A.I.1.a - Institutia Si Trasaturile Esentiale Ale Infractiunii [PDF]

  • Author / Uploaded
  • lorin
  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

(capitolul I/1/A din bobliografie) INFRACŢIUNEA – INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A DREPTULUI PENAL A/I/A Trăsăturile esentiale ale infractiunii: - pericolul social, - vinovătia si - prevederea faptei în legea penală

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: -infracţiunea, -răspunderea penală şi -pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiunile de drept penal: -pedepsele, -măsurile educative şi -măsurile de siguranţă). În acest capitol, vom examina prima dintre aceste instituţii, infracţiunea. Examinarea infracţiunii presupune un studiu asupra acelor trăsături şi condiţii în prezenţa cărora o faptă constituie infracţiune şi atrage o sancţiune penală. Acest studiu, sub aspectele sus-menţionate, este cunoscut în doctrină ca teoria generală a infracţiunii. Obiectul de studiu al teoriei generale a infracţiunii îl formează analiza trăsăturilor şi condiţiilor comune tuturor infracţiunilor sau unor categorii ori genuri de infracţiuni. Considerăm că prima problemă care revine teoriei generale a infracţiunii este definirea infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal. În viaţa socială, pe lângă imensa majoritate a acţiunilor umane pozitive, se comit şi anumite fapte care vatămă sau pun în pericol valorile sociale pe care orice societate civilizată le promovează şi înţelege să le apere, prin diferite mijloace. În raport cu consecinţele păgubitoare pe care le produc, aceste fapte pot fi: inumane (de exemplu, omorul, tortura), imorale (de exemplu, violul), dăunătoare (de exemplu, furtul, distrugerea).Toate aceste fapte tulbură ordinea publică şi din acest motiv au un caracter antisocial. Ele nu devin însă infracţiuni decât în momentul în care legea penală le apreciază ca atare şi le sancţionează cu pedepse. Fapta antisocială primeşte din partea voinţei legiuitoare a statului calificarea de infracţiune şi prin aceasta devine o faptă juridică, ce generează pentru stat, ca titular al ordinii de drept, obligaţia de tragere la răspundere penală a autorului acesteia.

1

1. Definiţia În actualul Cod penal român, legiuitorul a optat pentru definirea infracţiunii, în art. 17 alin. 1, ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Această definire dată de legiuitor a determinat doctrina să nu recurgă la alte definiţii, ci doar să teoretizeze şi să explice, din punct de vedere ştiinţific, componentele acestei definiţii. 2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături esenţiale, comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de infracţiune. Infracţiunea este în primul rând o faptă a omului. Aceasta înseamnă că substanţa materială a infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate constata existenţa unei fapte, nu poate exista nici infracţiune. Aşadar, premisa de existenţă a unei infracţiuni este întotdeauna săvârşirea unei fapte. Este necesar să fie lămurit înţelesul noţiunii de faptă. Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care, prin natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută de simţurile omului. Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu constituie o faptă, întrucât ele nu sunt percepute de simţurile noastre. În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau inacţiune, ci şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea sau inacţiunea au produs-o sau puteau s-o producă în lumea exterioară. În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un rezultat al unei acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau de o energie pusă în mişcare de el. Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele naturii ori reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de cazul când omul se serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu, rupe un dig, asmute un câine ori deschide în mod intenţionat cuşca în care se află un animal sălbatic etc.). Nici hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o faptă. De asemenea, sentimentele ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului penal. Cogitationis poena nemo punitur spunea marele juristconsult Ulpian. În 2

acelaşi sens, marele filosof german Feuerbach arăta că simpla intenţie de a săvârşi o infracţiune încă nu este infracţiune, fiindcă ea nu este o faptă, întrucât nu s-a concretizat într-o acţiune.

2.1. Prima trăsătură esenţială a infracţiunii – pericolul social A. Pericolul social. Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social. Aşadar, nu orice faptă a omului, chiar atunci când ar avea un caracter neconvenabil, constituie infracţiune. În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale pe care legea penală le apără şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Pentru existenţa acestei trăsături trebuie, prin urmare, în primul rând, ca fapta săvârşită (acţiune sau inacţiune) să producă sau să poată produce o urmare răufăcătoare; acţiunea de a ucide, acţiunea de a înşela, de a distruge bunurile sau valorile altuia, de a depune mărturie mincinoasă, de a falsifica un act, sunt fapte periculoase, fiindcă produc urmări păgubitoare (suprimarea vieţii, prejudicii materiale, stări de pericol pentru buna înfăptuire a justiţiei sau pentru încrederea care trebuie să existe în actele oficiale). Dar aceste fapte, în afară de rezultatul pe care-l produc imediat, mai produc şi urmări de proporţii mai mari, în comunitate sau societate (stări de nelinişte şi îngrijorare socială care dăunează desfăşurării normale a relaţiilor sociale). În al doilea rând, acest pericol trebuie să fie social. Caracterul social al pericolului decurge din natura valorilor vătămate sau puse în pericol prin fapta comisă. În al treilea rând, pericolul social trebuie să aibă caracter penal. Se ştie că pericol social prezintă orice faptă care încalcă o regulă de drept. Astfel, toate faptele ilicite, abateri disciplinare, administrative, civile sunt fapte care au mai mult sau mai puţin un caracter socialmente periculos. Între pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile şi pericolul social al altor fapte ilicite există o deosebire de grad. Ceea ce caracterizează infracţiunea nu este un pericol social general, pentru că acesta este caracteristic oricărei forme de ilicit, ci un anumit grad de pericol social care diferenţiază infracţiunea de faptele ilicite extrapenale. În doctrina recentă, de specialitate, s-a susţinut că noţiunea de pericol social ar trebui eliminată din definiţia infracţiunii, pentru că legiuitorul nu incriminează decât faptele care prezintă pericol social, prin atingerea adusă valorilor fundamentale ocrotite de legea penală58. S-a motivat că definiţia infracţiunii ar trebui să cuprindă doar două trăsături esenţiale: fapta să fie 3

prevăzută de legea penală şi să fie săvârşită cu vinovăţie59. B. Forme de pericol social. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face deosebire între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social concret. a) Pericolul social generic desemnează acel pericol pe care îl prezintă în abstract o anumită infracţiune (subminarea puterii de stat, omor, înşelăciune, viol, furt, trafic de droguri etc.). El este evaluat de legiuitor în abstract, în primul rând, pentru a hotărî dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, iar în al doilea rând, pentru a evalua gradul de pericol şi a stabili, în consecinţă, pedeapsa ce corespunde acestui grad de pericol şi care să fie de natură să prevină săvârşirea de noi infracţiuni şi să aibă aptitudinea de a reeduca. Dar care este criteriul potrivit căruia legiuitorul stabileşte gradul generic al pericolului social al unei infracţiuni? Stabilirea gradului generic de pericol social se face de către legiuitor, care are în vedere: importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol, gravitatea vătămării sau periclitării, urmările faptei, calitatea făptuitorului, frecvenţa unor asemenea fapte etc. Aceste date legiuitorul le obţine din rapoartele privind statistica judiciară, politica penală, din lucrările de doctrină, din analiza practicii judiciare etc. Pericolul social generic este diferit de la un tip de infracţiune la altul. În ultimă instanţă, pericolul social abstract este ilustrat prin pedeapsa stabilită de lege pentru o anumită infracţiune. b) Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta concretă, săvârşită de o anumită persoană, în anumite împrejurări. El este evaluat de organele judiciare ţinând seama de acţiunea sau inacţiunea săvârşită, urmările fireşti, obiectul, subiectul, timpul şi locul săvârşirii, modul şi mijloacele de săvârşire. Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la o faptă concretă la alta. Pericolul social concret este reflectat în pedeapsa concretă aplicată de către instanţă fiecărui infractor. Prin excepţie de la regula consacrată în Codul penal în vigoare, potrivit căreia orice faptă incriminată prezintă in abstracto pericol social, prin textul art. 181 din Codul penal s-a prevăzut, in concreto, posibilitatea ca o faptă săvârşită de o anumită persoană, în anumite condiţii, să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni. Astfel, textul de lege menţionat prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea

4

minimă adusă uneia din valorile apărate de lege, prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La aprecierea, în concret, a gradului de pericol social, se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. Această excepţie, din textul sus-menţionat, a făcut obiectul multor controverse şi critici în doctrină60. În ceea ce ne priveşte, deşi apreciem justeţea ştiinţifică a criticilor formulate la adresa acestui text, suntem pentru deschidere şi compatibilizare a prevederilor actualului Cod penal cu legislaţiile penale europene, care conţin prevederi noi, moderne, ce permit introducerea formelor de justiţie restaurativă (renunţarea la urmărirea penală, încetarea acţiunii penale, amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la pedeapsă în cazurile în care pericolul social al faptei nu este de interes public şi sunt posibile restabilirea ordinii de drept încălcate şi repararea răului produs, prin mediere). Top of the Document

2.2. Cea de a doua trăsătură esenţială a infracţiunii – vinovăţia A. Vinovăţia. Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care prezintă pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă şi de urmările ei. La fel ca orice act de conduită a omului, infracţiunea are, aşadar, pe lângă o latură materială, exterioară, obiectivă, şi o latură subiectivă, internă, psihică. Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde doi factori: unul de conştiinţă şi altul de voinţă. Astfel, fapta şi urmările ei sunt concepute, meditate şi orientate de conştiinţă. În conştiinţă apare ideea de a se săvârşi o faptă şi tot în conştiinţă apare reprezentarea urmărilor ei. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi tot conştiinţa decide dacă fapta asupra căreia s-a deliberat urmează a fi săvârşită. Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă. Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială este factorul care determină ca fapta respectivă să fie imputată persoanei care a săvârşit-o. Pentru existenţa vinovăţiei este necesar însă ca voinţa să se poată exprima 5

în mod liber. Dacă voinţa nu a fost liberă şi persoana a acţionat sub imperiul unei constrângeri, nu există vinovăţie, întrucât fapta aparţine numai fizic făptuitorului, ea neputând însă să-i fie imputată psihic. Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială trebuie să existe ca trăsătură esenţială a infracţiunii în situaţia în care fapta are atât forma acţiunii, cât şi forma omisiunii. În acest din urmă caz, voinţa constă în actul de conduită contrar legii, fie prin ignorarea obligaţiei legale, fie prin a nu face tot ceea ce trebuie pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi, deci, pentru respectarea legii. Întrucât majoritatea persoanelor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi de a fi stăpâne pe actele lor, voinţa de a săvârşi o faptă antisocială este prezumată până la proba contrară. Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate. Vinovăţia presupune deci un act de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată fapta. B. Formele vinovăţiei. În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme tipice de vinovăţie: -intenţia (dolul) şi -culpa (greşeala), la care se adaugă, în unele cazuri speciale, o formă mixtă, denumită -intenţie depăşită sau praeterintenţie. Vor exista deci fapte săvârşite cu intenţie, fapte săvârşite din culpă şi fapte săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă (praeterintenţie). a) Intenţia şi modalităţile ei. Există intenţie (dol), ca formă a vinovăţiei, atunci când persoana care săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol social prevede rezultatul faptei pe care şi-a propus să o săvârşească şi urmăreşte sau acceptă producerea lui. Intenţia prezintă deci două modalităţi: una în care rezultatul faptei este urmărit (intenţie directă) şi alta în care rezultatul, fără a fi urmărit, este acceptat (intenţie indirectă). Criteriul legal care determină stabilirea vinovăţiei sub cele două forme ale intenţiei este, prin urmare, efectiva prevedere a rezultatului faptei. Prin „a prevedea rezultatul” se înţelege a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune. Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior. 6

Prevederea este o cunoaştere dedusă din cunoaşterea prealabilă a acţiunii sau inacţiunii săvârşite şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea sau inacţiunea. Autorul faptei realizează mental această deducţie pe baza datelor de experienţă generală. De exemplu, cel care sustrage bunul altuia prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea acestui rezultat. Aşadar, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăţia sub forma intenţiei este „rezultatul faptei”. Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea imediată, urmarea firească, adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea efectuată de către făptuitor. Acest rezultat poate îmbrăca forma unui prejudiciu material (deposedarea de un bun sau o sumă de bani, suprimarea vieţii unei persoane, distrugerea unui bun) sau forma unei stări de pericol pentru o anumită valoare socială, dintre cele apărate de legea penală (de exemplu, în cazul mărturiei mincinoase se creează o stare de pericol pentru buna înfăptuire a justiţiei; în cazul falsului intelectual în acte oficiale, se creează o stare de pericol cu privire la încrederea nezdruncinată care trebuie să existe în actele oficiale). Cel care, din cauza cunoaşterii greşite a împrejurărilor în care efectuează acţiunea sau inacţiunea (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un alt rezultat, inofensiv, nu poate fi considerat că a avut intenţie, putându-i-se reţine, eventual, o culpă. a.a) Intenţia directă. Această modalitate a intenţiei există atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire şi rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi urmăreşte producerea acestui rezultat. Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca rezultatul urmărit să corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care 1-a conceput acesta. Va exista intenţia directă atunci când autorul faptei a îndreptat arma asupra victimei, a armat pistoletul, a apăsat pe trăgaci şi a ucis victima prin împuşcare; a aplicat lovituri cu cuţitul în zona inimii sau a altor organe vitale, suprimând viaţa victimei; a smuls poşeta cu diverse valori din mâna părţii vătămate etc. a.b) Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte acel rezultat, săvârşeşte totuşi fapta, acceptând eventualitatea producerii lui. 7

Modalitatea intenţiei indirecte este posibilă numai în cazul acţiunilor sau inacţiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate. Va exista intenţie indirectă ori de câte ori autorul omorului a aplicat victimei multiple lovituri, cu instrumente contondente, în diverse zone ale corpului, la întâmplare, inclusiv în zone vitale, pentru că, prin aplicarea unor asemenea lovituri, inclusiv în zone vitale, a acceptat posibilitatea de a provoca rezultatul letal. În asemenea cazuri, cel care urmăreşte unul dintre rezultate, dar prevede ca posibile şi celelalte rezultate, şi totuşi efectuează acţiunea sau inacţiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite. A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit, înseamnă deci adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de eventualitatea producerii acelui rezultat. Această atitudine constituie, în raport cu rezultatul eventual, o intenţie indirectă. a.c) Alte modalităţi ale intenţiei. În teoria dreptului penal se cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei, după cum urmează: • intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui, şi intenţia calificată, când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma incriminatoare (de exemplu, la infracţiunea de furt, este necesar să se dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau detentor, s-a realizat în scopul însuşirii pe nedrept); • intenţia iniţială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul săvârşirii faptei; • intenţia supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei, are reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut iniţial şi se hotărăşte să-l realizeze şi pe acesta (de exemplu, hoţul care, fiind surprins, ucide); • intenţia spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării hotărârii (hoţul, aflat într-o locuinţă, se hotărăşte să fure un obiect şi imediat execută această hotărâre); • intenţia premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind şi luând o serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit; • intenţie unică, atunci când infractorul a hotărât săvârşirea unei singure fapte; • intenţie complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte sau a urmărit producerea mai multor rezultate. 8

b) Culpa şi modalităţile sale. Există culpă, ca formă a vinovăţiei, atunci când făptuitorul, săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat nu se va produce, sau n-a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. Din definiţie rezultă că vinovăţia sub forma culpei prezintă şi ea două modalităţi: culpa cu prevedere (uşurinţă) şi culpa simplă (greşeala). b.a) Culpa cu prevedere (uşurinţa). Există culpa cu prevedere (uşurinţa) atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmăreşte producerea lui şi crede, fără temei, că acest rezultat nu se va produce. Pentru existenţa vinovăţiei sub forma culpei, în modalitatea culpei cu prevedere (uşurinţă), trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: – făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut realmente reprezentarea rezultatului. Există, prin urmare, sub raportul condiţiei privitoare la prevederea efectivă, o asemănare între vinovăţie sub forma intenţiei şi vinovăţie sub forma culpei (modalitatea uşurinţei); – făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest punct de vedere, modalitatea culpă cu prevedere (uşurinţă) se aseamănă cu modalitatea intenţiei indirecte, fiindcă în ambele situaţii făptuitorul prevede rezultatul, dar nu urmăreşte producerea lui. Deosebirea rezultă însă din atitudinea de conştiinţă diferită pe care făptuitorul o are faţă de rezultatul prevăzut; – făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce. Aşadar, făptuitorul, deşi a prevăzut că acţiunea sau inacţiunea sa este de natură să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuşi a socotit că, faţă de împrejurările în care se efectuează acţiunea sau inacţiunea sa, acel rezultat nu se va produce. Această apreciere a fost însă greşită, fiindcă rezultatul s-a produs, ceea ce dovedeşte că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase, că ea a fost făcută cu uşurinţă. Ceea ce deosebeşte, deci, culpa cu prevedere (uşurinţă) de intenţia indirectă este că, în primul caz, făptuitorul a crezut în mod greşit că rezultatul nu se va produce, pe când în a doua situaţie, făptuitorul şi-a dat seama că producerea rezultatului e posibilă şi a acceptat riscul producerii lui. De exemplu, un şofer, conducând cu viteză excesivă printr-un oraş cu circulaţie intensă, îşi dă seama că ar putea provoca un accident, dar, bazându-se pe performanţele autoturismului şi pe aptitudinile sale de conducător, socoteşte că nu se va produce un asemenea accident, însă, cu toate acestea, accidentul s-a produs 9

(în acest caz, fapta săvârşită este infracţiunea de vătămare gravă din culpă cu prevedere sau uşurinţă). b.b) Culpa simplă (greşeala). Există culpă simplă atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă. Pentru existenţa vinovăţiei în modalitatea de culpă simplă (greşeală) trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: – făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care a efectuat acţiunea sau inacţiunea, datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a avut deloc reprezentarea acelui rezultat; – făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs. Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de previziune; – rezultatul să fi fost previzibil, în sensul că orice om normal şi atent ar fi trebuit să-l prevadă. Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul căreia s-a produs fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care acomis-o. În cazul în care făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să prevadă producerea rezultatului, nu există culpă şi, deci, nici vinovăţie, ci ne găsim în faţa unui caz fortuit. b.c) Alte modalităţi ale culpei. În teoria dreptului penal sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei, după cum urmează: – în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face deosebire între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită), nebăgare de scamă (neatenţie), neglijenţă (comportare fără grija necesară), nepricepere (lipsa cunoştinţelor necesare efectuării activităţii), nedibăcie (lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare); – în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a manifestat, se face distincţia între culpa in agendo şi culpa in omitendo, după cum aceasta s-a manifestat în cadrul unei acţiuni sau al unei omisiuni. c) Intenţia depăşită (praeterintenţia). Este o formă mixtă, care reuneşte atât intenţia, cât şi culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav sau un rezultat suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia iniţială a făptuitorului a fost depăşită (exemplu, persoana care loveşte o altă persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul, cade şi, izbinduse cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viaţă). Aşadar, în această situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni (primum delictum), însă produce un rezultat mai grav sau 10

suplimentar, specific unei infracţiuni mai grave, sau o variantă mai gravă a aceleiaşi infracţiuni (majus delictum). În asemenea cazuri, în legislaţia penală, activităţile de acest fel sunt incriminate fie ca infracţiuni de sine stătătoare (exemplu, vătămarea corporală gravă – art.182 C.pen., lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art.183 C.pen.), fie ca variante agravante ale unor infracţiuni în al căror conţinut complex s-au prevăzut şi aceste situaţii Top of the Document (2.3. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – faptă

prevăzută de legea penală exemplu, violul care a avut ca urmare moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen.). În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială (primum delictum) este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul, mai grav şi suplimentar, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi conduce la o infracţiune mai gravă, este săvârşit din culpă. O faptă care prezintă pericol social, chiar dacă a fost săvârşită cu vinovăţie, nu poate fi considerată şi calificată ca infracţiune decât dacă este prevăzută şi sancţionată de lege. O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziţie din Codul penal ori dintr-o lege penală specială sau dintr-o lege generală cu dispoziţii penale incriminează o anumită faptă ca infracţiune, prevăzând condiţiile în care această faptă este considerată infracţiune. Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci poate fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie). Incriminarea nu trebuie confundată deci cu prevederea faptei de către legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu noţiunea de faptă penală. Incriminarea este acea operaţiune prin care o anumită faptă, în anumite condiţii, poate fi considerată ca faptă penală, respectiv ca infracţiune. Aşadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi sancţionată cu pedeapsă decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu există vreo situaţie în care legea exclude pericolul social al faptei. Prevederea în lege a faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, decurge din principiul legalităţii incriminării. Noţiunea de infracţiune şi cea de faptă prevăzută de legea penală nu sunt, însă, identice. Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune. Pentru a fi infracţiune, fapta prevăzută de legea penală trebuie să întrunească

11

şi celelalte două trăsături esenţiale: să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie. Top of the Document

12