Teoria Trăsăturilor Psihologia Conducerii [PDF]

Zitiervorschau

Vlad Camelia Bianca Vlase Marian Nicusor

1. Descrierea fenomenului de leadership Problematica leadershipului (a fenomenului conducerii) a exercitat încă din cele mai vechi timpuri o mare atracţie atât pentru teoreticieni cât şi pentru practicieni din cele mai diverse domenii (sociologie, politologie,filosofie, psihologie, managmentul organizaţional, etc.). Liderul este definit, în general, ca un individ sau persoană din grup căruia I s-a dat sarcina de a direcţiona şi coordona activităţile de grup, sau care, în absenţa unui lider desemnat, are cea mai mare responsabilitate pentru realizarea acestor funcţii în grup (Fiedler, 1967). Fenomenul conducerii (leadership) nu reprezintă altceva decât maniera sau modul în care sunt realizate aceste responsabilităţi asumate liderului. Fenomenul conducerii se concretizează cel mai adesea fie în îndeplinirea unei sarcini, fie în realizarea unui comportament care va permite menţinerea coeziunii grupului. Teorii implicite despre leadership au existat din cele mai vechi timpuri sub forma diferitelor sfaturi şi prescripţii bazate pe experienţă şi transmise de la o generaţie la alta sau de la mentor la discipol. Cu timpul, aceste intuiţii s-au structurat, dând naştere astăzi la o serie de structurate şi validate de date empirice. În continuare, voi face o scurtă incursiune în aceste teorii. În 1906, Karl Marx afirma că a deveni lider nu înseamnă nimic mai mult decât a fi omul potrivit la locul potrivit. În Anglia însă, liderul era privit ca “un mare om”, născut pentru a conduce (Carlyle, 1907). Teoriile ulterioare elaborate de psihologi, având la bază dovezi empirice, pot fi grupate în două mari categorii: a. teorii ale fenomenului subordonării (caracterisiticile liderului sau subordonatului); şi b. teorii ale dinamicii leadershipului. Din prima categorie fac parte: 1. Teoria trăsăturilor; 2. Teoriile comportamentale; 3. Teoriile contingenţei; 4. Teoria modalităţii şi a scopului; 5. Teoria deciziilor normative şi 6. Teoria comportamentală modificată. Teoria trăsăturilor postula că indivizii trebuie să deţină anumite caracteristici moştenite sau înnăscute pentru a fi un lider eficient. Această teorie nu a fost însă susţinută de datele empirice. S-a dezvoltat prin urmare o nouă teorie care punea acum accent nu pe trăsăturile individului ci pe comportamentele sale în calitate de lider. Pionierii acestei paradigme au fost cercetătorii de la Universitatea Statului Ohio, cercetările lor devenind cunoscute sub numele de “studiile Statului Ohio”. Conform teoriilor comportamentale, comportamentul liderului este orientat fie spre consideraţie, spre cultivarea relaţiilor interpersonale, fie spre structură, spre structurarea sarcinilor şi obţinerea de performanţe. Dar

performanţele unui grup sau eficacitatea liderului depind nu doar de lider, de comportamentele sau trăsăturile sale, ci şi de situaţie, idee ce stă la baza teoriei contingenţelor. Eficienţa liderului depinde în plus faţă de toria anterioară, gradul în care situaţia de leadership oferă liderului controlul şi capacitatea de influenţare asupra a proceselor şi performanţelor de grup (Fiedler, 1967). Aceste variabile situaţionale cuprind relaţia dintre lider şi menbrii, gradul structurării sarcinii şi puterea conferită de către organizaţie poziţiei ocupate. Vroom şi Yetton elaborează în 1975 o diagramă (modelul deciziei normative) care permite alegerea unei decizii corecte ţinând cont de raţionalitatea deciziei, acceptarea acesteia de către subordonaţi şi de timpul necesar luării deciziei. Teoria căii-scop (House & Mitchell, 1974) postulează că: 1. Comportamentul liderului vor şi acceptabile şi satisfăcătoare pentru subordonaţi atunci când aceştia percep aceste comportamente ca o sursă de satisfacţii şi performanţa, ca un mijloc de satisfacere a unor nevoi importante. Teoria comportamentală modificată insistă asupra necesităţii examinării efectului pe care ăl are pedepsirea/recompensarea unei persoane asupra celorlalţi membri ai grupului. Toate aceste teorii se axează în principal pe efectele comportamentelor lidrului asupra subordonaţilor. Ele sunt prescriptive, în sensul că arată cum un lider ar trebui să acţioneze pentru a fi eficient. Teoriile centrate pe dinamica leadershipului privsc leadershipul ca un sistem ce poate fi oricând influenţat de o serie de variabile din cadrul aceluiaşi sistem. În această categorie sunt incluse teoriile reciproce (ale schimbului social şi diadei verticale) şi teoriile substituienţilor leadershipului. Teoria schimbului social, elaborată de Hollander în 1978, postulează că atât liderul cât şi subordonaţii îşi modifică comportamenele în funcţie de celălalt datorită câştigurilor pe care le pot obţine. Acest schimb trebuie însă să fie văzut ca fiind echitabil de ambele părţi. Conform modelului diadei verticale (Dansereau, Graen & Haga, 1974), liderul întreţine relaţii specifice cu fiecare dintre angajaţi. În ceea c priveşte teoriile substituienţilor, acestea susţin că există variabile substituente şi variabile neutralizatoare ce fac prezenţa sau acţiunea unui lider inutilă. Chemers propune o teorie integrativă a leadeshipului, greu însă de verificat empiric. Procesele care stau la baza leadershipului au la bază 3 aspecte (Chemers, 1991): managmentul imaginii, dezvoltarea relaţiilor interpersonale şi utilizarea resurselor. Trebuie însă făcută precizarea că există o serie de teorii implicite ale leadershipului care nu sunt întotdeauna conştiente. Acestea iau cel mai adesea forma stereotipurilor şi categorizărilor, ca mijloc de simplificare a mecanismelor de percepţie şi encodare a informaţiei referitoare la lider (abordare cognitivistă). De asemenea, prejudecăţile pot afecta, conştient sau inconştient, percepţia liderului de către subordonaţi, după cum există modele culturale de leadership.

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. Majoritatea folosește cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o persoană vede și acționează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a proceselor de gândire și de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile

emoționale, cognitive și comportamentale unice fiecărui individ, învățate și dezvoltate prin experiență și relativ consistente de-a lungul timpului. Este putin probabil sa gasim un consens intre psihologi cu privire la natura personalitatii. Nu exista o perspectiva unica asupra careia toti cercetatorii sa cada de acord. Este dificila gasirea unui acord nu numai in ceea ce priveste definirea personalitatii, dar mai cu seama privitor la caracteristicile acesteia. Mai degraba decat sa caute o convergenta psihologii, apartinand diverselor scoli, au avansat definitii si teorii ale personalitatii pe care le-au sustinut si aparat cu o pasiune si o convingere demne de invidiat. Dintre nenumaratele teorii va vom supune atentiei doar pe acelea care au reusit realmente sa se impuna in comunitatea stiintifica si anume: psihanalitica, behaviorista, cognitiva, a trasaturilor si cea a invatarii sociale. Suntem desigur suficient de familiarizati cu multe dintre aceste perspective din cadrul altor cursuri de psihologie. Emulatia lor, in oferta de modele explicative, este de altfel fireasca daca luam in calcul faptul ca aceste abordari reprezinta principalele forte ce opereaza activ in cadrul intregii psihologii si nu doar in domeniul personalitatii. In ciuda faptului ca toate aceste teorii permit o prezentare ampla a ceea ce numim sistemul de personalitate, raspunsul la intrebarea fundamentala “Ce este personalitatea” ramane in continuare o problema dificil de solutionat. Nu exista, cel putin pana acum, un raspuns limpede la aceasta intrebare. Fiecare teorie poate fi partial corecta, sau putem spune ca toate sunt partial corecte, ceea ce ne face sa credem ca raspunsul corect la intrebarea avansata este in fapt unul cumulativ. Acel raspuns ar reuni intr-o noua teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate. Lipsa unui acord intre teoreticieni in ceea ce priveste teoretizarea personalitatii nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce incearca sa o explice. Spre exemplu, intr-o situatie similara, cea a inteligentei, cu toate ca psihologii nu au cazut de acord asupra unei definitii unice acest lucru nu i-a impiedicat sa utilizeze conceptul de inteligenta, sa elaboreze diverse modalitati de evaluare a acesteia, in virtutea carora au purces firesc la predictii comportamentale. Rationamentul poate fi extrapolat si in cazul personalitatii. Fiecare teorie ofera o imagine tentanta asupra naturii umane concluziile lor fiind bazate de cele mai multe ori pe rezultatele a numerosi ani de cercetare si de munca intensa. Toti teoreticienii au ceva important, impresionant si provocator de spus despre abisurile fiintei umane. Faptul ca ei nu sunt intotdeauna de acord ne obliga sa luam in considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil sa ne explicam aceste disensiuni: 1. complexitatea subiectului discutat; 2. contextele istorice si personale diferite in care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3. faptul ca psihologia este o disciplina relativ tanara, recent intrata in spatiul stiintificitatii. in plus trebuie semnalat faptul ca preocuparea privind investigarea personalitatii este mult mai recenta, primele formulari de o anumita pertinenta le regasim incepand abia cu anii “20. Or, in dezvoltarea unei stiinte 70 de ani reprezinta o perioada prea scurta pentru a permite cristalizari. Interesul acordat azi studiului personalitatii este deosebit si acest lucru reiese cu usurinta din abundenta studiilor prezente in literatura de specialitate. Teoria personalitatii reflecta asadar o parte esentiala a eforturilor continue ale psihologiei de a intelege natura umana.

Exista desigur si motive personale de a studia teoriile personalitatii: o curiozitate fireasca de a stii cat mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportam gandim si simtim intr-un anumit fel? De ce o persoana este agresiva iar alta inhibata, una plina de curaj iar alta fricoasa, una sociabila iar alta timida? Ce ne face pe noi sa ne purtam intr-un anumit fel, iar pe fratii si surorile noastre crescuti in aceeasi casa sa fie atat de diferiti? Ce factori ajuta pe anumiti indivizi sa devina oameni de succes in cariera sau/si mariaj in timp ce altii, cu acelasi potential cad dintr-un esec in altul? Desigur nevoia de a ne cunoaste pe noi insine, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor si temerilor noastre este foarte puternica in cei mai multi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalitatii ne va permite sa dobandim cel putin un modest bagaj de informatii pentru dificila si nesfarsita sarcina de a ne cunoaste pe noi insine. Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalitatii este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat si in care doreste sa faca cariera el lucreaza si va lucra cu oameni si pentru oameni. Intelegerea naturii personalitatii umane va spori calitatea relatiilor interpersonale atat de importante pentru succesul profesional dar si pentru o insertie adecvata in comunitate. Rezultatele cercetarile din domeniul psihologiei industriale si organizationale au subliniat, nu de putine ori, importanta acestei idei. Intr-un studiu efectuat pe cateva sute de muncitori, urmarind sa identifice cauzele disponibilizarilor s-a constatat, cu surpriza, ca doar 10% au fost concediati datorita inabilitatii lor de a-si presta eficient munca. Restul de 90% au fost concediati datorita dificultatilor de relationare cu ceilalti colegi, subalterni sau superiori (Schultz & Schultz,1990). De asemenea, studiul personalitatii are o valoare practica deosebita si in domeniul psihologiei clinice. O analiza statistica releva ca 74% din universitatile care acorda titlul de Master in psihologie clinica considera cursul de teoria personalitatii ca fiind unul de importanta cruciala in pregatirea studentilor. Studiul personalitatii este de asemenea cotat ca fiind de mare importanta de mai bine de 70% din centrele de sanatate mentala, spitalele si clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984). Mai exista un motiv pentru a studia personalitatea si probabil acestea este cel mai vital si mai irezistibil motiv. Daca evaluam nenumaratele probleme si crize cu care se confrunta omenirea acum la sfarsit de secol XX (iminenta unui razboi nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom gasi cu siguranta de fiecare data aceeasi cauza: oamenii insasi. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplina intelegere a fiintei umane. Abraham Maslow, unul dintre personalitatile gandirii umaniste spunea: “Daca vom reusi sa imbunatatim natura umana atunci vom imbunatati totul, si aceasta deoarece doar astfel vom inlatura cauza dezordini mondiale” Absenta unui consens asupra naturii personalitatii precum si asupra celei mai potrivite modalitati de abordare a acesteia e reflectat in egala masura si in dezacordul privitor la definirea termenului ce o eticheteaza. Intr-o carte devenita de acum clasica in domeniu Structura si dezvoltarea personalitatii – Allport invoca si discuta peste 50 de definitii ale personalitatii. Dar mai degraba decat sa le descriem pe acestea si toate definitiile aparute de atunci ar fi, credem noi, mult mai nimerita incercarea de a relationa personalitatea cu utilizarea obisnuita, zilnica pe care o dam acestui termen.

Candva un psiholog sugera ca ne putem face o idee despre intelesul acestui concept, daca examinam cu atentie ceea ce noi intentionam sa surprindem de fiecare data cand utilizam cuvantul Eu (Adams,1954). Cand spunem Eu, incercam sa insumam totul despre noi insine – simpatiile si antipatiile noastre, temerile si virtutile, vigoarea si slabiciunile noastre. Cuvantul Eu este ceea ce ne defineste pe fiecare din noi ca individ, ca persoana separata de altii. Daca recurgem la o analiza etimologica regasim ca termenul deriva din latinescul persona care se refera la masca utilizata de un actor intr-o piesa. Ca atare persona designeaza masca publica, “fata” pe care noi o etalam celorlalti. In virtutea aceste derivari etimologice am putea lesne conchide ca personalitatea se refera doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care si ceilalti le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ poate fi definita in termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare sa fie. Se rezuma oare personalitatea doar la fatada, la masca sau rolul pe care il jucam pentru ceilalti ? Pentru cei mai multi dintre noi, termenul semnifica mult mai mult. In mod obisnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o suma sau o colectie de caracteristici care sunt mult mai profunde decat aparentele fizice superficiale. Ne referim la o suma de dimensiuni care nu pot fi observate direct, la acelea pe care o persoana incearca sa le ascunda de noi sau pe care noi incercam sa le ascundem vederii altora. De asemenea utilizam cuvantul personalitate atunci cand ne referim la caracteristici de durata. Putem afirma ca personalitatea unui individ este relativ stabila si predictibila. Aceasta nu inseamna ca personalitatea este rigida si neschimbatoare, ea poate, asa cum vom vedea, sa-si releve diferite aspecte in functie de situatie. In acest sens in 1960 psihologul Walter Mischel a provocat o adevarata dezbatere in psihologie legata de importanta relativa a variabilelor personale (trasaturi, nevoi) si variabilele situationale in determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continua in literatura de specialitate de mai mult de 20 de ani. Multi personologi considera rezolvata problema acceptand o abordare interactionista, afirmand ca trasaturile personale, aspectele social-situationale si interactiunea dintre ele trebuie deopotriva luate in considerare daca scopul nostru este acela de a oferi o explicatie completa a comportamentului uman (Carson,1989;Kenrick&Funder,1988;Rowe,1987). Tindem de asemenea sa credem ca personalitatea este unica. Constatam similaritati intre oameni si cu toate acestea sesizam ca indivizii poseda caracteristici speciale sau combinatii de caracteristici care-i disting unii de ceilalti. Ca atare in virtutea experientelor cotidiene avem tendinta sa percepem personalitatea ca un cluster stabil si unic de caracteristici care poate insa suferi modificari ca raspuns la diferite solicitari externe. Cu toate acestea este greu sa oferim o definitie asupra careia acceptul psihologilor sa fie unanim. Pentru a distinge un anumit grad de precizie in definirea conceptului, trebuie sa intelegem ce doreste fiecare teoretician sa sugereze prin conceptul pe care il utilizeaza. Fiecare teoretician ofera o versiune unica, o perspectiva personala asupra naturii personalitatii, care devine astfel definitia sa de lucru. Prin urmare demersul nostru are ca obiectiv intelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate si examinarea unor variate modalitati de definire a Eu-lui. Psihologii in domeniul personalitatii acorda o importanta crescuta nu doar formularii teoriilor ci in egala masura si modalitatilor de evaluare a acesteia.

O teorie asupra personalitatii sugereaza modalitatile prin care o mare varietate de date privind persoana pot fi puse alaturi si sistematizate pentru a dobandi astfel coerenta si inteligibilitate. Atunci cand ne propunem sa studiem sistematic si intensiv indivizii in fapt noi vrem sa stim ce sunt ei, de ce se comporta intr-un anumit fel, si cum au devenit ceea ce sunt. Ca atare orice teorie asupra persoanei trebuie sa fie in masura sa ofere raspunsuri la aceste trei intrebari. Intrebarea “ce” se refera la caracteristicile persoanei si la modul cum ea este organizata in relatiile cu ceilalti. Intrebarea “de ce” se orienteaza spre motivele ce particularizeaza comportamentul individului. Raspunsurile la aceasta intrebare releva aspectele motivationale ale persoanei; ex. de ce a decis sa se deplaseze si de ce tocmai in acea directie? De ce este o mama supraprotectiva ? - pentru ca acest mod de a fi o face fericita, pentru ca ea cauta sa ofere copiilor sai ceea ce ei i-a lipsit in copilarie, sau doar pentru a evita manifestarea oricarui resentiment din partea copiilor ?. O persoana a dezvoltat depresia ca urmare a unei umiliri, din cauza unei iubiri pierdute, sau dintr-un sentiment de vinovatie ? Intrebarea “cum” se refera la factorii determinanti ai personalitatii. In ce mod si in ce masura fortele genetice si cele ambientale au interactionat pentru a determina structura si functionarea actuala a personalitatii. Ca atare o teorie ne poate ajuta sa intelegem in ce masura, spre exemplu, anxietate este o caracteristica personala, cum aceasta caracteristica de personalitate s-a dezvoltat, de ce anxietatea se releva doar in anumite contexte si de ce individul adopta preferential un anumit comportament atunci cand este anxios ? Raspunsurile pe care le primim cand adresam asemenea intrebari ne conduc la trei concepte, deosebit de utile in intelegerea personalitatii. Acestea sunt: structura, procesele si cresterea si dezvoltarea. Termenul de structura se refera la cele mai stabile si mai trainice aspecte ale personalitatii. Acestea reprezinta “caramizile” edificiului numit personalitate, ele sunt comparabile cu partile componente ale corpului uman sau cu ceea ce atomii si moleculele sunt in fizica si chimie. Concepte structurale precum trasaturile, raspunsurile, obisnuintele, sinele, etc. au devenit foarte populare si utile in incercarile de a raspunde la intrebarea “ ce sunt oamenii”. Procesele se refera la conceptele dinamic-motivationale pe care le utilizam atunci cand cautam explicatii pentru un anumit comportament. Daca reiteram modelul corpului uman atunci trebuie sa acceptam ca acesta trebuie gandit nu doar in termenii unei organizari, structurari a partilor ci si in cei ai unor procese ce relationeaza aceste parti. Similar personalitate detine procese ce servesc dimensiunii functionale, ce initiaza si intretin comportamentele individuale. Sintagma crestere si dezvoltare este puternic relationata cu cele doua concepte anterioare. O teorie privind cresterea si dezvoltare trebuie sa ofere cele mai coerente argumente privitoare la modificarile structurale de la nastere la maturitate precum si pentru schimbarile corespunzatoare ale proceselor personalitatii, invocand de fiecare data factorii determinanti. In acest sens diferitele teorii accentueaza fie rolul factorilor genetici fie al celor ambientali (cultura, clasa sociala, familie, etc.) ca principali determinanti ai personalitatii. In concluzie teoriile asupra personalitatii pot fi comparate prin intermediul conceptelor pe care acestea le utilizeaza atunci cand ofera raspunsuri la intrebarile, ce, de ce, si cum ?. In modulul introductiv se traseaza cadrul teoretic in care se va studia conceptul de personalitate.

Importanta studierii personalitatii rezida in principal din faptul ca atat progresele omenirii, cat si regresele acesteia sunt determinate de oamenii insasi. De asemenea, importanta studierii personalitatii devine evidenta atunci cand privim omul ca fiinta sociala prin excelenta, deoarece indiferent de profesia, locul de munca, organizarea familiala, mediul si nivelul de trai, omul traieste printre alti oameni. Prin urmare intelegerea naturii personalitatii umane devine un factor esential atat in cunoasterea de sine, dar si in cunoasterea celorlalti. Inca de la inceput ni se atrage atentia ca nu exista o definire unanim acceptata a conceptului de personalitate, ci mai degraba diferitele paradigme teoretice au avansat propriile teorii si definitii ale personalitatii. Dintre aceste teorii, cele care s-au impus in psihologie sunt teoriile psihanalitica, behaviorista, umanista, cognitiva, teoria trasaturilor si cea a invatarii sociale. Datorita lipsei unui consens, acest capitol introductiv se axeaza pe corelarea acestor definitii teoretice cu ceea ce se simtul comun designeaza prin termenul de personalitate. La nivelul utilizarii cotidiene, personalitatea reprezinta acele caracteristici unice, care ne deosebesc de ceilalti, fie ele evidente in comportament sau neexprimate comportamental, care au o oarecare durabilitate in timp si cu ajutorul carora conduita persoanei devine relativ predictibila. Fiecare teoretician ofera o versiune unica, o perspectiva personala asupra naturii personalitatii, care devine astfel definitia sa de lucru. Rezumand obiectivul acestui material il reprezimta intelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate si examinarea unor variate modalitati de definire a Eu-lui. Oamenii au discutat despre arta conducerii încă de pe vremea lui Platon. Dar din organizaţiile din toată lumea – conglomerate tip dinozaur sau afaceri noi – apare aceeaşi problemă: nu avem suficientă conducere. Trebuie să ne punem întrebarea de ce suntem atât de obsedaţi de conducere? Răspunsul este acela că există o criză a credinţei în lumea nouă care are rădăcinile în evoluţia raţionalistă din secolul al XVIII-lea. În timpul Iluminismului, filosofi ca Voltaire au susţinut că numai prin aplicarea raţionamentului oamenii îşi pot controla destinul. Acest lucru a marcat o dezvoltare incredibil de optimistă în istoria mondială. În secolul al XIX-lea, două credinţe au apărut din această noţiune a raţionalismului: o credinţă în progres şi o credinţă în perfectibilitatea omului. Nici nu se sfârşise secolul al XIX-lea, o dată cu scrierile lui Sigmund Freud şi, mai târziu, ale lui Max Weber, că au apărut deja primele fisuri în armură. Aceşti doi gânditori au distrus credinţa omului vestic în raţionalism şi progres. Căutarea actuală a conducerii este o consecinţă directă a lucrării lor. Fondatorul psihanalizei, Freud, a teoretizat faptul că sub suprafaţa minţii raţionale există inconştientul. El presupunea că inconştientul era responsabil pentru o proporţie semnificativă din comportamentul uman. Weber, criticul de frunte a lui Marx şi un sociolog sclipitor, a explorat de asemenea limitele raţionamentului. Într-adevăr, pentru el, cea mai distructivă forţă care operează în instituţii era ceva ce el numea raţionalitate tehnică - pe scurt, o raţionalitate fără moralitate. Pentru Weber, raţionalitatea tehnică era reprezentată de o formă particulară de organizaţie – birocraţia. Birocraţiile, spunea el, erau de temut nu din cauza ineficienţei lor, dar pentru eficienţa şi capacitatea lor de a dezumaniza oamenii. Romanele tragice ale lui Franz Kafka sunt mărturia scrisă a capacităţii de incapacitare a birocraţiei. Mai înfricoşătoare a fost mărturia locotenentului lui Hitler, Adolf Eichmann, care a declarat: "Eu am fost doar un bun birocrat". Weber credea că singura putere care putea rezista birocratizării era conducerea charismatică. Dar chiar şi aceasta are o istorie destul de încâlcită în secolul XX. Au existat lideri de război inspiraţionali şi transformaţionişti, care au fost, de asemenea, lideri charismatici, ca Hitler, Stalin şi Mao Tse Tung, care au comis atrocităţi greu de închipuit.

În secolul XX a existat un grad mare de scepticism despre puterea raţiunii şi abilitatea omului de a progresa continuu. Astfel, atât din motive pragmatice, cât şi filosofice, a început să se dezvolte cu interes conceptul de conducere. Şi într-adevăr, în anii ’20 a început prima cercetare serioasă. Prima teorie asupra conducerii – teoria trăsăturilor - a încercat să identifice elementele comune ale liderilor eficienţi. În acel scop, liderii au fost cântăriţi, măsuraţi şi supuşi unei baterii de teste psihologice. Dar nimeni nu a putut să identifice ce au în comun liderii eficienţi. Teoria trăsăturilor a căzut repede în dizgraţie, după ce studii costisitoare au ajuns la concluzia că liderii eficienţi aveau o înălţime peste medie sau sub medie. Teoria trăsăturilor a fost înlocuită de teoria stilului în anii ’40, în primul rând în Statele Unite. Un stil particular de conducere a fost singularizat ca având cel mai mare potenţial. Era stilul direct, deschis, democratic de conducere şi mii de directori americani au fost trimişi la cursuri ca să înveţe să se comporte astfel. Exista numai un impediment. Teoria captura în mod esenţial spiritul Americii lui Roosvelt – deschis, democratic şi meritocratic. Şi atunci când carthysmul şi Războiul Rece au depăşit acest stil, a fost cerut un stil cu totul nou. Pe neaşteptate, toată lumea era îndemnată să se poarte ca un luptător al Războiului Rece. Recentele teorii asupra conducerii sunt dominate de teoria contingenţei, care spune că actul conducerii este dependent de o situaţie particulară. Acest lucru este în mod fundamental adevărat, dar ca urmare a faptului că sunt contingenţe infinite în viaţă, rezultă varietăţi infinite de conducere. Încă o dată, directorul mediocru care caută un model care să-l ajute este pierdut fără speranţă. La fel ca şi Max Weber ne referim la conducerea care este în primul rând antibirocratică şi charismatică. Din teoria trăsăturilor au derivat calităţile slăbiciunilor şi diferenţelor. Spre deosebire de primii teoreticieni ai trăsăturilor, nu credem că toţi liderii au aceleaşi slăbiciuni. Empatia dură s-a dezvoltat din teoria stilului, care s-a adresat către diferite tipuri de relaţii între lideri şi subordonaţii lor. Şi, în final, teoria contextuală a pus bazele pentru nevoia de a cunoaşte ce tehnici trebuie folosite în circumstanţe variate. Oricum, liderul se arată a fi şeful instituţional al unui grup care exercită cea mai mare influenţă în stabilitatea şi realizarea scopurilor acestuia şi, de obicei, deţine puterea executivă în conducerea grupului. El alege, de regulă, modelul acţional menit să corespundă atât aşteptărilor membrilor grupului, cât şi posibilităţilor de care grupul se poate prevala. El trebuie să aibă anumite calităţi: talent oratoric şi capacitate de a convinge, de a persuada, simţul/instinctul puterii, temperament de luptător, încredere în sine, bun-simţ, hotărâre, imaginaţie, consecvenţă şi constanţă în acţiuni, intuiţie cu privire la aşteptările celor pe care îi reprezintă. În continuare vom prezenta câteva tipuri de trăsături pentru lideri în viziunea unor specialişti în management. Dintre cele 10 roluri pe care Henry Mintzberg le atribuie managerului, următoarele patru sunt cuprinse în domeniul liderului decizional: 1. Rol de antreprenor – iniţiază schimbări controlate ale organizaţiei, adaptând-o la schimbările mediului; 2. Rol de diminuare a riscului – realizează legătura cu schimbările neaşteptate;

3. Rol de alocare a resurselor – ia decizii pentru utilizarea resurselor organizaţiei; 4. Rol de negociator – realizează legături cu alte organizaţii şi indivizi. Aceste patru roluri definesc dintr-o altă perspectivă domeniile în care se iau în mod curent decizii manageriale. Roger Dawson stabileşte următoarele caracteristici pentru marii lideri decidenţi: 1. mare toleranţă pentru ambiguităţi; 2. ordine de prioritate; 3. bună informare; 4. consens; 5. eliminarea stereotipurilor; 6. acceptarea slabilor şi puternicilor; 7. realism în aprecierea costurilor şi dificultăţilor; 8. eliminarea deciziilor dubioase; 9. elasticitate. În raport cu trăsăturile de temperament, acelaşi specialist îi clasifică pe liderii decidenţi în patru categorii (tipuri): 1. Pragmatici: utilizează mai mult emisfera stângă, sunt neemoţionali, încrezuţi. Pot fi caracterizaţi prin următoarea remarcă: Daţi-mi numai fapte! 2. Analitici: utilizează tot emisfera stângă, sunt neemoţionali, dar modeşti. Aceştia spun: Daţimi toate faptele ! 3. Extrovertiţi: folosesc emisfera dreaptă, emoţionali. Nu mă plictisi cu faptele! 4. Amiabili: folosesc, de asemenea, emisfera dreaptă, fiind emoţionali. Daţi-mi faptele şi voi vedea ce simt eu despre ele! După Dearlove există alte tipuri de decidenţi: 1. Flamboianţi: iau decizii îndrăzneţe, sa



Teoria trăsăturilor – consideră că succesul conducerii se datorează unor caracteristici ale personalităţilor ce exercită actul de conducere.

Un element de fundamentare al acestor teorii l-a reprezentat psihanaliza. S-a extrapolat modelul potrivit căruia în persoana liderului sunt proiectate anumite calităţi tot aşa cum de timpuriu copilul vede în tatăl său autoritatea supremă care îi inspiră încredere şi siguranţă. Sarcina cercetătorului era de a descoperi acei indivizi cu însuşiri apte de a-i propulsa în poziţii de conducere. Au fost investigate calităţile unor personalităţi istorice, ale unor lideri în exerciţiu, au fost efectuate experimente prin care grupurile erau lăsate să-şi aleagă conducătorul cu calităţi evidente. Ca metode şi instrumente de cercetare au fost pe larg folosite şi perfecţionate: observaţia, testele, chestionarele, interviurile, analiza factorială, studiul de caz, metodele statistice, metodele experimentale. 

R.M. Stogdill a stabilit pe baza unei sinteze a 124 de lucrări publicate în domeniu o serie de factori ce trebuie luaţi în considerare ca fiind esenţiali pentru conducere: – fizici şi de constituţie individuală (vârsta, talia, greutatea, calităţile fizice, energia, sănătatea, aspectul exterior); – psihologici (inteligenţa, uşurinţa de a se exprima, instruirea, cunoştinţele, judecata

şi decizia, intuiţia, originalitatea, adaptabilitatea, introvertirea-

extravertirea,

caracterul,

iniţiativa,

perseverenţa,

ambiţia,

gradul

de

responsabilitate, încrederea în sine, controlul de sine, optimismul, controlul afectivităţii); – psihosociali (sociabilitatea, diplomaţia, tactul, popularitatea, prestigiul, cooperarea, capacitatea de influenţare); – sociologici (nivelul socioeconomic, statutul economic şi social, mobilitatea socială). Dar corelarea multora dintre aceşti factori cu conducerea nu a pemis formularea unor concluzii ferme. Multe „reţete”propuse de

diferiţi autori în acest sens sunt relative,

discutabile.

Teoria trasaturilor considera ca succesul unui lider sta in anumite trasaturi de personalitate specifice celui care conduce. Pe aceasta tema s-au efectuat foarte multe studii pentru a se observa in mod stiintific daca exista o corelatie intre trasaturile de personalitate si succesul conducerii si care dintre acestea coreleaza mai puternic respectiv mai slab. Vom face referinta la celebrul studiu al lui Ralph M. Stogdill din anul 1948 devenit reprezentativ pentru aceasta problema: autorul cerceteaza mai multe lucrari in care sunt descrisi diferiti conducatori , luand in consideratie urmatorii factori:

 

 

“factori fizici si constitutionali (varsta cronologica, talia, greutatea, calitatile fizice, enrgia sanatatea, aspectul exterior) factori psihologici (inteligenta, maniera de a comunica, instructia, cunostintele, judecata si decizia, intuitia, originalitatea, adaptabilitatea, trasaturile temperamentale, caracterul, initiative etc) factori psihosocilai (sociabilitate, diplomatia, popularitatea, prestigiul, cooperarea, capacitatea de influentare etc) factori sociologici (nivelul socioeconomic, statutul economic si social, mobilitatea sociala etc)” (Zlate, Mielu (2004) – Leadership si management, Ed. Polirom, Iasi, pag 35 apud Weber,1965, pag 37)

Rezultatele pun in lumina o corelatie nerelevanta intre acesti factori si succesul unui conducator. In privinta varstei, exista abordari contrarii unii preferand liderii tineri pentru imaginatie si spontaneitate, altii, dimpotriva, fiind adeptii liderului cu varsta mai innaintata, mizand pe experienta acestora. Totusi se observa ca tindem sa fim condusi de oameni mai in varsta ca noi si ca liderii au in general o infatisare frumoasa. La fel ca si in primul caz, rezultatele privind factorii psihologici sunt neconcordante. Unii oameni pot avea trasaturile necesare si totusi sa nu exceleze in conducere si invers. Catalin Zamfir ne aminteste ca “mari conducatori ai industriei capitaliste, ca Hearst, Ford, Carnegie, Morgan etc nu au fost deloc modele de virtute si nici macar de normalitate psihologica. Hearst si Ford prezentau nevroze obsesionale, iar Hitler a fost paranoic”( Zamfir, Catalin(1974) – Psihosociologia organizarii si a conducerii. Teorii si orientari contemporane, Ed. Politica, Bucuresti, pag.222). Desi aceasta teorie a fost criticata ca “ignora rolul mediului social in activitatea de conducere[..], tinde sa fie retrospectiva[..], considera ca experientele timpurii de viata determina devenirea unor personae ca lideri[..], opereaza greu distinctia dintre emergenta conducerii si eficacitatea conducerii[..]” (Zlate, Mielu (2004) – Leadership si management, Ed. Polirom, Iasi, pag 40) sau exista o relativitate a factorilor personali exista si aspecte pozitive: se cauta alte trasaturi care ar putea corela pozitiv cu conducerea, se vorbeste despre “liderul specializat in anumite domenii”, (Zlate, Mielu (2004) – Leadership si management, Ed. Polirom, Iasi, pag 40) a schimbat metodologia de crecetare a trasaturilor de personalitate . I.1

Personalitatea prin teoria trasaturilor

Personalitatea este definita ca un set relativ stabil de caracteristici care influenteaza comportamentul unui individ. Doua teorii majore definesc personalitatea 1.Teoria trasaturilor si 2. Abordarea integratoare. Fiecare teorie a influentat studiul personalitatii oamenilor in cadrul organizatiilor. Teoria trasaturilor: Unii cercetatori timpurii ai personalitatii au crezut ca, pentru a intelege persoanele fizice, trebuie sa spargem tiparele de comportament in serii de trasaturi observabile. Conform teoriei, combinarea acestor trasaturi observabile intr-un grup formeaza personalitatea unui individ. Acesti teoriticieni au sustinut ca pentru a intelege individul, modelele comportamentale pot fi defalcate intr-o serie de trasaturi general observabile. O clasificare populara a modelelor de personalitate este denumita si "Big Five". Aceste modele includ: extrovertirea, agreabilitatea, constiinciozitatea, stabilitatea emotionala si deschiderea fata de experiente noi. Dintr-o cercetare preliminara stim ca angajatii introvertiti si cei constiinciosi sunt mai putin susceptibili de a absenta de la locul de munca. Extrovertitii tind sa aiba salarii mai mari, sa

primeasca mai multe promovari si sunt mai multumiti de cariera lor. Oameni care sunt constiinciosi sunt mult mai motivati si obtin performante mai bune. Pentru manageri, stabilitatea emotionala si extrovertirea sunt trasaturile de top. Cercetarile recenta indica faptul ca in echipe, nivelul minim de agreabilitate precum si cel mediu de constiinciozitate si deschiderea fata de experiente noi al membrilor au un efect puternic asupra performantele echipei ca un intreg. Abordarea trasaturilor a facut obiectul unor critici considerabile. Unii teoreticieni sustin ca, pur si simplu identificarea trasaturilor nu este suficienta; in schimb, personalitatea este dinamica si in nici un caz stabila. In plus, primii teoreticieni au avut tendinta de a ignora influenta situatiilor. De asemenea, teoria trasaturilor are tendinta de a ignora procesul prin care se ajunge de la o anumita trasatura la un anumit rezultat dorit. Extrovertirea - Persoana este asertiva si sociabila (spre deosebire de rezervata, timida si linistita) Agreabilitatea - Persoana este de cooperanta, calda si agreabila (decat dezagreabila si antagonica). Constiinciozitatea - Persoana este harnica, organizata si demna de incredere (spre deosebire de lenesa, dezorganizata şi nesigura) Stabilitatea emotionala - Persoana este calma, sigura pe sine (spre deosebire de nesigura de sine, anxietate si depresiva) Deschiderea catre noi experiente - Persoana este creativa, curioasa avand o cultura bogata (fata de o persoana practica cu interese limitate)

Bibliografie 1. Militaru Gheorghe – Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 2005. 2. Mintzberg Henry – Manager nu MBA, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006. 3. Preda Marian – Comportament organizaţional. Teorii, exerciţii şi studii de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2006. 4. Vlăsceanu Mihaela – Organizaţii şi comportament organizaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2003. 5. Zlate Mielu – Leadership şi management, Editura Polirom, Iaşi, 2004.