1.1. Sistemul de Management Operaţional Al Producţie - T1 [PDF]

Zitiervorschau

1.1. SISTEMUL DE MANAGEMENT OPERAŢIONAL AL PRODUCŢIE - T1 Managementul operaţional al producţiei reprezintă procesul de stabilire conştientă şi de atingere a obiectivelor derivate cu ajutorul funcţiilor manageriale, în domeniul fabricării (executării) produselor, utilizând în mod eficient resursele umane, materiale, financiare şi informaţionale. Managementul operaţional al producţiei este parte componentă a managementului întreprinderilor, între ele existând o strânsă legătură, un schimb reciproc de informaţii. Astfel, managementul de ansamblu al întreprinderii operează cu perioade de timp mai mult sau mai puţin lungi (an, semestru, trimestru) şi are ca drept scop să realizeze legăturile întreprinderii cu exteriorul, făcând abstracţie de aspectele de amănunt ale procesului de producţie. Obiectivele fixate de managementul de ansamblu se referă la toate domeniile şi laturile activităţii economicosociale ale întreprinderii: producţie, aprovizionare, desfacere, dezvoltare, personal.Spre deosebire de managementul de ansamblu, managementul operaţional al producţiei se referă numai la verigile organizatorice interne (secţii de producţie, ateliere, servicii), operează cu perioade scurte de timp (lună, decadă, săptămână, zi, schimb de lucru şi uneori chiar oră) şi se ocupă în mod special de aspectele de amănunt ale procesului de producţie. El are ca drept scop să menţină operaţionalitatea producţiei în limitele parametrilor de calitate, cantitate şi timp impuse de obiectivele fundamentale ale producţiei. Ca urmare a operativităţii muncii de management, prin instituirea conducerii la nivelul funcţiilor şi activităţilor desfăşurate în întreprinderile industriale, se pot identifica: - managementul operaţional al cercetării-dezvoltării; - managementul operaţional al producţiei; - managementul operaţional al activităţilor comerciale; - managementul operaţional al activităţii financiar-contabile; - managementul operaţional al activităţii de personal. Fundamentarea managementul operaţional se realizează prin managementului strategic şi cel tactic, care asigură îndeplinirea obiectivelor unităţii în condiţii de eficienţă economică (fig. 1.1). MANAGEMENT STRATEGIC

MANAGEMENT TACTIC

MANAGEMENT OPERAŢIONAL

al cercetăriidezvoltării

al producţiei

al

al

al

activităţii comerciale

activităţii financiar contabile

activităţii de personal

1

Fig.1.1 Fundamentarea managementului operaţional prin managementul strategic şi cel tactic

Managementul operaţional al producţiei se realizează în etape care se interferează şi se condiţionează reciproc (fig.1.2). În contextul acţiunilor omogene, complementare sau convergente, orientate în direcţia realizării obiectivelor propuse, managementul operaţional îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de informare, funcţia de fundamentare a normativelor necesare repartizării în timp şi spaţiu a sarcinilor de producţie, funcţia de elaborare a programelor de producţie operative, funcţia de urmărire şi reglare operativă a producţiei. MANAGEMENT STRATEGIC

MANAGEMENT TACTIC

IMPLEMENTARE PLANURI ŞI PROGRAME MĂSURI OPERARE

CORECTIVE ESTIMARE

CONTROL

ABATERI

Fig.1.2 Managementul operaţional – etape şi interferenţe cu managementul strategic si managementul tactic Funcţia de informare se referă la fluxul de informaţii ascendent şi descendent ce se stabileşte între compartimentul de programare, pregătirea şi urmărire a producţiei (P.P.U.P.) şi celelalte compartimente din întreprindere. Spre exemplu, compartimentul P.P.U.P. primeşte de la compartimentul de pregătire a fabricaţiei informaţii referitoare la structura produselor ce trebuie executate, la tehnologic etc., de la verigile de producţie primeşte informaţii cu privire la mărimea capacităţilor de producţie, starea tehnică a utilajelor şi instalaţiilor etc.. Prin prelucrarea 2

informaţiilor primite, compartimentul P.P.U.P. elaborează o serie de documente ce servesc la declanşarea producţiei. Totodată, compartimentul P.P.U.P. constituie o sursă de informare a altor compartimente, inclusiv cele aparţinând managementului de ansamblu. Funcţia de fundamentare a normativelor necesare repartizării în timp şi spaţiu a sarcinilor de producţie are un conţinut complex şi include probleme de stabilire a ritmurilor de fabricaţie, a mărimii loturilor de fabricaţie, de calcul a duratelor ciclurilor de fabricaţie etc.. Prin aceste normative se pun bazele repartizării în timp şi pe executanţi a sarcinilor de producţie. Funcţia de elaborare a programelor de producţie operative cuprinde probleme referitoare la desfăşurarea sarcinilor de producţie din programul de producţie anual al întreprinderii pe perioade scurte de timp şi pe verigi de producţie. Conţinutul acestei funcţii se referă la o categorie de probleme complexe, cum sunt: stabilirea sarcinilor fizice, ordonanţarea fabricaţiei, determinarea termenelor de începere a execuţiei operaţiilor tehnologice, repartizarea operaţiilor pe locuri de muncă. În procesul de elaborare a programelor de producţie operaţionale se asigură echilibrul între verigile de producţie care concură cu executarea sarcinilor programate, ceea ce înseamnă că prin această funcţie se pun bazele unei activităţi ritmice neîntrerupte. Funcţia de urmărire şi reglare operaţională a producţiei are un caracter preventiv şi constă în aceea că, pe baza unui control sistematic, descoperă la timp cauzele care generează abateri de la desfăşurarea normală a procesului de producţie. Prin activitatea de reglare programele de producţie operative sunt reactualizate sub aspectul volumelor, termenelor şi ordinii de execuţie. Totodată se stabilesc măsuri pentru recuperarea întârzierilor în realizarea programelor de producţie operaţionale. Ca domeniu distinct al întreprinderilor, în special industriale, managementul operaţional al producţiei poate fi abordat ca un sistem, (intitulat sistemul managementului operaţional al producţiei) structurat pe subsisteme şi cu variabilele specifice acestuia (fig.1.3). Referindu-ne la structura sistemului, se pot evidenţia în cadrul acestuia trei subsisteme, astfel: - subsistemul de elaborare a programelor de producţie; - subsistemul de lansare în fabricaţie; - subsistemul de control al întreprinderii programelor de producţie.

c1 u1 u2

c2

.....

cr

SISTEMUL MANAGEMENTULUL

:

OPERAŢIONAL AL PRODUCŢIEI

y1 y2 :

um

yn

z1

z2

.....

zp

3

Fig.1.3 Sistemul managementului operaţional al producţiei O atenţie deosebită trebuie acordată variabilelor sistemului, clasificate în: variabile de intrare, variabile de ieşire, variabile perturbatoare şi variabile de comandă. Să considerăm că sistemului de management operaţional al producţiei îi sunt specifice variabilele de intrare u 1, u2, .... um, variabilele de ieşire y1, y2, ... yn, variabile perturbatoare z1, z2, ... zp, variabile de comandă c1, c2, ... cr (fig.1.3). Aceasta se caracterizează prin următoarele mulţimi: U = (u1,u2,...,um)={uk} , k = 1,2, ...,m Y = (y1,y2,...,yn) = {yq} , q = 1,2, ...,n Z = (z1,z2,...,zp) = {zl} , l = 1,2, ...,p C = (c1,c2,...,cr) = {cs} , s = 1,2, ...,r Plecând de la considerentul că sistemul luat în discuţie este dinamic, timpul va fi implicit asociat variabilelor: U(t) = [u1(t),u2(t),...,um(t)] = {uk(t)} ,k = 1,2,...,m Y(t) = [y1(t),y2(t),...,yn(t)] = {yq(t)} , q = 1,2,...,n Z(t) = [z1(t),z2(t),...,zp(t)] = {zl(t)} , l = 1,2,...,p C(t) = [c1(t),c2(t),...,cr(t)] = {cs(t)} , s = 1,2,...,r O asemenea notaţie arată că fiecare componentă a variabilelor u, y, z, c are valori diferite ale timpului. Managementul operaţional al producţiei trebuie să asigure stabilitatea funcţională a producţiei în condiţiile variabilităţilor de intrare, a perturbaţiilor de mediu şi a dinamicii cerinţelolr de piaţă. În continuare se prezintă variabilele sistemului, punând în evidenţă modul de concretizare a acestora. Variabilele de intrare provin din majoritatea activităţilor desfăşurate în întreprinderea industrială, astfel: - activitatea de planificare, variabilele se referă la: capacitatea de producţie pe subunităţi structurale de fabricaţie, forţa de muncă programată şi indicii de utilizare a capacităţilor şi forţei de muncă; - activitatea de pregătire tehnică a fabricaţiei, căreia îi sunt specifice următoarele variabile: fazele de pregătire şi execuţie, structura produselor pe articole componente, cantităţi de articole pe produs, operaţiile tehnologice pe articol şi înlănţuirea lor, ordinea de montaj a articolelor şi timpul urmat pe articol, categoria lucrării, formaţia de lucru, norma de servire şi consumurile specifice; - activitatea de întreţinere, reparare utilaje şi asigurare a energiei: intervalul maşinilor şi utilajelor existente, întreruperi programate în funcţionarea utilajelor, restricţii de energie; - activitatea de aprovizionare: stocuri de materii prime şi materiale, modalităţi de aprovizionare; - activitatea de vânzare: denumirea şi identificarea produsului, cantitatea contractată, termenul de livrare;

4

-

activitatea de personal – retribuire: numărul mediu scriptic pe meserii, prezenţa zilnică a personalului pe locuri de muncă, categoria de încadrare a muncitorilor; - activitatea de control tehnic de calitate: certificarea calităţii articolelor, cantităţi de articole şi produse de remaniat, cantitatea de articole şi produse rebutate, rezultatul analizelor efectuate. Variabilele de ieşire se concretizează în informaţii cu privire la cantităţile de produse executate pe intervale reduse de timp şi subunităţi structurale de fabricaţie, cantităţile de materii prime necesare îndeplinirii programelor de producţie, abateri de la tehnologia stabilită etc.. Variabilele perturbatoare, care acţionează constant asupra sistemului de management operaţional al producţiei, se referă la: modificarea sau decalarea termenelor de livrare, cereri suplimentare de produse lansate în fabricaţie, renunţarea la unele produse, căderi ale utilajelor, absenţa personalului şi altele. Variabilele de comandă reprezintă complexul de decizii operative care au ca scop menţinerea funcţionalităţii sistemului în condiţii de eficienţă. Analiza sistemului de management operaţional al producţiei impune, totodată, luarea în considerare a stării sistemului, ca o caracteristică a acestuia într-un moment al funcţionalităţii sale. Cum un asemenea sistem poate avea o mulţime de stări admisibile, se poate spune că starea sistemului în momentul “t” reprezintă vectorul în spaţiul stărilor sistemului. În acelaşi timp, starea sistemului supus analizei exprimă măsura în care acesta este capabil să atingă un anumit nivel de performanţă, o mare importanţă în studiul sistemului având-o stările iniţială şi finală ale acestuia.

5

1.2 OBIECTIVELE MANAGEMENTULUI OPERAŢIONAL AL PRODUCŢIEI – T2 Obiectivele managementului operaţional al producţiei se pot structura în: obiectivul fundamental, obiectivul principal, obiective derivate şi obiectivul corolar. Obiectivul fundamental îl constituie îndeplinirea programelor producţiei fizice din punct de vedere al termenelor de livrare, cantităţilor şi structurilor sortimentale contractate. Matematic vorbind, funcţia obiectiv a procesului de management operaţional al producţiei se prezintă astfel: n

min F

m

p

=∑ ∑ ∑ Qkij X i Pi i=1 j=1 k =1

în care: Qkij - reprezintă cantitatea de produse i, prevăzute cu proprietatea j, în perioada k; Xi - preţul produsului i; Pi - penalizarea pe unitatea de valoare pentru nerespectarea clauzelor contractuale; n - numărul produselor; m - numărul priorităţilor; p - numărul perioadelor. Noţiunea de „prioritate” desemnează o valoare, denumită valoare numerică de prioritate, ce se obţine în urma parcurgerii unor reguli de prioritate care se atribuie unei operaţii tehnologice ce se efectuează la un obiect. Valoarea numerică de prioritate rezultă dintr-un calcul în care sunt incluşi diferiţi parametri care caracterizează o comandă, un produs sau o parte componentă a acestuia. În literatura de specialitate sunt formulate mai multe reguli de prioritate care conduc la situaţii eficiente în domeniul programării producţiei. Din totalitatea regulilor de prioritate indicăm utilizarea frecventă a celei fundamentale, formulată astfel: primul în lucru reperul cu ciclul de fabricaţie cel mai mare. Realizarea obiectivului fundamental presupune îndeplinirea obiectivului principal, şi anume asigurarea ritmicităţii fabricaţiei. Matematic, se poate exprima cu ajutorul relaţiei: nv

mv

1 ∑ ∑ Qk t k k nv i=1 j=1 ij , v ij , v nv+1 mv+1

1 ∑ ∑ Qk tk k nv +1 i=1 j=1 ij , v+1 ij ,v +1

=

F ktdispv F ktdispv +1

=c

în care: Knv , Knv+1 – reprezintă coeficienţii de îndeplinire a normelor în veriga v, respectiv v+1; nv , nv+1 - numărul de produse în veriga v, respectiv v+1; mv , mv+1 – numărul priorităţilor în veriga v, respectiv v+1; tkij,v , tkij,v+1 – timpul necesar executării produselor i, fabricate cu prioritatea j, în perioada k, veriga v, respectiv v+1; Fktdisp.v, Fktdisp.v+1 – fondul de timp disponibil în perioada k, 6

c

veriga v, respectiv v+1; – constantă care, în condiţii optimale, tinde către cifra 1.

Relaţia de mai sus exprimă egalitatea între cheltuielile de timp de muncă şi fondul de timp disponibil la nivelul tuturor verigilor structurale de fabricaţie, pe intervale reduse de timp. Principalele căi de asigurare a ritmicităţii fabricaţiei prin intermediul managementului operaţional se referă la: impunerea termenelor de aprovizionare potrivit programelor, declanşarea fabricaţiei la termenele fundamentate prin programe operative, coordonarea mişcării produselor între locurile de muncă şi actualizarea permanentă a programelor. Practica economică arată că îndeplinirea obiectivelor prezentate presupune folosirea raţională a resurselor de producţie, şi anume: - folosirea eficientă a capacităţilor de producţie, care se poate obţine prin adoptarea celui mai eficient număr al schimburilor, prin repartizarea sarcinilor de producţie la nivelul utilajelor cu randamentul cel mai ridicat şi cheltuielile de funcţionare cele mai reduse; - utilizarea maximă a bazei de materii prime, care se asigură prin subsistemul de lansare în fabricaţie. Dimensionarea riguroasă a stocurilor de materii prime şi semifabricate, prin intermediul ordonanţării, astfel ca pierderile din imobilizarea activelor circulante să fie minime şi fără a afecta continuitatea procesului, constituie o modalitate importantă de utilizare a bazei de materii prime; - folosirea superioară a forţei de muncă, care se face prin afectarea sarcinilor la nivelul executanţilor direcţi care au calificarea corespunzătoare pentru realizarea unei productivităţi maxime. Obiectivele derivate se concretizează în stabilirea previzională a cauzelor care pot conduce la nerealizarea programelor de producţie. Obiectivul corolar constă în reducerea cheltuielilor de producţie şi asigurarea calităţii produselor, prin folosirea normativelor în toate fazele procesului de management şi alegerea variantei de program cea mai eficientă. În programarea producţiei se impune ca toate activităţile, reglate prin intermediul programării să fie exprimate în aceleaşi unităţi de timp (de lucru sau calendaristic). Se aduc astfel la acelaşi numitor acţiuni diferite, pentru a se putea regla desfăşurarea lor în timp şi spaţiu, programându-le la anumite termene de execuţie, pe anumite posturi de lucru. Punctul de plecare în programarea producţiei îl constituie termenul de livrare a comenzilor, mergându-se de la aceasta pe faze de prelucrare în sens invers desfăşurării procesului tehnologic pentru a se stabili toate termenele intermediare de începere a fabricaţiei, până la termenul de lansare iniţială a materialelor în producţie. Dcfv 0 Tl Tf

Tîv

Dcfv+1 Tîv+1

Trz Tf

Tl

t

– termenul de livrare a comenzii; – termenul final de terminare a fabricaţiei în secţia (veriga) finală (v+1); 7

Trz – rezerva de timp pentru pregătirea livrării; Tîv+1 – termenul de începere a fabricaţiei în veriga (v+1); Dcfv+1 – durata ciclului de fabricaţie a produsului, loturilor sau comenzilor în veriga (v+1); Tîv – termenul de începere a fabricaţiei pentru veriga v; Dcfv – durata ciclului de fabricaţie a produsului, lotului sau comenzii în veriga v. Tîv+1 = Tl - Trz - Dcfv+1 Tîv = Tl - Trz - Dcfv+1- Dcfv =Tl - Trz - (Dcfv +Dcfv+1)

8

1.3.1

Sarcinile şi principiile managementului operaţional al producţiei- T3

Între principalele sarcini care revin managementului operaţional al producţiei se pot menţiona: - asigurarea unei maxime ritmicităţi în desfăşurarea procesului de producţie. Numai printr-o activitate de producţie ritmică se poate înlătura una din cauzele intermitenţelor în folosirea forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie, ritmicitatea fabricaţiei constituind, totodată, o condiţie a producţiei de calitate superioară şi a consumului raţional de materii prime, materiale, energie etc. Ritmicitatea deplină a fabricaţiei şi livrării produselor către beneficiari în volumul, structura şi termenele stabilite contractual, asigură întreprinderii posibilitatea de a dispune de mijloacele de plată necesare aprovizionării tehnico-materiale, salarizării personalului şi altor nevoi; - folosirea eficientă a forţei de muncă, utilajelor şi suprafeţelor de producţie. În acest sens, la repartizarea lucrărilor pe locuri de muncă trebuie să se realizeze o deplină concordanţă între natura şi cerinţele fiecărei lucrări, pe de o parte, şi calificarea lucrărilor, caracteristicile tehnice ale utilajului de producţie, pe de altă parte. În acelaşi timp, lucrările de efectuat la diferite locuri de muncă trebuie să fie judicios corelate calendaristic, astfel încât în funcţionarea utilajelor şi în timpul de muncă al lucrătorilor să nu apară intermitenţe sau interferenţe datorită eşalonării necorespunzătoare a acestora în timp şi pe executanţi; - realizarea celei mai scurte durate a ciclurilor de fabricaţie ale produselor. Cu cât mai mare va fi gradul de simultaneitate în execuţia operaţiilor tehnologice ale unui produs cu atât mai redusă va fi şi durata ciclului de fabricaţie a acestuia. Prin reducerea duratei ciclurilor de fabricaţie a diferitelor produse, întreprinderea va putea executa, cu acelaşi resurse băneşti, o cantitate mai mare de produse sau acelaşi volum de producţie cu o cantitate mai mică de resurse băneşti; - asigurarea unor cheltuieli de producţie minime şi a calităţii superioare a produselor. Prin metodele şi tehnicile sale, managementul operaţional al producţiei permite repartizarea judicioasă a obiectivelor pe perioade scurte de timp şi pe executanţi, asigurând o desfăşurare ritmică a proceselor de producţie. Totodată, managementul operaţional al producţiei, prin caracterul său preventiv, continuu, permite adoptarea unor decizii riguroase şi, pe această bază, contribuie la realizarea obiectivelor de ansamblu ale întreprinderii în condiţii de calitate şi cu cheltuieli de producţie minime. Conceperea şi funcţionarea eficientă a sistemului de management operaţional al producţiei presupune respectarea, în mod cumulativ, a următoarelor principii: - principiul transparenţei, conform căruia punctul de pornire în orice activitate productivă îl reprezintă cerinţele pieţei, care sunt structurate prin activitatea de marketing. De asemenea, producţia trebuie să fie adaptată permanent la cerinţele prezente şi viitoare ale consumatorilor şi să le satisfacă cu maximum de eficienţă; - principiul balanţelor, care precizează că îndeplinirea obiectivelor unităţii industriale necesită corelarea permanentă cu resursele de care aceasta dispune, sub aspect material (baza de materii prime, capacităţi de producţie), uman (forţă de muncă) sau financiar; - principiul variantei optime de program de producţie. De regulă, există mai multe posibilităţi de eşalonare în timp şi pe executanţi a unora şi aceloraşi sarcini de producţie. O programare raţională impune, în asemenea cazuri, elaborarea în 9

mai multe variante a programelor de producţie operative, pentru ca dintre acestea să fie adoptată varianta optimă; - principiul continuităţii. Diverse fenomene care pot interveni în cursul fabricaţiei, imposibil de prevăzut în faza de elaborare a programelor de producţie operative, cum sunt: întârzieri în livrarea de către furnizori a materiilor prime, semifabricatelor, S.V.D.-urilor etc., defecţiuni tehnice ale utilajelor, urgentarea unor termene de livrare a produselor şi altele, impun modificări în soluţiile adoptate de repartizare în timp şi pe executanţi a sarcinilor de producţie programate iniţial. În acest context, managementul operaţional trebuie să asigure reglarea rapidă a fabricaţiei în funcţie de condiţiile noi apărute şi, implicit, să aibă caracter de activitate continuă; - principiul eficienţei, conform căruia managementul operaţional al producţiei trebuie să prevadă acele structuri de producţie şi tehnologia care asigură maximum de eficienţă, prin parcurgerea exhaustivă a tuturor variantelor; - principiul perspectivei. Obiectivele fundamentale şi în special cele derivate şi operaţionale, în timp, sunt supuse unor actualizări, unor modificări permanente; - principiul determinării incomplete, conform căruia procesele productive sunt determinate de factori care au o mărime şi un sens de acţiune bine măsurat, dar şi de factori probabilistici, care se analizează prin încercări de a cerceta nedeterminarea. În acest sens, un sprijin real îl oferă statistica matematică. Aceste principii se operaţionalizează în domeniul metodelor, tehnicilor şi instrumentelor folosite la nivelul procesului de producţie.

10

1.3.2

Atribuţiile compartimentului de programare, pregătire şi urmărire a producţiei – T4

Organizarea structurală a managementului operaţional al activităţii de producţie se realizează prin constituirea compartimentului de programare, pregătirea şi urmărirea producţiei (P.P.U.P.). Atribuţiile acestui compartiment decurg din conţinutul, obiectivele şi funcţiile managementului operaţional al producţiei şi se pot prezenta astfel: - elaborează programul de pregătire tehnică a producţiei; - colaborează cu celelalte compartimente pentru elaborarea programelor de producţie, stabilirea termenelor contractuale de livrare, asigurarea aprovizionării din timp cu materii prime, S.D.V.uri în vederea desfăşurării normale a procesului de producţie; - colaborează cu compartimentul de proiectare constructivă şi tehnologică la stabilirea duratei ciclului de fabricaţie, a mărimii lotului de lansare în producţie, la aplicarea a tehnologiei moderne; - elaborează balanţe de corelare – capacitate – încărcare pe termen scurt în scopul eficientizării încărcării capacităţilor de producţie; - stabileşte programul de producţie pe sectoare de muncă; - detaliază programul de producţie până la sarcinile zilnice la nivel de loc de muncă şi executant, urmărind să se utilizeze integral şi eficient resursele existente, stabileşte ordinea prioritară de execuţie a fiecărei operaţii; - întocmeşte, pe baza programului de pregătire a producţiei şi a programului operativ, documentaţia de lansare în fabricaţie (fişa de însoţire, dispoziţii de lucru, bonuri de materiale etc.); - urmăreşte intrarea în execuţie şi realizarea la termenele programate a sarcinilor de producţie, analizează şi stabileşte măsuri pentru eliminarea cauzelor abaterilor şi pentru recuperarea întârzierilor; - centralizează, zilnic şi cumulat, producţia realizată şi informează managementul întreprinderii asupra stadiului realizării; - informează managementul întreprinderii asupra abaterilor intervenite în realizarea programului de producţie şi propune măsuri de eliminare a acestora. Prin concentrarea activităţii de programare a producţiei la nivelul unui compartiment specializat se eliberează managerii direcţi ai verigilor de producţie de atribuţii neoperative, cum sunt: controlul structurilor la nivelul secţiilor, atelierelor, stabilirea loturilor de fabricaţie, stabilirea programelor de producţie ale secţiilor etc. În aceste condiţii, maiştrii proceselor de producţie din cadrul secţiilor pot să se concentreze asupra activităţilor de producţie privind supravegherea atelierului sub raport tehnic, execuţia produselor, instruirea muncitorilor şi folosirea celor mai eficiente metode de muncă.

11

1.4.3.1 Determinarea tipului de producţie la nivelul unei verigi de producţie –T5 În literatura de specialitate sunt formulate mai multe metode, care pot fi grupate în metode cantitative şi metode calitativ-cantitative. O metodă cantitativă de apreciere a tipului de producţie este şi aceea care se bazează pe indicatorul „numărul de obiecte - operaţie” (No) ce se execută la un loc de muncă. În raport cu mărimea acestui indicator, determinat în mod experimental, tipul de producţie este apreciat astfel: No = 1 2 ≤ No ≤ 6 6 < No ≤ 10 10< No ≤ 20 No > 20

- tip de producţie de masă; - tip de producţie de serie mare; - tip de producţie de serie mijlocie; - tip de producţie de serie mică; -tip de producţie individuală.

Un astfel de indicator măsoară exact tipul de producţie numai în două cazuri: • când la un loc de muncă se execută continuu un singur obiect-operaţie; • când la un loc de muncă se execută mai multe obiecte-operaţie ale căror volume de muncă sunt repartizate uniform în fondul său de timp maxim disponibil. În afara acestor două cazuri, în practică poate fi întâlnit şi cazul referitor la executarea pe un loc de muncă a mai multor obiecte-operaţii, ale căror volume de muncă sunt repartizate neuniform în fondul său de timp maxim disponibil. În aceste situaţii, cu o mai mare frecvenţă în practică, indicatorul „număr de obiecte-operaţie” nu mai permite o apreciere exactă a tipului de producţie. Înlăturarea acestor deficienţe impune utilizarea unui indicator sintetic, care, incluzând toate cazurile particulare, să permită o caracterizare unitară a tipului de producţie. În acest context, un astfel de indicator trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: • să înregistreze o valoare minimă când fondul de timp necesar executării unei operaţii, la un reper, ocupă întregul fond de timp disponibil al unui loc de muncă; • valoarea indicatorului să depindă de ponderea timpului necesar executării volumului fizic (programului de producţie) din fiecare reper în fondul de timp maxim disponibil al unui loc de muncă; • valoarea indicatorului să crească corelat cu numărul obiectelor-operaţie care se execută la un loc de muncă. Un asemenea indicator, care întruneşte aceste cerinţe, poate fi stabilit dacă fundamentarea lui se face pe baza relaţiei de calcul a entropiei informaţionale. Pentru cazul concret al stabilirii tipului de producţie, indicatorul poate fi prezentat sub forma următoarei relaţii: n

K tp =−∑ pi log 2 pi i=1

unde:

K tp pi n

n

;

∑ pi =1 i=1

reprezintă coeficientul tipului de producţie; - ponderea timpului necesar executării programului de producţie al reperului i în fondul de timp maxim disponibil al locului de muncă; - numărul de repere care se execută la un loc de muncă. 12

Ponderea timpului necesar executării programului de producţie al reperului i în fondul de timp maxim disponibil al locului de muncă se determină cu relaţia: t ⋅q p i= i i Fd max unde: ti reprezintă durata normată de execuţie a operaţiei reperului i , minute/bucată; qi – volumul producţiei reperului i , bucăţi; Fd max – fondul de timp maxim disponibil al locului de muncă, în minute. Pentru determinarea tipului de producţie la nivel de atelier şi secţie poate fi utilizat coeficientul mediu al tipului de producţie ( relaţiei:

Ktp j ), calculat ca o medie aritmetică conform

m

∑ Ktp ij⋅Fd maxij

K tp j = i=1

m

∑ Fd max ij i =1

,

j=1,n

unde: Ktpij reprezintă coeficientul tipului de producţie al locului de muncă i din atelierul(secţia) j; Fd maxij – fondul de timp maxim disponibil al locului de muncă i din atelierul (secţia) j ; m – numărul locurilor de muncă din atelierul (secţia) j . Determinarea tipului de producţie se face în funcţie de limitele coeficientului tipului de producţie determinat cu relaţiile de mai sus, astfel: 0,0000 ≤ Ktp < 0,2864 - tip de producţie de masă; 0,2864 ≤ Ktp < 2,5872 - tip de producţie de serie mare; 2,5872 ≤ Ktp < 3,3220 - tip de producţie de serie mijlocie; 3,3220 ≤ Ktp < 4,4220 - tip de producţie de serie mică; Ktp > 4,4220 - tip de producţie individuală. În continuare, să urmărim modul cum au fost stabilite limitele pentru tipul de producţie în masă şi de serie mare, pentru celelalte tipuri de producţie ele fiind stabilite într-un mod similar.

Astfel, în cazul tipului de producţie de masă Ktp = 0, deoarece log 2 1=0 . Dacă se are în vedere că în tipul de producţie de masă poate fi încadrat şi cazul executării la un loc de muncă a două obiecte-operaţie, în care un reper deţine 95% iar al doilea 5% din fondul de timp maxim disponibil, atunci se poate lua ca limită superioară pentru tipul producţiei de masă valoarea entropiei care corespunde repartiţiei p1 = 0,95 şi p2 = 0,05. În acest caz, coeficientul tipului de producţie se obţine astfel: Ktp = - 0,95∙ log2 0,95 - 0,05 ∙ log2 0,05 13

Logaritmii în baza 2 pot fi rezolvaţi utilizând formula de schimbare a bazei logaritmului, astfel: a a log c log b = b log c

Aşadar,

log2 0 , 95=

lg 0 , 95 −0 ,02227 = =−0 , 07397 lg 2 0 ,30103 , iar

log2 0,05=

Deci,

lg 0, 05 −1,30103 = =−4 ,32192 lg 2 0 ,30103

Ktp=+0 ,95⋅0 , 07397+0 , 05⋅4 ,32192=0 ,07027+0 ,21609=0 ,2864

Această valoare a coeficientului Ktp va constitui şi limita inferioară a tipului de producţie de serie mare. Limita superioară a acestui tip de producţie va fi dată de cazul unei reparaţii a şase obiecte-operaţie pentru care coeficientul tipului de producţie este egal cu 2,5872 .

14

2.1. PROGRAMAREA PRINCIPII - T 6

PRODUCŢIEI

–

OBIECTIVE,

PARTICULARITĂŢI

ŞI

În literatura de specialitate, notiunile de planificare si programare a productiei au acceptiuni diferite. Planificarea operează la nivel de indicatori sintetici, pe perioade mai lungi de timp. Programarea productiei este o activitate de detaliu, care vizeaza defalcarea sarcinilor de productie pe intervale scurte de timp, cu referire la produse, subansambluri, repere. Programarea este subordonata planificarii, ansamblul programelor de fabricatie dintr-o anumita perioada trebuind sa asigure realizarea indicatorilor planificati in plan, pentru perioada stabilita. Prin programarea productiei se întelege repartizarea in timp si spatiu a sarcinilor de productie pe o perioada de timp considerata, respectand structura produselor si tehnologiile de fabricatie ale acestora, in conditiile folosirii rationale a resurselor si a respectarii conditiilor contractuale. Programarea productiei vizeaza toate activitatile din sistemul de productie: fabricatie, aprovizionare, desfacere, transport etc. Dintre toate acestea programarea fabricatiei detine ponderea cea mai mare. Orizontul de timp luat in considerare in cazul programarii este scurt si foarte scurt: luna, decada, saptamana, zi, schimb, ora. De asemenea, in programarea productiei, capacitatea de productie se considera data si suficienta, problema echilibrarii acesteia cu incarcarea fiind rezolvata la nivelul anterior al planificarii. Obiectivul principal al programarii productiei este acela de a realiza sarcina de productie definita in planul de incarcare, in timp optim si cu cea mai buna utilizare a resurselor. Obiectivele derivate din obiectivul principal nu fac decat sa sublinieze importanta programarii productiei in practica industriala. In continuare sunt prezentate cateva dintre acestea : - asigurarea indeplinirii planului de productie pe fiecare sortiment de produs in parte, cu respectarea termenelor de livrare si a calitatii cerute de beneficiar; - asigurarea unei ritmicitati procesului productiv, cu considerarea unor stocuri normale de productie neterminata; - realizarea unor durate scurte a ciclului de fabricatie prin urmarirea la programare a extinderii pe cat posibil a paralelismului in ce priveste fabricatia produselor; - corelarea cerintelor specifice lucrarilor repartizate fiecarui loc de munca cu calificarea operatorilor si caracteristicile utilajelor acelor locuri de munca; - realizarea unui volum de productie cu costuri de productie minime si cu respectarea cerintelor beneficiarilor; - optimizarea fluxurilor de fabricatie. Programarea productiei este un proces complex, dinamic si dificil de realizat, astfel: a. este un proces complex, deoarece presupune o serie de lucrari referitoare la : - detalierea si repartizarea sarcinilor de fabricatie pe sectii, ateliere si fiecare loc de munca; - determinarea termenelor de incepere si incheiere a fabricatiei produselor, loturilor de produse, comenzilor; - stabilirii ordinii (succesiunii) de lansare si executie a fiecarui produs, lot sau comanda; - calculul necesarului de fabricat; - calculul si verificarea incarcarii cu capacitatea (balanta capacitatilor).

15

b.este un proces dificil, datorita faptului ca toate elementele enumerate mai sus trebuie „combinate”, corelate, conduse cu eficienta. c. este un proces dinamic, datorita caracterului dinamic al insasi productiei, acesta depinzand de o multitudine de factori interni (mai ales factori umani, dar nu numai), si externi intreprinderii. Datorita acestor factori perturbatori, de cele mai multe ori, in practica, se procedeaza la reprogramarea fabricatiei. Pe baza teoremei de optimalitate din programarea dinamică, care precizează că „o politică optimă este formată din subpolitici optime”, în programare s-a încercat definirea a patru probleme parţiale şi apoi optimizarea fiecăreia astfel: a) elaborarea programului de producţie — se calculează numărul de repere ce trebuie fabricate pe baza sortimentului optim de fabricaţie, în anumit orizont de timp şi pentru întreaga intreprindere, cu respectarea capacităţii de producţie; b) alegerea formei de organizare a fabricaţiei în funcţie de tipul procesului de producţie (tabelul 2.1). Tabelul 2.1 Tipul de Formele de organizare Modul de desfăşurare producţie a producţiei a producţiei Producţie de Organizare paralelă, cu Continuă masă respectarea principiilor proporţionalităţii şi ritmicităţii Producţie de Organizare paralelă sau Discontinuă, pe loturi serie mare mixtă cu periodicitate riguroasă Producţie Organizare mixtă sau Discontinuă, pe loturi serie mijlocie succesivă cu periodicitate prestabilită Producţie Organizare succesivă Discontinuă, pe loturi serie mică Producţie Organizare succesivă Discontinuă, pe repere individuală şi subansambluri

Modul de corelare a producţiei între secţii După ritmul mediu al fabricaţiei pe bază de plan standard Pe baza stocurilor şi a graficelor coordonatoare Pe baza decalajelor de completare a seturilor de piese stabilite în raport cu termenele de livrare Pe baza decalajelor stabilite în raport cu termenele de asamblare Pe comenzi, în conformitate cu graficul director de produs, în care se prevăd decalaje pe stadii de prelucrare în raport cu termenul de livrare

c) calculul principalilor parametri ai conducerii operative Parametrii reprezintă indicatorii necesari programării fabricaţiei în timp şi spatiu. Fiecărui tip de producţie îi corespunde o anumită mulţime de parametri. De exemplu la producţia de serie aceşti parametri sunt: lotul de fabricaţie, producţia neterminată, perioada de repetare a producţiei, durata ciclului de producţie. d) ordonanţarea fabricaţiei. Realizează o eşalonare a prelucrării care să concorde cu capacitatea de producţie. Problema generală a ordonanţării se enunţă astfel : 16

Fiind date : a) un număr de loturi de produse, fiecare alcătuit dintr-un număr de piese; b) procesul tehnologic pentru fiecare lot alcătuit dintr-un număr de operaţii , ordinea lor fiind cunoscută; c) duratele operaţiilor, timpul de pregatire şi timpul de transport între două operaţii; d) grupele de utilaje disponibile, numărul de utilaje din fiecare grupă şi termenele de eliberare. Se cere : să se stabilească acea succesiune de prelucrare a loturilor pe fiecare maşină care asigură cea mai bună încărcare a utilajelor ( timpii de neutilizare între prelucrarea a două loturi trebuind să fie minimi ). Principiile care trebuie avute în vedere în programarea producţiei sunt următoarele: asigurarea livrării produselor la termenele contractuale; repartizarea lucrărilor asemănătoare la aceleaşi locuri de muncă în vederea specializării muncitorilor şi dotării locurilor de muncă cu SDV-uri; desfăşurarea programării producţiei de la secţiile finale (montaj), spre cele primare (debitare); utilizarea continuă a mijloacelor fixe şi a forţei de muncă; reactualizarea calculului capacităţilor de producţie ori de câte ori se schimbă sortimentele, ponderea lor, condiţiile organizatorice;

-

Programarea este influenţată de un număr mare de factori, astfel: a) factori previzibili: volumul cererilor de produse; termenele de livrare impuse pentru anumite cereri; timpul de aprovizionare cu materii prime şi materiale; indicatori de calitate; b) factori perturbatori: cereri suplimentare de produse afiate deja în execuţie; cereri de decalări ale termenelor finale; întârzieri în aprovizionarea cu materii prime;

17

2.2. METODOLOGIA PROGRAMĂRII PRODUCŢIEI – T 7 2.2.1 Planificarea strategică Într-un mediu economic şi competiţional aflat în permanentă schimbare, cheia succesului o reprezintă nu atât calitatea planificării operaţionale, cât claritatea gândirii strategice a întreprinderii. Este esenţial pentru o firmă să înţeleagă tipul afacerilor pe care le desfăşoară şi locul pe care vrea să- l ocupe la un moment viitor, dar şi modul în care poate atinge aceste scopuri prin intermediul planificării operaţionale şi luării deciziilor. În general, strategia: - este definită drept cadrul ce orientează alegerile care determină direcţia unei firme; - este menită să descrie imaginea pe care firma doreşte să o aibă în viitor, fiind orientată către ceea ce vrea să facă firma, iar nu către cum să acţioneze; - ajută la stabilirea unei direcţii unitare pentru firmă şi furnizează baza alocării resurselor necesare pentru orientarea firmelor către atingerea obiectivelor propuse. Planificarea strategică stabileşte direcţia şi obiectivele, în timp ce planificarea operaţională se referă la luarea de decizii zilnice la nivele mai joase ale firmei. Principalele caracteristici ale planificării strategice sunt următoarele: 1. este realizată de managerii de pe nivelele de vârf, datorită faptului că aceştia deţin informaţiile necesare; 2. de obicei este definită în termeni generali şi are loc pe termen lung; 3. furnizează baza planificării de detaliu şi a luării de decizii zilnice; 4. îşi propune armonizarea resurselor şi abilităţilor existente în firmă cu oportunităţile şi riscurile din mediul extern. 2.2.2 Planificarea agregat (globală) Planificarea agregat are ca scop punerea în balanţă a capacităţii de producţie cu cererea de produse astfel încât să se ajungă la o minimizare a costurilor. Planificarea agregat este o planificare globală a tuturor resurselor din firmă necesare pentru realizarea grupelor de produse. Aceste resurse sunt reprezentate de: - numărul total de muncitori; - ore de lucru realizate; - timpul, exprimat în ore – maşină; - cantităţile de materii prime şi materiale; - produse realizate. Planificarea agregat acoperă un interval de 3 până la 18 luni şi serveşte ca fundament pentru programul master de producţie (programul calendaristic centralizator) şi pentru planificarea necesarului de materiale la nivel de subansamblu sau reper. Totodată, planificarea agregat operează cu cantităţi globale atât în cazul resurselor, cât şi în cazul producţiei care se programează. Planul agregat constituie o concretizare a cererii pe tipuri de produse reprezentative sau grupe de produse şi conţine informaţii cu privire la carerea de produse, producţia teoretică, nivelul stocurilor şi termenele globale de livrare la beneficiar. Orizontul său de timp este de obicei divizat pe trimestre, în felul acesta putându - se verifica pe intervale mai lungi efectele programării pe termen scurt, de exemplu cele ale comandării materialelor de la furnizori sau ale angajării ori concedierii muncitorilor. Planul global se stabileşte între două limite, referitoare la rentabilitatea pe termen lung, care trebuie să fie cât mai mare, şi la anumite 18

restricţii (legi, reglementări cu sindicatele etc.). 2.2.3 Programarea calendaristică Detalierea planului agregat, pe poziţii constructive, tipodimensiuni, conturează un program de producţie operant, care constituie interfaţa cu activitatea de management operaţional al producţiei, cu cea de programare a fabricaţiei. Prima etapă a programării se concretizează într-un “program de producţie calendaristic coordonator”, care presupune actualizări ale planului şi armonizări agregate ale comenzilor făcute de clienţi cu resursele de producţie. Actualizările se fac pe baza factorilor perturbatori externi unităţii (renunţări, decalări, modificari, urgentări), folosindu-se pârghiile economice, cum ar fi preţul, sau a situaţiei existente în întreprindere pe intervale de timp reduse. Funcţia obiectiv pentru procesul de armonizare este: n

m

p

[ min/max ]F=∑ ∑ ∑ q kij⋅pi⋅C i i=1 j=1 k =1

,

în care: qijk reprezintă cantitatea de produse i, fabricate cu prioritatea j, în perioada k, exprimată valoric; pi - preţul pentru produsul i; Ci - criteriul de optimizare; p - numărul de perioade programate; m - numărul priorităţilor în procesul de programare; n - numărul produselor programate. Criteriul de optimizare se poate identifica cu profitul pe unitatea de produs, penalizarea pe unitatea de valoare pentru nerespectarea prevederilor contractuale etc. Armonizarea agregat are ca obiectiv încadrarea comenzilor (produselor) în nivelul celor trei factori ai procesului de producţie de la nivelul întreprinderii într-o perioadă k, şi anume: a) capacităţi de producţie

n

m

∑ ∑ qkij⋅tkij ≤Ftk disp i=1 j=1

în care: tijk reprezintă timpul, exprimat în ore-maşină, pentru execuţia produsului i, cu prioritatea j, în perioada k; Ftk disp - fondul de timp disponibil al utilajelor în perioada k. b) forţa de muncă

n

m

∑ ∑ qkij⋅tkij ≤Ftk disp i=1 j=1

în care: tijk reprezintă timpul, exprimat în ore-normă, pentru execuţia produsului i, cu prioritatea j, în perioada k; c) materii prime: 19

n

m

∑ ∑ qkij⋅C Ksm ,ij ≤Dkm i=1 j=1

în care: Cksm,ij reprezintă consumul specific de materie primă m pentru produsul i, fabricat cu prioritatea j, în perioada k; Dkm- disponibil de materie primă m în perioada k. Armonizarea detaliată a obiectivelor cu capacitatea de producţie presupune corelarea necesarului cu disponibilul de ore-maşină, pe baza balanţelor de încărcare, care se elaborează în cadrul compartimentului de la nivelul întreprinderii şi în cadrul secţiilor de producţie. Armonizarea detaliată a obiectivelor cu baza de materii prime şi asigurarea acesteia constituie în prezent principala latură a armonizării comenzilor cerute de clienţi cu resursele de producţie din oricare unitate. Armonizarea detaliată obiectivelor cu resursele de producţie trebuie să asigure şi desfăşurarea ritmică a fabricaţiei. Pentru a realiza însă o defalcare, care să creeze premisele unei desfăşurări ritmice a producţiei, este necesar să se reexamineze această primă defalcare în funcţie de valoarea producţiei repartizată pe perioadele de programare. Aceasta presupune evaluarea producţiei cu ajutorul preţului pe unitatea de produs astfel: n

X =∑ xi⋅Q i i=1

în care: X reprezintă valoarea producţiei în planul anual pe total întreprindere; xi - preţul pe unitatea de produs i; Qi - cantitatea anuală planificată din tipul de produs i. Valoarea medie a producţiei pe o anumită perioadă de programare (lună) se poate stabili cu relaţia:

X =X /k

unde:

X

reprezintă valoarea medie a producţiei necesară a fi repartizată pe fiecare perioadă (k) de programare (lună), în vederea realizării planului de producţie anual şi creării premiselor unei desfăşurări ritmice a producţiei; X- valoarea anuală totală a producţiei planificate pe întreprindere; k - numărul perioadelor de programare (lunilor). Dacă notăm cu a abaterea maxim admisibilă a valorii producţiei repartizate pe o anumită perioadă de programare (X) faţă de valoarea medie a producţiei necesare a fi repartizate şi creării

premiselor unei desfăşurări ritmice a producţiei ( X ), fazele algoritmului de defalcare a planului sunt, în continuare, următoarele: - se calculează pentru fiecare perioadă de programare (k) valoarea producţiei repartizate în prima etapă, în cadrul tuturor subzonelor de prioritate (j), după relaţia. n

m

X =∑ ∑ x i qij i=1 j=1

20

- se verifică, pentru fiecare perioadă de programare (k), diferenţa care există între valoarea producţiei repartizate (X) şi valoarea medie a producţiei pe o perioadă ( Dacă:

k

X ).

k

|X −X |≤a

a) , se consideră repartizarea ca fiind în conformitate cu cerinţele unei desfăşurări ritmice a producţiei;

k

k

|X −X |>a

k

k

b) si X > X se calculează valoarea producţiei ce urmează a fi transferată din perioada (k) în perioada (k+1), începând cu nivelurile de prioritate m, m-1, m-2.... etc., cu ajutorul relaţiei: k

ΔX =X − X

k

unde: ∆X reprezintă valoarea producţiei ce urmează a fi transferată din perioada (k) în perioada (k+1). -

se calculează pentru fiecare perioadă de programare în situaţiile (a) şi (b), cantitatea de produse de tip i ce urmează a face obiectul transferului, după relaţiile:

qim =ΔX /x ; sau qi 1= ΔX / x i unde: qim reprezintă cantitatea q din produse de tip i, cu prioritatea m, ce urmează a se transfera din perioada k în perioada următoare; qi1 - cantitatea q de produse de tip i, cu prioritatea 1, ce urmează a fi transferată din perioada (k+1) în perioada (k).

Dacă cu qim, nu se satisface relaţia X k- Xk