Teză de An 1. [PDF]

Zitiervorschau

Ministerul Educaţiei Tineret şi Sport Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Istorie şi Psihologie. Catedra de ştiinţe ale Educaţiei.

Teza de an

Organizarea procesului educaţional al copiilor cu Cerinţe Educative Speciale.

A realizat

studenta anului II grupa I (1/5) Marco Ina. Coordonator ştiinţific: Tatiana Ripida. Doctor în pedagogie, conferenţiar universitar.

Chişinău 2005.

Cuprins. Terminologia……………………………………………3 Introducerea…………………………………………….4 Capitolul I. Cerinţe Educative Speciale………………7 I-1. Particularităţi de dezvoltare ale copiilor cu cerinţe educative speciale……………………………………………………………7 I-2.Etiologia retardului mintal…………………………………….10 I-3.Deficienţe senzoriale,fizice,de limbaj………………………….12 I-4.Factorii etiologici ………………………………………………18

Capitolul II.Familia şi societatea …… ………………..19 II-1.Stabilirea relaţiilor în cadrul familiei………………………….19 II-2.Şcoala şi mediul ………………………………………………21 II-3.Educaţia şi informarea copilului cu cerinţe educative speciale.Procesul educaţional…………………………..24 II-4.Eucaţia incluzivă……………………………………………...27 II-5.Terapia educaţională complexă şi integrată a copiilor cu cerinţe educative speciale …………………………………………30 Concluzia…………………………………………………………..35 Bibliografie………………………………………………………..36

2

Terminologia Deficienţă- Defect stabilit prin metode şi mijloace clinice sau paraclinice,deficit care poate fi de natură mintală, senzorială, psihică, motorică, de limbaj.Prin deficienţe înţelegem anomalii, perturbări cu caracter definitiv, sau temporal a unei structuri

fiziologice,

anatomice,

psihologice

şi

desemnează

o

stare

patologică,funcţională,stabilă,sau de lungă durată,care afectează capacitatea de muncă,dereglînd procesul de adaptare, integrare în mediul şcolar, în comunitate din care face parte persoana în cauză. Incapacitate- este o pierdere,o diminuare totală,sau parţială a posibilităţilor fizice,mintale,senzoriale,consecinţă a unei dificienţe,care împiedică efectuarea normală a unor activităţi. Cerinţe Educative Speciale (CES) -Cerinţe în plan educativ a unor categorii de persoane ,cerinţe consecutive a unor disfuncţii,deficienţe de natură intelectuală, senzorială, psihomotrică, fiziologică, care plasează persoana într-o stare de dificultate în raport cu cei din jur. Integrare

şcolară-proces de includere în şcoli de masă, clase obişnuite,

activităţi formale şi nonformale, a copiilor cu CES. Curriculum diferenţiat-se referă la modalităţi de selectare şi organizare a conţinuturilor, metodelor de predare cu scopul de adaptare a procesului instructiv-educativ la posibilităţile, aptitudinile, interesele, cerinţele copiilor. Retard mintal – o dezvoltare mintală incompletă, care se caracterizează în special prin afectarea facultăţilor intelectuale, capacităţilor cognitive, de vorbire,

3

motorii şi sociale. Retardul se mai numea: deficienţă mintală, arieraţie, oligofrenie.

Program de intervenţie personalizat-este un instrument de lucru permanent cu un copil sau mai mulţi membri al echipei de intervenţie. Este un instrument educaţional de planificare şi programare a activităţilor educaţional –terapeutice. IQ- Coieficient de intelectualitate

Introducere Pînă nu demult copiii cu CES, cît şi persoanele adulte trăiau în spitale mari fiind supravegheate de medici şi asistenţi medicali. Acum îngrijirea de bază au luat-o asupra sa pedagogii şi lucrătorii sociali, iar asistenţa medicală este efectuată în majoritatea cazurilor de pediatri şi medici de familie.Aceasta este tendinţa deja existentă în majoritatea ţărilor dezvoltate, pe care o dezvoltăm şi noi. Actualitatea temei De-a lungul anilor atitudinea societăţii faţă de persoanele „altfel” era manifestată de pe poziţia unei mentalităţi superstiţioase, de autoprotecţie, care s-a materializat din cele mai vechi timpuri, pînă astăzi, prin acţiuni de izolare, respingere , chiar şi de suprimare a unor astfel de membri ai societăţii. În Grecia Antică, în India copiii cu deficienţe erau nimiciţi, ucişi, ei credeau că în aceşti oameni sunt incarnate duhuri rele. De la Epoca Renaşterii încoace atitudinea oamenilor s-a schimbat, ei au înţeles că şi oamenii aceştia sunt de folos, ca exemplu: persoanele care au deficienţe de 4

văz pot să cînte frumos, cei ce au deficienţe de auz, pot picta,putem enumăra foarte multe exemple de genul ăsta. Societatea a început să se dezvolte odată cu dezvoltarea ştiinţei. Gîndirea analitică umană a căutat răspuns la cauzele deficienţelor, pe care le suportau un anumit procent de oameni. Aşadar, a fost nevoie de secole în şir ca spre sfîrşitul secolului al şaptesprezecilea, societatea să conştientizeze faptul că „cel care de la naştere e lipsit de minte, cu atît mai mult are nevoie de ajutor, de instruire, educaţie. Nu există minte slabă, care nu ar putea fi cît de cît salvată pe calea învăţăturii”. În ultimii ani în toate statele lumii au crescut numărul asociaţiilor neguvernamentale, organizate cu scop umanitar de către psihopedagogi, medici, şi pedagogi care activează în domeniului educaţiei speciale: UNESCO, UNICEF, HUMANITAS. etc. Toate aceste instituţii preconizează:  Existenţa îngrijirii medicale şi umanitare;  Egalizarea şanselor pentru persoanele cu deficienţe;  Asigurarea din partea statului a unei anumite securităţi economice, a unui venit care să le permită o existenţă decentă;  Crearea condiţiilor de trai în sînul familiei, dacă nu-i posibil să trăiască într-o instituţie care să se substituie familia sa. În prezent există tendinţa de a uşura suferinţa acestor copiii, adulţi, cu Cerinţe Educative Speciale, căci ei au nevoie de dragostea şi protecţia noastră, pentru a-i face mai fericiţi, mai siguri pe ei însăşi, să simtă că nu sunt singuri şi că sunt protejaţi şi iubiţi.

5

Scopul Această lucrare constă în determinarea condiţiilor, posibilităţilor şi modalităţilor de integrare socială a copiilor cu Cerinţe Educative Speciale, precum şi a organizării eficiente a procesului educaţional. Obiectivele pentru realizarea scopului propus:  Conştientizarea de către opinia publică a importanţei şi efectelor în plan social ale extinderii educaţiei copiilor cu Cerinţe Educative Speciale.  Depistarea, evaluarea complexă şi monitorizarea copiilor cu CES  Individualizarea programelor de intervenţie şi adaptare a curricumului şcolar pentru copiii incluşi în programele de integrare.  Elaborarea strategiilor şi diversificarea modalităţilor practice de intervenţie în cadrul programelor de integrare a copiilor cu CES.  Formarea şi informarea agenţilor educaţional ( cadre didactice,părinţi, voluntari.) Ipoteza Dacă în procesul educaţional organizat cu copii cu CES se crează un mediu structurat şi diferenţiat, unde să fie aplicate consecvent

strategii de

diagnosticare, evaluare şi monitorizare a acestor copii, prin intermediul programelor individuale, atunci procesul educaţional devine eficient şi capabil să valorifice potenţialul lor nativ. Metode de cercetare: Studierea acestei probleme necesită folosirea unui complex de metode de cercetare psihologice şi pedagogice. 6

Cercetarea a fost axată pe următoarele modalităţi de soluţionare: 1.Studierea şi analiza literaturii de specialitate. 2.Studierea specificului activităţii de muncă a copiilor cu CES. 3.Efectuarea observărilor asupra activităţii de cunoaştere din clase unde sunt integraţi copii cu CES. Analiza literaturii de specialitate ne-a oferit date despre importanţa diferenţierii elevilor, ca modalitate de valorizare maximală a potenţialului psihofizic al copilului cu CES. Metoda observaţiei a fost aplicată cu scopul depistării aspectelor specifice ale organizării şi controlului propriei activităţi a copilului cu deficienţă mintală.

Capitolul I. Cerinţe Educative Speciale I.1. Particularităţi de dezvoltare ale copiilor cu Cerinţe Educative Speciale Cerinţele Educative Speciale Unicitatea în dezvoltarea copilului, în ritmul de dezvoltare, în stilul unic de adaptare, de învăţare, la nivel individual de dezvoltare fizică şi psihică cu caracteristici biologice, fizice, psihice şi sociale specifice. Ştiinţa pedagogică a abordat în diferite feluri

problematica educaţiei

copiilor,care din anumite motive învaţă mai greu, fiind excluşi sau marginalizaţi

7

de la procesul educaţiei,aplicîndu-se diferiţi termeni care veneau să explice situaţia copilului. Teoria pedagogică,contemporană tinde să se îndepărteze de termeni, care pot eticheta

copiii cu diverse probleme de dezvoltare ,înlocuindu-i cu Cerinţe

Educative Speciale(CES),aceasta îngloblează un ansamblu de dificultăţi

a

dezvoltării unui copil.CES- desemnează acele cerinţe specifice faţă de educaţie, care derivă sau nu dintr-o deficienţă. Cerinţile Educative Speciale sunt provocate de:  Factorul biologic (boli cronice,afecţiuni ,traume)  Factorul social (condiţii de trai,neglijare,abuz al copilului)  Factorul funcţional (instituţiile sociale nu-i oferă condiţii de creştere şi de educaţie). Copiii cu CES au o organizare specifică a structurii şi funcţiilor personalităţii, care imprimă o tipologie specifică dezvoltării, integrării, socializării, organizării procesului educativ. Copiii aceştia au caracteristici comune ale dificultăţilor cu care se confruntăcaracterul unic al deficienţei. Copiii cu deficienţe de vedere au aceeaşi deficinţă, dar nu au cu toţii aceleaşi grad de intensitate a deficienţei, nu au aceleaşi aptitudini intelectuale, nu au aceleaşi cerinţe educative. Această situaţie este valabilă pentru toate tipurile de cerinţe educatuve speciale. De aceea, pedagogul adaptează atitudini individuale faţă de fiecare în parte. Cerinţele Educative Speciale sunt determinate de un şir de particularităţi de dezvoltare:

8

 Inmaturitate psihică şi socială, care se manifestă prin tendinţa de a se juca cu copiii mai mici decît ei, au un comportament neadecvat, egocentric, dificultăţi în relaţii de comunicere cu colegii.  Dificultăţi de percepţie auditivă şi vizuală, spaţială, de conduite perceptivmotorii. Copiii nu se orientează în propriul corp,”dreapta –stînga”, sunt slab dezvoltate deprinderile vizual-motorii a coordonării ochi-mînă. Toate acestea necesită crearea condiţiilor de dezvoltare diferenţiată a psihomotricii, care declanşează formarea deprinderilor de cunoaştere şi adaptare psihosocială a acestor copii. Copiii cu CES au următoarele particularităţi:  Tulburări de limbaj , tulburări de pronunţare, articulare, lipsa expresivităţii verbale, însuşesc greu cititul, scrisul, vocabular limitat.  Tulburări de atenţie –orientarea şi concentrarea atenţiei redusă, instabilitatea atenţiei, volumului atenţiei redus.  Memorie mediocră,- reproduce parţial cele învăţate şi consecvent uită repede, nu poate grupa, organiza obiectele.  Gîndirea abstractă limitată-capacitate redusă de stabilire a raporturilor între obiecte şi fenomene. Aceste particularităţi formează la copil cu CES următoarele:  Tulburarea imaginii de sine, comunică puţin, sunt închişi în sine.  Perturbă percepţia socială-copiii nu pot însuşi cunoştinţe, ceea ce-i face foarte vulnerabili.  Provoacă tulburări de comportament-copiii sunt agresivi, cu emotivitate exagerată. 9

I-2.Etiologia retardului mintal În cazul retardului mintal, este necesar o îngrijire specială, tratament adecvat şi măsuri de corecţie socio-pedagogice urgente. Cu cît mai devreme se depistează o întîrziere în dezvoltarea psihomotriei, o nedezvoltare a psihomotricităţii, sau o retardare mintală şi se interprind măsuri de corecţie medicală şi pedagogică, cu atît mai deplină va fi reabilitatea acestor copii şi atît mai aproape vor fi de starea normală. Lewis- destinge două feluri de retard mintal: 1. Subcultural (limita de jos ale capacităţilor de jos al populaţiei) 2. Patologică-provocată de procese specifice. Mac Kay a rezumat că retardul nu este provocat numai de o cauză, ci de un complex de factori etiologici, aceştea însă corespund retardului mediu, care deseori este o cosecinţă afactorilor genetici şi influinţa mediul amian şi se întîlneste fregvent în păturile sociale de jos ai societăţii. Crome, Stern, susţin că la persoanele cu retard mintal sever, deseori se depistează patologii grave organice. Să clasificăm, din punct de vedere clinic retardul mintal. Retard mintal grav (idioţie) 10

Reprezintă forma cea mai severă, mai profundă, bolnavii rămîn toată viaţa sub vîrsta mintală de doi ani. Au un facils desform, cu numeroase malformaţii, craniofaciale. Experienţa feţii neatinsă, gura intredeschisă, privire nefocalizată. Nu reuşesc să înveţe mersul, rămîn paralizaţi la pat pe toată viaţa. Mişcări parazitare de hiperkinezici.Vorbirea nu depăşeşte vîrsta de un an şi jumătate şi este rezumate la ţipete nearticulate, sau exspresii asemănătoare cu strigătele animlelor. Retardul mintal mediu(imbecilitatea). Este considerat o formă medie, bolnavii nu depăşesc nivelul de dezvoltare a limbajului corespunzător vîrstei de trei ani, dezvoltarea intelectuală ajunje la vîrsta de cinci-şapte ani, ei însuşesc limbajul vorbit, dar nu şi cel scris. Posedă capacităţi de autopratecţie faţă de pericolele fizice imidiate, nu se pot autoconduce în viaţa socială, au nevoie de supraveghire. Învaţă să meargă şi achiziţionează unele deprinderi motorii. Învaţă denimirea acţiunelor şi obiectelor. Au o memorie mecanică suprinzătoare şi pot reţine expresii întregi, dar le folosesc în situaţii nepotrivite. În condiţii favorabile aceşti copii sunt în stare să însuşească deprinderi pentru citit, scris, socotit. Retardul mintal uşor(Debilitate mintală). Este o formă uşoară şi cuprinde acele categorii de dificienţe mintale,care ating vîărsta mintală de opt, douăsprezece ani. Ei pot utiliza vorbirea în viaţa cotidiană şi pot întreţine conversaţii. Majoritatea sunt independenţi în ce priveşte îmbrăcarea, spălarea, alimentarea. Ei însuşesc deprinderi necesare în activităţile casnice, deşi dezvoltarea decurge mai lent decît la persoanele în normă.

11

Atenţia spontană uneori foarte vie, îi împedică să se concentreze asupra unor activităţi. Memoria nu se modifică evident în majoritatea cazurilor, ci din contra dezvoltarea e mai bună şi suplineşte insuficienţile gîndirei. Gîndirea rămîne incompletă, îşi păstrează caracterul concret şi adesea inegal, exprimat prin performanţe neomogene în raport cu diferitele funcţii. Operaţiunele gîndirei se efectuiază la un nivel scăzut, analiza e fragmentară, dominantă de elemente nesemnificative. La acest tip se întîlneşte şi diferite psihoze, au tulburări de emoţii sub forma unei depresii, sau manii, stări anxioase disforice amentiforme, sindrom halucinator-paranoid cu idei de persecuţie, urmărire, otrăvire, halucinoză.

I-3.Deficienţe senzoriale, fizice, de limbaj Deficienţele senzoriale sunt determinate de unele disfuncţii, sau tulburări la nivelul principalelor analizatori(vizuali, auditivi), cu implicari majore asupra desfăşurării normale a vieţii de relaţie cu factorii din mediu, dar şi a proceselor psihice ale persoanei, avînd o rezonanţă puternică în conduita şi modul de existenţă ale acesteia. Din dificienţele senzoriale fac parte: 

Deficienţele de auz.



Deficienţele de vedere.

Deficienţele de auz Fac obiectul surdopsihopedagogie, ştiinţa interdesciplinară care studiază particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive. 12

Depistarea precoce a tulburărilor auditive este o condiţie fundamentală pentru evoluţia ulterioară a copilului, datorită pericolului apariţiei mutităţii, adică neînsuşirea limbajului ca mijloc de comunicare şi instrument operaţional al gîndirei. Este o regulă în literatura de specialitate care afirmă că un copil mic cu pierderi mare de auz, fără o protezare precoce, inevitabil va devini mut, cu cît deficienţele auditeve sunt mai grave cu atît vor influeţa mai mult apariţia şi dezvoltarea normală a vorbirei. Surditatea totală, sau hipoacuzia sunt legate în mare parte de gîndirea verballogică. Cuvintele însuşite de copiii surzi definesc şi obiecte, şi acţiuni. Ele timp indelungat nu au funcţia de mijloc de comunicare, vocabularul este foarte sărac şi doar o dată cu instruirea şcolară parţial se îmbogăţesc. La vîrsta preadoliscentă apar reacţii de trăiri a propriului defect, apar plîngeri ipohondrice, însă se întîlnesc situaţii inverse de autoapriciere ridicată. Deficienţele de auz sunt deseori cosecinţa unor malformaţii, sau dereglări anatomo-fiziologice ale structurii anlizatorului auditiv. Pierderea auzuilui înaintea vîrstei de 2-3 ani are drept consecinţă mutitatea; vom avea deafacere cu un copil surdomut. Etiologia tulburărilor de auz dobîndite pot fi prezentate, pornind de la momentul apariţiei lor, astfel:  Infecţii virale sau bacteriene ale mamei.(rubella-pojar german, etc.)  Ingerarea de substanţe toxice, alcool, sau a unor medicamente din grupul tranchilizantelor.  Tentativă de avort cu substanţe toxice (exces de antibiotice, apă de plumb).  Iradieri ale mamei în timpul sarcinei.  Incompatibilitate RH între mamă şi făt,  Traumatizme în timpul sarcinei.  Boli infecţioase de tip ;otiă, meningită , rujiolă, febră convulsivă . 13

 Traumatizme cranio- cerebrale.  Traumatizme sonore.  Difecte la nivelul urechii externe, interne, medii. Formele de comunicare folosite în procesul educaţional al copiilor cu dificienţe de auz sunt: 1. Comunicarea vebală, orală şi scrisă , cre are la bază un vocabular dirijat de anumite reguli gramaticale. 2. Comunicarea mimico-gestuală. Educătorii sunt cei ce decid forma de comunicare adoptată în relaţii cu dificienţe de auz, nu se poate spune că una din aceste forme de comunicare este superioară alteia, eficienţa lor se va vedea în practică, important e că copilul să poată să comunice şi să înţeleagă mesajul.

Dificienţele de vedere Această cadegorie de dificienţe are o puternică influenţă asupra calităţii şi specificăţii relaţiilor pe care persoana difecientă le stabileşte cu factorii din mediu, în condiţiile afectării parţiale sau totale a aportului informaţional de la nivelul analizatorului vizual, principalul furnizor de informaţii la nivelul stucturilor cerebrale superioare. Drept consecinţă a văzului scăzut la copiii pînă la un an de zile nu se dezvoltă motrica. Limitarea mişcărilor conduce la încetinirea formării reprezentărilor spaţiale, insufucienţa gîndirei verbale. Posibil ca copiii să posede un vocabular bogat, copiind stilul de comunicare al maturilor, însă cuvintele deseori sunt lipsite de conţinut anumit, iar folosirea lor este neadecvată. Situaţia acestor copii se agravează prin apariţia dereglărilor de caracter neurotic. Hipertutilarea acestor copii face ca ei să devină mai egoişti, supărăcioşi, supceptibeli, închişi, capricioşi, înclină spre autoanaliză, fantezie patologică, 14

anxietate, alarmanţi. Copiii sunt precauţi în situţii noi, manifestă pedantism în ceea ce face. Conflictele la şcoală, acasă, sau insuccesele provoacă formare patologică a personalităţii de tip isteric, autic, sau depresiv. La copiii cu dificienţe de vedere este foarte important de ştiut vîrsta la care s-a instalat tulburarea vizuală deoarece în funcţie de această vîrstă, putem şti care este experienţa vizuală a persoanei şi condiţiile în care această experienţă poate fi explotată în acţiunele de recuperare şi educare. Etiologia tulburărilor de vedere este foarte variată şi include o diversitate de factori de risc, care determină forme şi grade diferite de dificienţe ale analizatorului vizual. Să încercăm să denumim cauzele care provoacă dificienţele de vedere.  Boli ale anexelor globului ocular(pleoape, glande lacrimale, boli ale orbitei oculare).  Afecţiunea cristalinului (cataracta).  Afecţiunea corpului vitros.  Accidente, traumatisme oculare.  Anomalii ereditare.  Anomalii neeriditare.  Boli infecţioase.  Intoxicaţii cu diferite subştanţe. Un loc important în etiologia dificienţelor de vedere este rezervat numeroselor boli manifestate în perioada copilăriei şi a cărei neglijare, sau netratare poate aduce la urmări foarte grave în dezvoltarea şi funcţionarea structurelor anatomofiziologice ale analizatorului vizual. De exemplu:  Boli neurologice, atrofia nervului optic, paralezii ale muşchilor globului ocular.  Boli ale pielii.  Boli ale sîngelui. 15

 Boli infecţioase, sau boli venerice.  Boli endocrine. Cunoaşterea etiologiei şi manifestărilor clinice ale dificienţelor de vedere prezintă o mare importanţă în stabilirea unui diagnostic diferenţial, stabilirea unui tratament recuperator adecvat, elaborarea unui prognostic privind evoluţia.

Dificienţele fizice (motorii) Reprezintă categoria tulburărilor, care afectează în special comportamentele motrice ale persoanei, atît sub aspect neuromotor, cît şi sub aspect psihomotor, determinînd o serie de consecinţe în planul imaginii de sine a persoanei şi în modalităţile de relaţionare cu factorii din mediu, sau cu alte persoane. Dacă dificienţele fizice sunt asociate cu alte tulburări (dificienţe mintale, de intelect) datorită etiologiei comune sau consecutive unei intervenţii tardive în plan recuperator şi al întîrzierelor în procesul de educaţie, tabloul clinic devine mai complex, iar prignosticul capătă un grad mai ridicat de relativitate. Clasificarea dificienţelor fizice este făcută în special prin raportare la factorii etiologici, deci putem identifica următoarele grupe de tulburări: 1.Bolile genetice congenitale. -Sindromul Langdon-Dawn, -Malformaţii al apăratului locomotor. 2.Boli de creştere. -Rahitizm, Picior plat, malformaţia coloanei vertebrale. -Boli ale neuronului motor periferic. -Leziuni nervoase periferice. Manifestările din sfera motricităţii trebuie privită în strînsă relaţie cu dezvoltarea intelectuală. Nu de puţine ori întîlnm copiiii care prezintă o slabă dezvoltare motrică, mişcări mai complicate de mîini, lipsa de expresivitate, lentore, inerţie

16

su uniformitate în mişcări, toate acestea constituindu-se în informaţii cu privire la nivelul de dezvoltare în plan psihomotor al copilului.

Tulburări de limbaj Reprezintă rezultatul desfuncţiilor intervenite în recepţionarea, înţelegerea, elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale datorită unor afecţiuni de natură organică, funcţională, psihologică, sau educaţională asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării limbajului. Datorită importanţei limbajului, orce afectare a acestuia ar putea avea efecte şi asupra calităţii operaţiilor gîndirei, relaţiilor cu ceilalţi şi structurării personalităţii copilului. Etiologia tulburărilor de limbaj corespunde cu ceea a altor dificienţe:  Boli infecţioase ale mamei în timpul sarcinii.  Incompatibilitatea RH.  Intoxicaţii.  Traume mecanice, emoţii intense resimţite de mamă.  Traumatizme obstetricale.  Naşteri prelungite,  Leziuni al sistemului nervos central.  Boli infecţioase ale copilăriei. În dezvoltarea proceselor psihice la aceşti copii observăm că operaţiile de gîndire la nivel concret-operaţional, şi concret-imaginativ le efectuează, însă cele de logică sunt inacceptabile. Dereglări de vorbire, vocabular sărac ceea ce împedică comunicarea cu semenii, aceastea la rîndul său afectează personalitatea copilului, apar calităţi de timiditate, inferioritate. 17

I-4. Factorii etiologici. Să discutăm despre acei factori, care pot duce la apariţia retardului mintal:

Eriditatea Ruter în urma învestigaţiilor sale făcute asupra familiilor cu copii infiaţi şi gemeni, a accentuat rolul eriditar poligenic în determinarea aptitudenilor în limitele normale şi mai ales în cazuri de retard mintal uşor. În cele lalte cazuri eriditatea este responsabilă pentru devienţile genetice, ceea ce duce la dereglări metabolice, diverse anomalii care provoacă un defect psihic.  Factorul social Clarke, Rutter, susţin că factorii sociali pot oscilita valorile IQ, în jurul a 20 de puncte. Acest coieficient unic se întîlneşte mai fregvent la păturile social vulnerabile, în cazul sărăciei, condiţii nefavorabile de trai şi a familiilor instabile. O altă cercetare importantă s-a făcut în 1968 referitoare la copiii care se află în instituţii specializate, pentru a crea un mediu favorabil pentru dezvoltarea lor.

18

 Copiii unei instituţii specializate au fost plasaţi în familii unde li sa oferit un trai decent, peste 20 de ani la ei sa depistat un IQ mai înalt decît la cei ce nu au fost plasaţi în familii şi care au rămas în instituţii. (Skeels).  Trauma prenatală Este responsabilă în zece procente, cazuri de retard mintal prenatal. Aceaste investigaţii au fost efectuate de Pasamanik şi Knobloch, în 1966, în rezultatul ei a mai menţionat că o incidenţă importantă o are şi gradul de prematuritate a copiilor precum şi ponderarea lui pentru gradul de gravitate a retardului. Factorii prenatali apar:  În timpul naşterii, copiii se nasc cu greutate mai mică la terminul de 41 săptămîni, sau mult mai mare.  Traume obstreticale, mecanice, extragerea fătului cu farceps, cezariană ce produce leziuni ale scoarţei ceribrale.  Prelungirea excesivă a naşterii,  Ruperii de placent,  Compresiunea cordului ombelical,  Contracţii uterine,  Făt prea mare.

Capitolul II.Familia şi societatea. II-1.Stabilirea relaţiilor în cadru familiei. Pentru ca copiilul să progreseze , ca toate sarcinile date copilului de profesor psihopedagog, să dea rezultate, este necesar o colaborare strînsă între părinţi şi psihopedagogi, profesori, medici . 19

Dacă părinţii sunt interesaţi de progresul copilului atunci doar cooperînd şi executînd însărcinările date vor face ca copilul să aibă succes. La fel un rol important de la care toate se încep este relaţia dintre părinţi –copii, aceasta are un rol hotărîtor în formarea personalităţii copilului. Legăturile strînse între membrii familiei cu cei din jur formează emotivitatea la aceşti copii, devenind elementul central în jurul căruia gravitează întreaga dezvoltare a personalităţii. Esta important ca copilul să bineficieze de timpuriu de emoţii şi stări afectiv-pozitive. Adultul trebuie să ajute copilul să-l vadă, să-l simtă şi să acţioneze adecvat la starea şi trăirele lui, afectînd normele social admisibile. Indiferenţa, pasivitatea, atitudenea rece, îngrelează mult stabilirea relaţiilor interpesonale ulterioare şi dăunează dezvoltarea personalităţii copilului. Adultul trebuie să lase ca copilul să înveţe din experimentele sale directe şi din interacţiunea cu lumea care îl înconjoară. Adultul trebuie să aibă mereu învedere, că datoria lor nu este atît să înveţe pe copil tot ce se poate învăţa, cît să-i cultive iubirea şi respectul faţă de cei din jur, să-i indice căile adevărate prin care –şi poate perfecţiona relaţiile sale cu cei lalţi. Familia în mod normal ar trebui să constituie un mediu afectogen şi ocrotitor, fără de care viaţa şi dezvoltarea copiilor, sunt puse în mare pericol. Armonia cuplului familial crează echilibru necesar dezvoltării copilului. Cea mai mare dereglare a echilibrului emoţional al părinţelor, declanşează tulburări mari, grave ,în psihicul copilului, îi afectează dezvoltarea . Climatul pozitiv în familie include în asamblu stările de relaţii, interacţiunea membrelor familiei şi constă în egalizarea şanselor pentru toţi. -Stabilitate şi calm în comportament. -Comunicare pozitivă. -Sistem de pedepse şi recompense adecvat.

20

Familia va trebui să aibă o comportare înţeleaptă, care să nu –l facă pe copil sa se îndoiască de dragostea părinţelor săi. Chiar şi atunci cînd copilul provoacă suferinţe, sau trebuie luate măsuri restictive faţă de el, această dragoste trebuie să existe. Pedeapsa corporală nu este adecvată ca metodă educativă în nici o situaţie. Copilul are nevoie să simtă bucuriile, suferinţele, dezamăgirile, jîgnirile pe care le produce acţiunile sale, dar nu indirect. Copilul cu CES, trebuie să simtă că întreaga familie este pe deplin convinsă de bunele sale intenţii, că el doreşte cu adevărat să fie iubitor, cînd nu reuşeşte, familia trebuie să creadă că a fost doar o greşeală. Atmosfera în care nu se ţine evidenţa greşelilor este necesară oricărui copil, pentru a se dezvolta şi cu atît mai mult copilul cu CES.

II-2.Şcoala şi mediul. Copiii cu cerinţe educative speciale,cît şi cei cu diverse dificienţe, li este foarte greu să se încadreze în în şcoli cu program normal, de aceia e mai bine ca aceşti copii să se înscrie la şcoli speciale cu internat. Aceste şcoli diferă de şcolile pentru copiii fără problema mintale. În acesteste şcoli se crează situaţii de tip familial pentru copiii ceea ce nu este într-o şcoală pentru copiii normali. În şcolile speciale relaţiile copil-părinte pot fi imitate, înlocuită, chear atunci cînd condiţiile din sînul familiei sunt nesatisfăcătoare. Dar în relaţii părintecopil există elemente puternice.

21

Confom concepţiei lui Yung despre anima şi a lui Freud despre imago, mama şi tata reprezintă ceva mai mult decît a lua simple persoane. Pentru copiii mici părinţii reprezintă atăt lumea pe care n-o cunosc cît şi la modul absolut idea de mamă şi de tată, copilul trăieşte sentimente de siguranţă şi înţeleger a rosturilor existenţii, sau sentimente opuse, de disperare. Copilul cu CES, este mai vulnerabil ca cei lalţi, de acea are nevoie de un mediu şcolar bine structurat în care să se dezvolte şi să se instruiască. Sarcina şcolii este dea crea acestor copii mediu în care copilul să se instrueze ca personalitate şi să-şi diferenţieze trăirele. O şcoală pentru aceşti copiii ar trebui să se bazeze pe principiul ajutorului reciproc. Între educător, copil, trebuie să se stabilească acea relaţie în care dau şi primeşti, în care profesorul nu este decît în măsura în care există copii, pe care mai poate să-i înveţe ceva, în care medicul este medic nu mai atît cît există bolnavi şi în care adultul îşi dobîndeşte propria identitate, maturitate în funcţie de dezvoltarea şi succesele copiilor, care i-au fost încredinţaţi. Mediul familial: După cum se ştie, ocupă un loc central în multitudenea de factori determinaţi ai evoluţiei individuale. Mediul unde trăieşte copilul cu Crinţe Educative Speciale trebuie să încurajeze comportamentul pozitiv, adaptativ, să favorize redresarea comportamentelor diviate, pentru a facilita integrarea lui socială. John Ruskin spunea următoarele cuvinte: „Arată-i unui copil puţină dragoste şi ve-ţi primi înapoi mult mai multă”. Copilul merită să primească dragoste părintească, iar părinţii trebuie să i-o ofere nu pentru că ea se va întoarce înapoi la ei, ci pentru efectul pozitiv pe care îl va avea asupra copilului sentimentul pe care il porţi. 22

Familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului. Formarea şi consolidarea unor raporturi armonioase între părinţi şi copil solicită din partea părinţelor aptitudenea de a întreţine un dialog cu copilul şi de a-l valorifica sub raport afectiv prin căldură, comunicativitate, dragoste. Copiii lipsiţi de mediul familial, de căldura părintească, ajung adulţi neechilibraţi nu reuşesc să-şi crească proprii copii, sunt răutăcioşi şi plini de ură.

Mediul social: Dacă copilul a crescut în condiţii drastice, fără pic de iubire, atunci el la rîndul său va da celor din jur ceea ce a cules de acasă de la părinţii săi . Din lipsă de răspundere a societăţii, copiii din familii vulnerabile devin copiii ai străzii, cerşetori, copiii cu dereglări psihice, intelectuale, mintale, etc. De aceia este nevoie ca societate să i-a asupra sa educaţia acestor copiii, să-i încadreze în şcoli, internate, centre, să-i asigure în limita posibilităţilor material financiar. Ca ei să simtă susţinerea, grija, dragostea celor din jur şi că nu sunt singuri.

Ce încurcă la formare unui mediu favorabil pentru dezvoltarea copilului cu CES. 1.Spaţiul de trai: Murdar, incomod, rece Foame şi lipsă de hrană Lipsa lucrurilor personale Lipsa jucăriilor Lipsa dulciurilor 23

2.Tendinţa de a domona, de a fi deasupra copilului. Control permanent Dirijarea aprecierea negativă

3.De a fi la nivelul copilului -la fel de slab el va fi capricios va arăta nedorinţa de a depune efort fizic

4.Relaţii negative între părinţi criticile la tot pasul ameninţări indicaţii înterziceri răceala în relaţii părinte copil, indifirenţă.

II-3.Educaţia copiilor cu CES. Procesul educaţional. Educaţia copiilor cu CES presupun conjugarea eforturilor profisionale şi sociale ale pedagogului şi părinţelor, acest proces este fscilitat de utilizarea de metode variate de predare, învăţare din primile zile de educare.

24

Individualizarea procesului de educaţie şi recuperare este cea mai eficientă strategie, asigură o dezvoltare optimă şi o orientera eficientă a aptitudenilor şi integrării sociale. Principiul adăptării individuale, insistă asupra evidenţei particularităţilor copiilor, care influenţează activitatea şi de care depinde rezultatul activităţii. Organizarea procesului educaţional şi de recuperare prin individualizare se realizează prin selectarea metodelor, procedeilor, materialilor didactice, şi se ia în considerare deosebirile individuale ale copiilor, nivelul de dezvoltare, capacităţile de învăţare, tempoul de învăţare. L.S.Vîgotskii - abordează individualitatea copiilor cu CES, subliniază oportunitatea de a repera pe calităţile şi difirenţile în dezvoltare ale fiecărui copil, lînd în consideraţie posibilitatea individuală şi să fie realizată recuperare dezvoltării la fiecare etapă a procesului de educaţie. Luînd în consideraţie cele spuse, noi înţelegem că numai lucru individual cu fiecare copil în patre, avem şansa să ajungem la rezultate pozitive în dezvoltare. Trebuie să ţinem cont că Cerinţele Educativ Speciale sunt neomogene, din punct de vedere aposibilităţilor de învăţare, iar educaţia lor este foarte diferită de a cea a copiilor normali. Numai individual se crează condiţii pentru rezolvarea reuşită a sarcinilor de învăţare şi de recuperare ale acestor copiii cu CES, trebuie să nu lipsească varierea sarcinilor de învăţare, tipurile de ajutor, să se ţină cont desigur de posibilităţile individuale a fiecărui copil. Se recomandă, sarcinile care asigură succes copilului formîndu-i astfel perceperi de învăţare independentă să fie repetate pentru ca copilul să nu uite şi să nu ajungă la starea de la care s-a pornit. Trebuie să ştim că copiii au ritmuri şi stiluri individuale de dezvoltare şi de învăţare, copiii cu CES însuşesc mai greu, mai dificil deprinderile de bază pe care cei mai mulţi le învaţă spontan, involuntar.

25

Deci în aceste cazuri trebuie să le cultivăm deprinderi într-un mod individual ţinînd cont de: 

Ce poate face copilul, singur, sau cu ajutor.



Ce dorim, sau intenţionăm să facă copilul într-o perioadă anumită de timp.



Ce trebuie să învăţăm într-un anumit timp.



Ce trebuie să facă copilul la o activitate concretă.



Să ştim de cîte activităţi este necesar pentru atingerea obiectivului stabilit.



Ce metode, acţiuni educative trebuie folosite.



Să analizăm abilităţile necesare pentru a atinge obiectivul propus.



Ce-i place copilului .



Ce-i specific pentru copil.

Pentru un psihopedagog, psiholog, este necesar ca el în primul rînd să: -Cunoască copilul. -Să pună clar problema pentru asigurarea succesului. -Să aibă materialul adecvat acestui copil. -Să aibă obiective clare de rezolvat. Pentru ca copilul să se simtă bine este nevoie de: -Organizarea spaţiului educaţional. -Activităţi practice în grup mic, apoi separat. -Stimularea interesului copilului. Sarcinile individuale trebuie desociate pe paşi mici, ele trebuiesc formate sub formă de joc, prin joc copiii explorează lumea, învaţă deprinderi noi, capătă încredere în sine, capătă cunoştinţe noi. Copiii însuşesc mai bine cînd

26

sunt relaxaţi, cînd primesc plăcere de la ceea ce fac. Jocul este metoda fundamentală pentru copiii cu CES. Dar să selectăm jocul în corespundere cu ceea ce avem de învăţat, dezvoltat şi ca el să nu depăşească capacităţile intelectuale, copilul trebuie să se bucure de succesul în rezultatul jocului.

II-4.Educaţia Incluzivă. Studiile au demonstrat că 10% din copiii sunt cu cerinţe educative speciale. Pentru recuperarea dezvoltării acestor copii recent a apărut educaţia incluzivă, care ajută să ieşim din cadrul restrîns ale unor valori limitate, pentru a ne insera într-un orizont de valabilitate, mai stabil mai larg. Această educaţie incluzivă este o orientere umanistă în abordarea educaţiei cerinţelor speciale, ea este o provocare spre schimbarea atitudenilor şi mentalităţilor, este un proces de îmbunătăţire a instituţiilor de educaţie. Sergiu Racu a menţionat că şcoala incluzivă porneşte de la strategiile cărora le sunt specifice următoarele caracteristici: 

-Flexibilitate.



-Efectivitate.



-Diversitate.



-Dinamica interactivă.



-Cooperare.



Creativitate.



-Globalitate. 27

Şi UNESCO, instituţia mondială, care promovează şcoala de tip incluziv, a elaborat Pachetul de resurse pentru profesori cu cinci strategii de spriginire a învăţării efiociente: 1.

-Învăţarea interactivă.

2.

-Negocierea obiectelor.

3.

-Demonstraţie.

4.

-Aplicarea şi evaluarea continuă,

5.

-Modalităţi de sprigin foarte diferite.

Aceasta demonstrînd nivelul de pregătire profesională a pedagogului şi calităţile sale sufleteşti: -caritate. -Bunătate. -Generozitate. Nici într-o şcoală nnu poate activa nici un om fără aceste calităţi, un om cu calităţi reprobabile de caracter inspiră frică, nesiguranţă, nelinişte. Copiii se tem de asemenea pedagogi, îi detestă şi dacă avem astăzi un nivel sporit de abandon şcolar, aceasta în mare parte este şi vina pedagogului fără calităţi pedagogice. Şcoala incluzivă presupune cea mai propice metodologie educaţională, care este visul de aur al tuturor pedagogilor progresişti, de la Comenius şi pînă la cei din zilele noastre, care au activat anume cu acest gînd plenar:  -Să insruim pe toţi copiii, în mod diferit,  -Să găsim metode propice pentru elevii cu reuşită şcolară mai scăzută. Atunci cînd vorbim de o şcoală, instituţie specială ne referim la toţi copiii noştri. 28

Şcoala aste fundamentul dezvoltării societăţii, e vorba de o educaţie pentru toţi, căci toţi copiii au nevoie de o educaţie şi dezvoştare, deci să conştientizăm co şcoala incluzivă presupune acceptarea şi valorizarea diferenţilor. Întreaga societate poate răspunde de numărul crescînd al copiilor dificienţi şi nici o societate nu poate fi numită prosperă, dacă numărul persoanelor cu disabilitate sporeşte mereu. Se cuvine mereu să punem umăr la umăr, ca să nu existe copii irecuperabili, sau needucabili. Chirstopher Kliewer-presupune următorii principii pentru o educaţie incluzivă de succes:  -Educaţia incluzivă nui altceva decît o bună instruire pentru toţi copiii.  -Ea îşi asumă responsabilitatea pentru educaţia lor şi crează o structură în clasă, stabilirea regulilor şi a unui program academic.  -Trebuie să se implice toate familiile .  -Curriculum este orientat spreumanitate, elevii învaţă lucruri ce vor conta în viaţa lor.  -Profesorii crează condiţii care implică toţi elevii în procesul instructiv- educativ. Kliewer susţine că într-o clasă aste nevoie de respect reciproc, ca profesorii să creeze un curriculum interasant, cu matereale, informaţii, care contează pentru vieţile copiilor. Profesorii trebuie să aibă abilităţi pentru a observa, determina ce anume cauzează probleme comportamentale. Educaţia incluzivă ajută copiii cu CES, să progreseze, iar psihopedagogii, psihologii, să-şi realizeze obiectivele, să reducă distanţa dintre copil şi

29

familie le dă posibilităţi copiilor să coopereze, să înveţe împreună cu toţi copiii, să-i motiveze pe copii la găsirea soluţiilor de a trăi în comun. În educaţia incluzivă se includ toţi copiii la nivelul posibilităţilor de dezvoltare individuală şi de vîrstă a fiecărui copil. Datorită educaţiei incluzive se destind noi uşi spre socializare şi acceptare a tuturor cu cerinţe educative speciale.

II-5.Terapia educaţională complexă şi integrată a copilului cu CES. Programul de terapie educaţională comlexă şi integrată, a fost structurată pe cinci module: 1. -Artterapie. 2. -Terapia ocupaţională(ergoterapie). 3. -Meloterapie. 4. -Psihocorecţie. 5. -Ludoterapie. Toate aceste terapii se folosesc în toate instituţiile în care se lucrează cu copiii cu cerinţe educativ speciale. Aceste terapii tind spre punerea în valoare a valenţelor creative ale individului, ca formă superioară de dezvoltare. Lipsa lor în viaţa copiilor cu CES, înstrăinează persoana nu numai de orizontul de cunoaştere, ci de însăşi esenţa personalităţii.

Artterapia

30

Este terapia prin care copiii explorează lumea măzgălelilor, formelor ornamentelor şi desenelor.Artterapia este formată din patru procese fundamentale:

-Desenatul, vopisitul cu o ustensilă. -Lipitul cu clei, bandă adezivă, sau pastă de lipit a unui sau mai multor obiecte.

-Tăiatul şi ruptul. -Lucru cu modelina, modelarea unor figuri,obiecte. Copiii de diferite vîrste vor efectua aceaste terapie diferit. Copilul de trei ani va efectua într-un mod diferit de cel de patru ani, cu cît înaintează în ani desigur efortul va fi mai mare, dibăcia va creşte, copilul va progresa. Copilul cu dezvoltare normală explorează, crează şi însuşesc abilităţi noi, rari ori apelînd la ajutorul pedagogului.Copilul cu nevoi speciale adeseori necesită strategii de învăţare deosebite. Activitatea strategii presupun mai multe repetări, mai multe instrucţiuni, o structură mai bine definită artistică începe cu etapa măzgăţitului, copilul normal de obicei începe să măzgălească pe hîrtie la vîrsta de 2-3ani, mai tîrziu la 3-5ani copilul începe să deseneze figuri, linii drepte, cercuri şi pînă la figuri mai complexe-patrate şi triunghiuri. Apoi copiii aranjează figurile în ornamente. Aceşti copii trec prin etapile artistice fără ajutorul părinţelor, adulţilor, iar copiii cu nevoi speciale vor necesita ajutorul adultului pe parcursul întregului proces. Copilul care are un nivel de dezvoltare mai întîrziat decît cel al colegilor săi poate poseda unele abilităţi potrivite pentru vîrsta lui şi altele nepotrivite. Întodeauna acceptaţi ce este capabil să facă copilul la nivelul său de dezvoltare şi trebuie multe repetări pentru a însuşi pe deplin abilităţile noi.

31

Desenul- dezvotă la copiii imaginaţia, atenţia, motricitatea fină a mîine, prin desen copilul cu cerinţe educative speciale îşi exprimă emoţiile, trăirele. Desenul constitue o formă fundamentală al comunicării, a evenimentelor interiorizate, a ideilor, a dorinţelor, a fanteziei, el se plasează în contextul intim al procesului de dezvoltare a gîndirei în cadrul interelaţiei între individ şi mediu. Această activitate este mult utilizată în psihoterapie pentru valoarea de investigaţie a unor structuri foarte importante pentru învăţămînt. Modelajul-din modelină, sau lut, reprezintă nivelul bazal al posibilităţilor de exprimare artistică. Contactul cu materialul, inclusiv cu lutul induce o stare de satisfacţie, de recomfort. Modelajul este mai afectogen decît alte activităi artistice, pentru că are drept obiectiv fiinţa umană. El poate fi utilizat la început ca instrument de investigaţie, lăsînd copilul să facă ceea ce doreşte. Momontul acesta ne indică afectele perturbate şi ne permite să întrevedem căile de acces şi de terapie. Sculptura- lemnul prin rezistenţa sa necesită o activitate psihomotrică mai încordată, ea are o importanţă pentru decontractarea motorie, fenomen de bază în tehnicele de relaxare. Ergoterapia-are scopul să ajute copiii să se descurce singuri în deletnicirele casnice. La această terapie se petrec activităţi ce formează abilităţi de meserie, frezer, lemnar, pomocultor, etc. Exerciţile de ergoterapie ajută copiii să învingă problemele senzoriale, motrice şi cele de percepţie, care afectează capacitatea de a învăţa şi cele obişnuite zi de zi. Meloterapia-arta care exprimă sentimente, declanşind procese afective dintre cele mai variate şi neaşteptate de la emoţii muzicale, pînă la descărcări explozive, de exaltare colerică.

32

În timpul acestei terapii terapeutul trebuie să fie interesat de efectul pe care îl are muzica utiluzată pentru copiii cu CES. Meloterapia stabileşte un alt tip de comunicare, ameliorează inhibiţia voluntară a actelor motorii, realizează performanţe în plan motric, relaxează sistemul nervos, regleză circulaţia sangvină, normalizează bătăile inimii. Copilul după asemenea terapii, devine mai liniştit, relaxat, plin de forţe noi. Ludoterapia-esta o madalitate de relaţie prin joc între individ şi lumea obiectelor. Freud- susţine că jocul deschide căi importante pentru exprimarea, împlinirea dorinţelor şi pentru stăpînirea întîmplărilor traumatizante. Piaget-crede că jocul reprezintă cea mai pură formă de similare, astfel copilul încorporează în modalităţile extinse ale gîndirei, întîmplîri, obiecte, sau situaţii. Jocul îi face pe copii mai comunicabeli, sociabeli, mai siguri de sine, jocul dezvoltă la copii atenţia, imaginaţia, cu ajutorul lui copilul nu se simt singuri, neînsemnaţi. Jocul ca şi alte terapii trebuie aplicat şi ales cu stricteţe, fiecare tulburare are jocurile sale care trebuiesc respectate, nu trebuie de inclus alte jocuri, care pot doar înrăutăţi tulburarea, chiar a o agrava, sau să nu dea nici un rezultat.

Psihoterapia- ea este definită ca „ansamblu „ de procedee psihologice, prin care terapeutul încearcă să determine, sau să anuleze voinţa de a suferi, favorizînd în mod secundar voinţa lui de a se bucura, a se domina, şi a se stăpîni. Psihoterapia devine „executarea” unei influenţe sistematice, asupra unor grupuri mici de subiecţi, care se realizează:

-Pe calea personalităţii, mijlocind stabilirea unui contact, în special verbal cu copilul. 33

-Pe baza unor teorii ale psiholiogiei normale, anormale, şi sociale. -Prin aplicarea unor tehnici distincte, care pot fi învăţate, în scopul de a trata unele tulburări în etiologia cărora sunt bănuiţi factorii sociali. În psihoterapie se folosesc diferite tehnici de lucru, terapeutul, psihoterapeutul, trebuie să respecte următoarele cerinţe:  -Cu fiecare copil cu CES se va lucra individual şi în grup.  -Să folosească diferite tehnici terapeutice,  -Terapeutul trebuie să-l asculte pe copil cu multă răbdare, şi să-i ofere posibilitatea să-şi expună sentimentele, el nu trebuie să-şi impună opiniile cu orce preţ, situaţia terapeutică trebuie să facilizeze comunicarea,  -Terapeutul trebuie să convingă copilul că are dorinţă să-l ajute,  -Terapeutul trebuie să aibă un anumit scop pe care trebuie să-l atingă în cadrul întîlnirei cu copilul,  -El trebuie să precizeze ce este inadecvat în caracterul copilului, în caz că comportamentul este dificil terapeutul trebuie să-şi modifice şi el la rîndul său comportamentul.  -Terapiea trebuie să fie încheată atunci, cînd avantajele sunt mari, decît avantajele continuării ei, înainte de restabilirea completă. Vindecarea completă, totală este uniori nerializabilă.  -Terapeutul trebuie să ştie limitele exacte, pentru comportamentul copilului, cu excepţia unor situaţii extreme, nu trebuie de permis copiilor să desfăşoare un comportament agresiv, sau distructiv.  -Trebuie să fie utilizat un limbaj pe înţelesul copilului.

Concluzie. 34

Cîşligă acel care luptă. Trebuie să avem grijă şi să le dăm copiilor tot ce este necesar pentru ca copilul să se dezvolte, materiale, modele, soluţii, care să le permită să învingă dificultăţile, cu care se comfruntă. Este necesar să le dăm apreciere pozitivă, să le sprijinim curajul, să le stimulăm îndrăzneala, condiţii şi drepturi importante pe care le oferă educaţia. Descurajarea unui copil este periculoasă pentru dezvoltarea şi socializarea acestuia. Multe probleme ale vieţii copilului sunt dificile, rezolvarea lor nu este similară rezolvării unei probleme matimatice, de aceia pedagogul, psihologul vine să stimuleze dezvoltarea şi evoluţia socială a copilului, dîndu-i curaj pentru depăşirea dificultăţilor extinse şi de aceia nici pedagogul, psihologul nu trebuie să-şi pieardă curajul în munca grea care o face, cînd aşteptările îl înşeală, ci să sprigine cu multă dragoste copilul cu cerinţe educativ speciele de educaţie, de afecţiune, de înţelegere.

35

Bibliografie. 1. Tomas.J.Weihs, Copilul cu cerinţe educative speciale. Elemente de pedagogie curativă.Cluj-Napoca 1998. 2. Gherguţ Alois, Psohopedagogia persoanelor cu cerinţe educative speciale.Strategii de educaţie integrată. Polirom 2001. 3. Racu Aurelia,Istoria psihopedagogiei speciale.Ghid practic pentru învăţămîntul deschis la distanţă. Polirom 2000. 4. Domnica Gînu, Psihologia diferenţierii dezvoltării copiilor în procesul educaţional. Chişinău 2001. 5. Ghid pentru părinţii copiilor cu cerinţe educativa speciale. Chişinău 2001. 6. Păunescu Constantin, Psihoterapia educaţională a persoanelor cu disfuncţii intelectuale. Bucureşti editura ALLEducational 1999. 7. Olărescu Valentina.Reţinere în dezvoltarea psihică-suport de curs.Teoriepractică-terapie.Chişinău 1999.

36