta ar fi o nouă şansă pentru biserică-aşa cum s-a

întâmplat în Imperiul roman şi în China—Vde a aduce "un semn nou... ce lasă să se întrevadă promisiuni pentru un viitor mai bun". Recunosc că aş prefera să trăiesc într-o ţară în care majoritatea oamenilor ar respecta cele Zece Pomnci, s-ar purta civilizat unii faţă de alţii şi şj?;,arpleca o dată pe zi capetele pentru a spune o rugăciune cuminte, nepărtinitoare. Simt o nostalgie după climatul social al anilor '50 în care am crescut.. Dar dacă acest climat nu va mai reveni, n-am să-mi pierd somnul.. America va aluneca tot mai jos, dar eu voi lucra şi mă voi ruga pentm ca împărăţia Lui Dumnezeu să înainteze. Dacă porţile iadului nu pot birui biserica, scena politică actuală chiar că nu constituie o ameninţare serioasă. în 1933, în Germania, la Stuttgart, Martin Buber a purtat o discuţie cu un specialist în Noul Testament cu privire la motivele pentru care el, ca evreu care îl admira pe Isus, nu-L putea totuşi accepta ca Mesia sub nici o formă. Creştinii, spunea Buber, trebuie că-i consideră pe evrei teribil de încăpăţânaţi dacă încă îl mai aşteaptă pe Mesia. De ce nu îl recunosc evreii pe Isus ca Mesia? "Biserica se bizuie în totalitate pe credinţa că Hristos a venit şi că aceasta este răscumpărarea oferită de Dumnezeu omenirii.. Noi, evreii, nu putem crede asta... înţelegerea noastră este mai profundă, mai aproape de adevărul, spunem noi, că istoria lumii nu a fost schimbată din temelii-că lumea nu este răscumpărată. Noi simţim starea ei de ne-răscum- părare." Această afirmaţie a lui Buber, devenită clasică, a fost întărită în următorii ani, o dată cu ascensiune a la conducerea Germaniei a lui Adolf Hitler în 1933, fapt ce a şters orice urmă de îndoială cu privire la omenire şi la starea ei de degradare. Cum poate un Mesia adevărat să lase o astfel de lume să-şi continue existenţa? Singura explicaţie posibilă se găseşte în învăţătura lui Isus că împărăţia lui Dumnezeu vine în etape. "Acum" şi "Nu încă" sunt prezent şi viitor. Când a spus despre împărăţie că era "aproape" sau "înlăuntrul" ucenicilor, Isus a accentuat aspectul prezent al acesteia. Când i-a învăţat pe ucenici să se roage: "Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe

pământ", a sugerat că împărăţia este în viitor. Martin Buber face o observaţie corectă când spune că, aparent, voia lui Dumnezeu nu se face pe pământ aşa cum se face în cer. Sub multe aspecte, de importanţă majoră, împărăţia lui Dumnezeu nu a venit pe deplin. ProbabiL că Isus însuşi ar fi fost de acord cu observaţia lui Buber despre starea lumii.. "în lume veţi avea necazuri", le-a spus EI ucenicilor. I-a avertizat şi în privinţa unor dezastre iminente: "Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci." Prezenţa răului garantează că istoria va fi plină de lupte, şi că lumea va fi ne-răscumpărată. O vreme, împărăţia lui Dumnezeu trebuie să coexiste cu o răzvrătire făţişă împotriva lui Dumnezeu. împărăţia lui Dumnezeu avansează încet, neostentativ, ca o forţă invadatoare secretă care operează în interiorul împărăţiilor conduse de Satano Sau, după cum spunea C.S. Lewis: De ce coboară Dumnezeu aproape pe ascuns în această lume ocupată de duşman şi înfiinţează un fel de societate secretă care să submineze lucrările diavolului? De ce nu vine în forţă, s-o ia cu asalt? Oare pentru că nu e destul de puternic? Ei bine, noi, creştinii, credem că EI va veni în forţă; atâta doar că nu ştim când. Dar bănuim de ce întârzie: doreşte să ne dea ocazia să trecem de partea Lui de bunăvoie... Dumnezeu va reveni pe pământ în forţă. Dar mă întreb dacă cei care îi cer să intervină direct şi deschis îşi dau seama cum va fi atunci. Când toate acestea se vor întâmpla, va fi sfârşitul lumii. Când autorul intră pe scenă, înseamnă că piesa s-a stărşit. Cei mai apropiaţi ucenici ai lui Isus au înţeles cu greu dublul aspect al împărăţiei.. După moartea şi învierea Sa, când în sfârşit au priceput că Mesia venise, nu ca un împărat cuceritor, ci ca Unul îmbrăcat în smerenie şi limitări, chiar şi atunci îi obseda un gând: "Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?" Fără nici o îndoială că se gândeau la o împărăţie vizibilă care să înlocuiască ocupaţia romană. Isus a ignorat întrebarea şi le-a poruncit să meargă să-L mărturisească până la marginile pământului.. Aceasta s-a întâmplat în momentul în care, spre uimirea lor, S-a înălţat la cer de sub ochii lor, după care au venit îngerii şi le-au spus: "Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer." împărăţia după care tânjeau avea să vină, dar nu în viitorul imediat.. Trebuie să mărturisesc că mulţi ani am evitat să mă gândesc la a doua

venire a lui Isus-sunt convins că aceasta a fost şi o reacţie la mania profeţi ilor din biserica în care am crescut.. Era o învăţătură jenantă parcă, genul de vorbărie care prindea la cei ce credeau în farfirrii zburătoare. Cunosc prea puţin detaliile celei de-a doua veniri, dar acum o înţeleg ca pe apogeul împărăţiei lui Dumnezeu. în măsura în care biserica îşi pierde credinţa în revenirea lui Hristos şi se mulţumeşte cu un locşor comod în lumea prezentă în loc să promoveze în mijlocul acesteia î rupă rafiavenită dintr-o alt fel de lume, în această măsură ea riscă să-şi piardă credinţa îlltr-=uiDumnezeu suveran. Dumnezeu şi-a pus în joc propriul nume. Noul Testament arată spre o vreme în care "orice genunchi se va pleca... şi orice limbă va mărturisi ... că Isus Hristos este Domnul". Evident că acest lucru încă nu s-a întâmplat.. La câteva decenii de la înviere, apostolul Pavel vorbea despre întreaga creaţie care geme în durerile naşterii, în aşteptarea răscumpărării făgăduite. Prima venire a lui Hristos nu a rezolvat problemele planetei Pământ, mai degrabă a prezentat o viziune a împărăţiei lui Dumnezeu pentru a-i ajuta pe oameni să respingă farmecele înşelăciunii pământeşti. Doar la cea de-a doua venire a lui Hristos, împărăţia lui Dumnezeu va apărea în toată plinătatea ei. între timp, noi ne trudim în speranţa unui viitor mai bun, privind permanent la Evanghelii pentru a găsi în ele modelul acestui viitor. Jurgen Moltmann observa că expresia "Ziua Domnului", din Vechiul Testament, inspira frică; dar în Noul Testament ea inspiră credinţă, pentru că autorii au ajuns să-L cunoască pe Domnul acelei zile. Acum ştiu la ce să se aştepte. în timpul vieţii Lui pe pământ, Isus a făcut orbii să vadă şi şchiopii să umble; El Se va întoarce să domnească peste o împărăţie în care nu va exista boală sau neputinţă. Pe pământ a murit şi a înviat.. La revenirea Sa, moartea nu va mai fi. Pe pământ, a scos demoni. La reîntoarcerea Sa, îl va distruge pe cel rău. A venit pe pământ ca un prunc născut într-o iesle; când va veni a doua oară, va fi făptura cu chip de foc descrisă în cartea Apocalipsei.. împărăţia pe care a întemeiat-o pe pământ nu a fost sfârşitul, ci doar începutul sfârşitului,. împărăţia lui Dumnezeu se răspândeşte pe pământ în măsura în care biserica oferă ca alternativă o societate care să arate ce nu este lumea în prezent, dar va fi într-o zi: "un semn nou", cum spunea Karl Barth, "radical diferit de felul de a fi al lumii, şi care o contrazice pe aceasta intr-un mod ce lasă să se întrevadă promisiuni pentru un viitor mai bun". O societate în care oamenii

din toate rasele şi clasele sociale sunt bineveniţi, o societatea în care domneşte dragostea, nu polarizarea, căreia îi pasă de membrii ei cei mai slabi, care apără dreptatea şi neprihănirea într-o lume dominată de egoism şi decadenţă, o societate în care oamenii aleargă după privilegiul de a-şi sluji aproa- pele-iată ce a vrut să spună Isus prin împărăţia lui Dumnezeu. Cei patru călăreţi din Apocalipsa sunt o prefigurare a felului în care se va sfârşi lumea: în război, foamete, boală şi moarte. Isus însă ne-a oferit o prefigurare a universului restaurat, dând o contrareplică la plăgile aduse de cei patru călăreţi: El a făcut pace, a hrănit flămânzii, a vindecat bolnavii, a înviat morţii. A dat forţă mesajului împărăţiei lui Dumnezeu trăind-o, făcând-o vie printre oamenii din jurul Lui. Prevestiri le luminoase ale profeţilor cu privire la o lume fără durere şi fără lacrimi nu se referă la o lume de basm, ci la această lume. Nouă, bisericii, urmaşilor de azi ai lui Isus, ne revine misiunea de a face cunoscute semnele împărăţiei lui Dumnezeu, iar lumea care ne priveşte va cântări meritele împărăţiei prin noi. Trăim o vreme de trecere-o trecere de la moarte la viaţă, de la nedreptatea umană la justiţia lui Dumnezeu, de la vechi la nounedesăvârşită, din păcate, totuşi, marcată pe ici-pe colo, când şi când, cu mici indicii ce ne Iasă să anticipăm ceea ce va realiza Dumnezeu într-o bună zi, în mod desăvârşit.. împărăţia lui Dumnezeu pătrunde în lume, iar noi suntem mesagerii ei.

S c h i m b a r e a p e c a r e

o a d u c e E l M.

Scott Peck scrie că s-a apropiat

cu scepticism de Evanghelii, crezând că va da peste nişte scrieri destinate publicului larg, având ca autori nişte oameni care au ţesut cu dibăcie o poveste "de succes", o biografie

înfrumuseţată

a

lui

Isus.

Evangheliile însă l-au scăpat repede de această prejudecată. Am rămas uluit de omul nebănuit de real pe care L-am descoperit în Evanghelii. Un om a cărui frustrare aproape permanentă răzbate din fiecare pagină. "Ce să vă spun? De câte ori trebuie să vă spun? Cum să vă fac să pricepeţi?" Am descoperit, de asemenea, un om de multe ori trist,

uneori

deprimat,

adeseori

neliniştit

şi

îngrozit.... Un om care, deşi era

foarte

singur,

simţea

uneori nevoia imperioasă de a rămâne singur. Am descoperit un om incredibil de real, pe care nu l-ar ti putut inventa nimeni. Mi-am dat seama că dacă scriitorii Evangheliei ar ti lucrat în relaţii publice şi reclamă, aşa cum am bănuit la început, i-ar ti creat lui Isus exact imaginea pe care trei sferturi dintre creştinii de azi încearcă să 1-0 creeze ... cu un zâmbet permanent, binevoitor pe chip, mângâind copilaşii pe creştet, străbătând drumurile cu

pas

domol

Palestinei,

dramurile

calm

şi

imperturbabil. . Dar Isus cel descris

de

Evanghelii-eare,

după cum sugerează unii, ar fi secretul cel mai bine păstrat al

creştinismului-n-a

cunoscut sufletească", înţelegem

prea

"liniştea aşa

noi

în

cum

o

termenii

actuali, şi probabil că nu vom avea nici noi parte de ea dacă umblăm pe urmele Lui. Cum

L-am

putea

cunoaşte

pe

"adevăratul Isus", al cărui caracter a reuşit să-I întrezărească cât de cât Scott Peck? Am încercat să-L privesc pe Isus

"de jos", ca să-mi dau seama ce aş fi înţeles dacă ş fi asistat personal la desfăşurarea evenimentelor din Galileea şi Iudeea. semenea lui Scott: Peck am rămas şi eu uluit de ceea ce am descoperit.. "—.... Icoanele Bisericii Ortodoxe, vitraliile catedralelor europene, desenele făcute de copii la şcoala duminicală în bisericile evanghelice din America, toate ni-L înfăţişează în prim plan, cu chipul senin, blând; şi totuşi, acel Isus pe care L-am întâlnit eu în Evanghelii numai blând nu este. Sinceritatea Lui brutală L-a făcut să pară de-a dreptul lipsit de tact în anumite situaţii. Puţini se simţeau în largul lor în prezenţa Lui. Cei câţiva care reuşeau îi făceau pe toţi ceilalţi să se simtă stingheri în preajma lor. îi mersese vestea că era imprevizibil, greu de catalogat, şi chiar de înţeles. în concluzie, în urma acestei încercări de a-L cunoaşte pe Isus cel adevărat, am rămas cu acelaşi număr de întrebări pe care l-am avut când am început cercetarea. Şi, cu siguranţă, n-am reuşit să-I "îmblânzesc" portretul nici măcar în ochii mei, cu atât mai puţin în ai altora. Am acum o suspiciune faţă de orice încercare de a-L clasifica pe Isus, de a-L pune în "cutiuţe". Isus este total diferit de oricare alt om care a trăit vreodată pe pământ.. Diferenţa dintre Isus şi om, în cuvintele lui Charles Williams, este diferenţa dintre "cel care duce o viaţă exemplară şi cel care este viaţa însăşi." Pentru a rezuma ce am aflat despre Isus, vă prezint câteva impresii. Ele nu reuşesc nici pe departe să formeze întreaga imagine, dar sunt acele aspecte ale vieţii Lui care nu reprezintă pentru mine doar o provocare de moment, ci una permanentă. Prietenul neprihănit al păcătoşilor. Când Isus a venit pe pământ, demonii Lau recunoscut, bolnavii L-au asaltat, iar femeile păcătoase l-au turnat nard pe cap şi pe picioare. Pe de altă parte, evreii religioşi se simţeau profund lezaţi când EI le demonta ideile preconcepute despre Dumnezeu. Reacţia lor de respingere mă duce cu gândul la întrebarea: Oare lumea religioasă de astăzi nu reacţionează la fel? Nu perpetuăm oare o iinagine a lui Isus care se potriveşte aşteptărilor noastre de oameni religioşi, dar nu corespunde persoanei descrise atât de viu în Evanghelii? Isus a fost prietenul păcătoşilor. L-a lăudat pe vameşul spăşit, nu pe fariseul care se credea evlavios din cale-afară. Prima persoană căreia I S-a revelat ca Mesia a fost o femeie din Samaria, care avusese cinci bărbaţi, iar acum trăia cu cel de-al şaselea. în ceasul morţii, a iertat un tâlhar care, altfel, n-ar mai avut răgazul de a primi mântui rea. Şi totuşi, El nu a fost atins de păcat. "Căci vă spun că, dacă neprihănirea

voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor", îi învăţa EI pe cei ce-L ascultau. Fariseii căutau în van o dovadă că EI ar fi încălcat Legea lui Moise. E drept că a încălcat anumite reguli din tradiţia evreiscă, dar la procesul formal care I s-a intentat, singura "crimă" de care a fost acubt a fost declaraţia Lui că este Mesia. Observ cu uimire îmbinarea dintre harul pe care Isus îl revărsa asupra celor păcătoşi şi ura Lui neîmpăcată faţă de păcat, deoarece în cea mai mare parte a istoriei bisericii văd exact opusul. Ne-am obişnuit să spunem: "Urăsc păcatul, dar iubesc pe păcătos", dar oare cât de bine aplicăm acest principiu? Biserica creştină a găsit întotdeauna căi de a îmblânzi cuvintele aspre ale lui Isus în sfera moralităţii. în primele trei secole, creştinii, au înclinat spre a prelua literal porunca Lui: "Nu vă împotriviţi răului", dar mai apoi, biserica şi-a dezvoltat o doctrină având în centru ideea de "război drept", ba chiar de "război sfânt". Uneori, grupuri mici de creştini au urmat porunca lui Isus de a renunţa la bogăţie, dar cei mai mulţi dintre ei au trăit pe lângă biserici bogate. în zilele noastre, mulţi dintre creştinii care condamnă apăsat homosexualitatea, pe care Isus nici n-a pomenit-o, ignoră porunca Lui explicită împotriva divorţului.. Continuăm să redefinim păcatul şi să mutăm accentele. între timp, biserica instituţionalizată iroseşte multă energie luând poziţie împotriva lumii păcătoase dinafara ei. (Un termen ca "majoritatea morală" sună atrăgător doar pentru cei care aparţin acestei categorii.) Am asistat recent la o piesă de teatru având la bază povestiri inspirate de mărturisirile unor persoane diagnosticate ca având SIDA. Directorul teatrului a declarat că a decis să pună piesa în scenă după ce l-a auzit pe unul din pastorii din localitate afirmând că se bucura ori de câte ori citea necrologul vreunui tânăr celibatar, având convingerea că moartea acestuia era încă un semn al urii pe care Dumnezeu o poartă păcatului. Mă tem că biserica este văzută din ce în ce mai mult ca un duşman al păcătoşilor. Prea adesea păcătoşii se simt ne iubiţi de biserică, în vreme ce aceasta continuă să modifice definiţia dată păcatului-în totală contradicţie cu modelul lăsat de Isus. Ceva nu e-n regulă. într-una din primele sale cărţi, Shame [Ruşine], Salman Rushdie afirmă că adevărata bătălie a istoriei nu se duce între bogaţi şi săraci, socialişti şi capitalişti, sau albi şi negri, ci între cei pe care el îi numeşte epicurieni şi puritani. Pendulul societăţii oscilează între cei care spun: "Orice este permis" şi cei care spun: "Nu este pennis!" Epoca Restauraţiei versus regimul auster al lui Cromwell, militanţii pentru libertăţi civile, versus dreapta religioasă conservatoare, laicii moderni versus fundamcnta 1iştlf' islamici.. Şi parcă pentru a se demonstra că avea dreptate, la scurt timp după aceasta, Iranul a pus o

recompensă un#milion de dolari pe capul lui Rushdie. Se pare că acesta depăşise limita. Istoria cunoaşte multe precedente atât în ce priveşte legalismul cât şi decadenţa. Dar cum ar putea cineva să trăiască la standarde morale înalte şi în acelaşi timp să-şi manifeste mila faţă de cei care nu trăiesc la fel? Cum să iubeşti păcătosul fără să încurajezi păcatul? Istoria creştină ne oferă câteva consemnări ale modelului lăsat de Isus. în paralel cu cercetarea vieţii lui Isus, am parcurs şi câteva studii voluminoase despre credincioşii primelor trei secole. Biserica primară a început bine, punând un mare accent pe puritatea morală. Candidaţii la botez trebuiau să treacă prin perioade lungi de catehizare, iar disciplina bisericii era urmărită cu rigurozitate. Persecuţiile sporadice ale romanilor au ajutat la cernerea creştinilor "căldicei". Totuşi, până şi păgânii care-i observau pe creştinii acelor secole erau atraşi de felul în care aceştia se preocupau de semeni, ajutându-i pe cei oprimaţi, dedicându-se ajutorării săracilor şi bolnavilor. Sub împăratul Constantin, primul care a legalizat creştinismul şi l-a transformat în religie de stat, s-a produs o schimbare majoră. Pe atunci, domnia sa părea să fie cel mai mare triumf al credinţei, pentru că împăratul acorda acum fonduri pentru construirea de biserici şi sprijinea întrunirile teologice în loc să-i persecute pe creştini. Dar, vai! Triumful acela cerea un preţ: diferenţele dintre cele două împărăţii s-au şters. Statul a început să numească episcopi şi alţi slujitori ai altarului, ceea ce a dus în scurt timp la formarea unei ierarhii bisericeşti, o copie aproape fidelă a ierarhiei imperiului. La rândul lor, episcopii creştini au început să impună moralitatea în societate la scară generală, nu doar în biserică. De la Constantin încoace, biserica s-a confruntat cu tentaţi a de a deveni "poliţia de moravuri" a societăţii. Biserica Catolică din Evul Mediu, Geneva lui Calvin, Anglia lui Cromwell, Noua Anglie a lui Winthmp, Biserica Ortodoxă Rusă-fiecare dintre acestea au încercat să legifereze o formă de moralitate creştină, motiv pentru care le-a fost greu să reverse spre oameni harul.. Cercetând viaţa lui Isus, îmi dau seama cât de mult ne-am îndepărtat de

echilibrul divin stabilit de El. Ascultând predicile şi citind scrierile bisericiii contemporane din Statele Unite, detectez mai mult spiritul lui Constantin decât al lui Isus. Omul din Nazaret a fost prietenul neprihănit al păcătoşilor, un model care ar trebui să trezească în noi îndoite mustrări de cuget:. Dumnezeul-Om. Uneori cred că ar fi fost mult mai uşor dacă Dumnezeu ne-ar fi dat nişte idei la care să chibzuim pe îndelete, apoi să hotărâm dacă să le acceptăm sau să le respingem. Dar în loc de idei, El ni S-a dat pe Sine sub forma unei persoane. "Isus mântuieşte", scrie pe abţibildul lipit pe spatele maşinii-imagina- ţi-vă ce caraghios ar suna aceste cuvinte dacă am înlocui "Isus" cu Socrate, Napoleon sau Marx. Buddha le-a dat ucenicilor săi permisiunea de a-1 uita atâta timp cât îi respectă învăţăturile şi îi urmează calea. Platon a spus ceva similar despre Socrate. Isus, însă, a arătat spre Sine şi a spus: "Eu sunt calea." Privind la viaţa lui Isus "de aici" nu am pus accentul pe preexistenţa Lui, nici pe esenţa Lui divină, nici pe natura Lui dublă, deoarece acestora li se oferă mult spaţiu în cărţile de teologie. I-au trebuit cinci secole bisericii pentru a discuta detaliile naturii divino-umane a lui Isus, de aceea am preferat punctele de vedere prezentate în Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan interpretărilor oferite de restul Noului Testament şi formulate de con- ciliile de la Niceea şi Calcedon. într-adevăr, Evangheliile prezintă misterul naturii duble a lui Isus. Cum a ajuns acest galileean evreu, care avea o familie şi un oraş din care se trăgea, să fie venerat ca "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat"? Simplu: citeşte Evangheliile, mai ales pe cea a lui Ioan. Isus a acceptat închinarea lui Petru când acesta a fost zdrobit sub povara păcatului său. Unui şchiop, unei femei adultere şi multor altora le-a spus cu autoritate: "Iertate vă sunt păcatele." Ierusalimului i-a spus: " ...iată vă trimet prooroci, înţelepţi şi cărturari.,," ca şi cum nu ar fi fost doar un simplu rabin care stătea în faţa lor, ci Dumnezeul suveran al istoriei.. Când era provocat, Isus răspundea deschis: "Eu şi Tatăl una suntem." "Mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.", le-a spus înţr-o altă situaţie i accentuând tennenul evreiesc sacru de Dumnezeu, ca să înţeleagă bine. Şi evreii fanatici au înţeles, de aceea în câteva rânduri au vrut să arunce cu pietre în El ca să-L pedepsească pentru blasfemie. Afirmaţiile despre Sine pe care le-a făcut, îndrăzneţe, chiar scandaloase, fac din El axul central al întregii istorii, punctul de sciziune dintre creştinism şi alte religii.. Deşi musulmanii şi un număr crescând de evrei îl respectă pe

Isus ca pe un mare învăţător şi profet, nici un musulman nu şi-L poate imagina pe Mohamed pretinzând a fi Alah, aşa cum nici un evreu nu şi-l poate închipui pe Moise pretinzând că este Iahve. Tot aşa, hinduşii cred în multe încarnări, dar nu într-o singură încarnare [citeşte întrupare], în vreme ce bu- diştii nici măcar nu dispun de o terminologie prin care să definească întruparea unui Dumnezeu suveran. Să fi adăugat ucenicii lui Isus retroactiv la învăţătura Lui afirmaţiii atât de îndrăzneţe ca parte a unei conspiraţii de lansare ~ unei noi religii? Puţin probabil,Aşa după cum am văzut, nu numai că ucenicii nu erau capabili de o asemenea conspiraţie, dar Evangheliile îi prezintă chiar împotrivindu-se ideii că Isus ar fi fost de origine divină. în definitiv, toţi ucenici aparţineau unui neam care credea cu tărie într-un singur Dumnezeu. în ultima lor noapte petrecută cu Isus, după ce au auzit toate afirmaţiile Lui despre Sine şi au văzut toate minunile, unul dintre ei I-a cerut învăţătomlui: "Arată-ne pe Tatăl," Tot nu înţelegeau. Isus însă a răspuns, poate mai clar ca niciodată: "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl." Este un fapt istoric incontestabil că urmaşii Lui, aceia care n-au reuşit să pătrundă înţelesul cuvintelor Lui rostite la Cina cea de taină, L-au pro- elamat câteva săptămâni mai târziu "Cel Sfânt şi Neprihănit", "Domnul", "Dătătorul vieţii". în perioada în care au fost scrise Evangheliile, ei îl numeau Cuvântul care era Dumnezeu şi prin care au fost făcute toate lucrurile. Ani mai târziu, în Evanghelia sa, Ioan scria: "Ce era de la început, ce am auzit-, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii..." Cartea Apocalipsei îl prezintă pe Isus având un chip ca para focului, "ca soarele care străluceşte în toată puterea lui", dar autorul a făcut întotdeauna legătura între acest Hristos cos~ rnifr şi galileeanul pe care ucenicii L-au auzit, Lau văzut şi L-au atins. De ce ar fi inventat ucenicii aceste lucruri? Urmaşii lui Mohamed sau Buddha, dornici să-şi dea viaţa pentru învăţătorul lor, nu au făcut un asemenea salt în gândire. Cum se explică faptul că înşişi ucenicii, care au acceptat atât de anevoie, ne cer nouă să credem lucruri atât de greu de înghiţit? Cum se face că e mai greu, nu mai uşor să-L accepţi pe Isus? Alternativa teoriei conspiraţiei, care se referă la afirmaţiile îndrăzneţe ale lui Isus despre Sine, nu fac- decât să amplifice problem- Citind Evangheliile, încerc uneori să le înţeleg ca un neiniţiat, aşa cum aş face dacă aş eiti Coranul sau Upanişadele. Când privesc lucrurile din această perspectivă, mă surprind adesea uimit de aroganţa unuia care-şi permite să spună: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine." Nu trebuie să citeşti decât câteva pagini ca să dai peste aceste afirmaţiii care par să submineze în mod ciudat toată învăţătura Lui înţeleaptă şi toate faptele Lui bune.

Dacă Isus nu este Dumnezeu, înseamnă că pur şi simplu avea halucinaţii i când a spus aceste cuvinte. C. S. Lewis exprima de o manieră pregnantă această idee. "Discrepanţa dintre profunzimea, bunul simţ şi (daţi-mi voie să adaug) logica rafinată a învăţăturilor Sale morale, şi, pe de altă parte, megalomania de nemaiîntâlnit , care ar trebui să stea la baza învăţăturilor Sale dacă nu ar fi Dumnezeu, nu a fost niciodată rezolvată satisfăcător", scria el în Mirades [apărată în româneşte sub titlul Despre minuni].. într-un pasaj celebra din Creştinismul redus la esenţe, Lewis formulează acest argument mai plastic: "Dacă un om care nu este decât un simplu om ar spune lucrurile pe care le-a spus Isus, n-ar ajunge un mare învăţător în domeniul moralei. în cazul acesta, omul ar fi fie nebun-unul care afirmă despre sine, bunăoară, că este un ou prăjit- fie Diavolul din iad. Trebuie să alegi. Acest om [Isus] fie a fost şi este Fiul lui Dumnezeu, fie a fost un nebun sau ceva mai rău." îmi aduc aminte că, la colegiu, când am citit aceste cuvinte în Creştinismul redus la esenţe, le-am considerat o exagerare grosolană. Cunoşteam la vremea aceea mulţi oameni care îl preţuiau pe Isus ca mare învăţător, dar nu credeau că este nici Fiul lui Dumnezeu, nici nebun. Pe atunci, acesta era şi punctul meu de vedere. Studiind însă Evangheliile, am ajuns să fiu de acord cu Lewis. Isus nici nu a afirmat vreodată că identitatea Sa este temporară, nici nu a lansat aberaţii. El fie a fost Fiul lui Dumnezeu trimis să mântuiască lumea, fie un impostor care merita să fie răstignit.. Oameniii din vremea Lui au înţeles exact necesitatea de a alege între aceste două alternative. Acum înţeleg că întreaga viaţă a lui Isus fie se clădeşte pe baza acestei pretenţii a Lui de a fi Dumnezeu, fie se surpă din cauza ei. Nu mă pot încrede în iertarea promisă de El decât dacă are autoritatea de a susţine această ofertă. Nu pot crede cuvintele Lui despre lumea cealaltă ("Mă duc să vă pregătesc un loc...") dacă nu cred ce a spus despre faptul că vine de la Tatăl şi Se duce la Tatăl. Şi cel mai important lucra: dacă nu avea nimic divin în El, crucea devine un act de cruzime divină, nu de sacrificiu divin. Sidney Carter scrie într-un poem tulburător: Dar Dumnezeu e sus, în ceruri Şi-un deget El nu mişcă,

in juru-I, oşti intregi de îngeri Cu-aripa-ncremenită ... Pe Dumnezeu să-L răstignească in locul tău şi-al meu, Aşa l-am spus Tâmplarului Ce atârna pe lemn:. Din punct de vedere teologic, singurul răspuns la acuzaţia adusă de Carter este tainica învăţătură conform căreia, după cum spune Pavel, "Dumnezeu eră î~ Hriistos, împăcând lumea cu Sine". într-un mod inexplicabil Dumnezeu însuşi a simţit durerea crucii. Altfel, cele petrecute la Calvar ar II rămas în istorie ca un odios act de cmzime suferit de un fiu, şi nu ziua pe care o numim Vinerea Mare. .Chipullui Dumnezeu. George Buttrick, fost capelan laHarvard, îşi aduce ammte cum veneau studenţii în biroul său, se trânteau pe scaun şi declarau: "Eu nu cred în Dumnezeu." Buttrick le dădea această replică dezarmantă: "Ia-o uşurel şi spune-mi şi mie în care Dumnezeu nu crezi. Poate că nici eu nu cred în Dumnezeul acela." Apoi le vorbea despre Isus, cel mai bun remediu împotriva oricărei idei preconcepute despre Dumnezeu. Cărţile de teologie au tendinţa de a-L defini pe Dumnezeu prin ceea ce nu este: Dumnezeu este nemuritor, invizibil, infinit.. Dar cum ar suna o descriere pozitivă a lui Dumnezeu? Isus răspunde la aceste întrebări foarte importante pentru creştin. Apostolul Pavel L-a numit pe Isus, cu îndrăzneală: "...chipul Dumnezeului Celui nevăzut". Isus a fost oglindirea fidelă a lui Du~mezeu: "Găsi Dumnezeu a vmt ca toată plinătatea să locuiască în EL" Intr-un cuvânt, Dumnezeu este asemenea lui Hristos. Isus ne prezintă un ~u~nez~u în c~me şi oase pe care ÎI putem primi sau respinge, ÎI putem tUbl sau Ignora, In acest model vizibil, la scară umană, putem discerne mai clar trăsăturile lui Dumnezeu. Trebuie să recunosc că Isus cel întrupat a corectat multe dintre ideile rigide şi greii de acceptat pe care le aveam legat de Dumnezeu. De ce sunt 1

1In.cuvintele lui .Fredeiick Buechner: "Noutatea pe care o aduce Noul Legământ nu este Ide—a c— Du—nezeu ILIb:şte lumea -tât de I—uit încât Şi-a vărsat sângele pentru ea, cât pre- te—da :a se ţm— d.ecuvânt.. Asemeni tatălUI care îl asigură pe copilul său bolnav că ar face on~e sa-I poata vmd~ca, Dumneze-1 nu se lasă intimidat şi îşi pune planul în aplicare. Isus Hns~o~ este pla—ul IUI Dumnezeu, Iar crucea, locul în care Dumnezeu şi-a dus planul la în- depltr-)re, este Simbolul central al credinţei Noului Legământ."

creştin?, mă întreb uneori; să fiu sincer, motivele se reduc la două: 1) lipsa unor alternative mai bune şi 2) Isus. Cu o minte strălucitoare, inflexibil, blând, creativ, subtil, invincibil, paradoxal de umil-Isus face fată oricărui examen la care este supus. Pe EI îl vreau ca Dumnezeu al meu. ' Martin Luther i-a încurajat pe studenţii lui să fugă de Dumnezeul cel ascuns şi să alerge la Hristos; acum ştiu de ce. Dacă mă uit printr-o lupă la o pictură miniaturală, punctul din centrul imaginii se distinge clar, în timp ce spre margini imaginea se distorsionează. Pentru mine, Isus a devenit punctul focal.. Când fac speculaţii pe marginea unor subiecte ca problema durerii sau a providenţei în opoziţie cu liberul arbitru, totul devine neclar. Dar dacă privesc la Isus, la felul în care a tratat oamenii în durere, la îndemnurile Lui de a ne implica d~ bunăvoie, cu toată inima în ceea ce facem, imaginea se clarifică din nou. Intr-o stare de apatie spirituală îmi pun întrebări de genul: "La ce bun să te rogi dacă Dumnezeu ştie deja totul?'"' Isus însă descurajează astfel de întrebări: El S-a rugat, trebuie să ne rugăm şi noiCât timp am lucrat la The Student Bible [Biblia studentului],, am petrecut mai mulţi ani cufundat în studiul Vechiului Testament.. Datorită acestei hră- nirii consecvente cu Vechiul Legământ, mi-am însuşit atitudinea evreului ortodox. Vechiul Testament subliniază marea prăpastie dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu este asbolut, omnipotent, transcendent, de aceea cel mai mic contact direct al omului cu El îl pune pe primul în pericoL. Regulile de închinare din cartea Leviticului îmi aduc aminte de un manual de instrucţiuni de folosire a materialelor radioactive. Aduceţi numai miei Iară cusur la Cortul întâlnirii. Nu atingeţi chivotul.. Fumul să' acopere permanent chivotul; cine se va uita la chivot va muri. Nimeni nu are voie să intre în Sfânta Sfintelor, cu excepţia Marelui Preot în singura zi din an permisă. în ziua aceea, de Yom Kippur, legaţi-i o frânghie de gleznă şi un clopoţel ca să-I puteţi trage afară în caz că face o greşeală şi moare. Ucenicii lui Isus au crescut în acest mediu, în care nu se pronunţa niciodată Numele lui Dumnezeu, împlinind complicatul ritual al curăţirii urmând cerinţele legii mozaice. Erau încredinţaţi, asemenea adepţilo; m~ltor altor religiii ale vremii, că închinarea cere sacrificiu: ceva trebuia să moară. Dumnezeul lor le-a interzis sacrificiul uman, astfel că, în ziua praznicului, Ierusalimul era plin de mugetele şi zbieratele unui sfert de milion de animale destinate altarului de la Templu. Gălăgia şi mirosul animalelor sacrificate le aduceau necontenit aminte de marea prăpastie dintre Dumnezeu şi ei.

Am lucrat atât de mult pe Vechiul Testament încât, într-o zi, când am trecut la Faptele Apostolilor, contrastul m-a cutremurat.. De-astă dată, urmaşii lui Dumnezeu, cei mai mulţi dintre ei evrei autentica, se întâlneau în case particulare, cântau imnuri şi 1 se adresau lui Dumnezeu cu apelativul familiar Ava. Unde erau frica şi ceremonialul plin de solemnitate cerut a fi respectat de către oricine îndrăznea să se apropie de mysterium tremendum? Nimeni nu mai aducea animale la sacrificat; moartea nu mai făcea parte din închinare, cu excepţia momentului solemn în care frângeau pâinea şi beau vinul împreună, meditând la jertfa adusă de Isus o dată pentru totdeauna. Astfel, Isus a produs schimbări profunde în modul în care îl înţelegem pe Dumnezeu. în esenţă, ni L-a adus pe Dumnezeu aproape. Evreilor care cunoşteau un Dumnezeu distant, abstract, Isus le-a adus mesajul că lui Dumnezeu îi pasă de iarba de pe câmp, hrăneşte vrăbiile, ştie câte fire de păr avem în cap. Pentru evreii care nu îndrăzneau să pronunţe Numele lui Dumnezeu, Isus a introdus cuvântul aramaic de o surpinzătoare intimitate: "Ava". Era un termen familiar care exprima afecţiunea în familie, un fel de diminutiv de genul "tati", unul dintre primele cuvinte articulate de copii., înainte de Isus, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să coreleze un astfel de cuvânt cu Iahve, Dumnezeul Suveran al universului. După El, a devenit un termen obişnuit de adresare, chiar şi în adunările de limbă greacă; imitân- du-L pe Isus, au împrumutat cuvântul străin pentm a-şi exprima intimitatea în care se aflau cu Tatăl. Când Isus atârna pe cruce, s-a produs un eveniment care şi-a pus pecetea pe un nou tip de intimitate a tinerei biserici. Mareu relatează că, în timp ce Isus îşi dădea ultima suflare, "perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rapt în două de sus până jos". Această perdea imensă servea ca perete despărţitor pentm Sfânta Sfintelor, locul în care era prezent Dumnezeu. După cum notează mai târziu autorul cărţii Evrei, ruperea perdelei indica exact ceea ce îndeplinea moartea lui Isus. Nu mai erau necesare sacrificai.. Nici un mare Preot nu mai trebuia să tremure intrând în locul sacra. Noi, cei din epoca modernă, trăim această intimitate nouă de atât de mult timp, încât ni se pare normală. îi cântăm lui Dumnezeu refrene cunoscute şi stăm de vorbă cu EL în rugăciuni neprotocolare. Pentru noi, jertfa este un concept primitiv. Uităm prea uşor ce preţ a plătit Isus pentru a câştiga pentru noi toţioameni simpli, nu preoţi-accesul liber în prezenţa lui Dumnezeu. îl cunoaştem pe Dumnezeu ca Ava, Tatăl iubitor, doar datorită lui Isus.

Cel care iubeşte. Dacă ar fi după mine, aş formula o idee diferită referitoare la Dumnezeu. Dumnezeul meu ar fi static, neschimbător; nu L-aş putea concepe pe Dumnezeu "venind" şi "plecând". Dumnezeul meu ar ţine lucrurile sub control cu putere, lichidând rapid şi decisiv orice împotrivire. Un băiat musulman i-a spus odată psihiatrului Robert Coles: "Allah ar spune lumii, fiecăruia: «Dumnezeu este mare, foarte mare» ... I-ar face pe toţi să creadă în EI, iar dacă cineva ar refuza, ar muri-asta s-ar întâmpla dacă Allah ar veni aici." Dar, datorită lui Isus trebuie să-mi revizuiesc noţiunile intuitive despre Dumnezeu. (Poate, cine ştie, tocmai acest lucru a fost esenţa misiunii Sale.) Isus ne dezvăluie un Dumnezeu care vine să ne caute, un Dumnezeu care ne redă totala libertate, chiar dacă asta îl costă viaţa Fiului Său, un Dumnezeu vulnerabil.. Dar, mai presus de toate, Isus ne revelează un Dumnezeu care este dragoste. Dacă ar fi să-L concepem noi pe Dumnezeu, care dintre noi ar lansa ideea unui Dumnezeu care iubeşte şi tânjeşte să fie iubit? Celor crescuţi în tradiţia creştină le poate scăpa nota şocantă din mesajul lui Isus, dar adevărul ~ste că dragostea nu a fost niciodată relaţia normală dintre fiinţele umane şi Dumnezeul lor. Coranul nu asociază niciodată cuvântul "dragoste" cu Dumnezeu. Aristotel s-a exprimat direct:. "Ar fi ceva ieşit din comun ca un om să pretindă că-1 iubeşte pe Zeus"-sau că Zeus îl iubeşte pe eL Prin contrast, Biblia creştină afirmă că "Dumnezeu este dragoste" şi citează dragostea ca fiind motivul principal pentm care Isus a venit pe pământ:- "Iată cum Şi-a arătat Dumnezeu dragostea faţă/de noi: L-a trimis pe singurul lui Fiu în lume pentm ca să trăim prin EL" SOren Kierkegaard scria: "Pasărea de pe ram, crinul din vale, cerbul din codru, peştele din apă şi nenumăraţi oameni cântă cu bucurie: Dumnezeu este dragoste! Şi, pe fundalul acestor voci de soprane se aude, ca într-o partitură pentm bas, glasul de profimdis al Celui ce S-a jertfit: . Dumnezeu este dragoste. " Povestirile relatate de Isus despre dragostea lui Dumnezeu exprimă o stare apropiată de disperare. în Luca 15, EI povesteşte despre o femeie care caută toată noaptea până îşi găseşte preţioasa monedă şi despre un păstor care porneşte prin întuneric să-şi caute singura oaie care s-a rătăcit din turmă. Fiecare parabolă se încheie cu o scenă a bucuriei, cu un cor ceie~c care tresaltă de bucurie la vestea că încă un păcătos s-a întors acasă. In final, ca şi cum ar pregăti un punct culminant, Isus le spune povestea fiului

risipitor, care refuză dragostea tatălui său şi îşi risipeşte moştenirea într-o ţară îndepărtată. într-o vizită în Rusia, preotul Henri Nouwen a petrecut mai multe ore în muzeul Ennitaj din Sankt Petersburg, meditând asupra remarcabilei picturi a lui Rembrandt, întoarcereafiului risipitor. în acele momente, Nouwen a avut revelaţia unui nou mister conţinut în această parabolă: Isus a devenit un fiu risipitor de dragul nostru. "A lăsat casa Tatălui Său, a venit într-o ţară străină, a renunţat la tot ce avea, şi S-a reîntors în casa Tatălui Său printr-o cmce. Dar a făcut toate acestea nu ca Fiu răzvrătit, ci ca Fiu ascultător, trimis să-i aducă acasă pe toţi copiii rătăciţi ai lui Dumnezeu. Isus este Fiul risipitor al Tatălui risipitor care a renunţat la tot ce l-a încredinţat TatăLpen- tru ca eu să pot fi ca El şi să mă pot întoarce cu EI în casa Tatălui ." Pe scurt, de la Genesa 3 la Apocalipsa 22, Biblia ne vorbeşte despre un Dumnezeu care nu-şi găseşte liniştea până nu-şi aduce familia înapoi acasă. Dumnezeu a dat lovitura decisivă a reconcilierii când şi-a trimis Fiul într-o lungă căLătorie pe planeta Pământ:. Ultima scenă a Bibliei, asemeni parabolei fiului rătăcitor, se încheie cu o mare sărbătoare a familiei reunite. în altă parte, Evangheliile comentează dimensiunile la care a lucrat Dumnezeu în planul Lui de răscumpărare prin dragoste. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său cajertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu... îmi amintesc de o noapte lungă în care şedeam pe scaunele incomode din aeroportul O'Hare, aşteptând iritaţi un zbor care avea o întârziere de cinci ore. S-a întâmplat atunci să fiu alături de o femeie înţeleaptă care călătorea la aceeaşi conferinţă. Lunga aşteptare şi ora târzie ne-au creat o stare de melancolie, iar în cele cinci ore care ne stăteau în faţă am avut timp să ne împărtăşim toate întâmplările nefericite care ne-au marcat anii copilăriei, dezamăgirile din biserică sau întrebările vizavi de credinţă. Pe atunci scriam Disappointment with God [Dezamăgit de Dumnezeu] şi mă simţeam apăsat de durerile, regretele, îndoielile şi rugăciunile neascultate ale altora. Interlocutoarea mea m-a ascultat în tăcere mult timp, după care, pe neaşteptate, mi-a pus o întrebare care mi-a rămas întipărită în minte. "Philip, îl

laşi vreodată pe Dumnezeu să te iubească? Mi se pare un lucru important, ce zici'?" Mi-am dat seama cu surprindere că femeia tocmai scosese la lumină o latură întunecată a vieţii mele spirituale. Oricât de adânc înţelegeam credinţa creştină, mi-a scăpat cel mai important mesaj dintre toate. Povestea lui Isus este o poveste de sărbătoare, o poveste de dragoste. Ea implică durere şi dezamăgire, e adevărat, atât pentru Dumnezeu cât şi pentru noi.. Dar Isus întruchipează promisiunea unui Dumnezeu dispus să plătească orice preţ ca să ne recâştige. Una dintre cele mai importante realizări ale lui Isus este că ne-a făcut demni de iubirea lui Dumnezeu. Romancierul şi criticul literar Reynolds Price spunea în felul lui: "EI ne spune cât se poate de limpede că ni s-a făcut declaraţia după care tânjim şi despre care se vorbeşte atâta în poveşti-Creatorul tuturor lucrurilor mă iubeşte şi mă doreşte... în nici o altă carte din cultura noastră nu găsim o descriere mai exactă a acestei nevoi, acel arc enorm, înalt, strălucitor- făpturi fragile create de mâna lui Dumnezeu, aruncate în spaţiu, apoi prinse în sfârşit de un om asemenea nouă în multe feluri." Portretul umanităţii. Când se aprinde lumina într-o încăpere, fereastra devine o oglindă care reflectă lucrurile din acel spaţiu. în Isus nu avem doar o fereastră spre Dumnezeu, avem şi o oglindă a noastră, o reflbxie a ceea ce a gândit Dumnezeu când a creat această "sărmană făptură goală, bipedă". La urma urmei, fiinţele umane sunt create după chipul şi asemănarea Sa; Isus ne arată cum ar fi trebuit să fie acest chip. ",întruparea arată omului grozăvia mizeriei sale prin măreţia remediului pe care l-a cerut", a spus Pascal.. Isus a expus eşecurile noastre de fiinţe u- mane într-un mod care ne-a tulburat profund. Avem tendinţa de a scuza multele noastre păcate prin afirmaţia: "E ceva omenesc." Bărbatul se îmbată, femeia are o aventură amoroasă, copilul chinuie un animal, o naţiune declară război alteia: e ceva omenesc. Isus a pus capăt acestei concepţii. Trăind în tmp, El ne-a demonstrat cum ar trebui să fim, ne-a arătat cum am fost creaţi şi cât de departe suntem de ţintă. "Iată Omul!", a strigat PilaL lată cel mai strălucit exemplar al umanităţii! Dar uite în ce hal a ajuns! Isus a denunţat fără drept de apel invidia, setea de putere, violenţa care infectează această planetă ca un virus. Aceasta a fost intenţia din spatele întrupării, chiar dacă realizarea ei s-a făcut de o manieră stranie. Isus ştia la ce Se angajează venind pe această planetă;

moartea Sa a fost hotărâtă de la început.. Aşa cum se spune în epistole, a venit să facă cel mai iraţional schimb: ".. .măcar că era bogat, S-a Tacutsărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi." "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu,... S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor." "Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, EI L-a făcut păcat pentru noi, ,ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." "Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei." S-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi, şi-a lăsat dumnezeirea pentru a ne sluji pe noi, şi desăvârşirea pentru a purta păcatele noastre, a murit pentru ca noi să avem viaţă -schimbul pare avantajos pentru o singură parte. Dar în epistole găsim indicaţii surprinzătoare despre semnificaţia întrupării pentru Dumnezeu şi pentru om deopotrivă. Suferinţa de pe pământ a fost ca o "experienţă instructivă" pentru Dumnezeu. Cuvintele mele sună a erezie, dar nu fac decât să repet ce se spune în Evrei: "Măcar că era Fiu, a învătat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.." în altă parte, aceeaşi carte ~e spune că autorul Mântuirii noastre a fost "făcut desăvârşit" prin suferinţă. Comentariile evită de obicei aceste fraze, pentru că sunt greu de împăcat cu ideea tradiţională de caracter imuabil al lui Dumnezeu. Din câte înţeleg eu, ele vorbesc despre anumite "schimbări" care trebuiau să se producă în dumnezeire înainte ca noi să putem ti împăcaţi cu ea. în timpul acestei bucle temporale cunoscute sub numele de întrupare, Dumnezeu a experimentat ce înseamnă să trăieşti în tmp de om. în treizeci şi trei de ani de viaţă pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a învăţat ce înseamnă sărăcia, neînţelegerile cu cei din casa ta, respingerea oamenilor, vorbele de ocară şi trădarea. A învăţat şi lecţia durerii. Cum e să simţi pe obraz urma palmelor celor ce te acuză. Cum e să-ţi simţi spatele sfâşiat de un bici cu plumbi.. Cum e să-ţi simţi muşchii, tendoanele şi oasele sfredelite de fierul nemilos. Isus a "învăţat" toate acestea pe pământ.. Caracterul Său nu I-a permis lui Dumnezeu opţiunea de a declara pur şi simplu că această planetă imperfectă "nu contează". Fiul lui Dumnezeu a trebuit să înfrunte răul personal, într-un mod în care divinitatea perfectă nu s-a mai confruntat niciodată până atunci. A trebuit să ierte păcatul, luând asupra Lui păcatul nostru. A trebuit să învingă moartea murind. A trebuit să înveţe mila faţă de oameni, devenind unul dintre ei. Autorul cărţii Evrei ne

spune că Isus a devenit apărătorul nostru plin de înţelegere. Există o singură cale de a deveni înţelegător, aşa cum ne indică rădăcina expresiei din greacă syn pathos: "a simţi sau a suferi împreună cu cineva". Aşa cum reiese din cartea Evrei, datorită întrupării, Dumnezeu aude rugăciunile noastre intr-un mod nou, după ce a trăit şi S-a mgat ca o fiinţă umană'slabă şi vulnerabilă. 1 Isus S-a mgat înainte de moarte: "Tată, iartă-LJ'-pe toţi: soldaţi romani, lideri religioşi, ucenici ai Săi care au l-au întors spatele în acea noapte întunecată, pe tine, pe mine, care ne-am lepădat de El în atâtea feluri-" ,..iar- tă-i, căci nu ştiu ce fac." Dacă nu S-ar fi Scut asemeni oamenilor, Fiul Lui Dumnezeu n-ar fi putut spune cu toată înţelegerea "nu ştiu ce fac". Dar a trăit printre noi, şi a ajuns să înţeleagă. ***

Vindecătorul rănit. Goethe punea o întrebare: "Acolo se înaltp cmcea , înfăşurată în trandafiri. Cine a pus trandafirii pe cruce?" în călătoriile mele prin ţări străine am observat diferenţa frapantă dintre simbolurile diferitelor religii. în India, unde coexistă patru dintre cele mai mari religii, am făcut o plimbare scurtă prin marele oraş Bombay şi am întâlnit lăcaşuri de închinare ale tuturor celor patru religii. Templele hinduse erau peste tot, am întâlnit chiar şi temple portabile, pe roţi, de genul tonetelor folosite de vânzătorii stradali, fiecare având imagini sculptate şi pictate în culori strălucitoare ale unora din miile de zei şi zeiţe ale panteonului hindus. în contrast izbitor, în moscheea musulmană din central oraşului nu găseai nici o imagine; unminaret se înălţa spre cer, spre singurul dumnezeu, Allah, care nu poate fi redus la dimensiunile unui chip sculptat. Privind clădirile hinduse, alături de cele musulmane, am priceput mai bine parcă de ce fiecare religie o găseşte pe cealaltă atât de greu de înţeles. Am vizitat în aceeaşi după-amiază un lăcaş budist.. în comparaţie cu străzile aglomerate, gălăgioase de afară, acesta oferea o atmosferă de calm desăvârşit.. Călugări în haine lungi de culoarea şofranului, îngenuncheau pentru rugăciune în încăperea întunecoasă şi liniştită, cu miros pătrunzător de tămâie. O statuie aurită a lui Buda domina încăperea, zâmbetullui uşor ironic exprimând convingerea budistă conform căreia cheia mulţumirii este

1Un medic care lucrează într-un azil, mi-a spus: "Când pacienţii mei se roagă, ei vorbesc de fapt cu cineva care a murit de fapt-este o experienţă pe care nu a mai avut-o nici un alt sfătuitor, consilier sau expert: în problemele muribunzilor.".

dezvoltarea forţei interioare, care te ajută să depăşeşti orice suferinţe în viaţă. Apoi am întâlnit o biserică creştină, o biserică protestantă din acelea care nu acceptă nici un fel de reprezentări grafice. Semăna foarte mult cu moscheea musulmană, cu o singură excepţie: în vârful turlei bisericii se găsea o cruce mare, ornamentată. Văzând cmcea într-o ţară străină, cu o cultură total diferită de a mea, am 'privit-o cu alţi ochi şi m-a şocat caracterul ei bizar. Ce i-a determinat pe creştini să-şi însuşească acest semn al condamnării ca simbol al credinţei? De ce nu facem tot ce ne stă în putere pentru a şterge amintirea nedreptăţii scandaloase? Am putea scoate în evidenţă învierea, menţionând cmcea doar ca pe o nefericită notă de subsol a istoriei. De ce să facem din ea piesa centrală a credinţei? "Păi, tocmai imaginea asta îi face pe unii să-şi piardă credinţa!", a strigat unul din personajele lui Dostoievski după ce a văzut scena Răstignirii redată de pictorul Holbein. Isus ne-a lăsat porunca de a ne aminti moartea Sa când ne adunăm împreună la închinare. Nu a fost însă necesar să ne poruncească să ne amintim nici de Duminica Floriilor nici de Paşte. "Să faceţi asta spre pomenirea Mea." Este evident că a dorit să nu uităm ce s-a întâmplat pe Calvar. Creştinii n-au uitat.. John Updike spunea despre cruce că "i-a ofensat profund pe grecii mândrii de zeii lor sprinţari, chipeşi şi puternici, şi pe evreii care aşteptau de veacuri un Mesia cu înfăţişare de împărat. Şi cu toate astea, crucea reuşeşte să ofere răspunsuri la realităţi mult mai adânci din inima omenească. Dumnezeul răstignit a format o punte între sentimentele pe care ni le creează această lume de o imperfecţiune şi indiferenţă crude şi nevoia noastră umană de Dumnezeu, de a simţi că El este prezent". în colţul acela de stradă din Bombay, în forfota aceea de trecători, biciclişti şi animale, am înţeles de ce a ajuns cmcea să aibă o semnificaţie atât de mare pentru creştini, de ce a ajuns să însemne atât de mult pentru mine. Cmcea ne explică adevăruri profunde care, dacă n-ar exista ea, nu ar avea nici un sens. Cmcea aduce speranţă în clipa când am pierdut orice speranţă. Apostolul PaveL L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: " ...puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită", iar apoi s-a văzut pe sine altfel: "Când sunt slab atunci sunt tare." "De aceea", a adăugat el, "simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări ..." Pavel arăta spre o taină care lasă mult în urmă calea budistă de rezolvare a suferinţei şi greutăţilor vieţii. El nu vorbeşte despre resemnare, ci despre transformare. Chiar lucrurile care ne fac să ne simţim nevrednici şi nepotriviţi, chiar lucrurile care ne fac să ne pierdem speranţa, pe acelea le foloseşte Dumnezeu pentru aşi face lucrarea. Iar ca dovadă avem crucea.

Mi-ar fi plăcut ca un scriitor talentat ca Milton sau Dante să fi redat scena care trebuie să fi avut loc în iad în ziua în care a murit Isus. Cu siguranţă s-a dezlănţuit o adevărată petrecere în Infern. Şarpele din Genesa zdrobise călcâiullui Dumnezeu; balaurul din Apocalipsa înghiţise, în sfârşit, PruncuL. Fiul lui Dumnezeu, trimis pe pământ într-o operaţiune de salvare, sfârşise atârnat pe cruce, ca o sperietoare de ciori zdrenţuită. Ce victorie diabolică! Dar cât de scurtă! Prin cea mai ironică răsturnare de situaţie a istoriei, ceea ce a reprezentat pentru Satan biruinţa răului a reprezentat pentru. Dumnezeu biruinţa binelui. Moartea lui Isus pe cruce a unit cele două margini ale prăpastiei dintre un Dumnezeu perfect şi o omenire fatalmente pervertită. în ziua pe care o numim Vinerea Mare, Dumnezeu a învins păcatul, a înfrânt moartea, a triumfat asupra lui Satan şi i-a luat pe ai Săi înapoi. în acel act de transformare, Dumnezeu a lacut din cel mai monstruos act al istoriei cea mai mare victorie. Nu e de mirare, de aceea, că simbolul nu a dispămt până astăzi; nu e de mirare că Isus ne-a poruncit să nu uităm niciodată. Datorită crucii am speranţă. Prin rănile Robului lui Dumnezeu suntem vindecaţi, a spus Isaia-nu prin minunile Lui. Dacă Dumnezeu poate smulge acest triumf din ghearele unei înfrângeri aparente, şi poate găsi putere într-un moment de aparentă neputinţă, ce n-ar putea face Dumnezeu cu eşecurile şi greutăţile aparente din viaţa mea? Nimic-nici măcar uciderea Fiului lui Dumnezeu-nu poate pune capăt relaţiei dintre Dumnezeu şi fiinţele umane. în alchimia răscumpărării, cea mai odioasă crimă devine puterea noastră vindecătoare. Vindecătorul rănit de moarte se întoarce de Paşte, ziua care ne prezintă dinainte un crâmpei din ceea ce va ti istoria din perspectiva eternităţii, când toate cicatricile, toate rănile, toate dezamăgirile vor apărea într-o altă lumină. Credinţa noastră începe acolo unde părea că se sfârşeşte. între cruce şi mormântul gol stăruie unica făgăduinţă din istorie: speranţă pentru lume şi speranţă pentru fiecare dintre noi cei care trăim în ea. Teologul german Jurgen Moltmann exprimă într-o singură frază evenimentele de la Vinerea Mare până la Paşte. Ea este de fapt un rezumat al istoriei trecute, prezente şi viitoare. "Dumnezeu plânge cu noi pentru, ca, într-o bună zi, noi să putem râde cu El." Scriitorul şi predicatorul Tony Campolo a ţinut în biserica sa din

Philadelphia o predică mişcătoare adaptată după predica unui bătrân pastor de culoare. "E vineri, dar vine duminica" este titlul predicii, şi dacă ştii titlul, ştii toată predica. într-un crescendo de tempo şi volum, Campolo pune în antiteză imaginea lumii din ziua de vineri-când forţele răului au învins forţele binelui, când toţi prietenii şi ucenicii au fugit speriaţi, când Fiul lui Dumnezeu a murit pe cmce-cu cea din duminica de Paşte. Ucenicii care au trăit ambele zile, şi vinerea şi duminica, nu s-au mai îndoit niciodată de Dumnezeu. Au învăţat că atunci când Dumnezeu pare mai departe ca oricând, poate fi mai aproape ca niciodată; când Dumnezeu pare cel mai lipsit de putere, este cel mai puternic; când Dumnezeu pare mort, EI revine Ia viaţă. Au învăţat să nu-L mai excludă niciodată pe Dumnezeu din calculele lor. Dar Campolo a sărit totuşi peste o zi în predica lui. Cele două zile au primit nume înscrise în calendarul Bisericii: Vinerea Mare şi Duminica Paştclni.. Şi totuşi, într-un sens foarte real, noi trăim Sâmbăta, ziua fără nume. Ceea ce ucenicii au experimentat la scară mică-trei zile de durere pentru un om care murise pe o cruce-trăim noi acum Ia scară cosmică. Istoria omenirii continuă să se desfăşoare între promisiune şi împlinire. Putem crede că Dumnezeu e în stare să facă ceva bun dintr-o lume în care există Bosnia şi Ruanda, ghetouri din inima oraşelor şi închisori care gem de deţinuţi în cea mai bogată naţiune de pe pământ? E sâmbătă pe planeta Pământ; va veni Duminica vreodată? Vinerea întunecată a Golgotei poate fi numită Mare doar în virtutea a ceea ce s-a întâmplat în Duminica de Paşte, o zi care ne dă o cheie năudtoa- re pentru a descifra marea enigmă a universului. Paştele a deschis o falie în universul care alunecă înjos pe panta entropiei şi a dezintegrării, pecetluind promisiunea că întro zi Dumnezeu ne va arăta minunea Paştelui Ia scară cosmică. Să ţinem minte că, în acest grandios spectacol cosmic, timpul în care trăim este ziua de sâmbătă, ziua Iară nume dintre celelalte două. Cunosc o femeie a cărei bunică îşi are mormântul sub stejarii bătrâni de o sută cincizeci de ani aflaţi în cimitirul unei biserici episcopale din Louisiana. La dorinţa bunicii, pe piatra funerară au fost gravate doar aceste cuvinte: "Jn aşteptare. "

Surse ECapitolull I 13:Dickens: Charjes Diokens, The Life of OUI'Lord. London: Associated Newspapers Ud., 1934. ! 15: Pasolini: Richard H. Campbell and Michac! R. Pitts, The Bible on Film. Metuchen, \,1.: The Scarecrow Press, 1981, p. 54. / 6: Milliken: Bill Milliken, So Long, Sweet Jesus. New York: Prometheus Press, n.d. 17: H., G. Wells: citat din The Greatest Man in History în Mark Link, S,1., He Is the Stil! Point of the Turning World. Chicago: Argus Communications, 1971, p. III.. 17: "Eu vă spun: pe orişicine": Luca 12:8. 18: "Oare ai ochi de carne": Iov 10;4. 19: Blake: William Blake, "The Everlasting Gospel", The Portable Blake. New York: The Viking Press, 1968, p. 612. 19: Barth: Kaţl Barth, The Word ofGod and the Word ofMan. New York: Harper and Row, Publishers, 1957, p. 62. 19: Lakota: Cullen Murphy, "Who Do Men Say That 1 Am'?" The Atlantic Monthly, Decembrie 1986, p. 58. 20: Norm Evans: citat în "Making It Big", The Refhrmed Journal, Decembrie 1986, p. 4. 20: Fritz Peterson: citat în The Chicago Tribune, May 24, 1981. 20: " Un cercetător de la University (Jj'Chicago of Chicago ": David Tracy, citat în Murphy, "Who Do Men Say That lAm'?" op cit., p. 38. 21: Phillips: J. B. Phillips, Ring ofTruth. Wheaton, llJ.Harold Shaw Publishers, 1977, p. 79. 21: "unstrigăttare": Marcu 15:37. 21: "Ferice de acela": Matei 11:6. 22: McGrath: Alister McGrath, Understanding Jesus. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987, p. 52. 23: Kasper: Walter Kasper, Jesus the Christ. New York: Paulist Press, 1977, p. 46. 24: "Stapoia Mea": Matei 16:23. 24: Wink, Walter Wink, Engaging the Powers. Minneapolis: Fortress Press, 1992, p. 129. : 24: Sayers: Dorothy Sayers, Christian Letters to a Post-Christian World. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 1969, p. 15. 24: Tuchman: Barbara Tuchman, Practic ing History.. New-York: Alfred Knoph, 1981, p. 22. 25: Pascal: Blaise Pascal, Pensees. New York: E. P. Dutton, Inc. 1958, p. 228. j 26: Luther: Citat în Jurgen Moltmann, The Way of Jesus Christ. San Fransisco: HarperSanFrancisco, 1990, p. 84.

I

Capitolul 2

|

30: "mântuire 30: "străpuns

I

de": Luca 1:71. de o sabie": Luca 2:35.

I

31: Lewis: C, S. Lewis, "The Grand Miracle", în God in the Dock: Essays on Theology and

Ethics. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 1972, p. 84. 32: Muggeridge: Malcom Muggeridge, Jesus: the Man Who Lives. New York: Harper and

Row, 1975, p. 19. 32: "lată roaba Domnului": Luca 1:38. 33: Ricci: Jonathan D. Spence, The Memory Palace of Matteo Ricci. New York: Penguin Books, 1984, p.

245. 33: "Copilul acesta este rânduit": Luca 2:34. 33: Augustus: John Dominic Crossan, The Historical Jesus: The Life ofa Mediteranean Je- wish Peasant.

San Francisco: Harper Col lins Publishers, 1991, p. 31. 34: Vezi şi p. 57: Herod the Great: Joseph Klausner, Jesus ofNazareth: His Life, Times, and Teaching. London: George Allen and Unwin, Ud, 1925, p. 146. 34: Auden: The Collected Poetry ofW H. Auden. New York: Random House, 1945, p. 455. 36: Donne: John Donne, "Nativity", The Complete English Poems. New York: Penguin Books, 1971,p.307. 36: "S-a dezbrăcat pe Sine": Filipeni 2:7. 36: "argintul ... tot aşa de obişnuit": 1 împăraţi 10:27. 36: Figgis: Neville Figgis, The Gospel and Human Needs. London: Longmans, Green, 1909, p. 11. 37: "O, aici şi acum ": W.H. Auden, The Coflecled Poetry, op cit, pp. 443-44. 39: "A răsturnat pe cei puternici ": Luca 1:52. 39: Tokes: Laszlo Tokes, The Făli of Tyrants. Wheaton, llJ.Crossway Books, 1990, p. 186. 41: Lubavitcher: David Remnick, "Waiting forthe Apocalypse in Crown Heights", The New Yorker, Decembrie 21, 1992, p. 52. 42: "Nu este Maria mama Lui?": Matei 13:54-55. 42: "Nazaretl": Ioan 1:46. 42: "Are drac": Ioan 10:20. 43: Chesterton: G. K. Chesterton, Orthodoxy, Garden City, N.Y.: Doubleday/lmage Books, 1959, p. 137. 44: Phillips: 1. B. Phillips, New Testament Christianity. London: Hodder and Stoughton, 1958, pp. 2733. 44: Apollo astronauts: citat în William M. Justice, OUI' Visitied Planet. New York: Vantage Press, 1973, p. 167. 45: "El este chipul": Coloseni 1:15, 17. Capitolul 3 50: Buber: citat în Geza Vermes, Jesus the Jew: A Historian-' Reading of the Gospels. London: Coli ins, 1973, p. 9. 51: Moltmann: Jurgen Moltmann, The Way offesus Christ, op cit, p. 168. 52: "Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu ": Matei 27:46. 52: "Nu sunt eu": Ioan 3:28. 52: "Tu eşti Acela ": Matei II :3. 52: "de ai despica cerurile ": Isaia 64: l 53: "El a practicat exorcismul ": Joseph Klausner, Jesus of Nazareth, op cit, p. 27. 54: "Dumnezeu nu S-a născut": Jurgen Moltmann, The Crucified God. New York: Harper and Row, 1974, p. 235. 55: Dodd: C.. H. Dodd, The Founder of Christianity. London: The Macmillan Company, 1970, p. 103. 55: Pelikan: Jaroslav Pelikan, Jesus Through the Centuries. New Haven, Conn.: Yale Uni- versity Press, 1985, p. 20. 56: Bonhoeffer: Dietrich Bonhoeffer, Christ the Center. San Francisco: Harper and Row,

Publishers, 1978, p. 61. 56: Virgil: citat In Jaroslav Pelikan, Jesus Through the Centuries, op cit.-, p. 35. 56: Barqfay: citat In Malcom Muggeridge, Jesus: the Man Who Lives, op. cit.-, p. 74. 57: Antiochus: Donald B. Kraybill, The Upside-Down Kingdom. Scottsdale, Pa.: The Herald Press, 1990,

p. 38. 57: "Would the Romans ": Joseph Klausner, Jesus o/Nazareth, op cit.-, p. 144. 58: Muggeridge: Malcom Muggeridge, Jesus: the Man Who Lives, op cit-, p. 13. 60: "Cum ... are să vină Hristosul? ": Ioan 7:41. 60: "Nazaret!" Ioan 1:46. 60: "Galifeea. Galifeea. tu urăşti ": Vermes, Jesus Ihe Jew, op. cit, p. 53. 60: "Şi tu eşti din Galifeea?.": Ioan 7:52. 60: "Pleacă de aici": Ioan 7:3. 61: "Schimba Marele Preot": Joseph Klausner, Jesus ofNazareth, op cit-, p. 151. 61: Iosefus: A. N. Wilson, Jesus. New York: W. W. Norton and Company, 1992, p. xii. 62: "Este de folos Ioan 11:50. 64: "Cine iubeşte pe tată Luca 14:26. 64: "Stricaţi Templul acesta": Matei 26:61. Capitolul 4 68: ,:Isus, plin de Duhul Sfânt”: Luca 4: 1-2. 68: Hopkins: The Sermons and Devotional Writings of Germ'd Manley Hopkins. I-ondon:

Oxford University Press, 1959, pp. 180-83. 68: Luther: citat în F. Forrester Church, Entertaining Angels. San Francisco: Harper & Row, Publishers,

1987, p. 54. 70: Muggeridge: Malcom Muggeridge, Jesus: the Man Who Lives, op cit-, p. 52. 71: "jhapoia mea, Satano ": Matei 16:23. 71: "Să Teferească Dumnezeu, Doamnei": Matei 16:22. 71: "Nu eşti Tu Hristosul? ": Luca 23:39. 71: "...să Se pogoare ... ": Matei 27:42-43. 71: Milton: "Paradise Regained", The Complete Poems ofJohnMilton ". New York: Washington Square

Press, Inc., j 964, p. 393. Feodor Dostoievsky, The Brothers Karamazov,, Garden City, N.Y-: Nelson Doubleday, Inc., n.d., pp. 229-39. 74: Sayers: Dorothy Sayers, The Man Born toBeKing. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, n.d., p. 35. 74: Kierkegaard: citat în D. R. Davies, On to Orthodoxy.London: Hodder and Stoughton, 1939,p. 162. 7J: MacDonald: George MacDonald, Life Essential, The Hope ofthe Gospel. Wheaton, III.: Harold Shaw Publishers, 1974, pp. 24-25. 75: "Ierusalime, Ierusalime ... ": Matei 23:37. 72: Karamazov:

76: "...după ce voifl înălţat ... Ioan 12:32-33. 77: "Isus S-a uitat ţintă la el... Marcu 10:21.. 77: "Şi din pricina înmulţiriijărădelegii ... ": Matei 24:12. 77: " ...s-a arătat mai îndurător. .. " Milton, "Paradise RegaineeJ", op. cit, 368. 78: "Dar Eu M-am rugat... ": Luca 22:32. 78:: " Voi nu vreţi... ” Ioan 6:67. 78: "...ia-ţi crucea... ": Matei 16:24. 78: Thiellcke: Helmut Thielicke, Our Heavenly Father. Gr an el Rapiels: Baker Book House, 1974, p.

123.

81: ...n-avem un Mare Preot.... ": Evrei 4:14; 2:18.

Capitolul 5 84: Lentulus: Sherwooei Wirt, Jesus, Man orfoy. Nashville: Tholllas Nelson, 1991, p. 28. 84: ...mâncăcios şi băutor de vin... ": Luca 7:34. 84: "Oare pot posti nuntaşii ... ": Marcu 2: 19. 85: "...pentru mulţi.... ”: Isaia 52:14; 53:2-3. 85: Ioan Botezătorul reeunoaşte: Ioan 1:33. 86: "Sufletul meu este cuprins ... ": Matei 26:38. 86: "Credinţa ta... ”: Matei 9:22. 86: " ...un israelit. în care nu este vicleşug": Ioan 1:47. 87: Mary Gordon: Alfreel Corn, eel., InCL;rnation: Contemporary Writers on the New Testament. New

York: Viking Penguin, 1990, p. 21. 87: Lewis: C. S. Lewis, The Four Loves. Lonelon: Geoffrey Bles, 1960, p. 67. 88: "Fiule, pentru ce... ": Luca 2:48-49. 88: "Taci!": Marcu 4:39. 88: Maritain: citat în John S. Dunne, The Church oflhe Poor Deviif New York: Macmillan Publishing

Co., Inc., 1982, p. III.

88: "...dacă este cu putinţă ... ": Matei 26:39. 89: Crossan: John Dominic Crossan, The Historica! Jesus, op. cit.., p. xi. 89: "Nu este acesta ... ": Matei 13:54-55. 90: "un neam viclean şipreacurvar.: .. ": Matei 12:39. 90: "Credeţi măcaF.. ": Ioan 14:11. 90: Buechner: Frederick Buechner, Peculiar Treasures. San Francisco: Harper & Row, Pu-

blishers, 1979, p. 70. 91: "Vulpile ... ": Matei 8:20. 91: Berryman: John Berryman, "Eleven Aelelresses to the Lorşl" In Love and Frame. New York: Farrar, Strauss anei Giroux, 1970, p. 92. 92: Pellkan: Jaroslav Pelikan, Jesus Through the Centuries, op. cit, p. 13. 92: " ..,plin de har... ": John 1:14. 93: "nu impună ... ": Joseph Klausner, From Jesus toPaul, citat In Everett F. Harţison, A Short Life ofChrist. Granel Rapids: Wm. B. Eerellllans Publishing Company, 1968, p. 98. 93: "Fiţi sfinţi": Matei 5:48. 93: Trueblood: Elton Trueblooet, The Yoke ofChrist and Other Sermons. Waco, Tex.: Wor^l Books, 1958, p. 113. 93: "Socotiţi .. ": Luca 14:28. 93: Neusner. Jacob Neusner, A Rabbi Talks with Jesus. New York; Doubleelay, 1993, p. 24, 29,31,53. 94: "El îi învăţa... ": Matei 7:29. 94: "Aţi auzit... ": Matei 5:21 etc. 94: "Omul acesta ... ": Matei 9:3. 94: "Niciodată ... ": Ioan 7:46. 94: "Taail Marcu 1:25. 94: "Duh mut... ": Marcu 9:25.

"

94: "Noi trăgeam nădejde ... Luca 24:21... 95: "...lumea se duce... ": Ioan 12:19. 95: "Oricine ... Matei 10:39. 95: "Nu ştiţi... Matei 20:22. 96: "Şi voi sunteţi aşa de nepricepuţi ... ": Marcu 7: 18. 96: "Până când..., Matei 17: 17. 96: "...ca să... Marcu 3:14. 97: ,"3t ceasul acela... Luca 10:21.

Capitolul 6 103: "Ferice de cei ce... ": Toate fericiri le sunt citate elin Matei 5. 107: "Spiritul de sacrificiu ... ": Citat în Alister Harely, The Biology of God. New York: Taplinger

Publishing Company, 1975, p. 146. 109: Lewis: C. S. Lewis, The Weight olClory. Gransl Rapisls: Williams B. Eerelmans Publi- shers

COlllpany, 1965, p. 1-2. 111: Phillips: J. B. Phillips, Good News. Lonelon: Geoffrey Bles, 1964, p. 33-4. 112: Kasper,: Walter Kasper, Jesus the Christ, op. cit., p. 84. 113: Hellwig: Monika Hellwig, "Gooal News to the Poor: Do they Unselerstanal it Better?" în Traci'ng the Spirit, James E. Hug, eel. Mahwah, N. J.: Paulist Press, 1983, p. 145. 116:Mauriac: Francois Mauriac, Whal I Belicve. New York: Farrar, Strauss anei Company, 1963, p. 47-56. 118:Adam e un...: Henri Nouwen, "Aelam's Peace" In revista World Vision, august-septem- brie 1988, p.

4-7. 120: "Creştinismul a insistai... Martin Luther King Jr. citat In Daviel J. Garrow, Bearing the Cross. New York: William Morrow anei Company, Inc., 1986, p. 532. 121: "de a trezi.. Ibiel, p. 81. 124: "Oricine vrea... Matei 16:25. 124: "...viaţă... din belşug.. ”: Ioan 10:10. 124: "de bucurie ": Matei 13:44. Capitolul 7 127: "Fiţi sfinţi... ": Matei 5:48. 127: "Eu nu-ţi zic până la şapte ori... ": Matei 18:22. 127: "Totcevoiţi ... ": Matei 7:12. 128: Owens: Virginia Stern Owens, "Goal anei Man at Texas A & M", în The Reformed Journal,

noiembrie 1987, p. 3-4. 129: "Să nu credeţi... ": Matei 5:17,20.

130: "Să nu iei în deşert... Exod 20:7. 130: Fariseii însângeraţi: Mary Stewart Van Leeuwen, "Why Christians Should Take the Men's Movement Seriously" In Radix, voi. 21, nr. 3, p. 6. 130: "Dar Eu vă spun.... toate aceste atirmatii sunt luate din Predica de pe Munte, Matei 5-7. 131: Updike: John Updike, "Even the Bible Is Soft on Sex", în The New York Times Book Review, iunie

20, 1993, p. 3. 132: "Daţi dar Cezarului ... Matei 22:21. 134: Muggeridge: Malcom Muggeridge, "Books", In Esquire, aprilie 1972, p. 39. 135: Tolstoy: vezi William L. Shirer, Love and Hatred: The Stormy Marriage ofLev and So- nya Tolstoy.

New York: Simon & Schuster, 1994. 135: "Are atât de puţină dragoste autentică ... ": din jurnalul Soniei Tolstoi, ianuarie 26, 1895. 136: "Dar cum rămâne cu... ": citat In A. N. Wilson, The Lion and the Honeycomb: The Religious Writings of Tolstoy. San Francisco: Harper & Row, Publishers, p. 147-8. 137: Wilson: ibid, p. 17. 137: Dostoievski: vezi Joseph Frank: Dostoievski, The Years of Ordeal, 1850-1859, Prince- ton, N. J.:

Princeton University Press, 1983. 139: "Noi îl iubim pentru că... ": Iloan4:19. 139: " ...unde s-a înmulţit păcatul..,.. ": Romani 5:20. 139: "Acum dar nu este... ": Romani 8: 1. 140:" Voijiţi deci desăvârşiţi ... ": Matei 5:48. 140: "Să iubeşti pe Domnul ... ": Matei 22:37. 140: "Tată, iartă-i... ": Luca 23:34. Capitolul 8 148: " Vezi tu... ”: Luca 7:44-47. 148: "...săracii, ciungii... ": Luca 14:2]. 149: "Pentru ca Fiul Omului ... ": Luca 19:10. 149: "Nu cei... ": Matei 9:12. 149: "Cel ce crede... ”: Ioan 8:7-11. 150: Lewis: C. S. Lewis, The Problem o/Pain. New York: The Macmillan Company, 1962, p.98. 150: Kaminer: Wendy Kaminer, din By the Book: America:S, Selj—Help Habit, citat în "Sa- ving Therapy: Exploring the ReligioLis SelJ—Help Literature", Theology Today, octombrie 1991, p. 301.. 151: "Nici. un nebun ... ": Hans Kung, On Being a Christian. Garden City, N. Y,: Doubleday & Company, Inc., 1976, p. 235. 151: "Binecuvântaţii Tu,... ": Marcus J. Borg, Jesus, A New Vision. San Francisco: Harper and Row, 1987,133-34. 151: Wink: Wink, Engaging the Powers, op. cit., p. 129. 151:: "Nu mai este nici... ": Galateni 3:28. 154: Sayers: Dorothy L. Sayers, Are Women Human. Downers Grove, J_lJ.:InterVarsity Press, 1971, p. 47. 152: Wink: Wink, Engaging the Powers, op cit, p. 130.

153: "Dumnezeule, ai milă... Luca 18:13-14. 153: Wilson: A. N. Wilson, Jesus, op cit., p. 30. 153: "Fiule, adu-ţi aminte ... Luca 16:25. 154: Constantine, early Christians: vezi Robin Lane Fox, Pagans and Christians. New York: Alfred A.

Knopf, 1989. 154: Third World base communities: vezi Robert McAfee Brown, Unexpected News: Rea- ding the Bible with Third World Eyes. Philadelphia: The Westminster Press, 1984. 154: "M-a uns... Isaia 61: 1. 155: Endo: vezi Shusaku Endo, A Li/e of Jesus. New York: Paulist Press, 1973. 158: "Ierusalime, Ierusalime ... Matei 23:37. 158: "...cereri cu strigăte mari... Evrei 5:7. 158: "...Dumnezeul Meu... Matei 27:46.

Capitolul 9 163: Minunea tran.—rormării apei In vin: Ioan 2: 1-11.

164: Lewis: C. S.Lewis, "Miracles", în God in the Dock, op cit., p. 29. 165: "Nu există moarte ... notă de subsol la Ioan 9:2 în The NIV Study Bible. Grand Ra- pids: Zondervan

Publishing House, 1985, p. 1614. 166: Minunea vindecării orbului: Ioan 9: 1-41. 176: Koop: Dintr-un interviu personal.. 168: Minunea vindecării leproşilor: Matei 8: 1; Marcu 1:40-44; Luca 5:12-14. 168: "Holy Disease": Patrick Feeny, 7'lleFight Against Lepro;,y. New York: American Le-

prosy Mission, 1964, p. 25, 32. 168: Maica Teresa: dintr-un interviu televizat.. 169: Minunea vindecării paraliticului' . Matei 9: 1-8; Marcu 2:] -12; Luca 5: 17-26. 169: "Orice irifirm... ": Donald Senior, C. P., "With New Eyes" în Slanros Notebook, voi. 9, nr: 2, p. 1. 171: Minunea hrănirii celor cinci mii: Matei 14:13-21; Marcu 6:30-44; Luca 9: 10-17; Ioan 6:5-71,. 173: Capon: Robert Fan'ar Capon, Parables ofthe Kingdom, Grand Rapids: Zondervan Publishing House,

1985, p.27. 173: “.„viclean şipreacurvar............ ".'Matei 12:39, 173: Isus nu se Incredea... ": Ioan 2:24. 173: Miracolul învierii lui Lazăr: Ioan II: 1-54. 175: "Dacă nu ascultă ... ": Luca 16:31. 176: "... nici una dintre ele [vrăbii]: Matei 10:29. 176: Askew: Eddie Askew, Disguises QfLove. London: The Leprosy Mission International, 1983, p. 50. 176: "Cred, Doamne! ": Marcu 9:24. 177: Ioan Botezătorul: Matei 11:1-7. 178: Moltmann: Jurgen Moltmann, The Way ofJesus Christ, op cit., p. 99.

Capitolul 10 183: " ...Binecuvântat este împăratul............ Luca 19:38. 183: "... Vă spun că... ": Luca 19:40.

183: "Nu vedeţi... Ioan 12:19. 185: "...văpregătesc ... Luca 22:29. 185: " ...Eu am biruit... Ioan 16:33. 185: "Isus, fiindcă ştia... Ioan 13:3-4. 185: Peck: M. Scott Peck, The Differenr Drum. New York: Touchstone/Simon & Schuster, 1988, p. 293. 186: "...cel mai mare... Luca 22:26. 186: "...se uitau unii la alţii... Ioan 13:22. 186: "...Nu cumva sunt eu?": Marcu 14:19. 187: "...nu-L cunosc... Matei 26:74. 187: "Dar Satana ... Ioan 13:27. 187: “...Tată, iartă-i... Luca 23:34. 188: Ghetsimani: Matei 26:36-56; Marcu 14:32-52; Luca 22:39-53. 189: Yoder: John Howard Yoder, The Po/itics oflesus. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Company, 1972, p. 55-56, 61. 190: "Nu trebuia să sufere Hristosul ... ".'Luca 24:26. 190: Klausner: Joseph Klausner, Jesus ofNazareth, op cit, p. 348. 191: "...Tejur. .. Matei 26:63-65. 192: "...Eşti Tuîmpăratul ... Luca 23:3. 192 Barth: Kail Barth, The Word of God and the Word o/Man, op cit, p. 82. 194: Cicero: citat In Wa[ter Kasper, Jesus the Christ, op cit, p. 113. 194: "...orice om atârnat ... Deuteronom 2 [:23. 194: "...Mi-esete. Ioan 19:28. 194: "...Tată, în... Luca 23:45. 194: "...S-a isprăviţi ... ": Ioan 19:30. 195: "...Dumnezeul meu, Dumnezeul meu... Matei 27;46; Marcu 15:33. [95: Lewis: C. S. Lewis, Letters ta Malcom: Chiejly an Prayer. London: Geoffrey Bles, 1964, p. 65. 195: " ...blestem ... ": Gafateni 3: 13. 195: “ ...El L-ajăcut......... ": 2 Corinteni 5:2 [. 195: Sayers: Sayers, The Man Born ta Be King, op cit,, p. 5. 196: Constantine: Michael Grant, Constantine the Great. New York: Chades Scribner’s Sons, 1994, p. 149, 222. 196: Lewis: Letters to Malcom: Chiejly on Prayer, op cit,, p. 113. 196: "A dezbrăcat ... ": Cofoseni 2: 15. 197: " ...Cu adevărat, omul acesta.... ": Marcu 15:39. 197: ‘ ...adu-Ţi aminte de mine... ": Luca 23:42. 197: Justin Marty: Hans Kung, On Being a Chrlstlan, op cit, p. 339. 197: Peck: M. Scott Peck, People ofthe Lie. Mew York: Simon and Schuster, 1983, p. 269. 198: Solie: Dorothy Solie, OfWar and Love. Maryknol[, N. Y.: Orbis Books, 1984, p. 97. Capitolul 11 202: May: Rollo May, My Quest for Beauty. Dallas: Saybtook Pub[ishing Company, 1985,

p.60.

203: "Şi dacă n-a înviat Hristos ... ": [ Corinteni 15:14.

204: "...basme ... Luca 24: II.. 204: "... unii s-au îndoit... ": Matei 28: 17. 205: "..frică şi mare bucurie ... Matei 28:8. 205: "...cuprinse de cutremur şi de spaimă... ": Marcu 16:8. 206: Gospel of Peter: citată în Frederick Buechner, The Faces 01 Jesus. San Francisco: Harper & Row

Pub[ishers, 1989, p. ? 18. 206: "...Ucenicii Lui au venit... ": Matei 28: 13. 206: " ...Dacă nu ascultă ... ": Luca 16:31. 206: "nu mai era acolo ": citat în Hans Kung, On Being a Christlan, op cit, p. 365. 206: Buechner: Frederack Bueckner, Whistllng in the Dark.. San Francisco: Harper & Row Publishers, 1988, p. 42. 207: întâlnirea de pe drumul spre Emaus: Luca 24: 13-49. 208: " ...pentru că M-ai văzut... ": Ioan 20:29. 209: Dodd: C. H. Dodd, The Founder o/Chrlstianity, op cit, p. 163. 209: Updike: John Updike, "Seven Stanzas at Easter" în Collected Poems 1953-1993. New York: A[fred A. Knopf, 1993, p. 20. Folosită cu permisiune. 210: Tolkien: J. R. R. To[kien, "On Fairy Tales", citat în Robert McAfee Brown, Persuade Us to Rejoice. Louisville, Ky.: Westlllinster/ John Knox Press, [992, p. 145. 210: Sayers: Dorothy L. Sayers, The Mlnd of the Maker. London: Methuen & Co. Ltd., 1959, p. 67. Capitolul 12 Frederick Buechner, The Magnlficent Dejeat. New York: The Seabury Press, 1979, p. 86. 218: Wink: Wa[ter Wink, Enganging rhePowers, op cit* p. 143. 218: Eu Te-am proslăvit ... Ioan [7:4-5. 218: "...Bărbaţi Galileeni ... Fapte[e Apostolilor 1:11.. 219: "Cum M-a trimis... ": Matei 10:16. 219: Endo: Shusako Endo, Silence. New York: 'raplinger Publishing COlllpany, 1979, p. 203. 219: "Fratele va da la moarte... ": Matei 10:2[-22. 219: " Totuşi, vă spun.... ": Ioan [6:7. 219: " Cum M-a trimis pe Mine... ": [oan 17: 18. 220: Hopkins: "Inversnaid", în Gerard Manley Hopkins, Poems and Prose. Ba[tilllore, Md.: Penguin Books, 1953, p. 51. 220: "...dacă grăuntele de grâu nu... Ioan 12:24. 220: "...Doamne, în vremea asta... ": Fetele Aposto[i[or 1:6. 221: Lewis: C. S. Lewis, The Weight o(Glory, op cit* p. 15. 221: "Cine vă ascultă... ": Luca 10: 16. 222: "Când va veni Fiul omului... ": Matei 25:31-46. 223: "...Bărbaţi Galileeni ... ": Fapte[e Apostolilor 1:11. 223: Edwards: Gerald R. Mc.Dermott, "What Jonathan Edwards Can Teach Us AbOlit Politics", Christianity Today, 18 iulie, 1994, p. 35. 225: Kung: Hans Kung, On Being a Christian, op cit-, p. 132. 225: Dillard: Alfred Corn, încarnatioll, op cit., p. 36. 225: Buechner: lbid, p. 123. 225: Augustin: citat în Paul Johnson, A History ofChristianity. New York: Atheneum, 1976, p.115. 226: "Nu voi M-aţi ales... ": Ioan 15:16. 227: Williams: Charles Williams, He Came Downj;'Om Heaven. London: William Heine- mann Ud., 1938, p. ] 08. 217: Buechner:

227: "...i-a iubit până la capăt.. ": Ioan 13:1,

227: "Comoara aceasta ... ": 2 Corinteni 4:7. 227: O'Connor: Flannery O'Connor, The Habit ofBeing. New York: Vintage Books, 1979, p.307. Capitolul 13 233: "...împărăţia lui Dumnezeu ... ": Matei 12:28. 233: Barclay: citat în Malcom Muggeridge, Jeslls: the Man Who Lives, op cit.„ p. 74. 233: "...împărăţia cerurilor.... ": Matei 3:2. 233: Adevărat vă spun... ": Luca 10:24. 233: "...Unul mai mare... ": Matei 12:24. 236: "...vulpea aceea... ": Luca 13:32. 236: "...casă nu-ifacem săpăcâtuiascâ ... ": Matei 17:27. 236: " ...Iubiţi pe vrăjmaşii voştri... ": Matei 5:44. 239: "...Oamenii, vor şti... ": Ioan [3:35. 239: "Fiindcă atât de mult a iubit... ": Ioan 3: 16. 239: „împărăţia Mea nu este... ": Ioan 18:36. 239: "...împărăţia llii Dumnezeu nu vine in aşajel. ... ": Luca 17:20. 240: "...Daţi, dar, Cezarului ... ": Matei 22:21.. 240: Durant: Will Durant, The Story ofCivillzation, Part 111: Caesar and Christ. New York: Simon & Schuster, 1944, p. 652. 240: Legislative aide in China: Karen M. Feaver, "Chinese Lessons", ChristianityToday, 16 mai, 1994, p. 33. 241: "Dacă poporul Meu... ": 2 Cronici 7:14. 242: Barth: Karl Barth, din Church Dogmatics, citat în Stanley Hauerwas and William H. Willimon, Resident Aliens. Nashville: Abingdon Press, 1989, p. 83. 242: Buber: citat în Jurgen Moitmann, The Way of Jesus Christ, op cik, p. 28. 242: " Vie împărăţia Ta. ": Matei 6: 10. 243: "...în lume.,. ": Ioan 16:33. 243: " Veţi auzi de războaie ... ": Matei 24:6. 243: Lewis: C.S. Lewis, Mere ChristianifV. New York: The Macmillan Company, 1960, p. 65. 243: "...Doamne, în vremea aceasta ... ": Faptele Apostolilor 1:6. 243: "...Acest Isus... ": Faptele Apostolilor 1:11. 244: "...orice genunchi se va pleca ... ": Filipeni 2: 10-11. Capitolul 14 249: Peck: M. Scott Peck, Further Along the Road Less Traveled. New York: Simon & Schuster, 1993, p. 160. 250: "...dacă neprihănirea voastră nu... ": Matei 5:20. 253: "...Eu sunt calea... ": Ioan 14:6.

253: "...iată, vă trimet... ": Matei 23:34. 253: "...Eu şi Tatăl... Ioan 10:30.

253: " ...Mai înainte ca să se nască Avraam ... Ioan 8:58. 254: "...Arată-ne ... ": Ioan 14:8. 254: "...Cine M-a văzut... ": Ioan 14:9. 254: "Ce era... ": 1 Ioan 1:1. 254: " ...ca Soarele ... ": Apocalipsa 1:16. 255: "Eu sunt Calea... ": Ioan 14:6. 255: Lewis: C, S. Lewis. Mirades. New York: The Macmillan Company, 1947, p. 113. 255: Lewis: Mere Christianityj op cit., p. 56. 255: " ...Mă duc să vă pregătesc ... ": Ioan 14:2 255: Carter: citat în Gordon Bridge, A Day That Changed the World. Downers GrOve, III.: InterVarsity Press, 1975, p. 56. 256: Buechner: Frederick Buechner, Wishflil Thinking. San Francisco: Harper & Row Publishers, p. 17. 256: " ...chipul Dumnezeului celui nevăzut... ": Coloseni 1:15. 256: "Căci Dumnezeu a vrut... ": Coloseni 1:19. 258: "Perdeaua ... ": Marcu 15:38. 259: Coles: Robert Coles, The Spiritual Life ofChildren. Boston: Houghton Mifîlin Company, 1990, p. 23 I. 259: Aristotle: Aristotle, Magna Morali a, citat în Diogenes Allcn, Love. Cambridge, Mass.: Cowley Publications, 1987, p. 115. 259: "...Dumnezeu este dragoste. ": 1 Ioan 4:8. 259: "...dragostea lui Dumnezeu ... ": I Ioan 4:9. 259: Kierkegaard: citat în Karl Barth, The Word ofGod and the Word (~ÎMan, p. 84. 260: Nouwen: Henri J. M. Nouwen, The Return of the Prodigai Son. New York: Image Books/Doubleday, 1994, p. 55. 260: "Şi dragostea stă... ": I Ioan 1:10. 260: "Nu este mai mare dragoste ... ": Ioan 15:13. 260: "Fiindcă atât de mult a iubit... ": Ioan 3: 16. 261: Price: citat în Alfi'ed Corn, incarnation, op cit, p. 72. 261: Pascal: Blaise Pascal, Pensees, op cit, p. 143. 261: "...lată omul'. - Ioan 19:5. 262: "...măcar că era bogat... ": 2 Corinteni 8:9. 262: "...măcar că avea chipul... ": Filipeni 2:6-7. 262: "„..El L-afăcut ... ": 2 Corinteni 5:21.. 262: "Şi El a murit, pentru toţi... ": 2 Corinteni 5: 15. 262: "Măcar că era Fiu... ": Evrei 5:8. 263: "... Tată, iartă-i... ": Luca 23:34. 263: Goethe: citat în Walter Kasper, Jesus the Christ, op cit, p. 182. 264: Dostoievski: citat în F-Ians Kung, On Being a Christian, op cit, p. 142. 264: Updike: Alfred Corn, Incarnation, op cit, p. 10. 264: "...căci puterea Mea în slăbiciune este/ăcută desăvârşită ... ": 2 Corinteni ]2:9-10. 265: Moltmann: Jurgen Moltmann, The Way 0) Jesus Christ, op cit, p. 322.

Altele In completarea citatelor de mai sus, trebuie să-mi exprim mulţumirea faţă de următorii autori care mau ajutat să-L înţeleg mai bine pe lsus: Anderson, Sir Norman. Jesus Christ: the Witness ojHistory. . Downers Grove, IIL: InterVar- sity Press, 1985. Baillie, John. The Place of Jesus Christ in Modern1 Christianity. Edinburgh: T and T Clark, 1929. Bainton, Ronald H. Behold the Christ:. New York: Harper and Row, 1974. Baker, John Austin. The Foolishness of God.. Atlanta: John Knox Press, 1970. Barclay, William. Jesus as They Saw Him. Grand Rapids: William B. Eerdmans publishing Company, 1962. Barton, Bruce. The Man Nobody Knows. New York: Macmillan Publishing Company, 1987. Batey, Richard. Jesus and the Poor. San Francisco: Harper & Row, publishers, 1972. Berkhof, Hendrik. Christ and the Powers. Scottsdale, Pa: Herald Press, 1977. Bright, John. The Kindom ofGod. . Nashville: Abingdon. 1980. Brown, Colin. Mirades and the Criticai Mind. Grand Rapids: William B. Eerdmans Publi- shing Company, 1984. Bruce, F.F. Jesus and Christians Origins Outside the New Testament. Grand Rapids: Willi- am B. Eerdmans publishing Company, 1974. Bruce, F. F. What the Bible Teaches About What Jesus Did.. Wheaton, III. Tyndale House Publishers, 1979. Capon, Robert ; Fan-ar. Hunting the Divine Fox. New York: The Seaburry Press, 1974. Cullman, Oscar. Jesus and the Revolutionaries. New York: Harper & Row, publishers, 1970. Ellul, Jacques. The Subversion ofChristianily.^ . Grand Rapids William B. Eerdmans Publishing Company, 1986. Falk, Harvey. Jesus the Pharisee: A New Look al the Jewishness ojJesus. New York: PauList Press, 1985. Fretheim, Terence E. The SujJering ofGod. . Philadelphia: Fortress Press, 1984. Guardini, Romano.The Lord.. Chicago: Regnery Gateway, Inc., 1954. Guthrie, Donald. A Shorter Life ofChrist. Grand Rapids: Zondervan publishing, 1970. Hellwig, Monika. Jesus, The Compassion ofGod. , Wilmington, DeL: Michael Glazier, Inc., 1983. Hengel, Martin. The Charisma tic Leader and His Followers. New York: Crossroad, 1981. Kierkegaard, Soren. Training in Christianity. Princeton, N. J.: Princeton University Press, 1947. Ladd, George Eldon. The Gospel ofthe Kingdom. Grand Rapids: William B. Eerdmans Pu- blishing Company, 1959. Macquarrie, John. The Humility ofGod. . Philadelphia: The Westminster Press, 1978. Macquarrie, John. Jesus Christ in Modern Thought. Philadelphia: Trinity Press International, 1990. Mason, Steve. Josephus and the New Testament. Peabody, Hendrickson Publishers, 1992. McGrath, Alister. Understanding Jesus. Grand Rapids: Zondervan publishing House, 1998. Meier, John P.A Marginal Jew. New York: Doubleday, 1991. Moltmann, Jurgen, The Trinity and the Kingdom. San Francisco: Harper & Row Publishers, 1981.

Moiison, Frank. iI 'ho Moved the Stone? London: Faber and Faber Limited, 1944. Niebuhr, H. Richard. Christ and Culture. New York: Harper & Brothers publishers, 1956. Oppenheimer, Helen. Incarnation and Immanenee. London: Hodder and Stoughton, 1973. Pfeiffer, Charles. Betw.een the Testaments. Grand Rapids: Baker Book House, 1959. Stott, John. Christian Counter-Culture: The Message ofthe Sermon on the Mount. Downers Grove, III.: InterVarsity Press, 1978. van Buren, Paul M. A Theology oj'the Jewish-Christian Realily: Part 1 Tl,Christ in Context. San Francisco: Harper and Row, 1988. Willis, Wendell. ed. The Kingdom ofGod in 2(flh Century Interpretation. Peabody, Mass.: Hendrjckson Pubhshers, 1987. Wright, N. T. Who WasJesus? Grand Rapids: William B. Eerdmans publishing Company, 1992. Ziolkowski, Theodore. Fictional Tramjiguralions ofJesus. Princeton, N..I.: Princeton Uni- versity Press, 1972. * Publicul american pare să ignore astfel de portrete la modă. Un recent sondaj GalJup arată că 84% dintre americani cred că [sus Hristos a fost Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu. ***

în ce mă priveşte, mă confrunt cu ispite cu care se confruntă toţi oamenii, precum pofta şi lăcomia. Reflectând însă la ispitele lui Isus, îmi dau seama că acestea vizau raţiunea pentru care venise EI pe pământ "stilul" Lui de lucru.. Practic y Satan L-a ispitit pe Isus să accelereze împlinirea misiunii Sale. Ar fi putut fi biruitor asupra mulţimilor, dându-Ie de mâncare pe îndestulate şi la clipeală de ochi, iar apoi ar fi preluat controlul asupra împărăţiilor lumii şi S-ar fi pus la adăpost de orice pericol.... "De ce să Te apropii i cu paşi mărunţi de ceee ce este cel mai bun?", îl ia Satan peste picior pe Isus în poemul lui Milton. ***

Citind cu asiduitate o vreme, în căutarea "cheii" care să descifreze Predica de pe Munte, m-am consolat descoperind că nu sunt singurul care înaintează cu greu spre idealurile ei înalte. în cursul istoriei bisericii, oamenii au găsit căi mai uşoare de a împăca pretenţiile absolute ale lui Isus cu *Dorothy Sayers dezvoltă acest punct de vedere: "Poate nu e deloc surprinzător faptul că femeile au fost primele care au vegheat la Iesle şi cele care L-au însoţit pe Isus la Cruce. Nieii una dintre ele nu mai întâlnise un bărbat ca El-nici nu mai existase vreodată unul ca Isus. Un profet şi un învăţător care nu le certa niciodată, care nu le spunea vorbe măgulitoare, nu le linguşea şi nu le privea de sus; care nu facea niciodată arhicunoscutele glume *A atribui responsabilitatea morţii lui Isus naţiunii evreieşti ca întreg este una dintre cele mai marii calomnii din istorie. Nimeni nu-i acuză pe italienii de azi de faptele predecesorilor lor de acum nouăsprezece secole. Joseph Klausner scrie: "Evreii, ca naţiune, sunt la