Vatamarea Corporala Grava [PDF]

Zitiervorschau

MINISTERUL DE INTERNE ACADEMIA DE POLIŢIE ”ALEXANDRU IOAN CUZA” FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DISCIPLINA : DREPT PENAL

TEMA: ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC : LECT. UNIV. DR. MIRELA GORUNESCU

ABSOLVENT: MAXIM MARIUS

BUCUREŞTI 2004 1

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNILE CONTRA PERSOANEI SECŢIUNEA I : Referinţe istorice şi elemente de drept comparat. 1. Evoluţia reglementărilor privind protecţia persoanei în dreptul penal. Omul,

cu

toate

atributele

sale,

a

stat

în

centrul

reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi integritatea persoanei. Fiinţa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcţională, care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa şi atât de puţin înţeleasa fiinţă actuală, în lupta sa împotriva „universalităţii răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să poată fi protejată faţă de semeni. Apărută ca o condiţie sine qua non a perpetuării şi dezvoltării societăţii umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieţii şi a integrităţii fizice ale celui considerat cea mai desăvârşită formă de viaţă, şi anume omul.1 Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esenţiale ale existenţei fiinţei umane, au diferit în funcţie de perioada în care acestea îşi duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceeaşi colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăţie ci pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului2. Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 36. 2 I. Dobrinescu, „Infracţiuni contra vieţii persoanei”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987. 1

2

Corectivele care se luau, în aceste condiţii, împotriva aceluia care se manifesta ostil faţă de alte persoane, erau alungarea din trib şi numai atunci când nu era în joc securitatea comunităţii, se lăsa părţilor posibilitatea răzbunării. Şi într-un caz şi în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecţia tribului şi era, practic, supus pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit nelimitată şi a fost înlocuită cu legea talionului care se baza pe dictonul ″ ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte″ . Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele vremuri, ideea compensaţiei sub forma incipientă, conform căreia, cel care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut. Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariţia legilor scrise. Cea mai veche colecţie de legi scrise este ″ Codul lui Hamurappi″

din Babilon (1792 - 1750 î.Hr.). La romani apare

Legea celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea talionului şi promova ca element de noutate în acel timp distincţia dintre delicte publice şi delicte private; în acest context, faptele săvârşite împotriva persoanei erau considerate delicte publice şi se sancţionau necruţător. În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi era ″ Corpus iuris canonici″

(1140) care a

reglementat infracţiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine şi cel al leziunii aduse ordinii umane3. Sub influenţa dinamicii sociale, a evoluţiei spirituale a umanităţii în ştiinţa penală, apar diferite curente şi teorii care au implicaţii deosebite asupra apariţiei unor noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului. 3

I. Dobrinescu, op. cit., pag. 17. 3

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, aşa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar amintite de Iordanes, care arată că Burebista şi-a luat ajutor pe Deceneu ″ care se bucura de o putere aproape regească şi a dat poporului legi scrise”. Puterea judecătorească era încredinţată preoţilor. După înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse şi în noua provincie romană aflată în spaţiul carpatodanubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parţial, mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populaţiei autohtone. Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârşite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate. În perioada stăpânirii bizantine - sec. X-XIII - se aplicau ″ Bazilicalele″

(colecţie de legi civile şi penale elaborate treptat în

capitala Imperiului roman de răsărit). Sancţiunile care se aplicau celui care atenta la viaţa sau la integritatea corporală a altei persoane erau moartea sau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparţinea clasei dominante, aceste sancţiuni erau transformate în plata unor sume de bani. Oarecum evoluate erau dispoziţiile referitoare la diferenţa dintre tentativă şi infracţiunea continuată.4 În această perioadă, cât şi în următoarea, odată cu declanşarea procesului de cristalizare şi formare a statelor feudale române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris; el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de ″ ius Valachio″ sau ″ Valachorum antique lex consuetodo″ .

4

Idem. 4

Primele legiuiri româneşti sunt ″ Cartea românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti″ , tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi şi ″ Îndreptarea legii″

din 1652

tipărită la Târgovişte, ultimul act normativ tipărit fiind ″ Legiuirea Caragea″

care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter

normativ au o importanţă covârşitoare deoarece normele penale prevăzute în ele, deşi aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariţiei primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864; acesta prevedea infracţiunea de vătămare gravă la art. 240. Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal (în continuare denumit Codul penal anterior)5 care prevedea infracţiunea de vătămare foarte gravă a integrităţii şi sănătăţii la art. 473 şi 474. Codul penal din 1864 şi cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri, cu dispoziţiile lor arhaice şi uneori confuze, aducând dispoziţii bine sistematizate, introducând totodată un spirit novator, ştiinţific în abordarea problemelor de drept penal. Doctrina ştiinţifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ţinută ştiinţifică, ce au provocat discuţii aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârşesc infracţiuni împotriva persoanei. Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre şcoala clasică a liberului arbitru, cu unele poziţii utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influenţa lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda ştiinţelor exacte.6 5

V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai şi alţii, ”Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971. 6 I. Dobrinescu, op. cit. 5

Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerinţele noii orânduiri. În aceste condiţii, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima relaţiile sociale de tip socialist şi avea „rolul de a apăra interesele imensei majorităţi a populaţiei”, aşa cum se exprima doctrina politică comunistă. Preocuparea juriştilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi: umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancţionarea şi reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracţiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu depăşeşte 5 ani închisoare, instanţa va dispune, de regulă, ca executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.7 Victoria revoluţiei române din decembrie 1989 a scos ţara din coşmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieţii noastre libere, iar îmbogăţirea lui în conţinut - o perspectivă a viitorului acestei ţări.8 Noile realităţi social-economice, politice şi culturale existente în România în această perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte, a cadrului legislativ. La Constituţia României adoptată în 1991, se acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor şi libertăţilor 7

Idem. Irina Moroianu Zlătescu, “Drepturile omului”, Ed. Andre, Bucureşti, 1993, pag. 5. 8

6

fundamentale ale omului, se raliază şi noua legislaţie penală, care, prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul juridic

optim

pentru

protecţia

şi

garantarea

prevederilor

constituţionale privitoare la apărarea persoanei. Apărarea persoanei, prin dispoziţiile cuprinse în titlul mai sus menţionat, priveşte pe om în ansamblul atributelor ce caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea). 2. Elemente de drept comparat. Datorită importanţei deosebite pe care o prezintă relaţiile sociale privitoare la persoana umană, legislaţiile tuturor statelor reglementează într-un capitol distinct infracţiunile contra persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existenţa sa (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea) este ocrotit de normele dreptului penal. Spre exemplu, în Codul penal italian, infracţiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute, în Cap. I, delictele contra vieţii şi integrităţii sau sănătăţii, în Cap. II - delictele contra onoarei, iar în Cap. III sunt prevăzute delictele contra libertăţii individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilităţii domiciliului şi al secretului9. Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit “Fapte care prefigurează persoana umană”, incriminează faptele îndreptate împotriva vieţii persoanei, în două secţiuni ale Cap. I, şi anume:

9

V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 91. 7

Fapte voluntare contra vieţii - Secţiunea I - şi fapte involuntare contra vieţii - Secţiunea a II-a. În prima secţiune este incriminat omorul (art. 221-1), omorul agravat (art. 221-2), omorul comis în alte circumstanţe agravante (art. 221-4), atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (art. 221-5).

În cea de-a doua secţiune sunt incriminate omorul

involuntar (art.221-6), răspunderea din culpă a persoanelor morale (art.221-7). În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrităţii fizice şi psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură şi actele de barbarie (art.221-1 în forma simplă şi în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4), violenţele simple şi agravate (art. 222-7 - 222-16), ameninţările (art.222-17) sau involuntare (art.222-19). În Secţiunea a III-a a Cap. II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul (art. 222-23), alte agresiuni sexuale (art.222-23), iar în secţiunea a IV-a este incriminat traficul de stupefiante. Cap. III cuprinde infracţiuni de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertăţii persoanei sunt incriminate în Cap. IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau oricărui alt miloc de transport). În Cap. V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnităţii persoanei, sub forma infracţiunii de discriminare (art. 225-1), proxenetism (art. 225-5), supunerea la condiţii de muncă şi de locuinţă incompatibile cu persoana umană (art.225-13), fapte contrarii respectului datorat morţilor (art.225-17). Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în Cap. XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiţii agravante (paragraful 211), uciderea unei persoane în 8

condiţii neagravante (paragraful 212), uciderea unei persoane în condiţii atenuante, (paragraful 213), omorul la cererea victimei (paragraful 216), pruncuciderea (paragraful 217), întreruperea sarcinii (paragraful 218). În Cap. XVII sunt incriminate faptele contra integrităţii corporale, cum ar fi vătămarea simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă. În Cap. XVIII sunt incriminate fapte contra libertăţii persoanelor. În Cap. XIII sunt prevăzute faptele care aduc atingere inviolabilităţii sexuale, în Cap. XIV sunt reglementate faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate iar Cap. XV incriminează faptele contra secretului vieţii private şi a secretului corespondenţei. Codul penal spaniol cuprinde infracţiunile contra persoanei în titlurile VIII-XII. În titlul VIII, la Cap. I, sunt reglementate infracţiunea de paricid - art. 405, asasinatul - art. 406, omorul simplu - art. 407; în Cap. II este incriminată infracţiunea de pruncucidere - art. 410; în Cap. III este prevăzut avortul - art. 411; Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracţiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracţiuni contra libertăţii sexuale, Titlul X cuprinde infracţiuni contra onoarei: calomnia - art. 453, injuria - art.457; Titlul XI incriminează infracţiunile contra statutului civil al persoanelor, iar în Titlul XII se regăsesc infracţiunile contra libertăţii şi securităţii persoanei - art. 489. Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1 şi art. 211-4, în cazul în care făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau din neglijenţă. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 - 211-3, începând cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave şi la ameninţările în 9

scopul terorizării victimei (violenţe psihice). Infracţiunile contra libertăţii sunt incriminate în art. 211-1 şi art. 212-5 iar faptele ilicite contra vieţii sexuale sunt incriminate în art. 213-1 - 213-5. Codul penal al Federaţiei ruse cuprinde în Secţiunea a VII-a infracţiunile contra persoanei. Această secţiune este împărţită de legiuitorul rus în 5 capitole. Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăţie şi după cel al gravităţii urmărilor rezultate din comiterea infracţiunii (art. 111-18). Pentru aprecierea gravităţii, Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare ci lasă acest lucru la aprecierea instanţelor de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleaşi, însă ceea ce ne atrage atenţia este numărul mare de consecinţe agravante - în general, aceleaşi ca la omucidere. SECŢIUNEA a II-a: Încadrarea juridică a infracţiunilor contra persoanei. În Codul penal român, infracţiunile contra persoanei sunt reglementate în titlul II, imediat după infracţiunile contra siguranţei statului. În cadrul acestui titlu se reglementează infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, la Cap. I, infracţiuni contra libertăţii persoanei, la Cap. II, infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, la Cap. III, iar în ultimul capitol sunt reglementate infracţiunile contra demnităţii persoanei. Cel mai detaliat capitol, dată fiind importanţa valorii sociale pe care o ocroteşte, este Cap. I, alcătuit din 3 secţiuni: prima secţiune se intitulează Omuciderea, unde sunt reglementate: 10

omorul - art. 174, omorul calificat - art. 175, omorul deosebit de grav - art. 176, pruncuciderea - art. 177, uciderea din culpă - art. 178. În raport cu subdiviziunea de grup cuprinzând infracţiunile contra vieţii şi integrităţii corporale şi sănătăţii, acest capitol are, în mod firesc, un conţinut mai restrâns, iar obiectul juridic special al acestor infracţiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns, mărginindu-se numai la mănunchiul de relaţii sociale a căror ocrotire implică apărarea integrităţii corporale şi a sănătăţii.10 Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care se aduce atingere integrităţii corporale şi sănătăţii este destul de variat, uneori foarte ridicat, alteori de proporţii reduse, ceea ce impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin justificată. În raport cu caracteristicile vătămării aduse integrităţii corporale sau sănătăţii, aceste infracţiuni sunt împărţite în Codul penal în 4 categorii: loviri sau alte violenţe - art. 180, vătămarea corporală - art. 181, vătămarea corporală gravă - art. 182, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183, vătămarea corporală din culpă - art. 184. Faptele din prima categorie atrag răspunderea penală numai când au fost săvârşite cu intenţie, faptele din celelalte categorii sunt sancţionate şi atunci când au fost comise din culpă, sau când urmările au depăşit intenţia. Întâlnim, deci, în aceasta secţiune, infracţiuni săvârşite cu intenţie, din culpă sau cu praeterintenţie. În cadrul celei de-a III-a secţiuni este prevăzută, la art. 185, infracţiunea de provocare ilegală a avortului.

10

V. Dongoroz şi alţii , op. cit. 11

Infracţiunile contra libertăţii persoanei sunt prevăzute la Cap. II şi cuprind: art. 189 - lipsirea de libertate un mod ilegal, art. 190 - sclavia, art. 191 - supunerea la muncă forţată sau obligatorie, art. 192 - violarea de domiciliu, art. 193 - ameninţarea, art. 194 - şantajul, art. 195 - violarea secretului corespondenţei, art. 196 - divulgarea secretului profesional. După cum lesne putem observa, această subgrupă din cadrul infracţiunilor contra persoanei vizează unul dintre cele mai importante atribute ale existenţei, şi anume, libertatea; incriminarea unor astfel de infracţiuni a apărut drept o de necesitate de ordin social-politic, mai ales după răsturnarea regimului totalitar, în care abuzurile contra libertăţii erau la mare putere. Tot din seria infracţiunilor contra persoanei fac parte şi infracţiunile privitoare la viaţa sexuală, incriminate în Cap. III , care cuprinde: violul – art. 197, raportul sexual cu o minoră - art. 198, seducţia - art. 199, perversiunea sexuală - art. 201, corupţia sexuală - art. 202, incestul - art. 203, hărţuirea sexuală – art. 203.1. Caracterul conservator al infracţiunilor cuprinse în acest capitol a fost îndelung criticat de organismele internaţionale când, făcând referire la art. 200 C. penal, au considerat că incriminarea relaţiilor de natură sexuală este o încălcare flagrantă a drepturilor omului. Pentru a face un compromis, în scopul promovării unei imagini favorabile a României în Occident, legiuitorul a sancţionat doar relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex dacă produc scandal public. Cel de-al IV-lea capitol, intitulat Infracţiuni contra demnităţii, cuprinde insulta - art. 205, calomnia -art. 206; aceste infracţiuni încheie Titlul II şi incriminează fapte de un pericol social mai redus, motiv pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la

12

plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. SECŢIUNEA a III-a: Necesitatea reglementării infracţiunilor contra persoanei. 1.Omul - suprema valoare a societăţii. Faptul că imediat după reglementarea infracţiunilor contra siguranţei statului apar infracţiunile contra persoanei, nu este un lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul redă importanţa deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relaţiilor de orice tip din societate. Nu putem să începem această pledoarie pentru om fără a avea în vedere cuvintele lui William Shakespeare: ″

Ce

capodoperă este omul / Cât de nobilă este inteligenţa lui şi cât de mari facultăţile sale sufleteşti / Ce minunată este forma trupului său şi mişcările sale! / Ce lucru desăvârşit este omul / Ce aleasă este cugetarea / Şi cît de nemăsurate însuşirile / Ce falnic şi minunat în mişcările sale / Întocmai ca un înger în fapte şi ca un zeu în năzuinţele lui / Podoaba lumii / Pildă a virtuţilor!″ . Omul, singura fiinţă înzestrată cu conştiinţă, este creatorul tuturor bunurilor spirituale şi materiale care, fiind transmise din generaţie în generaţie, asigură progresul continuu al societăţii.11 Totodată, spre deosebire de celelalte fiinţe, omul este acela care reuşeşte să-şi domine instinctele, pornirile primare şi să se ridice la înălţimea unor principii fundamentale de viaţă, tot ceea ce este adevărat, bun şi drept.

11

O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român. Partea specială”, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994. 13

În aceste împrejurări, este normal ca legea penală să acorde cea mai mare importanţă ocrotirii omului, atât în ceea ce priveşte existenţa sa fizică dar şi atributele personalităţii lui, cât şi în ceea ce priveşte toate drepturile, libertăţile şi interesele pe care societatea este datoare să i le asigure. Importanţa omului nu poate nici pe departe să fie descrisă în câteva cuvinte, ci ea rezidă logic din următoarea întrebare: am putea vorbi de existenţa, progresul unei societăţi, sau de un stat, dacă nu ar fi omul? Nu! Am putea vorbi despre om dacă nu am vorbi despre respectarea atributelor fundamentale ale existenţei sale? Nu! Şi astfel ni se prefigurează, din înscrierea acestor întrebări retorice, necesitatea ocrotirii prin norme de drept penal a omului în plenitudinea caracteristicilor fiinţei sale, aspect ce va fi tratat la punctul următor. Chiar dacă, în decursul timpului, omul a fost respectat numai dacă făcea parte dintr-o anumită categorie socială, iar persoana umană a fost adesea batjocorită prin existenţa exploatării omului de către om, valoarea acţiunilor umane, capacitatea sa creatoare n-a fost niciodată tăgăduită. Creaţiile milenare ca piramidele,

templele

greceşti,

construcţiile

romane,

arta

meşteşugarilor medievali ca şi minunatele realizări ale epocii moderne, sunt mărturii grăitoare despre puterea de creaţie a omului. 2.Ocrotirea vieţii, a integrităţii corporale şi a sănătăţii omului. Bunul cel mai de preţ al omului, din toate timpurile, este viaţa. Ea ne este dăruită o singură dată şi trebuie trăită în aşa fel încât, spre sfârşitul vieţii, să nu ne ruşinăm de nimic ci, dimpotrivă, să putem spune întocmai ca Pascal: „Dacă ar fi să reîncep, aş merge pe acelaşi drum”.

14

Legea penală ocroteşte viaţa persoanei chiar înainte de a ieşi din pântecele mamei, pedepsind pe cei care ucid pruncul chiar înainte să se nască, sau pe cei care lovesc, cu bună ştiinţă, o femeie însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan. Nu este permisă suprimarea vieţii nici dacă noul-născut este diform, căci, aşa cum prevăd dogmele religioase şi chiar normele de drept care au cârmuit societatea încă din faza incipientă, toţi suntem egali în drepturi, fără discriminare şi, prin urmare, toţi avem dreptul să trăim. Ocrotirea vieţii se extinde până la moarte. Ea are în vedere atât persoanele sănătoase cât şi pe cele care suferă de o boală incurabilă, muribunzi, nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viaţa cuiva, oricât de puţin ar mai avea de trăit, oricât de grele suferinţe îi pricinuieşte bolnavului traiul în continuare, chiar dacă victima îşi dă consimţământul. Mai mult chiar, legea penală sancţionează şi pe cei care determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, pornind de la ideea că viaţa aparţine societăţii şi că individul nu are dreptul să renunţe la viaţă şi nici altei persoane să-i înlesnească sinuciderea sau să o determine să se sinucidă.12 În afară de grija pentru viaţa oamenilor, societatea contemporană

se preocupă şi

de

integritatea corporală,

de

sănătatea membrilor ei, valori deosebit de preţioase pentru menţinerea persoanelor în capacitate de a-şi clădi o carieră, un trai liniştit fără suferinţe sau necazuri. În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, legiuitorul în materie penală a urmărit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate.

12

Idem, pag. 166. 15

Grija umanităţii în a ocroti persoana umană s-a materializat cel mai clar în ″ Declaraţia universală a drepturilor omului″ , adoptată şi proclamată în cadrul Adunării Generale a O.N.U., în cuprinsul căreia sunt stipulate toate drepturile fundamentale, arătându-se printre altele: toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi, orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale, nimeni nu va fi ţinut în sclavie nici în servitute, sclavia şi comerţul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputaţiei sale, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenită recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora, şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.13 Afirmarea crescândă a individului şi conştientizarea faptului că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului este benefică nu numai afirmării

personalităţii indivizilor ca atare ci şi societăţii şi, într-un sens mai larg, umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile adevăruri ale zilelor noastre. Promovarea acestor drepturi şi libertăţi indispensabile fiinţei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi garantate prin acte normative de către legiuitori. Iar garanţia cea mai puternică nu o puteau reprezenta decât normele de drept penal, şi în aceasta constă marea lor utilitate. Acest lucru reiese şi din cuvântarea lui Ralph Cramssow: “Există mai multe raţiuni de ordin general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze 13

V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 89. 16

drepturile omului. De pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o protecţie precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea dorinţe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângător din punct de vedere juridic”.14 Din această afirmaţie se naşte o situaţie oarecum paradoxală, specifică şi necesară oricărui stat de drept, statut la care şi România tinde de după 1989. Pe de-o parte, protecţia juridică a drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate realiza decât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea interesului social general. Această situaţie este oarecum clarificată prin următoarea prevedere: “În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute de lege exclusiv pentru asigurarea recunoaşterii drepturilor şi libertăţilor celuilalt şi a satisfacerii justelor exigenţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.15 Normele dreptului penal care sunt cuprinse în Titlul II, intitulat “Infracţiunile contra persoanei ”, au o importanţă deosebită pentru realizarea unui climat democratic şi armonios de desfăşurare a relaţiilor inter-sociale, deoarece incriminează exact acele abateri împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului consfinţite pe plan internaţional prin documente unanim respectate de întreaga populaţie a globului. SECŢIUNEA a IV-a : Aspecte comune. 1.Obiectul infracţiunilor contra persoanei. Obiectul oricărei infracţiuni constă în valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se 14

”Drepturile omului şi Poliţia”, Actele seminarului de la Strassbourg, 6-8 decembrie 1995. 15 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 29, alin. 2. 17

îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia.16 În analiza obiectului acestei categorii de infracţiuni vom distinge între obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei, între obiectul specific fiecărei infracţiuni din cadrul acestei grupe şi obiectul material al infracţiunii. Obiectul juridic generic sau de grup desemnează valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată de un grup de infracţiuni. În cazul infracţiunilor contra persoanei, aşa cum deducem din titulatură, obiectul juridic generic îl reprezintă ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea atributelor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).17 Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un grad ridicat de pericol social şi acest fapt este determinat pe de o parte de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârşirea unor astfel de infracţiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.18 Obiectul juridic în cadrul aceluiaşi grup de infracţiuni îl reprezintă valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic şi aflată faţă de aceasta într-un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracţiunile componente ale unui grup de infracţiuni. 16

17

C. Bulai, op. cit., pag. 145.

V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 92. V. Dongoroz şi alţii, op. cit., pag. 171.

18

18

La infracţiunile contra persoanei, obiectul juridic generic este constituit din relaţiile sociale referitoare la fiecare dintre atributele esenţiale ale persoanei, luate în parte (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) şi privite ca drepturi absolute ale acestuia, ele sunt opozabile tuturor, erga omnes.19 Aceste

drepturi,

denumite

şi

drepturi

personale

nepatrimoniale, sunt inseparabil şi indisolubil legate de persoana omului; prin ele însele este garantată şi se ocroteşte personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenţei fiinţei umane ori integrităţii sale corporale, cât şi sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în societate cu respectarea atributelor personalităţii sale. În doctrina penală se recunoaşte că în sfera protecţiei penale intră acele drepturi absolute, legate de persoana umană, denumite şi drepturi ale personalităţii, care sunt garantate prin relaţiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute fundamentale ale omului. Obiectul material al infracţiunii constă în lucrul, bunul sau persoana fizică împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea incriminată. Obiectul material nu există la toate infracţiunile, deoarece valoarea socială nu se poate exprima printr-o entitate materială fizică. Acest lucru nu se poate spune şi despre infracţiunile contra persoanei, al căror obiect material constă în corpul victimei, atunci când prin acţiunea sau inacţiunea ilicită sunt vizate valori precum: viaţa, integritea corporală, sănătatea, libertatea ori viaţa sexuală. Este indiferent dacă acea persoană este tânără sau în vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecinţele 19

O. Loghin, A. Filipaş, ”Drept penal român. Partea specială”, pag. 34. 19

vătămătoare ale faptei penale, este în plenitudinea facultăţilor mintale sau fizice.20 Cu toate acestea, corpul persoanei, pentru a putea constitui obiect material al acestei infracţiuni, trebuie să îndeplinească o condiţie definitorie, şi anume persoana să fie în viaţă iar făptuitorul să acţioneze asupra corpului acesteia şi nu asupra propriului corp;

această condiţie nu prezintă relevanţă

penală decât dacă se aduce concomitent atingere şi altor valori, de exemplu în cazul mutilării spre a se sustrage serviciului militar. Toate activităţile ilicite pe care o persoană le săvârşeşte asupra corpului altei persoane care deja nu se mai află în viaţă, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legii penale care reglementează infracţiunile contra persoanei, ci vor căpăta o altă încadrare juridică, respectiv art. 319 C. penal - profanarea de morminte. 2.Subiecţii infracţiunilor contra persoanei. Normele dreptului penal adresându-se, în principiu, tuturor membrilor societăţii, prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârşi o infracţiune; în egală măsură, toţi membrii societăţii, fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală, prin vătămarea sau punerea

în pericol a acestor valori, orice

persoană poate fi pusă în situaţia de a suporta consecinţele dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.21 Din formularea de mai sus rezultă două categorii de persoane: unele care comit fapta prevăzută de legea penală şi altele care suportă consecinţele dăunătoare ale faptei respective. Prin urmare, prin subiecţi ai infracţiunii, în general, înţelegem persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin 20 21

V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93. A. Boroi, „Drept penal. Partea generală”. 20

comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei.22 Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două categorii de subiecţi ai infracţiunii, şi anume subiectul activ (persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune) şi subiectul pasiv (persoana asupra căreia se răsfrâng consecinţele dăunătoare ale faptei penale). a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunilor contra persoanei poate fi orice persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerinţa ca subiectul activ să aibă o anumită calitate. Excepţie de la această regulă fac doar anumite infracţiuni din cadrul infracţiunilor

contra

persoanei,

şi

anume:

infracţiunea

de

pruncucidere (subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului); la infracţiunea de incest, subiectul trebuie să fie ascendent, descendent, frate sau soră.23 De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot comite şi în participaţie (pluralitate de subiecţi activi), fie că este vorba de participaţie proprie sau improprie. Uneori nu este posibilặ participaţia, cum este cazul infracţiunilor neintenţionate sau nu sunt posibile decât anumite forme de participaţie, şi aici avem în vedere coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracţiuni. Pentru a fi subiect activ al infracţiunilor contra persoanei, făptuitorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, general valabile în cazul tuturor infracţiunilor, şi anume: să fie o persoană fizică, să îndeplinească condiţia de vârstă, să fie responsabilă şi să aibă libertate de voinţă şi de acţiune. Condiţia specială pe care trebuie să o îndeplinească subiectul activ al unei infracţiuni este cea conform căreia el trebuie să îndeplinească o anumită calitate specială, iar în acest sens am făcut referire mai sus. 22 23

C. Bulai, op. cit., pag. 148; C. Mitrache, op. cit., pag. 85. V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 93. 21

b) Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viaţă, integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate de norma penală. Uneori şi victima are un rol în producerea rezultatului infracţional, însă studierea rolului victimei în declanşarea faptei ilicite

nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine

victimologiei.24 Este vorba de infracţiunea de viol, când comportamentul vestimentar sau gestica victimei atrage sau instigă făptuitorul la săvârşirea faptei penale. Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească condiţiile generale referitoare la vârstă, discernământ, ci trebuie să îndeplinească doar anumite condiţii speciale, cum ar fi: o anumită calitate - la viol în forma agravată sau la pruncucidere. Alteori, calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracţiunii, de exemplu, calitatea de soţ sau de rudă apropiată, la infracţiunea de omor calificat.25 Subiectul pasiv al infracţiunilor contra persoanei se împarte în două categorii: subiect pasiv general şi subiect pasiv special. Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de infracţiuni este statul, ca reprezentant al societăţii, deoarece orice infracţiune săvârşită împotriva unei persoane are repercusiuni negative şi asupra societăţii în general, afectând ordinea de drept şi influenţând negativ din punct de vedere psihologic pe toţi membrii societăţii. Subiectul pasiv special şi principal, în acelaşi timp, este persoana fizică asupra căreia acţiunea sau inacţiunea care constituie

T. Bogdan, I. Sintea, „Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar”, Edit. Ministerului de Interne, 1988, pag.153. 25 V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag. 94. 24

22

elementul material al faptei ilicite se răsfrânge nemijlocit, în mod efectiv. 3.Latura obiectivă. Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a conţinutului constitutiv al infracţiunii, care cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii.26 La orice infracţiune, latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente: elementul material, care constă în acţiunea sau inacţiunea incriminată; condiţii de timp, loc, mod şi împrejurări, când au rol de cerinţe esenţiale sau elemente circumstanţiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de incriminare, fie într-o stare de pericol, de ameninţare, produsă valorii sociale pe care norma penală o apără; şi nu în cele din urmă, raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită de infractor şi rezultatul socialmente periculos. a)Elementul material. Sub aspectul elementului material, infracţiunile contra persoanei se comit, de regulă, prin acţiune, aceste acţiuni fiind de o mare varietate: ucidere, lovire, ameninţare, raport sexual, atingere adusă onoarei. La unele infracţiuni, elementul material nu se poate realiza decât printr-o acţiune, cum este cazul infracţiunii de viol, calomnie; la alte infracţiuni, elementul material constă şi într-o inacţiune, şi

26

AL. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Ed. All Beck , Bucureşti, 1999. 23

aici ne referim la infracţiunea de omor, pruncucidere, ucidere din culpă etc. b)Urmarea imediată. În toate cazurile, infracţiunile contra persoanei produc şi o urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de incriminare. În raport de existenţa urmării imediate, deosebim infracţiunile de rezultat şi cele de simplă acţiune. Infracţiunile de rezultat reprezintă forma tipică a infracţiunii şi constau în acele fapte ilicite care, după terminarea actelor de executare, produc rezutatul specific acelui tip particular de infracţiuni, pe când infracţiunile de simplă acţiune sau infracţiunea - fapt epuizat o întâlnim în cazul infracţiunilor continue şi au ca specific faptul că acţiunea care constituie elementul material al faptei este susceptibilă de prelungire şi după consumare, caz în care - în mod paralel - are loc şi o amplificare a rezultatului. c)Condiţii de timp, loc, mod de săvârşire a infracţiunii. Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt, în general, irelevante,

pentru

existenţa

infracţiunilor

contra

persoanei

(incriminări cu conţinut deschis) totuşi, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiţionează existenţa fie a infracţiunii în forma simplă (violenţa sau ameninţarea în cazul şantajului) fie existenţa unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane în cazul omorului calificat)27. De asemenea, uneori, locul şi timpul comiterii faptei condiţionează existenţa infracţiunii ca atare sau a unei forme calificate (comiterea infracţiunii de calomnie în public, dacă avem în vedere factorul loc sau săvârşirea 27

V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 94. 24

infracţiunii de violare de domiciliu în timpul nopţii, dacă ne referim la factorul timp). d)Raportul de cauzalitate. Atunci când legea condiţionează incriminarea unei acţiuni sau inacţiuni ilicite de existenţa unei urmări materiale imediate, va trebui să se stabilească raportul de cauzalitate dintre faptă şi rezultat. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi rezultatul consecutiv va fi definită ori de câte ori se poate stabili o corelaţie între activitatea făptuitorului şi urmarea imediată, indiferent dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acţiunii sau a inacţiunii acestuia. Nu are relevanţă faptul că la producerea infracţiunii au concurat şi alţi factori: preexistenţi, concomitenţi sau ulteriori acţiunii incriminate, atâta timp cât aceştianu întrerup legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi rezultatul produs, şi nici ponderea acestor factori în producerea rezultatului.28 4. Latura subiectivă. Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului - sub raportul conştiinţei şi voinţei sale - faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracţiune.29 Elementul de bază, uneori singurul, care intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. La alte infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de

A. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 40. 29 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 169. 28

25

incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă şi alte condiţii referitoare la scop şi mobil. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia,

a

avut

posibilitatea

reală,

subiectivă

a

acestei

reprezentări.30 Mobilul, ca element al laturii subiective, reprezintă impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia. Scopul, ca un ultim component care întregeşte latura subiectivă, desemnează obiectivul urmărit de făptuitor - de regulă schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al faptei. a)Vinovăţia. Sub aspectul formei de vinovăţie, infracţiunile contra presoanei pot fi săvârşite cu intenţie (omorul, calomnia), fie cu praeterintenţie (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile cauzatoare de moarte), fie din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). Stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul şi a modalităţilor acesteia, corespunzătoare fiecărei forme, prezintă o importanţă deosebită pentru încadrarea juridică a faptei şi uneori pentru individualizarea infracţiunii. b)Mobilul şi scopul.

30

C. Bulai., op. cit., pag. 118. 26

De regulă, mobilul şi scopul cu care a acţionat făptuitorul, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei. Numai ca excepţie, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerinţă a conţinutului incriminării, fie ca circumstanţă agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de art. 175 lit. d, g, h, C. penal şi omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d, C. penal. Omorul calificat este o variantă a omorului simplu, în al cărui conţinut intră elemente sau împrejurări agravante. 5.Forme. Modalităţi. Sancţiuni. a)Forme. Infracţiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă, de o desfăşurare în timp, ca urmare pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.31 1)Actele pregătitoare sau preparatorii sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul s-a hotărât să o comită.32 Aceste acte pregătitoare sunt: ♦

procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor

necesare comiterii infracţiunii; ♦

culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă sau să

uşureze săvârşirea infracţiunii; ♦

luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va

comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune. Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracţiunilor contra persoanei, are o importanţă deosebită, deoarece de multe ori, V. Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95. V. Dongoroz, op. cit., pag. 261; I. Oancea în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, pag. 182. 31 32

27

aceste acte trădează intenţia concretă a făptuitorului (omor cu premeditare), fapt care va ajuta la încadrarea corectă a faptei şi la individualizarea pedepsei penale. Actele pregătitoare, deşi sunt posibile la infracţiunile contra persoanei, totuşi nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi pedepsite dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul, devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite acte preparatorii, acestea se absorb în activitatea de autorat. 2)Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa infractorului.33 La infracţiunile contra persoanei, tentativa este posibilă aproape în toate cazurile, însă ea nu se sancţionează decât la o parte din infracţiuni, cum ar fi infracţiunea de omor, viol etc. 3)Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare (rezultatul vătămărilor sau starea de pericol). b)Modalităţi. Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalităţi normative: simple, calificate (atenuate sau agravate). Fiecare modalitate normativă poate cunoaşte, la rândul său, nenumărate modalităţi faptice, de realizare efectivă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul şi timpul în care s-a săvârşit infracţiunea, cu relaţiile dintre infractor şi victimă, cu mobilul infracţiunii.

Din acest punct de vedere, putem spune că legislaţia româna s-a raliat legislaţiei occidentale, dacă avem în vedere că şi Codul penal francez sau cel german definesc în mod asemănător tentativa. 33

28

c)Sancţiuni. Având în vedere că faptele incriminate în acest capitol al Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate, şi anume omul, cu toate drepturile şi atributele existenţei sale, este firesc ca şi pedepsele prevăzute în cazul comiterii unor astfel de infracţiuni să fie foarte mari în comparaţie cu cele aplicate pentru alte infracţiuni, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru a asigura o garanţie efectivă a acestor drepturi şi atribute fundamentale ale fiinţei umane. Pedeapsa principală pentru infracţiunile contra persoanei diferă, după importanţa relaţiilor sociale ocrotite de legea penală, pentru fiecare incriminare34; astfel, omorul deosebit de grav este sancţionat cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pe când insulta - cu amendă. Pedeapsa cu amendă este prevăzută şi alternativ cu pedeapsa închisorii (calomnia, hărţuirea sexuală). Pedeapsa închisorii poate fi prevăzută şi singură, cum este cazul infracţiunilor de omor, viol, ucidere din culpă etc. La

unele

infracţiuni

se

prevede

şi

pedeapsa

complementară care constă în interzicerea unor drepturi; la altele, această pedeapsă se prevede expres, în baza şi în condiţiile art. 65 Cod penal. În situaţia în care tentativa se pedepseşte, se aplică regulile generale cuprinse în art. 21 C. penal.

34

V.Dobrinoiu şi alţii, op.cit., pag. 95. 29

30

CAPITOLUL II ANALIZA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ Secţiunea I. 1.Conţinutul legal. Sub denumirea de infracţiune de vătămare corporală gravă, legiuitorul în materie penală a ţinut să incrimineze la art. 182 C. penal, “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieţii persoanei. Fapta este mai gravă dacă este săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute în aliniatul precedent ”. Potrivit Legii nr. 169 din 10

aprilie 2002 privind

modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, operează o modificare în ceea ce priveşte sancţiunea; astfel art. 182 modificat are următorul conţinut: „Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Dacă fapta a produs vreuna dintre următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul, ori 31

punerea în primejdie a vieţii persoanei, pedeapsa este închisoare de la 2 la 10 ani. Când fapta

a fost săvârşită în scopul producerii

consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2, pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani. Tentativa faptei prevăzute la alin. 3 se pedepseşte”. Din reglementarea enumerată mai sus rezultă că ceea ce o caracterizează, determinând gradul ei ridicat de pericol social, este producerea unor consecinţe mai grave decât cele pe care le implică infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau infracţiunea de vătămare corporală. Această infracţiune se realizează prin producerea unor rezultate caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale, fie prin natura vătămărilor produse.35 2.Condiţii preexistente. a)Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic generic al infracţiunii de vătămare corporală gravă este identic , în mare parte, cu cel al celorlalte infracţiuni contra persoanei şi anume, ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătură cu persoana privită sub totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea corporală şi sănătatea persoanei, viaţa, inviolabilitatea sexuală, libertatea sau demnitatea persoanei. Obiectul juridic special al infracţiunii de vătămare corporală gravă se referă la relaţiile sociale care se nasc şi privesc ocrotirea integrităţii corporale sau a sănătăţii fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale, esenţiale existenţei umane. O. Loghin, A. Filipaş, “Drept penal român. Partea specială”, Cartea de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992. 35

32

Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau psihică. b)subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii de vătămare corporală gravă poate fi orice persoană, deoarece legea nu îi cere acestuia nici o calitate specială. Totuşi calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra faptei sale, interesează, trebuind să se ţină seama la individualizarea pedepsei (cum ar fi în cazul calităţii de profesor sau dacă persoana respectivă este superior sau inferior ierarhic faţă de victimă)36. Persoana care constituie subiect activ al acestei infracţiuni trebuie să îndeplinească condiţiile de vârstă şi responsabilitate prevăzute de lege. Fapta se poate comite şi în participaţie, în oricare dintre formele sale. Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părţi: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv şi direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în faţa subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracţiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune şi panică în rândul populaţiei, dat fiind faptul că această infracţiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua situaţie, societatea desemnează subiectul pasiv general). O condiţie esenţială a subiectului pasiv principal este ca acesta să se afle în viaţă, pentru o corectă încadrare juridică a faptei incriminate de legea penală. Totodată, este indiferent dacă persoana se află în plină vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală incurabilă.37 36 37

T. Vasiliu, G. Antoniu şi alţii, “Codul penal - comentat şi adnotat, partea specială”. Idem. 33

Nu sunt cerinţe esenţiale cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii. Secţiunea a II-a 1.Latura obiectivă. a)Elementul material al infracţiunii de vătămare corporală gravă îl constituie acţiunea sau inacţiunea care produce rezultatul arătat la art. 182 alin. 1 C. penal, rezultat caracterizat prin durata mare de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare. Acest rezultat, care constituie elementul constitutiv agravant ce diferenţiază infracţiunea mai sus menţionată

de

celelalte infracţiuni contra integrităţii şi sănătăţii persoanei, constă în: ♦

o vătămare ce necesită pentru vindecare mai mult de 60

de zile. Caracterul grav al vătămării este determinat în această situaţie de durata mare a îngrijirilor medicale. Această durată, ce depăşeşte două luni, constituie unul dintre criteriile de delimitare a acestei infracţiuni de alte infracţiuni de vătămare corporală. Nu are importanţă dacă durata îngrijirilor medicale necesară pentru vindecare a fost evaluată înainte de vindecare, deoarece în stadiul actual de dezvoltare al ştiinţei medicale, o asemenea evaluare este posibilă. Bineînţeles, o asemenea evaluare va putea fi corectată pe baza examinării ulterioare a victimei. Nu are importanţă dacă îngrijirile medicale s-au acordat şi în perioada ameliorării vătămării, pentru că legea pretinde să se fi produs o vindecare şi nu o ameliorare.38

38

T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit. 34

Pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă că în perioada în care au loc îngrijirile medicale, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la locul de muncă. Fapta constituie infracţiune de vătămare corporală gravă şi dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost provocate.39 Aceste două concepte, de “durata îngrijirilor medicale” şi “vătămare corporală”, sunt direct proporţionale şi se află într-un raport de interdependenţă, în sensul că: cu cât durata îngrijirilor medicale este mai mare, cu atât creşte caracterul agravant al vătămării corporale şi, prin urmare, sporeşte gradul de pericol social al faptei. Potrivit vechii reglementări erau prevăzute şi alte rezultate ce caracterizau varianta tip a infracţiunii, acestea regăsindu-se în noul text de lege ca fiind tipice unei forme mai grave a infracţiunii: ♦

pierderea unui simţ sau organ sau încetarea funcţionării

acestora. Prin această consecinţă prevăzută de legiuitorul penal în norma de incriminare, trebuie să avem în vedere pierderea unuia din cele 5 simţuri ale omului sau lipsirea persoanei vătămate de o parte a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie. Această infracţiune există chiar dacă organul respectiv se păstrează dar acesta nu poate să-şi îndeplinească funcţia. Prin pierderea simţului, victima nu mai poate percepe senzaţiile din lumea exterioară, iar prin pierderea unui organ, victima nu mai poate să-şi îndeplinească un atribut fiziologic pe care un om normal, în aceleaşi condiţii, l-ar putea îndeplini, prin 39

O. Loghin, T. Toader, op. cit. 35

aceasta creionându-se periculozitatea socială care subzistă în această consecinţă a infracţiunii de vătămare corporală gravă. Pierderea unui simţ poate fi independentă de pierderea organului respectiv, adică se poate ca organul să nu fie pierdut, dar fiziologic să nu-şi mai poată îndeplini funcţia, cum ar fi situaţia când, datorită unor substanţe nocive, ochii şi-au pierdut aptitudinea de a mai percepe senzaţii vizuale, caz în care observăm că organul subzistă dar nu-şi mai poate îndeplini funcţiunea. Pierderea unui organ, însă, atrage pierderea simţului, atunci când simţul se realizează exclusiv prin organul pierdut, cum ar fi cazul când distrugerea ochilor atrage de la sine atât pierderea simţului vederii cât şi a organului.40 Dacă pierderea simţului este parţială şi nu totală, adică se produce o slăbire a simţului, ne aflăm în faţa altei consecinţe prevăzute de legiuitorul român în materie penală, şi anume: ♦

producerea unei infirmităţi fizice sau psihice permanente. Din textul incriminator putem deduce condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească această infirmitate pentru a putea constitui elementul material al infracţiunii de vătămare corporală gravă, şi anume: această infirmitate trebuie să fie permanentă, pe de o parte, iar pe de altă parte să nu fie susceptibilă de vindecare. Prin infirmitate se poate înţelege: slăbirea unui simţ (surzenie parţială), slăbirea unui organ sau alterarea unei funcţiuni (alterarea aptitudinii normale de masticare în urma unei fracturi a maxilarului)41. Drept urmare, prin infirmitate fizică se înţelege o stare anormală cu caracter permanent, când victima este în imposibilitate de a se folosi în mod normal de corpul său, sau să se înfăţişeze în V. Dongoroz şi alţii, “Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, vol. III, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1971. 41 Idem. 40

36

acea stare în care s-a aflat înainte de comiterea infracţiunii (ruperea unui deget de la o mână sau de la un picior, ruperea unui picior sau slabirea unui simţ, toate nevindecabile).42 Într-o altă opinie, dar care defineşte aceeaşi stare de fapt ca şi definiţia precedentă, se specifică faptul că infirmitatea fizică semnifică o stare anormală de inferioritate în care este pusă persoana, în raport cu celelalte persoane şi chiar în raport cu propria ei stare, anterior săvârşirii faptei. ♦

sluţirea. Prin această consecinţă prevăzută de art. 182 alin. 1 C.

penal, se înţelege cauzarea unui grav prejudiciu estetic, schimbarea înfăţişării normale a persoanei, într-o înfăţişare neplăcută, respingătoare.43 Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă aceste defecte ar putea fi ascunse sau atenuate. Această urmare poate lua forma unei desfigurări (schimbarea aspectului feţei), deformări (schimbarea formei corpului) sau mutilări (desprinderea unei părţi din corp)44. ♦

avortul; cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii unei

persoane şi expulzarea produsului concepţiei.45 Ca

o

condiţie

esenţială

pentru

reţinerea

acestei

circumstanţe în sarcina făptuitorului, se cere ca acesta să fi cunoscut sau să fi putut cunoaşte că victima este o femeie însărcinată. În caz contrar, există eroare de fapt cu privire la circumstanţa agravantă, situaţie prevăzută de art. 51 alin. 2 C. penal. Simpla prezumţie generală şi vagă conform căreia orice femeie poate fi însărcinată, şi prin urmare o vătămare adusă unei T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit. V. Dobrinoiu şi alţii, op. cit., pag.129. 44 O. Loghin, A. Filipaş, op. cit. 45 Idem. 42 43

37

femei

poate provoca avortul, nu poate fi admisă deoarece ar

însemna crearea unei răspunderi penale obiective bazate numai pe rezultatul produs, indiferent de atitudinea subiectivă a făptuitorului, ceea ce contravine art. 17 combinat cu art. 19 C. penal.46 ♦

punerea în primejdie a vieţii persoanei, prin aceasta

înţelegându-se situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca victima să înceteze din viaţă. În această ipoteză, făptuitorul nu urmăreşte moartea victimei şi nici nu acceptă acest rezultat, altfel fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul acţionează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiţii susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se produce, fapta cade sub incidenţa art. 183 C. penal, constituind infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte.47 Sub aspectul elementului material putem afirma că infracţiunea de vătămare corporală gravă este o infracţiune de acţiune (comisivă), dar care poate fi comisă nu numai prin activităţi pozitive ci şi prin atitudini omisive. Această faptă penală este totodată o infracţiune materială, instantanee, de daune, de rezultat. Cu alte cuvinte, pentru existenţa ei este necesar să se producă urmările prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal. b)Cerinţe esenţiale. Nu există împrejurări de loc, timp sau mod care să condiţioneze incriminarea unei fapte ca fiind vătămare corporală gravă. Totuşi, existenţa anumitor condiţii de loc, timp sau săvârşire cu cruzime a acestor fapte, poate ajuta foarte mult organele de justiţie la individualizarea pedepsei. c)Urmarea imediată. 46 47

V. Dongoroz şi alţii, op. Cit. Idem. 38

Fiind o infracţiune de rezultat, comiterea ei presupune şi existenţa anumitor urmări, expres prevăzute de legea penală, cuprinse în art. 182 alin. 1 C. penal. Producerea mai multor urmări din cele enumerate şi dezbătute mai sus determină răspunderea făptuitorului pentru o singură infracţiune dar în forma agravată. Dacă printr-o singură acţiune sau inacţiune s-a produs ca urmare imediată vătămarea mai multor persoane, adică ne aflăm în faţa unei pluralităţi de subiecţi pasivi, făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, în raport cu numărul victimelor a căror integritate corporală şi sănătate a fost vătămată. Deci, urmarea imediată a acestei fapte este vătămarea. d)Legătura de cauzalitate. Pentru ca o faptă ilicită să cadă sub incidenţa art. 182 C. penal, trebuie ca între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultatul vătămător, care poate consta într-una sau mai multe consecinţe prevăzute expres de legiuitorul penal, să existe legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, acţiunea sau inacţiunea săvârşită de făptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit şi fără echivoc urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată trebuie produsă în concret, efectiv de acţiunile sau inacţiunile înfăptuite de subiectul activ. Inexistenţa acestei legături cauzale face ca o persoană să fie exonerată de răspundere penală, deci să fie declarată nevinovată. 2. Latura subiectivă. a)Vinovăţia.

39

În privinţa stabilirii formei de vinovăţie cu care poate fi comisă infracţiunea de vătămare corporală gravă, părerile sunt împărţite. Latura subiectivă este specifică însă formei în care este comisă infracţiunea, şi anume forma simplă prevăzută de art. 182, alin 1 C. penal sau formele agravate prevăzute de alin. 2 şi 3. Unii autori susţin că forma de vinovăţie cu care poate fi comisă această infracţiune, în forma simplă, este praeterintenţia; făptuitorul va răspunde de consecinţele mai grave ale faptei sale cu condiţia ca acestea să fi rezultat din activitatea sa de loviri sau vătămari corporale ale victimei, şi să se stabilească faptul că autorul putea şi trebuia să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale. Autorii susţin că atunci când făptuitorul se dedă unor acţiuni de loviri sau vătămări corporale ale persoanei, se naşte prezumţia, relativă de altfel, că acesta şi-a asumat şi riscul unor consecinţe mai grave. Dacă autorul infracţiunii n-a prevăzut şi nu putea să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale, se va reţine în sarcina sa infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau infracţiunea de vătămare corporală.48 Aceiaşi autori susţin că, dacă făptuitorul a urmărit anume producerea consecinţelor enumerate de art. 182 alin. 2, el a comis fapta numai cu intenţie directă iar acest lucru constituie împrejurarea agravantă, prevăzută în alin. 3, art. 182 C. penal. Majoritatea autorilor consideră că această infracţiune, sub aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenţie indirectă sau praeterintenţie.49 În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie numai în ceea ce priveşte fapta de lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă faţă de consecinţa mai gravă produsă. Dacă nici măcar culpa făptuitorului nu poate fi stabilită, acesta nu va răspunde pentru consecinţele mai grave ci, după caz, 48 49

T. Vasiliu, G. Antoniu, op. cit. Trib. Reg. Iaşi, Dec. pen. nr. 2651/1967 în R.R.D. nr. 6/1968, pag. 168. 40

pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau pentru infracţiunea de vătămare corporală, după cum au mai afirmat unii autori. b)Mobilul şi scopul. Prin mobil se înţelege impulsul intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia, iar prin scop se poate defini obiectivul pe carel urmăreşte făptuitorul prin producerea faptei. Ambele elemente ale laturii subiective, cu care a acţionat faptuitorul, nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei. Ca mobil al acestei infracţiuni putem întâlni: furia, gelozia, duşmănia, răzbunarea, etc. Aceste impulsuri negative care direcţionează

în

mod

negativ

personalitatea

şi

mai

ales

comportamentul uman, se nasc şi se dezvoltă mai ales când sunt sub influenţa unor factori activi biologic, cum ar fi consumul de alcool sau de droguri. Scopul acestor infracţiuni, finalitatea pe care doreşte să o confere făptuitorul faptei sale ilicite, este foarte diversificat, fiind determinat de o serie de condiţii de ordin social, economic sau cultural. Statisticile poliţieneşti operative, cât şi practica judiciară dovedesc faptul că infracţiunea de vătămare corporală gravă şi, de regulă, infracţiunile comise cu violenţă, sunt specifice păturii sociale submedii sau familiilor dezorganizate, din această cauză scopul nu poate fi specific. După cum observăm, aceste elemente nu au o importanţă covârşitoare în determinarea sau existenţa elementului material al acestei fapte însă, cu ajutorul lor se poate realiza o mai bună 41

individualizare a pedepsei, lucru foarte util pentru înfăptuirea corectă a justiţiei. Secţiunea a III-a: Forme. Modalităţi. Sancţiuni. 1. Forme. a)Actele pregătitoare, adică acele activităţi întreprinse de făptuitor pentru săvârşirea infracţiunii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Ele ar putea fi sancţionate dacă ar fi înfăptuite de alte persoane decât făptuitorul, caz în care ne-am afla în faţa unei complicităţi anterioare. Dacă autorul comite acte preparatorii, acestea vor fi absorbite de activitatea de autorat iar delimitarea acestor acte are o importanţă deosebită, mai ales pentru individualizarea pedepsei. b) Tentativa la infracţiunea de vătămare corporală gravă este posibilă, însă ea nu cade sub incidenţa legii penale în varianta tipică. La faptele incriminate de art. 182 alin. 3 C. penal, când infracţiunea s-a comis cu intenţie directă, tentativa se pedepseşte. c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul descris de norma incriminatoare, adică vătămarea corporală care necesită pentru vindecare cel puţin 60 de zile de îngrijiri medicale. În concluzie, din cele enumerate mai sus, rezultă că infracţiunea de vătămare corporală gravă, sub aspectul formei, este o infracţiune materială instantanee şi de daună, săvârşită atât printro acţiune cât şi prin inacţiune. 2. Modalităţi. A. Modalităţi normative.

42

Infracţiunea de vătămare corporală gravă, ca şi cele prevăzute de art. 180 şi 181 C. penal, este considerată o infracţiune de acţiune – comisivă (realizată prin activitatea făptuitorului), materială (vătămarea corporală se produce instantaneu, la contactul violent cu corpul victimei) şi de daună.50 Această infracţiune are ca modalităţi normative fapta descrisă la art. 182 alin. 1 C. penal, pe de o parte, şi modalităţile agravate prevăzute de art. 182 alin. 2 şi 3 C. penal, pe de altă parte. a)Varianta tip - este cuprinsă în primul aliniat al art. 182 C. penal, fiind delimitată de toate consecinţele care constituie elementul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală gravă: -o vătămare care necesită spre vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile; Prin îngrijiri medicale se înţelege supunerea la un tratament medical adecvat, aplicat chiar şi empiric, nu neapărat de către un medic. În acest sens, prin sentinţa penală nr. 2414/22 iunie 1992, pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost condamnat la închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal, inculpatul N.I. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că la data de 15 octombrie 1991, inculpatul i-a aplicat părţii vătămate lovituri de cuţit, care au necesitat îngrijiri medicale pe o durată de 60-70 de zile, aşa cum reiese din certificatul medico-legal nr. 3441/8 noiembrie 1991, eliberat de Serviciul medico-legal judeţean Constanţa. Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat recurs susţinând, printre altele, că, deşi conform certificatului medico-legal au fost necesare 60-70 zile de îngrijiri medicale, totuşi din actele dosarului rezultă că în această perioadă la care se referă certificatul medicoA. Boroi, V. Iftenie, ”Infracţiunile de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii”, Ed. Juridică, Bucureşti, 2004, pag. 58. 50

43

legal, persoana vătămată a prestat activităţi de muncă în majoritatea timpului la unitatea la care este angajat, astfel încât se impune o nouă expertizare pentru a se stabili timpul real necesar pentru îngrijiri medicale ca urmare a faptei inculpatului. În aplicarea prevederilor art. 182, alin 1 C. penal, nu prezintă relevanţă faptul că, în perioada la care se referă certificatul medico-legal în ceea ce priveşte timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării, persoana vătămată s-a deplasat de acasă, ori chiar a prestat efectiv muncă, atâta timp cât din probe nu rezultă că deplasările au avut ca efect o agravare a consecinţelor vătămătoare, produse prin actul de agresiune. Ceea ce a înţeles legiuitorul să sancţioneze este numai săvârşirea agresiunii incriminate de prevederile art. 182, alin. 1 C. penal. Legea nu obligă persoana vătămată să stea în pat în perioada la care se referă certificatul medico-legal, întrucât vindecarea leziunilor se face de la caz la caz, uneori prin, alteori fără imobilizare. În speţă, loviturile fiind aplicate în abdomen, persoana vătămată a fost în măsură să presteze chiar şi muncă şi nu rezultă că prin aceasta s-a agravat starea sănătăţii sale în raport cu cea existentă după aplicarea loviturilor. Împrejurarea că în perioada îngrijirilor medicale cel vătămat prestează munca ar putea să aibă relevanţă numai în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor civile; în speţă, persoana vătămată nu sa constituit parte civilă51. Soluţia Tribunalului Judeţean Constanţa ridică anumite controverse. Într-o opinie, se susţine că tratamentul medical pentru vindecare nu presupune, în mod necesar, în toate cazurile, nici internare în spital, nici imobilizare la pat şi nici măcar repaus permanent şi obligatoriu la domiciliu. Vindecarea, ca efect al tratamentului aplicat, nu se poate produce în mod brusc, prin 51

R.R.D. nr. 6/1993. 44

trecerea directă de la starea de vătămare acută la starea de sănătate completă. Dimpotrivă, ea presupune un proces organic lent care se înfăptuieşte în decursul timpului şi în care trecerea de la starea de vătămare corporală acută la cea de sănătate se face treptat, progresiv. De aceea, regenerarea treptată a forţelor organismului poate, la un moment dat, în cursul procesului de vindecare, să determine recăpătarea capacităţii de muncă a persoanei vătămate, deşi vindecarea nu s-a produs încă. Nu se poate pune semnul egalităţii între durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare şi durata incapacităţii de muncă determinate de fapta inculpatului cum, de asemenea, nu se poate pune semnul egalităţii între recăpătarea capacităţii celui vătămat de a-şi duce munca în cadrul exercitării atribuţiei, funcţiei şi scopul în vederea căruia se aplică tratamentul medical. Tratamentul se poate aplica şi concomitent cu activitatea dusă în cadrul serviciului, fără ca prin aceasta să se înlăture semnificaţia sa sub aspectul încadrării juridice a faptei care l-a făcut necesar. Sub aspectul laturii civile, recăpătarea capacităţii de muncă poate produce anumite efecte juridice, în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului.52 Într-o altă opinie, contrară celei enunţate mai sus, se susţine că există două moduri prin care se poate stabili durata îngrijirilor medicale; putem sublinia că este procedura uzuală care se foloseşte de obicei în cauzele penale. Această modalitate este un pronostic medical prin care se caracterizează vătămarea produsă, imediat după săvârşirea faptei, prin care se stabileşte numărul de zile necesare pentru vindecare, de unde reiese şi gradul de pericol social al infracţiunii, având un rol determinant la încadrarea juridică a faptei. 52

Dorin Clocotici, în R.R.D. nr. 3/1973. 45

Cea de-a doua modalitate de calculare a numărului zilelor de îngrijiri medicale constă în timpul efectiv necesar îngrijirilor medicale; acelaşi autor consideră că este sigur că în acest fel se ajunge la fixarea unor aspecte concrete şi certe reflectând realitatea faptelor, în materialitatea lor obiectivă. Atunci când textul de lege emite un criteriu precis pentru stabilirea gradului de pericol social al faptelor, criteriul constând în gravitatea urmărilor acestor fapte, gravitate care este determinată de stabilirea unei durate de îngrijiri medicale, este necesar ca această durată să fie constatată precis şi concret. Aprecierea apriorică poate fi infirmată ca efect al unor împrejurări variabile şi incerte, cum ar fi: natura variată a vătămării, complexul de caracteristici specifice ale unui anumit organism, pregătirea neegală a medicilor care fac constatarea, reacţiile neaşteptate ale organismului faţă de un anumit tratament. Ca atare, se consideră că prin orice apreciere apriorică intră un anumit coeficient de incertitudine, în schimb, constatarea finală, bazată pe aprecieri concrete şi efective reprezintă o apreciere a realităţii şi, deci, poate sta

la baza stabilirii adevărului ca

principiu general valabil al activităţii justiţiei. Din aceste lucruri rezultă că cererea care se face într-o cauză penală de a se admite o expertiză medico-legală pentru a verifica, după efectuarea tratamentului, durata exactă a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, nu poate fi respinsă. Admiterea acestei cereri ar constitui o garanţie concretă a respectării dreptului la apărare şi ar putea consolida temeiul probatoriu pe care, în cele din urmă, s-ar fi srijinit soluţia cauzei. Dintre aceste două opinii, atât practica judiciară cât şi doctrina au admis ca viabilă pe prima dintre ele, în sensul că, pentru existenţa infracţiunii, nu are relevanţă că în perioada îngrijirilor 46

medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la serviciu. Fapta constituie infracţiune de vătămare corporală gravă şi în cazul în care durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că partea vătămată a urmărit cu bună-ştiinţă să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost provocate, în scopul obţinerii unei pedepse mai grele pentru făptuitor.53 În concluzie, admiterea unei cereri pentru efectuarea unei expertize medico-legale, survenite după o examinare prealabilă a persoanei vătămate, în scopul schimbării încadrării juridice a faptei de vătămare corporală gravă, în condiţiile în care persoana vătămată a efectuat unele activităţi de serviciu, nu este valabilă. Suntem în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical; în speţă, victimei, în certificatul medico-legal, i se reţinuseră 9 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Ulterior, plaga s-a agravat, necesitând spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Prin urmare, ne aflăm în faţa unei infracţiuni progresive, în sensul că urmările se prelungesc după consumarea faptei, încadrarea juridică fiind în funcţie de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente infracţiunii au încetat.54 Totodată, se reţine infracţiunea de vătămare corporală gravă şi în împrejurarea în care prelungirea duratei îngrijirilor medicale a fost favorizată de o leziune preexistentă. Este lipsită de relevanţă existenţa unei leziuni anterioare, de vreme ce cauza care a declanşat efectul şi, în consecinţă, îngrijirile medicale - indiferent de 53 54

O. Loghin, A. Filipas, op. cit. R.R.D. nr. 2/1973, pag. 170. 47

durată - l-a constituit actul de lovire a victimei şi producerea sau redeschiderea unei fracturi, cu toate urmările medicale ce decurg din aceasta. În speţă, inculpatul a lovit victima cu un lemn, cauzându-i o fractură a antebraţului, pentru a cărei vindecare este necesară o durată de îngrijiri medicale de 80-90 de zile, în loc de 40-50, datorită unei fracturi mai vechi, la acelaşi nivel, motiv pentru care procesul de osificare s-a realizat cu mai multă dificultate55. b)Variantele agravate prevăzute de alin. 2 şi 3 ale art. 182 C. penal: -provocarea unei boli grave, boală care să nu poată fi susceptibilă de vindecare în condiţiile evoluţiei contemporane a ştiinţei medicale. Această consecinţă a fost inclusă în urmarea descrisă de numărul de îngrijiri medicale.56 -pierderea

unui

simţ

sau

organ

sau

încetarea

funcţionării acestora; trebuie să se înţeleagă unul dintre cele cinci simţuri pe care le posedă omul încă de la naştere. În speţă, s-a reţinut existenţa infracţiunii de vătămare corporală gravă în cazul faptei comise de D.I. Acesta, pe fondul consumului de băuturi alcoolice împreună cu persoana vătămată G.V., au ajuns la anumite controverse care s-au finalizat cu o confruntare între cele două persoane. De la distanţă relativ mică, 5-6 metri, inculpatul a aruncat cu o piatră în victimă, provocându-i pierderea unui ochi. Ca urmare a acestui fapt, victima şi-a alterat considerabil şi vederea, unul dintre simţurile vitale ale persoanei umane.57 Într-o altă împrejurare, inculpatul M.V., aflându-se în stare de ebrietate, a început să îşi acuze concubina că îl înşeală. După ce cearta dintre cei doi s-a agravat, pe fondul tensiunii nervoase care se R.R.D. nr. 5/1996, C.S.J., secţia penală, Decizia nr. 2561/19 octombrie 1995. V. Dongoroz şi alţii, op. cit., vol. III. 57 Judecătoria Vaslui, decizia penală nr. 2157/1997. 55 56

48

afla între cei doi, inculpatul a luat un pahar cu apă şi l-a aruncat în capul victimei provocându-i pierderea vederii la un ochi şi leziuni ce au necesitat spre vindecare 35 zile de îngrijiri medicale. Fapta constituie vătămare corporală gravă, chiar dacă nu întruneşte condiţia îngrijirilor medicale, întrucât s-a produs pierderea nu totală, ci parţială, a unui simţ, nu şi a organului care exercită acest simţ.58 -o infirmitate permanentă fizică sau psihică. Cu alte cuvinte, prin consecinţa descrisă de legea penală, se înţelege un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncţional sau numai funcţional. Infirmitatea se asociază şi cu scăderea, tulburarea sau încetarea unei funcţii a unui organ pereche, compensată de organul restant (ochi, rinichi). Uneori, caracterul de permanenţă al infirmităţii încetează prin anumite intervenţii chirurgicale, alteori, deşi realitatea prejudiciului anatomic nu poate fi contestată, prin importanţa sa minimă morfologică sau morfofuncţională, nu constituie o infirmitate (de exemplu, lipsa unei porţiuni mici a falangei, a unui ţesut tegumentar)59. În speţă, se reţine infracţiunea de vătămare corporală gravă prin provocarea unei infirmităţi fizice şi psihice în fapta inculpaţilor D.L., C.M., B.V. Aceştia, supăraţi de tratamentul exigent pe care îl aplica profesorul lor, B.E., în seara zilei de 12 decembrie 1997, l-au aşteptat după sfârşitul orelor prevăzute în programul şcolar, într-un loc întunecos, unde i-au aplicat mai multe lovituri în zona abdominală, dorsală şi în regiunea capului, după care l-au aruncat într-o ghenă. În urma căzăturii, victima s-a lovit la cap, provocându-i-se o fractură a ţesutului osos în zona craniului. În urma infracţiunii savârşite, din certificatul medico-legal au rezultat 55 de zile de îngrijiri medicale şi lipsa de ţesut osos la 58 59

Judecătoria Vaslui, decizia penală nr. 3458/1998. C. Pletea, “Violenţa împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Piteşti, 1999. 49

nivelul craniului pe o suprafaţă destul de mare. Deşi prin intervenţia medicală şi prin tratament, prejudiciul morfologic a fost reparat, infirmitatea persistă prin localizarea şi gravitatea loviturii iniţiale chiar dacă s-a aplicat aloplastia. Pe plan psihic, urmările faptei se caracterizează printr-o stare de nervozitate şi tensiune permanentă. După cum se observă, fapta, prin pericolul social ridicat pe care îl prezintă, ar fi putut constitui infracţiunea de tentativă de omor, dar, din cercetările efectuate, a rezultat intenţia făptuitorilor de a-i aplica o corecţie, cu scopul de a deveni un profesor mai indulgent. Prin urmare, instanţa a hotărât pedepsirea tuturor infractorilor la 5 ani de închisoare, cu plata despăgubirilor cauzate ca urmare a încetării capacităţii de muncă pe o perioadă de 1 an.60 Constituie infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 C. Penal, cu producerea unei infirmităţi, şi fapta persoanei care, din dorinţa de a lovi anumite persoane, aruncă cu pietre asupra acestora pe un drum public, pe care se găsesc şi alte persoane, şi loveşte pe mai multe dintre ele, care nu făceau parte dintre cele vizate de infractor în mod direct, provocându-le infirmităţi fizice şi reducerea capacităţii de muncă. Fapta nu este săvârşită cu intenţie directă, dar nici din culpă (inculpatul, în mod uşuratic, a sperat că rezultatul nu se va produce) sau a neprevederii (inculpatul nu a prevăzut rezultatul, deşi putea şi trebuia să-l prevadă) ci cu praeterintenţie (el şi-a dat seama că poate lovi şi alte persoane decât cele vizate în mod direct şi, deşi nu dorea acest rezultat, a acceptat producerea lui). Aceeaşi infracţiune de vătămare corporală gravă în forma agravată se reţine şi în cazul în care persoana învinuită a prins victima de umeri şi a îmbrâncit-o, făcând-o să cadă pe o suprafaţă Tribunalul Judeţean Iaşi, decizia penală nr. 3571/1998.

60

50

asfaltată. În cădere, victima s-a împiedicat şi a căzut, provocându-ise o fractură a apofizei stiloide radiale, persoana vătămată rămânând cu o limitare a muşchilor articulaţiei mâinii stângi. Fapta de prindere şi împingere s-a comis cu intenţie iar fapta de împiedicare şi vătămare s-a produs prin culpa făptuitorului, care trebuia să prevadă, în împrejurările în care a avut loc fapta, că victima, în etate de 75 de ani, împinsă cu putere, ar fi putut să se împiedice şi să cadă, iar în cădere să sufere o vătămare a integrităţii corporale; în consecinţă, fapta a fost comisă cu praeterintenţie61. - producerea unei sluţiri. Această consecinţă vătămătoare se suprapune frecvent cu noţiunea de infirmitate sau pierdere a unui organ. Existenţa sluţirii presupune îndeplinirea următoarelor criterii: vătămarea sau leziunea produsă să aibă un caracter permanent; deformarea să fie evidentă; să persiste după epuizarea metodelor de tratament reparator62. Când persoana vătămată, cu intenţie refuză tratamentul medical, al cărui rezultat este cert favorabil (cum ar fi repararea unei edentaţii post-traumatice), nu se poate aprecia că este vorba de o desfigurare. Această consecinţă capătă un caracter complex, depăşind graniţa legii penale, în situaţia în care persoana vătămată are o anumită ocupaţie (actor, crainic, orator) sau funcţie care presupune contactul direct cu publicul, deoarece existenţa leziunilor deformatoare impune schimbarea profesiei, astfel încât, pe lângă pedeapsa cuprinsă în norma incriminatoare, făptuitorul va fi obligat şi la plata unor despăgubiri considerabile, în raport cu prejudiciul material şi moral creat (trebuie avut în vedere că victimele îşi

Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 684/30 martie 1968, în R.R.D. nr. 8/1968. 62 C. Pletea, op. cit., pag. 143. 61

51

întrerup cariera pentru care au muncit din greu şi care ar fi putut să le aducă numeroase avantaje materiale). Soluţiile referitoare la sluţire au, de obicei, ca obiect, vătămari produse la nivelul feţei, cu preponderenţă fiind afectată zona maxilo-buco-facială, iar în cadrul acesteia, pierderea dinţilor ca urmare a violenţelor exercitate de făptuitor ocupă locul principal. În speţă, se reţine infracţiunea de vătămare corporală gravă în sarcina inculpatului care a lovit persoana vătămată în zona feţei, cauzându-i fractura dintelui frontal 22 şi o plagă la buza superioară ce a necesitat pentru vindecare sub 20 de zile de îngrijiri medicale. Împotriva hotărârii rămase definitive s-a declarat recurs extraordinar, susţinându-se că fractura unui singur dinte frontal nu poate fi considerată sluţire deoarece, prin tratament protetic, poate fi reparată. Instanţa ierarhic superioară a considerat, pe bună dreptate, că recursul este neîntemeiat, argumentând că pierderea unui dinte frontal creează o dizarmonie esenţială în fizionomia persoanei vătămate, reprezentând un prejudiciu estetic ireversibil. Faptul că dintele putea fi înlocuit cu o proteză este irelevant deoarece lucrarea dentară, deşi într-o anumită măsură ascunde prejudiciul estetic suferit, nu-l poate înlătura63. Sluţirea prin provocarea pierderii dinţilor nu ar putea fi condiţionată de numărul şi de poziţia lor ci de consecinţele produse sub aspect funcţional şi estetic. În mod just, doctrina a apreciat că şi pierderea unui singur dinte înseamnă adesea sacrificarea altor doi dinţi laterali pentru a putea monta o proteză, iar aceasta, oricât de perfectă ar fi, nu va putea substitui niciodată complet înlocuirea dintelui natural, atât sub aspect funcţional cât şi estetic64. Sub acest Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1517/1992, în R.R.D. nr. 3/1993. 64 G. Antoniu, C. Breban, “Comentarii. Practica Judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992. 63

52

aspect ar fi justificat ca instanţele de judecată din România să alinieze în fiecare caz în parte consecinţele produse de pierderea dinţilor (ca urmare a violenţelor exercitate de inculpat) spre a verifica dacă, în raport de situaţia concretă a victimei, pierderea unuia sau a mai multor dinţi, indiferent de locul unde erau situaţi, nu s-a produs sluţirea victimei, după cum prin pierderea unui singur dinte s-au produs asemenea consecinţe, după cum am putut observa din speţa descrisă anterior. În asemenea circumstanţe, practica judiciară a considerat că nu există

infracţiunea de vătămare corporală gravă în teza

privind sluţirea, dacă prin fapta inculpatului s-a cauzat victimei un traumatism al buzei superioare din care a rezultat necesitatea extragerii a doi dinţi incisivi ai persoanei vătămate şi a unor îngrijiri medicale de 14 zile. Sluţirea nu există în situaţia în care cei doi dinţi ai victimei au fost înlocuiţi de o proteză, ceea ce a restabilit total funcţia masticatorie a acestora şi aspectul normal al figurii. De asemenea, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 C. Penal, în teza privind sluţirea, dacă prin fapta inculpatului s-a produs pierderea de către persoana vătămată a unicului dinte pe care îl avea sau dacă infractorul i-a tăiat victimei părul sau i-a ras sprâncenele, deoarece ambele sunt supuse unui proces natural de regenerare, prin urmare pierderea suferită de victimă în ceea ce priveşte înfăţişarea este numai temporară65. Într-o altă stare de fapt, inculpatul G.I., aflat în stare de ebrietate, în timpul unei altercaţii cu E.I., l-a muşcat pe acesta de nas şi de pavilionul urechii stângi, provocându-i leziuni

ce au

necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale şi un grav prejudiciu estetic66. 65 66

R.R.D. nr. 6/1975, pag. 70. T.J. Vaslui, decizia penală nr. 2137/1997. 53

În astfel de situaţii există sluţire deoarece restabilirea posttraumatică a aspectului feţei nu se poate realiza printr-un proces normal de vindecare ci numai prin efectuarea unei lucrări artificiale prin care defectele estetice pot fi ascunse sau atenuate dar nu înlăturate complet. A mai fost considerată sluţire producerea uneia sau mai multor cicatrici faciale vizibile care alterează înfăţişarea fizică a victimei. În concluzie, în aprecierea acestei modalităţi sunt esenţiale urmele ireversibile, atât din punct de vedere funcţional cât şi estetic. - provocarea avortului. Pentru aprecierea acestei consecinţe dăunătoare surprinse de art. 182 alin. 2 C. Penal, trebuie să avem în vedere două criterii, şi anume: victima să fie însărcinată şi făptuitorul să fie în cunoştinţă de cauză sau să fi putut să-şi dea seama de această împrejurare. În speţă, inculpatul V.I., care trăia în concubinaj cu victima L.D, pe fondul unor sentimente de gelozie, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în abdomen şi în zona feţei, provocându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare 55 zile de îngrijiri medicale67. Din cercetările efectuate de organele judiciare şi din constatarea medico-legală a rezultat că victima era însărcinată în luna a III-a, iar inculpatul cunoştea acest lucru, însă, după cum a declarat acesta din urmă, el a dorit să-i aplice aceste lovituri în scop de corecţie, pentru a nu-l mai înşela şi nicidecum în scopul provocării avortului; de aceea a atacat cu recurs hotărârea instanţei de fond, pentru a nu se reţine în sarcina sa infracţiunea de vătămare coporală gravă. Recursul, pe bună dreptate, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, astfel încât făptuitorul a fost condamnat la executarea pedepsei cu închisoarea pe o perioadă de 4 ani, pentru infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C. penal, în teza privind provocarea avortului, după vechea reglementare. 67

Tribunalul Municipiului Bucureşti, decizia penală nr. 3747/1996. 54

Specialiştii în medicina legală au considerat că poate constitui infracţiunea de vătămare corporală gravă şi avortul post-traumatic, în anumite condiţii, putând avea drept consecinţă chiar pierderea capacităţii de procreare (cum ar fi rupturile uterine, infecţii grave necesitând histeroctomie)68. - punerea în primejdie a vieţii persoanei. Această consecinţă vătămătoare cuprinsă în norma de incriminare a dat naştere la numeroase probleme care trebuie soluţionate în timpul cercetării, probleme care sunt cu atât mai dificile cu cât privesc latura subiectivă a făptuitorului. Această dispoziţie se află la graniţa a două infracţiuni deosebit de periculoase pentru fiinţa umană şi anume vătămarea corporală gravă şi tentativa de omor. Pentru a se reţine infracţiunea de vătămare corporală gravă la teza privind punerea în primejdie a vieţii persoanei, făptuitorul, sub aspectul laturii subiective, trebuie să acţioneze numai în vederea vătămării victimei dar în condiţii susceptibile de a-i provoca moartea. În speţă, fapta inculpatului care a lovit victima în antebraţul stâng cu un corp contondent ascuţit, provocând secţionarea arterei radiale, ceea ce a determinat o hemoragie care a pus în pericol viaţa victimei, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă şi nu tentativă de omor. În fapt, inculpatul a comis fapta pentru a-l putea desprinde pe prietenul său care era trântit jos şi imobilizat de victimă. Din împrejurările enumerate mai sus rezultă că inculpatul a acţionat nu cu intenţia de a ucide ci de a determina victima să îl lase în pace pe prietenul său.69 Într-o altă situaţie, fapta de a lovi fără intensitate puternică victima asupra tuturor zonelor corpului, şi nu cu precădere asupra zonelor vitale, victima suferind totuşi leziuni care i-au pus în pericol 68 69

V. Beliş, “Tratat de medicină legală”, vol. I, pag. 359. G.Antoniu, C.Bulai, op. cit. 55

viaţa, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. 2 C. penal. În speţă, în luna aprilie a anului 1991, inculpatul M.I. a cunoscut pe partea vătămată P.D., necăsătorită, cu care a întreţinut relaţii de prietenie. La iniţiativa lui M.I., cei doi au închiriat o cameră la hotel unde, în urma unor discuţii şi pe fondul consumului de alcool, inculpatul, într-un acces de gelozie, a început să aplice lovituri părţii vătămate, la început cu palmele, cu pumnii, apoi cu picioarele, după care a început să o lovească cu resturile unei sticle sparte, până a observat că îi curge sânge, motiv pentru care a dus-o în baie şi a început să o spele. Din dispoziţiile martorilor rezultă că agresivitatea făptuitorului la adresa victimei a încetat când administratorul şi paznicul hotelului au intrat în camera unde se aflau părţile şi, cu ajutorul inculpatului, sesizând starea gravă a sănătăţii victimei (leziuni pe aproximativ 80% din suprafaţa corpului), au solicitat intervenţia salvării. Transportată la spital , victima a fost salvată. Pentru această faptă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de tentativă de omor însă, în baza art. 334 C. pr. penală, instanţa de judecată a schimbat încadrarea juridică a faptei, reţinând în sarcina inculpatului comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, în varianta punerii în primejdie a vieţii victimei. Împotriva acestei hotărâri, procurorul a declarat recurs extraordinar, care a fost considerat de instanţa superioară ca neîntemeiat.70 Din împrejurările prezentate mai sus reiese cu claritate că intenţia făptuitorului nu a fost de a ucide victima deoarece, din probele administrate la dosar, a rezultat ca făptuitorul a spălat persoana vătămată de mai multe ori când aceasta sângera, iar când a realizat posibilitatea morţii victimei, a încercat să o înlăture, ajutând administratorul şi paznicul hotelului să ducă victima la spital. C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2142/15 octombrie 1992, în R.R.D. nr. 11/1996, pag. 117. 70

56

Doctrina franceză a stabilit, în raport de intenţia specifică a făptuitorului de a ucide victima, trei elemente esenţiale: intensitatea, obiectul şi mobilul. Inculpatul, în vârstă de 32 de ani, bine clădit fizic, dacă ar fi lovit cu toată forţa, sigur ar fi putut provoca moartea victimei, însă prin loviturile sale, acesta a produs victimei hematoame, plăgi şi echimoze şi nu i-a provocat nici o fractură sau traumatisme ale unor organe interne. Ori, pentru realizarea infracţiunii de omor, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că victima trebuie să prezinte fracturi multiple, desprinderi de organe interne, răni adânci şi multiple, lovirea cu mare intensitate a unor zone vitale (cap, regiunea toracică), arsuri grave, atunci când infracţiunea se comite în această modalitate. În speţă, aceste elemente de calificare a intenţiei inculpatului lipsesc, el nefolosindu-se de nici unul din instrumentele apte să producă moartea victimei, neacţionând asupra unor zone considerate ca fiind vitale şi fără o intensitate mare a loviturilor aplicate victimei. Rezultatul socialmente periculos a fost punerea în primejdie a vieţii, reuşindu-se, în sfârşit, cu ajutorul făptuitorului, salvarea victimei. În concluzie, aprecierea Curţii Supreme de Justiţie în ceea ce priveşte fapta descrisă mai sus este pe deplin justificată deoarece sub aspectul laturii subiective, sub aspectul probelor administrate în cauză, putem considera că infracţiunea a fost comisă cu praeterintenţie; cu alte cuvinte, făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte aplicarea loviturilor, din dorinţa de a aplica victimei o corecţie, însă rezultatul infracţiunii, care constă în punerea în primejdie a vieţii victimei, s-a obţinut din culpă. -fapta comisă în scopul producerii consecinţelor prevăzute la aliniatele 1 şi 2, este o altă formă agravată prevăzută de alin. 3 art. 182 C. penal.

57

Cuvântul cheie al textului normei de incriminare, după cum lesne putem observa, este “scopul”. În legătură cu acest termen, în doctrina penală s-au formulat mai multe opinii. Unii autori au argumentat judicios poziţia subiectivă a făptuitorului prin prisma acestui cuvânt, susţinând că infracţiunea de vătămare corporală gravă, în forma agravată, nu se poate comite decât cu intenţie directă (făptuitorul prevede posibilitatea producerii rezultatului vătămător şi depune toate diligenţele pentru ca acesta să se producă)71. Alţi autori susţin că infracţiunea prevăzută la art. 182 alin. 1 C. penal, în varianta agravată, poate fi comisă atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă, menţionând că termenul scop este folosit nu pentru a califica intenţia ci pentru a deosebi ipoteza producerii consecinţelor cu praeterintenţie de consecinţele produse cu intenţie. Într-o altă opinie, s-a argumentat complementar că termenul scop nu are sensul de finalitate ce se situează în afara infracţiunii, ci de rezultat, şi se înfăţişează ca o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii, cerinţa ce trebuie efectiv realizată. Opinia justificată este prima, respectiv cea conform căreia infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate fi comisă decât cu intenţie directă. Termenul scop, la care se face referinţă în textul legal şi care condiţionează existenţa infracţiunii, nu caracterizează decât exclusiv intenţia directă a făptuitorului, fiindcă cel care urmăreşte acest scop precis, implicit, fără rezerve de îndoială pe plan psihic, urmăreşte rezultatul vizat de scop. Aceasta este semnificaţia cuvântului la care se face referire, deoarece scopul infracţiunii înseamnă “reprezentarea finalităţii ultime a acţiunii în realizarea căreia subiectul activ urmăreşte să-şi îndrepte toate eforturile”. Din această afirmaţie rezultă că infracţiunea de vătămare corporală gravă, în varianta alin. 2, nu se poate comite cu intenţie indirectă în sensul art. 19 pct. 1 lit. b C. penal: V. Gazdac, “ Diferenţa dintre scop şi urmarea imediată”, în R.R.D. nr. 4/1993, pag. 68-71. 71

58

„autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”, deoarece scopul urmărit, ca element al laturii subiective, nu se poate confunda cu urmarea faptei, care este specifică laturii obiective a infracţiunii. Aceasta variantă agravată a infracţiunii, care presupune sub aspectul laturii subiective existenţa intenţiei directe, nu o putem întâlni la anumite consecinţe vătămătoare dintre cele enumerate în textul legii penale la art. 182 alin. 2, cum ar fi provocarea avortului sau punerea în pericol a vieţii persoanei. Infracţiunea de vătămare corporală gravă, în tezele enumerate mai sus, nu se poate comite decât cu praeterintenţie, deoarece, dacă ar exista intenţia directă a făptuitorului, s-ar schimba, implicit, şi încadrarea juridică a faptei în provocarea ilegală a avortului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 185 C. pen. sau tentativa de omor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 174 alin. 2 C. penal. În speţă, instanţa a condamnat pe inculpatul G.V. la 6 ani de închisoare pentru vătămare corporală gravă, faptă prevăzută şi pedepsită, potrivit vechii reglementări, de art. 182 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 37 lit. b C. penal, reţinându-se că la data de 17 octombrie 1994 i-a tăiat concubinei sale nasul, buza superioară şi obrajii, cauzându-i o sluţire. Aflând că ea îl înşeală, acesta s-a hotarât să-i provoace o sluţire, de unde rezultă că a acţionat cu intenţie directă. Conform art. 188 din Legea 3/1978, „cel care prin fapta sa a adus daune sănătăţii unei persoane, va suporta cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală a victimei”. Tribunalul Suceava, prin decizia 24/15.01.1996, a admis apelul procurorului şi a desfiinţat în parte sentinţa pronunţată, obligându-l pe inculpat să plătească despăgubiri cu titlu de cheltuieli medicale, cu dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii, până la achitarea debitelor. Calificarea faptei a fost facută corect de instanţa de fond; ceea

59

ce a omis aceasta a fost plata despăgubirilor, fapt care a fost remediat de instanţa ierarhic superioară72.

B.Modalităţi faptice. În raport cu modalităţile normative, există numeroase modalităţi faptice în care pot fi comise infracţiunile de vătămare corporală gravă, determinate de datele concrete ale fiecărei fapte, cum ar fi: locul şi timpul în care s-a comis fapta prevăzută de legea penală, mijloacele folosite, relaţiile dintre subiecţi. În funcţie de aceste modalităţi, se ţine seama la determinarea pericolului social al faptei şi, pe cale de consecinţă, la încadrarea juridică a faptei şi individualizarea pedepsei. 3.Sancţiuni. Infracţiunea de vătămare corporală gravă este sancţionată în modalitatea ei simplă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 şi 7 ani. Dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa sub minimul special, putând coborî până la minimul general prevăzut de art. 76 lit. d C. penal. În modalitatea agravată prevăzută de art. 182 alin. 2 C. penal, această infracţiune este sancţionată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 şi 10 ani. Aici, dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, această pedeapsă poate coborî sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni, conform art. 76 lit. c C. penal. În modalitatea prevăzută de alin. 3, când fapta a fost săvârşită în scopul producerii consecinţelor prevăzute la alin. 1 şi 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani. C. Crişu, N. Crişu, St. Crişu, “Doctrina şi jurisprudenţa română”, Ed. Argessis, 1995. 72

60

În ambele cazuri, dacă se constată existenţa unor circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul ei special, conform art. 78 alin. 1 C. penal. Dacă aceasta este neîndestulătoare, se va adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi 1/3 din maximul ei special (deci până la 2 ani şi 4 luni în cazul modalităţii simple şi până la 2 ani şi 8 luni în cazul modalităţii agravate). Tentativa, atunci când se pedepseşte, se sancţionează cu închisoare de la 1 an şi 6 luni la 4 ani. În comparaţie cu Codul penal anterior (1936), modalitatea simplă prevăzută de art. 182 C. penal, este defavorabilă infractorului, în sensul că maximul special al pedepsei este mai ridicat, în vreme ce minimul

special a rămas acelaşi. Dacă se

constată existenţa unor circumstanţe atenuante, dispoziţiile Codului penal anterior sunt mai puţin favorabile infractorului deoarece permit coborârea pedepsei până la 3 luni închisoare, conform art. 57 din Codul penal anterior, în timp ce, conform dispoziţiilor noului Cod penal, pedeapsa poate fi coborâtă până la 15 zile închisoare, conform art. 76 alin. 1 lit. d. Dacă infracţiunea s-a comis asupra unui ascendent în linie directă sau asupra unei persoane ce are vârsta sub 15 ani, aceasta este considerată circumstanţă agravantă. Dispoziţiile Codului penal anterior, din acest punct de vedere, sunt mai favorabile infractorului deoarece prevăd sporirea maximului special până la 8 ani închisoare, (în comparaţie cu 9 ani şi 4 luni, conform art. 182 alin. 1 combinat cu art. 78 alin. 1 C. penal). Sub aspectul modalităţii agravate prevăzute de art. 182 alin. 3 C. penal, în comparaţie cu dispoziţiile Codului penal anterior, sunt mai favorabile, deoarece în Codul penal actual, maximul

61

special al pedepsei este inferior celui din Codul penal anterior, minimul special fiind acelaşi. Dacă se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, pedeapsa nu poate coborî sub 3 luni, atât în baza actualului Cod , cât şi în baza Codului penal anterior. La modalitatea agravată cuprinsă în actualul Cod penal, este necesar să semnalăm că este sancţionată şi forma tentativei în art. 182 alin. 4, în timp ce în vechiul Cod penal, era sancţionată numai fapta consumată. Dacă prin acţiunile sau inacţiunile făptuitorului s-au produs mai multe urmări vătămătoare din cele prevăzute la art. 182, persoana în cauză răspunde pentru o singură infracţiune în forma agravată, urmând ca la aplicarea pedepsei să se ţină cont de gravitatea socială a faptei savârşite. Datorită gravităţii sporite a acestei infracţiuni, împăcarea părţilor nu are efect asupra încetării sau scoaterii de sub urmărire penală a făptuitorului.

62

CAPITOLUL III DELIMITAREA INFRACŢIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ DE ALTE INFRACŢIUNI PREVĂZUTE DE CODUL PENAL

Infracţiunea de vătămare corporală gravă este o faptă penală care ocupă un loc distinct în cadrul infracţiunilor contra persoanei, fiind foarte des întâlnită, practica judiciară penală demonstrând că nu de puţine ori, omul, sub impactul unor impulsuri de ordin social sau psihologic, recurge la acte de violenţă şi agresiune în rezolvarea diferitelor raporturi juridice conflictuale în care este implicat. Nu puţine sunt situaţiile când această faptă penală apare în concurs cu alte infracţiuni, este absorbită de alte fapte prevăzute de legea penală sau se află, sub aspectul conţinutului constitutiv, la limita încadrării juridice cu alte infracţiuni. De aceea apare ca o necesitate prezentarea comparativă a infracţiunii de vătămare corporală gravă cu alte infracţiuni, în scopul unei depline înţelegeri a conţinutului constitutiv dar şi pentru aplicarea cu justeţe a normelor incriminatorii cuprinse în Codul penal român. 63

1. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de tentativa de omor. Nu de puţine ori, organele judiciare s-au aflat în dificultate în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei la art. 182 alin. 2 (în vechea reglementare alin. 1) sau la art. 174 alin. 2 C. penal. În speţă, s-a reţinut că la data de 11.11.1999, inculpatul S.I., în urma unor certuri repetate pe care le-a avut cu socrul său partea vătămată T.S., i-a aplicat acestuia o lovitură cu briceagul în zona coastei, cauzându-i o plagă tăiată-înţepată cu secţionarea arterei femurale stângi. Din expertiza medico-legală au rezultat 3045 zile de îngrijiri medicale necesare vindecării victimei şi punerea în pericol a vieţii acestuia. Analizând probatoriul în cauză, instanţa a apreciat că, deşi instrumentul folosit era apt pentru ucidere iar zona vizată era una vitală, inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a ucide, lovind la întâmplare, fără a viza în mod special o anumită regiune sau organ vital, de aceea s-a reţinut împotriva sa comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii victimei73. Într-o altă speţă, inculpatul, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a urcat la volan şi a început să conducă în mare viteză autoturismul proprietate personală, fără a poseda permis de conducere. Întrucât motorul, fiind ambalat, producea un zgomot specific, trei poliţişti, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, au procedat la oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ţinut cont de semnalizarea poliţiştilor şi, pe cale de consecinţă, nu a acţionat sistemul de frânare, lovind frontal unul dintre poliţişti şi a părăsit locul faptei, împrejurare de unde reiese cu claritate intenţia de a ucide. 73

R.R.D. nr. 10/1993. 64

Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică din tentativă de omor în cea de vătămare corporală gravă din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 184 alin. 2-4 C. penal. Curtea de Apel a admis recursul declarat de procuror şi partea civilă şi a schimbat încadrarea juridică, revenindu-se la tentativă de omor, soluţie considerată corectă şi de instanţa supremă74. Din cele două fapte prezentate mai sus putem concluziona că ambele infracţiuni, respectiv vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii persoanei şi cea de tentativă de omor, au acelaşi obiect juridic şi anume viaţa persoanei. Aceleaşi infracţiuni au şi o urmare imediată comună şi anume punerea în primejdie a vieţii persoanei, care prezintă două accepţiuni: a) cea juridică, ce constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, prin punerea în executare a unei acţiuni apte de a produce suprimarea acesteia (moartea) şi caracterizată de intenţia de omor; b)accepţiunea medico-legală care constă în crearea unui pericol iminent pentru viaţa persoanei, generat de natura şi gravitatea vătămărilor corporale produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi imediat, tardiv sau potenţial, important fiind ca leziunea să fie susceptibilă de a provoca moartea victimei, indiferent de îndepărtarea lui, prin tratament medical sau prin reactivitatea crescută a organismului. Infracţiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în vedere decât cea de-a doua accepţiune, cea medico-legală75. Punerea în primejdie a vieţii persoanei, în sens medicolegal, reprezintă în acest fel unicul criteriu de încadrare juridică a faptei de vătămare corporală gravă, ceea ce la tentativa de omor nu poate reprezenta decât un element de fapt, fiind necesar să se coroboreze cu alte circumstanţe reale şi personale - de ordin juridic 74 75

C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1710/14.06.1995, în R.R.D. nr.6/1996. Gh. Mateut, Micle B., în R.R.D. nr. 10/1993. 65

- cum sunt, de pildă, intenţia, premeditarea, regiunea corporală vizată şi instrumentul folosit la comiterea infracţiunii. În unanimitate, doctrina a considerat că acest criteriu subiectiv care diferenţiază infracţiunile de vătămare corporală gravă şi tentativa de omor trebuie dedus din elementele obiective ale faptei: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta pot releva sau nu intenţia de a ucide; natura obiectului vulnerant cu care a fost lovită victima, cu alte cuvinte, instrumentul folosit, trebuie să fie apt de a produce leziunile şi, implicit, starea morbidă. În acest sens, observăm intenţia de a ucide în speţa în care s-a reţinut că inculpatul a lovit partea vătămată cu un cuţit, cauzându-i o leziune penetrantă a hemitoracelui, leziune ce pune în pericol viaţa victimei. Din raportul de constatare medico-legală, s-a reţinut că victimei i s-a produs o plagă înjunghiată penetrantă în hemitoracele stâng, cu hemopneumotorax şi emfizem subcutanat pentru care s-a intervenit chirurgical, leziunile punând în pericol viaţa victimei. Astfel, instanţa supremă a considerat că fapta comisă de inculpat, pe bună dreptate, constituie elementul material al infracţiunii de tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă76. De asemenea, constituie tentativă de omor şi nu vătămare corporală gravă, fapta inculpatului de a arunca partea vătămată de pe podul de peste râu, de la o înălţime de 5,15 metri, în urma căreia victima a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 70-80 zile de îngrijiri medicale, cu punerea în pericol a vieţii acesteia. În speţă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că făptuitorul a acţionat cu intenţia de a ucide, că a acceptat şi prevăzut posibilitatea producerii morţii victimei, deşi nu a urmărit acest lucru, rezultatul letal neproducându-se datorită faptului că victima a căzut într-o zonă nămoloasă şi cu frunze77. 76 77

C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2259/14.09.1995, în R.R.D. nr. 8/1999. Curtea de Apel Timişoara, dec. pen. nr. 166/23.10.1996 în R.R.D. nr. 12/1997. 66

2. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de infracţiunea de provocare ilegală a avortului. Infracţiunea de provocare ilegală a avortului este prevăzută şi pedepsită de art. 185 C. penal, care la alin. 2 prevede că: "întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”, iar la alin. 3: “dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi (…)”. Ambele infracţiuni aflate în discuţie sunt asemănătoare sub aspectul urmării imediate şi anume provocarea fără acordul femeii însărcinate a unui avort. Ceea ce diferenţiază aceste două infracţiuni este obiectul juridic: la infracţiunea prevăzută de art. 185 este constituit de relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în legătură cu apărarea vieţii şi integrităţii corporale a femeii împotriva faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în mod ilegal, apărarea dezvoltării intrauterine a fătului şi asigurării natalităţii78 , pe când la infracţiunea de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea avortului, obiectul juridic îl constituie protejarea femeii împotriva actelor de vătămare corporală. Diferenţierea între infracţiunile prezentate mai sus apare şi sub aspectul laturii subiective, în sensul că în cazul faptei de vătămare corporală gravă, acţiunea făptuitorulul se declanşează nemijlocit asupra corpului femeii, urmărind producerea de vătămari corporale. Chiar dacă faptuitorul realizează pe plan mintal că femeia este însărcinată şi că prin activitatea ilicită ar putea provoca avortul, el nu urmăreşte acest lucru, considerând fără temei că el nu se va 78

V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 135. 67

produce. Astfel, fapta de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea avortului, sub aspectul laturii subiective, se comite cu praeterintenţie (fapta de vătămare corporală gravă asupra corpului femeii se produce cu intenţie directă iar provocarea avortului, din culpă). În cazul infracţiunii de provocare ilegală a avortului, acţiunea făptuitorului urmăreşte nemijlocit atât corpul femeii însărcinate cât şi produsul de concepţie; cu alte cuvinte, făptuitorul urmăreşte să provoace avortul fără a produce femeii vreo vătămare, alta decât cea inerentă avortului. 3. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de purtarea abuzivă în varianta agravată. Infracţiunea de purtare abuzivă în forma agravată este oglindită în art. 250 alin. 2 C. penal şi constă în “loviri sau alte acte de violenţă săvârşite asupra unei persoane de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”. Asemănarea constă în faptul că ambele infracţiuni vizează incriminarea unei agresiuni asupra unui subiect pasiv calificat. Dacă urmările acestei acţiuni ilicite produc victimei leziuni ce necesită spre vindecare nu mai mult de 20 de zile, faptele de loviri sau alte violenţe sunt absorbite de infracţiunea de purtare abuzivă. Dacă asupra subiectului pasiv circumstanţiat se produc vătămari corporale în sensul art. 182 C. penal, atunci infracţiunea de purtare abuzivă se află în concurs cu fapta de vătămare corporală gravă. 4. Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte. Infracţiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte, cuprinsă în art. 183 C. penal, presupune: „provocarea morţii

68

victimei ca urmare a comiterii vreuneia dintre faptele prevăzute de art. 180-182”. Această infracţiune, prin urmarea sa imediată, se aseamănă mai mult cu infracţiunea de omucidere, însă, prin obiectul juridic special şi prin cel material cât şi datorită aspectului subiectiv al ei, această infracţiune se aseamănă cu cea de vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieţii victimei, cu deosebirea că în cazul infracţiunii de la art. 183, rezultatul este cu mult mai grav decât o vătămare corporală gravă, şi anume constă în moartea victimei. Comiterea acestei fapte penale cu praeterintenţie constituie şi raţiunea care a stat la baza voinţei legiuitorului de a situa această infracţiune în secţiunea faptelor penale care vizează integritatea corporală şi sănătatea persoanei. 5.Delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă de tâlhărie. Infracţiunea de tâlhărie, încadrată la art. 211 C. penal, constă în „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”. În ceea ce priveşte infracţiunea de tâlhărie, în comparaţie cu cea de vătămare corporală gravă, putem afirma că, fiind o infracţiune îndreptată împotriva patrimoniului, obiectul material este un bun mobil, pe când corpul persoanei este un obiect material adiacent. Prin urmare, vătămările corporale produse unei persoane în scopul de a o deposeda de anumite bunuri, sunt absorbite de infracţiunea de tâlhărie, cu condiţia ca aceste vătămări să fie comise, 69

sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenţie. Dacă faptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte producerea urmării, adică, prevăzând-o, a urmărit sau acceptat producerea ei, răspunderea sa penală se stabileşte nu pentru modalitatea agravată a infracţiunii de tâlhărie ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din tâlhărie şi vătămare corporală gravă, în forma simplă (art. 182 alin. 1) sau în forma agravată când s-a produs vreuna dintre consecinţele prevăzute de art 182 alin. 2 C. penal79. În speţă, nu constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă ci tâlhărie, fapta inculpatului care, cu prilejul comiterii unui furt, pentru a-şi asigura scăparea, pricinuieşte victimei o vătămare corporală care ar putea constitui sluţire80. Încadrarea juridică în speţa prezentată mai sus este considerată justificată, deoarece făptuitorul a acţionat cu intenţie numai în vederea comiterii furtului, însă în mod subsidiar s-a folosit de violenţă pentru a-şi asigura scăparea, a prevăzut urmarea actelor sale de agresiune, însă nu le-a urmărit, considerând fără temei că nu se vor produce; deci, din punct de vedere al laturii subiective, făptuitorul a comis fapta cu praeterintenţie, ceea ce constituie forma de vinovăţie specifică în cazul tâlhăriei în forma agravată, prin urmare, soluţia dată de instanţă este pe deplin justificată. 6.Delimitarea

infracţiunii

de

vătămare

corporală

gravă

de

infracţiunea de viol în varianta agravată. Violul, în varianta art. 197 alin. 1 C. penal, modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 89 din 29 iunie 2001, constă în “Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaţi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa”. Fapta este mai gravă dacă, potrivit alin. 2 lit. 79 80

V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 228. G. Antoniu, C. Breban, op. cit. 70

c, “s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”. Varianta agravată a infracţiunii de viol se reţine numai dacă vătămarea corporală gravă a victimei a fost comisă din culpă. Prin urmare, forma de vinovăţie a infracţiunii de viol în varianta agravată trebuie să fie praeterintenţia, caz în care infracţiunea de vătămare corporală gravă este absorbită de infracţiunea de viol. Dacă făptuitorul comite fapta prevăzută la art. 182 cu intenţie directă, el va răspunde pentru un concurs de infracţiuni, şi anume viol şi vătămare corporală gravă. Există, de exemplu, această agravantă, dacă victima, spre a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul, voind să coboare un etaj, s-a dezechilibrat şi a căzut, suferind leziuni ce au necesitat spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale81. 7.Delimitarea

infracţiunii

de

vătămare

corporală

gravă

infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului este prevăzută de art. 306 C. penal şi constă în “punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice altă persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere sau educare”. Scopul acestei prevederi este protejarea minorului de fapte de violenţă menite a prejudicia dezvoltarea sa fizică sau psihică. Desigur că legea permite părinţilor sau persoanei căreia i-a fost încredinţat minorul spre creştere şi educare să recurgă, în unele situaţii, la luarea unor măsuri mai severe, însă cu respectarea Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1482/1985, în “Culegere de decizii”, 1985, pag. 306. 81

71

de

anumitor limite pentru a nu dăuna sănătăţii sau dezvoltării fizice, psihice, intelectuale şi morale a minorului. Aplicarea unor corecţii minorului nu înseamnă producerea, la adăpostul legii, a unor vătămări ci, dimpotrivă, dacă prin fapta subiecţilor activi circumstanţiaţi se produc leziuni ce dăunează integrităţii corporale şi sănătăţii minorului, există concurs de infracţiuni. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un băţ pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unor abateri comise de acesta şi de a-i produce leziuni ce au necesitat spre vindecare 60-65 de zile de îngrijiri medicale, nu constituie infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului ci infracţiunea de vătămare corporală gravă82. 8.Delimitarea

infracţiunii

de

vătămare

corporală

gravă

infracţiunea de încăierare. Prin încăierare, în conformitate cu art. 322 C. penal, se înţelege “participarea la o încăierare între mai multe persoane”. Fapta prezintă un caracter mai grav dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane şi prezintă un maximum de gravitate dacă, în condiţiile arătate mai sus, s-a produs moartea victimei”. Există încăierare numai atunci când mai multe persoane împărţite în grupuri adverse îşi aplică unele altora lovituri sau alte violenţe, când toţi au calitatea de subiecţi pasivi dar pot avea, în acelaşi timp, şi calitatea de subiecţi activi83. Astfel, observăm că în cadrul acestei infracţiuni se poate realiza elementul material al infracţiunii de vătămare corporală gravă.

Tribunalul Judeţean Harghita, decizia nr. 486/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, pag. 154. 83 V. Dobrinoiu, op. cit., pag. 596. 82

72

de

Dacă urmarea imediată a infracţiunii de încăierare constă în vătămare simplă (art. 181), aceasta se absoarbe în conţinutul infracţiunii care devine o infracţiune complexă faţă de încăierarea simplă, aceasta indiferent dacă se ştie sau nu cine a comis vătămarea. Dacă vătămarea corporală este gravă şi nu se cunoaşte cine a produs această urmare imediată, va exista varianta agravată a infracţiunii prevăzute de art. 322 C. penal ; dacă se cunoaşte cine a cauzat vătămarea corporală gravă, se pedepseşte pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se reduce cu un an.

73

CAPITOLUL IV ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ. Secţiunea I: Aspecte de metodică criminalistică privind infracţiunea de vătămare corporală gravă. 1. Probleme ce trebuie soluţionate cu ocazia cercetării. Unul din cele mai importante aspecte în ce priveşte infracţiunea prevăzută la art. 182 alin. 1 C. penal este metodica investigării ei. Odată ce s-a primit o sesizare sau după ce organele de poliţie s-au sesizat din oficiu despre comiterea unei astfel de infracţiuni, trebuie să se soluţioneze anumite probleme, ca: ♦ Existenţa

sau inexistenţa faptei, în sensul dacă făptuitorul a

aplicat victimei lovituri ori nu a luat anumite măsuri care, în final, au avut drept rezultat vătămarea gravă a integrităţii corporale şi a sănătăţii victimei; ♦ O altă problemă de o importanţă

vitală în stabilirea existenţei

elementului material al acestei fapte este confirmarea legăturii de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea vătămătoare a făptuitorului şi rezultatul socialmente periculos al faptei. ♦ Stabilirea datei şi locului săvârşirii infracţiunii de vătămare

corporală gravă. Vătămarea corporală gravă, prin natura ei, este o faptă penală care poate lăsa urme la locul faptei; dacă se stabileşte cu exactitate locul comiterii infracţiunii, ia naştere

posibilitatea

efectivă,

concretă de a descoperi urme şi mijloace de probă care pot fi valorificate prin dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a 74

expertizelor medico-legale. Cunoaşterea aspectelor legate de locul şi data comiterii infracţiunii

permite

stabilirea cu exactitate a

prezenţei făptuitorului sau a victimei în locul precizat în sesizare , a activităţilor desfăşurate de acesta înainte, în timpul şi după comiterea infracţiunii şi, de aici, posibilitatea de a fi sesizate anumite înscenări. ♦

O altă problemă ce trebuie lămurită cu ocazia cercetărilor este

identificarea făptuitorilor, calitatea lor şi contribuţia lor la comiterea infracţiunii. În cazul vătămării corporale grave, calitatea făptuitorului nu prezintă nici un fel de importanţă sub aspectul existenţei conţinutului constitutiv al infracţiunii sau, cu alte cuvinte, legea nu cere o calificare a subiectului activ pentru existenţa faptei; în consecinţă, subiectul activ nu este circumstanţiat, aceasta din punct de vedere al individualizării faptei, prin prisma legii penale, însă, sub aspectul metodicii criminalistice, calitatea persoanei are o importanţă considerabilă din următoarele motive: face legătura cu victima (cum ar fi situaţia unei răzbunări), pentru a verifica martorii. Pentru instanţa de judecată, calificarea subiectului activ priveşte, în special, individualizarea pedepsei, deoarece, dacă fapta este comisă de un ascendent în linie directă asupra unui urmaş sau colateral de-al său, calitatea lor constituie o circumstanţă agravantă. Stabilirea numărului făptuitorilor şi contribuţia lor la comiterea infracţiunii prezintă relevanţă mai ales în faza de judecată, în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei. ♦

Stabilirea concursului de infracţiuni. Atât practica judiciară cât şi doctrina au stabilit că există

atâtea infracţiuni de vătămare corporală gravă câte victime sunt de pe urma comiterii faptei prevăzute de legea penală.

75

Nu există concurs de infracţiuni dacă, în urma acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, rezultă mai multe consecinţe dăunătoare dintre cele prevăzute la art. 182 alin. 2 C. penal, însă acest fapt are o importanţă sporită la individualizarea pedepsei. Alteori, infracţiunea de vătămare corporală gravă poate fi comisă în concurs cu infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (după ce autorul aplică victimei corecţia, o leagă în scopul de a o împiedica să anunţe organele judiciare) sau cu infracţiunea de violare de domiciliu (în speţă, s-a reţinut că, fără consimţământul victimei, făptuitorul a pătruns în apartamentul acesteia care, de frică, se aruncă de la etajul I, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat spre vindecare 110-115 zile de îngrijiri medicale). În astfel de situaţii, obligaţiile organelor de cercetare penală sunt multiple: să adune toate probele cu privire la infracţiunea în cauză, să stabilească infracţiunile concurente şi să administreze probele pentru a argumenta existenţa infracţiunilor şi, totodată, să stabilească, pentru fiecare infracţiune concurentă, strategia de anchetă84. ♦ Stabilirea consecinţelor dăunătoare ale faptei, sub raportul

prevederilor legii penale şi actelor care demonstrează aceste urmări dăunătoare. În speţă, este vorba de certificatul medico-legal ce trebuie eliberat cu operativitate, în cel mai scurt timp posibil de la comiterea faptei, astfel încât, acest act, care constituie o probă puternică la dosar, să oglindească cu obiectivitate şi cât mai detaliat urmările faptei prevăzute de legea penală, atât sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale cât şi al consecinţelor prevăzute de art. 182 alin. 2 C. penal.

V. Berchesan şi alţii, “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpaţi, Craiova, 1994. 84

76

2.Activităţi specifice care se întreprind cu ocazia cercetării infracţiunii de vătămare corporală gravă. a)cercetarea la faţa locului; Este una dintre activităţile cele mai importante care se efectuează odată cu ajungerea echipei de cercetare la faţa locului. Această activitate, pentru a produce efectele scontate, trebuie să urmărească anumite reguli, bine stabilite de doctrina criminalistică: ♦

căutarea unor urme de natură biologică:sânge, salivă, fire de

păr, resturi de ţesut; acestea vor fi ridicate, conservate, trimise spre examinare la specialişti de la Institutul de Medicină Legală sau alte subunităţi de profil subordonate acestuia; ♦

căutarea de instrumente folosite de infractori şi urmele făcute

de acestea; este vorba de căutarea şi ridicarea obiectelor corp-delict cu ajutorul cărora s-a comis infracţiunea; importanţa acestor obiecte rezidă din faptul că se pot preleva de pe ele urme biologice, papilare care, prin comparaţie, pot duce la identificarea făptuitorului şi la dovedirea prezenţei sale la locul faptei; ♦

examinarea corpului victimei pentru a se descoperi şi a se

consemna în procesul verbal: leziunile existente, zona corpului în care acestea se află, natura lor (dacă au fost provocate prin lovire, tăiere, prin înţepare cu diferite corpuri contondente); ♦

întocmirea schiţei locului faptei, în scopul de a avea o

reprezentare cât mai exactă şi mai detaliată a modului în care s-a săvârşit fapta; ♦

identificarea martorilor oculari şi ascultarea urgentă a lor, a

celor ce au perceput direct împrejurările comiterii faptei; este vorba de "luarea la cald" a unor declaraţii de la persoane care au asistat efectiv la săvîrşirea infracţiunii. Aceste declaraţii sunt foarte importante mai ales sub aspectul conţinutului infracţional, care ajută organul de cercetare penală la elucidarea faptei (se pot afla 77

semnalmentele făptuitorilor, numărul lor, cum au acţionat şi, de aici, poate rezulta intenţia sau praeterintenţia, lucruri esenţiale la încadrarea juridică a faptei). b)dispunerea constatării medico-legale pentru a stabili: existenţa leziunilor, natura lor, mecanismul de producere a acestora, vechimea lor, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare în scopul încadrării juridice corecte a faptei comise de infractor. c)dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice în raport cu urmele descoperite la faţa locului sau cu prilejul desfăşurării altor activităţi de urmărire penală (percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, reconstituirea, etc.). Dintre aceste constatări, putem aminti: • constatarea tehnico-ştiinţifică bio-criminalistică; • expertiza dactiloscopică; • constatarea tehnico-ştiinţifică grafoscopică; • constatarea traseologică.

d)efectuarea percheziţiei domiciliare asupra unei persoane suspecte, atunci când există probe temeinice că ar fi putut comite infracţiunea. Scopul acestei activităţi este de a descoperi instrumente sau obiecte cu care a acţionat făptuitorul, obiecte de îmbrăcăminte de pe care se pot ridica urme biologice, încălţăminte, pentru a se face comparaţie cu urmele traseologice descoperite la locul faptei. e)ascultarea victimei, ocazie cu care se face un plan de ascultare ce ar trebui să conţină, printre altele, întrebări cu privire la: data şi locul unde a fost agresată, dacă l-a văzut pe infractor, semnalmentele acestuia, acţiunile pe care le-a întreprins ulterior acţiunii, dacă a existat provocare din partea victimei şi în ce a constat, modul în care a acţionat făptuitorul şi cei care l-au ajutat, în caz de participaţie, ce activităţi a întreprins victima pentru a se 78

apăra, să numească persoane care cunosc despre împrejurările comiterii faptei şi modul în care au aflat despre aceasta, să specifice, dacă ştie, situaţii în care făptuitorul a mai comis astfel de fapte şi cine sunt victimile. g)identificarea şi ascultarea martorilor şi anume a celor care au fost de faţă la comiterea faptei; cei care au cunoştinţă despre existenţa unor stări conflictuale între infractor şi victimă şi faptul că făptuitorul s-a exprimat de mai multe ori sub forma de ameninţări la adresa victimei; persoanele care au descoperit victima şi i-au acordat primul ajutor; vecinii, în legătură cu modul de comportare în societate al făptuitorului; persoane care au confecţionat pentru făptuitor anumite obiecte sau instrumente fără a şti care este precis destinaţia acestora; h)ascultarea făptuitorului; i se pun întrebări în legătură cu modul în care a comis vătămarea corporală, întrebări care să stabilească provocarea din partea victimei şi a motivelor pentru care învinuitul a depăşit legitima apărare; i)prezentarea spre recunoaştere a persoanei - are loc în momentul în care făptuitorul nu este cunoscut şi este necesară identificarea lui din rândul cercului de suspecţi. Stabilirea şi efectuarea acestor elemente de metodică criminalistică este foarte importantă pentru ştiinţa dreptului penal şi, în genere, pentru înfăptuirea justiţiei. Dacă dreptul penal construieşte fundamentul teoretic cu privire la relaţiile sociale ce trebuie protejate, criminalistica, prin regulile ei bine determinate, contribuie la dovedirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi la identificarea şi prinderea făptuitorilor.

79

Secţiunea a II-a: Aspecte de medicină legală privind infracţiunea de vătămare corporală gravă. Termenul de vătămare corporală gravă, consacrat pentru orice prejudicii aduse sănătăţii morale, fizice sau sociale a persoanei, defineşte, sub aspect juridic, o categorie de fapte antisociale, clasificate în ceea ce priveşte gravitatea lor, după un criteriu eminamente medical85. Tocmai acest criteriu ne determină să acordăm o atenţie deosebită medicinii legale în raport cu infracţiunea de vătămare corporală gravă, în scopul desluşirii cât mai juste a conţinutului legal al acestei fapte antisociale. Vătămarea corporală gravă este provocată prin acţiunea unor agenţi traumatici mecanici asupra organismului, ce are ca rezultat producerea unor leziuni caracteristice. Cu unele excepţii, agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce depind de o serie de factori: natura agentului vulnerant, forma, dimensiunea şi consistenţa acestuia, energia cinetică a corpului în mişcare86. Din punct de vedere al mecanismului de producere, se face deosebire între lovirea activă (agentul traumatic mecanic în mişcare loveşte corpul aflat în poziţie staţionară) şi lovirea pasivă (corpul aflat în mişcare se loveşte de un agent vulnerant fix). Au fost propuse câteva criterii de clasificare a leziunilor traumatice externe, mai importante fiind criteriul morfologic şi cel care ţine seama de natura agentului vulnerant. Leziunile

traumatice

(primare) pot fi: fără întreruperea continuităţii epidermului (echimoza, hematomul) şi cu soluţie de continuitate (excoriaţia, plăgile). Gh. Scripcariu, M. Terbancea, “Patologie medico-legală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 317. 86 Vladimir Belis, op. cit., pag. 313. 85

80

La rândul lor, plăgile capătă denumirea agentului vulnerant. Deosebim în acest sens: 1)plaga zdrobită (contuză), cu varietăţile: plesnită, sfâşiată, muşcată, scalpare; 2)plaga înţepată; 3)plaga tăiată; 4)plaga tăiată-înţepată (înjunghiată), toate trei varietăţile fiind produse de obiecte ascuţite; 5)plaga despicată; 6)plaga împuşcată. A. Leziuni traumatice externe cu păstrarea continuităţii epidermului. 1)Echimoza. Este una dintre cele mai importante şi cele mai frecvente leziuni traumatice externe ce apare în diferite împrejurări, mai ales în agresiuni, loviri cu sau de un corp dur. Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă mici rupturi capilare dermohipodermice şi, în condiţiile existenţei circulaţiei, o extravazare cu infiltraţie sangvină a ţesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o leziune care nu poate apărea decât în timpul vieţii, de obicei la locul unde acţionează agentul vulnerant; ele pot apărea şi la distanţă, prin difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor şi a altor spaţii prin propagarea undei de şoc. Importanţa medico-legală a echimozelor constă în faptul că atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea mecanismului de producere şi chiar a agentului vulnerant, a timpului scurs de la producere. 2)Hematomul. Este o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv puternic, ce determină ruperea unor vase cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea, în general, a continuităţii epidermului.

81

Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări, uneori grave, prin compresie. Deasemenea, ele pot fi generatoare de şoc traumatic, atunci când sunt numeroase şi întinse pe suprafeţe mari. În aceste cazuri, hematoamele impun acordarea unui număr mare de zile de îngrijiri medicale şi chiar punerea în pericol a vieţii, o consecinţă vătămătoare specifică infracţiunii de vătămare corporală gravă. B. Leziuni traumatice externe cu soluţie de continuitate tegumentară. 1)Excoriaţia. Este produsă prin frecarea de piele a unui corp dur cu o suprafaţă rugoasă sau a unui obiect ascuţit cu vârf sau lamă, rezultând o detaşare a epidermului în sensul diecţiei de mişcare. Denumirea de excoriaţie (zgârietură) corespunde unei leziuni lineare, în vreme ce întinderea în suprafaţă ar trebui denumită zona excoriată sau jupuitură. Evoluţia decurge, de regulă, fără complicaţii, după câteva zile crusta începe să se detaşeze, începând cu zonele superficial lezate, persistând apoi o urmă depigmentară care dispare, de regulă, în 7-10 zile fără cicatrizare. Infecţia posibilă prelungeşte această evoluţie. În general, pentru excoriaţii nu se acordă zile de îngrijiri medicale. 2)Plaga. Plăgile sau rănile sunt leziuni traumatice cu soluţie de continuitate, a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse. Plăgile pot fi superficiale sau profunde, acestea din urmă, la rândul lor, pot fi: penetrante (în cavităţi: craniene, toracice, abdominale) sau nepenetrante.

82

Din punct de vedere al evoluţiei, plăgile pot fi simple sau complicate, cea mai frecventă complicaţie fiind infecţia. Evoluţia plăgilor poate fi modificată de

tulburări circulatorii locale sau

generale şi de unele boli metabolice: diabetul. Plăgile simple, neinfectate, necesită, în general, 7-8 zile de îngrijiri medicale. De obicei, aceste leziuni se întâlnesc la toate vătămările corporale care necesită o anumită durată de îngrijiri medicale pentru vindecare, însă specifică infracţiunii de vătămare corporală gravă este producerea unor consecinţe enumerate efectiv în textul incriminator al art. 182 C. penal. Una dintre cele mai importante probe la dosarul cu privire la o vătămare corporală gravă este expertiza medico-legală, obligatorie în toate cazurile în care se aduce atingere integrităţii corporale şi sănătăţii unei persoane87. C. Expertiza sau constatarea medico-legală. Aceste acte procedurale se execută la cererea părţii lezate sau a organelor judiciare. Ţinând seama de gravitatea leziunilor prevăzute în art. 182 C. penal şi de faptul că nu mai poate avea loc împăcarea părţilor, în această împrejurare, medicul legist are obligaţia - în cazul expertizelor efectuate la cererea părţilor - de a încunoştiinţa organele judiciare competente în vederea luării măsurilor prevăzute de lege. În

afara

consemnării

datelor

medicale

obiective,

cuprinzând anamneza (rezultată din afirmaţiile victimei), felul leziunii,

localizarea,

dimensiunile,

profunzimea,

modificările

suferite în timp, obiectivele lucrării medicale au scopul de a oferi justiţiei elementele necesare încadrării corecte a faptei. Astfel, raportul medicului legist trebuie să consemneze: 87

V.Belis, op. cit., pag. 348. 83

a)realitatea traumatismului - aspectul morfologic şi topografia leziunilor; b)mecanismul de producere - lovire activă, cădere, comprimare; c)tipul obiectului cu care s-au produs leziunile - corp contondent, tăietor, înţepător; d)data producerii leziunilor şi dacă aceasta este în concordanţă cu afirmaţiile persoanei lezate; e)gravitatea leziunilor traumatice exprimată prin aprecierea duratei îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării; f)probabilitatea sau posibilitatea apariţiei de complicaţii, în cazul examinărilor recente sau realitatea acestora, în examinările la interval mai mare după traumatism, cu precizarea

legăturii de

cauzalitate dintre acţiunea iniţială şi aceste complicaţii; g)posibilitatea sau confirmarea apariţiei de sechele cu caracter permanent şi cu producerea unor infirmităţi; h)pierderea unui organ sau afectarea funcţionării acestuia; i)existenţa unor leziuni cu potenţial de a produce o sluţire sau confirmarea acesteia, în cazul examinărilor tardive; j)producerea unui avort posttraumatic; k)punerea în primejdie a vieţii victimei; l)eventualitatea unei autoagresiuni, simularea sau agravarea unor modificări posttraumatice şi exploatarea unor leziuni mai vechi. În mod obişnuit, constatarea medico-legală se efectuează la scurt timp după producerea leziunilor, prin examinarea directă a victimei iar uneori, cu efectuarea unor exploatări de laborator sau a unui consultant de specialitate.

84

1.Aprecierea gravităţii unui traumatism după criteriul duratei îngrijirilor medical. În cazul leziunilor traumatice produse în cazul agresiunilor sau din culpă, este obligatorie aprecierea duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar la încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală gravă. Durata

îngrijirilor

medicale

pentru

o

leziune

posttraumatică reprezintă tratamentul real efectuat sau necesar în vederea vindecării

unor leziuni, aceasta fiind independentă de

durata concediului medical, a spitalizării sau a altor criterii medicale, dar nu medico-legale88. Există situaţii când traumatizatul, deşi necesită îngrijiri medicale, nu le efectuează, vindecarea producându-se spontan sau după apariţia de complicaţii trăite sau neglijate. În aceste situaţii, medicul legist trebuie să ţină seama de gravitatea leziunilor iniţiale, de localizarea şi profunzimea acestora şi să aprecieze necesitatea şi durata îngriirilor medicale, în raport cu aceste considerente şi nu cu atitudinea expertizatului. În cazul în care complicaţiile locale - de obicei septice sunt consecinţa nerespectării indicaţiilor terapeutice sau a întreţinerii voluntare a acestora, este nevoie ca acest fapt să fie menţionat, arătându-se cauza eventualei prelungiri a îngrijirilor medicale şi implicit, raportul de cauzalitate cu leziunea iniţială. Tot în acest

context, se poate constata

faptul că unele afecţiuni

preexistente (diabet, afecţiuni hematologice, arteriopatii, reactivitate deosebită) pot constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii unor infirmităţi. Este indicat ca medicul examinator să consemneze aceşti factori care pot determina

88

V.Belis, op. cit., pag. 350. 85

întârzierea procesului reparator, şi să precizeze durata obişnuită a tratamentului necesar în cazul unei evoluţii normale. Leziuni traumatice foarte grave, necesitând mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale, de cele mai multe ori însoţite de sechele sau alte consecinţe prevăzute de art. 182 alin. 1 C. penal sunt: ◊

traumatisme cranio-cerebrale cu fracturi multiple, contuzie

cerebrală

gravă, comă prelungită, compresie cerebrală prin

hematom extra- sau subdural, care necesită spitalizare mai mult de 40 de zile; ◊

fracturi

multiple

ale

masivului

facial,

îndeosebi

ale

mandibulei; ◊

traumatisme toracice sau abdominale grave cu complicaţii

septice ce necesită intervenţii chirurgicale repetate cu spitalizare de minimum 40 de zile; ◊

fracturi multieschiloase cu deplasare ale oaselor lungi

necesitând imobilizare de minimum 40 de zile; ◊

în mod obişnuit, fracturile de humerus, femur, tibie (cu

excepţia unor cazuri în care evoluţia clinică şi radiologică este foarte bună sau a cazurilor care beneficiază de tratament chirurgical, imobilizarea fiind de până la 30-40 de zile). 2.Aspecte medico-legale privind noţiunea de pierdere a unui simţ sau organ ori încetarea funcţiei acestuia. Prin organ se înţelege o formaţie anatomică diferenţiată, având un ţesut, o vascularizaţie şi o inervaţie proprie, îndeplinind independent sau împreună cu un alt organ simetric, ori cu un alt ţesut sau organ, o anumită funcţie. O situaţie frecvent discutată în practică este cea a leziunilor dentare. Deşi dintele, ca entitate morfologică, având un 86

ţesut, o vascularizaşie şi o inervaţie proprie, poate fi considerat un organ, ţinând seama că întreaga dentiţie

constituie o

parte a

sistemului masticator, se apreciază că „pierderea unui organ”, în cazul leziunilor dentare, nu poate fi considerată ca atare, decât în cazurile extrem de rare de edentaţie completă posttraumatică. Întrucât, chiar în această situaţie, rolul de masticaţie al dinţilor este reparabil prin protezare, nu poate fi vorba nici de pierderea unei funcţii89. În schimb, funcţia de masticaţie poate fi pierdută în anchilozele temporo-mandibulare sau

în leziunile mutilante ale

mandibulei. 3.Aspecte medico-legale privind noţiunea de infirmitate fizică sau psihică. Această

noţiune se suprapune, de obicei, aceleia

de

pierdere a unui organ ori a funcţiei acestuia însă se deosebeşte de noţiunea de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit funcţional, chiar dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică. Această diferenţiere este foarte importantă pentru a înlătura anumite confuzii, întâlnite uneori

în practica medico-

legală; deşi prevederile Codului penal se referă numai la infirmitate şi nu la invaliditate, cu eventuale repercusiuni asupra capacităţii de muncă, apar probleme ridicate de Codul civil. Astfel, o infirmitate permanentă fără modificări funcţionale sau cu deficite minime, poate exista în lipsa unei invalidităţi, în timp ce aceasta din urmă coexistă întotdeauna cu o infirmitate90. În

cazul

modificărilor

psihice

sunt

indisensabile

examinarea de specialitate (clinică şi paraclinică) şi examinarea psihologică precum şi cunoaşterea stării anterioare traumatismului, 89 90

V. Belis, op. cit., pag. 355. V. Belis, op cit., pag. 355. 87

cunoscut fiind faptul că anumite deficienţe sau afecţiuni psihice preexistente sunt adeseori atribuite de către victime sau de către expert, în urma unor examinări superficiale sau incomplete.

4.Aspecte medico-legale privind noţiunea de sluţire. Prin sluţire se înţelege o deformare evidentă, morfologică sau estetică a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea sa, dar care creează victimei un grav prejudiciu fizic şi psihologic. Astfel, leziunile sechelare cuprinse în această noţiune nu se limitează numai la faţă, ci la orice modificare anatomică, ce nu doar prin localizare ci şi prin aspect, întindere şi morfologie constituie un prejudiciu estetic important, indiferent de regiunea corporală interesată. În unele situaţii, noţiunea de sluţire se suprapune cu cea de infirmitate sau pierderea unui organ (amputarea unor membre sau părţi ale acestora, lipsa unui glob ocular sau a pavilionului urechii, cicatrici întinse retractile sau cheloide). Conform legii, prejudiciul estetic va fi însemnat şi ireversibil după următoarele criterii: ireversibilitate, dezarmonie evidentă, gravitate vădită ce schimbă în rău înfăţişarea nativă a persoanei91. Caracterul de permanenţă, prin care trebuie să se individualizeze sluţirea, impune ca aprecierea medico-legală finală să fie făcută la un interval mai mare de timp de la producerea traumatismului şi după epuizarea tuturor metodelor terapeutice de chirurgie plastică şi reparatorie şi de fizio-terapie. Constatarea existenţei unei sluţiri, în cazuri limită, cu modificări mai mult sau mai puţin evidente, este de multe ori subiectivă, cu excepţia Decizia de îndrumare a C.S.J., în Gh. Scripcariu şi M. Terbancea, op. cit., pag. 318. 91

88

cazurilor de mutilare efectivă (pierderea unuia

dintre membre

prezintă un caracter deformant neîndoielnic). Un aspect de care trebuie să se ţină seama la aprecierea unei fapte ca fiind sluţire, îl constituie şi unele criterii legate de persoana expertizatului, şi anume: sexul, vârsta, profesia. 5.Aspecte medico-legale privind avortul posttraumatic. Avortul posttraumatic constituie acea consecinţă a infracţiunii de vătămare corporală gravă care este produsă de un traumatism mecanic. Pincipalele pobleme medico-legale în aceste cazuri sunt: a)felul, localizarea şi intensitatea leziunilor traumatice; b)prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul lovirii; c)realitatea avortului, data primelor semne şi evoluţia acestuia; d)dacă există legătura de cauzalitate între leziunile suferite de victimă şi întreruperea cursului sarcinii. În cazul examinării la intervale mai mari de la agresiune, când eventualele leziuni traumatice s-au vindecat sau în cazuri în care, după producerea avortului, au dispărut semnele de sarcină sau de stare postabortivă, originea traumatică a avortului este greu de demonstrat şi poate fi făcută numai pe baza unor date medicale clinice, obiective şi complete şi prin excluderea altei cauze de producere a avortului. Reconstituirea în mod cronologic a datei traumatismului, a apariţiei primelor semne de avort, a evoluţiei acestuia până la eliminarea produsului de concepţie, ca şi examenul clinic local şi general al traumatizatei sunt obligatorii în vederea precizării raportului de cauzalitate şi în excluderea unei eventuale simulări sau a unor manopere produse în scop abortiv.

89

În cazul sarcinilor aproape de termen, declanşarea prematură a travaliului, urmată de moartea produsului de concepţie (fie direct prin traumatism fie prin imaturitate) este încadrabilă în acelaşi articol de lege. 6.Aspecte medico-legale privind noţiunea de punere în primejdie a vieţii persoanei. În conformitate cu prevederile art. 182 alin. 1 C. penal, indiferent de durata îngrijirilor medicale, o leziune poate fi gravă şi să

constituie, în consecinţă, vătămare corporală

gravă şi prin

punerea în primejdie a vieţii persoanei. Acest aspect se cere rezolvat de expertiza medico-legală în cauze diferite, motivarea concluziei necesitând o bună documentaţie medicală, o analiză concretă a cazului sub aspect medical şi din care să rezulte o alterare evidentă a stării generale a bolnavului, cu modificări care să facă posibilă evoluţia gravă cu iminenţă sau prezumţie de deces. În mod concret, noţiunea de „punere în primejdie a vieţii persoanei” trebuie să se refere fie la gravitatea iniţială a loviturii fie la iminenţa sau la apariţia de complicaţii care pot duce la moartea victimei. Varietatea mare a reactivităţii organismului uman arată că în unele cazuri, chiar dacă leziunea este gravă, vindecarea se poate produce fără ca nici un moment viaţa victimei să fie pusă în pericol, în timp ce în altele, o leziune relativ uşoară, pe fondul unor afecţiuni preexistente, sau chiar direct, poate determina complicaţii grave care pun în primejdie viaţa sau chiar duc la decesul persoanei vătămate. Sub acest aspect, al variabilităţii reactivităţii organice şi al unor eventuale afecţiuni preexistente, problema periculozităţii

90

pentru viaţă a unei leziuni este de multe ori greu de apreciat, în general neexistând o unitate de concepţie a medicilor legişti. Noţiunea de periculozitate pentru viaţa unei persoane, din punct de vedere medico-legal, poate îmbrăca aspecte deosebite: unul de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de şoc, comă, insuficienţă cardio-circulatorie sau respiratorie acută) sau tardiv (prin examinarea tuturor datelor medicale consemnate pe parcursul evoluţiei) şi unul de prezumţie care se referă la aprecierea potenţialului de periculozitate al unei leziuni în funcţie de gravitatea acestuia şi de evoluţia obişnuită (de exemplu, plăgile penetrante toracice sau abdominale). De aceea, pentru aprecierea unei leziuni ca periculoasă pentru viaţă, aceasta trebuie să constituie un pericol iminent, imediat sau tardiv ori potenţial, ca vătămarea să determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament medical sau datorită reactivităţii organice crescute92. Leziuni sau sindromuri posttraumatice, care pun viaţa în pericol, sunt: a)traumatisme cranio-cerebrale cu sau fără fracturi craniene prezentând modificări neurologice clinice şi paraclinice evidente care

să

demonstreze

o

contuzie

cerebrală

prin

hematom

extra/subdural, hemoragie intracerebrală, comă şi complicaţiile acestor traumatisme; b)traumatismul vertebro-medular: leziuni vertebro-medulare înalte, cervicale sau toracale, cu leziuni neurologice evidente: tetraplegie, paraplegie, tulburări circulatorii şi respiratorii; c)traumatisme toracice: leziuni cardiace şi pericardice deschise, cu contuzie cardiacă cu rănirea miocardului, hemopericardului sau traumatisme închise, cu contuzie cardiacă, leziuni penetrante 92

V. Belis, op. cit., pag. 361. 91

toracice evidente clinic şi radiologic prin hemotorax, pneumotorax, emfizem subcutanat sau complicaţii secundare (pleurezie serofibrinoasă purulentă); traumatisme toracice închise cu fracturi multiple costale determinând insuficienţă respiratorie acută, hemotorax, pneumotorax, emfizem subcutanat sau complicaţii de tip hemoragic sau septic; d)traumatisme abdominale: leziuni penetrante, evidenţiate clinic sau chirurgical

prin

hemoperitoneu,

leziuni

ale

organelor

parenchimatoase sau cavitare cu sau fără peritonită; traumatism abdominal închis cu leziuni vasculare sau ale organelor interne, complicaţii posibile constând în hemoragie internă şi peritonită. Modificări clinice generale apărute după traumatisme: 1.

starea de vomă verificată clinic;

2.

insuficienţă respiratorie acută: asfixie prin aspirat, intoxicaţii;

3.

insuficienţă cardio-circulatorie acută: stările de colaps;

4.

şocul traumatic, hemoragic, combustional, peritonial;

5.

stările toxico-septice;

6.

sindromul de strivire;

7.

intoxicaţii acute sau cronice;

8.

reacţii alergice survenite după aplicarea unui tratament

efectuat pentru o leziune traumatică; 9.

leziuni produse prin diferiţi agenţi biologici: muşcături de

animale, toxiinfecţii alimentare, intoxicaţii cu ciuperci, ruperea unui chist hidatic după lovire. Este imperios necesar ca fiecare caz să fie examinat medico-legal

cu

mare

atenţie

deoarece

fiecare

caz

are

particularităţile sale şi în cazul în care aprecierea medico-legală se face după o perioadă de spitalizare a victimei, este obligatorie studierea tuturor datelor medicale. Numai în acest fel, concluziile

92

medico-legale sunt argumentate, evitându-se noi examinări sau existenţa de opinii diferite.

Secţiunea a IV-a: Aspecte de psihologie judiciară privind infracţiunea de vătămare corporală gravă. Factorul determinant în comiterea unor fapte antisociale îl desemnează personalitatea umană deoarece ea stă la baza creării unei diferenţieri fundamentale între infractori şi noninfractori (de exemplu, unii oameni comit fapte antisociale, alţii nu, deşi trăiesc în aceleaşi condiţii sociale). În

acest

proces

de

prevenire

şi

combatere

a

infracţionalităţii, flagel social care a atins cote alarmante în zilele noastre, psihologia judiciară joacă un rol foarte important contribuind, prin informaţiile pe care le oferă, la aplicarea justă a normelor penale. Cu ajutorul acestei discipline putem aprecia elementele de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate şi, în genere, prin transparenţa către subiectul existent sub învelişul normei penale, ajută la o bună dozare a pedepselor şi la o încadrare juridică corespunzătoare a faptei. După cum ştim, infracţiunea de vătămare corporală gravă în forma ei tipică este o infracţiune praeterintenţionată, iar sub aspectul laturii subiective ea se diferenţiază simţitor de alte infracţiuni, cum ar fi tentativa de omor sau provocarea ilegală a avortului. Pentru a desluşi cât mai bine elementele de vinovăţie ale unei infracţiuni, atenţia organului judiciar, inevitabil, se îndreaptă către analiza persoanei infractorului, sub aspectul vieţii sale psihice,

93

context în care cunoştinţele lui de psihologie judiciară sunt indispensabile. •

Personalitatea umană şi actul infracţional. Prin personalitate se înţelege sinteza tuturor elementelor

care concură la conformaţia mintală a unui subiect, căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică. Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii. Condiţiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al personalităţii ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism dar şi de mediu, unii autori (J.Pinatel) considerând că este necesar să se studieze personalitatea în cauză, însă există situaţii specifice, periculoase, în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal ce rezultă dintr-o situaţie specifică desemnează răspunsul unei personalităţi la acea situaţie. Dar există situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată. În aceste cazuri, personalitatea este cea care domină situaţia, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecinţă directă a activităţii personalităţii respective. Din această scurtă analiză reiese că factorii de mediu influenţează atât formarea personalităţilor cât şi a situaţiilor; mediul poate fi criminogen nu numai prin sporirea ocaziilor de a comite crime ci, în egala măsură, şi prin faptul ca uşurează structura personalităţii criminale.

94

Secţiunea a V-a: Aspecte procesuale privind infracţiunea de vătămare corporală gravă. Din punct de vedere al dreptului procesual penal, infracţiunea de vătămare corporală gravă se individualizează faţă de celelalte fapte antisociale din grupa infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei, prin faptul că acţiunea penală se declanşează din oficiu, iar acest lucru oglindeşte cu claritate şi gradul de pericol social ridicat al acestei infracţiuni. Fapta este de competenţa judecătoriei, în primă instanţă. Nu puţine au fost situaţiile în care acţiunea penală s-a exercitat concomitent cu acţiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că infracţiunea de vătămare corporală gravă este o infracţiune de rezultat, creând atât prejudicii de ordin moral cât şi material, prejudicii care nu se pot înlătura decât pe calea acţiunii civile prin plata unor despăgubiri. În cauzele penale privind infracţiunea de vătămare corporală gravă este necesar să se dovedească, fie că a fost necesară o perioadă de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, fie că s-a produs vreuna dintre consecinţele enumerate de legea penală (pentru forma agravată). Pentru ilustrarea acestor aspecte, în scopul respectării principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau avocatul să se folosească de următoarele probe care să ducă la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei învinuite. În acest sens se folosesc următoarele mijloace de probă: •

Declaraţia învinuitului sau inculpatului: această probă

poate duce la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză. În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de subiecţi activi, fiecare învinuit va fi ascultat separat, după care se 95

consemnează în scris, i se citeşte făptuitorului şi se semnează pe fiecare pagină atât de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului cât şi de persoana ascultată. Dacă învinuitul refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. •

Declaraţia persoanei vătămate, cu deosebirea că, din punct

de vedere al tacticii ascultării, regulile sunt puţin modificate. •

Declaraţiile martorilor au valoare probatorie relativă, putând

duce la aflarea adevărului numai privite în ansamblul probelor administrate în cauza penală. Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul şi i se pune în vedere de către organul judiciar că, în caz de nerespectare a acestui jurământ, comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. •

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este o măsură procedurală

ce are o importanţă deosebită în cazul infracţiunii de vătămare corporală gravă; de exemplu, ridicarea de înscrisuri ce conţin ameninţări poate reflecta o stare conflictuală preexistentă faptei prevăzute de legea penală la art. 182 C. penal. •

Efectuarea de percheziţii domiciliare în vederea identificării

şi ridicării mijloacelor materiale de probă şi a corpurilor delicte, ridicarea de haine pe care se află pete de sânge ale victimei, arma sau obiectul cu care a fost comisă infracţiunea. La efectuarea acestor acte procedurale, organul judiciar trebuie să asigure prezenţa unor martori asistenţi, cel puţin doi, care trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute expres de lege: să fie în vârstă de peste 14 ani, să nu prezinte interes în cauză, să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural. Dacă una dintre părţile implicate într-un caz de vătămare corporală gravă nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima,

96

atunci organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi asigură prezenţa unui interpret. •

Expertizele sau constatările medico-legale au o valoare

probatorie deosebită deoarece pot dovedi existenţa sau inexistenţa consecinţelor prevăzute la art. 182 C. penal. Efectuarea expertizelor şi a constatărilor medico-legale se cere organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata existenţa diferitelor urme ale infracţiunii de vătămare corporală gravă. Uneori, aceste constatări pot ilustra existenţa intenţiei nu numai pentru cauzarea vătămării dar şi pentru producerea consecinţelor acesteia. Intenţia, cu privire la producerea acestor urmări vătămătoare prevăzute în norma de incriminare penală, poate rezulta uneori expres, adică din "modus operandi", care poate reieşi din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea plăgilor tăiate sau înţepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori, această intenţie va putea fi dovedită folosind în acest scop orice mijloace de probă (declaraţiile martorilor, înscrisurile). În tot cursul urmăririi penale dar şi al judecăţii, făptuitorul infracţiunii prevăzute de art. 182 C. penal are dreptul să fie asistat de un apărător iar organele judiciare sunt obligate să-l înştiinţeze de acest lucru. Sunt cazuri expres prevăzute de lege când asistenţa judiciară se asigură obligatoriu, cum ar fi statutul învinuitului de militar în termen sau militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ. Alte cazuri de obligativitate a asigurării asistenţei judiciare apar când făptuitorul este minor sau internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ sau este arestat într-o altă cauză. 97