Tehnica Platilor Si Finntariii Tranzactiilor - Subiecte Teorie Rezolvate [PDF]

Zitiervorschau

1. Sistemul financiar internațional: definiție, rol, funcții Def: Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau necomerciale internaţionale sau ansamblul de pieţe, instituţii, instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării). Rol : asigurarea prin intermediul mecanismelor valutare o evolutie armonioasa , echilibrata si rentabila a relatiilor economice intre state in scopul dezvoltarii economice a fiecarei tari in parte si a ec. Mondiale. Functii ( 6): 1. Transfera resursele financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă). 2.Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi costuri scăzute); 3.Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată); 4.Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi; 5.Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor; 6. SFI are un impact major asupra dezvoltarii economice.

2. Dezvoltarea sistemului financiar internațional: factorii de influență Factorii de influenta in dezvoltarea SFI sunt : 1.Dezvoltarea fluxurilor comerciale internationale 2.necesitatea alocarii riscurilor ( a dus la dezvoltarea unor instrumente si operatiuni specifice) 3.variatia temporala a consumului ( raportul consum/venituri variaza in timp) 4.separarea administrarii afacerii de proprietatea asupra capitalurilor => probleme de agentie ( stock options , preluarea companiei , schimbare echipa manageriala)

3. Probleme asociate dezvoltării sistemului financiar internațional: banii fiat, băncile centrale, rezerva fracționară etc. Evolutia banilor : Banii de tip marfa= metale pretioase , scoici, alcool , tigari , etc Banii din metal = odata impuse metalele ca mijloc de schimb , pe piata au fost create o serie de diviziuni din aceste metale , care , pt a preveni fraudele aveau diferite insemne

Banii de hartie= au aparut pt prima data in Italia la presiunea negustorilor care aveau probleme cu nr mare de monede existente in circulatie, cu falsificarea dar si cu uzura acestora. Banii discretionari(fiat) : exista atat sub forma de bancnota cat si moneda metalica. Au aparut odata cu centralizarea politicii monetare. Au in spate doar promisiunea guvernului care prin banca central a emis aceste active impuse prin lege ca fiind singurele mijloace de plata acceptate in economie. Nu au in spate o valoare a unui deposit de metal pretios. Cf Gresham : Banii ( chiar si cei discretionary) au fost pusi tot timpul in concurenta , banii rai intotdeauna au scos de pe piata banii buni, in conditia in care banii sunt impusi de convetie sau o lege . (unde banii rai = banii care au o valoare mai mica decat cea nominal ; banii buni= banii care au o valoare reala mai apropiata de cea nominala) Bancile centrale: -

au aparut pt a finanta razboaie ( amplitudinea acestor razboaie a fost influentata de puterea si implicarea bancilor centrale in economie) au actionat intotdeauna ca un veritabil agent fiscal in perioade de conflict sau criza emitand suficienta moneda pt a finanta razboaie , proiecte ale statului , salvarea de la faliment a institutiilor financiare independenta bancilor este doar aparenta si declarativa.Bancile comerciale obtin profituri semnificative din relatiile lor cu statul si cu banca centrala.Emisiunea monetara in favoarea statului si a sistemului financiar bancar nu a incetat. Prin inflatie , care actioneaza ca o taxa , statul influenteaza atat nivelul preturilor cat si structura acestora , statul fiind foarte prezent in economie.

4. Etalonul aur în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite În perioada dintre anii 1870 şi 1914 a existat la nivel internaţional un aranjament financiar cunoscut sub numele de “gold standard” Fiecare ţară îşi exprima valoare monedei sale în funcţie de acoperirea sa în aur Ţările foloseau ca rezervă internaţional doar AURUL Atâta timp cât valoarea unei monede era exprimată în raport cu aurul cursul de schimb rămânea FIX. Începând cu primul război mondial - 1914, ţările au suspendat convertibilitatea monedei lor în aur. 5. Etalonul aur - devize în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite În 1922, apare prima încercare notabilă de refacere a sistemului financiar de dinainte de război. Noul standard aur a fost diferit de predecesorul său datorită diminuării cantităţii de aur din sistem: Ţările care nu erau importante centre financiare nu deţineau cantităţi importante de aur dar în schimb aveau monede care erau convertibile în aur. Caracteristicile sistemului nou intitulat “Gold Exchange Standard” erau: Ţările puternice aveau o monedă a cărei valoare era stabilită în raport cu aurul;

Ţările mai puţin importante îşi stabileau valoarea monedei în raport cu rezerva internaţională de devize puternice şi de aur. Scopul major era revenirea la paritatea monedelor de dinainte de război (Marea Britanie a făcut un pas important în acest sens stabilind un raport liră – dolar pe baza raportului de dinainte de război la 4.86 USD / liră, această supraevaluare a lirei a generat probleme de balanţă de plăţi externe şi a distorsionat puternic aşteptările pieţei). “Gold-Exchange Standard” Până în anul 1930 cea mai mare parte a ţărilor lumii au aderat la acest sistem Modul în care a fost configurat sistemul financiar internaţional ridica serioase probleme de motivare pentru ţările mici participante la sistem Dacă o ţară mică se aştepta ca rezerva sa internaţională să se deprecieze în raport cu aurul atunci ea avea de ales între:  Vânzarea integrală a rezervei înainte ca deprecierea să aibă loc; Acest comportament punea o presiune şi mai mare asupra monedei principale de denominare a rezervei internaţionale Chiar dacă lira sterlină a fost puternic supraevaluată în 1925, în 1931 au apărut semne clare de presiune asupra sa care au forţat UK să rupă legătura dintre liră şi aur, atitudine urmată de majoritatea ţărilor din sistem. În 1937 nu mai era nici o ţară prezentă în sistem. O serie de economişti (e.g. Eichengreen, 1992) au văzut în acest sistem o cauză majoră a Marii Crize Economice Interbelice; 6. Etalonul aur – dolar (Bretton Woods) în sistemul financiar interna țional: caracteristici, avantaje, limite În urma Conferinţei de la BW din 1944 a apărut un plan concret de dezvoltare a sistemului financiar internaţional cu următoarele caracteristici: Un curs fix dar ajustabil (!!!)Două noi organizaţii internaţionale: FMI şi Grupul Băncii Mondiale (BIRD pentru a finanţa probleme de dezvoltare, IDA pentru cele mai sărace ţări ale lumii, CFI pentru a furniza capital de risc ţărilor cele mai sărace participante la sistem. Fiecare ţară membră va stabili un curs faţă de USD care trebuie menţinut într-o bandă de variaţie de +/-1% faţă de USD” “Preţul USD în aur a fost fixat la 35 USD / uncia de aur Avantajele cursului de schimb fix:  Reduce riscul asociat comerţului exterior  Riscul pentru exportatori este ca moneda să se aprecieze şi riscul pentru importatori este ca moneda să se deprecieze  Incertitudinea legată de cursul de schimb inhibă implicarea în activităţi de comerţ exterior  

Dezavantajele unui curs de schimb fix: Lipsa unui control asupra propriei economii Deficitele sau excedentele din BPE se ajustează pe baza cererii şi a ofertei interne şi externe şi mai puţin pe baza ratelor de schimb

7. Etalonul devize - devize în sistemul financiar internațional: caracteristici, avantaje, limite ?! etalonul devize este un sistem valutar caracterizat prin faptul că, în sistemul FMI, rolul de bani universali a fost atribuit Drepturilor speciale de tragere (DST), precum şi unor monede naţionale convertibile, în continuare, în special dolarului. Literatura de specialitate susţine că din 1978 s-a trecut practic la un nou sistem valutar, adoptat la Conferinţa monetară de la Kingston (Jamaica, 7-8 ianuarie 1976). Caracteristici: - scoaterea aurului în afara sistemului, funcţiile valutare ale acestuia fiind atribuite DST-urilor şi monedelor naţionale convertibile; - introducerea cursurilor valutare liber fluctuante; - diversificarea continuă a mijloacelor de decontare internaţională şi aşezarea DST-urilor în centrul întregului sistem de decontări şi de plăţi internaţionale. are încă un caracter tranzitoriu. Aprecierea se întemeiază pe următoarele argumente: - FMI continuă să gestioneze cooperarea dintre state pe tărâm valutar-financiar, să corecteze dezechilibrele balanţelor de plăţi ale ţărilor membre; - aurul continuă să joace un mare rol în relaţiile economice externe actuale; - moneda naţională a Statelor Unite continuă să reprezinte principalul etalon utilizat în schimburile economice internaţionale; - deşi se acţionează în direcţia unui nou sistem valutar general şi universal, totuşi, în ultimul timp, sau extins preocupările zonale de reglementare a raporturilor valutar-financiare; - ţările în curs de dezvoltare militează tot mai ferm pentru un nou sistem valutar.

8. Crizele financiare în economiile moderne: cauze și soluții • Crizele financiare: în literatură nu s-a creionat încă un punct de vedere unitar cu privire la acest tip de criză. Crizele financiare sunt asociate unei diminuări drastice a încrederii investitorilor în sistemul financiar. Pe fondul aceste credibilităţi în scădere capitalurile sunt retrase de pe pieţele financiare şi repatriate în ţara lor de origine. Acest efect generează o scădere a lichidităţii tranzacţiilor pe bursă, o presiune pe cursul de schimb (pe fondul creşterii cererii de valută necesară conversiei sumelor dezinvestite de pe piaţa de capital) şi o presiune pe rata dobânzii (pe fondul diminuării cererii de titluri financiare). cererea de bani este mai mare decat oferta (disponibilul) de bani. Aceasta inseamna ca lichiditatea este rapid evaporata deoarece banii disponibili sunt retrasi din banci, fortand astfel bancile fie sa vanda propriile active si investitii, pentru a-si acoperi necesitatile, sau sa colapseze. Criza financiara poate duce la o criza economica. Cauzele reale ale crizei actuale:  banii de la ora actuala nu mai au nici o valoare , reprezentand o simpla hartie cu o valoare instituita doar de puterea legii  banii discretionari cu care operam in momentul de fata se indeparteaza tot mai mult de caract. si functiile pe care ar trebui sa le indeplineasca in economie  exista mari diferente cu privire la ceea ce include in categoria de bani , existand tentatia sa consideram bani active care apparent sunt f lichide insa sunt doar o aproximare a ceea ce inseamna bani  banii rai cu care bancile au invadat economia genereaza efecte negative in economie eliminand nu doar banii buni ci si industriile bune in favoarea celor rele.

 Bancile centrale (aparitie, scop, independeta stat) Solutii :  Reforma lui John Williamson : administrarea cursurilor de schimb ale celor mai importante monede intr o zona tinta + calcularea unui curs sintetic FEEER Fundamental Equilibrum effective exchange rate , corelat cu situatia din contul curent al BPE al tarilor implicate, curs ce trebuie ajustat cu modificarile variabilelor economice (ex rata inflatiei) Tarile mai putin dezv au moneda intr-o banda soft de variatie de +/- 10%fata de curs ( daca limitele benzii sunt incalcate , BC nu e nevoita sa cumpere/vanda valuta)  Reforma lui McKinnon : control bilateral strict asupra ofertei de bani din 2 tari distincte pt a rezolva problema volatilitatii cursurilor de schimb. Ca alternativa, propune ajustarea volumului de obligatiuni emise la nivel internat. O corelare intre mase monetare si obligatiuni stabilizeaza cursul si dobanda  Renuntarea la sistemul rezervelor frationare si impunerea regulii ca depozitele la vedere sa fie pastrate 100% in conturile clientilor de catre banci, in schimbul platii catre banca a unor comisioane de custodie

9. Balanța de plăți externe: structură, principii de înregistrare, rol. Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an). Intrări de resurse: veniturile (populaţiei şi companiilor), impozitele încasate de stat, economisirile; Ieşiri de resurse: consumurile totale, cheltuielile guvernamentale şi investitiile. În momentul în care o economie consumă mai mult decât obţine ca venituri, economiseşte mai puţin decât investeşte sau statul cheltuieşte mai mult decât încasează ca impozit se confruntă cu un deficit. Acest deficit poate fi acoperit prin emisiune de monedă (această politică este inflaţionistă) sau poate fi finanţat de pe pieţele externe. Pentru economiile deschise (cele care sunt implicate în schimburile comerciale internaţionale) nevoia de finanţare se ajustează cu deficitul balanţei comerciale (exporturi – importuri). ROL : -Finanţarea unei economii, sintetizând pe de o parte schimburile comerciale internaţionale ale unei ţări, pe de altă parte acoperirea nevoii de finanţare interne prin atragerea de resurse externe (credite sau investiţii) . - balanţa de plăţi permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea. - permit evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are în schimburile comerciale cu ţările terţe, cu creditorii / debitorii sau cu organismele financiare internaţionale. - măsoară competitivitatea externă a economiei naţionale - pe baza BPE se poate măsura gradul de atractivitate mediului de

-

afaceri intern pentru investitorii rezidenţi şi nerezidenţi instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor comerciale externe balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o serie de politici macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare) etc.

Structura : DEBIT

CREDIT

SOLD

I. CT CURENT A. BUNURI SI SERVICII BUNURI SERVICII B. VENITURI DIN INV DIRECTE/PORTOFOLIU DIN ALTE INV ( dob) C. TRANSFERURI CURENTE : SECTOR OFICIAL ALTE SECTOARE II. CT DE CAPITAL: TRANSFERURI DE CAPITAL ACTIVE CUMP/VANDUTE III.CT FINANCIAR: INVESTITII DIRECTE INV. DE PORTOFOLIU ALTE INV (credite externe , imprumuturi, etc ) CT DE TRANZIT CT DE CLIRING/BARTER ACTIVE DE REZERVA(AUR,VALUT A) IV. ERORI SI EMISIUNI Principii de inregistrare : ! – sunt inregistrate doar fluxurile de produse de-a lungul unei perioade de timp - se inregistreaza doar deplasarea activelor/pasivelor dintr-o econome in/dinspre strainatate. - Principiul dublei inregistrari= fiecare furnizare de resurse reale sau financiare este compensata de o plata. Daca plata nu are loc operatiunea este considerate transfer. - INTRARILE DE RESURSE = CREDIT ( exporturi, servicii prestate , dividende ,

-

dobanzi , salarii incasate , transferuri unilaterale din strainatate , capitaluri investite din strainatate , credite atrase , cresterea activelor de rezerva) IESIRILE DE RESURSE = DEBIT ( importuri , servicii platibile , dividend , dobanzi , salarii platibile , transferuri unilaterale in strainatate , credite acordate , diminuarea activelor de rezerva)

10. *Poziția investițională internațională: structură, rol, principii de înregistrare Rol: -

utila in proiectarea unei politici macroeconomice de finantare adecvata a deficitelor din balanta de plati externe sau alte deficite interne luand in considerare toate resursele financiare ce pot fi atrase de pe pietele financiare internationale capabile sa completeze resursele interne. - Se iau in considerare cu precadere fluxurile cuprinse in ct financiar al balantei de plati : activele de rezerva , datoria extern pe termen mediu si lung , creante si angajamente pe termen scurt. Indicatori de analiza : - gradul de acoperire al importurile ( exporturi (X)/ importuri (M)) - marimea soldului balantei comerciale (X-M)/(X+M) -indicii raportului de schimb (net si brut) -active valutare in luni de import) -datorie externa / locuitor ( sau PIB) Structura : I. ACTIVE DE REZERVA DIN SISTEMUL BANCAR  Aur monetar  Detineri de DST  Devize convertibile II. DATORIA EXTERNA PE TIPURI DE CREDITORI ->Multilaterale : FMI , UE , BIRD , ->bilaterale : detaliere pe principalii creditori ->banci private : detaliere pe tari ->obligatiuni straine/ euroobligatiuni ->credite furnizor -> alti creditori privati III. DATORIA EXTERNA PE TIPURI DE CREDITORI  datorie publica  datorie publica garantata

 datoria comerciala negarantata IV. CREANTE SI ANGAJAMENTE PE TERMEN SCURT  creante : incasso , acreditive , garantii emise , etc  angajamente : incasso , acreditive , linii de finantare ,etc V. INVESTITII DIRECTE -> directe -> de portofoliu

11. Piețele monetare și piețele de capital în sistemul financiar internațional

12. Rolul intermedierii financiare pe piețele internaționale

Intermediarii financiari sunt entităţi publice sau private specializate care acţionează pe pieţele monetar - valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deţinătorii acestora şi punându-le la dispoziţia celor care au nevoie de ele. Practic, în funcţie de implicarea acestor instituţii în finanţarea internaţională, putem vorbi de o finanţare directă (beneficiarul are un contact direct cu deţinătorii de fonduri) şi o finanţare indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituţii financiare specializate care mijloceşte contactul între utilizator şi deţinătorii de fonduri). Pe pieţele financiare internaţionale, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanţare indirectă. Principalele avantaje ale activităţii de intermediere pe pieţele financiare internaţionale sunt: • Riscuri mai reduse pentru utilizatorii şi deţinătorii de capital; • Consultanţa financiară oferită utilizatorilor şi investitorilor; • Condiţionarea acordării finanţării; • Posibilitatea valorificării mai bune a informaţiilor existente pe piaţă; • Facilităţi suplimentare de finanţare acordate utilizatorilor de capital; • Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor de finanţare a fiecărui beneficiar; • Posibilităţi de reducere a costului capitalului atras. Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari în procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără: • Existenţa unui "istoric" al relaţiilor cu intermediarul financiar; • Costuri de tranzacţionare mai mari (comisioane, speze bancare); • Lipsa unui contact direct cu piaţa financiară internaţională; Servicii financiare furnizate de intermediari: • Vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piaţă, plăţile şi decontările internaţionale); • Finanţarea activităţii economice (finanţarea investiţiilor internaţionale, a activităţii de comerţ exterior); • Consultanţă financiară (consultanţa oferită investitorilor cu privire la posibilităţile de investiţie sau la managementul portofoliului deţinut); • Monitorizarea pieţelor (agenţiile de rating ce monitorizează diferitele pieţe financiare oferind clasamente de risc de ţară); • Garantarea operaţiunilor financiare (oferirea de garanţii bancare în plăţile internaţionale, garantarea emisiunii de titluri financiare); • Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de ţară, a riscului de neplată, a riscului suveran etc.); • Expertiza managerială (oferirea de consultanţă în administrarea afacerilor); • Monitorizarea companiei (monitorizarea activităţii companiilor finanţate).

13.Instrumentele financiare utilizate în finanțarea internațională (definiție, clasificare) Instrumentele cu care se operează pe pieţele financiare internaţionale sunt contracte legale ce dau dreptul deţinătorului să primească în viitor o sumă de bani, în anumite condiţii stabilite. Având în vedere modalitatea de plasament sau de achiziţionare, instrumentele pieţei financiare internaţionale pot fi sistematizate astfel:

Instrumentele financiare

Investiţi e directă

Investiţie indirectă -

Participaţii Capital Money le la Market Market fondurile : de • Derivate Instrume Instrum investiţii; Treasur : nte cu ente cu - Poliţe de y Bills; Futures venit fix: venit asigurare; • ; Obligaţiu variabil: Negotia Options  Acţiuni ni de stat; Participaţii ble ;  obişnuite la bank Swaps; Obligaţiu ; fondurile certific Caps;  GDR; ni de pensii. ates of Floors;  municipal deposit; Collars. e. Obligaţi •  Oblg. uni Comme *14.Instrumentele monetare:converti prezentare în detaliu rcial bile în A.papers; Titlurile de stat sunt printre cele mai puţin riscante instrumente de pe piaţa financiară, fiind acţiuni • de trezoreria statului, în monedă naţională sau devize. Sunt titluri emise pe termen scurt, emise Obligaţ cuBanker scadenţă sub un an, destinate acoperirii unor deficite interne temporare sau finanţării unor iuni proiecte guvernamentale de interes cu naţional (în SUA scadenţa la titlurile de stat variază între o ’s bon de săptămână şi 182 zile). accepta Titlurile de stat sunt emise cu discount, subscrierfiind subscrise de investitori la o valoare mai mică decât nces; nominală, urmând ca la scadenţă statul să le răscumpere la valoarea nominală. Aceste valoarea e în • nu sunt purtătoare de dobândă, diferenţa dintre preţul de subscriere şi valoarea nominală titluri acţiuni Repurc hase Agree ments; • Govern

Funds.

reprezintă profitul investitorilor. Investitorii au posibilitatea de a revinde titlurile de stat pe piaţa secundară sau le pot scota înainte de scadenţă, în cazul în care au nevoie de lichidităţi.

Dobânda la titlurile de stat este considerată a fi o dobândă de referinţă pe pieţele financiare, fiind dobânda fără risc a pieţei ("risk free interest rate"). Această dobândă este o dobânda nominală care include în ea rata inflaţiei, pe baza sa stabilindu-se dobânzile băncilor comerciale1. 1 Toţi agenţii economici se raportează la această dobândă fără risc a pieţei, diferenţa dintre profitul estimat şi această dobândă justificând riscurile asumate de aceştia. B. Acordurile de răscumpărare (REPO) sunt contracte încheiate între debitori şi creditori prin care debitorul condiţionează emisiunea unui titlu financiar de răscumpărarea acestuia la o dată ulterioară şi la un preţ determinat, specificate clar în contract. Acordurile de răscumpărare sunt practic un ansamblu de operaţiuni legate, de sens contrar, desfăşurate la momente de timp diferite. Diferenţa dintre preţul de vânzare (mai mare) şi preţul de răscumpărare (mai mic) reprezintă profitul cumpărătorului. Acordurile de răscumpărare au de regulă o scadenţă mică (între o zi şi 14 zile de regulă), cele de o zi ("overnight REPO) fiind foarte des utilizate. În prezent, pe pieţele financiare internaţionale s-au dezvoltat şi operaţiuni REPO cu scadenţe mai mari (30 de zile şi chiar mai mult). O variantă a acestor acorduri de răscumpărare sunt acordurile de revânzare ("revearse REPO"), prin care investitorul cumpără un instrument financiar cu condiţia vânzării ulterioare a acestuia către emitent, la o valoare determinată. Avantajul principal al acestor instrumente rezidă în faptul că permit obţinerea de lichidităţi pe termen scurt / foarte scurt în cazul unor poziţii deschise pe instrumente cu scadenţă mare (obligaţiuni). C. Certificatele de depozit sunt titluri financiare negociabile ce atestă existenţa unui depozit la termen într-o bancă. Aceste instrumente sunt foarte lichide şi cu risc minim, putând fi utilizate de către deţinător în diverse scopuri: scontare, gaj, garanţie bancară etc. D. Acceptul bancar este un contract prin care o bancă se obligă să plătească o sumă de bani la o dată determinată iniţial şi / sau în nişte condiţii prestabilite. Acest tip de instrument este utilizat pe scară largă în plăţile internaţionale (acreditiv, incasoo documentar, cambie). Dobânda (costul) în cazul certificatelor de depozit şi al acceptului bancar depinde de nivelul dobânzilor de pe piaţă. E. Hârtiile comerciale sunt instrumente pe termen scurt emise de bănci sau companii private pentru acoperirea unor nevoi financiare proprii. Nivelul dobânzii la aceste instrumente se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzilor de pe piaţă şi de riscul emitentului. Aceste instrumente au scadenţe care merg de la câteva zile până la o perioadă de maxim 180 de zile. F. Devizele şi certificatele de depozit în devize sunt instrumente financiare denominate în monede străine. Trebuie remarcat că în literatura de specialitate se face distincţie între valute G. Dobânda interbancară este un instrument fundamental al pieţei financiare internaţionale, fiind dobânda practicată în cazul operaţiunilor financiare derulate între bănci. În finanţarea internaţională se utilizează mai puţin o rată de dobândă fixă şi mai mult o dobândă variabilă, dobânda de pe piaţa interbancară londoneză (LIBOR) fiind considerată drept o dobândă de referinţă. La această dobândă de referinţă se adaugă un procent variabil de dobândă („spread”) exprimat în puncte procentuale (basis points), stabilit în funcţie de riscul debitorului.

*15.Instrumentele pieței de capital: prezentare în detaliu Instrumentele cu venit fix În cazul acestor instrumente, plata dobânzii precum şi rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine stabilit încă din faza iniţială. Sunt instrumente cu venit fix pentru că generează plăţi determinate la scadenţe determinate. Neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în incapacitate de plată, acesta fiind automat obligat să plătească pe loc toate sumele datorate până la scadenţă. Factorii care influenţează costul finanţării prin aceste instrumente sunt: durata împrumutului, riscul debitorului, nivelul impozitării precum şi moneda în care este denominat împrumutul. Principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu venit fix sunt obligaţiunile guvernamentale, obligaţiunile municipale, obligaţiunile corporatiste, obligaţiunile convertibile etc.  Obligaţiunile guvernamentale ("T-bonds") sunt instrumente financiare pe termen mediu şi lung emise de guverne. În prezent se face o distincţie clară între obligaţiunile guvernamentale şi hârtiile (notele) guvernamentale, în funcţie de scadenţa acestora. Obligaţiunile guvernamentale sunt emise pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranşă finală. Spre deosebire de acestea, hârtiile guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică de 10 ani, guvernul având dreptul de a le răscumpăra înainte de scadenţă.  Obligaţiunile municipale / instituţionale sunt instrumente financiare emise de diferite entităţi publice sau instituţii de interes general pentru finanţarea nevoilor proprii. Sunt mai riscante decât obligaţiunile guvernamentale; din această cauză multe dinte ele beneficiază de scutiri de impozite / taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori. Scutirea de impozit vizează doar dobânda încasată şi mai puţin câştigul de capital.  Obligaţiunile corporative sunt obligaţiuni emise de companii private, fiind cele mai riscante dintre obligaţiuni. În prezent există agenţii internaţionale de rating care analizează şi clasifică emitenţii în funcţie de riscul lor pe mai multe clase de risc. Aceste obligaţiuni există în patru forme:  "simple": nu sunt garantate de către emitent;  "garantate": emitentul garantează plata cuponului şi rambursarea principalului;  "subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului;  "convertibile": permit convertirea lor în acţiuni (de regulă) la o dată prestabilită. Instrumente cu venit variabil Spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste instrumente generează pentru investitor plăţi probabile şi variabile în timp. Nesiguranţa câştigului obţinut este compensată de o serie de drepturi suplimentare oferite deţinătorului cum ar fi de exemplu dreptul de proprietate sau dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul companiei. Din această categorie fac parte: acţiunile preferenţiale, acţiunile de gaj şi acţiunile obişnuite.  Acţiunile preferenţiale sunt asemănătoare obligaţiunilor emise pe o perioadă nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite bonds"). Aceste acţiuni dau dreptul deţinătorului să încaseze periodic un dividend.

 

Acţiunile de gaj ("Mortage stok - equity") sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent şi care poate să îmbrace diverse forme. De regulă aceste instrumente sun mai puţin riscante, fiind garantate de guvern. Acţiunile obişnuite sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-şi finanţa nevoile proprii. Principalele drepturi ale deţinătorilor de acţiuni sunt dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul emitentului, dreptul de vot şi dreptul la plata dividendelor. Venitul obţinut de pe urma acestor acţiuni nu este un venit cert, variind în funcţie de rezultatele obţinute de companie pe o perioadă de timp determinată. Riscul emitentului este esenţial în fundamentarea decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de pe piaţă. Tot în categoria acestor instrumente sunt incluse şi certificatele de depozitare, obligaţiunile convertibile în acţiuni sau obligaţiunile cu bon de subscriere în acţiuni.

Instrumentele derivate Sunt instrumente care aparţin pieţei de capital, fiind emise de majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o piaţă primară şi secundară şi au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici bursieri, acţiuni, obligaţiuni etc. Principalele instrumente derivate specifice pieţelor financiare internaţionale sunt: futures, opţiuni şi swap.  Contractele futures sunt contracte standardizate emise de bursă care conferă deţinătorului dreptul de a cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiţii de preţ prestabilite. cestor instrumente rezidă în faptul că ele se desfăşoară "fără bani", pentru deschiderea unei poziţii futures fiind nevoie de o marjă minim de 10 - 15 % din valoarea totală a tranzacţiei.  Contractele de opţiuni sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să vândă sau să cumpere un activ la un preţ determinat (preţ de exercitare) şi la o scadenţă determinată. Acest drept suplimentar al cumpărătorului de opţiune este obţinut contra unei prime, plătite iniţial de cumpărător. Opţiunile sunt de două feluri - de cumpărare CALL care dau dreptul cumpărătorului să cumpere la scadenţă activul şi de vânzare PUT care dau dreptul vânzătorului să vândă la scadenţă activul. Şi opţiunile au ca obiect în prezent un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar contracte futures.  Contractele de swap sunt instrumente prin care se pot schimba condiţiile de plată a unor obligaţii financiare. Cele mai cunoscute forme de swap sunt swap de dobândă prin care pot fi schimbate condiţiile de dobândă ale unui împrumut şi swap valutar prin care poate fi schimbată moneda în care este denominat un împrumut. Swap - ul este un instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operaţiunilor pe termen mediu şi lung de pe piaţa financiară internaţională. *16.Instrumentele de investiție indirectă (participații la fonduri de investi ții, participa ții la fonduri de pensii, contractele de asigurări de viață); Instrumentele de investiţie indirectă Sunt instrumente ce sunt emise în cadrul unor structuri specializate, emitenţii plasând capitalurile atrase prin intermediul acestor instrumente (unităţi de fond, poliţe de asigurare) în diferite instrumente ale pieţei monetare sau pieţei de capital. Riscul acestor instrumente este legat de capacitatea emitentului de a gestiona fondurile atrase.

Participaţiile la fondurile de investiţii sunt instrumente emise de compania care administrează aceste fonduri şi care îşi asumă întreaga răspundere pentru buna gestionare a fondurilor atrase. Fondurile de investiţii sunt de două tipuri: fonduri deschise şi fonduri închise. În cazul fondurilor deschise participarea la aceste fonduri este deschisă, orice deţinător de capital poate participa la acest fond cumpărând unităţi de fond a căror valoare se calculează şi se publică zilnic pe baza valorii de piaţă a portofoliului în care au fost investite capitalurile de către administratorul fondului. Fondurile închise funcţionează ca nişte societăţi pe acţiuni, participarea fiind limitată la membrii fondatori. În plus de activitatea de bază, fondurile de investiţii oferă de cele mai multe ori unele servicii speciale participanţilor: posibilitatea de strămutare între fonduri, consultanţă cu privire la alternativele de plasament sau privilegii cu privire la cumpărarea de noi unităţi fond. 17.Dobânda pe piețele financiare internaționale: factorii de influență; Dobânda, principalul factor de cost în finanţarea afacerilor Dobânda poate fi definită ca fiind preţul perceput de deţinătorul capitalului (investitorul sau creditorul internaţional) pentru capitalul pe care îl împrumută pe o perioadă determinată beneficiarului finanţării. Indiferent de forma de finanţare, întotdeauna se percepe o dobândă, indiferent de forma pe care o îmbracă (dividend, sumă forfetară, cupon). Piaţa este locul de formare a dobânzii pe piaţă, prin întâlnirea cererii şi a ofertei de capital. Dobanda creste daca: - Cererea de titluri scade (veniturile scad, preturile cresc; lichiditatea scade, profitabilitatea scade) - Oferta de titluri creste (crestere economica = creste PIB; iei capital, creste inflatia, iei banii, ii inapoiezi cand puterea de cumparare e mai mica) Dobanda scade daca: - Cererea de titluri creste - Oferta de titluri scade Nivelul ratelor de dobanda este direct influentat de nivelul impozitarii. Dobanzile se impoziteaza la nivelul creditorului. In unele tari, pt a incuraja plasamentele financiare, nivelul de impozitare al tranzactiilor financiare este redus sau inexistent. 18.Explicarea dinamicii dobânzilor prin structura dobânzii În atragerea de resurse de capital de pe pieţele financiare se operează cu mai multe tipuri de rate de dobândă. În primul rând distingem între:  Dobânda reală: compensaţia pe care o aşteaptă furnizorii de fonduri de la cei care împrumută capitalul, făcând abstracţie de risc şi inflaţie. Acest câştig este comparabil cu profitul net înregistrat în celelalte sectoare economice.  Dobânda nominală: dobânda reală la care creditorul sau investitorul adaugă o primă de lichiditate, o primă de risc şi rata estimată a inflaţiei. În funcţie de modul de calcul creditorii mai operează cu:

 Dobânda simplă: dobânda nominală aplicată pe o perioadă determinată de timp dedusă procentual din masa credală.  Dobânda compusă (efectivă sau continuă): dobânda calculată continuu pentru întreaga perioadă, adăugată la masa credală, indiferent de momentul la care aceasta se plăteşte (de exemplu dobânda se calculează zilnic şi se adaugă la creditul iniţial până în momentul în care acesta se plăteşte. Această dobândă compusă are importanţă atunci când este vorba de finanţări cu perioadă de graţie (când nu se plăteşte dobândă şi nici nu se rambursează din creditul contractat dar dobânda calculată se adaugă la masa creditului) şi când este vorba de anualizarea unor câştiguri (de exemplu anualizarea unei rate a profitului pe 3 luni). 19.Piețele valutare: definiție, participanți, convertibilitate, tipuri de cotații Def:Piata valutara este cadrul organizat unde se tranzactioneaza (se vand si se cumpara) valute. Reglementarea acestei piete este facuta de Banca Centrala. Unii specialisti includ aceasta piata in cadrul pietei monetare bazandu-se pe ideea ca pe piata se vand si se cumpara monede straine in schimbul monedei nationale. Cursul de schimb este pretul sintetic la care se vand sau se cumpara devizele pe o piata valutara locala sau pe piata valutara internationala. Este un pret format in principal de piata insa in unele cazuri statul poate avea un rol important in stabilirea acestui pret. Regimul valutar este ansamblul de reglementari stabilite de Banca Centrala cu privire la functionarea pietei valutare, accesul pe aceasta piata al persoanelor juridice sau fizice, mecanismul de formare al cursului de schimb, convertibilitatea monedei nationale, rolul si interventia statului in formarea cursului etc. Convertibilitatea monedei are în vedere ansamblul de restricţii cu privire la derularea de operaţiuni pe piaţa valutară, implicarea persoanelor fizice în tranzacţii valutare, transferul de fonduri denominate în valută în afara graniţelor ţării. Se poate vorbi în acest caz de existenţa mai multor situaţii posibile privitoare la restricţiile impuse schimburilor valutare de pe piaţa monetară, instrumentelor ce pot fi utilizate precum şi transferurilor valutare în străinătate:  Neconvertibilitate: - este puternic restricţionată implicarea în operaţiuni valutare de orice fel a persoanelor juridice şi fizice rezidente şi nerezidente.  Convertibilitate de cont curent: - este eliminată orice restricţie cu privire la operaţiunile valutare de cont curent (export / import de mărfuri şi servicii, transferuri unilaterale, venituri din dobânzi, dividende, rente, chirii, salarii);  Convertibilitate de cont de capital: - permite derularea fără nici o restricţie a operaţiunilor valutare specifice contului de capital şi financiar din balanţa de plăţi externe. Aici sunt vizate în principal investiţiile străine şi cele de portofoliu realizate de nerezidenţi în ţară şi de rezidenţi în străinătate  Convertibilitate deplină: - constă într-o aplicarea unei convertibilităţi atât de cont curent cât şi de cont de capital. Pe piaţa valutară participă patru mari categorii de entităţi economice:

A. Intermediarii financiari pe piaţa valutară: - sunt băncile comerciale pentru operaţiuni ale persoanelor juridice şi casele de schimb pentru vânzările / cumpărările de valută ale persoanelor fizice. Intermediarii financiari acţionează de regulă în numele şi pe contul clientului - brokeri dar pot acţiona şi în numele şi pe contul lor - dealeri. B. Cumpărătorii de valută: - sunt în principal importatorii care au nevoie de valută pentru plata unor importuri dar valută mai pot cumpăra investitorii persoane fizice sau juridice care, în unele economii, consideră valuta un activ mult mai stabil şi mai lichid. Statul şi companiile private pot cere valută pentru plata unor împrumuturi contractate. C. Vânzătorii direcţi de valută: - sunt exportatorii şi investitorii străini. Oferta de valută poate proveni şi din credite externe contractate de stat sau de companii private (exportatori, investitori străini, instituţii financiar - bancare, turişti străini, muncitori străini care lucrează în România sau muncitori români care muncesc în străinătate şi îşi repatriază salariile etc.) Tipuri de cotaţii pe pieţele valutare Cotaţie directă: presupune exprimarea unei unităţi dintr-o moneda străină în raport cu x unităţi din moneda naţională. 1 u.m.s. = x u.m.n. Cotaţia indirectă: presupune exprimarea unei unităţi monetare din moneda naţionala în x unităţi din moneda străină. In ambele tipuri de cotaţii, băncile afişează atât cursul de vânzare cat şi cursul de cumpărare (spot şi forward). Cotaţia forward: se obţine de regula din cotaţia spot la care se aduna sau se scad pip - urile în funcţie de tipul de cotaţie şi respectiv de relaţia care exista intre ele. a. la cotaţia directă: - daca pip - ul de la cumpărare este mai mic decât pip - ul de la vânzare se spune ca valuta face prima şi moneda naţionala discount şi prin urmare pip - urile se aduna la cursul spot pentru a obţine cursul forward; - daca pip - ul de la cumpărare este mai mare decât pip - ul de la vânzare se spune ca valuta face discount şi moneda naţionala prima şi prin urmare pip - urile se scad din cursul spot pentru a obţine cursul forward. b. la cotaţia indirectă: - dacă pip - ul de la cumpărare este mai mic decât pip - ul de la vânzare se spune ca valuta face discount şi moneda naţionala prima şi prin urmare pip - urile se aduna la cursul spot pentru a obţine cursul forward. - daca pip - ul de la cumpărare este mai mare decât pip - ul de la vânzare se spune ca valuta face prima şi moneda naţională discount şi prin urmare pip - urile se scad din cursul spot pentru a obţine cursul forward; 20.Regimul valutar Defineşte ansamblul de reglementări cu privire la implicarea statului pe piaţa valutară (intervenţia Băncii Centrale, cursul oficial) Regimul valutar cunoaste 2 forme extreme: curs fix si flotare libera. Intre cele 2 se gasesc regimurile valutare hibride.

 Curs fix – presupune fixarea administrativa a cursului de schimb in raport cu celelalte monede sau in raport cu un etalon (aur de ex). Astfel de regim a fost ce de la Bretton Woods, care s-a dovedit ineficient prin rigiditatea sa adaptata la realitatea economica  Regimuri valutare hibride  Flotare administrată  Bandă de variaţie fixă  Bandă de variaţie ajustabilă  Ancoră fixă  Ancoră ajustabilă  Regim mixt;  Consiliu Monetar.  Flotare liberă – are in vedere absenta oricare implicari din partea statului in mecanismul de formare a cursului de schimb si in evolutia sa in timp. Statul doar supravegheaza operatiunile pe piata valutara si controleaza institutiile implicate pe aceasta piata. Regim specific economiilor dezvoltate 21.Factorii de influență a cursului de schimb Cursul de schimb este unul dintre cele mai sintetice preţuri din economie, fiind expresia unui echilibru generalizat pe piaţa reală, piaţa monetară şi piaţa de capital. Evoluţia cursului de schimb este influenţată de gradul de creştere economică, de evoluţia preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor (inflaţia), de structura pe ramuri a economiilor naţionale, de competitivitatea externă şi gradul de deschidere internaţională, de stabilitatea politică sau de capacitatea guvernelor de a soluţiona crizele interne cu care se poate confrunta o economie la un moment dat. Multitudinea de factori care influenţează direct sau indirect cursul de schimb fac dificilă modelarea unei variabile economice atât de complexe şi dinamice *22.Costul capitalului în finanțarea internațională: valoarea timp a banilor, VAN, RIR, costul mediu ponderat al capitalului; Factorii care determină costul capitalului internaţional sunt următorii: Durata, Riscul emitentului, Tipul rambursării, Garantarea unor riscuri, Transferarea unor riscuri, Complexitatea operatiunii, Nivelul impozitării.

Costul mediu ponderat al capitalului. Optimizarea structurii de capital în finanţarea internaţională Costul asociat finanţării din surse externe este cel mai bine măsurat prin rata internă de rentabilitate. Această rată poate fi calculată pe fiecare alternativă de finanţare ţinând cont de fluxurile financiare viitoare (anuităţile). Valoarea timp a banilor Se identifică diferenţa de valoare resimţită de un investitor în cazul în care obţinerea unei sume poate fi realizată mai devreme, respectiv mai târziu. Valoarea viitoare este valoarea pe care o va avea, la o anumită dată viitoare, o anumită sumă de bani, disponibilă astăzi, compusă la o anumită rată procentuală. Valoarea prezentă este valoarea de astăzi a unei sume de bani viitoare actualizată la un anumit procent. Pentru a face comparabilă o sumă încasată astăzi cu o sumă ce va fi încasată peste un an, trebuie să se ţină cont de rentabilitatea la care ar putea fi investită suma respectivă pe parcursul perioadei de un an. Rata de rentabilitate la care se realizează compunerea (fructificarea), respectiv actualizarea, diferă în funcţie de plasamentul făcut, deoarece, din punctul de vedere al aplicării acestor tehnici, viitorul este incert. Astfel, rata de actualizare va cuprinde două componente: o rată de rentabilitate minimă acceptabilă, oferită de cele mai sigure plasamente, denumită rată fără risc,şi o componentă suplimentară, direct dependentă de riscul asociat investiţiei, denumită primă de risc. Ambele metode de decizie VAN si RIR iau in consideratie toate cash flow-urile proiectelor si valoarea in timp a banilor. Regulile privind decizia prin metodele VAN si RIR difera cu referire la rata de reinvestire considerata. Regulile privind decizia pe baza VAN presupune implicit ca se considera ca pot fi reinvestite cash flow-urile proiectului la rata de rentabilitate a companiei. Regulile privind decizia cu RIR presupune implicit ca se considera ca pot sa fie reinvestite cash flow-urile la RIR-ul proiectelor. Deoarece proiectele au diferite RIR, asumarea ca baza a regulilor de decizie pe criteriul VAN este cea mai rezonabila. In general, analizele tehnico-economice considera VAN ca fiind cea mai corecta metoda pentru adoptarea deciziilor de investitie. 23. Riscul de țară în finanțarea internațională Riscul de ţară este asimilat adesea de unii economişti cu riscul politic, care este de fapt principala sa formă de manifestare. Evaluarea acestui risc este etapă fundamentală în procesul de luare a deciziei de internaţionalizare a firmei. Riscul de ţară este generat de acţiunea conjugată a unui număr variat de factori de natură economică, politică sau socială, a căror evoluţie ulterioară firma trebuie să o aibă în vedere.

Probabilitatea materializării riscului de ţară depinde atât de producerea unor evenimente apte să producă pierderi (greve, convulsii sociale, războaie civile, schimbări de guverne, schimbări de politică, cataclisme naturale cu condiţia ca acestea să nu se producă cu regularitate, recesiune economică) cât şi de condiţiile specifice ale ţării analizate. Conceptul este folosit astazi in mai multe domenii: finantare internationala, ISD-uri, investitii de portofoliu, ajustarea la risc a proiectelor. Etapele principale în analiza riscului de ţară sunt următoarele:  Selectarea grupului de ţări;  Selectarea setului de indicatori (calitativi / cantitativi);  Gruparea indicatorilor;  Ponderarea indicatorilor;  Selectarea surselor de informaţii;  Observarea indicatorilor pe o perioada determinata; Stabilirea listelor de control;  Notarea indicatorilor (Metoda Delphi)  Prelucrarea indicatorilor (regresii, corelaţii);  Calculul indicatorului sintetic de risc de tara;  Realizarea clasamentelor sau a harţilor de risc;  Includerea riscului de tara in procesul decizional. Rolul analizei: - Localizarea creditului / afacerii (harta de risc); - Luarea deciziei de internaţionalizare; - Stabilirea gradului de implicare pe o piaţă; - Luarea unor decizi strategice la nivel de companie (ex. în strategiile concurenţiale); - Adoptarea unor decizii ulterioare realizării investiţiei / acordării creditului. 24. Riscul de dobândă în finanțarea internațională: definiție, indicatori de măsurare

Riscul de dobândă: pierdere potentiala generata de evolutia nefavorabila a ratelor de dobanda. Riscul afecteaza atat debitorul si creditorul. Sunt vizate si creditele cu dobanda fixa, insa are un impact mai mare asupra celora cu dobanda variata. Indicatori: 

Maturitatea (perioada de timp care curge până la ultimul flux de capital) - Un activ financiar se consideră cu atât mai expus la riscul de dobândă, cu cât maturitatea acestuia este mai mare



sensibilitatea



durata activelor / pasivelor financiare.

25. Riscul valutar = Pierdere potenţială cauzată de evoluţia nefavorabilă a cursului de schimb Formele de bază ale riscului valutar: A. Riscul valutar tranzacţional: pierdere potenţială survenită în cazul unei tranzacţii simple denominată într-o altă monedă (de exemplu export, import sau credit extern); foarte usor de estimat; gradul de expunere se poate masura prin raportarea randamentului curent in conditiile unui curs fix la randamentul curent in conditiile unui curs estimat. B. Riscul valutar de translaţie: pierdere potenţială cauzată de modificarea cursului de schimb ce apare la translatarea bilanţurilor filialelor în bilanţul companiei mamă; asociat bilanturilor denominate in valuta; mai dificil de estimat decat riscul de tranzactie. C. Riscul valutar economic: pierdere potenţială de flux de numerar net cauzată de evoluţia cursului de schimb; cea mai complexă formă a riscului valutar; analiza sa are la bază fluxul de numerar viitor generat de o afacere; gradul de expunere la acest risc se măsoară prin variabilitatea fluxurilor de numerar generată de variabilitatea cursului de schimb; Principalele mecanisme de acoperire a riscului valutar sunt: swap-ul valutar; operaţiunile forward; contractele futures; opţiunile pe valute; asigurările de curs. 26. Riscul de neplată = pierdere potenţială cauzată de incapacitatea de plată a debitorului; Este un risc cu precădere al creditorului. („nu imi pot rambursa creditul”)

Analiza acestui risc se bazează pe raţiile financiare: Raţiile de lichiditate; Raţiile privind profitabilitatea activităţii firmei; Raţiile privind structura financiară a companiei ; Raţiile privind rentabilitatea companiei; Raţiile privind capitalul propriu (acţionariatul). Pentru bănci, unul din riscurile pe care acordarea creditului le poate ridica este cel ca debitorul să nu poată fi în măsură să returneze banii împrumutaţi ca urmare a unei situaţii de insolvabilitate, a unor dificultăţi financiare. De regulă, falimentul băncilor se datorează acordării de credite neperformante. Principalele căi de acoperire a acestui tip de risc sunt diversificarea şi o bună cunoaştere a debitorului. 27. Modalităţile de plată utilizate în comerţul internaţional s-au diversificat continuu, odată cu mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale şi a perfecţionării tehnicilor şi tehnologiilor de transmitere a mesajelor. În prezent practica internaţională a dezvoltat numeroase instrumente şi tehnici de plată şi decontare, de la cele mai simple (mijloacele de plată) la cele mai complexe (modalităţile de plată). Mijloace de plata: A. Cash in advance – banii in avans – risc mare pt importator, risc minim pt exportator; se practica atunci cand importatorul are mare incredere in exportator B. Consignement – risc mare pt exportator, risc minim pt importator; bunurile disponibile inainte de plata; momentul platii = momentul vanzarii pe piata externa a bunurilor C. Open account payments = risc maxim pt exportator, risc scazut pt importator; mmmomentul platii = moment stabilit prin contract; bunurile disponibile inainte de plata D. Bank drafts. Modalitati de plata si decontare internationala: plata în natură (fără numerar), plata prin mijloace (instrumente) de plată (cec, cambie, bilet la ordin, ordin de plată) şi plata prin intermediul unor modalităţi de plată complexe (incaso şi acreditivul documentar).

28. Ordinul de plata

Ordinul de plata (plata la vedere) este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită beneficiar) în vederea stingerii unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie directă existentă între ordonator (importator) şi beneficiar (exportator) . Importator

Livrarea (1) Exportator Ordinul de plată Prezentarea Plata (5) (2) documentelor (4) Banca Transferul bancar (3) Banca importatorului exportatorului

Avantaje: Rapid, simplu, putin costisitor     

Beneficiarul precizează contul în care să se facă transferul Nivel mare de încredere între parteneri pentru a utiliza această formă de plată Folosit doar pt plata la vedere Revocabil inainte de transfer => foarte riscant pt exportator Nu se poate conditiona transferul si nu se poate solicita nici o dovada a efectuarii livrarii

29. Cecul international Reprezintă un ordin scris dat de o persoană unei bănci de a plati din contul curent o suma determinata de bani in favoarea unui beneficiar. Ordinul în cazul cecului este completat pe baza unui formular tipizat pus la dispoziţie de banca emitentă.

Livrarea Importator (3) (4) Plata Plata (7) Prezenta Emiterea Depozit in rea numerar (1) cecului (2) Banca cecului Banca Transfe exportatorul importatorul la plată rul de ui ui (5) bani (6)

Exportator

Singura funcţie a acestui instrument este aceea de mijlocire a plăţii între doi parteneri angajaţii într-o operaţiune comercială. Cecul poate fi transmis prin gir (andosare) către o terţă persoană care devine astfel noul beneficiar al cecului.     

Rapid, ieftin, usor de utilizat Porneste din ordinul importatorului Posibilitatea de a fi transferat prin gir altei persoane (prin andosare) Garantare suplimentara (cu o banca terta) Cecul poate fi barat (nu poate fi andosat)

Probleme:     

Riscul de neplată datorat lipsei de fonduri (cecul este descoperit); Utilizarea unui depozit în prealabil cu 3 – 4 săptămâni Post-datarea cecului Greşeli în completarea cecului Utilizat pentru plăţi reduse şi pentru clienţi cunoscuţi.

30. Cambia international Reprezintă un înscris care conţine ordinul necondiţionat dat de o persoana (trăgătorul) altei persoane (trasul), de a plăti o anumita suma unei alte persoane (beneficiarul), la un termen(scadenta) şi intr-un anumit loc. Cambia serveşte ca instrument de plata, trăgătorul având de încasat o anumita suma de bani de la tras si, totodată, are de achitat o datorie de fata de o terţă persoană - beneficiarul. Deoarece plata se face de obicei, la un anumit interval de la emiterea cambiei, aceasta îndeplineşte şi funcţia de instrument de credit. (este initiata de exportator)

A. Cu plata la vedere – cand se realizeaza livrarea cambia este prezentata la plata de catre beneficiarul – exportator. Acceptarea cambiei se face inainte de livrarea bunurilor.

Acceptare Importat Trăgător Emitere (2) Preze or Plata (Exportat Transferul (1) ntarea la or) cambiei către la Beneficia scade plată rul beneficiar nţă a a (Exportat (dacă e cazul) camb cambi or) (3) iei (5)

ei când Livrarea bunurilor: După plata cambiei export atorul Risc pentru exportator: Să rămână cu bunurile neplătite livrea Risc pentru importator: Să fie livrate mărfuri care nu corespund condiţiilor negociate prin ză (4) Momentul plăţii: La prezentarea cambiei

contractul extern

B. Cu plata la termen – cand bunurile sunt livrate, cambia este remisa spre acceptare de catre importator. Acceptarea cambiei se face in momentul livrarii si plata ei ulterior.

Acceptare Trăgăto cambiei la Importa EmiterePreze torPlat r livrare Transferul (1) (2) ntare a la (Export a la cambiei Benefici scad ator) plată către arul enţă a beneficiar (Export a camb (dacă e cam iei la ator) cazul) (3) biei scade Momentul plăţii: La scadenţa cambiei nţă(4 (5) Bunurile sunt disponibile importatorului: Înainte de plată ) Riscul pentru exportator: Importatorul să nu plătească Riscul pentru importator: Livrare necorespunzătoare; Foarte usor de scris; Legislatie uniforma; Usor de judecat in cazul unui litigiu; Flexibil. Biletul la ordin

Este o promisiune ferma facuta intre doua parti de a fi platita o suma de bani la o data stabilita initial. Fata de cambie presupune un angajament personal de plata. Este un inscris prin care o persoana (emitentul) se obliga sa plateasca unei alte persoane (beneficiarul) sau unei terte persoane desemnata la ordinul acesteia, o suma determinata de bani la o data prestabilita. S Scadenta poate fi, ca si in cazul cambiei de pana la 90 de zile. Spre deosebire de cambie, angajamentul de plata este initiat de debitor. Poate fi transmis prin gir sau scontat inainte de scadenta la o banca terta. 31. Biletul la ordin international Inscris prin care o persoana (pf/pj) numita emitent se obliga sa plateasca (la vedere sau la termen) o anumita suma de bani unei alte persoane numite beneficiar. Principala functie: instrument de plata (de creditare). Apare dobanda pe bilet. Poate fi bancar sau comercial. Termenul de plata pentru un bilet la ordin poate fi o zi fixa sau la un anume termen la vedere de la data emiterii.

32. Incasso documentar Incasso constă în ordinul dat de exportator băncii sale de a încasa contravaloarea unei tranzacţii comerciale şi de a o vira în contul său contra unui set de documente negociat iniţial. Prin vehicularea documentelor de către bănci, importatorul efectuează plata contra documentelor comerciale (factura, documente de transport, de proprietate – care atestă livrarea mărfii conform

condiţiilor contractului) sau financiare (cambii, bilet la ordin, cec, chitanţe, etc - utilizate pentru a obţine sume de bani). În această operaţiune băncile implicate nu îşi asumă nici un risc comercial, singura lor responsabilitate constând în manipularea setului de documente. A. Doc contra plata – plata la vedere – riscant pentru exportator

B. Do c contra acceptare – plata la termen

-

Instructiunile sunt foarte importante Riscant pt exportator: refuz cambie, refuz plata

Avantaje: - utilizare simpla - Plata de regula mai rapida contra facturii - principii clare, aplicate la nivel international Dezavantaje: - nici o garantie de plata (neacoperite riscul de plata politic si de transfer) - incertitudine privind respectarea termenului de plata - risc de pierdere daca importatorul refuza sa accepte documentele sau sa plateasca efecte de comert 33. Acreditivul documentar: mecanism (acreditiv cu plată la vedere, acreditiv cu plată la termen, acreditiv cu plată prin acceptare / negociere, acreditiv spate în spate, acreditiv cu clauză roșie, acreditiv transferabil, acreditiv stand by), avantaje, limite; Acreditivul reprezintă orice angajament asumat de o bancă emitentă ce acţionează la cererea şi după instrucţiunile unui client ordonator sau în numele său propriu cu privire la efectuarea unei plăţi către un terţ sau la ordinul acestuia (beneficiarul), de a accepta şi plăti efecte de comerţ (cambii) trase de către beneficiar asupra sa sau asupra ordonatorului, de a autoriza o altă bancă să efectueze o asemenea plată sau să accepte şi să plătească asemenea cambii sau de a autoriza o altă bancă să negocieze astfel de efecte de comerţ contra unui set specific de documente, cu condiţia ca acestea să fie conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului. Avantajele acreditivului documentar Pentru exportator:  Protecţia plăţii  Încredere mai mare în banca emitentă (banca importatorului) şi nu în importator  O sursă rapidă de refinanţare Pentru importator:  O evidenţă documentară a livrării la timp a mărfurilor  Siguranţa că documentele corect întocmite şi cerute există  Plata diferată până în momentul în care bunurile ajung efectiv în ţara importatorului

AD cu plata la vedere se utilizează în cazul în care partenerii au convenit ca plata mărfurilor să se facă îndată după expedierea lor. Utilizarea unui astfel de acreditiv documentar implică faptul ca importatorul în ordinul de deschidere al acreditivului să facă menţiunea “plata la vedere” sau “plata 100% la vedere”, informaţie preluată de banca emitentă în deschiderea AD. La primirea AD, exportatorul expediază marfa şi întocmeşte documentele conform condiţiilor din acreditiv documentar apoi le depune spre încasare. Banca desemnată cu plata, după verificarea documentelor şi stabilirea concordanţei cu acreditiv documentar le plăteşte, iar documentele sunt remise băncii emitente. Acreditivele cu plată prin acceptare sunt utilizate în cazul vânzărilor pe credit pe termene scurte şi foarte scurte între 60-180 zile. Elementul caracteristic este faptul că întotdeauna setul de documente cuprinde una sau mai multe cambii trase asupra băncii importatorului sau asupra importatorului însuşi, iar plata contravalorii mărfurilor se face la scadenţa cambiei. Acreditivul cu plată la termen se caracterizează prin aceea că plata documentelor, deşi se realizează integral, nu se face în momentul prezentării acestora la bancă de către exportator, ci la o dată ulterioară, menţionată expres în textul AD. Plata diferată se efectuează, de regulă, la 30-60 zile, de la prezentarea documentelor. Acreditivul cu plata prin negociere este denumit şi scrisoare comercială de credit fiind utilizat cu precădere în ţările de drept bancar anglo-saxon. Acest acreditiv se caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în moneda locală a propriei ţări. Utilizarea acestei scrisori presupune întotdeauna o cambie (sau mai multe), trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata cambiilor fiind garantată de banca emitentă. Acreditivele cu plată prin negociere sunt întotdeauna domiciliate la banca emitentă. Deoarece domicilierea acestui acreditiv la banca importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică, banca emitentă autorizează alte bănci să “negocieze” documentele. Acreditivul documentar transferabil este un acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii însărcinate cu plata / acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parţial, pentru unul sau mai mulţi beneficiari secunzi. Acreditivul documentar cu clauză roşie care permite ca încasarea banilor să se facă înaintea prezentării documentelor ce atestă expedierea mărfii. Documentul ce se solicită la acordarea avansului este, de regulă, o scrisoare angajament prin care beneficiarul acreditiv documentar se angajează să nu utilizeze banii decât pentru procurarea mărfii în discuţie şi că va restitui suma şi dobânda aferentă în caz de neexpediere a mărfii precum şi că va respecta termenul limită până la care trebui să prezinte băncii documentele de expediţie ale mărfii. In cazul acreditiv documentar cu clauză roşie banca plătitoare este întotdeauna situată în ţara exportatorului. Acest tip de acreditiv documentar constituie, în

fond, o modalitate prin care importatorul îl finanţează pe exportator fără să perceapă dobândă. Acreditivul documentar "stand - by" are o funcţie diferită şi anume aceea de garantare a efectuării plăţii de către partenerul extern. Banca emite un acreditiv "stand - by" la solicitarea unui client (ordonatorul), care trebuie să ofere partenerului de contract (beneficiarul), o garanţie că dacă el nu-şi va îndeplini obligaţia asumată prin contractul comercial, ea, banca îl va plăti, despăgubindu-l băneşte. Astfel, diferenţa dintre un astfel de acreditiv şi un acreditiv obişnuit este dată de faptul că beneficiarul lui nu apelează la utilizarea acreditiv documentar decât în măsura în care ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract. 34. Creditarea pe termen scurt pe piețele financiare interna ționale: avansul în valută în contul curent Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import export, cu termen de livrare de până la un an. Odată livrată marfa, exportatorul împrumută de la bancă o sumă în valută, echivalentă cu valoarea creanţelor de încasat de la importator, mai puţin dobânda aferentă. Exportatorul poate primi suma în valută sau poate primi echivalentul în moneda naţională, suma fiind schimbată la vedere pe piaţa valutară. Odată obţinută suma, aceasta poate fi reinvestită în vederea derulării unor noi exporturi. În alegerea acestei variante de finanţare, un rol fundamental il are dobânda aferentă creditelor în valută în care este denominat exportul. 35. Creditarea pe termen scurt pe piețele financiare interna ționale: creditul în descoperit de cont; Creditele in cont deschis reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client (exportatorul), prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă anual, clientul să poată utiliza din contul curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilităţi, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Această tehnică se poate derula şi între doua bănci: banca exportatorului acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent dacă în contul băncii importatorului există sau nu disponibilităţi. În acest caz, banca exportatorului se bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât şi pe integritatea si renumele acestuia. După cum este de aşteptat, aceasta tehnica este utilizata atunci când banca si clientul sau dispun de o experienţa comună legată şi de o încredere reciproca. In ciuda riscurilor implicate, tranzacţiile in cont curent s-au extins, in special in tarile industrializate. 36. Creditarea pe termen scurt pe piețele financiare internaționale: scontarea efectelor de comerț; Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanţă ce însoţesc vânzarea pe credit la export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înţelege vânzarea acestui titlu de creanţă înainte de scadenţă unei bănci. Valoarea încasată înainte de scadenţă depinde de numărul de zile rămase până la scadenţă şi de nivelul taxei scontului. Scontarea presupune mobilizarea de resurse în valută sau în monedă naţională de pe piaţa monetară locală, de la o bancă comercială sau chiar de la banca centrală.

Pentru a evita dezavantajul pe care îl conferă faptul ca vânzarea pe credit e transformată într-o vânzare cu plata la livrare, de cele mai multe ori exportatorii includ în preţ şi o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. 37. Creditarea pe termen scurt pe piețele financiare interna ționale: creditul de accept dat de banca importatorului sau de banca exportatorului; Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie, urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător şi beneficiar să solicite o cambie băncii sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-şi încaseze în avans parţial contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la o altă bancă comercială. Aceste credite sunt strâns legate de operaţiunile de comerţ exterior cu plată diferată, exigibilitatea creanţei faţă de importator nedepăşind termenul de 3 – 6 luni. Pentru a creşte siguranţa unei operaţiuni de export cu plată diferată, exportatorii preferă utilizarea acestor mecanisme de finanţare pe baza acceptării unei cambii din partea băncii importatorului sau exportatorului. Acceptul din partea băncii exportatorului este o formă activă de promovare a exporturilor unei ţări. 38. Creditarea pe termen scurt pe piețele financiare interna ționale: creditul de cesiune de creanță; Avansul prin cesiunea de creanţă presupune acordarea unui credit exportatorilor de către o bancă pe baza cesiunii creanţelor în valuta deţinută de aceştia asupra unor parteneri externi. Cesionarea creanţelor se realizează la o valoare mai mică, suma încasată de exportatori fiind diminuată cu marja instituţiei creditoare. Cesiunea de creanţă este mecanismul care stă la baza factoringului. 39. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare interna ționale: creditul sindicalizat Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe termen mediu şi lung, frecvent utilizată în comerciale internaţionale. Şi această tehnică presupune contactarea unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintr-un număr de bănci de renume 40. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare interna ționale: eurocreditul Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională denominate în altă monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate în dolari şi acordate de un consorţiu de bănci europene). Mecanismul acestei tehnici de finanţare este complex, eurocreditarea fiind iniţiată de beneficiar care se va adresa şi va încheia un contract de credit cu o bancă de prestigiu care va coordona şi va purta responsabilitatea întregii operaţiuni - banca "lead - manager". Un rol important în stabilirea condiţiilor de acordare a creditului îl au grupul de coordonare şi consorţiu de bănci comerciale.

41. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare internaționale: creditul furnizor Creditul furnizor este un credit acordat direct furnizorului (exportatorului) de către o bancă sau de o instituţie financiară specializată. Practic, după încheierea contractului de import / export, exportatorul va livra marfa şi va amâna plata acesteia pe o perioadă determinată de timp, oferind astfel un credit în marfă importatorului. Pentru a-şi recupera contravaloarea exportului, exportatorul se va adresa băncii sale care în baza unui set de documente va acorda un credit acestuia. Banca exportatorului se va adresa ulterior unei instituţii specializate ce va acorda un credit în condiţii preferenţiale băncii finanţatoare a creditului furnizor. Această tehnică este o formă indirectă de promovare a exporturilor bazată pe acordarea unui credit cu dobândă subvenţionată importatorului printr-un mecanism complex. Deoarece creditul de bază este acordat exportatorului de o bancă din ţara sa, acest credit necesită doar o asigurare a creditului la o instituţie de asigurări specializată (de exemplu COFACE di Franţa). Creditul furnizor are astfel avantajul că este mai ieftin, decât creditul cumpărător. În absenţa unei instituţii publice cu rol în promovarea exporturilor, exportatorul va include în preţul de ofertare costul propriei finanţări (dobânzi şi comisioane bancare). 42. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare interna ționale: creditul cumpărător Creditul cumpărător se acordă de către o bacă din ţara exportatorului direct importatorului, prin intermediul unui mecanism specific. Odată încheiat contractul de import - export, importatorul se va adresa unei bănci de renume din ţara sa şi va solicita pe cheltuiala sa o scrisoare de garanţie bancară. Odată obţinută aceasta, importatorul poate plăti un avans de până la 15 % din contravaloarea importurilor efectuate, avansul fiind plătit exportatorului. Pentru restul sumei, importatorul va fi creditat de o bancă din ţara exportatorului, care acordă creditul cumpărător şi îl plăteşte pe loc pe exportator pentru suma rămasă. Creditul cumpărător nu va fi acordat înainte de asigurarea acestuia la o instituţie specializată de asigurare a creditelor. Deoarece creditul cumpărător se asigură şi se şi garantează (de o bancă garant din ţara importatorului) costul total al acestuia este mai mare decât în cazul creditului furnizor. Ambele tipuri de credite sunt folosite pentru finanţarea unor tranzacţii comerciale de valoare mare (de exemplu importul de echipament şi tehnologie), durata de acordare a acestor credite explicând încadrarea lor în categoria tehnicilor de finanţare pe termen mediu şi lung. Trebuie remarcată şi în cazul creditului cumpărător implicarea unei instituţii guvernamentale de promovarea exporturilor prin acordarea unor dobânzi subvenţionate la creditele de refinanţare solicitate de banca ce acordă creditul. Creditul furnizor este acordat pe baza contractului de export / import, a contractului de credit şi a poliţei de asigurare a creditului, la creditul cumpărător fiind nevoie în plus şi de o scrisoare de garanţie bancară. Exportatorul are o mai mare liberate de mişcare în cazul creditului furnizor în timp ce importatorul este mai liber în cazul finanţării printr-un credit cumpărător. Exportatorul îşi asumă o parte mai mare din costurile şi riscurile finanţării la creditul furnizor. În tabelul de mai jos este prezentată o analiză comparativă între cele două forme de creditare internaţională. 43. Creditarea pe terme mediu și lung pe piețele financiare interna ționale: creditul paralel și creditul subsidiar;

Creditele paralele sunt creditele care circula de exemplu intre o firma americana A cu o filiala in Marea Britanie si o companie britanica B cu o filiala in SUA. Filiala engleza are de achizitionat un utilaj de pe piata americana in USD firma americana are de platit o suma echivalenta in lire furnizorilor sai. Intre firmele mama A si B se va incheia un contract de credit paralel, prin care firma americana A va credita cu USD filiala britanica din Sua si firma engleza B va credita in lire filiala americana din Anglia. Concluzie - ambele credite vor rula, una spre cealalta, in paralel, in aceleasi conditii, pentru sume echivalente, fiind purtatoare de dobanzi. Limite ale finantarii prin imprumuturi paralele: a) Operatiunea se inregistreaza in bilantul ambelor companii avand impact asupra situatiei financiare (ex. gradul de indatorare va creste) b) Cea mai importanta problema in cazul creditului paralel este acela ca dobanzile se negociaza direct intre parti adica intre societatile mama astfel incat sa fie acoperita modificarea estimata a cursului de schimb intre cele doua monede Credite subsidiare back to back Mecanismul este asemanator cu cel de la creditele paralele. Diferenta intre crditele subsidiare si creditele paralele este data de faptul ca **** la creditele back to back societatile mama iau creditul de pe piata locala **** la creditele back to back nu mai este obligatorie negocierea ratelor de schimb 44. Tehnici speciale de creditare: leasingul internațional Leasingul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung care presupune închirierea realizată de societăţi financiare specializate, a unor bunuri de echipament către beneficiari care nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau nu doresc) să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora. Operaţiunile de leasing internaţional pot fi realizate direct prin încheierea unui contract între firma producătoare a echipamentului şi beneficiar sau indirect prin preluarea funcţiei de creditare de către societăţi de leasing care apar ca intermediari. În practica internaţională se cunosc o mare varietate tipuri de contracte de leasing: leasing direct (când închirierea se realizează direct de producător) şi leasing indirect (cu implicarea unei societăţi de leasing), leasing brut (când societatea de leasing suportă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing net (când compania de leasing nu include în taxă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing financiar (chiria de leasing este astfel stabilită încât la sfârşitul perioadei de închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului închiriat), leasing experimental (bunurile sunt închiriate în condiţii avantajoase pentru a experimenta produsul pe piaţă nouă), lease-back (beneficiarul vinde un bun de echipament unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază de la aceasta) etc. Două trăsături esenţiale caracterizează leasingul: existenţa a două contracte pentru aceeaşi operaţiune şi posibilitatea triplei opţiuni. Prima se referă la faptul că există un contract de vânzare - cumpărare între producător şi societatea de leasing, contract însoţit de un altul, de locaţiune, încheiat între societatea de leasing şi beneficiar. Cea de-a doua trăsătură se materializează prin cele trei opţiuni pe care le are beneficiarul la sfârşitul perioadei de închiriere: prelungirea contractului, abandonarea lui sau cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.

45. Tehnici speciale de creditare: forfetarea Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare pe termen mediu. Aceasta presupune achiziţionarea de către o bancă, forfetarul, a unei serii de creanţe provenite de pe urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de banca importatorului. Creanţele sunt vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de bunuri pentru export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu. Creanţele sunt deţinute de forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în favoarea căruia ele au fost destinate iniţial. Absenţa acestui apel este cea care face distincţia între forfetarea de creanţe şi scontare, în cazul căreia exportatorul este deschis pentru a fi apelat în caz de neplată. Astfel, forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanţare pe termen mediu prin care forfetarul nu poate acţiona în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea importatorului. Titlurile de credit cel mai des forfetate in practica sunt, in principal, cambiile trase de către exportator şi acceptate de importator şi biletele la ordin emise de importator la ordinul exportatorului, dar şi acreditivele cu plata diferată sau garanţiile bancare. Diferenţa dintre forfetare şi scontare constă în: în cazul forfetării banca preia şi riscul de neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de banca de scont pentru neplata efectelor scontate), forfetarea se realizează de către instituţii specializate (scontarea se face de către băncile comerciale), costul forfetării este mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară sunt mai mari), scadenţa în cazul forfetării este mai mare, refinanţarea instituţiilor forfetare se face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de la banca Centrală sau de pe piaţa monetară locală cum fac băncile de scont). 46. Tehnici speciale de creditare: operațiunile de factoring Factoringul este o tehnică de finanţare utilizata pentru a asigura finanţarea creanţelor interne. Este operatiunea desfasurata pe baza contractului incheiat intre factor si clientul sau (vanzatorul) prin care factorul, in schimbul unui comision, preia in proprietatea sa creantele vanzatorului prin plata facturilor acestuia, facturi ce poarta semnatura cumparatorului. Factoringul există în prezent în două variante: factoring cu plată în avans şi factoring cu plată la scadenţă. În primul caz, factorul creditează pe aderent urmând să încaseze ulterior creanţele acestuia în timp ce în a doua variantă factorul va plăti creanţele aderentului în momentul exigibilităţii acestora. Pe lângă cele două forme deja consacrate mai există şi “undisclosed factoring” sau “money without borrowing”, constând în încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare şi unul de comision, ambele încheiate între factor şi furnizor, în temeiul cărora factorul cumpără marfa furnizorului pe care îl numeşte în acelaşi timp reprezentant al sau şi îl însărcinează s-o vândă cumpărătorului efectiv şi să încaseze preţul aferent exportului realizat. Această modalitate de finanţare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat între exportator şi factor, cu o durată care de obicei este de un an, putând fi reînnoit prin acceptare

tacită. Factoringul este foarte bine adaptat întreprinderilor care exportă bunuri de larg consum sau echipamente uşoare şi care au numeroşi clienţi. Diferenţa dintre factoring şi forfetare (ambele credite bazate pe cesiune de creanţă) constă în faptul că în cazul factoringului sunt cesionate documente comerciale (facturi, contracte) în timp ce în cazul forfetării sunt cedate mai mult documente financiare (cambii, acreditive, incasoo documentare). În plus, factoringul presupune o relaţie pe o periodă mai îndalungată între factor şi beneficiar decât forfetarea şi instituţia de facrtoring oferă mai multe servicii financiare decât oferă instituţia de forfetare (consultanţă, gestionarea contului clienţi, a trezoreriei, expertiză financiar - contabilă). Contractul de factoring se caracterizează şi prin faptul ca, alături de operaţia de credit, factorul furnizează aderenţilor săi o gamă largă de servicii ca, de pildă, o selecţionare a clienţilor (cumpărători sau beneficiari ai serviciilor furnizate), punerea la dispoziţia aderenţilor a unor metode moderne de gestiune şi contabilitate, efectuarea unor studii de piaţă, procurarea de informaţii comerciale, servicii juridice, etc. În acelaşi timp, specialiştii societăţii de factoring pot participa efectiv în procesul de negociere a contractelor de export astfel încât aderentul poate prezenta partenerilor externi o ofertă de export mai competitivă, ceea ce se traduce prin asigurarea finanţării imediate a tranzacţiei de export. 47. Finanțarea prin piețele internaționale de capital: emisiunea de obliga țiuni / ac țiuni prin ofertă publică inițială (IPO internațional) Finantarea pe termen mediu si lung pe pietele internationale se realizeaza pe trei canale principale: 1) emisiunea de obligatiuni straine sau euro – obligatiuni (euroobligatiuni) 2) finantarea prin credite externe (credite sindicalizate, euro - credite, credite paralele, credite furnizor, credite cumparator etc.) sau 3) emisiunea de actiuni (direct, prin certificate globale de depozit GDR). Obligatiunea este un titlu financiar de credit prin care emitentul sau (debitorul) se obliga sa plateasca detinatorului (creditorului) o suma fixa de bani in mod regulat, periodic, (cuponul exprimat ca procent din valoarea nominala )si la scadenta sa rascumpere obligatiunea, platind valoarea nominala a acesteia. Obligatiunile au cel mai mic risc Elementele principale ale unei obligatiuni: *** Scadenta: precizeaza momentul in care emitentul isi va rascumpara obligatiunile; *** Valoarea nominala a obligatiunii VN este valoarea intrinseca a obligatiunii, la aceasta valoare realizandu-se practic rascumpararea la scadenta a obligatiunii. Mai trebuie precizat faptul ca emisiunea initiala se poate realiza la valoarea nominala sau la o valoare diferita de aceasta valoare; *** Pretul de emisiune se precizeaza atunci cand emisiunea se realizeaza la o alta valoare decat valoarea nominala a obligatiunii. De regula acest pret de emisiune este mai mic decat valoarea nominala, diferenta dintre ele reprezentand castig (prima) pentru investitor (pentru ca rascumpararea la scadenta a obligatiunilor se va face intotdeauna la valoarea nominala); *** Cuponul obligatiunii (Rata de cupon a obligatiunii) este valoarea nominala de maturitate este valoarea nominala a actiunii plus cupon, sau este pretul pe care emitentul trebuie

sa-l plateasca pentru capitalul imprumutat de la detinatorii de capital. Acest cupon poate fi fix sau variabil, platibil semianual sau anual, la sfarsitul perioadei sau la inceputul acesteia. *** Rambursarea arata modul in care se va face amortizarea imprumutului obligatar. 1) Emitentii de obligatiuni sunt entitati publice (guverne, entitati publice locale, firme de stat) sau entitati private (banci private , firme private); Ca emitent de obligatiuni – pe primul loc sunt il ocupa institutiile financiare internationale/finante publice 50^, apoi firmele de stat (guverne, etc) cu 30%, apoi bancile si firmele private cu 20% 2) Emitente de obligatiuni -ca tari - pe primul loc se afla tarile dezvoltate cu 96,1% apoi Asia, America Latina cu 2,3% Europa cu 0,7% 3) Ca tipuri de obligatiuni cele mai des folosite: obligatiunile guvernamentale peste 50%, apoi obligatiunile corporative cu 30%, euroobligatiunile cu 20% si obligatiunile straine cu 10% 4) Cea mai importanta institutii emitenta de obligatiuni internationale este guvernul. Rolul emisiunii de obligatiuni este acela de a acoperi deficitele publice Actiunile se emit ca si obligatiunile Principalele instrumente tranzactionate pe piata internationala a actiunilor sunt: 1) Titlurile participative la capital (actiunile comune sau actiuni obisnuite); 2) Certificate asupra actiunilor (certificate de depozitare); 3) Obligatiuni convertibile in actiuni; 4) Obligatiuni insotite de bon de subscriere (warant). Dintre acestea, cele mai utilizate sunt actiunile comune DAR cele mai putin riscante instrumente sunt certificatele de depozitare ("depositary receipt"). Certificatele de depozit au cel mai mic nivel de risc dintre instrumentele financiare Emisiunea de actiuni si achizitionarea de actiuni de pe pietele internationale se poate realiza in doua moduri: a) in cadrul unei oferte publice sau b) prin mecanismul certificatelor de depozitare. Tipurile de oferte publice internationale de actiuni (IPO = oferta publica initiala) a) Oferta publica interna cu sindicalizare internationala presupune emisiunea de actiuni pe piata locala cu implicarea unor institutii financiare internationale (banci de investitii de regula). b) Oferta publica pe piata interna insotita de un plasament international consta intr-un plasament partial pe piata locala de pana la 75 - 80 % din totalul ofertei, restul ofertei fiind adresat pietei internationale printr-un grup de plasament. vanzarea pe piata internationala cu cotarea actiunilor pe o singura piata bursiera externa.

c) Oferta publica internationala pe mai multe piete simultan ,reprezinta forma pura a plasamentului global si presupune lansarea emisiunii pe mai multe piete simultan, cu cotarea pe aceste piete. O astfel de oferta este accesibila de regula marilor companii d) Oferta publica pe europiete: sunt oferte de actiuni ale unor companii straine adresate de regula unor investitori institutionali ce actioneaza pe o piata paralela puternic dereglementata. Oferirea de actiuni in acest caz se realizeaza fie printr-o tranzactie directa intre emitent si investitor fie printr-o cotare prealabila (care nu este neaparat obligatorie). Mecanismul emisiunii de actiuni printr-o oferta publica internationala este similar emisiunii internationale de obligatiuni, principalii intermediari implicati fiind: grupul lider si comanagerii care formeaza grupul de coordonare si / sau garantare a emisiunii internationale de actiuni cu rol in administrarea procesului, grupul de plasament garantat, grupul de plasament (vanzare) sau alti intermediari (implicati de exemplu in promovarea emisiunii pe pietele externe sau in facilitarea procesului de cotare al actiunilor pe bursele internationale, elaborand dosarul in conformitate cu reglementarile acestora).

48. Finanțarea prin piețele internaționale de capital: securitizarea Un alt mecanism financiar interesant, legat de piata titlurilor primare, este securitizarea financiara. Securizarea este un mecanism complex prin care sunt emise pe piata financiara locala sau internationala titluri financiare (obligatiuni de regula) in contul unor active financiare (credite ipotecare, contracte de leasing, contracte de forfetare, contracte de factoring sau credite furnizor / cumparator). Securitizarea este practicata de regula de a) banci comerciale, b) companii de finantare 3) de institutii financiare specializate (banci de forfetare, banci de scont). In cazul securitizarii internationale rolul principal este jucat de SPV, Special Purpose Vehicule sau SVC Special Vehicule Company , adica de o institutie de securitizare specializata sau SPV/ SVC este o companiede finantare implicata in securitizare. Operatiunea de securitizare are urmatoarele caracteristici principale: Certificate de securitizare - Caracteristici 1) Operatiunea permite omogenizarea castigurilor obtinute de pe urma valorificarii unor active financiare detinute in portofoliu (cupoane, dobanzi, taxe, comisioane si alte speze financiare); 2) Securitizarea se deruleaza printr-o companie specializata; 3) Emisiunea de titluri financiare este de regula garantata de o institutie specializata (guvernamentala); 4) Pentru asigurarea unui grad ridicat de lichiditate sunt preferate titluri cu o piata secundara dezvoltata; 5) Bilantul si portofoliul de active al companiei beneficiare este mult simplificat prin aceasta operatiune;

6) Deoarece activele cele mai interesante ale companiei sunt separate de aceasta, si pe baza lor sunt emise noi titluri financiare, acest lucru poate duce la o mai buna valorificare mai buna a resurselor financiare ale companiei beneficiare. 49. Finanțarea prin piețele internaționale de capital: emisiunea de certificate de depozitare asupra acțiunilor Certificatele de depozitare reprezintă titluri negociabile emise de o bancă depozitară în favoarea unor beneficiari locali, care atestă un drept de proprietate asupra unui pachet distinct de titluri financiare (acţiuni de regulă) emise de o societate dintr-o altă ţară. Acest înscris dă dreptul deţinătorului să ceară în orice moment remiterea de acţiuni depuse la o terţă bancă - banca custode. În această emisiune indirectă de acţiuni pe o piaţă externă prin intermediul unui instrument specific - certificatul de depozitare (DR) sunt implicate două instituţii financiare distincte între care există o relaţie de subordonare: banca depozitară şi banca custode. Banca depozitară are rolul fundamental în emisiunea de certificate de depozitare, fiind o bancă de prim rang aflată de regulă pe piaţa ţintă. Aceasta este o bancă de prim rang care se ocupă cu pregătirea şi realizarea emisiunii de certificate de depozitare pe baza unui pachet determinat de acţiuni depuse la o bancă custode. Banca depozitară numeşte banca custode care este de regulă o bancă corespondentă, acordă consultanţă emitentului de acţiuni şi controlează întregul proces de emisiune de certificate de depozitare. Banca custode este în cele mai multe dintre cazuri o bancă din ţara emitentului care are rol în păstrarea pachetului de acţiuni ce constituie baza emisiunii de certificate de depozitare. Această bancă lucrează pentru banca depozitară fiind subordonată acesteia. Pe lângă primirea în custodie a acţiunilor şi remiterea acestora la cerea depozitarului, banca custode notifică în permanenţă o serie de informaţii cu privire la situaţia financiară a emitentului, politica de dividend a acestuia, modificările statutare etc. 50. Finanțarea internațională a proiectelor complexe de investiții (international project finance): mecanism, avantaje, limite; Finantarea proiectelor de investitii (Project Finance - PF) reprezinta o tehnica de sine statatoare de finantare a proiectelor intensive în capital, concept adeseori confundat cu finantarea oricarui proiect de investitii. În esenta, finantarea proiectelor de investitii poate fi definit ca finantarea unui proiect de investitii de capital, separabil din punct de vedere economic si legal, în care fluxurile de numerar rezultate din proiect reprezinta sursa de fonduri pentru plata serviciului datoriei si a celor care au investit capital în actiunile proiectului; datoriile proiectului nu apar în bilantul firmei sponsor si astfel nu îi afecteaza capacitatea de îndatorare, iar creditorii au posibilitati limitate (sau nule) de regres împotriva actionarilor în caz de imposibilitate de plata. finantarea proiectelor de investitii poate fi definit si negativ, prin ceea ce nu este: finantarea proiectelor de investitii nu este o forma de finantare a unui proiect ce nu poate fi finantat pe baze conventionale, ce nu poate realiza plata serviciului datoriei si un ROE ("return on equity") acceptabil pentru actionari.