1 03 2017 PDF [PDF]

Zitiervorschau

Arta ca “imitație” (mimesis) sau/și cunoaștere – Judecata estetică. – Arta ca “imitație” și cunoaștere Arta este ‘imitație’ (mimesis). “De vreme ce poetul este un imitator, ca pictorul sau orice alt artist, imitația lui trebuie să redea neapărat lucrurile într-unul din aceste trei chipuri: fie cum au fost sau cum sunt, fie cum se spune sau par a fi, fie cum ar trebui să fie”. (Aristotel, Poetica, 1460 b). – “De aceea și e poezia mai filozofică și mai aleasă decât istoria: pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul” (Poetica, 1451 a). – “Privind imaginile lucrurilor privim totodată și arta care le-a creat, pictura sau sculptura; oare însă nu ne place mai mult să privim lucrurile care există în mod natural, putând în același timp să întrezărim și cauzele care le-au determinat, căci în fiece creație a lumii sălășluiește ceva miraculous?” (Despre părțile animalelor, I, 5). – “Deoarece e plăcut să înveți și să admiri, înseamnă că sunt plăcute și imitațiile: pictura, sculptura, poezia și tot ce e bine imitat, chiar dacă obiectul imitat nu e plăcut” (Retorica, 1371 b)1. Arta creează obiecte frumoase, al căror efect este ‘plăcerea estetică’. Judecata de gust. “Autoritatea afirmării validității universale a plăcerii estetice este inerentă unei stări sufletești despre care suntem îndreptățiți să presupunem că există la toți oamenii în anumite condiții date. Această condiție subiectivă este interacțiunea armonioasă a rațiunii și a percepției sensibile. Suntem constrânși să admitem existența acestei interacțiuni armonioase ori de câte ori constatăm în noi un sentiment favorabil progresului cunoașterii noastre. (...) Plăcerea [bucuria] pe care o simțim la vederea formei unui vas grecesc este cauzată de activitatea mentală, de jocul stimulativ și îmbucurător al facultăților noastre [rațiune, imaginație] mentale în prezența vasului” –– “Judecata de gust este o judecată estetică, adică un tip de judecată care are temeiuri subiective și al cărei factor determinant nu poate fi un concept, deci nici conceptul unui scop determinat. Prin frumusețe, ca finalitate formală subiectivă [‘formală’ : forma cunoașterii], nu este gândită nicidecum perfecțiunea obiectului ... O judecată estetică este unică în felul ei; ea nu dă nici un fel de cunoaștere despre obiect, [ci] raportează reprezentarea, prin care este dat un obiect, exclusiv la subiect, și nu atrage atenția asupra naturii obiectului, ci doar asupra formei finale în determinarea facultăților de reprezentare ce se îndeletnicesc cu el. Această judecată se numește estetică tocmai pentru că factorul ei determinant nu este un concept, ci sentimentul acelei armonii în jocul facultăților sufletului, întrucât ea poate fi doar simțită (...) Comunicabilitatea universală subiectivă a reprezentării într-o judecată de gust nu poate fi altceva decât starea sufletească proprie jocului liber al imaginației și al intelectului, întrucât ele se acordă una cu alta așa cum este necesar pentru o cunoaștere în genere”2. Arta este ‘imitație’-creație și cunoaștere3. “Dacă nu privim lucrurile în esența lor proprie, ci în forma lor goală, detașată, atunci ele ajung să nu mai spună nimic forului nostru intim; este nevoie ca propria noastră simțire, spiritul nostru să intervină pentru ca ele să ne răspundă. Ce este însă desăvârșirea fiecărui lucru? Nimic altceva decât viața care creează în el, forța lui de a fi prezent. Așadar, cel căruia natura îi apare ca fiind ceva mort, nu va avea niciodată acces la acel proces adânc prin care ia naștere, precum în lamura focului, aurul pur al frumuseții și adevărului […] În prima instanță, natura ni se împotrivește pretutindeni într-o formă și într-o închidere mai mult sau mai puțin rigide … Cum putem noi oare să topim spiritual acea formă aparent dură, în așa fel încât forța manifestă a lucrurilor să se contopească cu forța spiritului nostru și din două să devină una singură? Trebuie să trecem dincolo de formă pentru a o putea redobândi pe ea însăși limpede, vie și simțită cu adevărat. Priviți cele mai frumoase forme [ale naturii și ale artei]: ce mai rămâne, dacă ați înlăturat din ele principiul activ? Nimic altceva decât vide proprietăți neesențiale, precum întinderea și raportul spațial. Faptul că o parte a materiei este alături de alta sau în afara ei, participă oare în vreun fel la esențialitatea ei profundă, sau mai degrabă nu participă nicidecum? Forma nu poate fi determinată decât printr-o forță pozitivă care se opune simplei juxtapuneri și care subordonează varietatea părților unității unui concept4, adică forței ce acționează într-un cristal și până la aceea care, asemeni un curent magnetic blând, conferă părților materiei din creațiile omului o asemenea poziție și situare, încât, prin această forță [a spiritului], pot deveni vizibile conceptual, unitatea esențială și frumusețea”5. “Imitație” în arhitectură. “Contrastul între deschis și întunecos va servi la punerea în valoare a unui obiect anume. Umbra este indisociabilă de lumină și proiectul de umbră este necesar proiectului de lumină. Umbra proprie și umbra purtată pe un alt corp permit sesizarea plasticii volumelor în spațiu. Părțile umbrite și luminate se valorează reciproc: tușele de umbră ale reliefului unei fațade [“imitația”], umbra purtată a unui copac, umbrele lungi ale amurgului, umbra care călătorește o dată cu parcursul soarelui sau absența umbrei într-o zi cenușie, ‘zi albă’ [“imitatul”] ”6.

1

2

W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii I, p. 238-242. – K. Gilbert, H. Kuhn, Istoria esteticii

I. Kant, Critica facultății de judecare, București, 1981 Preluare și dezvoltare a concepției aristoteliene, conform căreia arta, ca „imitație” a naturii vii, a „dinamismului” ei, este „filozofică”, fiind așadar cunoaștere. 4 “Concept”: nu conceptul abstract, ci conceptul în natură, întrupat în ea: viață orientată spre formă, ca atare “inteligentă”. (Platon, Aristotel, Alchimie, Schelling). 5 Schelling, „Despre relația artelor plastice cu natura” [1807], în : Filozofia artei, Meridiane, 1992 6 Pierre von Meiss, De la formă la loc, Capitel Avangarde, 2014, p. 186-187. 3