Trasaturile Romanului Realist Ion [PDF]

Zitiervorschau

Trãsãturile romanului realist-obiectiv Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni ce surprinde conflicte puternice în care sunt implicate personaje numeroase, urmărite pe mai multe planuri narative. Romanul realist creeazã iluzia unei lumi concrete, de aceea, se preferã imaginea globală a unei realităţi specifice, credibile, coerente. Dintre reprezentanţii acestui curent în literatura românã se remarcã: Liviu Rebreanu, George Cãlinescu, Ioan Slavici. Autorul concret al romanului Ion (Liviu Rebreanu) este diferit de narator şi personaj, ficţiunea se încadrează în tipul heterodiegetic, auctorial. Naratorul omniscient se detaşează de întâmplãrile ilustrate, păstrează distanţa necesară asigurãrii obiectivitãţii fãrã a interveni în vreun fel prin sugestii sau comentarii în desfăşurarea evenimentelor. Faptele sunt înlãnţuite cauzal şi temporal, caracterizându-se prin verosimil, dând impresia de veridicitate şi de obiectivitate. Sursa de inspiraţie a romanului obiectiv este realitatea concretã, palpabilã, a cãrei esenţã scriitorul va încerca sã o recreeze pãstrând intacte datele originare. Astfel, în romanul Ion geneza este reprezentatã prin datele autobiografice consemnate de Liviu Rebreanu, în care se precizează trei scene semnificative: imaginea unui ţãran care sărută pământul, un eveniment din satul natal cu un ţăran bogat care şi-a batut crunt fata pentru că rămăsese însărcinată cu un sarac şi o discuţie cu un flãcãu foarte sărac din vecini, Ion Pop al Glanetaşului din cuvintele căruia se simţea o dragoste pentru pământ “aproape bolnavicioasã”. Ion (1920) reprezintă primul roman realist-obiectiv interbelic care surprinde viaţa satului cu întreaga lume ţăranească. Este în acelaşi timp un roman social, pentru că lumea operei se compune din oameni săraci, „de pripas”, bogaţi, preot, învăţător, funcţionar de stat, politicieni, reprezentanţi ai autorităţii austro-ungare, o întreagã galerie de tipuri, ce ilustreazã realitatea din satul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea De asemenea, sunt surprinse obiceiuri şi traditii populare, evenimente importante din viaţa omului precum: hora, naşterea, nunta, moartea, descriindu-se şi instituţiile: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul. Romanul este totodată modern şi obiectiv, realizarea sa presupunând interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele moderne: tehnica detaliului semnificativ, a contrapunctului, anticalofilismul, schimbarea perspectivei asupra ţãranului român care iese din tiparele ideale şi este prezentat impersonal de catre eul narativ. Tema operei o constituie zugravirea universului satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, în centrul căruia stă imaginea ţăranului român stăpânit de patima pentru pământ luptând pentru împlinirea acesteia, deoarece doreşte să obţină demnitate în faţa satului. Relevantă pentru aceste aspecte este scena în care Ion intră cu plugul pe pământul vecinului său, Simion Lungu. Gestul personajului se naşte din dorinţa de a recupera pământul pe care părinţii săi, din neştiinţa de a-şi gestiona averea, l-au pierdut în timp, aşa cum reiese chiar din gândul său: Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu. Monologul este dublat de notaţia naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinţei: cu obrajii aprinşi de o poftă nestăpânită. Bucuria pe care o resimte în final: inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea surprinde faptul că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a imoralităţii, fiindcă, aşa cum îl caracterizează Nicolae Manolescu, Ion trăieşte în preistoria moralei. O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este cea a sărutării pământului. Imediat după ce intră in posesia pământului lui Vasile Baciu, aşa cum îşi dorise, într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre cel mai bun loc pe care îl primise şi trăieşte din plin patima posesiunii. Pământul e privit erotizat, iar gestul sărutării sale se naşte involuntar, demonstrând intensitatea trăirilor sale. Titlul plaseazã în centrul ficţiunii figura personajului principal, al cãrui nume este generic, specific pentru ţãranul român cu pasiunile şi ambiţiile sale, iar naratorul redã în detaliu drama acestuia în paginile cãrţii. Din punct de vedere compozitional, romanul se structurează pe două mari secvenţe narative Glasul pământului (şase capitole) şi Glasul iubirii (şapte capitole), care evidenţiază oscilaţia eroului între patima pentru teluric şi iubirea pentru Florica, reflectându-se astfel lumea satului cu frământările, aspiraţiile şi dramele ei. Astfel, compoziţia este simetrică, circulară, închisă, incipitului corespunzându-i în plan epic finalul, primul capitol se numeşte Începutul, iar ultimul Sfârşitul. În incipitul romanului, naratorul omniscient introduce imaginea drumului care intră în satul Pripas, acest motiv literar simbolizând pulsaţia generală a vieţii în interiorul căreia pătrunde lectorul.

Privirea naratorială detaşatã, utilizând viziunea din spate (focalizare 0), preia perspectiva neutră a unei camere de filmat, selectând detaliile semnificative care evidenţiază pãcatul tragic comis de protagonist. Naratorul extradiegetic plasează încă de la inceput protagonistul sub incidenţa unei sorţi tragice, iar prezenţa Hristosului răstignit, dominat de o aură întunecată poate fi interpretată atât ca o ipostază camuflată a sacrului în lumea reală, dar şi ca un simbol al predestinării: la marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care este răstignit un Hristos cu faţa spălăcita de ploi. Ca semn al simetriei, în finalul romanului se revine la simbolul icoanei care are de data aceasta o aurã luminoasă, relevând împlinirea destinului personajului şi ispăşirea păcatului tragic. Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri paralele care se intersectează constituind de fapt imagini ale aceleiaşi lumi, compunând o realitate complexă, de unde şi impresia de monografie a satului transilvănean. Un plan al acţiunii este cel al ţăranilor avându-l pe Ion în centru, iar celălalt prezintã intelectualitatea rurală cu insistenţă asupra familiei Herdelea. Cele două lumi sunt reunite în expoziţiune care înfãţişează hora duminicală, pretext de întâlnire a personajelor, aşezate după grupuri şi ierarhii sociale surprinse în imagini diferite. Astfel, încă din expoziţiune, se anticipează conflictul prin confruntarea verbală dintre Ion şi Vasile Baciu, acesta din urmă numindu-l pe erou: fleandură, hoţ, tâlhar, sărăntoc, determinându-l să încerce să-şi recâştige demnitatea în faţa satului. Conflictul central al romanului este constituit de lupta pentru pãmânt în satul tradiţional având ca nucleu drama ţãranului sãrac, Ion. De asemenea, se instituie douã arii conflictuale: una exterioarã, socialã dintre Ion şi Vasile Baciu, Ion, George Bulbuc, învãţãtor şi inspectorul şcolar maghiar, şi cea interioarã dintre glasul pământului şi glasul iubirii (patima pentru teluric si iubirea pentru Florica). Pentru a-şi atinge scopul, Ion îşi reprimã iubirea pentru Florica, o fată frumoasã, dar sãracã şi îşi urmeazã cu tenacitate planul lãsând-o însãrcinatã pe Ana şi făcându-l pe Vasile Baciu sã-l accepte ca ginere. Scena nunţii scoate în evidenţã adevãratele relaţii dintre personaje: Ion o comparã pe Ana cu Florica remarcându-i urâţenia, are o clipã de slãbiciune, dar glasul pământului îl dominã apostrofându-l: Şi sã rãmân calic pentr-o muiere!” În final, glasul pământului se potoleşte şi iubirea pentru Florica este trezitã la viaţã, astfel cã Ion ignorã realitatea cãsãtoriei acesteia cu George Bulbuc, o cautã fiind ucis cu sapa de catre soţ. Astfel, destinul personajului nu este marcat de confruntările cu semenii, ci factorul care dominã este relaţia cu pământul. În concluzie, Ion este considerat actul de naştere al romanului românesc modern, prima realizare monumentală din seria creaţiilor epice ample ale perioadei interbelice.