03 05 2017 PDF [PDF]

Zitiervorschau

ARHITECTURA LOC-UIRII (II) [Opera arhitectonică ‘deschide’ o lume - 1] «Formele artistice ce reprezintă cazuri periferice din perspectiva unei estetici a trăirii se deplasează în centru: și anume toate acelea al căror conținut propriu trimite dincolo de sine către totalitatea unei conexiuni determinate de către ele și menită lor. Cea mai nobilă formă artistică ce se încadrează în această perspectivă este arhitectura. – O opera arhitectonică trimite dincolo de sine în două moduri. Ea este în aceeași măsură determinată de scopul pe care trebuie să-l slujească, cât și de locul pe care urmează să-l ocupe în întregul unui context spațial. Orice arhitect trebuie să le ia în considerare pe ambele. Proiectul său este el însuși determinat de faptul că opera arhitectonică trebuie să servească unui stil de viață și se înscrie într-un complex de date naturale și arhitectonice pre- existente. Numim astfel o operă de artă reușită o ‘soluție fericită’ și ne referim astfel atât la faptul că aceasta își îndeplinește în mod desăvârșit rolul ce i-a fost consacrat, cât și la faptul că aduce prin clădirea sa ceva nou ansamblului spațial natural sau urbanistic. Opera arhitecturală reprezintă la rândul ei prin această dublă înscriere un spor autentic de ființă. Cu alte cuvinte, este o operă de artă ... O operă arhitectonică nu este niciodată în mod exclusiv o operă de artă. Finalitatea ei, prin care face parte din ansamblul vieții, nu poate fi desprinsă de aceasta, fără ca astfel ea însăși să piardă din propria realitate. Dacă opera arhitectonică constituie doar obiectul unei conștiințe estetice, atunci ea ... trăiește doar sub forma degenerată a obiectivului turistic sau al reproducerii forografice a unei vieți distorsionate. ‘Opera de artă în sine’ se dovedește a fi o pură abstracțiune» (Gadamer, Adevăr și metodă). [2] “The work of art is symbolic in that it points beyond itself, but not in a self-effacing way. It is a fragment of the total meaning; it is an essential but incomplete part […] This surplus of the meaning in the image reveals another fundamental characteristics of the symbol: that it is multivalent, that is condenses multiple kinds of indication within itself, gathering together different realms of being. Such a function is key to understanding the magical power that have often been associated with symbols […] To treat a bridge as an isolated entity is to miss its very manner of existing within a world of meaning. As a thing it is always caught up in a web of natural and cultural involvements; as an architectural thing it is especially dedicated to the gathering of a landscape, for it draws two banks together, relating a path – and thus a human journey – to the river and its surroundings (Heidegger). The bridge orients one within the landscape and complements that landscape by virtue of what it adds. It serves its purpose; it draws significance from its mediation of an environment; yet within the fulfillment of these purposes it realizes its unique artistry. Similary a building ‘gathers’ by mediating an exterior context and interior spaces”1. Six Points for an Architecture of Resistance. “The predicament posed by Ricoeur [in 1961] – namely, ‘how to become modern and to return to sources’ – now [1982] seems to be circumvented by the apocalyptic thrust of modernization, while the ground in which the mythic-ethical nucleus of a society might take root has become eroded by the rapacity of development. […] Critical Regionalism as a cultural strategy is as much a bearer of world culture … And while it is obviously misleading to conceive of our inheriting world culture to the same degree as we are all heirs to universal civilization, it is evident that since we are subject to the impact of both, we have no choice but to take cognizance today of their interaction. […] CR involves a directly dialectical relation with nature …[toward] an engagement in the act of ‘cultivating’ the site. / Such a mode of beholding and acting brings one close once again to Heidegger’s etymology; at the same time, it evokes the method alluded to by Mario Botta as ‘building the site’. It is possible to argue that in this last instance the specific culture of the region – that is to say, its history in both a geological and agricultural sense – becomes inscribed into the form and realization of the work. This inscription … has the capacity to embody, in built form, the prehistory [mythical ground!] of the place, its archeological past and its subsequent cultivation and transformation across time […] The tactile resilience of the body the place-form and the capacity of the body to read the environment in terms other than those of sight alone suggest a potential strategy for resisting the domination of universal technology … The tactile is an important dimension in the perception of built form … The intensity of light, darkness, heat and cold; the feeling of humidity; the aroma of material; the almost palpable presence of masonry as the body senses its own confinement … In this way, CR seeks to complement our normative visual experience by redressing the tactile range of human perceptions. In so doing, it endeavors to balance the priority accorded to the image and to counter the Western tendency to interpret the environment in exclusively perspectival terms”2. Condiția creației. “Mi se pare că dacă vrem să atingem nucleul cultural, trebuie să săpăm în adânc la acest strat de imagini și simboluri ce constituie reprezentările de bază ale unui popor … Fenomenele accesibile descrierii [fenomenologice] ar trebui să poată conduce până la imaginile stabile, până la visele permanente care constituie fondul cultural al unui popor și care alimentează aprecierile sale spontane … Imaginile și simbolurile constituie ceea ce s-ar putea numi visul treaz al unui grup istoric. În acest sens vorbesc despre nucleul etico-mitic ce constituie fondul cultural al unui popor […] O tradiție culturală nu rămâne vie decât dacă se recreează neîncetat … Există pentru umanitate două feluri de a traversa timpul: civilizația dezvoltă un anumit sens al timpului ce stă la baza acumulării și a progresului, în timp ce felul în care un popor își dezvoltă cultura se bazează pe o lege de fidelitate și de creație; o cultură moare îndată ce ea nu mai este reînnoită, recreată; e nevoie să se ridice … un om de spirit pentru a relansa cultura și pentru a o risca din nou într-o aventură și un risc total. Creația scapă oricărei previziuni, oricărei planificări, oricărei decizii a unui partid sau a unui stat. Artistul – pentru a-l lua drept martor al creației culturale – nu este expresia poporului său decât dacă nu-și propune acest lucru și dacă nimeni nu-i comandă aceasta … Aceasta este legea tragică a creării unei culturi, lege diametral opusă acumulării cuminți [prudente] a uneltelor, acumulare ce constituie civilizația. [Dar] în ce condiții poate fi dusă mai departe creația culturală a unui popor? … Ne temem că nu orice cultură ar fi compatibilă cu civilizația mondială, născută din știință și din tehnici. Numai o cultură capabilă să integreze raționalitatea științifică va putea supraviețui și va putea renaște … Problema este de a nu repeta pur și simplu trecutul, ci de a se înrădăcina în el pentru a inventa [crea] neîncetat”3.

1



Paul Kidder, Gadamer for architects, Routledge, London and NY, 2012 2 Kenneth Frampton, Towards a Critical Regionalism: Six Points for an Architecture of Resistance 3

Paul Ricoeur, Istorie și adevăr, [https://issuu.com/raducom/docs/paul_ricoeur-istorie_si_adevar-anas], Editura Anastasia, 1995, p. 321-324.