Umbra Lui Mircea La Cozia Bac [PDF]

  • 0 0 0
  • Gefällt Ihnen dieses papier und der download? Sie können Ihre eigene PDF-Datei in wenigen Minuten kostenlos online veröffentlichen! Anmelden
Datei wird geladen, bitte warten...
Zitiervorschau

IPOTEZA •

CONTEXTUL APARITIEI

Grigore Alexandrescu (18107-1885) este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai paşoptismului în Muntenia, care reuşeşte să dea glas, prin opera lui, meditaţiei de tip romantic asupra istoriei neamului, istorie pe care a preţuit-o şi pe care o transformă, de multe ori, în modele pentru urmaşi. Animat de entuziasmul epocii, cultivă specii lirice romantice (elegii, meditaţii) şi clasice (satire, fabule, epistole). Grigore Alexandrescu se impune în epocă ca un poet „superior contemporanilor prin reflexivitatea sa autentică, profundă, anticipare, în contextul unei literaturi aflate la începuturile sale a unei coordonate fundamentale pentru marea poezie românească”1. Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia a fost scrisă, după cum mărturiseşte autorul însuşi, în urma călătoriei făcute împreună cu prietenul său Ion Ghica, în 1842, la mănăstirile din Oltenia. Vechea mănăstire Cozia, situată pe malul drept al Oltului, loc de veci pentru domnitorul Mircea cel Bătrân, i-a trezit sentimente puternice şi reflecţii originale despre trecutul glorios şi despre război. Poezia a apărut în revista Propăşirea, în 1844. ARGUMENTARE ROMANTISMUL Poezia ilustrează romantismul, având o serie de trăsături specifice evoluţiei acestui curent în literatura română: tema istorică, motivele preromantice (al umbrelor, al zidurilor, al mormintelor, nocturnul, fantoma), îmbinarea diferitelor specii lirice, antiteza trecut-prezent, particularităţile stilului retoric (invocaţia şi exclamaţia retorică, gradarea, hiperbola). Romantismul româncsc se caracterizează prin coexistenţa cu clasicismul, prin asumarea unor accente patriotice şi revoluţionare, de dezvoltare a conştiinţei naţionale. Simetria compoziţiei este clasică: poezia începe şi se încheie cu descrierea cadrului natural. SPECIE Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu este o meditaţie cu elemente de elegie, de odă şi de pastel. TEMA Tema poeziei este istoria naţională, dezvoltată pe linia valorii ei de model pentru tânăra generaţie. Poetul alege figura exemplară a lui Mircea cel Bătrân, domnitor ideal şi pentru Mihai Eminescu în Scrisoarea III. TITLUL Titlul poeziei este format dintr-o construcţie lexicală care sugerează evocarea unui domnitor patriot, fixând totodată şi premisele romantice: fantoma – umbra şi natura – la Cozia. cOMPOZITIE STRUCTURA Textul este organizat, prin antiteza trecut-prezent, în două părţi principale: evocarea trecutului glorios, simbolizat de figura domnitorului şi meditaţia asupra războiului, pe care vremurile civilizate contemporane

trebuie să-1 înlocuiască cu pacea. Cele două părţi se echilibrează prin secvenţele simetrice situate la încc putui poeziei şi la final. SECVENTE POETICE Prima secvenţă (primele trei strofe) instituie o atmosferă romantică, încărcată de mister, cu o mare tensiune lirică. îmbinând lirismul cu reflexivitatea, poetul sugerează o trăire autentică. Această secvenţă are rolul de a institui o atmosferă crepusculară, romantică, propice apariţiei fantomei şi instituie starea de meditaţie. ELEMENTE ROMANTICE Cadrul descris corespunde regimului nocturn al imaginii poetice şi, ca specie, ilustrează pastelul. Cronotopul (relaţia spa ţiu-timp) se construieşte gradat, prin menţionarea unor elemente situate în apropierea eului – râul Olt, mănăstirea, apoi prin sugerarea unor zone ale cripticului şi enigmaticului, aflate în depărtare – peştera, râpa, generaţiile trecute şi vechimea mănăstirii, noaptea şi chipuri negre. Perspectiva receptării realităţii este cea dată de contemplaţie şi de reverie. Impresia creată de mişcarea apei, de apropierea serii, combinate cu imaginea mănăstirii şi cu fantezia eului, care face posibilă apariţia fantomei, este covârşitoare. Ea este exprimată sugestiv printr-o reacţie hiperbolizată a naturii personificate: „Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc.” IMAGINAR ROMANTIC Imaginarul romantic se susţine prin motivul apei, motivul umbrei, al mănăstirii vechi, al timpului trecut, al nopţii ş.a. Aliteraţia ,y4le turnurilor umbre peste unde stau culcate” (rcpc tarea vocalei închise „u” urmate de consoane nazale şi surde) accentuează sentimentul de aşteptare şi de teamă. Structurile „valuri mândre”, „generaţii spumegate”, „…în cadenţă îl izbesc” creează imaginile dinamice ale unei naturi sălbatice, dar sunt şi armonii imitative valorificate în crearea atmosferei. Hiperbola („Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc”, „Muşchiul zidului se mişcă,., pântre iarbă să strecoară”) deschide cadrul până la dimensiunea fantastică. Potrivit esteticii romantice, natura este cadru şi sentiment. Secvenţa a doua (strofele IV-XII) evocă domnia legendară a lui Mircea, asociind imagini din trecutul glorios. Discursul liric se transformă din unul specific pastelului într-unui specific odei: Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stîncă-n stîncă,/ Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.” Dintre elementele romantice, apar acum dialogul cu natura, influenţă a literaturii populare: „Oltule, careaifost martur vitejiilor trecute”, interogaţia retorică, semnul spiritului reflexiv; „Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?” şi invocaţia: „Sărutare, umbră veche!” Accentele de odă exprimă credinţa poetului că Mircea întruchipează idealul de vitejie strămoşesc şi dorinţa de libertate. Ideile şi imaginile generoase despre domnia lui Mircea conduc la antiteza romantică trecut – prezent, dezvoltată în strofa a XII-a: „Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură/ Ce un uriaş odată în războaie a purtat;/ Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,/Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.” Secvenţa a treia (strofele XIII-XIV) este o meditaţie comparativă trecut – prezent, născută din luciditatea poetului, conştient că războiul nu înseamnă numai eroism, ci şi moarte. Spirit al lumii moderne, poetul combate războiul, pe care îl înfăţişează alegoric: „Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte”. în faţa conştiinţei treze, legenda piere şi apare soluţia corespunzătoare dialecticii existenţei: ,frin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite.”

Secvenţa a patra (strofele XV-XVI) realizează revenirea Ia cadrul romantic, de la începutul poeziei. Textul devine, astfel, armonios, unitar şi echilibrat. Ultimele două versuri: „Şi-ale valurilor mîndre generaţii spumegate/ Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc”, identice cu versurile finale ale primei strofe, sugerează consubstanţialitatea timpului şi a memoriei afective. Discursul liric construit la persoana I indică subiectivarea eului, interiorizarea reflexivă şi elegiacă. LIRISMUL LIMBAJ SI EXPRESIVITATE Lirismul subiectiv se realizează şi prin figuri de stil, structuri lingvistice, elemente de sintaxă poetică, prin care eul liric transmite senzaţii, reflecţii, sentimente: epitetul moral – „valuri mândre”-, comparaţia – „ca prin vine un fior”-, metafora – „ceasul nălucirei”-, invocaţia, interogaţia, hiperbola; alternarea modului indicativ cu modul imperativ – Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă”-, imagini vizuale, auditive, sinestezice de mare sugestie – „Tot e groază şi tăcere.., umbra intră în mormînt.” FIGURI DE STIL Gradaţia ascendentă a discursului liric, în partea de evocare, se realizează prin mijloace lexicale, prozodice şi de sintaxă, dintre care de mare efect sunt enumeraţia: ,Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:/ De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor; punctele de suspensie şi propoziţiile eliptice: Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…/ Răul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc”-, exclamaţia şi vorbirea ceremonioasă: „Sărutare, umbră-vecheI priimeşte-nchinăciune” etc. Toate aceste mijloace generează o tensiune lirică de un dramatism aparte. PROZODIE Tonalitatea solemnă este conferită de particularităţile prozodice. Poezia are şaisprezece catrene cu versuri lungi, de 15-16 silabe, subliniind ideea poetică. Rima este încrucişată. Ritmul trohaic conferă versurilor o armonie specială, care se potenţează prin alternarea picioarelor metrice de trei silabe (anapest) cu cele de patru silabe (peon), în fiecare jumătate de vers, datorită intonaţiei afective: ,A-le – tur-lnu-ri-lor – um-lbrell pes-te – un! -de – stau – cul-call-te”. Pauzele (cezurile) şi punctele de suspensie accentuează atmosfera de mister şi groază. Muzicalitatea este coriferită şi de valoarea simbolică a sunetelor u, e, r, s. Limbajul poeziei lui Grigore Alexandrescu indică evoluţia limbii române până în epoca paşoptistă. Limba populară este şlefuită de stilul retoric şi de tehnica sugestiei. Fonetismele arhaice, precum: dezvăleşte, înarmez, repetează, priimeşte, conferă textului o muzicalitate nostalgică. Dintre părţile de vorbire, predomină verbul şi substantivul importante pentru construirea pasajelor descriptiv-evocatoare. Tehnicile artistice, elementele de vocabular, de morfosin- taxă, originalitatea limbajului prin care se construieşte universul poetic reflectă romantismul paşoptist, aspectele estetice promovate în epocă. CONCLUZIE Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu ilustrează elocvent trăsături ale romantismului românesc, printre care preferinţa pentru tema istorică, pentru meditaţia asupra trecutului; motive preromantice precum: noaptea, ruinele, mormintele; atmosfera de mister; imaginarul nocturn, dominat de fantasme; prezenţa unor figuri de stil ca antiteza şi metafora; dialogul cu natura, retorismul; cultivarea speciilor romantice – elegia şi meditaţia. Prin inflexiunile interogativ-meditative şi prin puritatea sentimentelor, textul îl propulsează pe autorul ei printre precursorii lui Mihai Eminescu. Umbra lui Mircea. La Cozia

Poezia "Umbra lui Mircea. La Cozia", alaturi de "Memorialul de calatorie", se constituie ca efect al unei calatorii de tip romantic (cum se practica in Europa vremii de catre multi scriitori) pe la manastiri de pe valea Oltului, poetul dand expresie estetica dezideratelor curentului impus de "Dacia literara": inspiratia din evenimente ale istoriei nationale, valorificarea traditiilor, orientarea catre prezent, pentfu emancipare sociala si nationala, a experientei trecutului. Scriitorul afirma, de altfel, in prefata volumului de "Poezii" din 1847, acest credo poetic devenit ideal estetic: "Eu sunt din numarul acelora care cred ca poezia, pe i langa neaparata conditie de a placea, conditie a existentei sale, este datoare sa exprime [trebuintele societatii si sa destepte simtaminte frumoase si nobile, care inalta sufletul prin idei jmorale si divine, pana la viitorul nemarginit si in anii veciniei." ; Poezia este o meditatie romantica pe tema istorica, bazata pe un mecanism simplu al evocarii: impresia puternica a locurilor dezvolta viziuni poetice care dobandesc reprezentare onirica si transfigurari legendare. Acelasi cadru natural, imaginea Oltului, devenit de altfel motiv literar, aproape mit, in lirica romaneasca, este surprins in doua ipostaze artistice: descriere proza in jurnalul de calatorie si meditatie poetica in versuri. in "Memorialul de calatorie" intalnim, ca in artele plastice, numai schita cadrului, o descriere lirica a curgerii apei si a miscarii valurilor, fara conotatii legendare: "Valurile, cu o soapta inecata, se sfaramau de mal, si tacerea misterioasa ce domnea imprejur predispunea sufletul la cugetarile melancolice care ne coprinsesera...". in apropierea manastirii Cozia, poetul simte insa legatura cu trecutul, puternica presiune a faptelor istorice care isi cer dreptul la evocare: "...numele fondatorului desteapta suveniruri marete nutrite inca de zgomotul valurilor care uda inaltele ziduri si se inchina, in treacat, taranii eroilor." Pe acest mecanism poetic se intemeiaza structura textului: prima parte a poeziei este o evocare a maretiei trecutului, simbolizat de mitul voievodului Mircea cel Batran, cealalta reprezinta o meditatie asupra prezentului si a raului instaurat in lume, razboiul fiind expresia lui cea mai cumplita. Se creeaza astfel antinomiile esentiale ale meditatiei de tip romantic, antiteza trecut-prezent, dominanta in poezia secolului al XlX-lea si dusa la un grad de mare rafinament de Mihai Eminescu. La fel ca in poeziile lui Ossian sau ale lui Macpherson, dublul sau de mai tarziu, se creeaza intai cadrul romantic al evocarii, in care se produce transgresia fantastica, secventa initiala, incipitul, prima strofa, dobandind o eufonie perfecta: "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc,/ S-ale valurilor mandre generatii spumegate/ Zidul vechi al manastirei in cadenta il izbesc". Toate sonurile acestor versuri, cadentele perfecte ale succesiunii silabelor, impreuna cu motivele dominante, tarmul, umbra, valurile, zidul, generatiile, sugereaza o temporalitate ce se va supune mecanismelor evocarii, scotand din adancurile trecutului figura monumentala a voievodului. Este aici un joc subtil intre etern si efemer, de o parte tarmul stabil si zidul neclintit al manastirii, de alta umbrele trecutului ce se ; apleaca peste ape si "mandrele generatii" de valuri, similare celor umane, ce se izbesc si se naruie j de zidul implacabil al timpului. La aceasta falie temporala se produce epifania voievodala, intr-un moment crepuscular, la o ora a "nalucirei", fapt ce semnifica proiectia in spatiul oniric a intregii evocari. Peisajul exterior isi estompeaza detaliile, ramanand in prim-plan pestera, topos al misterului, din care iese noaptea, invaluind intregul spatiu: "Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara;/ De pe muche, de pe stanca, chipuri negre se cobor;/ Muschiul zidului se misca... pantre iarba sa strecoara/ O suflare, care trece ca prin vine un fior." Grota este corelata cu alt spatiu alveolar inchis, subteran, mormantul, ce se deschide tainic, dezlegand din nemiscare seculara fantomele. Regresiunea valurilor temporale are loc prin unduirea continua a generatiilor de valuri ale Oltului, aparitiile fantomatice prelungind catre lumea reala, prin armonii imitative perfecte, ecourile vremurilor trecute: "Este ceasul nalucirei: un mormant se dezvaleste/ O fantoma-nco-ronata din el iese... o zaresc/ Iese... vine catre tarmuri... sta... in preajma ei priveste...". Pe marginea acestei falii temporale, lumea se opreste pentru moment intr-o liniste deplina, aceeasi poate existenta in cazul marilor fenomene biblice, distrugerea zidurilor Ierihonului sau deschiderea apelor Marii Rosii: "Raul inapoi se trage... muntii varful isi clatesc." in acest decor nocturn, cu puteri magice de transfigurare, "marea fantoma" revine din trecut inconjurata de o intreaga armie, trezita la viata de porunca voievodului: "Ostiri, taberi fara numar imprejuru-i inviez.../ Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stanca-n stanca,/ Transilvania-1 aude, ungurii se inarmez." Curgerea apelor se suprapune acum eufonic, prin gradatie, cu marele freamat de lupta al ostilor reinviate. Poetul, care isi exteriorizeaza iluminarea fascinanta a clipei, identifica marele personaj printr-o suita de interogatii retorice ("Cine oar poate sa fie omul care te-a-ngrozit?// [...] Traian, cinste a Romei, ce se lupta cu Natura,/ Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batran?"), pana cand intreaga natura ii preia, prin ecouri repetate, numele glorios: "Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza./ Acest sunet, acest nume ;

valurile-1 priimesc;/ Unul altuia il spune; Dunarea se-nstiinteaza,/ Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc". Marea revelatie ii prilejuieste poetului ample reflectii asupra vremurilor de glorie ale Evului Mediu romanesc, cand, pentru marele voievod, "intreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare,/ De aceea al tau nume va fi scump si napatat". Portretul voievodului este cunoscut de toti romanii, el fiind o figura memorabila: "Sarutare, umbra veche! priimeste-nchinaciune/ De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit:/ Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune;/ Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit." Mircea a fost neobosit in lupta sa impotriva strainilor, sustinator cu vorbe si cu fapte al libertatii acestui pamant. El a inspirat si noii eroi ai poporului roman, care vin sa povesteasca intamplarile vremurilor prezente: "Cata ai simtit placere cand a lui Mihai sotie/ A venit sa-ti povesteasca fapte ce 1-a stralucit!" Antiteza se ilustreaza intre acele "vremi de fapte stralucite" si prezentul caracterizat prin "slaba-ne masura", prin incapacitatea de actiune meliorista si mai ales prin persistenta conflictelor, a razboiului, "bici groaznec, care moartea il iubeste", trezind spiritul critic al poetului, care, in vremurile moderne, vede solutii iluministe de ameliorare sociala: "Prin stiinte si prin arte natiile infratite/ in gandire si in pace drumul slavei il gasesc". Poezia se incheie simetric, printr-o gradatie inversa a fenomenelor epifanice; iluzia poetului se incheie, poarta spre trecut se inchide, "umbra intra in mormant", peisajul redevenind identic celui initial, linia melodica a versurilor redand numai freamatul apelor in nesfarsita curgere: ; "Si-ale valurilor mandre generatii spumegate/ Zidul vechi al manastirei in cadenta il izbesc". Discursul poetic cumuleaza mijloace expresive diversificate, adresarea directa: "Sarutare, umbra veche!", intoarcerea graduala in trecut presupunand o conjugare a tuturor fortelor naturale, trezite la viata de sonurile inalte ale aparitiei. Asistam la o invazie treptata a elementelor fantastice, ale lumii transcendente: este "ceasul nalucirei", noaptea este personificata, "iese", "-mpresoara", chipurile negre "se cobor", "se misca", muschiul de pe zid, nordul enigmatic si mitic al crepusculului, se infioara. Folosirea prezentului etern al verbelor, personificarea ampla, a Dunarii, a marii, a raurilor si a dealurilor, nu fac decat sa creeze atmosfera unui cadru natural fantastic, marginit de spiritele strabunilor, pazitori ai faptelor marete ale istoriei. Ca şi Trecutul. La Mănăstirea Dealul, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani sau Adio. La Târgovişte, Umbra lui Mircea. La Cozia face parte din ciclul compunerilor romantice ale lui Grigore Alexandrescu. în spiritul ideilor paşoptiste, poetul evocă trecutul de mărire cu scopul de a înflăcăra inimile contemporanilor săi pentru cauza libertăţii şi independenţei naţionale. Tema e frecventă la toţi scriitorii vremii, de la Vasile Cârlova (1809-l831) până la Vasile Alecsandri (182ll890) şi ea va forma obiectul preocupării generaţiilor următoare, Eminescu, Coşbuc, Sadoveanu. În vara anului 1842, împreună cu prietenul său Ion Ghica, Grigore Alexandrescu face o călătorie la mănăstirile din Oltenia. După cum reiese din Memorialul aces tei călătorii, poezia în chestiune ar fi fost compusă chiar la Cozia, unde se şi află mormântul marelui domn, într-o noapte romantică, pe când poetul contempla inspirat munţii negri şi valea Oltului, dintr-un turn al mănăstirii. A fost publicată însă abia la 7 mai 1844, în revista Propăşirea, editată la Iaşi de Mihail Kogălniceanu. Poezia începe solemn, într-un vers amplu înstrunat, de o muzicalitate îndelung şi amănunţit studiată, cu cezura largă, necesară risipirii ecourilor. Este momentul meditaţiei romantice, al solitudinii în cadrul naturii şi al nopţii. Sonurile care predomină sunt - în consecinţă - cele minore şi grave, surdinizate prin vocalele închise, între care mai frecventă este u, pusă sub accent prelungit: Ale turnurilor umbre// peste "unde stau culcate; Către ţărmul dimpotrivă,// se întind, se prelungesc, alternând cu vocala cea mai deschisă - a - pentru contrast: Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii// în cadenţă îl izbesc. Impresionantă este personificarea valurilor Oltului, văzute ca nişte generaţii, sugerând ideea veşnicei deveniri istorice şi, totodată, a permanenţei. De asemeni, noaptea e închipuită ca o himeră neagră, vie, mişcătoare, ieşind dintr-o peşteră, din râpă, împresurând totul cu mantia ei întunecată: Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară.

Acum este ora propice nălucirilor şi fantomele ies din morminte. Motivul e de tipul preromantic, cu punctele de plecare în englezii Gray, Young şi Ossian-Macpherson, cunoscuţi la noi înainte de Grigore Alexandrescu, prin traduceri franceze şi ruseşti. Fantomele, „chipuri negre", coboară de pe muchii de stâncă ca un fluid misterios ce pătrunde fiinţa celor vii „ca prin vine un fior", făcând să se mişte „muşchii zidului". La apariţia lui Mircea, hamletiană, pură proiecţie a eului subiectiv al poetului, elementele naturii se cutremură: Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc. În jurul fantomei voievodului, ieşind din mormânt înarmat şi cu coroana pe cap, se adună atunci hotarele Ţării Româneşti: Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează, Acest sunet, acest nume valurile-l primesc; Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează, Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc. Poetul se prosternă în faţa măreţei umbre şi vine a depune la mormântu-i prinosul de recunoştinţă al contemporaneităţii. Mircea fusese apărătorul libertăţii şi realizase odinioară fapte răsunătoare, de necrezut în momentul de faţă. Voievodul îi apare poetului ca un uriaş a cărui armură n-ar mai putea-o purta urmaşii bicisnici: Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaş odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat. De remarcat coloratura arhaică din finalul versului ultim: „întru adevăr au stat". Fapt oarecum curios, însă perfect explicabil în contextul literaturii române din epoca de la 1848, romanticul Grigore Alexandrescu, admirator al trecutului, este totodată Un artist şi un gânditor care avea neapărat în vedere prezentul şi viitorul. în spirit raţionalist, autorul satirelor, epistolelor şi fabulelor găseşte totuşi că războiul e „bici groaznic, care moartea îl iubeşte". Fatal în evul de mijloc, el poate fi înlăturat în epoca modernă, când naţiile, „înfrăţite prin ştiinţe şi prin arte", pot afla „drumul slavei în gândire şi în pace": Este aici, constatabilă în spaţiul uneia şi aceleiaşi poezii, manifestarea unei trăsături cu totul caracteristică operei lui Grigore Alexandrescu în general, ca de altfel întregii literaturi de la 1848: îmbinarea elementelor clasice şi iluministe cu cele romantice. Aşa se explică introducerea gândirii raţionaliste în cadrul meditaţiei romantice care este Umbra lui Mircea. La Cozia. Poezia se încheie însă tot romantic. Din nou mantia nopţii se întinde peste munţii din preajmă, norii se adună la apus, peste apele Oltului domneşte întunericul de nepătruns şi umbrele reintră în morminte. Cu un deosebit simţ al echilibrului compoziţional, poetul realizează finalul, rotund, prin reluarea motivului iniţial, ca într-o mică piesă simfonică: Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc; Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc. Muzicalitatea poemului şi, de aici, atmosfera de solemn mister în faţa umbrelor trecutului voievodal sunt date, din punct de vedere prozodic, printr-o anumit studiată succesiune a accentelor, constând în alternarea dactilului cu iambul: Ş-a-le-va-lu-ri-lor-mân-dre//ge-ne-ra-ţii-spu-me-ga-te Zi-dul-vechi-al-mâ-năs-tirii//în-ca-den-ţă-îl-iz-besc, ca şi in alternarea rimei feminine cu cea masculină: nalte - spumegate, jălesc - izbesc ş.a.m.d., ritmând energic discursul liric şi aşezându-l în tipare de neclintit.