Accesiunea Drept Civil [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educației,Culturii și cercetării din Republica Moldova MOLDCOOP Universitatea Cooperatist-Comerciala din R. Moldova Facultatea Business,Administrare și Drept Departamentul de Drept

Referat Tema: Accesiunea-mod de dobândire a dreptului de proprietate

Student: Tomac Gabriel Grupa: 3DR-1921 Coordonator științific: Grati Olesea

Chișinău 2020 Dreptul de accesiune este reglementat de art.520-522 Cod Civil RM şi este enumerat printre modurile de dobândire ale dreptului de proprietate, constituind un mod originar de dobândire. Ceea ce numim accesiune,

este o consecinţă a încorporării materiale a unui lucru accesoriu cu lucrul principal, care formează obiectul dreptului, fie că lucrul accesoriu e un produs al lucrului principal, fie că e unit cu el în mod material sau artificial. Definiția accesiunii este încorporarea unui bun în altul, cu alte cuvinte unirea unui lucru cu un alt lucru, aceasta mai este numită și încorporațiune. Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune rezolvă multe situaţii practice, care nu găseau o reglementare expresă în legislaţie. În practică puteau apărea situaţii când se uneau două sau mai multe bunuri ce aparţineau unor proprietari diferiţi şi care nu puteau fi separate fără a se cauza prejudicii bunurilor. Soluţiile acestor situaţii astăzi le desprindem din conţinutul art. 520-522 Cod Civil RM. Codul civil reglementează 2 moduri de accesiunea: imobiliară (care, la rândul ei, poate fi naturală sau artificială) şi accesiunea mobiliară. Ce ține de accesiunea imobiliară, pornim de la principiul general ce domină această materie, şi anume că pământul este considerat bun principal, iar lucrurile care se încorporează în el sunt accesorii. Accesiunea imobiliară poate fi de două feluri: naturală şi artificială. In art. 520, se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală, si anume despre accesiunea pământurilor depuse sau create de ape. Accesiunea pământurilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni [alin.1], avulsiuni [alin.3], insuleşi albii părăsite [alin.2 şi 4, parţial alin.1]. Aluviunile sunt creşteri de pământ ce se fac succesiv şi pe nesimţite la malurile apelor curgătoare. Conform alin.(1), aceste adausuri revin proprietarului de teren riveran. Prin adăugirile de teren, stipulate în alin.(1), trebuie să înţelegem nu doar pământul, ci tot ceea ce solul poartă la suprafaţă şi tot ceea ce apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă, la fel, revenind proprietarului de teren riveran. Totul trebuie sa se pornească de la regula că albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, aparţin domeniului public. Dacă la alin. (1) este vorba despre adausuri lente, în alin. (3) se referă la adausurile bruşte. Se poate întâmpla ca, în timpul revărsărilor, un curs de apă să rupă o bucată mare, care poate fi identificată, dintr-o proprietate şi să o alipească la o altă proprietate riverană. Aceste alipiri de teren se numesc avulsiuni. In cazul avulsiunii, proprietarul fondului din care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra acestei porţiuni dreptul de proprietate, cu condiţia revendicării ei în decursul unui an de la data la care proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat în posesiunea părţii alipite [art.510 alin.(3)]. Dacă, în acest termen, proprietarul de la care a fost ruptă bucata de teren nu o va revendica, va pierde dreptul de proprietate asupra ei, iar proprietarul terenului riveran la care s-a alipit bucata va deveni proprietarul ei. În afară de aceste două situaţii (aluviuni şi avulsiuni), art. 520 reglementează şi situaţia în care apele heleşteelor, canalelor, iazurilor se revarsă ori scad. Astfel, acelaşi articol prevede, la alin. (2), „proprietarul terenului înconjurat de heleștee, iazuri, canale sau de alte asemenea ape nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor sub înălțimea de scurgere, proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice". Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei (lacului, helesteului etc.) determină limita fixă a pământului ce aparţine proprietarului, independent de creşterile şi scăderile excepţionale ale apei. O altă remarcă ce ţine de accesiunea imobiliară naturală este reglementată în art. 520 alin. (4) şi se referă la situaţiile când apele curgătoare îşi schimbă în mod natural cursul, în conformitate cu această normă, în catţul în care o apă curgătoare, formând un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran, acesta rămâne proprietarul insulei astfel create. Accesiunea imobiliară artificială este reglementată în Codul civil, la art.521. Ea se întâlneşte în cazul când: a) se face o construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b) unei clădiri existente se adaugă construcţii noi. Astfel este nevoie ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul construcţiei sau plantaţiei să

aparţină unei alte persoane. Cu alte cuvinte, tot ceea ce se află pe teren se consideră că aparţine proprietarului de teren. Art. 521 alin. (1) stabileşte că „construcţiile si lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sînt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi îi aparţin acestuia până la proba contrară”. Alin. (1) stabileşte o dublă prezumţie: construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului sunt prezumate a fi făcute: a) de proprietarul terenului şi b) pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pământului pe care se află, prezumţia prevăzută îşi găseşte aplicaţia. Însă, această prezumţie poate fi combătută prin dovadă contrarie. Astfel, cel care pretinde că a făcut construcţia sau plantaţia pe un fond străin trebuie să dovedească acest lucru prin orice mijloc de probă: înscrisuri, depoziţii ale martorilor etc. Art. 521 alin. (1) se referă la construcţii şi lucrări. Iar la termenul „lucrări", legiuitorul indică expres ce se înţelege prin ele, atribuind sensului lor „plantarea, precum şi amenajările aduse unui teren care nu se încorporează în mod durabil în acesta. De asemenea precizăm ca alin. (1) se referă doar la lucrări noi, nu și la îmbunătăţirile anterioare, de asemenea, la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile făcute (de exemplu, înlocuirea arborilor căzuţi). În art. 521 se disting și trei situaţii de accesiune imobiliară artificială: a) proprietarul fondului face el însuşi construcţii sau plantaţii utilizând materiale străine [alin. (2)]; b) proprietarul materialelor face construcţii sau plantaţii pe un teren străin [alin. (3) şi (4)]; c) constructorul efectuează lucrări atât pe terenul său, cât şi pe terenul vecin [alin. (5) şi (6)]. Prima situaţie se referă la lucrările făcute de proprietarul terenului cu materiale străine. Conform art. 521 alin.(2), proprietarul terenului care a făcut construcţii sau lucrări cu materiale străine devine prin accesiune proprietarul acestor lucrări. Proprietarul materialelor însă nu le va putea revendica, chiar dacă lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă. în schimb, proprietarul de teren va fi obligat să plătească proprietarului de materiale o despăgubire egală cu valoarea acestora. Dacă este de rea-credinţă, proprietarul de teren va fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat proprietarului de materiale. Pornind de la prevederile art. 521 alin. (1), trebuie să spunem aşadar că proprietarul de teren va dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor sau lucrărilor, indiferent de faptul dacă este de bună sau de rea-credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau nu ştia că materialele sunt străine. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, efectuarea lucrărilor cu materiale proprii pe un teren străin. Adică pentru existenţa unei asemenea situaţii este nevoie ca cel care construieşte să fie posesorul terenului, doar într-un asemenea caz el va putea construi, în principiu, şi în acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul fondului devine prin accesiune proprietar al construcţiilor şi lucrărilor făcute de o terţă persoană. Aceasta nu devine proprietar al construcţiilor şl lucrărilor, iar în unele cazuri poate sa pretindă o despăgubire de la proprietarul de teren. Art. 521 alin. (3) prevede că în cazul în care construcţiile sau lucrările sunt făcute de un terţ, proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau sa oblige terţul să le ridice pe cheltuială proprie şi să repare daunele cauzate, având în vedere constructorul de rea-credinţă care a făcut lucrări pe un teren străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care ştia ori trebuia să ştie că nu este în drept să construiască şi să efectueze lucrări pe un teren străin. In acest caz, proprietarul fondului poate: să păstreze construcţia ori să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului. Proprietarul terenului este în drept să aleagă suma care să fie plătită terţului (constructorului): fie una echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie echivalentă cu creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul terenului va alege suma mai mică, dar nu este exclus şi inversul. Dacă proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de terţa persoană, atunci aceasta este obligată să ridice construcţia sau lucrările pe cheltuiala sa. În cazul în care demolarea construcţiei va cauza daune terenului sau proprietarului, acestea vor fi reparate de către constructorul de rea-credinţă. Construcţiile şi lucrările devin chiar un drept al constructorului în cazul în care proprietarul le păstrează, refuzând să plătească

valoarea lor ori o sumă echivalentă creşterii valorii terenului. Situaţia constructorului de bună-credinţă este mai favorabilă decât cea a constructorului de rea-credinţă, deoarece el nu este obligat să ridice construcţiile şi lucrările efectuate pe teren străin, aceasta fiind unica diferenţă dintre ei. Art. 521 alin. (4) dispune că în cazul în care construcţiile sau lucrările sînt făcute de un terţ de bună-credinţă, proprietarul de teren nu poate cere ridicarea lor şi este obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii sau o sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului. Şi în acest caz, proprietarul terenului este obligat să plătească constructorului o despăgubire ce echivalează cu valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului. După cum se observă, atât în cazul constructorului de rea-credinţă, cât şi în cazul constructorului de bună-credinţă suma despăgubirii este identică. Art. 521 alin. (5) se referă la o situaţie specială, în care construcţia este făcută pe două terenuri aparţinând unor proprietari diferiţi. Acesta se referă doar la construcţii, stipulând că în cazul în care construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului si în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobîndi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. În acest caz el va dobîndi si un drept de superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei. Despăgubirea trebuie să acopere valoarea materialelor si costul muncii, precum si contravaloarea folosinţei terenului aferent. Deci, dacă construcţia este ridicată în parte pe terenul constructorului şi în parte pe un teren învecinat, proprietarul vecin poate dobândi proprietatea asupra întregii construcţii, plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe terenul său. Dacă mai mult de 1/2 din construcţie se află pe terenul constructorului, sunt aplicabile regulile din alin. (2) şi (3) ale articolului 521. Constructorul de rea-credinţă poate pretinde doar la 1/3 din despăgubire (valoarea materialelor şi costul muncii, plus contravaloarea folosinţei terenului aferent) poate pretinde la o despăgubire mai mare dacă aduce dovada faptului că proprietarul terenului vecin este vinovat (de exemplu, tolerează intenţionat zidirea construcţiei până la final în loc să interzică lucrările). Momentele referitoare la situaţiile in care constructorul este de rea-credinţă sunt reglementate la art. 521 alin. (6). Accesiunea mobiliară, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, este reglementată la art. 522 din Codul Civil. Și sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea [alin. (1 )-(3)], specificaţiunea [alin. (4)-(6)] şi confuziunea [alin.. (7)-(8)]. Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri ce aparţin unor proprietari diferiţi, care, deşi formează un singur tot, pot fi și despărţite si utilizate separat. O situaţie care poate apărea în cazul adjuncţiunii constă în posibilitatea separării celor doua bunuri, care prin unire au format un nou bun, în cazul în care, conform art. 522 alin. 1 , proprietarii pretind la separarea lor. O a doua situaţie poate surveni în cazul adjuncţiunii atunci când bunurile care au format un întreg nu pot fi separate fără a se deteriora ori separarea, deşi nu le afecteză, necesită cheltuieli excesive. Această situaţie este reglementată la art. 522 alin. (2), care prevede că „dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit încât nu se mai pot separa fără a fi deteriorata sau fără muncă sau cheltuieli excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind obligat să plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul principal”. Specificaţiune cazul în care o persoană face un obiect nou cu materie străina. Art. 522 alin. (4) cuprinde reglementări referitoare la dobândirea dreptului de proprietate în urma specificaţiunii. De exemplu, un pictor creează pictează un portret utilizând pânza şi vopselele altuia. În cazul specificaţiunii, nu se unesc două bunuri materiale corporale, ci se uneşte un bun corporal (materialul) cu unul abstract (munca pictorului). Din art. 522 alin. (4), am putea deduce că materia este bunul principal, iar manopera bunul accesoriu. In cazul specificaţiunii, regula este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei și este stipulată expres la art. 522 alin. (4), are un caracter dispozitiv, părţile (proprietarul materiei şi cel ce efectuează manopera) pot stabili contrariul (noul bun va aparţine lucrătorului, acesta fiind obligat să plătească valoarea materiei). Proprietarul materiei, conform regulii generale, este obligat să plătească

valoarea manoperei. Prin prelucrare, se înţelege scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă transformare a unei suprafeţe. Prin excepţie de la regula generală stipulată la art. 522 alin. (4), este posibil ca lucrătorul să devină proprietarul noului bun, chiar în lipsa unei înţelegeri cu proprietarul materiei, astfel lucrătorul trebuie să fie de bună-credinţă, iar valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei. Pentru aplicabilitatea art.522 alin. (5), este necesară întrunirea a două condiţii: 1) persoana care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine trebuie să fie de bună-credinţă; 2) valoarea manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei. Prin confuziune se înţelege amestecul a două sau mai multe materii care aparţin unor diferiţi proprietari. Art. 522 alin. (7) prevede că „în cazul în care un bun s-a format prin amestecarea mai multor materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poate ft considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil”. Dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia. De asemenea acest aliniat relevă trei situaţii: 1) dintre materiile amestecate care au format un nou bun, una poate fi considerată principală adică dacă una dintre materii poate fi considerată principală şi o alta accesorie, noua materie poate aparţine proprietarului materiei principale, respectându-se prevederile art. 522 alin. (8); 2) nici una dintre materiile amestecate nu poate fi considerată principala, însă este posibilă separarea lor adică dacă nici una dintre materii nu poate fi considerată principală, dar este posibilă separarea lor, proprietarul care nu a ştiut de confuziune poate cere separarea materiilor; 3) materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă adică dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine proprietarilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei fiecăruia.