31 0 572KB
Piatră de poticnire Alexandre Kalomiros
Câteva cuvinte, scrise cu dragoste și cu durere de inimă, cu privire la erezia timpurilor noastre și adevărata Ortodoxie
Scrisă la însărcinarea și sub auspiciile Sfintei Mănăstiri a Buneivestiri a Maicii Domnului Oinussai, Chios, 1976
Sfânta Biserică Ortodoxă a Americii de Nord BOSTON, Ediția editată în limba engleză, 1999
1
PIATRA DE POTICNIRE
Prefață Epoca noastră este acea perioadă de apostazie la care face referire Sfântul Apostol Pavel în a doua epistolă către Tesaloniceni. Știu că cei circumspecți, cei înțelepți, și cei versați vor zâmbi cu generoasă condescendență la afirmația mea. Oamenii versați pur și simplu nu oferă asemenea aprecieri aventuroase, în special atunci când acestea se referă la chestiuni apocaliptice. De vreme ce nu mă consider a fi circumspect, iau aminte la cuvintele Domnului nostru: Învățați de la smochin pilda: Când ramurile îi sunt încă fragede, și odrăslesc frunze, cunoașteți că vara este aproape; tot astfel, când veți vedea toate aceste semne, veți ști că este aproape, bate la uși. (Matei 24:32-33). Îmi trag concluziile, de aceea, în baza poruncii Domnului, de vreme ce văd toate aceste semne. Mai înainte de sosirea acestei nemaipomenite epoci, ortodocșii credeau în ortodoxie, ereticii în erezia lor, ateii în ateismul lor, și unul încerca să convingă pe celălalt că el se află în posesia adevărului. Adică oamenii credeau în adevăr și se trudeau în numele lui, chiar și cei care erau neștiutori ai Adevărului. Teribila apostazie a erei noastre nu se datorează faptului că lumea este plină de eretici și de atei. Toate lucrurile fiind egale, ele nu pot decât să întărească credința celor evlavioși, indiferent cât de mulți ar fi aceștia. Apostazia noastră contemporană se datorează faptului că oamenii de azi au încetat să creadă în adevăr; au încetat să creadă în existența adevărului și că merită să lupți pentru acesta. Ereticii care cred în erezia lor au devenit o specie rară. Așa ciudat cum ar putea să pară, chiar și ideologii atei care au ceva convingere în tipul lor de ateism, sunt cumva o binecuvantare în era noastră. Oamenii de azi și-au pierdut orice convingere. Toate sunt pentru ei relative, îndoielnice, nedefinite. Puține lucruri pentru care merită să lupte există pentru aceștia. Puține lucruri apar vrednice de susținerea lor, cu excepția plăcerilor acestei vieți trecătoare. Pag.5 Într-o astfel de lume, un ateu și un eretic convins sunt niște ostroave vii într-un ocean de moarte, pentru că o astfel de convingere dovedește o râvnă pentru adevăr, care, indiferent cât de lipsită de înțelegere, întunecată sau pasionată ar fi, nu a ars toate punțile care leagă sufletul de Dumnezeu, Care, chiar daca ei nu știu sau nu recunosc, este El însusi Adevărul. Oamenii zilelor noastre, așadar, nu cred în nimic în afara propriilor distracții. Dar, pentru a avea distracții plăcute, co-existența liniștită și cooperarea tututor oamenilor este absolut esențială pentru a asigura procurarea bunurilor materiale. Pentru a realiza aceasta, toate frontierele trebuie să cadă. Religiile, ideologiile și națiunile trebuie să se unească. Orice motiv de război, de lupte, de opinii contrare trebuie să înceteze a exista. Politica coexistenței, ideile despre Statele Unite ale Europei, sincretismul1) masonic, mișcarea ecumenistă, speranța pentru un stat global, sunt expresii ale setei exagerate a omului pentru o existență netulburată în plăceri. Ecumenismul2) învață că adevărul nu e de gasit nicăieri. El este uciderea speranței care a trăit în inima omului din timpuri imemoriale. Este o respingere a Adevărului și o înlocuire a acestuia cu adevărurile fabricate de om. Aceste adevăruri fabricate de om, cu necesitate, trebuie să facă concesii, unul altuia, pentru binele comun. Ecumenismul este ultima și cea mai perfectă capcană pe care diavolul a pregătit-o omenirii, precum și cel mai teribil și mai clandestin atac al său împotriva Bisericii lui Hristos. Este acea otravă care paralizează sufletul și îl face incapabil să creadă, să vadă lumina, incapabil chiar să înseteze de Adevar. Întunecă mintea creștinului ortodox și îl tulbură în așa fel încât, în loc să iubească pe bolnav și să se străduiască a vindeca boala, să sfârșească prin a iubi însăși boala; iar în loc de a iubi pe eretic, să iubească erezia.
2
1)
Sincretism: unirea întreprinsă sau reconcilierea doctrinelor și practicilor diverse sau opuse, în special în religie sau filosofie; sistemul sau principiile școlii fondate în secolul al 17-lea de George Calixt, care a țintit armonizarea sectelor protestanților și în ultimă instanță a tuturor organismelor creștine. Ecumenismul este odrasla Mișcării Ecumeniste; este exprimat prin unirea diferitelor religii în rugăciuni comune și ritualuri în ciuda diferențelor doctrinare. Este considerat de mulți, inclusiv de către autorul lucrării de față, ca sinonim la sincretism.
2)
Pag. 6
Dacă sarea își va pierde gustul
Ținta sincretismului pan-religios, care este dealtfel cunoscut ca Ecumenism, îl constituie Biserica Ortodoxă deoarece ea este Biserica lui Hristos, speranța și sarea întregii lumi. Diavolul știe bine că, daca sarea își va pierde gustul, toata omenirea se va descompune, și exact acesta este scopul celui ce a fost ucigaș de oameni dintru început (Ioan 8:44). Constantinopolul a deschis ușa din dos pentru Ecumenism în anul 1919. Biserica anglicană sau episcopală, care a organizat mișcarea ecumenistă, a trimis în acel an o delegație Bisericilor Ortodoxe, invitându-le să trimită reprezentanți la întrunirea “Credință și Ordine’ a Mișcării Ecumeniste, care era convocată la Geneva în luna august a anului următor. La acea vreme, Dorotei al Prusiei era locțiitorul tronului ecumenic. La o ședință a sinodului patriarhal din 10 ianuarie 1919 el a afirmat “cred că este vremea ca biserica ortodoxă să se gândească de asemenea în mod serios la subiectul unirii bisericilor creștine individuale”. Sinodul a fost încântat să accepte sugestia locțiitorului și a procedat la înființarea unor comisii a căror sarcină era să studieze diversele modalități prin care ar putea avea loc unirea. Într-un an, până în ianuarie 1920, enciclica istorică a patriarhiei ecumenice către “Bisericile lui Hristos de oriunde s-ar afla”, a fost pregătită și expediată către toate colțurile lumii. A smuls un răspuns entuziast unanim. Protestanții de orice confesiune au aplaudat patriarhia ecumenică, iar patriarhia ecumenică s-a fălit de atunci încoace cu această enciclică, ce o dovedește ca fiind o pionieră a mișcării ecumeniste. Conform acestei enciclice, unirea bisericilor va deveni o realitate prin ștergerea graduală a diferențelor dintre bisericile individuale. Ca prim pas, enciclica sugera: 1. Adoptarea de către toate bisericile a unui singur calendar pentru celebrarea comună a marilor sărbători creștine (zilele sfinte); 2. Schimbul de scrisori frățești; 3. Contacte frățești între reprezentanții bisericilor; Pag 7 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.
Stabilirea de relații între școlile teologice precum și schimbul de documente și periodice ale fiecărei biserici; Schimbul de studenți; Convocarea de reuniuni pan-creștine; O examinare obiectivă si istorică a diferențelor doctrinare; Respectul reciproc față de practicile și obiceiurile diferitelor biserici; Folosirea în comun a caselor de rugăciune și a cimitirelor, pentru înmormantarea celor de alte confesiuni; Implementarea de reguli comune cu privire la căsătoriile mixte; Ajutorul reciproc pe tărâmul edificării religioase, a filantropiei, etc.
Un episcop care a deținut tronul Constantinopolului nu a vizitat Apusul de secole. Ultimul care a făcut o astfel de vizită a fost Patriarhul Iosif care a luat parte la mincinosul sinod de la Florența în 1439. (La acea vreme numai Sfantul Marcu al Efesului a refuzat să semneze unirea Bisericilor Ortodoxe Universale cu Papalitatea.) Patriarhul a avut un sfârșit lipsit de glorie. Cu toate acestea, după atâtea secole, el a fost cel cu care patriarhul Dorotei a vrut să rivalizeze. Regalitatea, aristocrația, și diverși oficiali l-au primit pe Dorotei în Anglia cu mare pompă. Totuși, el nu a putut să 3
fie prezent la grandioasa ceremonie pregătită în onoarea sa. El a murit de asemenea în Occident, departe de tronul său3). Cucerirea Constantinopolului de către Ecumenism a fost totuși un fapt veritabil. În scurt timp, următorul patriarh al Constantinopolului, Meletie Metaxakis, a recunoscut ordinele Anglicane. Un nou val de entuziasm s-a raspândit în toată lumea protestantă. Presa de limbă engleză a zvonit că primul pas către totala uniune exterioară a fost făcut. Ortodoxia va fi de acum înainte capabilă să primească tainele și alte slujiri religioase din mâna clerului anglican. În același timp, au început rugăciuni în comun cu ereticii, iar anglicanii au început să administreze tainele lor ortodocșilor. Biserica Greciei s-a alăturat curând Patriarhiei Ecumenice în ecumenismul ei. Hrisostom, arhiepiscop al Atenei, 3) Mitropolitul Dorotei a murit subit în Londra la 6 martie 1921, la scurt timp după ce a oferit o Panaghie episcopală arhiepiscopului de Canterbury.
Pag. 8 a predicat despre dialogul dragostei cu mulți ani înaintea patriarhului Atenagoras. Iată ce a spus la întronarea sa: “În scopul unei astfel de cooperări și ajutorului reciproc, unitatea doctrinară, din păcate dificil de atins, nu este o presupunere necesară, de vreme ce legătura dragostei este de ajuns, care, la urma urmei, poate netezi drumul către unitate.” Erezia ecumenismului, așadar, în forma pe care a luat-o astăzi, nu a apărut o dată cu sosirea lui Atenagoras, cum ar crede unii. Și-a croit drumul său înlăuntrul ortodoxiei în timpul lui Dorotei, Meletie Metaxakis și Hrisostom Papadopoulos, în timp ce grecii sufereau martiraje în mâinile musulmanilor turci în Asia Mică. Prima afirmare oficială a acestei erezii în ținuturile ortodoxe a avut loc în anul 1920 o dată cu Enciclica Patriarhiei Ecumenice “Către Bisericile lui Hristos de oriunde s-ar afla”.4) Primul simptom public al bolii, totuși, a apărut în 1924. A fost aplicarea și implementarea primei sugestii a enciclicei de la 1920, și anume adoptarea unui singur calendar pentru celebrarea comună a marilor sărbători creștine, prin care unirea liturgică și de celebrare a bisericilor a fost adusă la îndeplinire.
Nou-calendarism egal Ecumenism Nou-calendariștii5) susțin că au corectat calendarul doar pentru motive astronomice. Ei au spus ca este jenant să urmezi un calendar învechit și inexact. Foarte bine. Biserica totuși, nu este nicidecum preocupată de exactitatea astronomică a calendarului, ci doar de unitatea liturgică și de slujire și de rânduiala bisericilor locale. Chiar și așa, să presupunem că acei oameni chiar s-au străduit în direcția corectitudinii științifice.
4) 5)
Vezi Karmiris, Ioan, “Actele dogmatice și simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale”, editia a 2-a (Groaz: 198), vol II, pag 957-90 (in lba greaca). Pentru textul integral în limba engleză vezi “Lupta împotriva ecumenismului” – Biserica Ortodoxă din America de Nord, Boston, 1998, pag.177-181. Nou-calendariștii: cei care urmează vinovata schimbare a calendarului în conformitate cu enciclica din 1920 a patriarhiei ecumenice, în ciuda faptului că Sinoadele Panortodoxe din 1583, 1587 și 1593 și multe alte sinoade ortodoxe ulterioare au condamnat noul calendar și au pronuntat anatema asupra celor ce l-au adoptat.
Pag. 9 Atunci de ce nu au corectat ei calendarul în conformitate cu informațiile științifice valabile în secolul XX? Mai degrabă, au implementat un calendar la fel de inexact provenind din secolul al 16-lea, calendarul Papei Grigorie. De ce nu l-au implementat pe cel pe care l-a calculat foarte atent Petre Drăghici și care a fost supus atenției așa numitului sinod pan-ortodox de la Constantinopol în 1923? Simplu, pentru că adevăratul motiv nu a fost o corecție științifică a calendarului, care ar fi fost o 4
acțiune complet inutilă din punct de vedere eclezial. Adevăratul scop al schimbării calendarului a fost să se efectueze o unificare de celebrare a bisericilor, care putea fi realizată doar prin adoptarea calendarului gregorian al papistașilor și protestanților de către ortodocși, astfel încât toți să avem același calendar sărbătoresc și astfel încât primul pas al ecumenismului, unificarea așa ziselor biserici creștine să poată începe. Nu vine, prin urmare, dintr-un fel de dragoste patologică pentru cele 13 zile pierdute, faptul că creștinii ortodocși au rupt comuniunea ecleziologică cu biserica inovatoare, ci mai degrabă pentru a putea rămâne ortodocși. Noul calendarism este egal cu ecumenismul, echivalent cu o lepădare de Adevăr, o lepădare a sfintei Biserici celui una, o lepădare a Sfintei Tradiții, o negare a prezenței continue a Sfântului Duh în Biserică. Nou calendariștii au declarat că rânduiala sărbătorilor Părinților Bisericii este eronată; au dereglat relația sărbătorilor cu ciclul Sfintelor Paști și cu sărbătorile cu dată fixă; au abolit posturi; au transformat sărbători cu dată neschimbabilă în sărbători cu dată schimbabilă, (de exemplu sărbătoarea Sfântului Gheorghe)6); au distrus armonia sărbătorilor și unitatea Bisericii Greciei cu alte biserici ortodoxe care nu au modificat calendarul. Au facut toate acestea pentru a celebra împreună cu denominațiunile eretice din Occident. Au preferat să sărbătorească chiar dacă restul fraților lor se nevoiau în post. Ce s-a întâmplat cu deciziile sinoadelor de la 1583, 1587 ai 1593, care în mod repetat au afurisit pe toți 6) Conform calendarului bisericesc tradițional, sărbătoarea Sfântului Gheorghe poate cădea cel mai devreme în sfânta și marea duminică a Sfintelor Paști. În acest caz, este transferată în ziua de luni a săptămânii luminate. În conformitate cu noul calendar, totuși, sărbătoarea Sfantului Gheorghe va cădea cel mai des în perioada marelui post și, deoarece cântările în cinstea sfântului se împletesc cu temele pascale, aceasta necesită mutarea sărbătorii Sfântului Gheorghe până aproape după două săptămâni.
Pag. 10 cei ce au acceptat schimbările gregoriene?7) Au acționat de parcă nu ar fi avut cunoștință de aceste Sinoade, sau mai degrabă, le-au ignorat în mod nerușinat. Ne străduim, de aceea, să rămânem ortodocși în fața ereziei contemporane a ecumenismului, care a erodat totul în biserica oficială a Greciei. Să nu îi credeți niciodată pe cei care ar dori să vă înșele cu minciuna servită naivilor. Ei vă vor spune: ce interes prezintă pentru voi dacă patriarhul este eretic, și dacă arhiepiscopii și mitropolitii îl comemorează? Patriarhul nu este capul nostru, ci Hristos. Ne cunoaștem inimile și credința. Suntem ortodocși. Lasă-l pe patriarh să afirme orice erezie dorește. Lasă-i pe arhiepiscopi să comemoreze pe cine doresc. Ei vor trebui să răspundă pentru sufletele lor iar noi pentru ale noastre. Mai mult, noi suntem oile și nu este potrivit să vorbim deschis. Aceasta este preocuparea păstorilor. Iisus, Mântuitorul nostru, Hristos, a spus că nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul. În același fel, nimeni nu poate să se apropie de Fiul decât prin Biserică. Un creștin nu poate fi de unul singur, ci doar ca un mădular al Trupului lui Hristos, Biserica. Iar Biserica este doar acolo unde Adevărul este mărturisit. Acolo unde ecumenismul, adică abaterea de la adevăr, este mărturisit, acolo nu este nici Biserica, nici Hristos. Și să nu credeți că aceasta este situația doar acolo unde ecumenismul este predicat de la amvon, deși chiar și aceasta se întâmplă destul de des. În Biserică noi mărturisim credința noastră prin numele episcopului pe care îl pomenim. Ortodocșii pomenesc pe arhiereii ortodocși, arienii pomenesc pe episcopii arieni, monofiziții pomenesc pe episcopii monofiziți, iconoclaștii pe episcopii iconoclaști, uniații pe episcopii uniați, iar ecumeniștii pomenesc pe episcopii ecumeniști.8) Este posibil ca orice lucru să pară a fi ortodox în Biserică; cu toate acestea, episcopul care este pomenit de către preot ne va arăta nouă unde ne aflăm cu adevărat. În biserica uniată9), toate lucrurile par a fi ortodoxe.
7) 8)
vezi: Calendar, Marea Enciclopedie Elenică. Ediția Pyrsos, vol 12, pag.274, și vol 15, Sinoadele Constantinopolului, pag. 642 (în limba greacă) Arienii, monofiziții, iconoclaștii, etc., sunt adepții vechilor erezii condamnate de Biserica Ortodoxă a lui Hristos prin cele șapte Sinoade ale sale Ecumenice.
5
9)
Biserica uniată: o mișcare religioasă mascată înființată de biserica catolică, în principal pentru a aduce unirea creștinilor ortodocși cu Roma. Aceasta se intenționează prin infiltrarea țărilor ortodoxe cu clerici care se imbracă și slujesc precum ortodocșii. Este de remarcat de asemenea faptul ca multi uniați folosesc vechiul calendar.
Pag.11 Într-adevăr, este posibil ca părul și barba preoților să fie mai lungi sau mai bogate decât ale celor ortodocși. De asemenea, cântarea poate fi cu mult mai liturgică și mai tradițională, și icoanele mai austere decat în unele biserici ortodoxe. Chiar și Crezul, într-o astfel de biserică, poate fi recitat fără adaosul Filioque.10) Dar preotul de acolo pomenește un episcop uniat, care la rândul lui pomenește pe Papa de la Roma. Astfel, toate aparențele de ortodoxie sunt în zadar. Poți spune că înseamnă prea puțin pentru tine pe cine pomenește preotul de vreme ce tu crezi în inima ta că ești ortodox. Ai sta, deci, într-o biserică uniată ca să primești Sfânta Împărtășanie? Toate acolo par a fi ortodoxe. Preotul tău poate chiar să aibă părul lung și o barbă, și poate că încă nu ți-au trimis un predicator progresist. Dar pe care episcop îl pomenește acel preot? Iar acel episcop, ce patriarh sau arhiepiscop sau sinod pomenește cu voce tare în diptice?11) Îl pomenește el pe Dimitrie patriarhul Constantinopolului? Iar Dimitrie pe cine are înscris în diptice și pe cine pomenește la fiecare Liturghie? Nu cumva pe fratele lui mai bătrân, așa cum îl numește el pe Papa Romei, Paul al VI-lea12), cu fiecare ocazie? De ce să mai fugi de uniați de vreme ce, într-un fel sau altul, îl pomenești pe Papă? Tragedia timpurilor noastre sunt chiar creștinii ortodocși care s-au unit cu Roma fără a fi conștienți că acest lucru déjà s-a petrecut. 10) Filioque: doctrină eretică, adoptată oficial de către papalitate în secolul al IX-lea și introdusă în Crez, creând o distorsiune în doctrina ortodoxă cu privire la Sfânta Treime. Filoque este un cuvânt latin care înseamnă “și fiul”. În mod contrar Sfintei Scripturi și Tradiției Bisericii, adaosul la Crez afirmă că Dumnezeu - Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. 11) Diptice: la început, o tablă cu două fețe, acum niște registre, unde numele episcopilor de bună credință (bona fide) ai Bisericii Creștine Ortodoxe sunt înscrise, și de unde sunt pomenite în timpul slujbelor divine. Ștergerea din aceste registre constituie un act grav care semnifică faptul că persoana înscrisă acolo nu mai este considerată a fi episcop al Bisericii. Pe de altă parte, includerea în diptice semnifică faptul că persoana al cărei nume este inclus este de bună credință (bona fide), episcop ortodox canonic al Bisericii. 12) Potrivit acestei lucrări, actualul Papă, Ioan Paul al II-lea, este cel pomenit de episcopii patriarhiei ecumenice. Vezi de asemenea ‘Lupta impotriva ecumenismului’ op. cit. p.318
Pag. 12
Turma cea mică
Noi suntem oi, dar suntem oi înzestrate cu rațiune, și de aceea cu dreptul de a vorbi. Cât depre păstori, Bunul Păstor ne-a prevenit că mulți dintre ei sunt tâlhari și răpitori care nu intră pe ușa din față. Oițele raționale îl urmează pe bunul păstor pentru că îi recunosc glasul. Și nu vor urma un străin, ci se vor depărta de el, pentru că nu recunosc vocea străinilor. (Ioan 10: 4-5). Ecumenismul este vocea străinilor. Păstorii ecumeniști, în măsura în care vor să pară ortodocși în scopul de a înșela, sunt în realitate lupi îmbrăcați în piele de oaie, lucrând la distrugerea turmei. (conform Matei 7:15, Faptele Apostolilor 20:29). Oile lui Hristos au recunoscut cu cine au de-a face și s-au îndepărtat de acești falși păstori, în supunere față de porunca lui Hristos, a Apostolilor și a Parinților. Iar tabăra păstorilor asemănători lupilor, în mod batjocoritor i-a numit pe ei vechi calendariști, precum creștinii în mod ironic au fost numiți în altă epocă nazarineni. Acești oameni care nu au cunoscut legea! Dar au uitat că Domnul a ales cele slabe și disprețuite ale lumii, pentru ca să îi rușineze pe cei înțelepți (cf. Cor.1 1:27). Ortodoxia, adevărata Ortodoxie a fost întotdeauna turma cea mică, întotdeauna batjocorită, întotdeauna persecutată. Dar Domnul a spus “Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția” (Luca 12:32). Ce au fost primii creștini în ochii evreilor care nu au crezut, adică ai marii majorități? Ce au fost ei în ochii păgânilor care se mândreau cu înțelepciunea lor lumească? Întreabă-ți conștiința și îți va răspunde: au fost asemenea vechilor calendariști de astăzi. 6
Un membru al Consiliului Mondial al Bisericilor Această chestiune este destul de simplă: Biserica oficială a Greciei este parte din forțele ecumeniste mondiale. Este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor. În trecutul apropiat, o delegație oficială a ierarhilor săi a vizitat Sicilia și a slujit în mod repetat cu romano-catolicii, cauzând astfel o mare bucurie latinilor care erau prezenți. În presa religioasă nou calendaristă, oricine va găsi multe referiri cu privire la participarea Bisericii oficiale a Greciei în activități ecumeniste de-a lungul ultimilor ani. Periodicul oficial Pag.13 al bisericii oficiale a Greciei, Ecclesia, este o publicație ecumenistă. Ierarhi ai Bisericii Greciei, însoțiți de clerici uniați, sunt înfățișați în mod deschis în fotografii în timp ce se angajează în ceremonii religioase. Dar și în lipsa tuturor acestora, chiar dacă Biserica Greciei nu ar fi aparținut mișcării ecumeniste ca un întreg, chiar dacă toți ierarhii ei ar fi ortodocși în convingeri, simplul fapt că sunt în comuniune cu patriarhul ecumenic Dimitrie, după atâtea pronunțări publice sincretiste ale acestuia, este de ajuns ca să îi consideram ca și renegați ai credinței. Cu voce măreață, Sfantul Ioan Hrisostom a afirmat cu putere că nu doar ereticii, ci și cei care se află în comuniune cu ei, sunt dușmani ai lui Dumnezeu.13) Privitor la credință, ereticii sunt complet naufragiați; iar despre ceilalți, chiar dacă judecata lor nu s-a împotmolit; cu toate acestea, din cauza comuniunii lor cu erezia, au fost de asemenea distruși.14)
În consecință, lucrurile sunt foarte clare pentru cei care doresc să rămână ortodocși: ei trebuie să se separe de orice comuniune cu falșii păstori, și trebuie să își asume blamul vechilor calendariști. Aici, totuși se află piatra de poticnire care face lucrurile dificile, pentru că este dificil să faci față nu doar batjocurii sau disprețului tăcut din partea lumii, dar și din partea celorlalți frați întru Hristos.
Tentația pietismului În zilele noastre, zilele falșilor profeți și ale falșilor învățători, Grecia a fost învadată de persoane spirituale care știu cum să spună lucruri frumoase și adevărate despre viața de rugăciune și despre lupta duhovnicească; dar când cineva îi întreabă despre chestiuni legate de Credință, ei spun ca astfel de lucruri afectează negativ viața spirituală și nu se cuvine ca creștinii să se ocupe cu ele. Este ca și cum harul lui Dumnezeu ar putea exista fără o înțelegere ortodoxă. De vreme ce aceste persoane nu se luptă pentru Credință, ei nu ofensează pe nimeni, și sunt in termeni buni cu oricine. Majoritatea oamenilor spun lucruri bune despre aceștia și chiar îi numesc sfinți. Totuși ei fac un rău enorm celor nevinovați și sufletelor bine intenționate 13) Sfântul Theodor Studitul „Scrisoare catre starețul Teofil”, pg.99, 1049 14) Sfântul Theodor Studitul „Către patriarhul Ierusalimului” pg.99, 1164
Pag. 14 prin a-i convinge pe aceștia să își închidă ochii și să urmeze fără rezerve pe patriarhii Bisericii. Dumnealor sunt cei mai eficienți aliați ai ecumenimului. Această teribilă erezie nu ar fi prins nicicând rădăcini fără aceștia, pentru că ei îi dezarmează exact pe aceia care ar putea fi cei mai periculoși combatanți pentru Ortodoxie. Iată ce spune Sfântul Isidor Pelusiotul despre ei: „Precum pescarii ascund cârligul cu momeala și în mod acoperit momesc peștele, la fel, viclenii aliați ai ereziilor își ascund învățăturile rele și înțelegerile corupte sub masca pietismului și îi momesc pe cei simpli, aducându-i către moartea spirituală.”15)
Ca nu cumva să fie izgoniți din sinagogă 7
Când Iisus a fost pe pământ, mulți dintre evrei au recunoscut cine era, dar nu L-au proclamat pentru că s-au înspăimântat de consecințele unei astfel de mărturisiri. Iată ce spun Sfintele Scripturi despre aceștia: „Totuși, și dintre căpetenii mulți au crezut în El; dar din pricina fariseilor nu L-au mărturisit, ca să nu fie izgoniți din sinagogă: căci au iubit slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu” (Ioan 12:42-43). Astăzi vedem că se întâmplă același lucru. Mulți dintre conducătorii Noului Israel al Ortodoxiei înțeleg bine ce se petrece. Ei înțeleg că sincretismul universal a înlocuit ortodoxia, dar nu vor să recunoască (de multe ori nici către ei insisi), pentru ca să nu poată pierde bunurile lumești, respectul oamenilor, discipolii, pozițiile ocupate, salariile pe care și le păstrează în baza unei politici de supunere cu sau fără protest din partea lor. Acești conducători ai Noului Israel sunt în cateva cazuri ierarhi, în altele preoți sau mireni, profesori universitari, instructori ai unei frății religioase, etc. care sunt copleșiti de teama că ar putea fi izgoniți din sinagogă. Astfel, ei se dezic de Hristos în fapt, rămânând credincioși marilor preoți care L-au răstignit și Îl răstignesc și acum. 15) Scrisoare către Timotei cititorul, pag.78, 252 C Pag.
15
O piatră în loc de pâine
Învățăturile lor au două trăsături fundamentale: 1. Introducerea unui nou tip de ecleziologie străina Ortodoxiei, conform căreia este posibil pentru un creștin să profeseze o altă credință față de cea a episcopului său; 2. Atacul asupra Bisericii vechi calendariste prin mijloace legitime sau nelegitime. Unii oameni au abilitatea de a face negrul să pară alb, iar albul să pară negru. Aceasta este una dintre caracteristicile înțelepciunii lumești. Dar Dumnezeu i-a ales pe cei nebuni ai lumii, care au abilitatea de a detecta o astfel de înțelepciune și de a cunoaște că aceasta nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică. (Iacob 3:15). Este o înțelepciune rece, uscată, peticită cu literă de lege, legalistă, mândră, cerebrală. Este o înțelepciune care nu poate întări pe nimeni, care nu poate aduce pacea lui Hristos în inimă, dar care poate aduce doar vacarm si confuzie. Iar vacarmul și confuzia sunt, la urma urmei, singura intenție deliberată a acestor oameni. Ei scriu lucruri numai ca să semene îndoială, vacarm și confuzie în sufletele șovăielnice care sunt slabe și lipsite de o fundație doctrinară și spirituală. Vai vouă, călăuze oarbe care dați pietre celor ce vă cer pâine; vouă care vedeți lupii venind, și mânați oile în gura lor. Voi aveți o formă de evlavie. Nimeni nu ar nega acest lucru; și totuși, iată că și pentru cei ce au o formă de evlavie (cf.Timotei II 3:5) mintea și înțelegea lor se aseamănă cu cea a lumii. Într-adevăr gândiți precum cei lumești pentru a păstra ordinea și disciplina. Mai presus de toate, supunerea față de autoritate! Cât despre Adevăr, ce este Adevărul? Câteva declarații solemne sunt un substitut acceptabil pentru adevăr. Cât despre disciplină? Vai, dacă disciplina s-ar prăbuși! Într-adevăr, ce diferență este între o astfel de mentalitate și cea a iezuiților? Există vreo diferență între o astfel de ecleziologie și cea a latinilor?
Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni Religia lui Hristos este o chestiune simplă, ar spune recent Fotie Kontoglou, este simplitatea însăși. În ciuda acestui fapt, totuși, oamenii fac din ea un sistem complicat precum celelalte sisteme păcătoase ale lor. Pag 16 Lupta ortodocșilor tradiționali este la fel de clară precum este apa unui izvor de munte. Ei se străduiesc să păstreze Ortodoxia neprihănită așa cum au primit-o de la Părinți și de la Apostoli. Dar priviți cu câte văluri și inele și cu câte legi și canoane au înfășurat Biserica lui Hristos, grăitorii săi 8
dușmani! Atât de mult încât ei inșiși, fără să știe cum s-a întâmplat, au ajuns în final la un agnosticism absolut, care, în forma sa cea mai clară, este o negare a credinței. Unul dintre ei scrie: Voi fi întrebat dacă Atenagoras este un patriarh ortodox în ochii lui Dumnezeu. Așteaptă Dumnezeu o decizie sinodală pentru a constata dacă acesta a căzut din odoxă? Și acesta este răspunsul la această întrebare oportună: Noi nu suntem Heruvimi și Serafimi, având puterea de a căuta prin arhivele din Ceruri pentru a vedea cine a fost înscris și cine a fost șters. Care din noi ar putea spune cu absolută certitudine și siguranță că Dumnezeu a decis într-un fel sau altul cu privire la acel preot sau episcop? Într-adevăr, dacă noi nu avem capacitatea de a distinge între adevăr și greșeală, între Ortodoxie și erezie, atunci pe ce se bazează credința noastră? De ce credem în Hristos și nu în Budha? De ce îl urmăm pe Atanasie și nu pe Arie? De ce urmăm Sinodului al 7-lea Ecumenic, care a condamnat pe iconoclaști, și nu pe celălalt al 7-lea sinod ecumenic care a condamnat pe ortodocși? Vai de ortodocși, dacă în timpul perioadei iconoclaste au așteptat o decizie sinodală pentru a învăța ce anume este scris în Ceruri. Pe cine a condamnat acel sinod ulterior? Pe ortodocși! Vai nouă, dacă părinții noștri ar fi gândit precum dușmanii actuali ai ortodocșilor tradiționali! Apostolul Pavel scria cu privire la astfel de oameni, că s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înțelepți, au ajuns nebuni (Romani 1: 21-22).
Autoritatea De o parte se află ei și întreaga Biserică Ortodoxă de peste tot din lume. De cealaltă parte se află câțiva vechi calendariști. Cei care păstrează adevărul par a fi într-adevăr cațiva indivizi din punct de vedere numeric. Aceiași câțiva indivizi sunt nevoiți Pag.17 să facă față nu indivizilor, ci unor biserici întregi. Cum poate fi explicată această situație? Chiar dacă cei care păstrează adevărul sunt cațiva, poate fi acesta folosit ca argument împotriva lor? „Mai bine unul care face voia lui Dumnezeu decât o mie de păcătoși.” (Sirah 16:3). „Unul poate să pună pe fuga o mie, iar doi, zece mii.” (Deuteronom 32:30). Chiar dacă există foarte puțini din cei care stăruiesc în Ortodoxie și evlavie, aceștia sunt Biserica; autoritatea și protecția hotărârilor bisericești se află la ei chiar dacă acestia ar suferi în exces în numele evlaviei. Domnul nostru ne-a spus: „Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția” (Luca 12:32). Totuși, ceilalți spun: Teme-te de turma cea mică și depărtează-te de ea. Mentalitatea papistășească a acestor oameni a devenit foarte răspandită. Conform acestei mentalități, creștinii se împart în ofițeri și soldați. Totuși, nu sfinții, lăcașuri ale Duhului Sfânt, sunt ofițerii, ci mai degrabă ierarhii. Conform acestei mentalități, este de neconceput ca un mirean, călugăr sau preot să se ridice împotriva unui ierarh care calcă în picioare tradiția Părinților. Ceea ce sa petrecut de-a lungul întregii istorii a Bisericii este acum condamnat de către dușmanii creștinilor ortodocși tradiționali. Biserica (iar pentru acești oameni, Biserica este totuna cu ierarhia) ar spune unui sfânt care ar îndrăzni să o mustre: Cine sunteți dvs domnule? Sunteți vreo autoritate mai mare decât mine? Eu judec. Eu decid. Eu am autoritatea, nu dvs. Dar acestea sunt cuvinte care pot fi auzite în zonele de dominație ale latinilor. Ele nu au fost niciodată auzite în Biserica Ortodoxă Universală, ci doar din partea celor ce gândesc precum latinii. Sfântul Duh este autoritatea în Biserică, și nu ierarhia. Oricine are pe Duhul Sfânt, are autoritatea, chiar dacă el este ultimul dintre oameni. El poate să puna la punct o mie de ierarhi. Nimeni nu-l poate pune la îndoială dar el poate suspiciona pe oricine.16) Dacă ierarhii îl afurisesc pe acel om, afurisania coboară asupra lor înșiși, pentru că oricine rupe legătura cu Duhul Sfânt se rupe el însuși de Viață. 16) de vreme ce biserica este universală în toate părțile ei, fiecare dintre membrii ei, nu doar clerul ci și si orice mirean este chemat să mărturisească și să apere adevarul tradiției, opunându-se chiar episcopului care ar cădea în erezie. Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de răsărit (Crestwood, New York: Sf. Vladimir Seminary Press, 197), p.16
9
Pag.18 În Ortodoxie, nu este important dacă ești de acord cu ierarii, ci dacă ești sau nu de acord cu vasele Duhului Sfânt, cu Sfinții Părinți.
Abisul Papismului Aceasta este fraților, după cum scriu ei, eclesiologia ortodoxă, adică, faptul că ierarhii posedă întreaga autoritate. Dar pentru oamenii luați individual (adică pentru clerici și mireni) a te ridica și denunța pe episcopul pe care îl acceptă Biserica Universală, acest lucru e în mod clar protestantism. Pentru ca cineva să scrie asemenea lucruri, acesta trebuie sa fie cu totul ignorant atât în ce privește protestantismul cât și ortodoxia. Protestantismul nu este refuzul de a recunoaște autoritatea Bisericii. Este refuzul de a recunoaște că Duhul Sfânt este cel ce luminează și conduce Biserica. Pe de altă parte, când ortodocșii vorbesc despre Biserica Ortodoxă Universală, ei nu se referă doar la episcopi sau la Biserica Ortodoxă contemporană din lume. Biserica Universală nu este doar biserica luptătoare, ci și biserica triumfătoare. Când unii membri ai Bisericii Ortodoxe oficiale din lume acționează în opoziție cu Biserica triumfătoare a Sfinților Părinți, atunci aceia care se ridică împotriva lor, pentru a rămâne în comuniune de Credință cu Biserica Apostolilor și Sfintilor Părinți nu sunt protestanți; ci dimpotrivă, ei sunt doar membri ai bisericii luptătoare. Ei nu săvârșesc schisma prin neascultarea față de ierarhii contemporani care merg pe căile lor individuale; ci mai degrabă ei constituie Biserica, pentru că ei înșiși sunt un trup cu Biserica Apostolică Universală a lui Hristos. Trebuie ca cineva să studieze teologia pentru a uita aceste lucruri? Când un alt eretic, Nestorie, a ocupat tronul Constantinopolului cu sute de ani în urmă, cei care au încetat să-l pomenească, nu erau ei simpli preoți sau mireni, adică simpli indivizi? Cât timp a trecut înainte ca Biserica de pretutindeni să devină conștientă de ce se petrece în Constantinopol și să-l anatemizeze pe Nestorie? În acest interval de timp, preoții și mirenii care au încetat pomenirea lui Nestorie au fost excomunicați de către arhiepiscopul oficial al Constantinopolului. Acum, aceste persoane, au acționat sau nu corect prin încetarea Pag. 19 pomenirii arhiepiscopului lor? Cine a fost cu adevărat vinovat de crearea schismei, cei care au rămas credincioși Bisericii universale, sau acei preoți sau mireni care și-au urmat arhiepiscopul eretic în scopul de a evita schisma? Într-adevăr, cât de ușor pot să înșele aparențele! Din acest motiv canonul al 15-lea al Sinodului Întâi și al Doilea din Anul Domnului 867 subliniază: „...aceștia nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și dezbinări.” Unii oameni care fug de protestantism cad în abisul papismului. Papa îi acceptă pe uniați cu un crez diferit de cel mărturisit de către latini. Singura lui preocupare este ca aceștia să îl comemoreze. Ei pot să creadă cum vor atâta vreme cât sunt supuși ai lui. Acesta este exact ceea ce spun avocații „luptei din interior”!17) Ei argumentează astfel: Eu doar vreau să spun că noi nu trebuie să ne delimităm de ei (ierarhii), că nu ar trebui să ne despărțim de dependența canonică fața de ei. Cât despre celelalte chestiuni, nu vom fi de acord, vom protesta, ne vom împotrivi. Supunerea, în consecință, este esențială; în vreme ce Credința este secundară; este „cealalată chestiune”. Întradevăr, ce greșeală ar putea găsi papistașii într-o astfel de ecleziologie? Aici este Filioque în toată splendoarea sa! Duhul Sfânt ocupă un loc secundar, subordonat în relația sa cu Fiul și devine dependent de El. Iconomia mistică a Duhului Sfânt este inferioară iconomiei sacramentale a Fiului; și de vreme ce este inferioară, își pierde treptat orice rațiune de a exista! Astfel, în cadrul papismului, viața mistică a dispărut chiar ca un concept. Legătura reală cu Dumnezeu nu există la romanocatolici, nici măcar în teorie. Totul este determinat de rațiune și prin supunere eclezială față de clerici. În acest fel, acordul asupra Credinței nu este considerat indispensabil. 10
De aici înainte, ajugem la ciudata eclesiologie a nou-calendariștilor, în conformitate cu care nu este deloc nefiresc ca un episcop care s-a dovedit a fi devotat unui sincretism extrem să ceară unui călugar care aparține diocezei sale, dar crede într-un mod diferit, 17) În opoziție cu precedura istorică și canonică a Bisericii Ortodoxe, clericii care au abandonat pe episcopii apostați, au fost criticați sever în vremurile noastre pentru că nu au rămas cu episcopii lor rătăciți, luptând dinlăuntru împotriva ereziilor episcopilor lor. Mentalitatea luptei dinlăuntru se datorează unei înțelegeri eronate a rolului episcopului, și al relației dintre credincios și episcop. Cu privire la învățatura Bisericii în această chestiune, vezi „O listă de texte” de la finalul acestei cărți.
Pag. 20 să îl urmeze și să îl comemoreze ca pe episcopul său. Două credințe diferite, două mărturisiri diferite, dar un singur episcop. Faptul care poate fi observat în viața politică a unei națiuni, unde pot să existe mai multe religii, dar unde este un singur guvern, este transpus acum la nivel spiritual. Mai multe religii, dar o singură autoritate. Pot acești oameni să ne explice în ce fel se deosebește ecleziologia lor de sincretismul condamnabil?
Ce este erezia? O mânie sfântă se naște în cititor după ce își dă seama că, deși scriitorii nou calendariști înțeleg foarte bine erezia care atacă Ortodoxia în zilele noastre (obligați să recunoască, de vreme ce sunt nevoiți să admită că patriarhul Atenagoras, și cei ce gândesc asemenea, s-au dovedit ei înșiși a fi seculariști și adepți ai ecumenismului condamnabil), ei încearcă să prezinte preoblema ca pe o încălcare nesemnificativă a canoanelor. Ei se străduiesc cu sârguință să stabilească faptul că întreaga problemă nu este o chestiune de credință, ci doar cu privire la canoane, care au fost nesocotite în mod continuu de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Astăzi, vedeti diferite afirmații anti-ortodoxe, mișcări și rugăciuni în comun cu ereticii, etc. din partea patriarhului Atenagoras si Iacob al Americii, și sunteti scandalizați. Bine faceți! Eu însumi sunt înfuriat și zdruncinat de încălcarea rușinoasă a sfintelor canoane. Dar fraților, aceste lucruri nu s-au întâmplat doar în zilele noastre. Ei știu foarte bine că problema nu constă în rugăciunile în comun cu ereticii și în cele asemenea, ci în sincretismul degradant, care circulă precum otrava cea mai ucigătoare în venele omenirii, și care s-a infiltrat chiar în Ortodoxia oficială. „Eu bănuiesc și cred”, scrie unul dintre ei, „că patriarhul Atenagoras, și patriarhii menționați mai sus, arhiepiscopi, mitropoliți, epicopi, etc. sunt profund vinovați în ochii Bisericii pentru încălcarea la nivel înalt a sfintelor canoane... și pentru strania jonglare a lui (Atenagoras) cu credința.” Cu alte cuvinte, nu vă temeți, o, creștini, întreaga problemă este doar una cu privire la încălcarea canoanelor. Cât despre Credință, nu este vorba despre cădere în erezie, ci doar de o chestiune de jonglerie! „Dar”, scrie el, „dacă patriarhul merge mai departe, dacă avanseaza către unire, atunci veți mai vedea...” Pag.21 Cu alte cuvinte, se pare ca patriarhul nu a mers suficient de departe, de vreme ce unirea oficială nu a avut loc. Vedeți perdeaua de fum pe care au creat-o pentru a ascunde adevărul? Toți cei care nu au înțeles deja ce se întâmplă în jurul lor, cred că întreaga problemă constă în unirea papistașilor cu ortodocșii, precum a fost la Ferrara Florența. Totuși, scopul unioniștilor nu se limitează la unirea celor două biserici. Unioniștii sunt sincretiști. Ei nu sunt interesați de amestecare, ci de co-existență. Ei nu au de gând să urmărească o uniune în felul în care și-o imagineaza cei naivi. Ei sunt mulțumiți atâta vreme cât ideea că „toți suntem frați” este bine înrădăcinată în mintea oamenilor, că „toți suntem la fel”, ca „nu avem deosebiri esențiale”, si că „fiecare ne îndreptăm spre Dumnezeu, fiecare pe calea sa.” 11
Această temă masonică este quintesența ecumenismului. Astăzi, acest mod de a gândi este cultivat printre așa zisii creștini. Mâine, va fi predicat religiilor monoteiste (iudaism, islam, etc.). După aceea va deveni crezul întregii lumi, fără schimbări exterioare de nici un fel în cadrul diferitelor religii. În orice caz, când un astfel de gând prinde rădăcini în mintea omului, credința în Hristos se îndepărtează direct de sufletul omului. Hristos e un mare mistic, un mare filosof, un mare învățător moral, poate chiar un zeu, dar în nici un caz Dumnezeul. El este o cale, dar nu Calea. El este un adevăr, dar nu Adevarul. El este o lumină, dar nu Lumina. Ortodoxia este o cale, dar nu Calea. Alte căi exista, la fel de bune. O omogenizare a religiilor nu este pe cale să se petreacă. Lăsați pe fiecare să își țină propria cale. Tot ce i se cere omului este să nu fie fanatic; să nu creadă că Ortodoxia este singura religie care există în lume și nimic altceva; să nu creadă că doar episcopii ortodocși sunt episcopi, și că ereticii nu sunt nimic; să nu mai creada că doar în Hristos poate cineva să cunoască pe Dumnezeu, și că atâtea milioane de evrei, mahomedani, budiști, etc. sunt departe de Dumnezeu. Aceasta este erezia cu care ne luptăm, și nu un anume fel de uniune care încă nu s-a petrecut. Aceasta erezie este negarea lui Hristos și a Bisericii sale. Aceasta erezie a înghițit fiecare zonă a Greciei, și a devenit un mod de gândire și de viață pentru Pag.22 greci. În ciuda acestui fapt, acești învățători, în deplină cunoștință de cauză, își adorm fii spirituali cu astfel de afirmații găunoase precum: „dacă patriarhul merge mai departe, dacă avansează către uniune, atunci veți vedea...” Dar astfel de uniuni nu urmează să se petreacă, deci discipolii lor naivi nu vor avea ocazia să vadă ce va fi. Cei mai isteți dintre apologeții nou calendariști știu foarte bine acest lucru.
Capul și Trupul Un ierarh eretic încetează a mai fi ierarh, își pierde preoția, este în afara Bisericii. Oricâți îl urmează prin pomenirea lui, nu urmează un episcop, ci un om care a căzut din harul ierarhicesc. Cum este cu putință pentru această turmă să nu cadă și ea? De unde primesc preoții însărcinarea preoției? Poate un ierarh căzut să ofere turmei sale Trupul și Sângele lui Hristos? Canonul al 15-lea al sinodului Întâi și al Doilea din 867 afirmă cu claritate ca un ierarh eretic nu este un ierarh, ci un fals ierarh, adică un fals preot. Liturghiile sale sunt false liturghii: hirotoniile sale sunt false hirotonii, mirungerea sa nu este Sfântă Mirungere, și toate Tainele săvârșite de acesta sunt lipsite de conținut sfințitor. Dar în Biserică, care este un singur Trup, nimeni nu există de sine stătător. Un preot depinde de ierarhul său. Preotul concelebrează întotdeauna cu ierarhul său, cu ierarhul pe care îl pomenește, chiar dacă acesa se află altundeva. Oamenii, preoții, și episcopul constituie un singur Trup. Când capul unui trup moare, tot trupul moare. De exemplu, părinții Sfântului Munte18) care pomenesc pe Dimitrie îl au pe acesta drept cap. Dar, după cum ei înșiși mărturisesc, Dimitrie este adeptul unui sincretism fără margini, un predicator și un amator pasionat al celei mai înșelătoare și periculoase erezii care a atacat vreodată Biserica. Ca și eretic (a se citi apostat, de vreme ce sincretismul este apostazie prin excelență), Dimitrie este mort pentru Hristos. De aceea, părinții din Sfântul Munte care îl pomenesc pe Dimitrie, au un cap mort. Cine a văzut vreodată un trup viu cu un cap mort?19) 18) Sfântul Munte (de asemenea cunoscut ca Muntele Athos) este o comunitate monahală în peninsula Halkidiki, în nordul Greciei. 19) Chiar dacă am presupune că nu ar fi mort capul, ar fi mai bine dacă, să presupunem, capul ar fi pe moarte, sau în confuzie, sau indiferent față de credința în Hristos?
Pag.23
Canonul al 15-lea
Când își dau seama că nu pot să reducă la tăcere canonul al 15-lea al celui dintâi și al doilea sinod din Constantinopol, ei crează cu dibăcie o perdea de fum. Ei nu citează textul canonului, dar îl 12
parafrazează, prefăcându-se că nu văd sau nu fac referire la cea mai importantă afirmație a acestuia, care este cheia de boltă a întegului canon: „Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi.” Trecând această afirmație sub tăcere, încearcă în mod legalist să stabilească faptul că acest canon este discreționar și nu obligatoriu. Canonul adică nu cere ca clerul să înceteze a pomeni pe episcopul care predică erezia, înainte de a fi condamnat, ci doar afirmă că aceștia au dreptul de a înceta comemorarea lui. Cu alte cuvinte, cel ce încetează a-l pomeni face bine, iar cel care nu o încetează, ci continuă pomenirea ierarhului eretic, face de asemenea bine. Six of one; half dozen of another. șase dintr-unul; o jumătate de duzină din celălalt. Ca și cum ar fi același lucru. Să acceptăm că într-adevăr, asta este defapt ce spune canonul: dacă vreun cleric se desparte de un astfel de episcop înaintea unei clarificări sinodale, el nu încalcă canoanele în nici un fel, și nu poate fi blamat, ci este chiar demn de laudă. Foarte bine. Dacă ei acceptă acest lucru, atunci de ce îi împiedică pe calugării din Sfântul Munte să înceteze a pomeni pe Dimitrie și să devină asftel demni de laudă? Cu ce anume ar greși călugării din Sfântul Munte dacă ar înceta a pomeni pe Dimitrie, și în locul acestuia, ar avea comuniune cu orice altă eparhie ortodoxă? Ar fi sau nu ar fi ei vrednici de laudă? Chiar acești învățători recunosc că ar fi. Atunci de ce îi împiedică pe călugări să înceteze comuniunea? De ce îi amenință acuzându-i că propagă schisma dacă încetează a pomeni pe patriarhul ecumenic? Să vedem totuși, dacă al 15-lea canon este defapt opțional. Iată textul canonului: “Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinți, adică, de comuniunea cu acela care propovăduiește eresul în public și cu capul descoperit îl învață în Biserică, unii ca aceștia nu numai că nu se vor supune certării canonicești, desfăcându-se pe sineși de comuniunea cu cei ce se numește episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci (dimpotrivă) se vor învrednici și de cinstea cuvenită celor ortodocși. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi și pe pseudoînvățători și nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
Pag.24 După citirea textului de mai sus, cine mai poate afirma că cel ce nu întrerupe comuniunea cu ierarhul eretic, ci continuă să fie în comuniune cu acesta, face la fel de bine? Cine ar îndrăzni să susțină că cel ce urmeaza pe falsul episcop face bine? Cine ar pretinde că cel ce concelebrează cu un fals episcop împărtășește credincioșilor Trupul și Sângele Domnului? Cine ar susține că cel hirotonit de un fals ierarh este cu adevărat preot? Acela ar trebui să fie un sincretist, un ecumenist, și un om care tăgăduiește Credința ortodoxă pentru a susține astfel de lucruri. Știind că episcopul tău nu este episcop, vei continua să îl pomenești de parcă ar fi ? Nu este asta o parodiere a lui Dumnezeu? Știind că episcopul tău nu are harul preoției și nu poate săvârși Sfintele Taine, vei continua să-l pomenești când săvârșești Sfintele Taine? Este canonul al 15-lea opțional?
Cine săvârșește schisma? Apărătorii noului calendarism au înțeles bine semnificația obligatorie a canonului al 15-lea; în consecință, ei caută să treacă peste afirmația: nu pe episcopi, ci pe pseudo episcopi i-au condamnat. Toate argumentele lor sunt în esență opuse canonului al 15-lea și susțin vederi diametral opuse. Pentru acești oameni, un episcop este un pseudo episcop doar atunci când a fost condamnat de către un Sinod. Conform acestei opinii, nu Dumnezeu, ci sinodul este cel ce retrage harul. După cum ar spune canonul, și, un episcop eretic cade din har din momentul în care începe să-și predice în mod public erezia. El este un pseudoepiscop chiar înainte de clarificarea sinodală. Apărătorii noului calendarism și ai ecumenismului îi etichetează drept misionari protestanți și schismatici pe cei care ar îndrăzni să înceteze pomenirea și să se separe de comuniunea cu un ierarh eretic. Pag 25 13
Canonul însă accentuează faptul că aceștia nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii ci de schisme și de dezbinări s-au silit să izbăvească Biserica. Cum este cu putință ca un creștin să nu se simtă obligat să salveze Biserica de schismele provocate de către episcopii care învață altceva față de ce învață Biserica? Din pricina învățăturilor lor neortodoxe, acesti ierarhi, chiar dacă sunt cu miile, se rup ei înșiși de Biserica lui Hristos, de Biserica Apostolilor și a Sfinților Părinți. De vreme ce aceia care se separă de asemenea episcopi sunt puțini ca număr, pare ca ei sunt cei care săvârșesc schismă. Având aceasta în minte, canonul vorbește apăsat către toți creștinii de-a lungul veacurilor și subliniază faptul că aparențele nu trebuie să îi înșele. Cei care rămân credincioși ierarhilor eretici sunt cei care produc schismă. Ei sunt cei care se separă de Biserica Apostolilor și a Părinților. Cei puțini care se separă ei înșiși de asemenea ierarhi sunt defapt cei care izbăvesc Biserica de schismă. Este sau nu obligatoriu canonul al 15-lea? Dacă un alt cleric nu face aceasta (adică, nu încetează pomenirea și comuniunea cu ierarhul eretic) ci continuă să își pomenească ierarhul fără să adopte învățăturile sale și așteaptă clarificarea și judecata (sinodului), cu nici un chip, spun acești scriitori, nu este condamnat de către canon. Să fim rezonabili! De vreme ce acela care încetează comemorarea și comuniunea izbăvește Biserica de schismă, nu cumva cel care continuă să rămână cu schismaticii cade sub judecata canonului? Dar haideți să ne minunăm de alt sofism de-al lor: Niciodată, spun ei, un cleric nu a fost pedepsit, nici pus sub interdicție, pentru că nu s-a grăbit să se separe imediat de un episcop eretic, ci a așteptat mai degrabă condamnarea acestuia de catre un sinod. Adevărat, dar cum este posibil ca un cleric să fie condamnat de către Biserică dacă el se află în afara acesteia? Dacă acesta stăruie să rămână cu episcopul său după ce acesta a fost condamnat de către un sinod, ce poate să îi mai facă Biserica din ce nu și-a facut el însuși? Biserica l-a condamnat împreună cu episcopul său. Pe de altă parte, dacă el întârzie și se pocăiește doar după condamnarea sinodală a episcopului său, Pag.26 și dorește să se întoarcă în Biserică, cum poate Biserica să îl primească cu interdicții și pedeapsă? Biserica a fost învățată de Domnul să primească pe fii risipitori precum învață parabola. Biserica urmărește să salveze sufletele, și nu să le arunce departe de ea.
Sinoade și sinoade mincinoase Vai credincioșilor care stau și asteaptă judecata sinodală. Când va fi cu putință, într-adevăr, convocarea unui sinod? Și dacă un sinod ar trebui convocat cândva, ce fel de sinod ar fi? Va fi acesta un sinod adevărat, sau va fi un sinod tâlhăresc? Atunci când preoții ortodocși ai Constantinopolului au încetat a-l pomeni pe episcopul lor Nestorie, au așteptat ei condamnarea unui sinod? Din fericire, nu. Un sinod a fost într-adevăr convocat la Constantinopol. Care a fost totuși judecata lui? L-a îndreptățit pe Nestorie și a anatemizat pe ortodocși! Un al treilea sinod ecumenic, a trebuit să fie convocat pentru a repune lucrurile la locul lor. În alte cazuri însă, Ortodoxia a trebuit să îndure cenzura „sinodală” pentru foarte multă vreme. Din fericire, ei nu țineau de acea mentalitate care atribuie sinoadelor episcopilor acea infailibilitate care aparține doar Bisericii.
Stupizenii Într-o zi patriarhul Atenagoras va muri și apoi, cine știe? Poate ca îl va succeda un bărbat mai conservator și mai prudent. Dacă va fi așa, se va sfârși cu isteria pentru unitate și cu delirul pro papist. Cu toate acestea, dacă noi am creat schisme, cum vom putea vindeca rănile Bisericii? Ei consideră și declară fără rușine că credincioșii creștini ortodoci sunt o gloată de fanatici fără frâu. Atunci când aprindem fanatismul maselor, spun ei, va fi imposibil să mai impunem rânduiala după aceea. 14
Aroganților! Gloatele pe care le disprețuiți nu sunt iraționale, ci sunt oi raționale. Dacă vreun patriarh adevărat s-ar ivi la Constantinopol, acele gloate pe care acum le numiți schismatice vor fi primele care vor cădea la picioarele lui și îi vor săruta mâinile. S-ar petrece un astfel de miracol! Pentru că atunci când privim lucrurile omenește, Pag.27 ni se pare total neverosimilă întoarcerea unui patriarh ortodox la Constantinopol. Care dintre ierarhii Fanarului este ortodox?20) Care dintre ei nu este ecumenist? Care dintre ei nu este inovator și nu gândește omenește? Iar dintre preoții din patriarhie, care dintre ei a protestat vreodată împotriva ecumenismului sau a sincretismului? Acest patriarh ortodox pe care îl așteaptă, când va aparea? Cine îl va alege și cine îl va întrona? Cine l-a ales pe Atenagoras? Oare Ortodoxia sau Masoneria, cu ajutorul lui Truman? Cine l-a ales și l-a intronat pe Iacob, arhiepiscopul Americii, care dintre ierarhii Fanarului a votat împotriva lui? Cine trage sforile în spectacolul de păpuși care se joacă între Bosfor, Europa și America? Cu siguranță nu creștinii ortodocși. Cunoscând toate acestea, cum ne putem aștepta să vedem un patriarh ortodox la Constantinopol? A aștepta un asemenea miracol înseamnă a ispiti pe Dumnezeu!
Biserica năimită Unii spun că Biserica Greciei îi urmează lui Atenagoras. Nu! Aceasta este cea mai rea calomnie posibilă. În nici un fel, prietenii mei, nu este ea de acord cu așa o speculatie nerușinată. Astfel a declarat o dată un scriitor nou calendarist, într-o diatribă împotriva ortodocșilor tradiționali. Să vedem totusi, în ce măsura este această afirmație adevărată. Când Atenagoras și-a desăvârșit trădarea ortodoxiei, după ce a declarat în mod oficial Biserica ca aflându-se în eroare, și a ridicat anatema anti-papală în vigoare de nouă secole, și după ce s-a întâlnit cu Papa la Constantinopol, și apoi iarăși la Roma, a expediat către Sinodul Bisericii Greciei toate documentele trădării. Iată răspunsul sinodului Bisericii Greciei: La întrunirea Sfântului Sinod, a fost citit materialul trimis de patriarhia ecumenică, material care relata despre vizita din 26-28 octombrie a Sanctității sale Papa al Romei, precum și copiile adresărilor și convorbirilor 20) cartierul din Constantinopol unde se află localizată patriarhia ecumenică
Pag. 28 schimbate atunci între ei și cu oficialii bisericii romane... După citirea și studierea acestora, Sfântul Sinod a verificat cu deosebită satisfacție faptul că vizita si noile întâlniri ale liderilor celor două Biserici (cea romano – catolică și cea ortodoxă) au venit cu binecuvântarea Domnului, conform rugăciunilor fierbinți și așteptărilor Sfântului Sinod și ale trupului cel evlavios al Bisericii... Din anunțul oficial dat publicității după întrunire, Sfântul Sinod a observat în mod special că cei doi lideri recunosc faptul că un adevarat dialog al dragostei (pe care ar trebui să se bazeze toate relațiile dintre ei și dintre Bisericile lor), trebuie să fie înrădăcinat în credința totală în unul Domn Iisus Hristos și în respectul reciproc față de diferitele lor tradiții, și că dialogul dragostei dintre Biserici trebuie să aducă roadele unei cooperări neinteresate, a efortului comun pe plan pastoral, social și spiritual, cu respect reciproc pentru credința creștinilor de ambele tradiții față de cele două biserici particulare ale noastre... În considerație față de cele prezentate, Sfântul Sinod și-a exprimat bucuria pentru rezultatele favorabile ale vizitei patriarhului ecumenic, prea fericirea sa Atenagoras, precum și dorința sa sinceră ca dialogul inaugurat în baza dragostei și a respectului reciproc și pe poziții egale între Biserici ar putea ajunge rapid la o finalitate, spre slava Sfintei Biserici și a divinului său Întemeietor.
Acest text a fost făcut public pe 7 noiembrie 1967, iar eu îl transcriu aici exact cum a fost publicat în revista Macedonia. Este deci o calomnie să spui că Biserica Greciei îi urmează lui Atenagoras? A protestat vreunul dintre bravii nostri ierarhi la această decizie? Și-a declinat vreunul orice responsabilitate? Nu, nici 15
unul. Biserica oficială a Greciei, prin intermediul sinodului său, i-a asigurat pe greci că a fost satisfacută în mod cu totul special de trădarea lui Atenagoras și de mesajul sincretist al acestuia. Mai mult, și-a pecetluit această mărturisire pe de o parte, prin acceptarea Sfântului Mir binecuvântat de către ereziarhul Atenagoras, aducându-l la Atena, provocând pe nefericiții greci să îl venereze, și apoi, ungând pe copiii nou botezați cu el. Pe de altă parte, din nou și-a pecetluit mărturisirea prin diferitele concelebrări cu Pag. 29 nevrednicul Iacob al Americii în propria catedrală din Atena, și prin slujirile în comun în locuri diferite pe tot cuprinsul Greciei cu noul patriarh al Alexandriei, care a făcut o mărturisire de credință atât de sincretistă și de ecumenistă încât însuși Atenagoras ar fi invidios. În acest fel, Biserica Greciei a proclamat faptul că ar trebui să existe respect reciproc între Ortodoxie și tradițiile papiste. Aici este, în toată gloria sa, sincretismul. Ortodocșii ar trebui să respecte ereziile latinilor. Există atunci vreo diferență între acest respect și respectul pe care ortodocșii ar trebui să-l aibă față de alte religii, în primul rând față de cele monoteiste, față de evrei, musulmani, și apoi față de cele politeiste? Biserica Greciei nu doar că își declară acordul fierbinte cu Atenagoras, ci cu voce tare predică aceeasi erezie: sincretismul. Acordul său cu Atenagoras nu este doar un acord timid, pasiv, ci este unul activ, un curs paralel, precum a promis mai marele său când s-a întâlnit cu Atenagoras în Constantinopol. Presa zilnică a înțeles destul de bine semnificatia diverselor afirmații și acțiuni ale Bisericii Greciei. Iată ce scria ziarul Elefteros Kosmos pe 10 septembrie 1969: Ieri, Sfântul Sinod al Greciei, și-a exprimat printr-un comunicat oficial simpatia profundă pentru lumea musulmană în urma arderii moscheei Al-Aksa din Ierusalim. În același comunicat, Sfântul Sinod se roagă pentru o rapidă realizare a păcii în lume și pentru înfrățirea tuturor popoarelor pe pământ. Exprimarea simpatiei Bisericii ortodoxe, în particular a bisericii Greciei față de altă credință este, după cum a anunțat patriarhul Atenagoras cu doi ani în urmă, un semn al noii străduințe către relații mai apropiate și dialog între credința noastră și alte credințe. După cum se știe, o întâlnire între musulmani și reprezentanți ai creștinilor celor două biserici (sic) va avea loc curând în Creta.
Sincretismul masonic este cultivat de către Biserica Greciei cu acelasi zel și grijă arătate de către Consiliul Mondial al Bisericilor (al cărui membru organic este, la urma urmei) și de către patriarhia ecumenică. Nu este o simplă chestiune de cooperare pentru unirea așa numitelor biserici, pentru că ecumenismul nu se Pag. 30 limiteză la așa zișii crestini, ci urmărește coexistenta tututor religiilor, înțelegerea și reconcilierea a tot ce este fals, și conformitatea Bisericii cu acest scop.
Ce nevoie mai avem de Hristos? Caracteristică pentru cursul sincretist al Bisericii oficiale a Greciei este poziția unora dintre mitropoliții săi. De exemplu, numărul din 9 mai 1969 al revistei Macedonia îl prezintă pe mitropolitul Leonidas binecuvântând un ospăț evreiesc. Poza a fost făcută la banchetul Ligii greco–evreiești la care a fost prezent mitropolitul. Aceeași revistă, la numărul din 25 aprilie 1969 arată o fotografie a aceluiași mitropolit la cimitirul evreiesc din Thesalonic în timpul unui serviciu memorial evreiesc pentru victimele violețelor naziștilor. Într-un articol anexă, ziarul scrie: Leonidas, mitropolit al Salonicului, spunând o rugăciune pentru victimele violenței naziste a zis „Biserica Ortodoxă a Greciei, pe care o reprezint aici, se roagă celui prea înalt ca să le ofere odihnă sufletelor evreilor greci...
16
Aici este învățătura sincretistă a Bisericii Greciei în toată gloria sa. De vreme ce Domnul dă odihnă sufletelor evreilor care au refuzat să creadă în Hristos, ce motiv mai are cineva să fie creștin? Ce nevoie mai este de Botez? Ce nevoie mai este de Sfintele Taine? Într-adevăr, ce nevoie mai este de Hristos? Hristos este doar una din multe căi care conduc către o nedeslușită „Ființă superioară” în care oricui îi este mai ușor să creadă, de vreme ce oricine „O” înțelege conform cu preferințele sale. Iudaismul este o altă cale la fel de bună. Modamedanismul de asemenea. Toate religiile sunt bune și căi sigure. Sincretismul masonic a fost în sfârșit predicat în mod public și netulburat de gurile oficiale ale bisericii oficiale și în cadre oficiale. Să nu creadă nimeni în mod naiv că aceste pronunțări și acțiuni izvorăsc din mintea ușuratică sau necugetată a unui individ care, doar din nefericire, se întâmplă să fie și mitropolit al Salonicului. Mitropolitul Leonida a anunțat în mod clar că nu era doar el singurul care se ruga pentru odihna sufletelor evreilor (cere îl tăgăduiesc pe Hristos), Pag.31 ci întreaga Biserică a Greciei pe care o reprezenta în momentul acela. Adevărul acestei afirmații este dovedit de faptul că Biserica Greciei nu a negat în nici un fel faptul că mitropolitul Leonida o reprezenta cu acea ocazie oficială unde au fost prezenți oameni de peste tot din lume; nu a protestat în nici un fel împotriva afirmațiilor acestuia care au fost publicate în presa internațională. Nici măcar în mod individual nu a protestat vreunul dintre mitropoliții Greciei. În secolele trecute, o acțiune asemănătoare ar fi stârnit o întreagă furtună: mitropolitul nu ar fi putut rămâne nici o secundă pe tronul său din pricina mâniei poporului și a celorlalți păstori care l-ar fi trimis grabnic la mănăstirea unde și-a depus jurămintele, ca să-și plângă păcatele și să își revină în sine. Astăzi însă, cel care predică faptul că cei care tăgăduiesc pe Hristos pot fi la fel de bine mântuiți ca și cei ce mărturisesc pe Hristos nu doar că nu mai aud proteste, ci mai degrabă primesc felicitări.
Ei aduc corecturi Bisericii Nu este doar Atenagoras exponentul unui sincretism extrem, după cum mai sus menționatul autor al studiului despre noul calendar ar dori să ne convingă. Biserica Greciei este de aceeași părere și o afirmă în mod oficial. Cum este posibil ca Biserica Greciei să nu fie de acord și să nu simtă „o satisfacție deosebită” față de acțiunile și predicile lui Atenagoras? Pentru tot clerul îmbrăcat în rasă neagră, fie ca are pașaport turcesc sau grecesc, Creștinismul nu este Adevărul, ci un adevăr, unul printre multe altele. Biserica lui Hristos nu este Trupul cel infailibil și sfânt al Domnului, ci o comunitate de persoane care greșește și care are nevoie de corecție. De aici înainte, observăm că se petrec schimbări continue în Biserică, fără nici o opoziție. Nu este doar Atenagoras cel ce a adus corecții Bisericii prin ridicarea anatemei. Episcopii și preoții Bisericii oficiale a Greciei aduc în fiecare zi corecții Bisericii în alte domenii. Acel imn profund al canonului de pocăință către Maica Domnului: „Mută să fie gura păgânilor care nu vor să se închine sfintei tale icoane...”, sub cupolele bisericii ecumeniste nou calendariste a fost transformat în „grăitoare sunt gurile celor evlavioși care se închină...”. Pentru acești domni, imnologia patristică este necivilizată și barbară. Această formă de imnologie este deosebit de deplasată într-o biserică ecumenistă. Pag. 32 Ce ar putea spune „frații în Hristos” protestanților dacă ar auzi astfel de expresii, așa slabi la minte precum sunt cei ce se află în dragostea ecumenistă? Dar Biserica nu este corectată doar în ce privește imnologia. Este corectată chiar în folosirea textelor Noului Testament. În multe biserici unde se oficiază Sfânta Taină a Cununiei, propoziția „femeia să se teamă de barbatul său.” (Efeseni 5:33) a fost în mod sistematic omisă în ultima vreme, ca fiind nepotrivită vederilor feministe ale vremurilor noastre, iar textul biblic amintit este citit într-o 17
formă trunchiată. Un teolog grec proeminent a mers până la a sugera revizuirea și corectarea unora dintre textele noastre litrugice, în special cele ale sfintei săptămâni mari care ofensează reputația și demnitatea evreilor și a poporului evreu.21) Cât despre scurtarea Liturghiei, înfățișarea „modernă” a clerului, introducerea armoniei în patru timpi (four-part harmony) și a orgilor, și o abundență de alte detalii, ce sunt acestea altceva decât o corecție adusă Sfintei Tradiții a Sfintei Biserici a lui Hristos? Schimbarea calendarului a fost de asemenea o altă corecție.
Colegi Ce se ascunde în spatele acestor corecturi aparent nesemnificative este înspăimântător. Ce se ascunde este nu mai puțin decât o completă negare a Creștinismului. Pentru acești oameni, Creștinismul nu este ceva în egală masura divin și uman. Este ceva pur omenesc. Pentru ei, Biserica nu este Trupul Dumnezeului–om Hristos. În adâncul sufletului lor, aceștia nu cred că Hristos este Dumnezeu–omul. Dacă ar fi crezut cu adevărat că este, nu ar fi îndrăznit niciodată să „corecteze” Trupul său, Biserica. Nu cred cu adevărat nici în Duhul Sfânt și nici în prezența sa călăuzitoare și luminătoare în Biserică. Din această îndoită necredință, în mod conștient sau inconștient, izvorăște negarea autorității Sfinților Părinți, care poate fi remarcată deja în Biserica oficială a Greciei în aceste din urmă vremuri. Părinții Bisericii sunt studiați azi mai mult ca niciodată, dar asta nu ar trebui să păcălească pe nimeni. Bătrânii noștri neștiutori de carte, sub jugul otoman, poate că nu au putut niciodată studia textele patristice; cu toate acestea, au avut încredere absolută în autoritatea lor. 21) Vezi Otrhodoxos Skepsis, 16 ianuarie 1960, pag 5-8
Pag. 33 Iar daca au greșit involuntar, au facut-o crezând că așa învățau Sfinții Părinți. Astăzi, pe de altă parte, majoritatea celor ce îi studiază pe Părinți, o fac cu ireverență, mândrie și dispoziție critică. Pentru ei, Părinții nu sunt nimic altceva decât colegii lor în ale teologiei. Nu văd nici un motiv pentru care Părinții ar trebui să fie mai respectați decât oricare dintre ceilalți colegi. Sfințenia nu mai are nici o semnificație. Doar integritatea morală, fără scop duhovnicesc, ci doar social, are un oarecare sens pentru „creștinii” zilelor noastre. Biserica Greciei, într-adevăr, a înregistrat un mare succes pe acest tărâm. Înlăuntrul ei, fariseismul s-a dezvoltat devenind o adevărată știință. Cea mai rea încălcare a sfintelor canoane se face sub pretextul purificării moralei. Deși o sensibilitate ipocrită prevalează pe terenul moralei, o toleranță fără granițe este arătată în materie de credință. Aceasta se întâmplă pentru că chestiunile de credință se referă la viața veșnică (ceva de după, intangibilă, și în esență neinteresantă pentru acești oameni care și-au pierdut credința) în timp ce chestiunile morale se referă la „această cetate” care, deși poate să nu fie foarte „stătătoare”, oamenii „fără nădejde” și-ar dori să o facă mai „stătătoare” pentru găsi un înlocuitor pentru zădărnicia existenței lor. Moralitatea este fundamentul societății. Sfințenia însă este o depărtare de lume și de sistemele ei și pentru acest motiv societatea se uită la ea cu ostilitate. Sfințenia respinge lumea care „zace în răutate/ ticăloșie”. Ea este cu totul altceva decât integritatea morală. Integritatea morală privește la veacul acesta, dar sfințenia este indiferentă față acest zadarnic veac al stricăciunii și privește către veacul viitor fără stricăciune. De aici rezultă o separare antagonică între etică și sfințenie, deosebire fundamentală care este complet ignorată de către conduita și învățătura Bisericii oficiale. Biserica oficială nu este în esență nimic mai mult decât o unealtă în mâna Cezarului. Toți o văd ca pe un mijloc de păstrare a legii și a ordinii, ca pe o putere care împrumută o autoritate mai mare decât o poate oferi doar sabia puterii. Astfel, în mod paradoxal, vedem pe marii atei și pe oamenii cei mai indiferenți față de religie ajutând Biserica atâta vreme cât au prin ea puterea de a stăpâni masele. 18
Pag.34
Către o împărăție lumească Dacă studiază cineva cu atenție truda organizațiilor religioase care au ieșit din mijlocul Bisericii oficiale a Greciei în acești din urmă ani, va observa că aceste organizații și-au stabilit drept scop o „Grecie creștină” și nu împărăția cerurilor. În spatele acestor scopuri aparent creștine se ascunde o oportunitate laică ce nici măcar nu este perceptibilă majorității membrilor acestora. Setea lor pentru cantitate, putere și supremație, împreună cu disprețul pe care cei mai devotați membri îl au pentru ascetism, precum și implicarea lor în societate, vorbește foarte clar despre mutația survenită în orientarea spirituală a turmei bisericii oficiale. Credincioșii acestei biserici au fost în mod gradual orientați către o împărăție lumească a lui Hristos, de tip milenarist, sau mai precis, de tip jidovesc. Ei au început să aștepte și să lupte pentru o utopie pe care o etichetează „guvernarea lui Dumnezeu” sau democrație creștină sau civilizație creștină. Expresia civilizație crestină sau mai des întâlnit „civilizatie greco-creștină” este tot timpul pe buzele lor. Totuși, adevărații creștini „nu au aici cetate stătătoare ci o caută pe aceea ce va sa vie” (Evrei 13:14). Această căutare pentru „o cetate stătătoare aici pe pamant” din partea distinșilor credincioși ai bisericii nou calendariste și a credincioșilor organizațiilor religioase este rezultatul unei otrăviri spirituale îndelungate a credinței. Chiar dacă nu a afectat prea multe dintre caracteristicile exterioare ale Ortodoxiei, a erodat defapt însuși fundamentul acestuia. Este extrem de dificil să găsești o persoană în cadrul bisericii oficiale care, într-un fel sau altul, să nu fi devedit subiect al acestei coruperi. Cei care au mai rămas se simt tulburați și înstrăinați; ei devin subiect de batjocură și sunt înfățișați ca „vechi calendariști”. Astfel, batjocura dă pe față adevărul că există o profundă diferență de mentalitate, de vederi și de credință între ceea ce era Ortodoxia în trecut și ce există astăzi în biserica nou-calendaristă. Întrebarea: „Îl urmează Biserica oficială a Greciei pe Atenagoras sau nu?” este demult perimată. Atât Atenagoras cât și Biserica oficială a Greciei suferă în aceeași măsură de aceeași boală. Ei sunt două tulpini ale aceleiași plante, însă doar Atenagoras a fost cel ce a copt ambele roade. Pag.35
Mărturisirile făcute în mod public în Biserici Suporterii noilor calendariști continuă: „întrebați în scris pe episcopii Bisericii Greciei dacă sunt de aceeași părere cu patriarhul și veți fi informați...” Nu ar trebui să uităm că, deși politețuri și amabilități (arătate de membrii episcopiilor de calendar nou față de Atenagoras și celor de aceeași părere cu el) sunt publicate tot timpul, devenind astfel cunoscuți pentru greșita lor curtoazie, alte acțiuni care critică sau cenzurează (pe Atenagoras și pe colegii săi) rămân necunoscute. Nu este vorba despre a rămâne necunoscut. Ei știu prea bine că ceea ce este important și demn de luat în considerație în Biserică nu este opinia personală a cuiva, ci mărturisirea sa de credință. Ce crede un ierarh în secret este o chestiune față de care Biserica este indiferentă. Ceea ce contează este ceea ce predica el în mod public, cu capul descoperit, în Biserică. Din această pricină, canoanele poruncesc că doar atunci când un ierarh eretic își predică erezia în mod public, noi trebuie să rupem comuniunea cu el. Dacă își păstrează erezia pentru sine însuși, când nu își predică erezia, și se abține de la a avea părtășie în mod deschis cu ereticii, Biserica îl consideră ortodox, preoția lui rămâne intactă și Tainele săvârșite de el sunt valide. Însă atunci când un episcop predică erezia în mod public, sau se împărtășește în mod deschis cu cei aflați în erezie, când defapt îl tăgăduiește în mod public pe Hristos, fără a lua în considerare ce simte el însuși în mod sincer, sau ce ar spune el însuși în persoană unuia sau altuia, Biserica îl consideră un apostat și ca cel ce neagă pe Hristos. El 19
este în afara țarcului Bisericii, preoția sa este ridicată, iar Tainele săvârșite de el sunt lipsite de harul sfințitor.22) 22) Atunci când noii calendariști caută să respingă afirmațiile ne-ortodoxe făcute de ierarhul lor, ei spun adesea că aceste pronunțări sunt doar păreri personale, care nu reflectă învățăturile bisericii lor. Dar atunci când astfel de opinii personale sunt pronunțate în mod public, ele nu mai sunt private ci publice, ori, în înțelesul sfintelor canoane, „cu capul descoperit”. Mai mult, și mai important, patriarhia ecumenică, și toate celelalte biserici aflate în comuniune cu ea, s-au despărțit în mod oficial de Ortodoxie atunci când s-au ridicat anatemele împotriva papalități în anul 1965 și au început să pomenească numele pontifului roman și (toate confesiunile din Est si din West) în diptice din 1968, de parcă Papa ar fi un episcop de bună credință al Bisericii și de parcă toate confesiunile ar fi ortodoxe. Acestea nu sunt acțiuni sau păreri private, ci oficiale, decrete sinodale, proclamate în mod solemn. Aceste decizii sunt cu atât mai condamnabile cu cât luăm în considerație faptul că romanocatolicsmul nu a abandonat sau regretat nici una dintre erorile sale mai recente, ci a adăugat chiar mai multe, precum doctrina privind imaculata concepție și cea a infailibilității papale. A se vedea broșura „Biserici surori – 500 ani dupa Florența” Boston 1994. Cu privire la chestiunea harului sfințitor al tainelor celor ce predică erezia, vedeți Apendicele K,L,M,N si O din „Lupta împotriva ecumenismului” op.cit.pp.255-279.
Pag. 36 Biserica nu este o chestiune privată, și nici măcar individuală. Preoția și episcopia nu sunt chestiuni individuale și private, ci Sfinte Taine administrate de Biserică și în Biserică. Dumnezeu va judeca pe necredincios ca persoană, dar acesta nu poate fi preot sau ierarh al Bisericii atunci când neagă Biserica cea care i-a oferit preoția și dezertrează în mod oficial și public în tabăra necredincioșilor. Cei care au negat public pe Hristos pentru a evita pedeapsa din mâna celor ce conduc temporar lumea, au fost întotdeauna considerați de Biserică străini de ea chiar dacă era cunoscut de toată lumea că, înlăuntrul lor, ei nu au negat niciodată pe Hristos și Biserica sa. Atunci cum ar putea ea să nu considere străini pe cei care, în lipsa amenințării martiriului, în mod public neagă Credința și îl trădează pe Hristos? De aceea, nu avem nevoie de nici o scrisoare privată, și de nici o asigurare personală de la episcopii Bisericii oficiale a Greciei care urmează pe patriarhul Constantinopolului prin comemorare. În mod public, în Biserică, „cu capul descoperit”, în momentul cel mai solemn al Liturghiei, se declară ei înșiși adepți ai patriarhului sincretist. Ce valoare au asigurările lor personale? Ce valoare au orice acțiuni care critică sau blamează, dacă acestea rămân necunoscute? În mod oficial, public, în Biserici, toți ierarhii bisericii oficiale sunt de acord cu Fanarul și îl urmează. Acei episcopi care afirmă în conversațiile lor private că nu sunt de acord cu Dimitrie, nu dovedesc nimic altceva decât că le lipsește seriozitatea și cinstea. Cum este posibil ca impostura și subterfugiul acestor clerici să fie considerate drept o dovadă a dreptei lor credințe? Cum poate un părinte duhovnicesc (care are atâta responsabilitate pentru turma pe care o păstorește) să numească această duplicitate și oportunism politețe, sau chiar curtoazie eronată? Prin studiile lor, nu au avut acești arhimandriți ocazia de a da peste ce are de spus Sfântul Vasile cel Mare despre asemenea ierarhi? Cât despre cei care se pretind a mărturisi adevărata credință ortodoxă, dar sunt în comuniune cu Pag.37 cei care au o altă părere, dacă sunt preveniți și totuși se încăpățânează, nu trebuie doar sa nu fiți în comuniune cu ei, dar nici nu aveți voie să îi numiți frați.23)
Dacă cineva dintre căpetenii... Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele, și toate Sfintele Scripturi ne îndeamnă să ne depărtăm de cei ce susțin alte învățături și să ne separăm de comuniunea cu ei, spune Sfantul Marcu al Efesului.24) „Cu voce măreață, Sfântul Ioan Hrisostom declară că nu doar ereticii, ci și cei care sunt în comuniune cu aceștia sunt dușmani ai lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Teodor Studitul către starețul Teofil. Întreaga Tradiție scrisă și nescrisă a Bisericii, toți Sfinții și Apostolii în Sfintele Scripturi îi 20
condamnă pe ierarhii Bisericii oficiale a Greciei care sunt în comuniune cu patriarhul apostat și cu cei de aceeași părere. Și totuși, câți dintre „creștinii ortodocși” ai zilelor noastre au curajul să se depărteze de cei a căror credință este diferită de cea a Bisericii dintotdeauna și să se retragă din comuniunea cu aceștia? Puțini, într-adevăr. Cât de mică a fost „turma cea mică”, turma lui Hristos, întotdeauna! Și ce lut moale și ce vase de lut sunt cei rămași în lumea modernă să mărturisească Adevărul: o gloată agramată plină de patimi, de dezbinări, îngustime de minte, care nu a cunoscut legea! Dacă cineva dintre căpetenii ori dintre farisei a crezut în El, întrebați-i pe apologeții noului calendarism! „Dar mulțimea aceasta care nu cunoaste Legea, este blestemată!” (Ioan 7:49). A devenit vreun telog „vechi calendarist”? A devenit vreun profesor universitar un „vechi calendarist”? A devenit vreunul dintre așa–zișii ierarhi „fără cusur” vechi calendarist? Nu, nici unul dintre înțelepții și puternicii acestui veac nu a urmat gloata analfabetă a vechilor calendariști (acei câțiva „galileeni”) care strigă „luați aminte” că Biserica Greciei este de acord cu Atenagoras și Demetrius și care trag alarma precum a făcut Noe atunci când a chemat animalele să intre în arcă. 23) Patr.Orientalis, Vol 17, p.303 24) Mărturisirea credinței , XIII, 304 25) Pag.99, 1049
Pag.38 Priviți în jurul vostru și observați cât de discret se comportă oamenii: cât de calm se duc să fie botezați și cununați în biserici încăpătoare, și cu cât scrupul își aplică mirungerea „celui mai condamnabil sincretist, Atenagoras”. Uitați-vă cât de mulți sunt și cât de remarcabili: preoți, episcopi, oameni de știință, conducători, scriitori, farisei, învățători ai legii. Este cu putință ca toți acestia să nu știe nimic și ca doar analfabeții „vechi calendariști” să înțeleagă ce se petrece? Poate că analfabeții „vechi calendariști” nu știu nimic, dar un singur lucru știu ei: ei sunt în acord cu noii mucenici, mărturisitori, părinți, pustnici, cu vechii mucenici, cu apostolii. Nu le pasă că sunt puțini, pentru că adevărații creștini au fost întotdeauna puțini la număr. Nu le pasă că sunt slabi, pentru că apostolii au fost de asemenea slabi. Nu îi deranjează că sunt neinstruiți, pentru că Hristos însuși era neinstruit. Ei sunt preocupați de un singur lucru: cum pot rămâne credincioși Ortodoxiei, cum pot rămâne în Biserică, cum pot să pătrundă în Arcă. Învățătorilor noilor calendariști care își liniștesc adepții prin referiri la mulțimea bisericilor din lume, creștinii ortodocși le pot răspunde cu cuvintele Sfantului Teodor Studitul: „Cel care îi este bine plăcut Domnului este de preferat unei mulțimi imense a celor plini de îngâmfare.26). Este privilegiul dumneavoastră să preferați mulțimea celor înnecați lui Noe care a fost salvat; cât despre mine, dați-mi voie să fug către arcă împreună cu cei puțini.27)
Lupte în numele Ortodoxiei Distorsiunea brută și conștientă a adevărului de către apărătorii noului calendar arată scopul lor demagogic și nesincer. Iată ce spun ei despre creștinii ortodocși tradiționali: „S-au despărțit de Biserica Greciei și au întemeiat ‚Biserica adevăraților creștini ortodocși’ pentru că schimbarea calendarului a încălcat Sfintele Canoane...” Ei doar au întemeiat Biserica Adevaraților Creștini Ortodocși (TOC) din dorința de a apăra Sfintele Canoane... Biserica Adevăraților Creștini Ortodocși (TOC) 26) Pg.99, 1081C 27) Pg 99, 1084A.
Pag.39 21
a fost înființată ca un mijloc... un mijloc pentru respectarea strictă a Sfintele Canoane.” O calomnie mai vicleană cu privire la străduința creștinilor ortodocși tradiționali nici nu ar fi putut fi concepută. Este vicleană pentru că, la prima vedere, pare să fie adevarată și exactă. Întradevăr, schimbarea calendarului a încălcat defapt Sfintele Canoane și, după cum era și firesc, creștinii ortodocși tradiționali nu ar fi putut neglija să sublinieze acest lucru. Calomnia constă în a-i prezenta pe vechii calendariști ca luptând în felul lui Don Quijote (precum scriu ei) având ca stindard exactitatea. Aceasta este într-adevăr o calomnie diabolică ce urmărește și are puterea de devaloriza în ochii lumii lupta creștinilor tradiționali până la nivelul modest al unei străduințe naive și nerealiste duse de către un element fanatic. Totuși, creștinii ortodocși nu se luptă să înființeze o preferință pentru exactitate eclezială pe seama iconomiei bisericești. Nu a fost niciodată o problemă de exactitate sau de iconomie. Creștinii ortodocși s-au luptat în numele Ortodoxiei. Schimbarea calendarului sărbătorilor nu a fost doar o încălcare a canoanelor. A fost începutul demolării zidurilor Ortodoxiei, o distrugere ale cărei pregătiri merg înapoi până în vremurile lui Theoklitos Pharmakides.28) Dacă luptătorii pentru Ortodoxie au fost denumiți „vechi calendariști”, acesta se datorează faptului că inamicii Ortodoxiei au decis să înceapă demolarea ei prin introducerea calendarului sărbătoresc papal. Dacă ar fi început cu altceva, modalitatea de luptă și denumirea luptătorilor ortodoxiei, care astăzi sunt numiți „vechi calendariști”, ar fi fost diferite. Dușmanii ortodoxiei pretind că nu înțeleg scopul luptei creștinilor ortodocși tradiționali. Ei eu scufundat vastitatea Ortodoxiei, spun ei, în treisprezece picături de apă. Cele treisprezece zile ale calendarului sunt, pentru ei, o înspăimântătoare diferență de credință, o chestiune de mântuire, o dogmă a Bisericii. Această distorsiune este o manifestare clasică a neputinței în fața adevărului. Creștinii ortodocși nu s-au străduit niciodată pentru cele treispreze zile sau pentru calendar. Mai degrabă nou calendariști au fost cei care 28) Secretarul Sfântului Sinod al Greciei 1833-1839 și apoi din 1844-1850, Pharmakides a fost cunoscut pentru îmbrățișarea perceptelor Iluminismului occidental și pentru opoziția sa față de Tradiția Bisericii și rânduiala canonică.
Pag.40 au recurs la scuza exactității astronomice. În anul 1924, creștinii ortodocși din Grecia au văzut armonia liturgică a Bisericii lui Hristos din toata lumea demolată, armonie care domnise vreme de șaisprezece secole. Au văzut dispreț față de tradițiile Bisericii; au văzut cochetarea sincretistă cu denominațiunile eretice ale Apusului; au înțeles că acesta a fost adevăratul motiv al introducerii calendarului papal. Dar mai rău decat toate acestea, ei au văzut tăgăduirea subtilă a infailibilității hotărârilor Bisericii, care a ieșit în final la suprafață în toată splendoarea ei în anul 1965 o dată cu ridicarea anatemelor împotriva papalității. Cu alte cuvinte, au înțeles că corabia Bisericii Greciei a naufragiat și a început să ia apă. Schimbarea calendarului a fost prima lovitură de topor în trunchiul Bisericii, a cărei doborâre a fost îndelung plănuită. Trebuie să fii orb ca să nu vezi și să nu înțelegi că cei care s-au ocupat să dea prima lovitură de topor, nu se vor opri, ci vor merge mai departe. Scopul lor nu a fost prima lovitură de topor, ci doborârea copacului. Cei credincioși au înțeles bine acest lucru, și astăzi vedem că au avut dreptate.
Slăbirea Ortodoxiei Creștinii ortodocși însă nu au părăsit biserica oficială din cauză că nu au știut ce este aceea iconomie bisericească. Au plecat pentru a rămâne ortodocși. Biserica oficială a Greciei a inaugurat un program de smulgere a sa din sânul Ortodoxiei. A rămâne în biserica oficială ar fi fost nu doar o consimțire tacită a crimei împotriva credinței, ci defapt o suspiciune cu privire la mântuire. În spatele acestor acțiuni se ascunde un dispreț subversiv față de Biserica Părinților, pe care l-am observat atât de clar dezvăluit în sânul diferitelor organizații religioase de aici din Grecia. 22
Când Părinții au pus calendarul sărbătoresc și imnografia Bisericii în acord cu calendarul astronomilor lui Iulius Cezar, au știut prea bine că o dată cu trecerea timpului va fi o rămânere în urmă. Părinții nu au fost preocupați de exactitatea astronomică. Gândirea Părinților este radical diferită de mentalitatea laică și cu totul pe placul oamenilor a ierarhilor Bisericii Greciei din zilele noastre. Pag.41 Aceasta diferență de gândire este cel dintâi și cel mai grav pericol pentru sufletele credincioșilor. Este o otravă invizibilă care se răspândește din ce în ce mai dens în sângele credinciosului, și îl face pe deasupra incapabil să absoarbă oxigenul spiritual, dacă s-ar afla vreodată în aerul pur al Ortodoxiei. Clerul, catehismele, organizațiile religioase, școlile teologice, publicațiile, frățiile creștinilor dedicați, toate poartă ștampila secularizării care este o reminiscență a mizeriei religiilor apusene. Cele câteva excepții constituie dezacorduri supărătoare, cocoloașe în budincă, corpuri străine care trebuie respinse. Drept urmare, este retragerea dintr-o astfel de Biserică o chestiune de mântuire sau nu? De ce sunt atât de greu de găsit scrierile patristice? De ce nu au publicat organizațiile religioase, cu impresionantele lor resurse, pe Părinți? De ce nu face Biserica presiuni asupra guvernului pentru studierea textelor patristice în școli? Răspunsul este simplu: pentru că Părinții nu mai sunt iubiți. Îi onorează doar cu buzele, dar îi urăsc cu inimile. În Biserica Greciei, ei nu vor să creadă și să trăiască după cum au crezut și au trăit Părinții. Nu! Schimbarea calendarului sărbătorilor nu a fost un act simplu și izolat, nici inspirația întâmplătoare a unor arhiepiscopi; a fost prima prima erupție a vulcanului care a huruit pentru o vreme - o erupție care a prevestit celelalte erupții care au urmat, și pentru care suntem martori. În acest fel au priceput creștinii ortodocși problema calendarului, iar timpurile au dovedit că ceea ce au înțeles ei a fost adevărat.
Raționalismul legalistic Celelalte Biserici Ortodoxe, spun apologeții noului calendarism, deși mențin vechiul calendar, au avut și continuă să aibă, relații canonice neîntrerupte cu Biserica Greciei. De ce au procedat în mod diferit grecii vechi calendariști? Și acționând astfel, nu s-au plasat ei înșiși în afara Bisericii Ortodoxe Universale? Care Biserică Ortodoxă locală a acelora care mențin vechiul calendar a avut vrodată relații canonice cu vechii calendariști din Grecia? Biserica Ierusalimului? A Rusiei? A Serbiei? A Bulgariei? Nici una. Toate bisericile, de la bun inceput, au menținut Pag.42 relații doar cu Biserica Greciei. Dacă datorită schimbării calendarului, Biserica Greciei a devenit în mod automat schismatică (adică fără scoaterea ei în afară din partea celorlalte Biserici), atunci toate bisericile ortodoxe locale sunt de asemenea schismatice, de vreme ce sunt în comuniune cu o biserica schismatică. Cu câteva modificări, putem transfera paragraful de mai sus într-o altă perioadă istorică și să–l scriem după cum urmează: Când Nestorie a predicat pentru prima dată erezia în Constantinopol, celelalte Biserici Ortodoxe, deși s-au păstrat în credința ortodoxă, au continuat să mențină relații canonice neîntrerupte cu Biserica Constantinopolului și cu Nestorie. De ce au procedat diferit acei câțiva preoți și mireni din Constantinopol? De ce au încetat pomenirea arhiepiscopului lor, și de ce lau denunțat în mod public? Prin aceasta nu s-au plasat ei înșiși în afara Bisericii Ortodoxe Universale? Mai ales că excomunicarea pronunțată de arhiepiscopului lor (cu care patriarhii și episcopii lumii se aflau în comuniune) a picat pe capetelor lor? Ce biserică locală a celor care au păstrat nealterată credința ortodoxă a avut relații canonice cu adevărații creștini ortodocși ai Constantinopolului? Biserica Ierusalimului? A Antiohiei? A Romei? A Alexandriei? Nici una. Toate Bisericile au menținut relațiile doar cu Biserica oficială a Constantinopolului și cu patriarhul Nestorie. Dacă, din cauza ereziei 23
arhiepiscopului său, Biserica Constantinopolului ar fi devenit în mod automat eretică (adică, fără proscrierea din partea celorlalte Biserici, care a venit mai tarziu), atunci toate celelalte Biserici Ortodoxe locale ar fi devenit eretice, de vreme ce erau în comuniune cu biserica eretică...! Fiți atenți unde conduce un raționalism sec, neortodox și legalistic! De fapt, nici creștinii ortodocși adevărați și nevinovați din Constantinopol, care au fost afurisiți de Nestorie nu au fost vreodată în afara Bisericii, nici celelalte Biserici locale nu au devenit vreodată eretice, de vreme ce niciodată nu au fost de acord cu Nestorie. Oricum, erezia lui Nestorie încă nu devenise larg cunoscută. Zvonuri circulau, dar lucrurile au fost dovedite sau clarificate doar locuitorilor Constantinopolului pentru că doar ei au auzit în mod personal predicile lui Nestorie. Pentru ei, a continua comuniunea cu Nestorie ar fi fost egală cu adevărata erezie. Ceilalți au fost îndreptățiți să rămână în comuniune până cand au putut constata dovezile problemei. Pag.43 În astfel de cazuri, comuniunea cu ereticii este ruptă încetul cu încetul de către Bisericile dimprejur, în concordanță cu măsura conștientizării ereziei vecinilor lor. Încetarea pomenirii și a comuniunii începe întotdeauna chiar în biserica unde a odrăslit erezia. Intervine o perioadă de timp până când și celelalte Biserici percep erezia, și chiar orizonturi de timp mai îndelungate pot să treacă până când sinoadele se convoacă și se pronunță excomunicările. Același lucru s-a petrecut și cu creștinii ortodocși din Grecia. Inovația s-a petrecut în sânul Bisericii Greciei, și de aceea a fost firesc ca creștinii greci să fie primii care rup relațiile cu inovatorii. Celelalte Biserici, bineînțeles, au întârziat să reacționeze, ori nu au reacționat deloc. Aceasta s-a întâmplat pentru că cele mai multe, în profunzime, susțin aceleași vederi sincretiste precum Biserica de stat a Greciei. Ceilalți, ortodocșii veritabili (Biserica Rusă din Catacombe și Biserica Rusă din diaspora) au trecut prin încercări atât de vizibile încât nu au reușit să observe exact ce s-a întâmplat în Grecia și nici nu au reușit să reacționeze.29)
În așteptarea clarificării sinodale Ortodocșii nu așteaptă pronunțarea anatemei din partea Bisericii pentru a se separa de eretici. Toți cei ce devin conștienti de contagiune se depărtează fără a aștepta să li se dea ordinul din partea autorităților responsabile cu sănătatea publică. Circumstanțele pot împiedica să fie dat un astfel de ordin, sau el poate fi dat prea târziu. Cei infectați de holeră sunt infectați indiferent dacă medicii o știu sau nu, sau dacă o declară sau nu. Cei care sunt lângă aceștia vor fi primii care să înțeleagă gravitatea contagiunii, și ei trebuie să fie primii care se îndepărtează de vreme ce ei sunt în mai mare pericol decât ceilalți. Erezia este erezie, fie că 29) Nota traducătorului: din nefericire, după moartea Mitropolitului Filarent de binecuvântată amintire în anul 1985, Biserica Rusă din exil nu a rămas credincioasă mărturisirii originare a credinței ortodoxe. Multe comentarii responsabile asupra acestei schimbări de curs se găsesc în scrisorile adresate diferiților episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse din exil de către numeroși clerici care au părăsit acea jurisdicție. Deosebit de semnificative sunt scrisorile pr. Seraphim Johnson, ale pr. Michael Azkoul, ale pr. Victor Melehov, și ale clerului Misiunii Franceze. Vezi de asemenea și „ Lupta impotriva ecumenismului”, op.cit.
Pag.44 a fost anatemizată sau nu. Vai celor ce rămân în comununiune cu erezia, așteptând clarificarea sinodală. Primul simptom al ereziei ecumenismului în Grecia a apărut la 1924 prin răsturnarea calendarului. Cei care au fost treji au înțeles că aveau de a face cu „holera” și s-au retras fără a aștepta dezvoltările ulterioare. Astazi ei sunt criticați. Se spune că ar fi trebuit să aștepte până când apropiații lor ar fi descoperit de asemenea boala în casele lor. Dar apropiații lor încă așteaptă și îi mai rețin și pe cei suficient de naivi să li se supună. Ei spun că așteaptă medicii. Este cu putință să nu se 24
fi găsit nimeni să îi informeze că medicii de la care ei așteaptă diagnosticul sunt primii care au fost infectați?
Un regulator al Harului Un nou calendarist scrie: „Se susține astăzi că, de vreme ce Biserica Greciei este în comuniune cu patriarhul Atenagoras, a devenit eretică. Dacă este așa, ea a devenit astfel astăzi. Poate că a devenit eretică chiar ieri, sau acum un an, sau acum doi ani, sau chiar cu trei ani în urmă. În orice caz, acum cinci ani sau zece ani încă nu era eretică. Și în special, acum treizeci de ani nu era. Prin urmare, acum 30 ani, Biserica Greciei, fiind Ortodoxă, a caterisit pe cei doi ierarhi în discuție (adică pe Hrisostom, episcop al Florinei, și pe Gherman, episcopul Demetriasului care s-au întors la vechiul calendar și au denunțat inovația calendarului) împreună cu toți cei hirotoniți de către aceștia. Astfel, prin această hotărâre a Bisericii Greciei, de vreme ce a fost luată în trecut, este în vigoare și validă pentru noi. Actele actuale ale Bisericii Greciei, care acum este eretică (vorbesc în mod ipotetic, desigur) nu sunt valide, iar cei caterisiți de către ea nu sunt defapt caterisiți. În orice caz, cei care au fost caterisiți de Biserica Greciei cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă sunt caterisiți, cel mai sigur, caterisiți. Așadar Hrisostom și Germanos au fost caterisiți? Dar cine i-a caterisit și de ce? Au fost caterisiți de către cei care au răsturnat tradiția liturgică ortodoxă, de cei care au disprețuit pe Părinți pentru a fi prieteni cu denominațiile eretice ale Apusului. Și de ce au fost ei caterisiți? Pentru că nu au dorit să îi urmeze pe inovatori și pe disprețuitori în căderea lor nechibzuită. Pag.45 Realmente, acești oameni chiar cred că Dumnezeu este un servitor al ierarhilor? Că El este fortat să își retragă Harul de la oameni drepti și drept credincioși la porunca episcopilor? Într-adevăr, ei predică aceasta pentru că ecleziologia lor nu este Ortodoxă, ci papală. Ierarhia, pentru aceștia, este cea care controleaza harul lui Dumnezeu. Atâta vreme cât ierarhia nu se opune lui Atenagoras, Dumnezeu nu își poate retrage harul de la el. Totuși ortodocșii nu văd lucrurile în mod legalist ci ontologic. Erezia este întunecime. Întunericul nu poate exista împreună cu lumina harului dumnezeiesc. Ereticul este eretic pentru că s-a depărtat el însuși de Dumnezeu; asta înseamnă că s-a închis singur într-un turn întunecos al ignoranței unde nu poate pătrunde nici o rază de lumină divină. Mai mult decât orice alt păcat, erezia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Prin erezie, omul se separă el însuși de Dumnezeu, chiar dacă un sinod îl afurisește sau nu. Ereticii sunt în mod ontologic, nu legalist, tăiați din Biserică. Sunt despărțiți pentru că sunt în erezie, și nu pentru că Biserica a decis să îi îndepărteze. Ereticul (adică, cel ce predică erezia și oricine îl urmează conștient pe cel ce predică erezia) este, în orice caz, în opoziție cu Biserica. Acela care e în opozitie cu Biserica nu poate avea Sângele lui Hristos, care curățește de toate păcatele. Pentru că aceasta curățare să aibă loc, trebuie ca omul să se statornicească în adevăr. „Dumnezeu este lumină, și nici un întuneric nu este întru El”, scrie iubitul Discipol al lui Hristos. „Dacă zicem că avem împărtășire cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtășire unul cu altul, și Sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat”. (Epistola I a Sfântului Apostol Ioan 1: 5-7) „Oricine se abate și nu rămâne în învățătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl, și pe Fiul” (Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan 1:9). Pentru ca oamenii să aibă harul lui Dumnezeu, trebuie să aibă adevărul, pentru că, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Adevărul nu este nimic altceva decât harul lui Hristos.”30) De aceea, separarea celor eretici de Biserica, nu are legătură cu decizia vreunui sinod al ierarhilor. Sinodul Ortodox este chirurgul care amputează membrul putred 30) Omilia 22
25
Pag.46 din trupul Bisericii lui Hristos. În orice caz nu sinodul este cel care dă membrul morții. Membrul era deja mort înainte ca Sinodul să decidă extirparea lui. Într-adevăr, ierarhii au autoritatea de a afurisi, dar aceea de a afurisi pe cei care sunt deja morți duhovnicește. Indiferent câte afurisiri pot să plouă în torente asupra unui om ortodox și drept, chiar de la ierarhii ortodocși, el rămâne viu și neclătinat în cadrul Bisericii lui Hristos, mustrând pe altii, el însuși nefiind mustrat de nici un om. Dacă, contrar intenției lui Dumnezeu, un ierarh pronunță o excomunicare, judecata lui Dumnezeu nu urmează să împlinească acestă hotărâre, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, care știa câte ceva despre astfel de excomunicări. Sfântul Dionisie Areopagitul scrie: „Astfel, ierarhii, ca niște apărători ai legilor divine, de asemenea au puterea de a excomunica (nu prin aceea că Divinul și Atoate-știutorul Conducător, ca să zic așa, s-ar supune în mod servil impulsurilor lor iraționale) ci fiind ei în mod profetic mișcați de către Duhul începător, ei excomunică, după cum se cuvine, pe cei ce au fost judecați de către Dumnezeu.31)
Un desen expresiv a fost publicat pe prima pagină a periodicului „Scânteia Creștină” (Ianuarie 1961, no.33). Desenul înfățișează un ierarh cu niște corbi negri ieșindu-i din gură. Corbii, zburând împrejur și negăsind un loc să își facă culcuș, se întorc și se așează pe capul ierarhului. La vremea aceea Pantelimon, mitropolitul Salonicului, a excomunicat nouă membri ai organizației arhiepiscopului de atunci, Augustin Kantiotis. Sub titlu apar următoarele cuvinte: „Precum vrabia zboară şi rândunica se înalţă în văzduh, tot aşa blestemul fără pricină nu nimereşte.” (Pildele lui Solomon 26:2). Drept titlu al desenului de mai sus erau cuvintele: „Blestemele și anatemele nedrepte, după cum spun oamenii, nu nimeresc, chiar dacă sunt întrețesute cu texte biblice”. Conform Scripturilor, ele se aseamănă păsărilor negre și înfometate cu ghiare încovoiate, care zboară deasupra prin aer, dar care se intorc să își facă culcuș în capul celui care le-a eliberat. Textul din publicație se încheie cu o scurtă referire la istoria Bisericii, în care oricine poate găsi exemple de afurisiri nedrepte 31) cu privire la ierarhia eclezială, capitolul 7
pag. 47 și de caterisiri ale celor cucernici de către episcopi înfierbântați sau neinformați. Eruditul scriitor nou calendarist, pe care l-am menționat la început, cunoaște toate acestea. El știe că o caterisire nedreapta, chiar de ar fi decretată de către episcopi ortodocși, este invalidă. Dumnezeu nu este un slujitor al episcopilor așa încât să retragă la porunca lor harul hirotoniei de la preoți sau episcopi care sunt în întregime ortodocși si drepți, doar pentru că alți episcopi I-au poruncit să facă aceasta. Cum este cu putință să își imagineze cineva că Dumnezeu și-ar pedepsi robii Săi pentru că sunt supuși mai degrabă voii sale sfinte decât celei a ierarhilor călcători de lege? Cu toate acestea, erudiții mentori ai noilor calendariști aduc acest argument, știind că este fără conținut, doar pentru a-și impresiona cititorii.
Un neortodox caterisește un ortodox Cu treizeci de ani în urmă, Biserica Greciei, ortodoxă fiind, a caterisit.... Iată un aspect care trebuie examinat. Dacă o afurisire nedreaptă și o caterisire nedreaptă sunt într-adevăr invalide chiar dacă sunt emise de către episcopi ortodocși, ce se întâmplă atunci când sunt decretate de către ierarhi care sunt ostili ortodoxiei? De către episcopi care au căzut sub anatema Sinoadelor panortodoxe? De către ierarhi care se străduiesc pentru împlinirea scopurilor blestematului ecumenism? De către episcopi care pledează pentru „erezia ereziilor”, sincretismul ecumenist? „Stați puțin”, ne-ar spune ei, „ecumenismul este o erezie care a apărut recent”. Cu zece ani în urmă nici nu exista și acest lucru este chiar mai adevărat pentru acum treizeci sau chiar mai mulți ani în urmă când tot 26
clerul și mirenii vechi calendariști au fost caterisiți și anatemizati de către Biserica Greciei.... Întradevăr, toți cei ce gândesc astfel se află în eroare, gravă eroare. Care a fost scopul schimbării calendarului? Modificarea calendarului pentru ciclul sărbătorilor fixe, precum și proiectata modificare a calendarului pascal (Pascalia) are drept scop fundamental stabilirea unui calendar sărbătoresc comun cu denominațiile apusene. A fost primul pas către multzvonita „unire a bisericilor”. Schimbarea calendarului a fost primul act al sincretismului în țara noastră. Noii calendariști încearcă să prezinte aderarea creștinilor tradiționali la Pag.48 calendarul bisericesc ortodox ca pe o ciudățenie, ca pe o excentricitate de neînțeles care, oricum nu poate să justifice despărțirea de comuniunea cu biserica oficială inovatoare. În general, aceasta a fost tactica noilor calendariști: să facă în așa fel ca chestiunea pentru care se luptă creștinii ortodocși tradiționali să pară, în toate felurile, ridicolă și fără importanță. Apărătorii noului calendarism încearcă să prezinte schimbarea calendarului ortodox al sărbătorilor și erezia ecumenismului ca fiind două subiecte fără nici o legatură. Cu toate acestea, de la bun început, creștinii ortodocși tradiționali au strigat că anume Credința se află în pericol. Lupta creștinilor ortodocși tradiționali nu a fost o luptă a unor fanatici cu minte îngustă împotriva unui calendar mai exact și mai perfecționat, precum și-ar dori noii calendariști să pară. A fost lupta Ortodoxiei împotriva unei noi erezii - o erezie înșelătoare și camuflată care nici nu era pe atunci cunoscută după numele său real. Răsturnarea calendarului ortodox al sărbătorilor a fost primul atac organizat al ecumenismului împotriva Ortodoxiei în Grecia. Dacă studiezi istoria și hotărârile acelui Sinod ortodox din Constantinopol care s-a convocat sub conducerea patriarhului-mason al Constantinopolului, Meletie Metaxakis, recunoști ecumenismul în gloria sa, exact așa cum îl știm astăzi.32) La acel sinod, în mai 1923, schimbarea calendarului sărbătorilor și a Pascaliei nu a fost singura hotărâre. Au fost luate de asemenea următoarele hotărâri: renunțarea la rasă și înlocuirea acesteia cu costumul și gulerul bisericesc al clerului heterodox; 32) Meletie Metaxakis a avut o carieră bisericească foarte activă și cuprinzătoare. Și-a început activitățile episcopale ca și mitropolit al Kitionului și Ciprului (1910-1918), apoi a devenit mitropolit al Atenei (1918-1920), apoi patriarh ecumenic (ca Meletie al IVlea, 1921-1923) și în final, patriarh al Alexandriei (ca Meletie al II-lea 1926-1935). Deși îndepărtat din poziția de mitropolit al Atenei, a venit în America în Februarie 1921, încă purtându-se ca și cap al Bisericii Greciei, și a înființat Arhidioceza Greacă a Americii de Nord și de Sud. Fiind ales patriarh ecumenic în anul 1921, a rămas în acea poziție până în 1923 când a fost înlăturat cu forța de către credincioși. Un ecumenist entuziast, el a fost în mare măsura responsabil pentru adoptarea necanonică a calendarului gregorian pentru utilizare în biserică, și pentru recunoașterea ordinelor anglicane, care sunt doar două dintre mai multe practici și învățături neortodoxe pe care le-a expus și le-a promovat. În cele din urmă, conform spuselor arhiepiscopului Atenagoras al Tiatirei și Marii Britanii, care a fost prezent în calitate de arhidiacon și martor ocular, lui Metaxakis i s-a organizat o înmormantare în întregime masonică, dupa moartea sa în Alexandria in 1935. Pentru mai multe informatii despre acest individ, vedeti „Lupta impotriva ecumenismului”op.cit.
Pag 49 tăierea părului și a bărbilor clericilor ortodocși astfel încât aceștia să se asemene cu totul membrilor clerului protestanților, anglicanilor și romano-catolicilor; abolirea posturilor, iarăși, în concordanță cu practicile heterodoxe; abolirea monahismului, sau transformarea lui în organizații cu misiune socială și educațională, din nou, conform cu exemplul Apusului ne ortodox. La vremea aceea, contacte și dialoguri ecumeniste sporadice avuseseră deja loc și se desfășura o propagandă sistematică pentru urgentarea recunoașterii ordinelor anglicane și a botezului ne-ortodocșilor. O revizuire a canoanelor Bisericii precum și o redefinire a mărturisirii oficiale a credinței ortodoxe au fost de asemenea luate în discuție. Prin urmare, cu treizeci de ani în urmă, Biserica Greciei fiind anti-ortodoxă și nu ortodoxă, a caterisit și afurisit pe clericii și mirenii ortodocși tradiționali. În orice caz, drept replică, vechii calendariști i s-au adresat cu următoarele cuvinte ale Sfantului Marcu al Efesului:
27
„Sinoadele îi condamnă pe aceeia care nu sunt în ascultare față de Biserică, cei care au susținut păreri contrare celor ale Bisericii, și care le-au predicat și s-au străduit să le răspandească. Pentru acest motiv, Sinoadele iau numit eretici, și au condamnat în primul rând erezia, apoi pe susținătorii ei. Eu nu predic propria mea convingere și nici nu am adus inovații, nici nu susțin vreo doctrină ciudată și umilă, ci mă păstrez eu însumi în acea credință pură, pe care Biserica a primit-o și a păstrat-o de la Hristos Mantuitorul. ... Cum pot fi eu condamnat cu sentința cu care ereticii au fost condamnați? În primul rând, credința pe care o propovăduiesc ar trebui condamnată. Dacă această credință este cucernică și corect practicată, de ce sunt eu demn de condamnare?33)
Nechibzuința obraznică a celor vătămători Amintește cuiva această excomunicare a ortodocșilor de către biserica oficială inovatoare, de vechea excomunicare a Bisericii ortodoxe de către papiști din 1054? Și aceștia au condamnat pe ortodocși pentru că nu s-au supus „Bisericii”, adică în fața papei și a cardinalilor săi. 33) Apomnenoneumata, Silvestru Syropoulos, X, 15-16
Pag.50 Și aceștia i-au numit pe ortodocși răzvrătiți împotriva autorității bisericești, și au avut de asemenea puterea seculară de partea lor. Papiștii eu fost de asemenea inovatori și au suferit de o boală cronică și degenerativă cu privire la credință. Mai mult, amintește această excomunicare cuiva de celalaltă excomunicare îndreptată împotriva ortodocșilor de către cei 340 episcopi iconoclaști care s-au adunat în „sinod ecumenic” în anul Domnului 754? La vremea aceea ortodocșii n-au ascultat nu doar de 70 episcopi, cum au făcut creștinii ortodocși tradiționali, ci de 340 episcopi adunați în „sinod ecumenic”. Sinodul a condamnat de asemenea pe ortodocșii de atunci ca fiind fanatici, și au spus că aceștia au acordat o atenție excesivă unor chestiuni nesemnificative, precum erau presupuse a fi icoanele, și că au perpetuat schisma în Biserică prin refuzul de a pomeni pe, și de a fi în comuniune cu episcopii inovatori. Și la vremea aceea, unii erudiții lor le-au propus ortodocșilor: „Vreți să cinstiți icoanele? Nu vă vom impiedica, atâta vreme cât le agățați ceva mai sus. Un singur lucru cerem, să pomeniți pe ierarhii bisericii oficiale, și atunci eu voi pune de asemenea icoane în Biserica în care slujesc, pentru că chiar și în dioceza mea sunt mulți nostalgici după acest obicei de a avea icoane „ceea ce este atât de semnificativ” dar care cu siguranță nu doresc să creeze schisma în Biserică. Cât de ușor uităm istoria; sau mai degrabă o citim fără să facem efortul de a ne pune noi înșine în locul acelor oameni despre care scrie istoria. Deci creștinii ortodocși au fost excomunicați de către ecumeniști, care au fost atât de plini de dragoste încât nu au dorit să sărbătorească singuri, ci împreună cu denominațiunile eretice ale Apusului. Ce fericire și ce binecuvântare este pregătită acelor noi mărturisitori ai Credinței pe care Domnul îi fericește: „Fericiți veți fi, când oamenii vă vor urî pe voi, și vă vor izgoni dintre ei și vă vor batjocori și vor lepăda numele vostru ca rău, din pricina Fiului Omului. Bucurați-vă în ziua aceea și vă veseliți, că iată, plata voastra este multă în cer; pentru că tot așa făceau proorocilor părinților lor.” (Luca 6:22-23) Sfântul Fotie cel Mare scrie: Pag. 51 În trecut, anatema era de temut și de nedorit când era rostită de către predicatorii credinței către cei necredincioși. Dar de când nechibzuința îndrăzneață și obraznică a celor vătămători (contrară oricarei legi divine și umane și contrară oricărui mod de gândire, atât celei grecești cât și celei barbare) a devenit atât de bolnăvicios de arogantă încât să întoarcă anatema, pe care ei înșiși o meritau, către apărătorii Ortodoxiei, și precum s-au sfădit, în frenezia lor barbară, să-și împlinească păcatul împotriva bisericii, atunci cea mai de temut și mai extremă dintre pedepse s-a degradat până la a ajunge un mit sau o glumă, și chiar a devenit vrednică de dorit pentru cei cucernici. Cu siguranță, nu părerea cu totul impertinentă a dușmanilor adevărului face pedepsele (în special pedepsele bisericești) demne de temut, ci mai degrabă vinovația celor ce sunt condamnați; pentru că nevinovația transformă
28
pedeapsa lor într-o parodie, și întoarce condamnarea asupra lor, și rezultă cununi nepângărite și glorie nemuritoare, mai degrabă decât condamnare, pentru cel pedepsit de aceia. Pentru acest motiv, toți cei cucernici și sfinți preferă să fie ocărâți de nenumărate ori de către cei ce s-au îndepărtat de Hristos decât să aibă, în minunate ovații, comuniune cu ticăloșii urâtori de Hristos și urâtori de Dumnezeu.34)
În alt loc, continuă astfel: Pentru o lungă perioadă de timp, orice sinod eretic și orice adunare a iconoclaștilor ne-a anatematizat pe noi (și nu doar pe noi, ci pe părinții și pe unchii noștri de asemenea - oameni care au fost mărturisitori ai lui Hristos și splendoarea ierarhiei); dar prin anatema asupra noastră, au provocat ridicarea noastra, chiar nedorită, în tronul arhieresc. De aceea lasați-i pe cei care, împreună cu cei dinainte, s-au rătăcit de poruncile Stăpânului și au deschis larg poarta tuturor nedreptăților, să ne anatemizeze și acum, astfel încât să ne ridice, deși suntem șovăielnici, de la pământ către împărăția lui Dumnezeu.35) 34) Scrisori catre Ignatie, mitropolit al Claudiopolis, pag.102, 833 AE 35) Scrisoarea a șaizeci și patra către Grigorie, diacon și arhivist, pag.102, 877 BE
Pag.52
Pentru că acolo unde doi sau trei sunt adunați Preoția vechilor calendariști, scriu dușmanii noștri, a provenit de la Hrisostom, fostul episcop al Florinei, și de la Gherman, fostul episcop al Demetriasului. În orice caz, până în 1935, vreme unsprezece ani întregi de la schimbarea calendarului, acești episcopi s-au aflat în schismă, adică au fost în Biserica oficială a Greciei. Prin urmare, ambii ierahi mai sus mentionați au fost lipsiți de har. Oricine se poate minuna aici de mentalitatea legalistă în toată splendoarea ei. Cât de stereotipe sunt toate lucrurile pentru astfel de persoane! Cât de raționale sunt toate soluțiile lor! Cât de mecanicistă este înțelegerea lor despre Biserică! Cu siguranță, continuă ei, dacă un cleric schismatic sau eretic se întoarce la Ortodoxie, el este deseori primit fără hirotonire, printr-un consiliu sau sinod local. În regulă, de acord. Aceasta trebuie să se petreacă oricum printr-un consiliu sau sinod local. Prin ce decizie sinodală au fost ridicate consecințele schismei de la ei? Ce sinod local sau consiliu a repus în drepturi pe cei doi ierarhi mai sus menționați? Nu le trece prin cap acestor indivizi că, chiar dacă ar fi garantat că, după introducerea calendarului papal, bisericile oficiale mor duhovnicește (o presupune care respiră raționalism de gradul n), toți acei care rămân credincioși Ortodoxiei sunt defapt cei care constituie Biserica, Sinoadele, ierarhia, chiar dacă nu ar fi nici un cleric printre ei? Chiar dacă numai puțini rămân în ortodoxie și cucernicie, ei sunt în Biserică, spune Sfântul Nichifor Mărturisitorul, iar autoritatea și protecția institutiilor ecleziale locuiește în aceștia.36) De asemenea, Sfântul Teodor Studitul scrie către starețul Teofil „Să nu ridicăm piatră de poticnire pentru Biserica lui Hristos care, după învățăturile Sfinților, se constituie chiar din trei ortodocăi, astfel încât să nu fim condamnați de judecata Domnului”.37) Domnul, care a spus, că „unde doi sau trei sunt adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20), 36) Pag 100, 844D. 37) Pag 99, 1049C.
Pag. 53 este într-adevăr mai mare decât orice Sinod. El poate repune în treapta ierarhiei pe toți acei episcopi care au căzut și apoi s-au căit. Acestea sunt lucruri foarte simple și bine cunoscute ortodocșilor, dar foarte dificil de înțeles pentru raționaliștii care posedă ecleziologia papală.
29
De la 1920! Boala de care suferă nou calendariștii este cea mai grozavă erezie cu care s-a confruntat vreodată Biserica. Este o stare pe care cineva o poate eticheta în multe feluri: ecumenism, sincretism, agnosticism, indiferență religioasă, secularism. Toxina care a otrăvit pe nou calendariști este duhul lumesc. Iată câteva simptome ale bolii acestora: celebrarea sărbătorilor împreună cu denominațiunile eretice ale Apusului, duhul lor anti ascetic, refuzul de a recunoaște autoritatea Părinților Bisericii (a căror autoritate este în mod imperios subminată în școlile lor teologice), evanghelia socială, modul secular de a îmbraca pe clerici, acordul oficial cu de predicile și cuvintele lui Atenagoras, Dimitrie, și absoluta acceptare a acestora de către toți, răspândirea mesajului ecumenist și extinderea acestuia la nivel pan-religios. Astfel de acțiuni sunt comise la nivel sinodal, dar și în mod individual de către episcopi, și sunt tolerate de către restul. Precum latinii din vremea Sfântului Fotie, nou calendariștii zilelor noastre se străduiesc în ceata celor răi. Boala Apusului era cronică, dar cu siguranță mortală. Moartea a venit în Apus încetul cu încetul; otrava raționalismului s-a prelins încetul cu încetul în celulele acelui membru al Bisericii lui Hristos. Cine poate spune exact când a început îmbolnăvirea în Apus? Cercetând amănunțit, cineva poate ajunge înapoi până la Augustin sau chiar mai devreme. Cine poate spune când a fost complet mort Apusul? Toți cei ce au o mentalitate papistășească vor răspunde că Apusul a murit duhovnicește imediat ce Sinodul de la Constantinopol a excomunicat papalitatea în 1054. Dar până și aceștia ar ezita totuși. Ar fi cu putință, ar spune ei, ca moartea să se fi întâmplat atunci, sau poate când au sosit scrisorile celorlalți patriarhi, în acord cu excomunicarea Constantinopolului? Și când au sosit acele scrisori? Sau când au ajuns la o decizie celelalte patriarhii? Profunde complicații! Pag.54 În orice caz, într-un fel sau altul, întrucât plasează moartea Apusului după actul de excomunicare din partea Constantinopolului, ei învață că înainte de excomunicare, biserica latinilor a fost o biserică vie. Însă, dacă Biserica Romei, care a fost la început în cinste, a fost o biserică vie înainte de a fi excomunicată de către Sinodul din Constantinopol, aceasta înseamnă că, în calitate de biserică vie, (iar cei dintâi au văzut în asta că) Roma a excomunicat prima Biserica Ortodoxă și, prin acea excomunicare și anatemă anterioară, a lăsat Biserica Ortodoxă fără viață înainte ca aceasta din urmă să poată lua măsuri de excomunicare a ereticului Apus! Prin urmare, astăzi Biserica lui Hristos este Biserica eretica a Papei !!! Aici ajungem dacă utilizăm ecleziologia apologeților noilor calendariști. Ce s-a petrecut cu creștinătatea din Apus este același lucru cu ce se întâmplă noilor calendariști din vremea noastră. Vestul a fost bolnav vreme de secole, și nimeni nu poate spune cu siguranță când anume a murit duhovnicește. Nou calendariștii au fost bolnavi decenii întregi și nimeni nu poate spune când au murit sacramental și duhovnicește. S-ar putea ca Theoclit Pharmakides38) să fi fost primul microb. Boala, în orice caz, a început în 1920 odată cu răspândirea primei mărturisiri eretice a patriarhiei Constantinopolului, „enciclica patriarhiei ecumenice către bisericile lui Hristos de oriunde sar afla”. A fost prima oară când o patriarhie ortodoxă a răsturnat articolul din Simbolul de Credință în Una... Biserică și a proclamat în mod oficial credința în mai multe biserici. Pentru prima dată, o patriarhie ortodoxă a mărturisit în mod public și într-o manieră foarte oficială că Biserica lui Hristos nu este Una, nu este Sfântă, Universală și apostolică Biserică, cea cunoscută cu numele de Ortodoxă, ci că toate ereziile care există pe fața pământului sunt de asemenea „bisericile lui Hristos”. Cel mai condamnabil a fost, în orice caz, faptul că Bisericile Ortodoxe au acceptat această marturisire eretică a ecumeniștilor din Constantinopol fără nici un protest sau dezavuare. Acesta a fost începutul ereziei ecumeniste, și acest început a fost în 1920. Nimeni nu a protestat vreme de patru ani, nici măcar cei care au rămas ulterior cu calendarul bisericesc tradițional. 38) a se vedea nota de subsol nr..28
30
Pag.55 Aceasta ne descoperă cât de raționalisti sunt cei care utilizează ani sau zile, ore sau secunde, pentru a calcula momentul în care harul Domnului s-a depărtat de noii calendariști. Biserica noilor calendariști, spun ei, a devenit schismatică o dată cu shimbarea calendarului și, prin urmare, a pierdut complet harul Sfintelor Taine chiar în acel moment, în 1924. În orice caz, Biserica Greciei, și toate celelalte Biserici ortodoxe, au acceptat începând cu 1920 erezia ecumenismului fără proteste. Însă putem vorbi despre schismă când este defapt o chestiune de erezie? Schimbarea calendarului a fost doar o implementare a unei decizii care fusese deja acceptată în 1920. Enciclica de la 1920 a afirmat în mod clar: „după părerea noastră, o astfel de prietenie și dispoziție binevoitoare a unora către ceilalți (adică, între Biserică și diferitele denominații), poate fi arătată și demonstrată în următoarele feluri: „1) prin adoptarea unui singur calendar pentru celebrarea comună a marilor sărbători creștine de către toate Bisericile.” Prin urmare, această propunere a fost acceptată în 1920. Doar aplicarea ei a fost întârziată cu patru ani, și asta este ce i-a trezit pe ortodocși. Ortodocșii au devenit conștienți de erezia ecumenismului puțin câte puțin pe masură ce aceasta avansa și devenea mai vizibilă. Iar responsabilitatea noilor calendariști a crescut o dată cu această conștiință crescândă până ce ridicarea reciprocă a anatemelor din Decembrie 1965 ia lasat fără nici un cuvânt de apărare. De cât timp a avut nevoie sămânța ereziei latine până să devină oribilul copac pe care îl vedem astăzi? Nu doar atât, cât timp a fost necesar pentru ca schisma dintre Apus și Răsărit să se producă? Istoricii scriu: „Astfel, despărțirea Apusului de Biserica răsăriteană, care a început în timpul lui Fotie, a fost desăvârșită în timpul patriarhiei lui Mihail Cerularie in 1054.” Cu alte cuvinte, a fost nevoie de două secole pentru a se desăvârși. Chiar și așa, biserica vestică a fost potențial eretică cu mult înainte de Sfântul Fotie. Dar chiar și în timpul Sfântului Fotie, și probabil și după aceea, au fost momente de sobrietate, au fost în Apus și oameni cu discernământ. Când a murit cu totul Apusul? Cine poate să spună? Dar de ce este important să știm? Apusul era bolnav: era o corabie a cărei carenă se fisurase și care lua apă și se scufunda. Vai celui ce vede că vasul pe care se află se scufundă Pag.56 rămâne totuși liniștit în continuare și nu se grăbește să părăsească corabia. Astăzi, printre noii calendariști, sămânța ereziei a înflorit și a devenit o plantă vizibilă chiar și celor mai puțin informați. Nici unul dintre ei nu poate pleda pentru ignoranță. Toți noii calendariști din zilele noastre cunosc faptul că sunt membri ai unei biserici eretice. Faptul că Biserica Ortodoxă a tolerat atât pe Papă cât și învățăturile lui mincinoase de-a lungul unor secole întregi mai înainte de 1054, înainte de proscrierea finală a Romei, după cum scriu apologeții noi calendariști, nu înseamnă deloc că Apusul nu era bolnav de moarte în tot acest timp. Nu inseamnă nici că moartea a survenit exact în momentul punerii sub interdicție. Proscrierea oficială a fost certificatul de deces. Certificatul de deces nu cauzează moartea. Defapt, emiterea certificatului poate fi mult întârziată sau poate să nu mai survină niciodată. De aceea, nimeni nu ar trebui să fie scandalizat dacă ne aude spunând că, pe de o parte, noii calendariști se află în erezie, și pe de altă parte, acceptăm că harul Sfintelor Taine era încă cu ei la început, dar că a fost pierdut puțin câte puțin, pe măsură ce boala a avansat și s-au scufundat din ce în ce mai adânc în erezie. Nici nu ar trebui să considere argumentele creștinilor ortodocși tradiționali ca fiind contradictorii, dacă în 1937 creștinii ortodocși tradiționali au acceptat existența harului în biserica nou calendaristă, iar mai târziu în 1950, după ce i-au simțit pe noii calendariști că sunt persecutori sălbatici și încăpățânați ai Bisericii lui Hristos, i-au repudiat. Nu s-a întâmplat același lucru în timpul sinodului care a avut loc în timpul patriarhatului Sfântului Fotie în 867? Acel sinod din Constantinopol i-a excomunicat pe papă și pe toți cei aflați în comuniune cu el. Iar în 879, la un alt 31
sinod al Bisericii ortodoxe în biserica Sfintei Sofia nu au fost ratificate hotărârile de la 867? În ciuda acestui fapt, sunt multe indicii că ortodocșii, chiar și după aceste evenimente, au continuat să recunoască ostroave ale harului în Apus, pentru o vreme.39) 39) Când a avut loc schimbarea calendarului pentru prima dată, creștinii ortodocși tradiționali au perceput în mod corect că mai erau câțiva arhierei în Sinodul nou calendarist al Greciei care simpatizau cu ei și care i-au sprijinit de la bun început, precum și arhierei nou calendariști care i-au persecutat cu răutate. Arhiereii care au simpatizat cu ei nu erau doar simpli arhierei: mitropolitul Gherman al Demetriasului era al doilea după arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos (care a introdus noul calendar), și mitropolitul Hrisostom al Florinei a fost unul dintre cei mai respectați și erudiți ierarhi în Biserica Greciei. Vreme de unsprezece ani, aceștia, precum și alți episcopi au susținut și simpatizat cu adevărata Ortodoxie, sperând că Biserica oficială se va îndrepta. Când au pierdut orice speranță de îndreptare, trei episcopi au rupt în final comuniunea cu Biserica oficială. Alți ierahi ar fi dorit să îi urmeze, dar s-au temut de persecuție.
Pag.57
Discernământul este esențial Tainele Bisericii și orice are legătură cu harul lui Dumnezeu nu sunt obiectul rațiunii și înțelegerii noastre. Să nu le cercetăm cu mândria noastră, intelectul nostru rațional și să nu presupunem că înțelegem judecata lui Dumnezeu, care este inaccesibilă oamenilor și îngerilor. Erezia este refuzul de a accepta harul lui Dumnezeu cel lămuritor; este o orbire voită, adică, o condiție ireconciliabilă cu prezența Duhului cel Atotsfânt. Nu există nici har, nici Sfinte Taine cu cei aflați în erezie, deoarece, ca cineva să ajungă să se afle în erezie înseamnă că acesta a îndepărtat energiile necreate ale lui Dumnezeu de sine însuși. Dacă energiile necreate ale lui Dumnezeu ar fi fost cu el, nu s-ar mai afla în erezie. Că cineva se află în erezie, este o dovadă că acela nu are pe Duhul Sfânt, iar fără Duhul Sfânt, cum putem vorbi de Sfinte Taine? În orice caz, după cum există grade de sfințenie, tot așa există și grade de păcătoșenie, la fel și grade de erezie. Erezia este, bineînțeles, cel mai grav dintre păcatele de moarte tocmai pentru că înstrăinează pe om de Biserică. Cu toate acestea, trebuie să fim extrem de atenți, să nu categorisim problemele în mod raționalist, îngrădindu-le în ungherele înțelegerii noastre limitate și păcătoase. Se poate ca cineva să predice public o erezie îngrozitoare fără a fi el însuși cu adevărat eretic, deoarece predică erezia din ignoranță; dar imediat ce i se atrage atenția că se află în eroare, și că ceea ce spune el nu constituie învățătura Bisericii, el își retrage cuvintele. Cineva poate să fie în comuniune cu cei aflați în erezie fără a ști că aceștia sunt eretici. Același fapt poate constitui la un moment dat erezie, și în alt moment act misionar. Atunci când iudaizanții au circumcis pe creștinii ne-evrei, actul lor a constituit erezie, pentru că ei considerau circumcizia ca fiind necesară pentru mântuire, și astfel se întorceau la sclavia legii de care Hristos ne-a eliberat. Cu toate acestea, Sfântul Pavel Pag.58 care a luptat cu această erezie cu toate puterile sale sufletești, nu a ezitat să circumcidă el însuși pe câțiva dintre discipolii săi pentru a nu cauza sminteală și propovăduirea Evangheliei să sufere prin aceasta lipsuri. Oricât de raționalist ar fi un om, el este nevoit să admită că dacă o persoană comite același păcat ca altă persoană, aceasta nu înseamnă că, orice ar fi, acesta poartă aceeași răspundere. Este posibil ca aceași faptă în anumite circumstanțe să constituie un păcat, și în alte circumstanțe să fie o virtute. Ca cineva să lovească pe altcineva este considerat de toată lumea a fi păcat; cu toate acestea, când Hristos a biciuit pe schimbătorii de bani în Templu, a fost acesta un păcat? Toți vor fi de acord că a minți este păcat. Totuși, când acel pustnic din deșert, despre care ni se vorbește în Pateric (Gerontikon), a spus minciuni tâlharilor pentru a salva pe omul urmărit de aceștia, a comis el un păcat? Discernământul este virtutea virtuților, cârma vieții în Hristos. Introducerea noului calendar este erezie pentru că este primul act al ecumenismului, și nici o persoană rațională nu se îndoiește că ecumenismul este erezie. Totuși, ea singură, intrarea în comuniune cu ereticii nu este suficientă pentru a te face la fel de responsabil ca ei. Trebuie de asemenea să fii conștient că aceștia sunt eretici. Dar când te înșeala și se prezintă pe sine ca 32
ortodocși, când provoacă confuzie și agitație în Biserică, atunci responsabilitatea ta este micșorată. Putem să spunem că acei buni leviți din 1924 care au continuat să-și pomenească episcopii chiar și după schimbarea calendarului, erau egal răspunzători cu ecumeniștii inovatori? Noii calendariști din zilele noastre știu că se află în comuniune cu un „sincretism condamnabil”, după cum îl numesc unii dintre autorii lor. Mai devreme, în orice caz, mulți preoți nu au înțeles acest lucru. Cu siguranță, nu toți preoții Bisericii Greciei erau buni leviți; au fost mulți care au fost șireți; au cunoscut care le sunt scopurile urmărite și le-au aprobat cu bucurie. Am comite însă o mare nedreptate dacă am spune că toți au fost vinovați, și că toți au fost conștienți. Cineva ar putea spune că un rău este întotdeauna un rău, indiferent dacă cineva știe sau nu aceasta. Ceea ce este adevărat. Totuși, nu trebuie să uităm ce scrie Sfântul Evanghelist Luca: Cel ce a știut va fi bătut mult, iar cel ce nu a știut va fi bătut putin. (Luca 12:47-48). Să nu uitam pe bătrânul despre care Pag.59 citim în Pateric (Gerontikon) că obișnuia să slujească în biseria arienilor dar, pentru că era simplu, nu înțelesese că aceștia erau eretici. Dumnezeu nu s-a tulburat din cauza lui, dar către sfârșitul vieții sale, L-a ajutat pe bătrân să cunoască adevărul și să vină la ortodocși. De aceea, cu ce drept, noi devenim mai împărați decât Împăratul și îi condamnăm pe cei pe care Dumnezeu nu îi condamnă?
Categorisiri De aceea, este foarte rationalist din partea noastra sa spunem ca Biserica Greciei a fost instantaneu lipsita de har o data cu schimbarea calendarului la 1924. Acestea sunt categorisiiri care satisfac mintea ingusta a omului si ofera solutii simpliste, si neadevarate, problemelor noastre. Daca Dumnezeu ar proceda dupa cum gandesc rationalistii, Biserica ar fi fost lipsita de har inca din primele secole. Intalnim atatea prefaceri in istoria Bisericii incat este imposibil pentru oricine cu o minte umana limitata sa afle un inceput si un sfarsit, sau un raspuns clar. Să-i lăsăm să spună ce vor. Mitropolitul Hrisostom al Florinei nu a fost lipsit de har, și pentru că, în mod fundamental el nu a fost niciodată de acord cu erezia, nu are nevoie de nimeni să îl repună în harul demnității ierarhice pe care se presupune că l-ar fi pierdut. Imediat ce a descoperit cu certitudine ce au făcut moderniștii Bisericii Greciei, a încetat orice comuniune cu aceștia. Cei ce au nevoie să li se redea harul preoției sunt cei care se află astăzi în comuniune cu erezia ecumenismului, care sunt conștienți pe deplin cu privire la ce este această erezie. Aceștia sunt cei care se află în mod fundamental, adevărat și conștient în comuniune cu „sincretismul condamnabil”. Dumnezeu privește la esența problemei și nu la litera legii. Cu toate acestea, chiar și pentru aceștia, și pentru cei ca ei, există iconomia Bisericii. Dacă se vor smeri vreodată, vor părăsi argumentările lor și se vor căi (un subiect cu privire la care ne rugăm arzător), Biserica nu va avea nevoie să îi hirotonească din nou, după cum adeseori, prin aplicarea iconomiei ea nu îi botează pe eretici, chiar dacă aceștia nu au botezul adevărat. Biserica lui Hristos, care este oriunde este credința și mărturisirea ortodoxă, și nu unde se află cele mai multe mitre, are puterea, chiar și fără formalități și rituri externe, să restaureze Pag.60 harul preoției care a fost pierdut imediat ce boala, care a depărtat harul, a fost vindecată.
Rămășita harului Fariseismul apărătorilor noului calendarism, totuși, își atinge apogeul când se ocupă de hirotonia arhiereilor ortodocși tradiționali contemporani. Acordul tuturor arhiereilor ecumeniști față de sincretismul masonic al ecumenismului nu îi deranjează; nici faptul că majoritatea ierarhilor noi 33
calendariști sunt simoniaci și episcopi-adulteri.40) Până și chestiunea transferului unui episcop de la o dioceză la alta, care în alte vremuri îi tulbura, pare să nu îi mai impresioneze. O singură chestiune le pare complet inacceptabilă, faptul că episcopul „vechi calendarist” (Akakios) a fost hirotonit de către doi episcopi. Ei își smulg hainele și strigă: „Ce ne mai trebuie martori? (Matei 26:65); hirotonirea unui episcop de către doi episcopi este necanonică!41) „Vai vouă cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința ... voi călăuze oarbe care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!” (Matei 23:23-24). Utilizând aceeași metodă și aplicând exactitatea, oricine poate dovedi că toți arhiereii Greciei sunt necanonici. Noii calendariști au încălcat atât Credința cât și canoanele, și sunt ultimii care au dreptul să vorbească despre încălcarea canoanelor. Oamenii care hirotonesc arhierei în timp ce mirenii strigă în biserică:”Nevrednic!” și în timp ce aceia care sunt afară îi huiduiesc cu dispreț atât pe cei ce hirotonesc cât și pe cei hirotoniți, trebuie să aibă multă obrăznicie pentru a judeca hirotonia ortodocșilor tradiționali. Sfințirea adevăraților episcopi ortodocși ai Greciei, continuă aceștia, a fost înfăptuită în afara granițelor jurisdicționale 40) Adulteri în sensul că au luat dioceze ce aparțineau altor ierarhi. 41) Hirotonirea unui episcop de către doi episcopi nu este necanonică, cu condiția să existe aprobare sinodală pentru aceasta. Primul canon al Sfinților Apostoli, adoptat și ratificat de Sinoade ecumenice ulterioare, este explicit: „Un episcop să fie hirotonit de doi sau trei episcopi” (cu condiția, după cum au precizat sinoadele ulterioare, ca sinodul local al ierarhilor a acceptat și aprobat hirotonirea).
Pag.61 de vreme ce a fost făcută de ierarhi din America, o faptă care este interzisă de către canoane. „Sfântul Sinod al Bisericii Greciei”, scriu ei, „este oprit de la a hirotoni un ierarh sau un alt cleric pentru Biserica Ciprului, ori a Cretei, a Serbiei, Bulgariei, etc.” Suntem de acord că acest lucru este într-adevar oprit atunci când Bisericile Cretei, Ciprului, Serbiei, Bulgariei, etc. sunt ortodoxe în toate privințele. Dacă totuși, presupunând că Biserica Ciprului a devenit eretică, va mai continua să fie interzis de către canoane ca Biserica Greciei să hirotonească unul sau doi episcopi pentru cei câțiva care au rămas ortodocși în Biserica Ciprului? Nu ar fi o neglijență criminală dacă nu ar efectua astfel de hirotoniri? Atunci când Bizanțul a trimis episcopi în Rusia ca păstori, erau aceștia considerați ca episcopi „extra-juridicționali”? Dacă nu s-ar fi schimbat calendarul sărbătorilor în Grecia; dacă biserica oficială a Greciei nu ar fi apucat calea ecumenismului; dacă ar fi ramas cu adevărat ortodoxă, atunci într-adevăr, hirotonirea de episcopi greci de către ierarhia rusă din America ar fi fost considerată extra-jurisdicțională și de aceea, necanonică. Acum însă, nu doar că aceste hirotoniri nu sunt necanonice, nici măcar nu pot fi considerate extra-jurisdicționale, ci dimpotrivă, sunt folositoare. În acest fel a fost pastrată în Grecia o „rămășiță a harului” (oamenii aleși dintre „vechii calendariști”). Precum Israelul din vechime, în ciuda tuturor provincialismelor și greșelilor lor, ei servesc ca o punte de adevăr deasupra căreia, toți cei care încă îl cinstesc pe Dumnezeu în țara noastră, vor păși pentru a traversa torentul învolburat al actualei încercării a ecumenismului.
Deformarea istoriei Noii calendariști nu au respectat nici măcar istoria, iar hula lor a ajuns până la a defăima Biserica afirmând că „... secole întregi, Biserica a tolerat pe papă și ereziile lui”. Iată ce a scris unul dintre aceștia: „Să nu se uite faptul că primatul papal și Filioque nu au apărut pentru prima oară în 1054 când Papa a fost proscris, ori în 1053 sau 1052. Aceste lucruri au fost învățate în Apus timp de secole întregi. Biserica însă, prin iconomie, a tolerat atât pe papă cât și erorile sale. Da. Fotie cel Mare însuși nu doar că a tolerat pe Papa aflat în eroare pomenindu-l în
Pag.62
34
diptice vreme îndelungată, dar a și scris în anul 885 cu privire la Papa Ioan al VIII-lea, care murise cu trei ani inainte: „Așadar acest Ioan, brav cu mintea, pe lângă aceasta viteaz în cucernicie... acest mult milostiv episcop al Romei” (Mistagogia, ch.89) Oh! Dacă ar fi trăit în acea vreme anumiți ultra-zeloți contemporani sau ultra-ortodocși! Nu ar fi ezitat, în baza acestor expresii curtenitoare, să îl insulte pe acest om sfânt în față și să-l defăimeze ca pe un trădător.”
Nimeni nu este pe cale să se îndoiască de faptul că erorile papismului au apărut cu mult înainte de 1054. Dar ceea ce constituie o minciună nerușinată și vicleană este aceea că Biserica a tolerat erorile. Nu-ți vine să crezi ce citești! Marele Fotie, protagonistul condamnării papismului, cauza primară a expulzării latinilor aflați în eroare din Biserică, este prezentat ca tolerând erezia!!! Acest dușman al ortodoxiei nou calendarist exploatează aici o noțiune greșită care este foarte răspândită: aceea că schisma ar fi început la 1054. Cu toate acestea, sinodul care a condamnat papismul și greșelile Apusului, sinodul oficial cu reprezentanți din toate patriarhiile, nu a fost convocat la Constantinopol în timpul patriarhatului lui Cerularie în 1054, ci în timpul lui Fotie, în 867. „Într-adevăr”, scrie profesorul și academicianul Balanos, „în toamna lui 867, un sinod a fost convocat la Constantinopol reunind reprezentanți ai patriarhilor. Acest sinod a anatematizat pe Papa Nicolae și pe trimișii papali care au călătorit în Bulgaria... Astfel, schisma dintre cele două biserici a devenit definitivă.”42) Și, în același articol mai scrie „Numele lui Fotie a rămas în istorie, în principal pentru că a fost nedespărțit legat de evenimentele din vremea schismei bisericilor.” Așadar, schisma nu a devenit definitivă în 1054, ci în 867, adică atunci când diferitele erori (care, până la vremea aceea erau doar tendințe și subiecte teologice controversate în lumea apuseană) au luat formă definitivă în persoana Papei Nicolae I. Biserica nu a tolerat niciodată papismul eretic pentru nici o perioadă de timp, ci a lovit în sursa lui imediat ce acesta și-a scos la lumină oribilul cap. 42) Vezi Fotie I „Marea encicopedie elenică”
Pag.63 Papismul eretic a fost condamnat o dată pentru totdeauna în timpul patriarhatului lui Fotie, iar acea condamnare nu a fost nicicând, și nici nu ar putea fi vreodată ridicată. Au mai existat doar reînnoiri și confirmări ale anatemei formulate în timpul lui Fotie. Dacă au existat perioade de reconciliere cu Roma după 867, aceasta nu se datorează toleranței Bisericii față de erezie, ci faptului că Roma și-a retractat câteodată erorile și Papa a apărut, precum odinioară, cu figură de episcop ortodox. Exact acest lucru s-a petrecut cu Papa Ioan al VIII-lea care s-a urcat pe tronul Romei în 872. „Avem dovada incontestabilă că Ioan, ca și Leon al III-lea, a fost ortodox toată viața lui”, scrie Sfântul Nectarie, mitropolit al Pentapolisului.43) Avem patru dovezi nepieritoare că Ioan al VIII-lea a fost ortodox și păzitor al crezului sfânt al părinților niceeni, adică al moștenirii comune a creștinilor, egalând pe Leon al III-lea, care se află printre fericiți.44) Latinii intransigenți, l-au urât pe acest Papă atât de mult pentru dreapta lui credință încât l-au ponegrit ca fiind efeminat, și de aici a fost născocit mitul Papei Ioana.45) Într-adevăr, acest Papa al Romei, Ioan al VIII-lea, a trimis trei ambasadori papali la sinodul ecumenic din Constantinopol în anul 879 și a ratificat hotărârile acestui sinod. Acel sinod care s-a convocat sub conducerea lui Fotie a anatemizat pe oricine ar îndrăzni să adauge orice la Simbolul de Credință și prin urmare, a anatemizat pe toți latinii care au susținut erezia Filioque, adică pe dușmanii lui Fotie și Ioan. Mai mult decât atât, acest sinod, împreună cu ambasadorii Papei Ioan, nu doar ca lau considerat pe Fotie egal al Papei, ci prin urale l-au plasat pe Fotie înainte iar pe Papă al doilea. Când Procopie, episcopul Cezareei s-a referit la Sfântui Fotie și a exclamat: „Cu adevărat, un astfel de om este cel pe care a căzut sarcina întregii lumi!” ambasadorii Papei nu doar că nu au protestat, ci au confirmat afirmația spunând: „iar noi, care locuim la marginea pământului, ascultăm de acesta”. Cu alte cuvinte, l-au acceptat pe Fotie drept mai mare decât propriul papă. Astfel, erezia cu privire la primatul papei, 43) Sf.Nectarie al Pentapolisului, „Un studiu istoric cu privire la cauzele Schismei” Vol. 1, pag.290
35
44) Vezi Enciclica din 1863 a Uneia, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, pag.96-108, 296 45) Vezi Ioan al VIII –lea, Papa al Romei „Marea enciclopedie elenică”
Pag.64 la fel ca și erezia Filioque, au fost condamnate de către Sinod, iar papa Ioan a ratificat hotărârile sinodului. Așadar, de vreme ce Papa Ioan a condamnat oficial falsele învățături ale latinilor prin sinodul din 879, condamnarea papismului ereticesc prin sinodul din 867 nu putea să i se aplice. Ioan nu a fost eretic precum predecesorul său Nicolae; ci mai degrabă el a susținut mărturisirea de credință ortodoxă. Unde este atunci tolerarea ereziei pe care erudiții apologeți nou calendariști o atribuie lui Fotie și Bisericii? El mutilează în mod deliberat textul Sfântului Fotie cu referire la Papa Ioan al VIII-lea. Dacă l-ar fi citat în totalitate (in toto), ar fi apărut destul de clar că Sfântul Fotie nu scria despre Ioan în termeni strălucitori pentru motiv de curtoazie lumească, acoperindu-i în acelasi timp falsele învățături, precum încearcă autorul să își convingă cititorii. Sfântul Fotie l-a considerat în mod sincer pe Ioan un brav luptător pentru ortodoxie și un aliat al său în bătălia pentru adevăr. Iată textul fără omisiuni: „Ioan al meu (îl numesc al meu pentru că, și în alte privințe și în mai multe decât acelea, el ne-a apărat părerile) deci acest Ioan, brav cu mintea, viteaz în cucernicie, viteaz de asemenea în ura și zdrobirea oricărei nedreptăți și hule.... acest mult milostiv episcop al Romei...”46)
Cine mai poate afișa îndoieli cu privire la reaua–credință a acestui celebru și de căpetenie apologet al noului calendarism? El a eliminat întreaga frază: „... viteaz de asemenea în ura și zdrobirea oricărei nedreptăți și hule....”, pentru a-și fabrica dovada cum că Sfântul Fotie l-ar fi aclamat pe Ioan și l-ar fi numit „cucernic” în ciuda faptului că ar fi avut cunoștință de învățăturile sale mincinoase. Citind cuvintele Sfântului Fotie fără fraza omisă, oricine se poate indigna și întreba cum de Biserica și istoria au putut numi „Mare” un om care, de dragul unei curtoazii lumești, ar fi uitat tot ce a spus și scris în trecut cu privire la învățăturile mincinoase ale papismului, și s-ar fi referit la hulitorul și ereticul Papa al Romei cu expresii precum „viteaz”, „cucernic” și „mult milostiv”. Cu toate acestea, acest dușman al Ortodoxiei ne spune „Nu vă tulburați! Biserica a acționat întotdeauna astfel când a utilizat iconomia!” 46) Mistagogia Ch.89
Pag.65 Cei care sunt indignați de acest fel de ipocrizie sunt „ultra-zeloți” și „ultra-ortodocși”. Dar în ciuda a tot ceea ce acest apologet al noului calendarism ne spune pentru a micșora pe Sfântul Fotie cel Mare la nivelul abisal al prietenilor lui episcopi noi calendariști, textul pe care a dorit să-l mutileze există și strigă cu putere. Sfântul Fotie cel Mare îl laudă pe Ioan pentru ura sa față de hulă și pentru abilitatea de a doborî erezia; aceste lucruri erau bine cunoscute tuturor contemporanilor Sfântului. Unde este deci toleranța față de învățăturile mincinoase din partea Bisericii și a Sfântului Fotie? Ortodoxia Papei Ioan a generat așa o mare prefacere în mediul său latin ereticesc încât, vreme de secole, acest Papă a concentrat ura apărătorilor papismului eretic. Puteți înțelege câtă umilință a cauzat acest sinod aroganței și trufiei papalității și ce lovitură mortală a provocat ereziei. Închipuiți-vă neliniștea, dilema, contrazicerile din cadrul partidei apărătorilor papalității (care afirmă sub jurământ că epistola Papei Ioan către Sfântul Fotie nu este decât un fals)... în timp ce alții dau la iveală culmea „lipsei de evlavie” din acțiunile lui Ioan pentru că el devenise de aceeași părere cu schismaticii. Mai mult chiar, ei afirmă că acesta a hotărât toate din proprie inițiativă și pentru că avea o gândire lipsită de bărbăție și afemeiată; iar pentru că se temea de greci (din partea cărora nu aveai de ce să te temi la vremea aceea) a fost învins de către Sfântul Fotie. Pentru acest motiv, ei l-au rebotezat Ioana în loc de Ioan, și de aici relatarea despre Papa Ioana s-a răspândit printre papistași.47) 36
Sfântul Fotie nu a tolerat niciodată erezia.
Toleranța nu a existat niciodată Probabil că orgoliosul nostru scriitor nou calendarist va răspunde că erezia papismului a existat cu mult înainte de Sfântul Fotie, iar Biserica, angajând iconomia, a fost tolerantă. Într-adevăr, este cunoscut faptul că mulți cărturari au recunoscut semințele ereziei Filioque în Augustin, marele învățător al apusenilor. Deja de-a lungul secolelor al patrulea și al cincilea, teologii latini discutau această părere. Filioque a apărut prima oara în 47) Elias Tantalides, Dezmintirile Papismului, vol.2 , Append.30, pag.243
Pag.66 Spania, în principal la sinoadele de la Toledo din 547 și 589. Deși a izvorât din teme ortodoxe, a fost o extrapolare raționalistă care a apărut în timpul luptei teologice împotriva arienilor. Din Spania, Filioque și-a găsit drum spre confesiunile locale ale națiunii franceze puțin după 767. A început să ia dimensiuni periculoase în mâinile teologilor lui Carol cel Mare, dar a rămas tot timpul o opinie teologică (teologumena) fără nici un statut oficial. Când Carol cel Mare a cerut Papei Leon al III-lea (+816) să adauge Filioque la Simbolul de Credință, Papa a refuzat în mod sumar adăugirea și, în Biseria Sfântul Petru, a pus două plăci de argint având Simbolul de Credință inscripționat în limba greacă și latină, fără Filioque.48) Cât despre primatul papei, acesta s-a dezvoltat o dată cu trecerea timpului ca o reacție la descreșterea progresivă a importanței Romei. A atins o dezvoltare completă către jumătatea secolului al nouălea o dată cu apariția decretelor pseudo-isidoriene.49) Papa Nicolae I al Romei, care a fost dat anatemei de Sfântul Fotie, a fost primul care a căutat să pună în aplicare aceste false decrete. După cum scrie profesorul Vasile Stefanides de la Universitatea din Atena în lucrarea sa „Istoria Bisericii”, lupta Romei pentu conducerea lumii a început deja cu Nicolae I (858-867). Conform spuselor contemporanilor săi: „Nicolae s-a facut pe el însuși împărat al întregii lumi.” Astfel, este ușor de înțeles de ce schisma a început din vremea sa. Când Nicolae a încercat să supună Biserica Bulgariei sub autoritatea sa, Biserica Romei nu adăugase Filioque la Crezul său. Cu toate acestea, Nicolae a introdus oficial învățătura Filioque în Biserica Bulgariei. După cum scrie Stefanides: „Învățătura cu privire la Filioque fiind introdusă 48) În scrierile lor, atât Sfântul Maxim Mărturisitorul cât și Sfântul Fotie cel Mare explică faptul că Filioque ar putea fi înțeles întro manieră ortodoxă (în sensul misiunii Duhului Sfânt în lume). Latinii dogmatiști de mai târziu au respins însă această interpretare. 49) Decretele pseudo-isidoriene: o colecție de documente, falsificate undeva între anii 775 și 785 și utilizate mai întâi de către Papa Adrian al Romei. Aceste documente, utilizate în secolele ulterioare de către Papalitate pentru a își susține revendicările, pretindeau că Biserica Romei, și Papa în particular, dețineau „pentru totdeauna” toate provinciile, orașele, castelele, etc. din Apus. Cu alte cuvinte, Papa revendica nu doar autoritatea spirituală asupra întregii Biserici, ci și drepturile seculare de proprietate privată asupra unei porțiuni vaste din imperiul roman. Vezi „Papalitatea”, de Abb Guett e, p.258 ff, pentru o istorie completă a acestor documente.
Pag.67 oficial în Biserica bulgară, a încetat să mai fie o chestiune de opinie teologică (teologumena) în relațiile dintre Bisericile Apuseană și Răsăriteană; apărând mai degrabă ca o dogmă bisericească. Pentru aceasta, Fotie a fost primul care a combătut această învățătură ca fiind eretică. Prin intervenția lui Nicolae al Romei în biserica bulgară, primatul papal s-a dezvoltat definitiv de la forma teoretică și indefinită care a fusese menținută până la acest moment, și a luat o formă aplicată și definită.50)
Prin urmare, oricine vede clar că Biserica nu a tolerat niciodată pe papă și învățăturile lui mincinoase. Imediat ce falsa învățătură care până atunci circulase sub forma opiniei teologice (teologumena) a luat o formă specifică, dogmatică, în timpul pontificatului lui Nicolae I, Biserica a doborât-o cu o anatemă în sinodul de la 867. Când, la rândul său, Papa Ioan al VIII-lea a repudiat 37
falsele învățături ale Romei, Sfântul Fotie nu mai avea nici un motiv să se abțină de la reluarea relațiilor cu Biserica al cărei primat îl văzuse nesuferind și zdrobind „orice nedreptate și hulă”.
Nici măcar în diptice Papismul eretic a fost condamnat imediat ce a apărut oficial. Acea condamnare nu a fost niciodată ridicată, nici nu va fi cu putință vreodată a fi ridicată condamnarea papismului eretic. Papismul a fost condamnat o dată pentru totdeauna în 867. În 879 relațiile dintre Biserica ortodoxă și Roma au fost restaurate, dar nu cu Roma papală. Relațiile Bisericii au fost restaurate cu Roma Ortodoxă. Ortodoxia nu s-a retras; papa s-a schimbat. Papa cel eretic a murit și un papă ortodox a fost ales. Ioan al VIII-lea a denunțat erorile lui Nicolae I și a susținut acea condamnare prin reprezentanții săi de la sinodul din 879. Nu a fost acolo niciodată vorba despre vreo iconomie față de erezie. A fost doar săritura Romei de la erezie la Ortodoxie, și iarăși înapoi, ceea ce a făcut ca Biserica să fie uneori prietenoasă, alteori ostilă față de ea, până la 1054, când Roma s-a statornicit definitiv în eroare. În esență, apologetul al noului calendarism menționat anterior, nu a făcut decât să repete argumentele lui Atenagoras, care 50) Stefanides, „Istoria Bisericii”, P.354
Pag.68 a afirmat că, înainte de 1054 a existat comuniune între Răsărit și Apus, în ciuda diferențelor dogmatice. Cu toate acestea, este binecunoscut faptul că nu doar că nu exista comuniune înainte de 1054, ci și că nici măcar în diptice nu apărea numele Papei. În anul 906, mai mult de un secol înainte de 1054, Nicolae Misticul, patriarh al Constantinopolului, nota în Epistolele sale (nr.53 si nr.54) către Papa Ioan al X-lea al Romei că numele Papei nu era de găsit în dipticile Bisericii din Constantinopol. Cu alte cuvinte, douăzeci de ani după papa ortodox Ioan al VIII-lea, numele Papei fusese deja șters din diptice. Dar dacă vrea cineva să măsoare și mai bine gradul lipsei de onestitate istorică a acestor oameni, și dorește să înțeleagă natura acestei atât de trâmbițate toleranțe a Bisericii Ortodoxe față de papismul eretic, lăsați-l să citească anatema Cardinalului Humbert și a celorlalți emisari papali lăsată pe Sfânta Masă a Bisericii Sfintei Sofia în acea duminică din iulie 1054. Ce anume a fost inclus printre motivele pentru aruncarea anatemei? Ortodocșii, conform reprezentanților papali, erau vrednici de excomunicare pentru că, printre altele: „ei re-botează pe latini, considerând că doar sfintele lor taine sunt valide și își lasă părul și barba să crească și nu primesc în comuniune pe clericii care procedează altfel.51)
Epilog Cu cât trece timpul, cu atât mai mult, cei care stăruie de bună voie în orbire, rămân fără de nici o scuză. Biserica lui Hristos a fost întotdeauna turma cea mică, cea ignorată, cea persecutată, cea împovarată, fără glorie lumească și fără înțelepciune, în ochii lumii. Nu pe mulți înțelepți, nu pe mulți chibzuiți, ci pe cele nebune ale lumii, pe cele disprețuite, Dumnezeu le-a ales ca să rușineze pe cei înțelepți”. (I Corinteni 1:26-27). Înțelepciunea celor înțelepți și chibzuiți ai acestui veac le-a servit doar spre a-i aduce la închipuirea de sine, acea închipuire de sine care disprețuieste pe cei câțiva care rămân să păstreze adevărul. Această separare dintre nou calendariști și creștinii ortodocși tradiționali reprezintă izbăvirea Bisericii. Majoritatea, care are duhul lumii, va rămâne nou calendaristă, curățând astfel 51) Stefanides, Istoria Bisericii, p.378
Pag.69 38
biserica lui Hristos de toți aceia care sunt „creștini” pentru că s-a întâmplat să se nască pe pământ „creștin”. Cei puțini, care au duhul Pescarilor, se vor refugia în Biserica lui Hristos. În zilele noastre am devenit martorii unui eveniment istoric: adevărata Biserică a lui Hristos în Grecia, în Rusia, în întreaga lume, scapă din îmbrățișarea sufocantă a lumii care a fost dintotdeauna în dușmănie cu Dumnezeu. Eliberată din strânsoarea autorităților și puterilor care, în aceste din urmă secole, i-au oferit o tiranică prietenie, ea iese la iveală acoperită de sânge, rănită, purtând blamul lui Hristos și Semnele Lui pe Trupul ei, și totusi veșnic vie și luptătoare. Lumea însă, zdruncinând autoritatea teocratică din trecutul îndepărtat, a lepădat de asemenea și masca și pretentia acesteia de creștinism, și se rostogolește în ritm delirant către o apostazie extremă. Lumea va strânge în îmbrățișarea sa pe toți cei care, în profunzime, sunt ai ei, chiar dacă aceștia poartă numele de „creștini ortodocși”, și îi va asimila încet, cu metodicitate diabolică. Sunt mulți cei care se află în duhul lumesc, chiar printre creștinii ortodocși tradiționali. Când aceștia descoperă că au pierdut confortul îmbrățișării acestei lumi, vor înceta să mai fie ortodocși, și se vor întoarce „la propria vărsătura”. Iar mulți nou calendariști, care azi se sufocă acum sub cupola măreață a „bisericii” lor secularizate, își vor găsi drumul înapoi Pag.70 către smerita, sărăcăcioasa, disprețuita Biserică a Pescarilor. Vor avea loc realinieri. Biserica însă, va rămâne ce a fost dintotdeauna, până la înfricoșătoarea și glorioasa zi a Domnului. O listă de texte ( urmează alt fișier)
39