Teoria Arhitecturii [PDF]

Zitiervorschau

TEORIA ARHITECTURII Din punct de vedere filosofic, mathematic si a fizicii clasice, spatiul, alaturi de timp e considerat categorie filosofica de mare generalitate, desemnand forma de existanta a materiei in miscarea ei. Din punct de vedere matematic, spatiul reprezinta o multime de puncte unite prin anumite proprietati. Din punct de vedere geometric exista spatiul tridimensional completat de timp, rezultand spatiul in miscare. Din punct de vedere al fizicii clasice, spatiul tridimensional = spatiul real (perceput si trait senzorial) in fizica clasica. In fizica moderna, Teoria Relativitatii a demonstrat interdependenta spatiu-timp, marcata de faptul ca proprietatile spatiului temporal sunt proiectate de viteza de deplasare relativa a sistemelor de referinta. ORGANIZAREA NATURALA A SPATIILOR Exista trei regnuri: natural, vegetal, animal. Sistemul termodinamic poate fi: inchis, deschis. ENTROPIE (Mărime de stare termică a sistemelor fizice, care creşte în cursul unei transformări ireversibile a lor şi rămâne constantă în cursul unei transformări reversibile) diferit de NEGENTROPIE (entropie negatia) => omul actioneaza antientropic. HOMEOSTAZIA = echilibrul omului in raport cu mediul METABOLISM = relatia organismului cu mediul. Poate fi: - anabolism (asimilarea materiei energiei) - catabolism (eliminarea energiei si materiei uzate) BIOTOP + BIOCENOZA = ECOSISTEM

SPATIUL ARHITECTURAL Aristotel definea spatiul ca o succesiune de anvelope inglobante care se contin una pe cealalta de la cea mai mare (bolta cereasca) la cea mai mica. Spatiul nu este vid, ci continator; este limitat la exterior si plin la interior. Pentru arhitect, spatiul e delimitat generic de sol si plafon, nereprezentand neatul, ratiunea profesionala a arhitectului fiind aceea de a crea forme spatiale concrete care contin si ofera forme spatiale concrete pentru a deveni locuri de desfasurare a vietii in dubla ei dimensiune spirituala si sociala, sau materiala si spirituala. Acest gol este definit atat prin interior, cat si de exterior prin anvelopanta care prezinta o imagine, atat din punct de vedere al laturii exterioare, cat si exterioare. Cea exterioara, alaturi de alte elemente, defineste mediul inconjurator. O forma arhitecturala conceputa doar din exterior ca un element de spectacol vizual, e doar scenografie, iar reducerea interesului la caracterul spatial exclusiv diminueaza semnele si simbolurile pe care forma arhitecturala trebuie sa le utilizeze si, in felul acesta sa transmita idei, sentimente. Chiar daca demersul arhitecturii nu poate fi redus la modelarea spatiului, interesul pentru spatiu a ramane permanent specific si prioritar. Vechile tratate de arhitectura mentioneaza rar problema spatiului in mod direct. Atat tratatele de teorie, cat si cele de istorie au privit preponderent elementele fizice si motivarea costructiei formei arhitecturale, aproape exclusiv din perspectiva estetica sau mult mai putin si, de obicei deloc, spatiul pe care forma fizica il genereaza. Realitatea unei cladiri sta in spatiul interior, tema aceasta aparand in mod explicit in sec XIX. Ex: Philosophie der Kunst, Schmarsow Baroc und Roccoco sustin prioritatea spatiului. Anvelopa spatiala este mijlocul de realizare a ideii resimtite vag sau imaginate clar a creatiei arhitecturale. Arhitectura devine arta atunci cand spatiul primeaza asupra obiectului fizic. Vointa spatiala este sufletul viu al creatiei arhitecturale, fapt explicit exprimat in arhitectura secolului XX, care a figurat arhitectura ca arta figurativa a spatiului; noile trehnici de constructie au permis dinamizarea relatiilor interioare ale spatiului, cat si ale relaiei spatiului interior cu cel exterior. ELEMENTE CE DEFINESC ARHITECTURA. LIMITE Spatiul arhitectural de naste din relatia spatiilor ditre obiecte, sau a planurilor care definesc limitele, ce pot fi mai mult sau mai putin explicite si consistente pot constitui fronturi de suprafete continui, sau doar un numar minim de repere. Nu toate punctele suprafetelor limita joaca un rol identic; muchiile suprafetelor izolate, intersectiile a doua sau trei suprafete limita, unghiurile, constituie repere primordiale pentru definirea explicita a spatiului. Un spatiu cubic e delimitat de 6 planuri fara a mai avea nevoie de altceva; ochiul va citi muchiile. Erodand prezenta materiala a acestor elemente se poate imagina un spatiu virtual, definit de 4 colturi

C3 – SOLUL In sensul pragmatic de definire este suportul obiectelor, al oamenilor, deplasarilor, al activitatilor, deci al vietii. Are caracter stabilizator si de unificare a componentelor spatiale. Este orizontal, in mod normal (conferindu-i-se un anumit grad de polivalenta), orice denivelare capatand o semnificatie speciala, diferit texturi, materiale de finizaj diferite ce privesc destinatia spatiului. PERETII Structura verticala – stalpi, coloane ce delimiteaza, inchid spatiul, definesc spatiul pe lateral (pe contur), inchid activitatile si obiectele, le protejeaza, le primesc si le vizeaza, definesc trecerea dintr-un loc in altul, dintr-un spatiu in altul, fac posibila comunicarea intre spatiile interioare, fie intre interior si exterior, fie vizuala, fie conceptuala. M. Heidegger: “Spatiul arhitectural delimiteaza, protejeaza si ne face sa ramanem”. Spatiul te face liber, te apara de pericole si amenintari. Modelatura este capacitatea de a primi mesaje, trasatura cu rol de prim ordin in determinarea caracterului unui spatiu dat; un rol in structurarea spatiului, in caracterizarea constructiva, generala a cladirii, preiau sarcinile si le transmit la fundatii. Peretii inclinati sunt elemente de tranzitie intre planseu si pereti. Domurile geometrice sunt spatii interioare specifice. PLAFONUL Este in antiteza cu solul; are rol pragmatic de protejare, rezistenta la actiuni statice, dinamice. Dimensiunea pregnanta in valoarea transcedentala, metafizica o au axele spatiale. STRUCTURAREA ARHITECTURALA A SPATIULUI Axele dinamice ale spatiului (omului) - Trecem intr-o lume orientata, intr-un spatiu generic rectangular orientat, dezvoltat dupa axele dinamice ale omului, care constituie sistemul de axe de coordonate pentru orientarea in spatiul rectangular (pur generic). Axa “inainte-inapoi” este axa mersului, deplasarii obisnuite in spatiu in absenta pantei. Paralelele obisnuite care se intalnesc in pantele de nivel intaresc orizontalitatea si o dinamizeaza puternic. Semantica e legata de axa. O strada coboara sau urca in functie de deplasare, deplasarea in spatiu are ca rezultanta deplasarea in timp, secventele spatiale pe care le compun la arhitecti se nasc din reprezentarea mentala si din faptul ca purtam in fiinta noastra simtul acestei deplasari in spatiu si-n timp. Axa transversala - Este perpendiculara pe cea a inaintarii, confera stabilitate, importanta ei fiind centrata, in special, pe ideea de echilibru si de simetrie. Axa verticala, a carei constiinta nu e data de sensibilitatea la gravitatie, caci ne da constiinta vitezei, unui “sus” si unui “jos”, spatiu orientat vertical leaga cerul si pamantul, este axa ezoterica, plina de semnificatii, incomparabil mai mult decat axele orizontale. Este axa pasiunii, dramei, dorintei, legata in sensuri si interpretari posibile, simbolice, este axa exuberantei, a bucuriei. C4 – In functie de predominanta uneia sau alteia dintre axe, din perspectiva directionarii spatiului, exista doua categorii: spatii orizontale si spatii verticale. In cazul spatiilor orizontale predomina dimensiunile pe orizontala in cazul constructiilor dezvoltate pe parter: hale industriale, stadioane, locuinte; poate sa predomine axa “inainte-inapoi” sau transversala “stanga-dreapta”. Spatiile verticale sunt caracteristice unor programe speciale: silozuri, turnuri de apa (care datorita fundatiei pretind dezvoltarea axei verticale), turnuri de racire, scari, case de scari. Dezvoltarea orizontala – cele mai cunoscute tipuri de spatii: spatii centrale, profunde, spatii frontale, spatii libere sau spatii compuse. Spatiul central este un spatiu static, construit pe plan central rigid, echilibrat, pe baza unei geometrii simple de patrat, cerc, poligon regulat si transmite un sentiment de liniste atat actiunea, cat si privirea sunt orientate catre centru atunci cand focalizarea centrala prin functie este utilizata: teatre cu scena de tip arena, circurile, fiind posibila si orientarea centrifuga atunci cand exista spatii periferice. Pot fi compozitional simetrice, dar si asimetrice, pot fi inceputul unei compozitii spatiale, cat si finalizarea ei. Un spatiu central poate fi marcat si de spatii verticale care ii confera dinamism spatial: spatiul de cult al bisericilor, al domurilor dominate de cupole sau iluminare speciala. Spatiul profund este un element radical orientat; este spatiu dinamic, cea mai veche si raspandita solutie, reprezinta dezvoltarea unei functionalitati pe o singura directie axiala: pasaje pietonale.

Caracterul static sau dinamic e dat de configuratia spatiala, dar importanta e perceptia si trairea spatiala, impresia generata. Spatiul frontal este opus spatiului profund in care directia de acces coicide cu directia de dezvoltare a spatiului: holuri de gari, de aeroporturi. Este accesibil, deschis, un spatiu consacrat ca spatiu de distributie, indirecta legatura cu exteriorul, fiind orientat spre acces cat si in mod egal spre partea opusa accesului. Se intalneste si in incinta teatrelor si cinematografelor. Spatiul liber este produsul gandirii moderne de arhitectura in care exista o ordine ascunsa care doar partial e legat de structura. Ordinea e continuta, lasand libertatea optiunii, a alegerii. Are o amplasare a spatiilor dupa criterii compozitionale si functionale, nesupuse unei axialitati rigide si desi se pastreaza ordinea unei axialitati, fluxurile de circulatie inscriu un grad de libertate fata de constrangerile constructive. Spatiul complex este rezultat din utilizarea in aceeasi compozitie a unora sau a tuturor tipurilor de spatii deja mentionate. CARACTERISTICI GEOMETRICE Ordine, regularitate in compunerea spatiilor arhitecturale – geometria a fost si este o necesitate pentru proiectarea de arhitectura, rolul ei manifestandu-se si putand fi analizat din doua puncte de vedere: - caracteristicile spatiale ale unor forme geometrice primare: cub, paralelipiped, cilindru, care se nasc pe baza unei figuri geometrice primare: cerc, orcogon, triunghi: - gruparea formelor geometrice astfel obtinute cu diferite geometrii incadrul unei compozitii spatial – volumetrice complexe. Dintr-o prima analiza in privinta caracteristicilor spatiale rezulta linii de forta caracteristice fiecarei figuri geometrice pe care cunoscandu-le, arhitectul le poate verifica prin proiect in functie de particularitatile situatiei, programului si efectelor formale urmarite. PATRATUL Contine campuri de forta, diagonale, centru, mediane. Cunoscand campurile de forta, se poate actiona pentru a intari sau atenua caracteristicile patratului. Actiunea pe mediane. Sub spatiile implicite generate la randul lor, sunt tot niste patrate (virtuale), dar ele intaresc forma patratului de baza, iar deschiderile pe directia medianelor accentueaza centralitatea comparativ cu situatia patratului inchis. Ex: Mies van der Rohe, Frank Lloyd Wright, Adolfo Natarini, Mathias Ungers, Peter Eisenman. Prin caracterul sau concentrat, compact, prin directiile pe care le sugereaza si prin centralitatea sa, a fost o forma de interes pentru arhitectii din Bizant, Renastere, Baroc si a reprezentat si in perioada postmodernista expresia unei evidente gandiri care nu este legata de aspectele pragmatice, utilitare, ci de intentia vadit – formala a arhitectului . In practica curenta, interpretarea ad litteram referitoare la centralitate si axialitate nu se justifica in actualitate. CERCUL Cercul si octogonul (mediator intre patrat si cerc) sunt lipsite de unghiuri drepte ca in cazul patratelor. Conturul (planul periferic) si centrul sunt contrare, complementare. In cazuri in care se urmaresc simetrii sau se obtine intarirea formei de baza, subspatiile nu presupun spatii noi echivalente celui dintai. Cercul si sfera sunt forme cu caracter universal; calitatilor lor intrinseci ar trebui sa le corespunda forme spatiale cu o semnificatie deosebita cu o mare incarcatura de sensuri (semantica). Mario Botta a utilizat cercul (1980, Stabio Elvetia – Casa Rotonda). Octogonul s-a dezvoltat ca o forma foarte buna de tranzitie intre patrat si cerc si avand centralitatea dupa caracteristica de baza (cu cupola de rigoare) a fost foarte utilizat in activitatea ecleziastica, in special in cea bizantina. Chiar daca volumele elementare se gasesc rar ca atare si se afla cuprinse in geometrii mai complexe, dezvoltate pe retele geometrice, analiza lor pune in evidenta importanta dintre centru si contur (periferic) ori, in cazul in care sunt denaturate, relatiile dintre interior si exterior, actiunea axilor de compozitie care sunt in fond teme esentiale ale arhitecturii si se gasesc in mod obisnuit in temele complexe. TRIUNGHIURI ECHILATERALE Nu au un centru marcat pentru ca le lipsesc diagonalele, iar bisectoarele nu intalnesc pe laturile opuse puncte la fel de clare si puternice ca diagonalele patratului, care intalnesc colturile opuse. Este mai putin centralizat decat patratul octogonul, dar defineste un spatiu la fel de inchis, datorita intersectiilor care unesc compozitiile unghi-deschidere – spatiul se deschide. Daca inlocuim opacitatea cu transparenta, latura triunghiului aproape ca dispare, aparand in schimb de hexagon implicit. Corespondentul in spatiu a triunghiului e prisma triunghiulara si tetraedrul. Aplicarea lui in arhitectura nu este raspadita, datrita dificultatilor de moibilare, de amenajare in plan, datorita unghiurior ascutite. Se utilizeaza in schimb in retele de triunghiuri; poate sa sustina o anumita dinamia dar impune si constrangeri si un anumit mecanicism in compozitie, in ciuda libertatii aparente pe care o ofera reteaua.

DESCHIDEREA SPATIULUI SI RELATII SPATIALE Exista deschidere manifesta si inchidere preponderenta. Sunt spatii introvertite si spatii extrovertite (atat in relatie cu spatiul interior, cat si cu cel exterior). Gradul de deschidere a unor spatii nu depinde doar de numarul si dimensiunea golurilor. Daca se doreste ??? unui spatiu cu deschidere spre exterior rezulta spatii mai mici explicit, existand un raport direct intre spatiul implicit si cel explicit si alt raport intre gradul de inchidere/deschidere. Deschiderea spatiului conduce la reducerea gradului de definire, suprimarea unghiurilor si prin existenta elementelor care apartin in acelasitimp interiorului si exteriorului se realizeaza continitatea. Ferestrele si usile sunt mijloace plastice prin care se realizeaza deschiderea spatiilor, ferestrele fiind loc de trecere, tablouri incadrate ale exteriorului, semne de lumina. Pozitia, dimensiunea si forma lor structureaza spatiul, il dimensioneaza si informeaza asupra structurii anvelopante (directioneaza). Betonul armat, otelul si sticla au permis imbogatirea limbajului arhitectural prin suprimarea dependentei deschiderii de structura. Spatiul si fatada sunt astfel eliberate si reunesc o noua dimensiune, planurile de sticla ocupand integral spatiile dintre structura ferestrei. Fereastra de colt, luminatoarele, prizele de lumina zenitala au adus o calitate noua: spatiul arhitectural intins si multe forme valorificate de arhitectura moderna si de cea contemportana, insa cea mai indicata solutie este utilizarea diferentiata a inchiderii sau deschiderii in compozitii coerente, utilizate din raportarea la sit, la programe, la efecte formal estetice urmarite. Tema compozitiilor spatiale este un principiu dinamic realizat prin trepte si opriri cu planuri care conduc, orienteaza, traind in acelasi timp momente de tensiune, supriza, ambiguitate inte ascuns si vizibil. Barocul a condus la prima eliberare spatiala, a minimalizat latura constructiva in favoarea celei estetice a spiritului si a efectelor scenografice . Secolul XX mijloacele tehnice existente inca din a doua parte a secolului XIX, au participat la a doua eliberare a spatiului; datorita lor au putut avea loc marile inovatii spatiale din secolul XX asa cum si datorita tehnologiilor realizeaza si inovatiile spatiale ale secolului XXI; din acest motiv este posibila o noua poetica a arhitecturii si a spatiului arhitectural. Contributii importante: Frnk Lloyd Wright, Mies van der Rohe, curentul neoplasticist (De Stijl) care au facut din continuitatea spatiului interior exterior, considerand ca e parte din spatiul infinit – principiul cultural al compozitiei arhitecturale a spatiului dinamic al sec XX-XXI.

RELATIILE DINTRE SPATIU Fie dintre inerior exterior, fie dintre interioare, sunt riglate divers fie prin compunerea a doua spatii, fie prin trasee regulatoare. Spatiile sunt in relatie de: juxtapunere adiacenta si interpenetrare. 1. Spatii in spatii - depind de dimensiunea spatiului continut pentru ca relatia sa fie lizibila. O alta forma individualizeaza spatiul continut, individualizare care ar trebui sa raspunda unei reale diferentieri functionale (induc o dinamica, genereaza subspatii) 2. Spatii juxtapuse (adiacente) – a) fiecare spatiu e clar lizibil si raspunde autonom la cerinte functionale sau simbolice, gradul de continuitate vizuala si spatiala intre cele doua spatii depinde de rezolvarea elementului de separatie. b) accesul vizual si fizic e delimitat printr-un gol ce poate functiona inchisdeschis, individualitatea lor fiind intarita. c) elementul separator e doar un panou liber intr-un volum unic d) doua coloane ofera un grad mare de continuitate si comunicare spatiala e) spatiul unic cu o nuantare, diferentiere mai mult sau mai putin individualizata. 3. Spatii interpenetrare – exista diverse posibilitati de reglare a relatiei in functie de cum se trateaza spatiul reglat din interpretarea, configurarea lui fiind tema de interpretari diferite – el poate apartine unuia din spatiile majore, poate apartine amandurora, sau poate fi ingrat, sa fiinteze un spatiu intermediar intre cele doua. 4. Spatii intermediare – mediaza relatia dintre doua spatii date, depinde de natura unui al treilea, intermediar, cu care fiecare in parte impartaseste o legatura comuna; a) El poate diferi total de cele doua spatii, b) Spatiul poate diferi ca forma si marime de cele doua spatii, prezentandu-se (cele din urma) ca o succesiune de spatii identice.

c) Spatiu liniar – puse in relatie doua spatii distantate: pergole, galerii. d) Suficient de clar dimensionat, dominat prin pozitie si dimensiune prin determinant in relationarea celorlalte spatii, capabil sa organizeze in jurul lui numeroase spatii si sa preia tolul de accese.

TIPURI DE FERESTRE – deschideri de baza (rezolvari) Goluri sau ferestre pe suprafete sau plansee, la colturi. Deschideri intre doua planuri (verticale sau orizontale) Pentru primul caz, deschiderea apare ca o figura luminoasa in contrast cu fundalul; prin pozitia centrala, are rol stabilizator, fixeaza si organizeaza vizual intreaga suprafata a peretelui. Prin deschidere, creeaza grade de tensiune vizuala intre ea si muchia peretelui catre care s-a deplasat. Daca formele ferestrei se inscriu in familia geometrica a peretelui, se creeaza un model compositional slab incarcat informational. Prin diferentiere formala fata de perete, deschiderea sau golul apare ca un element individualizat. Acelasi rezultat se obtine printr-o directionare a ei diferita de cea directionata de catre perete. Cu cat marimea deschiderii este mai mare, se schimba expresia, la un moment dat, nu mai este o figura in plan, ci un element pozitiv in sine (un plan transparent incadrat de o rama). Ferestrele de colt acuza diagonala, lumineaza un perete adiacent. Golul vertical – diminueaza definirea spatiului si ii permite acestuia extinderea catre cel adiacent., permite ruinarea abundenta a planului orizontal peste deschidere si evidentierea unui spatiu. Cea orizontala, in functie de marime, poate sa nu diminueze lecturarea peretelui. Ex: H. L. Sullivan

COMPUNEREA (ORGANIZAREA) COMPLETA A SPATIULUI Spatiile in cadrul cladirilor sunt variate ca functie, ca marime, ca forma si pot satisface o serie de cerinte, la randul lor, diverse. Pot avea functii specifice, si, deci, forme specifice, flexibilitate in utilizare, trebuind sa fie concepute ca atare, pot fi singulare, fie prin functie, fie prin semnificatie, fie prin ambele. In organizarea cladirii, pot fi similare ca functie, asamblate ca atare intr-o succesiune liniara repetitive sau intr-o grupare functionala omogena. Pot sa aiba vedere sau expunere exterioara catre lumina cu acces visual si functional in spatiul exterior, sau dimpotriva, pot fi isolate partial sau total de exterior. Pot fi separate pentru intimizare fata de exterior sau alte spatii interioare, sau, dimpotriva, sa se afle in relatie directa unele cu altele. Pot avea acces usor si direct, sau, dimpotriva, un acces mediat, controlat sau chiar ascuns. Modul in care se compun spatiile trebuie sa exprime importanta lor, rolul lor functional sau simbolic. Decizia asupra modului si tipului de compunere a spatiului intr-o situatie specifica apartin arhitectului. Optiunea tine cont de cerintele temei-program in care sa retina sis a interpreteze dimensiuni de spatii, proximitati, compatibilitati si incompatibilitati functionale, pot clasifica ierarhiile spatiiale si stabili cerintele privind accesul lumina-vedere. Programul contine mai mult sau mai putin explicit toate aceste repere. Al doilea element major, conditia exterioara a sitului, poate limita forma de organizare, crestere, dezvoltare ulterioara, conditii care pot face ca spatiul sa se deschida spre unele elemente de interes in sit sau dimpotriva, sa se protejeze, sa se inchida fata de altele.

INTREBARI CARE SE POT PUNE IN LEGATURA CU ORGANIZAREA SPATIULUI: Ce fel de spatii pot fi potrivite pentru o anumita situatie si cum sunt ele definite? Ce tipuri de relatii se stabilesc intre spatii, unul cu celalalt sau celelalte in interior sau exterior? Unde este situate accesul? Cum este rezolvat parcursul pana la intrare si ce configuratie are? Care e forma exterioara rezultata din modelarea si compunerea spatiilor si cum raspunde la contextual ei?

TIPURI DE ORGANIZARE/COMPUNERE A SPATIULUI Organizarea centrala: un spatiu central dominant, spatii secundare grupate in jurul lui; Organizarea liniara: o succesiune de spatii repetitive; Organizarea radiala: cuprinde un spatiu central, din care se dezvolta radial dezvoltari liniare; cluster(ciorchine): spatii grupate prin proximitate fara o ordine geometrica impusa, sugerand o aparenta de hazard – grupare topologica indifferent de forma si dimensiune;

in retea (grila) cuprinde spatii organizate in cadrul unei retele structurale sau de alta natura. SPATII CENTRALE - CARACTERISTICI: stabilitatea si concentrarea; in general are forma geometrica regulate, este spatiu unificator, deci are o marime suficienta; spatiile secundare pot fi adiacente perimetral (pe tot permetrul) putand avea aceeasi functie, forma si marime; cu spatiul central creeaza o forma regulata si continua in jurul uneia sau a mai multor axe. Pot avea forme corespunzator functiei, importantei sau contextului, o astfel de diferentiere permitand organizarilor centrale sa raspunda la unele diversitati functionale sau in functie de sit. Spatiile centrale, ale caror forme sunt relative compacte si regulate geometric pot fi utilizate la stabilirea marcanta a unor puncte sau locuri importante. In spatiu, pot sa marcheze terminarea unei compozitii spatiale si a unui parcurs, pot sa accentueze caracterul de forma-obiect individualizat, in special in cazul unor obiecte cu semnificatie particulara: vila Rotonda/vila Capra – Palladio; Kahn – Bangladesh – Parlamentul de la Dhaka; Pantheonul; SPATII LINIARE – CARACTERISTICI: inscrierea liniara – prin directa legatura intr-un spatiu liniar – destinat; intr-o astfel de relatie intra spatii repetitive asemanatoare ca forma si marime, dar pot contine un element ordonator care pune in relatie de-a lungul lui spatii diferite – care dezvolta un parcurs ce se poate finalize cu un spatiu major. Forma liniara poate raspunde la diverse tipuri de sit, se poate adapta la schimbari de topografie sau la existenta unui element natural, poate sa isi orienteze spatiile pentru a capta soarele sau imaginile exterioare, iar ca traseu poate fi o dreapta sau o structura segmentata sau curbilinie. Se poate afla in relatie cu alte forme din complexul ei, legandu-le si organizandu-le de-a lungul ei, poate separa diferite zone prin bariere sau poate participa la organizarea unor inicinte inchise sau deshise. Ex: Massachussetts Institute of Technology, Cambridge. Programe (cu unitati spatiale repetitive) – spatiu de invatamant - scoli, licee, universitati, camine, spitale. ORGANIZAREA RADIALA combina organizarea centrala cu cea liniara, existenta unui spatiu central (originar, dominant) ordoneaza ideea unei unitati, din care se extend radial un numar de organizari liniare. Totusi, in timp ce organizarea liniara are caracterul unui spatiu introvertit, cea radiala tinde sa iasa din contextual sau. Prin bratele liniare, ea se poate extinde, se poate apropia de elemente specifice construite sau naturale, caracteristice zidului de implant. Spatiul ordonator central poate avea o forma regulate geometric, iar spatiile liniare pot avea aceeasi forma (marime, lungime) mentinandu-si regularitatea in intreaga compozitie, desi sunt situatii in care bratele radiale pot sa difere ca forma intre ele, ca urmare a unor exigente de diferentieri spatiale si de context specifice. E putin comuna si dificil de rezolvat bine datorita problemelor de orientare si datorita dezvoltarilor liniare; ofera o orientare usoara fata de centru (avantaj in anumite programe). Prelungirea virtuala este limitata, probleme de racordare cu alte tesuturi ridica intrebari. Structura presupune o ierarhizare a functiunilor. Ex: sedii administrative, scoli. ORGANIZAREA DE TIP CLUSTER - utilizeaza vecinatatea si proximitatea pentru relationarea spatiilor care o compune, poate fi construita din spatii repetitive, celulare, care au caracteristici vizuale commune (forma, orientare), pot accepta si spatii care nu sunt asemanatoare nici ca forma, nici ca marime, dar sunt relationate prin proximitate si prin existenta unui element de ordine vizuala (o axa). Este un model de organizare care nu se naste dintr-un model geometric rigid, forma lui e flexibila, apar schimbari pluridimensionale, fara sa isi schimbe caracteristicile de baza. Ex: Palatul din Knossos. Nu exista diferentieri in modul in care este structurata compozitia, semnificatia unui spatiu trebuie sustinuta si marcata prin forma, marimea si orientarea lui in cadrul modelului. Ex: Fallingwater. ORGANIZAREA DE TIP RETEA: forta organizatoare rezulta din regularitatea si continuitatea modelului care stabileste un set constant de puncte de referinta si linii cu care spatiile de organizare, in retea, desi diferite ca forma, marime functie, se pot afla intr-o relatie comuna. O retea se stabileste cel mai adesea pe baza unui schelet structural. In interiorul retelei, spatiile rezulta ca repetarea modelului, spatiile evidentiindu-se ca evenimente. Pentru a adopta exigentele dimensionale specifice ale spatiului, o grila permite neregularitati pe o directie sau ambele, creandu-se un set ierarhic de module diferential ca amanunt, proiectie si organizare. Ex: Mies, Adler House, Corbusier.

SPAŢII DE CIRCULAŢIE: circulaţii orizontale/verticale, principale/secundare. CIRCULAŢII ORIZONTALE: windfang, vestibule, hol, coridoare, degajamente. Condiţii: - sặ fie clare şi uşor de parcurs; sa aiba traseu simplu si fluent; sa fie libere de obstacole intersectiile si ramificatiile sa se realizeze prin degajari, largouri; sa fie economice si igienice. CORIDOARE: circulatiile sistemelor spatiale in organizare liniara, utilizate in special pentru relationarea unitatilor identice sau asemanatoare ca functionalitate, forma si marime repetabila. Sunt in mod firesc intalnite la hoteluri, scoli, spitale, administratie, etc., dar pot fi si rezultate ale unor defectiuni de rezolvare acolo unde nu e cazul (supradimensionate, lungi, intunecoase). Dimensionarea pe latime depinde de numarul de fluxuri (afluenta circulatiei) si de sensul de deschidere a usilor. Latimea minima trebuie sa satisfaca conditia dimensionarii pentru un flux (90 cm; flux= numar de personae care pot fi evacuate intr-un minut). Deschiderile usilor sunt influentate de pozitia scarilor si a acceselor. DEGAJAMENTE: spatii mici de legatura intre incaperi, de obicei neluminate si neventilate, functionand pe langa spatiul de circulatie si ca tampon intre incaperi cu microclimat diferit (temperature, umiditate). Marimea e determinate de numarul, functia si amplasarea incaperilor pe care le serveste. HOLURI: elemente nodale ale sistemului de circulatie si fluxuri; desfasurandu-se multidirectional, dimensionarea se face dupa criterii functionale. Se tine cont de numarul de directii orizontale care pornesc din hol, de ierarhizare si de mobilare. CIRCULATII VERTICALE INTERIOARE: scari, rampe, ascensoare, escaladoare, trotuare rulante; amplasarea se face in punctele de articulatie si ramificatie a circulatiilor orizontale si in functie de normele de securitate si circulatie impotriva incendiului; trebuie sa serveasca echilibrat etajele cladirii sis a conduca in mod direct evacuarea catre exterior. CONDITII DE CONFORT SI SIGURANTA. ASPECTE ESTETICE. TIPURI DE SCARI. CRITERII – destinatie, forma in plan, pozitia in cladire Dupa destinatie: cele monumentale de reprezentare – ample, in zone de interes major, in holuri sau spatii principale, cu forme si finisaje speciale; principale – asigura circulatia curenta si evacuarea; secundare – comunicatii de servicii, dar au rol si in evacuare – grupeaza incaperi de serviciu; scari de evacuare – indeplinesc conditii normative; scari tehnice – pentru servirea instalatiilor si spatiilor tehnice industriale. Dupa forma: - scari drepte cu 1, 2 sau mai multe rampe; - scari curbe, circulare, elicoidale sau eliptice; - balansate;

Dupa pozitia in cladire: scari libere si autoportante amplasate in holuri sau spatii principale, fiind atat element functional cat si decorative; scari inchise in case de scari Iluminarea scarii – in functie de amploarea in cadrul cladirii.

Prezenta in fatada a scarii poate constitui un accent formal sis a devina element de ritmare in compozitia de fatada. Treptele sunt dimensionate in functie de destinatie, de spatiile servite, de cracterul cladirii. Pantele: panta mica, confortabila cu h≤16,5 cm (pentru exterior h = 15, 14 cm), panta mijlocie, cu h = [17,5 – 22,5], pentru cladiri publice h≤16 cm, iar la locuinte individuale h≤19 cm, la poduri si pivnite h=22cm. MATERIALE: piatra, beton, metal, lemn, sticla.