Suzanne Collins Balada Șerpilor Și A Păsărilor Cântătoare [PDF]

Zitiervorschau

ARMADA Suzanne Colins este autoarea seriei bestseller Cronici din subpământ, care a început cu Gregor pământeanul (Editura Nemi, 2016). Romanele cu care a devenit faimoasă - Jocurile foamei, Sfidarea şi Revolta (Editura Nemira, Armada, 2020) au fost bestselleruri New York Times, elogiate de marele public, şi au stat la baza unei serii de filme de succes. Year of the Jungle, cartea ilustrată care are la bază povestea tatălui ei trimis pe front în Vietnam, a apărut în 2013 şi a primit cronici foarte bune. Până în prezent, cărţile ei au fost publicate în 53 de limbi. BALADA
 ȘERPILoR si a
 PÁĂSĂRILOR C Â N T Ă TO A R E

SUZANNE COLLINS ARMADA Copertă: Jacket art by Tim O'Brien, 6 2020 Scholastic Inc. Jacket design by Elizabeth B. Parisi Adaptare grafică: Alex CSUKOR Redactor-şef: Marian COMAN Redactor: Mihaela STAN Tehnoredactor: Magda BITAY Lector: Cristina NAN Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
 COLLINS, SUZANNE Balada şerpilor şi a păsărilor cântătoare / Suzanne Collins; trad, din Ib. engleză: Ana-Veronica Mircea. - Bucureşti: Nemira Publishing Mouse, 2020
 ISBN print 978-606-43-0723-l ISBN epub 978-606-43-0903-7
 ISBN mobi 978-606-43-0904-4
 I. Mircea, Ana-Veronica (trad.)
 821.111 Suzanne Collins THE BALLAD OF SONGBIRDS AND SNAKES
 Copyright © 2020 by Suzanne Collins All rights reserved. Published by Scholastic Press, an imprint of Scholastic Inc., Publishers since 1920. SCHOLASTIC, SCHOLASTIC PRESS, and associated logos are trademarks and / or registered
 trademarks of Scholastic Inc. Copyright © Nemira, 2020 ARMADA este un imprint al Grupului editorial NEMIRA Orice reproducere, totală sau parţială,
 a acestei lucrări şi închirierea acestei cărţi
 fără acordul scris al editorului sunt strict interzise
 şi se pedepsesc conform Legii dreptului de autor. Cuprins Partea L MENTORUL 1 2 3. 4. 5. 6. Z 8 1. 2. Partea a Il-a. PREMIUL 11 12 13. 14. 15. 16. IZ 18 1. 2. Partea a III-a. APĂRĂTORUL PĂCII 21 22 23. 24. 25. 26. 2Z 28 22 30 EPILOG MULŢUMIRI

Pentru Norton şi Jeanne Juster „Prin aceasta se dovedeşte că, atâta timp cât trăiesc fără să existe o Putere care să le inspire tuturor teamă şi respect, oamenii se află în starea numită Război; iar acest război este al oricărui om împotriva oricărui alt om." Thomas Hobbes, Leviatanul, 1651 „Starea naturală este guvernată de o lege a naturii, care constrânge pe toată lumea, iar raţiunea, care este acea lege, învaţă întreaga omenire, care se cuvine să o consulte, că, fiind cu toţii egali şi liberi, nimeni nu trebuie să aducă vreo vătămare vieţii, sănătăţii, libertăţii sau bunurilor altcuiva..." John Locke, Al doilea tratat despre guvernământul civil, 1651 „Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri. Jean-Jacques Rousseau, Contractul social, 1762 „Suavă-nvăţătură natura ne aduce; Prea multe vrând să descifrăm, Stâlcim ce poate mâna noastră să apuce; — Ucidem ca să disecăm." Willlam Wordsworth, „The Tables Turned", Lyrical Balladr, 1798 „M-am gândit la înclinarea înnăscută către virtute, pe care o dovedise la începutul existenţei sale, şi cum toate bunele sale sentimente au fost înăbuşite, mai apoi, de aversiunea şi dispreţul pe care i le-au arătat protectorii săi."Mary Shelley, Frankerutein, 1818 Editura Antet, Bucureşti, 2013, traducere de H.H. Stahl (n. tr.). „Schimbarea foii", Balade lirice (n. tr.). Editura Polirom, Iaşi, 2004, traducere de Adriana Călinescu (n. tr.). PARTEA I. MENTORUL Coriolanus aruncă un pumn de varză în oala cu apă clocotindă şi jură că va veni o vreme când n-o să mai pună nicidecum gura pe aşa ceva. Numai că vremea aia nu sosise încă. Trebuia să mănânce un castron mare de fiertură anemică, bând zeama până la ultimul strop, ca să nu-i chiorăie cumva maţele în timpul ceremoniei extragerii. O măsură de prevedere de pe lunga listă a precauţiilor menite să mascheze faptul că, deşi locuia într-un apartament de lux din cea mai opulentă clădire a Capitoliului, familia lui trăia într-o sărăcie geamănă cu a lepădăturilor din districte. La optsprezece ani, inteligenţa era singurul mijloc de trai al moştenitorului cândva măreţei case Snow. Marea lui grijă era cămaşa pe care trebuia s-o poarte la extragere. Avea o pereche de pantaloni negri acceptabili, cumpăraţi cu un an în urmă de pe piaţa neagră, însă toată lumea se uita la cămaşă. Din fericire, Academia oferea uniforme şi cerea să fie purtate zilnic. Totuşi, elevii fuseseră instruiţi să vină la ceremonia din ziua aceea îmbrăcaţi elegant şi respectând solemnitatea momentului. Tigris îi spusese să se bazeze pe ea, iar el se baza. Până atunci, iscusinţa cu care mânuia verişoara lui acul de cusut îi fusese singura salvare. însă nu se putea aştepta la miracole. Cămaşa pe care o scoseseră din străfundurile şifonierului - a tatălui său, din vremuri mai bune - era pătată, materialul vechi se îngălbenise, jumătate din nasturi lipseau şi manşeta avea o arsură de ţigară. Era prea uzată ca să poată fi vândută chiar şi în cele mai grele timpuri. Iar el urma să o îmbrace la ceremonia extragerii? Intrase cu noaptea-n cap în camera verişoarei lui, ca să descopere că nici ea, nici cămaşa nu se aflau acolo. Nu era semn bun. Oare Tigris renunţase la vechitura aia şi plecase să-nfrunte piaţa neagră, într-un ultim efort de a-i găsi haine potrivite? Cerule, ce putea să posede ea destul de valoros ca să fie dat la schimb? Doar un singur lucru - pe sine însăşi. Dar casa Snow nu decăzuse într-atât. Sau decădea chiar atunci, în timp ce săra el varza? îşi imagină cum i s-ar fi stabilit preţul. Cu nasul ei lung, ascuţit, şi cu trupul sfrijit, Tigris nu era o mare frumuseţe, dar avea o dulceaţă şi o vulnerabilitate care invitau la abuz. Dacă ar fi dorit, ar fi găsit amatori. Ideea îl îngreţoşă, îl facu să se simtă neajutorat şi, în consecinţă, dezgustat de el însuşi. Auzi, venind chiar din apartamentul său, o înregistrare a imnului Capitoliului, „Giuvaier al Panemului". Vocea tremurătoare, de soprană, a bunicii lui i se alătură, reverberând în pereţi. Giuvaier al Panemului, Puternic oraş, Ca nou străluceşti prin ani ce se-adună. Ca de obicei, cânta dureros de fals şi uşor în afara ritmului. în primul an de război, îi punea pe Coriolanus, pe atunci în vârstă de cinci ani, şi pe Tigris, care avea opt, să asculte înregistrarea, ca să le insufle sentimente patriotice. Recitalurile zilnice începuseră în ziua neagră, când rebelii înconjuraseră Capitoliul, împiedicându-l să se aprovizioneze în cei doi ani rămaşi până la sfârşitul războiului. - Nu uitaţi, copii, spunea ea, suntem doar asediaţi, nu am capitulat. în timp ce bombele cădeau, ea cânta imnul cu capul scos pe fereastra apartamentului lor luxos, de la ultimul etaj. Fusese mica ei sfidare. îngenunchind cu umilinţă, Slăvim desăvârşita-fi fiinţă. Şi notele pe care nu reuşea aproape niciodată să le cânte corect: Iubirea noastră ţi-o făgăduim! Coriolanus se strâmbă uşor. Rebelii amuţiseră deja de un deceniu, dar bunica lui nu tăcea. Mai avea încă două strofe. Giuvaier al Panemului, Inimă a dreptăţii, Pe marmura-ţi, tnţelepciunea-i cunună. Se întrebă dacă un mobilier mai bogat ar fi absorbit mai bine sunetul, dar întrebarea era retorică. în prezent, apartamentul lor de lux reflecta la scară redusă Capitoliul, purtând cicatricele atacurilor necruţătoare ale rebelilor. Pereţii înalţi de şase metri erau brăzdaţi de crăpături, găurile lăsate de tencuiala căzută împestriţau tavanul şi iaşii negre, urâte, de bandă izolatoare, ţineau laolaltă geamurile crăpate ale ferestrelor boltite, care dădeau spre oraş. în timpul războiului şi al deceniului care urmase, familia fusese nevoită să-şi vândă multe bunuri şi să facă troc cu altele, aşa că o parte dintre camere erau goale şi închise, iar altele, mobilate cu zgârcenie. Mai rău decât atât, pe timpul frigului muşcător din ultima iarnă a asediului, sumedenie de mobile elegante, din lemn sculptat, şi nenumărate cărţi arseseră în şemineu, sacrificate ca să nu moară familia de frig. Niciodată nu putuse privi fără să plângă cum devin cenuşă paginile lucioase ale cărţilor cu poze, pe care cândva se uitase cu atâta atenţie împreună cu mama lui. Dar, decât mort, mai bine să fii trist. Fiindcă intrase în apartamentele prietenilor lui, Coriolanus ştia că alţii începuseră să-şi repare locuinţele, dar familia Snow nu-şi putea permite să cumpere nici măcar câţiva metri de pânză pentru o cămaşă nouă. Se gândi la colegii lui, care cotrobăiau prin dulapuri sau se îmbrăcau în haine noi, şi se întrebă câtă vreme o să mai poată salva aparenţele. Tu ne dai lumină. Ne strângi laolaltă. Ţie, doar ţie, toţi nejuruim. Dacă Tigris nu reuşea să repare cămaşa, ce-i rămânea lui de făcut? Să pretindă că are gripă şi să telefoneze că nu poate veni? Laşitate. Să apară în cămaşa de uniformă? Lipsă de respect. Să-şi pună cămaşa roşie, cu nasturi, care-i rămăsese mică de doi ani? Sărăcie. Soluţie acceptabilă? Niciuna dintre cele trei. Poate că Tigris se dusese să-i ceară ajutor patroanei sale, Fabricia Whatnot, o femeie la fel de ridicolă ca numele ei-, dar cu un neîndoielnic talent de a copia îmbrăcămintea la modă. Indiferent dacă erau la modă penele sau pielea, materialele sintetice sau catifeaua, găsea un mod de a le include în vestimentaţie într-o proporţie rezonabilă. Tigris, care nu fusese niciodată o elevă strălucită, absolvise Academia, apoi, în loc să meargă la Universitate, preferase săşi urmeze visul de a deveni creatoare de modă. Cu toate că ar fi trebuit să-i fie ucenică, Fabricia o punea să facă mai ales munca unei servitoare, cerându-i să-i maseze picioarele sau să scoată smocurile din lungul ei păr purpuriu ajunse în scurgerea din baie. Insă Tigris se simţea atât de recunoscătoare şi de încântată că lucrează în lumea modei, încât nu se plângea şi n-o auzeai niciodată criticându-şi şefa. Giuvaier al Panemului, Capitală a puterii, Forţă când e pace, pavăză-n război. Sperând că va găsi ceva care să dea savoare supei de varză, Coriolanus deschise frigiderul. înăuntru, o oală de metal se lăfăia, solitară. Când îi săltă capacul, un terci de cartofi congelaţi şi mărunţiţi îi înfruntă privirea. Oare bunica lui îşi pusese în sfârşit în practică ameninţarea, învăţase să gătească? Chestia aia o fi fost măcar comestibilă? în aşteptarea unui moment când avea să deţină mai multe informaţii, puse capacul la loc. Ce lux ar fi fost s-o poată arunca la gunoi fară regrete! îşi amintea, ori credea că-şi aminteşte, cum privea, pe când era foarte mic, camioanele care colectau gunoiul, conduse de avocşi - muncitorii iară limbă erau cei mai buni, sau cel puţin aşa susţinea bunica lui; forfoteau pe străzi, golind sacii mari cu mâncare aruncată, containerele, adunând obiectele uzate din casele oamenilor. Pe urmă venise o vreme când nu mai exista nimic de care să te lipseşti, nicio calorie pe care s-o refuzi, niciun obiect pe care să nu-l utilizezi într-un troc sau ca lemn de foc ori ca izolaţie, lipit de perete. Toată lumea învăţase să deteste risipa. însă reîncepea să fie de bun-gust. Era semn de prosperitate, ca şi o cămaşă decentă. Apără ţara toată Cu mâna-ţi înarmată. Cămaşa. Cămaşa. O astfel de problemă - de fapt, orice problemă - putea să i se fixeze în minte şi să nu se dea dusă. Ca şi cum, având sub control un singur element al lumii lui, ar fi împiedicat-o să cadă în ruină. Era un obicei prost, îl făcea orb la altele, care l-ar fi putut vătăma. Predispoziţia către obsesie era adânc înrădăcinată în el şi îl putea distruge dacă nu învăţa s-o înfrângă. Vocea bunicii lui chiţăi, într-un crescendo final: Capitoliul nostru, viaţă pentru noi!

Babă ţicnită, încă agăţată de zilele dinainte de război! îşi iubea bunica, dar ea pierduse contactul cu realitatea cu ani în urmă. La fiecare masă, chiar dacă nu mâncau decât o zeamă chioară de fasole şi biscuiţi vechi, pălăvrăgea despre grandoarea legendară a familiei Snow. Şi, dacă te uitai în gura bătrânei, aflai că lui îi e cu siguranţă hărăzit un viitor grandios. - Odată ce-o să fie Coriolanus preşedinte..., începea ea adesea să spună. „Odată ce-o să fie Coriolanus preşedinte...", totul, de la precarele forţe aeriene ale Capitoliului până la preţul exorbitant al cotletelor de porc, avea să se rezolve ca prin farmec. Slavă Cerului că liftul stricat şi genunchii artritici o împiedicau să iasă prea des, iar rarii ei musafiri erau la fel de ramoliţi ca ea! Varza începu să fiarbă, umplând bucătăria cu mirosul sărăciei. Coriolanus o împunse cu o lingură de lemn. încă niciun semn de la Tigris. Nu peste mult timp, avea să fie prea târziu ca să mai sune, scuzându-se cumva. Toată lumea avea să fie adunată în sala Heavensbee a Academiei. Urma să înfrunte furia, dar şi dezamăgirea Satyriei Click, profesoara lui de comunicaţii, care se zbătuse ca să-i obţină unul dintre cele douăzeci şi patru de locuri de mentori din Jocurile Foamei. Era nu doar favoritul Satyriei, ci şi asistentul ei şi, în ziua aceea, ajutorul lui avea să-i fie cu siguranţă necesar pentru ceva. Putea fi imprevizibilă, mai ales când bea şi, în ziua extragerii, sigur o va face. Mai bine s-o sune şi s-o prevină, să-i spună că vomită întruna, sau cam aşa ceva, dar se străduieşte din toate puterile să-şi revină. îşi luă inima-n dinţi şi ridică receptorul, pregătindu-se să dea vina pe o boală cumplită, când prin minte îi trecu un alt gând. Dacă nu apărea la ceremonie, oare ea avea să fie de acord ca rolul lui de mentor să fie atribuit altcuiva? Şi, dacă aşa avea să se întâmple, asta i-ar fi redus şansele de a primi unul dintre premiile oferite de Academie la absolvire? Fără premiu, nu-şi permitea să meargă la universitate, ceea ce însemna că nu-l aştepta nicio carieră, niciun viitor, şi cine putea şti ce-avea să i se mai întâmple familiei, şi... Uşa deformată a apartamentului se deschise cu un scârţâit ca un plânset. - Coryo! strigă Tigris, şi el trânti receptorul în furcă. Numele de alint pe care ea i-l dăduse încă de la naştere îşi facu efectul. Ieşi în goană din bucătărie şi se lovi de Tigris, gata-gata s-o răstoarne, însă fata era prea entuziasmată ca să-l certe. - Mi-a ieşit! Mi-a ieşit! Mă rog, mi-a ieşit ceva. Tropăi de bucurie, ridicând un umeraş ascuns într-o învelitoare făcută dintr-o rochie veche. - Uite, uite, uite! Coriolanus desfăcu fermoarul şi scoase cămaşa. Era superbă. Ba nu, mai mult decât atât, era elegantă. Culoarea materialului gros nu era nici albul iniţial, nici galbenul în care îl preschimbase scurgerea vremii, ci un crem încântător. Avea catifea neagră la manşete şi la guler, iar nasturii erau cuburi colorate în auriu, combinat cu negru de abanos. Tessere. în fiecare fuseseră date două găuri minuscule pentru aţă. - Eşti genială! spuse el cu toată convingerea. Şi cea mai bună verişoară care-a existat vreodată. Ţinând cu grijă cămaşa în mâna întinsă, o strânse pe Tigris la piept cu braţul liber. - Zăpada cade întotdeauna deasupra-! - Zăpada cade întotdeauna deasupra! trâmbiţă Tigris. Era zicala care îi ajutase să treacă prin anii de război, când se străduiseră fară încetare să nu se lase culcaţi la pământ. - Povesteşte-mi totul, îi ceru el, ştiind că ea îşi doreşte s-o fiică. Adora să vorbească despre haine. Tigris ridică vioaie braţele şi râse încetişor. - Cu ce să încep? începu cu înălbitorul. Spuse că perdelele albe din dormitorul Fabriciei păreau afumate şi, când le înmuiase în înălbitor, strecurase şi cămaşa. Reacţionase minunat, dar nici tot înălbitorul din lume nu-i putea scoate perfect petele. Aşa că fiersese cămaşa cu nişte gălbenele uscate, pe care le găsise în lada de gunoi din faţa casei vecinilor Fabriciei, şi florile îngălbeniseră pânza exact atât cât trebuia, ca să nu se mai vadă petele. Catifeaua pentru manşete provenea dintr-o pungă mare, legată la gură cu şireturi, în care se aflase o plăcuţă memorială de-a bunicului lor, acum fară nicio însemnătate. Scosese tesserele de mozaic dintr-o nişă din baia menajerei. îl convinsese pe lucrătorul care se ocupa de întreţinerea clădirii să dea găurile, oferindu-se să-i cârpească salopeta în schimb. - Ai făcut totul în dimineaţa asta? întrebă el. - Oh, nu, ieri. Duminică. în dimineaţa asta, am... Ai găsit cartofii mei? Coriolanus o urmă în bucătărie, unde ea deschise frigiderul şi scoase oala. -

Am stat trează toată noaptea ca să extrag amidon din ei, pentru scrobeală. Pe urmă am dat o fugă până la familia Dolittle după un fier de călcat bun. Pe ăştia i-am păstrat pentru supă!

Răsturnă terciul în oala cu varză în clocot şi amestecă. Coriolanus îi văzu cearcănele de sub ochii căprui-aurii şi simţi împunsătura vinovăţiei. - De când n-ai mai dormit? o întrebă. - Oh, mă simt foarte bine. Am mâncat cojile de cartofi. Se spune că acolo sunt de fapt vitaminele. Iar azi e extragerea, aşa că, practic, e sărbătoare! adăugă, veselă. - Nu şi la Fabricia, spuse el. De fapt, nu era sărbătoare nicăieri. Ziua Extragerii era îngrozitoare în districte, iar în Capitoliu nu reprezenta cine ştie ce festivitate. Coriolanus nu era singurul căruia nu-i făcea plăcere să-şi amintească de război. Tigris urma să-şi petreacă ziua punându-se cu zel în slujba patroanei sale şi a adunăturii pestriţe de oaspeţi ai acesteia, care aveau să-şi spună unii altora poveşti sumbre despre lipsurile îndurate în timpul asediului şi să bea până aveau să uite pe ce lume sunt. A doua zi, cu atâţia oameni mahmuri de îngrijit, avea să fie şi mai rău. - Nu-ţi mai face griji. Uite, grăbeşte-te să mănânci! Tigris luă polonicul, puse supă într-un castron şi îl aşeză pe masă. Coriolanus se uită la ceas, înghiţi supa cu lăcomie, fară să-i pese că-i arde gura, şi fugi în camera lui cu cămaşa. Făcuse deja duş şi se bărbierise şi, din fericire, în ziua aceea pielea lui palidă nu se iritase. Lenjeria de corp primită de la Academie şi ciorapii negri erau fară cusur. îşi puse pantalonii, care arătau mai mult decât acceptabil, şi îşi îndesă picioarele într-o pereche de ghete din piele, cu şireturi. îi erau mici, dar putea să le suporte. îşi trase cămaşa pe el cu mare grijă, o vârî în pantaloni şi se întoarse spre oglindă. Nu era înalt cât ar fi trebuit. Se părea că mâncarea prea sărăcăcioasă îi compromisese creşterea, ca pe a multor altora din generaţia lui. Dar avea o constituţie atletică şi o ţinută grozavă, iar cămaşa îi scotea în evidenţă cele mai avantajoase trăsături fizice. Nu mai arătase atât de princiar din fragedă copilărie, când bunica lui defila pe străzi cu el îmbrăcat în catifea purpurie. îşi netezi buclele blonde. - Coriolanus Snow, viitor preşedinte al Panemului, te salut, îi şopti, în zeflemea, propriei imagini din oglindă. De dragul lui Tigris, îşi făcu o intrare triumfală în salon, întinzând braţele în lateral şi rotindu-se, ca ea să-i vadă cămaşa din toate unghiurile. Fata scoase un ţipăt de încântare şi aplaudă. - Arăţi uimitor! Atât de chipeş şi de elegant! Vino să-l vezi, mamaiestoasa! Era un alt nume de alint născocit de mica Tigris, după a cărei părere „mamaie" şi cu atât mai puţin „buni" nu erau pe măsura cuiva atât de maiestuos. Bunica lor apăru ţinând cu dragoste, în căuşul mâinilor ei tremurânde, un trandafir roşu, proaspăt tăiat. Purta o tunică neagră, lungă, cu falduri bogate, extrem de populară înainte de război şi suficient de demodată în prezent ca să fie ridicolă, şi o pereche de papuci brodaţi, cu vârfurile întoarse, care făcuseră cândva parte dintr-un costum. Şuviţe de păr rar şi alb ieşeau de sub marginea turbanului vechi, de catifea. Toate erau pe ultimul loc în ierarhia garderobei ei cândva excesiv de bogate - puţinele rămăşiţe decente ale acesteia erau puse la păstrare, pentru cazul când aveau oaspeţi sau pentru rarele ei incursiuni în oraş. - Uite, uite, băiete! Puneţi-l! îi porunci ea. E proaspăt cules din grădina mea de pe acoperiş. Coriolanus întinse mâna spre trandafir, dar, în timpul tremurătorului transfer al florii, un ghimpe îi împunse palma. Din rană ţâşni sânge şi el îşi depărta braţul de trup, ca să nu-şi păteze cumva preţioasa cămaşă. Bunica lui păru uluită. - N-am vrut decât să arăţi elegant, îi spuse. - Bineînţeles, mamaiestoasa, zise Tigris. Şi elegant o să şi fie. Coriolanus se lăsă condus de ea în bucătărie, amintindu-şi că autocontrolul e o abilitate esenţială şi că s-ar cuveni să fie recunoscător fiindcă bunica lui îi oferea zilnic ocazia să-l practice.

- înţepăturile nu sângerează niciodată mult, îi garantă Tigris, curăţându-i şi bandajându-i în grabă mâna. Scurtă codiţa trandafirului, păstrând doar câteva frunze, şi i-l prinse la cămară. - Chiar arată elegant. Ştii ce mult înseamnă trandafirii pentru ea. Mulţumeşte-i. Şi el o facu. Le mulţumi amândurora, apoi se grăbi să iasă din apartament, să coboare cele douăsprezece şiruri de trepte ale scării bogat ornamentate, să traverseze holul şi să păşească sub cerul Capitoliului. Clădirea se afla pe Corso, un bulevard atât de lat, încât în vremurile vechi, când Capitoliul oferea mulţimii parade militare, opt care de război puteau înainta lejer unul lângă altul. Coriolanus ţinea minte că, pe când era doar un copilaş, stătea aplecat pe fereastra apartamentului, în vreme ce oaspeţii petrecăreţi se lăudau că, la parade, au locuri în primele rânduri. Pe urmă sosiseră bombardierele şi, vreme îndelungată, în faţa clădirii drumul fusese blocat. Acum străzile erau, în sfârşit, curate, dar mormane de moloz continuau să zacă pe trotuare şi multe clădiri rămăseseră în ruine, exact ca în ziua în care fuseseră lovite. La zece ani după victorie, se îndrepta spre Academie, strecurându-se printre bucăţi de marmură şi granit năruite. Uneori se întreba dacă nu cumva dărâmăturile fuseseră lăsate neatinse pentru a nu îngădui populaţiei să uite ce îndurase. Oamenii au memorie scurtă. Trebuiau să-şi croiască drum printre grămezi de moloz, să-şi folosească dezgustătoarele cartele de alimente şi să urmărească Jocurile Foamei ca să păstreze războiul proaspăt în minte. Uitarea ar fi atras după sine lipsa oricărei griji şi mai târziu s-ar fi putut vedea nevoiţi s-o ia de la capăt. Când intră pe Calea Cărturarilor, se strădui să-şi controleze pasul. Voia s-ajungă la timp, dar calm şi stăpân pe sine, nu leoarcă de transpiraţie. Aidoma majorităţii celorlalte, şi ziua extragerii tindea să devină caniculară. Dar la ce altceva puteai să te-aştepţi pe 4 iulie? Se simţea recunoscător pentru parfumul răspândit de trandafirul bunicii sale, căci, încălzindu-se, cămaşa lui începea să emane un uşor miros de cartofi şi de gălbenele uscate. Fiind cel mai bun liceu din Capitoliu, Academia era rezervată copiilor unor personalităţi proeminente şi ai cetăţenilor bogaţi şi influenţi. întrucât în fiecare an de studiu erau câte patru sute de elevi şi ţinând cont de lungul şir de membri ai familiei lor care îi urmaseră cursurile, Tigris şi Coriolanus fuseseră acceptaţi cu destulă uşurinţă. Spre deosebire de Universitate, la Academie nu se plăteau taxe şi elevii primeau, gratuit, masa de prânz, rechizite şi uniforme. Oricine avea o poziţie importantă învăţa la Academie, iar lui Coriolanus îi erau necesare astfel de legături ca fundaţie pe care să-şi construiască viitorul. Pe scara imensă de la intrarea Academiei încăpeau absolut toţi cursanţii, aşa că era loc suficient pentru puzderia de oficialităţi, profesori şi elevi participanţi la festivităţile din ziua extragerii. Coriolanus urcă încet treptele, încercând să pară demn şi nepăsător, în caz că ar fi atras privirile cuiva. Oamenii îl cunoşteau - sau, cel puţin, îi cunoscuseră părinţii şi bunicii -, iar un membru al familiei Snow trebuia să se ridice la înălţimea anumitor standarde. Spera că în acel an, începând chiar din acea zi, i se vor recunoaşte meritele personale. Rolul de mentor în Jocurile Foamei era ultimul său proiect înainte de absolvirea cursurilor Academiei, la jumătatea verii. Având în vedere remarcabilul său palmares şcolar, dacă reuşea să impresioneze ca mentor, ar fi putut să primească un premiu în bani destul de substanţial ca să-i acopere taxa de studii universitare. Tributurile erau în număr de douăzeci şi patru, câte un băiat şi o fată din toate cele douăsprezece districte înfrânte, aleşi prin tragere la sorţi ca să fie aruncaţi într-o arenă unde să lupte, pe viaţă şi pe moarte, în Jocurile Foamei. Totul era stipulat în Tratatul de Trădare, care pusese capăt Zilelor Negre ale rebeliunii districtelor, drept una dintre multele pedepse îndurate de răzvrătiţi. Ca şi mai înainte, tributurile aveau să fie azvârlite, alături de armele cu care să se ucidă între ele, în Arena Capitoliului, un amfiteatru acum dărăpănat, folosit înainte de război pentru competiţii sportive şi diverse spectacole. Vizionarea jocurilor era încurajată de Capitoliu, dar multă lume le evita. Găsirea unui mod de a le face mai captivante devenise o provocare. In acest scop, pentru prima oară în istoria Jocurilor, tributurilor urma să li se repartizeze mentori. Douăzeci şi patru dintre cei mai străluciţi elevi ai Academiei, aflaţi în ultimul lor an de studiu, fuseseră selectaţi pentru a primi acest rol. încă se lucra la stabilirea îndatoririlor pe care le implica rolul. Se vorbea despre pregătirea fiecărui tribut pentru un interviu, poate şi de alegerea unei vestimentaţii deosebite pentru apariţia în faţa camerelor de filmat. Toată lumea era de acord că, dacă se dorea continuarea Jocurilor Foamei, se impunea evoluţia lor către un eveniment mai reprezentativ, iar alegerea unor tineri din Capitoliu care să alcătuiască perechi cu tributurile avea darul să intrige. Coriolanus trecu printr-un antreu drapat cu steaguri negre şi printr-un coridor boltit, pentru a intra în cavernoasa sală Heavensbee, de unde avea să urmărească transmisia ceremoniei de extragere. Nu întârziase nicidecum, dar sala zumzăia deja, plină de angajaţi ai Academiei, de elevi şi de oficialităţi ale Jocurilor, a căror prezenţă nu era necesară la festivitatea de deschidere. Prin mulţime treceau avocşi, purtând tăvi cu posea, un amestec de vin îndoit cu apă, miere şi ierburi. O versiune cu mai mult alcool a băuturii fermentate care, cu presupusa ei putere de a alunga bolile, susţinuse Capitoliul în timpul războiului. Coriolanus luă o cupă şi plimbă o înghiţitură prin toată gura, sperând să-l scape de mirosul de varză. Dar nu-şi îngădui să soarbă mai mult. Era mai tare decât aveau impresia cei mai mulţi şi, în anii precedenţi, văzuse oameni sus-puşi facându-se de râs după ce băuseră din belşug. Lumea încă îl credea bogat, dar singura lui avere era şarmul personal, pe care şi—1 răspândea cu generozitate în timp ce înainta prin mulţime. Feţele se luminau când îşi saluta prieteneşte colegii şi profesorii deopotrivă, întrebându-i despre rude şi aruncând ici şi colo câte un compliment. - Prelegerea dumneavoastră despre represaliile din districte mă obsedează. - Bretonul tău e adorabil! - Cum a mers operaţia de coloană a mamei tale? Ei, spune-i că e eroina mea. Trecu pe lângă sute de scaune capitonate, aduse în sală special pentru acea ocazie, apoi urcă pe podium, unde Satyria delecta un amestec de profesori de la Academie şi de oficialităţi ale Jocului cu o poveste stranie. - „Ei bine", am spus, „îmi pare rău c-aţi rămas fără perucă, dar dumneavoastră aţi fost cel care a insistat să fie adusă o maimuţă!" Deşi nu auzise decât această ultimă frază, Coriolanus se alătură îndatoritor râsetelor care urmară. - Ah, Coriolanus! rosti Satyria, tărăgănând cuvintele şi facându-i semn să se apropie. Iată-l pe elevul meu vedetă. El îi dădu aşteptatul sărut pe obraz şi observă că e cu multe pahare de posca înaintea lui. Satyria avea cu adevărat nevoie să se controleze în privinţa băuturii, dar acelaşi lucru se putea spune despre jumătate dintre adulţii pe care-i cunoştea. Automedicaţia era o epidemie răspândită în întregul oraş. însă ea continua să fie amuzantă şi nu exagerat de rigidă, numărându-se printre puţinii profesori care le îngăduiau elevilor să le spună pe numele de botez. Se trase puţin înapoi şi îl studie. - Frumoasă cămaşă! Unde-ai găsit aşa ceva? Coriolanus îşi privi cămaşa ca şi cum existenţa ei l-ar fi surprins şi ridică din umeri cu aerul un tânăr cu opţiuni vestimentare nelimitate. - Familia Snow are dulapuri adânci, răspunse cu nonşalanţă. Am căutat ceva decent, dar festiv. - Şi chiar aşa este. Ce sunt nasturii ăştia care-ţi fură ochii? întrebă Satyria, pipăind unul dintre cuburile de pe manşeta lui. Tessere? - Oare? Ei, acum înţeleg de ce mă gândesc la baia menajerei când mă uit la ei! răspunse Coriolanus, facându-şi prietenii să chicotească. Aşa se străduia să-şi păstreze imaginea. Amintind că se numără printre puţinele persoane care au o baie pentru menajeră - şi încă una cu mozaic din tessere -, dar îndulcind aluzia cu o glumă dezaprobatoare la adresa propriei cămăşi. Dădu din cap către Satyria. - Superbă rochie! E nouă, nu? îşi dăduse seama dintr-o singură privire că e aceeaşi rochie pe care ea o purta întotdeauna la ceremonia extragerii, împrospătată cu smocuri de pene negre. Dar îi lăudase cămaşa, deci se cuvenea să-i întoarcă favoarea. - Am comandat-o special pentru ziua de azi, răspunse Satyria, profitând de întrebare. Pentru a zecea aniversare. - Elegantă, decretă el. Una peste alta, nu formau o echipă rea. încântarea i se topi când o zări pe directoarea liceului, profesoara Agrippina Sickle, folosindu-şi umerii musculoşi ca să-şi croiască drum prin mulţime. O urma asistentul ei, Sejanus Plinth, cărând un scut ornamental care, la insistenţele profesoarei Sickle, apărea în fotografia de grup din fiecare an. îi fusese oferit la sfârşitul războiului pentru meritul de a fi supervizat cu succes exerciţiile de evacuare a Academiei în caz de bombardament. însă nu scutul atrase atenţia lui Coriolanus, ci îmbrăcămintea lui Sejanus, un costum dintr-un material catifelat, gri-cărbune, cu o cămaşă de un alb orbitor, temperat de imprimeul cravatei. Ţinuta era elegantă, nouă-nouţă şi duhnea a bani. Mai exact, a profit de război. Tatăl lui Sejanus era un fabricant din Districtul 2, care trecuse de partea preşedintelui. De pe urma vânzării de muniţie se alesese cu o avere atât de fabuloasă, încât îi cumpărase familiei sale o viaţă în Capitoliu. El şi ai lui se bucurau de privilegii pe care cele mai vechi şi mai puternice familii le câştigaseră în decursul mai multor generaţii. Includerea lui Sejanus, un băiat născut într-un district, printre

elevii Academiei constituia un fapt fară precedent, însă cea mai mare parte a reparaţiilor de după război ale clădirii se făcuse mulţumită donaţiilor generoase ale tatălui său. Un cetăţean născut în Capitoliu s-ar fi aşteptat ca edificiul să-i poarte acum numele. însă bărbatul din Districtul 2 nu ceruse decât educaţie pentru fiul lui. Familia Plinth, cu puştiul ei cu tot, ameninţa tot ce avea Coriolanus mai scump. Parveniţii bogaţi, nou-sosiţi în Capitoliu, distrugeau vechea ordine prin simpla lor prezenţă. Toată povestea era deosebit de iritantă pentru că grosul averii familiei Snow fusese investit tot în muniţie, dar în Districtul 13. Bombardamentele distruseseră întinsul lor complex, cvartale după cvartale de fabrici şi de unităţi de cercetare, facându-l una cu pământul. Un atac nuclear nimicise Districtul 13 şi întregul său teritoriu era încă nelocuibil din cauza nivelului prea ridicat al radiaţiilor. Centrul industriei armamentului se mutase în Districtul 2, căzând drept în braţele familiei Plinth. Când vestea distrugerii din Districtul 13 ajunsese în Capitoliu, bunica lui Coriolanus o primise cu nonşalanţă, anunţând public că, din fericire, mai deţin multe alte proprietăţi. Dar minţise. Sejanus apăruse pe terenul de joacă al şcolii cu zece ani în urmă, un băiat sfios şi sensibil, care îi urmărea pe ceilalţi copii cu ochii căprui expresivi, prea mari pentru faţa lui crispată. Când se aflase că vine din districte, Coriolanus se simţise mai întâi îmboldit să susţină strădaniile colegilor lui de clasă de a-i face viaţa un iad nou-venitului. După ce se gândise mai bine, preferase să-l ignore. Ceilalţi copii din Capitoliu înţeleseră din asta că se consideră mai presus de prigonirea unei plod din districte, Sejanus o luase drept un semn de decenţă. Nici ei, nici Sejanus nu aveau întru totul dreptate, dar ambele opinii întăriseră imaginea lui Coriolanus de tip de mare clasă. Profesoara Sickle, o femeie cu o statură formidabilă, pătrunse în cercul Satyriei împrăştiindu-şi inferiorii în cele patru vânturi. - Bună dimineaţa, doamnă profesoară Click! - Oh, Agrippina, n-ai uitat de scut, spuse Satyria, răspunzând fermei strângeri de mână a celeilalte femei. Uneori mă tem că tinerii vor pierde din memorie adevărata semnificaţie a zilei. Sejanus, ce elegant eşti! Când încercă să focă o plecăciune, băiatului îi căzu în ochi o şuviţă de păr rebelă. Scutul voluminos îl izbi în piept. Prea elegant, comentă profesoara Sickle. I-am spus că, dacă mi-aş fi dorit un păun, aş fi luat legătura cu un magazin de animale de companie. Toţi ar trebui să poarte uniforme. Se uită la Coriolanus. - Asta nu-i rea. Cămaşa de paradă a tatălui tău? O fi fost? Coriolanus n-avea idee. îi apăru vag în minte imaginea tatălui său în costum de gală dichisit, încărcat de decoraţii. Se decise să-şi joace cărţile. -

Vă mulţumesc că aţi remarcat, doamnă profesoară. Am cerut să fie refăcută nu ca să sugerez că aş fi văzut eu însumi vreo luptă. Am vrut doar ca el să fie astăzi aici, cu mine.

Foarte bună idee! spuse profesoara Sickle. Pe urmă îşi îndreptă atenţia către Satyria şi către părerile ei despre ultima trimitere de Apărători ai Păcii, cum erau numiţi soldaţii naţiunii, în Districtul 12, unde minerii nu reuşeau să-şi îndeplinească norma la extragerea cărbunilor. Văzându-şi profesoarele antrenate în discuţie, Coriolanus arătă cu capul către scut. - Ai făcut ceva efort în dimineaţa asta, nu? Sejanus răspunse cu un zâmbet confuz: - Mă simt onorat ori de câte ori pot fi de folos. - E lustruit de minune, zise Coriolanus. Sejanus se încordă, întrebându-se ce insinuare ascund cuvintele lui. Că este, ce, un lingău? Un lacheu? Coriolanus lăsă tensiunea să crească preţ de câteva clipe, apoi o spulberă. - Ar trebui să mă pricep. Eu îi lustruiesc Satyriei pocalele de vin. Sejanus se relaxă. - Serios? - Nu, nu chiar. Dar asta numai fiindcă nu s-a gândit niciodată la aşa ceva, răspunse Coriolanus, oscilând între dispreţ şi camaraderie. - Profesoara Sickle se gândeşte la toate. Nu ezită să mă cheme, fie zi, fie noapte. Sejanus păru dornic să continue, însă se mulţumi să ofteze. - Şi, fireşte, acum, când sunt în pragul absolvirii, o să ne mutăm mai aproape de şcoală. Sincronizare perfectă, ca de obicei. Coriolanus se îngrijoră brusc. - Unde? - Undeva, pe Corso. Multe dintre clădirile alea măreţe vor fi scoase curând la vânzare. Tata spune că proprietarii nu-şi vor mai permite să plătească impozitele. Scutul se frecă de podea cu un hârşâit şi Sejanus îl săltă. - Pentru proprietăţile din Capitoliu nu se plătesc impozite, spuse Coriolanus. Doar pentru cele din districte. - E o lege nouă, îl informă Sejanus. Ca să se-adune mai mulţi bani pentru reconstruirea oraşului. Coriolanus se strădui să pună stavilă panicii care îl cuprindea. O lege nouă. Impozit pentru apartamentul lui. Cât de mare? Aşa cum stăteau lucrurile în prezent, abia îşi târau zilele din salariul de mizerie al lui Tigris, din mica pensie militară primită de bunica lui pentru că soţul ei se aflase în slujba Panemului şi din ajutorul social de care se bucura el, ca urmaş al unui erou mort în război, dar care avea să înceteze după absolvirea Academiei. Dacă nu puteau plăti impozitul, îşi pierdeau locuinţa? Era tot ce aveau. Vânzarea ei nu i-ar fi ajutat cu nimic; ştia că bunica lui girase cu apartamentul toate împrumuturile pe care izbutise să le obţină. Dacă-l vindeau, nu le-ar fi rămas aproape nimic. Ar fi fost nevoiţi să se mute într-un cartier obscur şi să îngroaşe rândurile cetăţenilor soioşi, fară niciun statut social, fără nicio influenţă, fără pic de demnitate. Căderea într-o asemenea dizgraţie i-ar fi ucis bunica. Ar fi dat dovadă de mai multă blândeţe aruncând-o pe fereastra apartamentului lor de la ultimul etaj. Măcar ar fi murit repede. - E totul în ordine? Sejanus îl privea uluit. - Te-ai albit ca varul dintr-odată. Coriolanus îşi recăpătă sângele-rece. - Cred că posca e de vină. îmi întoarce stomacul pe dos. - Da, încuviinţă Sejanus. în timpul războiului, mami mă obliga mereu să beau. Mami? Locul lui Coriolanus avea să fie uzurpat de cineva care-i spunea mamei lui „mami"? Varza şi posca ameninţară să-i vină înapoi pe gât. Inspiră adânc şi îşi sili stomacul să le reţină, detestându-l pe Sejanus mai mult decât în alte ocazii, începând din clipa în care băiatul din districte, bine hrănit şi cu accent bolovănos, se apropiase de el pentru prima oară, cu o pungă de jeleuri în mână. Se auzi sunetul unui clopoţel şi Coriolanus îşi văzu colegii adunându-se în faţa scenei. - Cred că e timpul să ni se repartizeze tributurile, spuse Sejanus, posomorându-se. Coriolanus îl urmă către un grup de şase rânduri cu patru scaune, pregătite pentru mentori. Se strădui să-şi scoată din minte problema apartamentului, ca să se poată concentra asupra sarcinii de mare importanţă care îl aştepta. Mai mult decât oricând, era necesar să exceleze, iar pentru asta trebuia să i se repartizeze un tribut foarte capabil. Decanul Casca Highbottom, omul căruia i se recunoştea meritul creării Jocurilor Foamei, superviza personal programul de repartizare a mentorilor. Li se înfăţişă elevilor cu verva unui somnambul, cu ochii tulburi şi, ca de obicei, îndopat cu morfină. Faţa lui cândva distinsă era zbârcită şi cu piei atârnânde. Proaspăta tunsoare impecabilă şi costumul nou nu făceau altceva decât să-i scoată în evidenţă decăderea. Mulţumită faimei de inventator al Jocurilor, încă se bucura de o firavă susţinere în poziţia pe care o deţinea, dar, potrivit zvonurilor, Consiliul Academiei începuse să-şi piardă răbdarea. - Salu' tuturor, începu el, cu voce neclară, fluturând deasupra capului o bucată de hârtie mototolită. Vă explic cum stau lucrurile. Se auzi un „şşşt" după altul, elevii îndemnându-i pe cei din jur să tacă, deoarece cu greu îi puteau distinge glasul în larma din sală. - Vă citesc un nume, apoi pe acela dintre voi căruia îi este repartizat tributul. Corect? Aşa, perfect. Districtul 1, băiat, merge la... Decanul Highbottom se uită la hârtie mijindu-şi ochii, în încercarea de a-şi focaliza privirea. - Ochelarii, mormăi. I-am uitat. Toată lumea se holbă la ochelarii în cauză, deja cocoţaţi pe vârful nasului, aşteptând până ce degetele lui îi descoperiră. - Aha, iată-i! Livia Cardew. Pe faţa mică şi ascuţită a Liviei se lăţi un zâmbet, iar degetele ei se ridicară formând semnul victoriei. - Da! strigă, cu glas piţigăiat. Era întotdeauna gata să exulte. De parcă acea excelentă repartizare ar fi fost doar o recunoaştere a meritelor personale, nu a faptului că mama ei conducea cea mai mare bancă din Capitoliu. Disperarea lui Coriolanus crescu pe măsură ce decanul Highbottom, cu limba împleticindu-i-se, repartiza câte un mentor pentru băiatul şi fata din fiecare district. După zece ani, se putea distinge un tipar. Cei mai mulţi învingători erau din districtele 1 şi 2, prietene cu Capitoliul şi cu o populaţie mai bine hrănită, iar tributurile din districtele 4 şi 11, locuite de fermieri şi de pescari, le făceau o concurenţă redutabilă. Coriolanus sperase să primească un tribut din districtele 1 sau 2, dar niciunul nu îi reveni lui, fapt cu atât mai insultător, cu cât Sejanus Plinth deveni mentorul băiatului din Districtul 2. Districtul 4 trecu tot fară ca numele lui Coriolanus să fie rostit, iar ultimul tribut cu reale şanse de victorie - băiatul din Districtul 11 - ajunse la Clemensia Dovecote, fiica ministrului energiei. Spre deosebire de Livia, Clemensia primi vestea norocului său cu tact, dându-şi peste umăr valul de păr negru ca pana corbului, în timp ce, cu un aer studios, îşi nota în agendă informaţia despre tributul pe care i-l repartizase.

Era ceva dubios la mijloc când un Snow, care întâmplător se număra şi printre cei mai valoroşi elevi ai Academiei, rămânea nebăgat în seamă. începea să-şi spună că-l uitaseră - poate voiau să-i atribuie o poziţie specială? - când, spre groaza lui, decanul Highbottom mormăi: - Şi, în încheiere, dar nu în ultimul rând, fata din Districtul 12... îi aparţine lui Coriolanus Snow. în engleză, what not înseamnă „câte şi mai câte" (n. tr.). Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe numele de familie al personajelor: Snow - zăpadă, în lb. engleză (n. tr.). £ata din Districtul 12? Ar fi putut primi o palmă mai usturătoare? Districtul 12, cel mai mic, cel mai batjocorit, cu puştanii lui piperniciţi, cu încheieturi umflate, care mureau întotdeauna în primele cinci minute, şi nu numai asta... dar făta? Sigur, şi o fată ar fi putut câştiga, însă, în mintea lui, Jocurile Foamei se asociau în mare măsură cu forţa brută, iar fetele erau, fireşte, mai mici iieţii şi, prin urmare, în dezavantaj. Coriolanus nu fusese niciodată favoritul decanului Highbottom, pe care, de faţă cu prietenii, îl poreclea Dos-Dopat-, dar nu se aşteptase la o asemenea umilire publică. Oare aflase cum îl porecleşte? Sau nu era decât o confirmare a faptului că, în ierarhia noii lumi, familia Snow decădea până la insignifianţă? îşi simţea sângele urcându-i fierbinte în obraji în timp ce încerca să-şi păstreze calmul. Aproape toţi ceilalţi elevi se ridicaseră deja în picioare şi vorbeau între ei. Trebuia să participe la discuţie, să pretindă că repartizarea n-are nicio importanţă, dar nu părea în stare să se mişte. Nu reuşi decât să se uite în dreapta, unde încă stătea Sejanus. Coriolanus deschise gura, gata să-l felicite, dar se opri când îi văzu nefericirea cu greu mascată. - Ce e? îl întrebă. Nu eşti încântat? Districtul 2, băiatul - e cel mai bun din tot grupul. - Uiţi ceva. Şi eu fac parte din grupul ăla, răspunse Sejanus, cu voce răguşită. Coriolanus îi cântări cuvintele. Prin urmare, zece ani petrecuţi în Capitoliu şi viaţa de privilegiat pe care o oferea oraşul erau o risipă în cazul lui Sejanus. El continua să se considere cetăţean al districtelor. O aiureală sentimentală. Consternarea încreţi fruntea lui Sejanus. - Sunt sigur că tata a cerut asta. încearcă întotdeauna să mă facă să-mi folosesc raţiunea. Nu mă-ndoiesc, îşi spuse Coriolanus. Adâncimea buzunarelor bătrânului Strabo Plinth şi influenţa lui impuneau respect, deşi nu şi originea. Cu toate că mentorii ar fi trebuit aleşi şi repartizaţi în funcţie de meritele lor, era clar că unii trăseseră sforile. între timp, toţi spectatorii se aşezaseră. în spatele scenei, cortina se despărţi în două, lăsând la vedere ecranul care acoperea peretele din podea până în tavan. Extragerea era transmisă în direct din fiecare district, de la coasta de est către cea de vest, şi se difuza în toată ţara. Asta însemna că Districtul 12 avea să fie primul. Toată lumea se ridică în picioare când stema Panemului umplu ecranul, în acordurile imnului Capitoliului. Giuvaier al Panemului, Puternic oraş, Ca nou străluceşti prin ani ce se-adună. O parte dintre elevi se bâlbâiau, neştiind bine cuvintele, dar Coriolanus, care îşi auzea bunica masacrând imnul zi de zi, cântă toate cele trei versuri cu glas sonor, răsplătit cu înclinări aprobatoare ale capetelor. Era jalnic, dar avea nevoie de orice strop de aprobare posibil. Stema se disipă şi în locul ei apăru preşedintele Ravinstill, cu părul brăzdat de şuviţe argintii, îmbrăcat în uniforma lui militară dinainte de război, pentru a reaminti că începuse să guverneze întreaga ţară cu mult înainte de Zilele Negre ale rebeliunii. Reproduse un scurt pasaj din Tratatul de Trădare, care spunea că Jocurile Foamei sunt o despăgubire de război, vieţi tinere din districte fiind luate în schimbul vieţilor tinere răpite din Capitoliu. Preţul trădării rebelilor. Creatorii-de-joc schimbară imaginea cu a pieţei deprimante din Districtul 12, unde o scenă provizorie, străjuită de Apărători ai Păcii, fusese înălţată în faţa clădirii Justiţiei. Primarul Lipp, un bărbat bondoc şi pistruiat, într-un costum extrem de demodat, stătea între doi saci din pânză groasă. îşi afundă mâna în cel din dreapta, scoase o bucăţică de hârtie şi abia dacă se uită la ea. - Fata tribut din Districtul 12 este Lucy Gray Baird, spuse în microfon. Camera alunecă peste mulţimea de feţe palide, flămânde, peste oamenii îmbrăcaţi în haine cenuşii, grosolane, în căutarea tributului. Mări imaginea locului unde era vânzoleală, căci fetele se retrăgeau de lângă ghinionista aleasă. La vederea ei, prin public trecu un murmur de surprindere. Lucy Gray Baird stătea dreaptă, într-o rochie acum jerpelită, dar cândva luxoasă, alcătuită dintr-un curcubeu de volane. Părul negru, buclat, cu flori de câmp mlădioase împletite în el, era ridicat în creştet. Ansamblul culorilor ei atrăgea privirile, aşa cum le atrage un fluture zdrenţuit într-un loc plin cu molii. Nu o porni drept spre scenă, ci se deplasă sinuos printre fetele din dreapta ei. Totul se întâmplă cât ai clipi. O mână strecurată între volanele de pe şold, o panglică răsucită, de un verde strălucitor, scoasă din buzunar şi aşezată pe gulerul bluzei unei roşcate care zâmbea prosteşte, freamătul fustei când fata se îndepărtă. în imagine rămase victima, cu zâmbetul preschimbat într-o expresie îngrozită. Ţipă ascuţit şi căzu la pământ, bătându-se cu palmele peste haine, în timp ce răsunau strigătele primarului. în fundal, atacatoarea ei continua să se îndrepte sinuos spre scenă, parcă plutind, fară să se uite înapoi. Sala Heavensbee se însufleţi când oamenii începură să-şi înghiontească vecinii cu coatele. —Ai văzut asta? -

Ce i-a pus pe rochie?

-

O şopârlă?

- Eu am văzut un ¡arpe! —A omorât-o? Coriolanus studie mulţimea şi simţi aprinzându-i-se scânteia speranţei. Tributul lui cu şanse infime, obiectul lui bun de aruncat, insulta lui captase atenţia Capitoliului. Era bine, nu? Cu ajutorul lui, fata poate reuşea s-o păstreze, iar el şi-ar fi putut preschimba dizgraţia într-o performanţă demnă de respect. într-un fel sau altul, destinele lor erau irevocabil legate. Pe ecran, primarul cobora în goană treptele scenei, croindu-şi drum prin grupul de fete ca s-ajungă la cea căzută. - Mayfair? Mayfair? strigă. Fiica mea are nevoie de ajutor! în jur se făcuse loc, dar victima se zvârcolea, împiedicând toate încercările şovăielnice de ajutor. Primarul pătrunse în spaţiul circular gol tocmai când un şarpe mic, de un verde irizat, ţâşni dintre faldurile rochiei fetei şi se repezi în mulţime, stârnind ţipete când lumea se îngrămădi, ferindu-se de el. Fuga şarpelui o linişti pe Mayfair, dar, pe faţa ei, jena înlocui imediat suferinţa. Se uita drept în cameră când îşi dădu seama că o privesc toţi cetăţenii din Panem. Cu o mână încercă să-şi aşeze funda din păr care i se strâmbase, iar cu cealaltă începu să-şi aranjeze hainele murdărite de praful de cărbune care acoperea totul şi sfâşiate de degetele ei. Când tatăl său o ajută să se ridice, se văzu că se scăpase pe ea. Primarul o înfăşură în haina lui, apoi i-o încredinţă unui Apărător al Păcii, ca s-o scoată din piaţă. El porni către scenă, aruncându-i celui mai recent tribut din Districtul 12 o privire ucigătoare. Cu ochii la Lucy Gray Baird, care urca pe scenă, Coriolanus simţi împunsătura neliniştii. Era posibil să fie instabilă mintal? Avea ceva vag familiar, dar stânjenitor. Şirurile de volane roz-zmeuriu, albastru-regal şi galben ca al narciselor... - Seamănă a artistă de circ, remarcă o fată. Ceilalţi mentori răspunseră cu sunete aprobatoare. Asta era. Coriolanus regăsi circul printre amintirile lui din fragedă copilărie. Jongleri şi acrobaţi, clovni şi dansatoare tinere, cu rochiile umflându-li-se când se învârteau, în timp ce creierul lui se ameţea cu vată de zahăr. Tributul lui alesese o îmbrăcăminte atât de festivă pentru cel mai sumbru eveniment al anului, fapt ce trăda mai degrabă un caracter straniu decât o simplă eroare de judecată. Fără îndoială că timpul alocat extragerii din Districtul 12 se încheiase, dar încă nu aveau un tribut masculin. Cu toate astea, când reveni pe scenă, primarul Lipp nu dădu nicio atenţie sacilor cu nume, ci se duse glonţ la fata tribut şi o plesni peste faţă cu atâta putere, încât o trânti în genunchi. Când ridică mâna s-o lovească iarăşi, doi Apărători ai Păcii interveniră, prinzându-l de braţe, într-o încercare de a-l convinge să continue ceea ce trebuia făcut. Fiindcă se împotrivi, îl târâră în clădirea Justiţiei, întrerupând întreaga ceremonie. Atenţia se îndreptă către fata de pe scenă. Când îi văzu imaginea mărită, Coriolanus nu se simţi nicidecum liniştit în privinţa sănătăţii ei mintale. N-avea idee de unde izbutise să făcă rost de farduri, căci nu se mai găseau decât în Capitoliu, dar ochii ei erau umbriţi cu albastru şi conturaţi cu negru, obrajii înroşiţi şi buzele mânjite cu ceva de un roşu unsuros. în Capitoliu, machiajul ei ar fi fost considerat îndrăzneţ. în Districtul 12, părea excesiv. Era imposibil să-ţi iei ochii de la ea cât timp fata, stând locului, îşi trecu mâna peste fustă, netezind volanele cu mişcări obsesive. Abia după ce le aranjă, îşi duse degetele la urma de pe obraz. Buza de jos îi tremură uşor şi ochii îi străluciră de lacrimi care ameninţau să se reverse. - Nu plânge! şopti Coriolanus. îşi recăpăta controlul şi, când se uită nervos în jur, descoperi că şi ceilalţi elevi erau cu ochii la ea. Pe feţe li se citea îngrijorarea. în ciuda înfăţişării stranii, le câştigase simpatia. N-aveau idee cine e şi de ce o atacase pe Mayfair, dar cine nu văzuse că fiinţa aia rânjise cu ură şi că tatăl ei era o brută în stare să bată măr o fată care tocmai fusese condamnată la moarte? - Pun pariu că au falsificat extragerea, spuse încet Sejanus. Pe hârtia aia nu era numele ei. Tocmai când Lucy Gray Baird ajunsese pe punctul de a pierde bătălia cu lacrimile, se întâmplă ceva bizar. Undeva, în mulţime, cineva începu să cânte. Era o voce tânără, care ar fi putut să aparţină şi unui băiat, şi unei fete, dar atât de puternică, încât se auzi în toată piaţa tăcută. Trecutul nu-mi poate fi luat. Povestea vieţii nici atât. O pală de vânt mătură scena şi făta ridică încet capul. De altundeva, din mulţime, o voce mai profundă, evident masculină, continuă cântecul. Doar jură tata m-ai lăsat. Dar numele-i e neştiut. Pe buzele lui Lucy Gray Baird dansă umbra unui zâmbet. Se săltă brusc în picioare, se îndreptă cu paşi mari spre centrul scenei, înşfacă microfonul şi îl desprinse din suport. Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat.

Mâna liberă i se afundă în volanele fustei, mişcând-o dintr-o parte în alta, şi totul începu să capete sens - costumul, machiajul, părul. Indiferent cine ar fi fost, fata se îmbrăcase pentru un spectacol. Avea voce frumoasă, intensă şi clară la notele înalte, răguşită şi bogată la cele joase, şi siguranţă în fiecare mişcare. Farmecul nu mi-lpoţi lua. Râsul n-o să mi-l iei nicicând, Averea nu mi-o poţi jura, Pen'că-i doar o vorbă în vânt. Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat. Cântând, se transforma şi lui Coriolanus nu i se mai păru derutantă. Avea ceva nu doar incitant, ci şi atrăgător. Camera îi captă imaginea în timp ce traversa scena către partea din faţă, unde se aplecă spre spectatori, dulce şi insolentă. Crezi că-i ceva ele capul tău. Crezi că poţi lua ce e al meu. Crezi că mă stăpâneşti. Că mă poţi schimba, poate rearanja. De ăsta ţi-e ţelul, greşeşti. Pen' că... Se puse din nou în mişcare, dând ocol scenei în pas de dans şi trecând exact pe lângă Apărătorii Păcii, dintre care câţiva se străduiau din greu să-şi reţină un zâmbet. Niciunul nu schiţă vreo mişcare ca s-o oprească. Neobrăzarea-mi n-o poţi lua. Vorba nu-mi poţi zăgăzui. însă în jund mă poţi pupa Şi-apoi te poţi cărăbăni. Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat. Uşile clădirii Justiţiei se deschiseră şi Apărătorii Păcii care-l luaseră pe primar se năpustiră pe scenă. Fata era cu faţa spre mulţime, dar îţi puteai da seama că întoarcerea lor nu-i scăpase. Pentru finalul grandios, se îndreptă către partea scenei opusă lor. Nu, domnule. Nimic din ce-mi poţi lua nu are valoare. Ia, pen 'că-ţi dau. îţi dau pen 'că nu mă doare. Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat! Până să ajungă Apărătorii Păcii la ea, izbuti să trimită o sărutare din vârful degetelor. - Prietenii îmi spun Lucy Gray - sper că aşa-mi veţi spune şi voi! strigă. Un Apărător al Păcii îi smulse microfonul, iar celălalt o săltă şi o readuse în mijlocul scenei. Ea îşi flutură mâinile de parcă mulţimea ar fi izbucnit în aplauze zgomotoase în loc să se cufunde într-o tăcere mormântală. Pentru câteva momente, şi în sala Heavensbee domni tăcerea. Coriolanus se întrebă dacă şi ceilalţi speră, ca el, că făta o să mai cânte. Apoi toată lumea începu să vorbească, mai întâi despre fată, apoi despre cel care fusese destul de norocos ca s-o primească. Ceilalţi elevi îşi întindeau gâtul să-l vadă, unii arătându-i prin semne că-l apreciază, iar alţii aruncându-i priviri pline de ranchiună. Coriolanus clătină din cap a uimire, dar în sinea lui radia. Zăpada cade întotdeauna deasupra. Apărătorii Păcii îl aduseră pe primar înapoi şi se postară de o parte şi de alta a lui, ca să evite alte conflicte. Lucy Gray nu-i luă în seamă întoarcerea; spectacolul oferit mulţimii părea să-i fi redat echilibrul sufletesc. Primarul se încruntă la cameră şi îşi vârî mâna în al doilea sac, de unde scoase mai multe bucăţi de hârtie. Câteva plutiră în aer, aterizând pe scenă în timp ce el citea numele de pe cea care-i rămăsese între degete: - Băiatul tribut din Districtul 12 este Jessup Diggs. Copiii din piaţă se foiră ca să-l lase să treacă pe Jessup, un băiat cu breton negru lipit de fruntea bombată. Pentru un tribut din Districtul 12, era un specimen frumos, mai înalt decât media şi vânjos. Judecând după cât era de murdar, lucra deja în mină. O încercare nu tocmai entuziastă de a se spăla lăsase în urmă un oval relativ curat în mijlocul feţei, dar cu contur negru, iar un strat de praf de cărbune îi acoperea unghiile. Urcă stângaci treptele, ca să-şi ocupe locul. Când se apropie de primar, Lucy Gray făcu un pas înainte şi îi întinse mâna. Băiatul ezită, apoi i-o luă şi i-o strânse. Fata trecu prin faţa lui, schimbându-şi mâna dreaptă cu stânga, aşa că stăteau alături, ţinându-se de mână, când ea făcu o reverenţă adâncă, trăgându-l pe băiat în jos, într-o plecăciune. Câteva aplauze anemice şi o singură ovaţie se înălţară din mulţimea din Districtul 12, înainte ca Apărătorii Păcii să strângă rândurile şi transmisia extragerii să se mute în Districtul 8. Coriolanus păru captivat de spectacol în timp ce districtele 8, 6 şi 11 îşi anunţară tributurile, dar creierul său întorcea pe toate părţile posibilele urmări ale apariţiei lui Lucy Gray. Fata era un dar, ştia asta, şi trebuia s-o trateze ca atare. Dar cum să exploateze mai bine senzaţionala ei intrare în scenă? Cum putea scoate ceva de succes dintr-o rochie, un şarpe şi un cântec? înainte de începerea Jocurilor, tributurile aveau să apară în faţa publicului pentru un interval extrem de scurt. Cum să convingă publicul să investească în ea şi, prin extensie, în el, folosindu-se de un singur interviu? Nu le dădu decât pe jumătate atenţie celorlalte tributuri, dintre care cele mai multe erau creaturi jalnice, dar le reţinu pe cele mai puternice. Sejanus primi un tip impozant din Districtul 2, iar băiatul din Districtul 1 al Liviei putea de asemenea să iasă învingător. Fata lui Coriolanus părea sănătoasă, dar trupul ei subţire era construit mai degrabă pentru dans decât pentru lupta corp la corp. însă ar fi pariat că poate fugi destul de repede, iar asta conta foarte mult. Pe măsură ce extragerea se apropia de sfârşit, mirosul de mâncare de la bufet prinse să plutească în aerul respirat de public. Pâine proaspătă. Ceapă. Carne. Coriolanus nu-şi putu împiedica maţele să chiorăie şi, ca să le liniştească, riscă să ia încă două înghiţituri de posca. Era agitat, ameţit şi lihnit. După ce se întunecă ecranul, avu nevoie de toată disciplina de care era în stare ca să nu alerge către bufet. Nesfârşitul dans al foamei îi definise viaţa. Nu în primii ani, cei dinainte de război, dar, după începerea acestuia, fiecare zi fusese o luptă, o negociere, un joc. Cum era cel mai bine să ţii piept foamei? Să mănânci totul la o singură masă? Să-ţi împărţi mâncarea în porţii minuscule, consumate de-a lungul întregii zile? Să înfuleci pe nemestecate sau să mesteci fiecare înghiţitură până se lichefiază? Toate aceste întrebări nu reprezentau decât un joc menit să-i distragă atenţia, scoţându-i din minte faptul că mâncarea nu-i ajungea niciodată. Nimeni nu-l lăsa nicicând să mănânce îndeajuns. In timpul războiului, districtele producătoare de hrană fuseseră în mâinile rebelilor. împrumutând una dintre tacticile Capitoliului, încercaseră să-l înfrângă folosind drept armă mâncarea - adică lipsa ei. Acum roata se întorsese iarăşi, Capitoliul controla rezervele de hrană şi făcuse un pas înainte, răsucind cuţitul în inima districtelor cu Jocurile Foamei. în mijlocul violenţei Jocurilor, se afla o agonie mută, cunoscută de întreaga populaţie a Panemului, disperarea cu care-ţi doreai suficientă mâncare ca să apuci următorul răsărit de soare. Disperarea aia îi transformase pe cetăţenii oneşti ai Capitoliului în monştri. Oameni doborâţi de foame şi căzuţi pe străzi deveniseră o parte a unui oribil lanţ trofic. într-o noapte de iarnă, Coriolanus şi Tigris se furişaseră afară din apartament, ca să ia nişte lăzi de lemn pe care le observaseră mai devreme pe o alee. Pe drum, trecuseră pe lângă trei cadavre, recunoscându-l pe al unei servitoare tinere care servea într-un mod foarte plăcut ceaiul la petrecerile de după-amiază din casa familiei Crane. începuse să ningă cu fulgi deşi şi apoşi şi crezuseră că străzile sunt pustii, dar, când se întorceau acasă, o siluetă înfofolită îi făcuse să se-ascundă în grabă după un gard viu. De acolo îl văzuseră pe vecinul lor Nero Price, un titan al industriei căilor ferate, cum taie un picior al servitoarei, mânuind cu mişcări de du-te-vino un cuţit înfiorător, până la desprinderea membrului. Pe urmă îi rupsese fusta din talie, îl înfăşurase în ea şi o luase la fugă pe strada din spatele casei lui. Cei doi veri nu vorbiseră niciodată despre asta, nici măcar între ei, dar totul se întipărise în memoria lui Coriolanus. Sălbăticia care schimonosea faţa lui Price, şoseta albă şi pantoful negru, jerpelit, din piciorul tăiat şi groaza absolută din clipa când înţelese că şi el putea fi considerat comestibil. Coriolanus era de părere că supravieţuise, fizic şi moral, mulţumită intuiţiei şi prevederii de care dăduse dovadă mamaiestoasa la începutul războiului. Părinţii lui muriseră, Tigris era şi ea orfană şi amândoi locuiau cu bunica lor. Rebelii înaintau către Capitoliu încet, dar neîntrerupt, deşi, din pricina aroganţei, acest adevăr nu era cunoscut de întregul oraş. Criza alimentară îi împingea până şi pe cei mai bogaţi să-şi cumpere o serie de alimente de pe piaţa neagră. Aşa ajunsese Coriolanus, către sfârşitul unei după-amiezi de octombrie, la uşa din spate a unui club de noapte cândva la modă, cu o mână pe mânerul unui cărucior verde şi cu cealaltă în mâna înmănuşată a bunicii lui. Frigul muşcător anunţa ameninţător apropierea iernii, iar deasupra capetelor li se întindea o pătură lugubră de nori negri. Veniseră la Pluribus Bell, un bărbat vârstnic, cu ochelari de culoarea lămâii şi cu perucă albă, pudrată, care-i atârna

până la mijloc. El şi asociatul lui, Cyrus, un muzician, erau proprietarii clubului cu obloanele trase şi-şi câştigau acum traiul traficând alimente pe aleea din dosul clădirii. Cei doi Snow veniseră să ia o ladă cu lapte conservat, căci proaspăt nu se mai găsea de câteva săptămâni, dar Pluribus le spusese că 1-a vândut deja. însă abia primise o grămadă de lăzi cu fasole lima uscată, depozitate în stive înalte pe scena plină de oglinzi din spatele lui. - Astea rezistă ani întregi îi garantase Pluribus bunicii. Am de gând să pun vreo douăzeci deoparte pentru mine. Mamaiestoasa râsese. - Ce oribil! - Nu, draga mea. Oribil e ce se întâmplă fără ele, răspunsese Pluribus. Nu intrase în amănunte, dar râsul mamaiestoasei încetase. Se uitase la Coriolanus şi mâna i se încleştase pentru o clipă de a lui. Gestul păruse involuntar, aproape ca un spasm. Pe urmă se uitase la lăzi şi păruse să facă un calcul în gând. - Câte ai în plus? îl întrebase pe proprietarul clubului. Coriolanus dusese acasă una, în cărucior, iar celelalte douăzeci şi nouă sosiseră la miezul nopţii, fiindcă stocarea era, teoretic, ilegală. Cyrus şi un prieten de-ai lui căraseră lăzile pe scări şi le stivuiseră în mijlocul salonului luxos mobilat. Deasupra stivei puseseră o singură cutie cu lapte, cu complimentele lui Pluribus, apoi le uraseră noapte bună. Coriolanus şi Tigris îşi ajutaseră bunica să le ascundă în dulapuri, în şifoniere graţioase, chiar şi în pendula veche. - Cine-o să le mănânce pe toate? întrebase el. La vremea respectivă, din viaţa lui încă mai făceau parte şi şunca, şi carnea de pui, şi, ocazional, câte o friptură de vacă. Laptele apărea rareori, dar aveau brânză din belşug, iar la cină putea conta pe un desert, chiar dacă era doar pâine cu gem. - Pe unele o să le mâncăm noi. Cu altele poate reuşim să facem troc, răspunsese mamaiestoasa. Vor fi secretul nostru. Coriolanus se bosumflase. - Nu-mi place fasolea lima. Sau cel puţin nu cred că-mi place. - Ei, o să-i cerem bucătarului să găsească o reţetă gustoasă, promisese mamaiestoasa. Dar bucătarul fusese mobilizat şi plecase la război, apoi murise de gripă. Cât despre mamaiestoasa, se dovedise că nu ştie nici măcar să pornească maşina de gătit, şi cu atât mai puţin să gătească după o reţetă. Căzuse în sarcina lui Tigris, care avea atunci opt ani, să fiarbă fasolea ca să facă la început o mâncare mai consistentă, apoi o ciorbă şi după aceea o fiertură apoasă, care să-i ţină în viaţă pe timpul războiului. Fasole lima. Varză. Raţia de pâine. Cu aşa ceva se hrăneau, zi după zi, de o grămadă de ani. Cu siguranţă că asta îl împiedicase să crească atât cât ar fi fost normal. Dacă ar fi avut mai multă mâncare, ar fi fost, fără îndoială, mai înalt, mai lat în umeri. Dar creierul i se dezvoltase bine; cel puţin aşa spera. Fasole, varză, pâine neagră. Coriolanus ajunsese să le deteste, dar îl ţinuseră în viaţă, fără să se ruşineze şi fară să mănânce leşuri de pe străzi. înghiţi saliva care-i inundase gura când întinse mâna către o farfurie cu margini poleite şi cu emblema Academiei. Capitoliul nu renunţase la vesela luxoasă nici măcar în zilele foametei, iar el mâncase, acasă, multe frunze de varză din porţelanuri fine. Luă şi un şervet de olandă, o furculiţă şi un cuţit. Când săltă capacul primului vas încălzit, din argint veritabil, aburul îi învălui buzele. Cepe cremoase. îşi puse în farfurie o lingură modestă şi se strădui să nu saliveze. Cartofi fierţi. Dovlecei de vară. Şuncă prăjită. Cornuri fierbinţi şi un cubuleţ de unt. După ce se gândi mai bine, două cubuleţe. O farfurie plină, dar nu umplută cu lăcomie. Nu când era vorba de un adolescent. îşi puse farfuria pe masă, lângă Clemensia, şi se duse să-şi ia desertul de pe altă masă, una cu rotile, fiindcă anul precedent el nu apucase nici măcar o fărâmă din budinca de tapioca. Inima i se opri o clipă la vederea şirurilor triunghiulare de plăcintă cu mere, toate împodobite cu câte un steguleţ de hârtie purtând stema Panemului. Plăcintă! Când mâncase aşa ceva ultima oară? Tocmai se întindea după o felie de dimensiuni medii, când cineva îi împinse sub nas o farfurie cu una enormă. - Oh, ia una mare. Un băiat în creştere, ca tine, poate să-i facă faţă. Ochii decanului Highbottom erau urduroşi, dar nu mai aveau privirea sticloasă de dimineaţă. De fapt, îl ţintuiau pe Coriolanus cu o neaşteptată agerime. El luă farfuria cu un zâmbet de o blândeţe tinerească, spera el. - Mulţumesc, domnule. Pentru plăcintă pot găsi întotdeauna loc. - Da, cu plăcerile nu e niciodată greu să te obişnuieşti, replică decanul. Nimeni n-o ştie mai bine decât mine. - Cred că nu, domnule. Dar replica lui nu sunase bine. Voise să se declare de acord cu partea privitoare la plăceri, însă păruse o remarcă jignitoare la adresa caracterului decanului. - Crezi că nu. Decanul îşi miji ochii, continuând să-l privească fix. - Ei, ce planuri ai, Coriolanus, ce vrei să faci după Jocuri? - Sper să merg la universitate, spuse el. Stranie întrebare! Ţinând cont de palmaresul lui şcolar, răspunsul era, cu siguranţă, evident. - Da, ţi-am văzut numele pe lista concurenţilor la premiu. Dar dacă n-o să fii tu cel premiat? Coriolanus se bâlbâi. - Păi, atunci, o să... o să plătim taxa, fireşte. - Oare? râse decanul Highbottom. Uită-te la tine, cum încerci să te descurci, în cămaşa ta meşterită la repezeală şi în pantofii tăi prea strâmţi. Umbli trufaş prin Capitoliu, deşi mă îndoiesc că familia ta are măcar o oală de noapte. Chiar şi cu premiul, o să fie un efort, şi nici măcar nu l-ai luat încă, nu-i aşa? Şi atunci, mă întreb eu, ce-o să faci? Ce-o să faci atunci? Coriolanus nu putu să nu se uite în jur, să vadă cine mai auzise acele cuvinte cumplite, dar mai toată lumea era angajată în câte o conversaţie în timp ce mânca. - Nu-ţi face griji - nu ştie nimeni. Mă rog, aproape nimeni. Savurează plăcinta aia, băiete. Decanul Highbottom se îndepărtă fară să se ostenească să-şi ia şi el o bucată. Lui Coriolanus îi venea s-o arunce pe-a lui şi s-o rupă la fugă spre uşă, însă puse încet bucata supradimensionată înapoi, pe masa cu rotile. Porecla. Nu putea fi decât porecla, care ajunsese la urechile decanului Highbottom, cu el amintit ca autor. Fusese o prostie din partea lui. Decanul era încă prea puternic ca să fie ridiculizat în public. Dar chiar era vorba de ceva atât de groaznic? Fiecare profesor avea cel puţin o poreclă şi multe erau chiar mai ofensatoare. Despre Dos-Dopat nici măcar nu se putea spune că face vreun efort ca să-şi ascundă năravul. Părea să te invite să-l iei în râs. Poate avea un alt motiv ca să-l urască pe Coriolanus atât de mult. Oricare ar fi fost cauza, trebuia să îndrepte lucrurile. Nu putea risca să piardă premiul pentru aşa ceva. După universitate, avea de gând să-şi aleagă o meserie profitabilă. în lipsa unei educaţii solide, ce uşi i s-ar fi deschis? încercă să-şi imagineze propriul viitor pe o poziţie umilă în ierarhia oraşului... făcând ce? Ocupându-se de distribuţia cărbunelui în districte? Curăţând cuştile ciudăţeniilor mutante din laboratorul genetic? încasând impozitul pentru apartamentul somptuos de pe Corso al lui Sejanus Plinth, aflat la cincizeci de cvartale distanţă de gaura de şobolan care i-ar fi servit lui drept locuinţă? Şi asta, dacă era norocos! O slujbă în Capitoliu nu se găsea uşor, iar el ar fi fost un absolvent lefter al Academiei, atât şi nimic mai mult. Din ce-ar fi trăit? Din împrumuturi? Istoria spunea că o datorie către Capitoliu te recomanda pentru un loc printre Apărătorii Păcii, fapt ce implica o repartizare cine ştie unde, pe o durată de douăzeci de ani. Ar fi fost trimis într-o mizerie de district îndepărtat, unde oamenii nu erau cu mult mai buni decât animalele. Atât de promiţătoare la început, ziua sfârşise prin a se fiice zob. Mai întâi ameninţarea pierderii apartamentului, apoi repartizarea tributului cu cele mai puţine şanse - o fată care, dacă se gândea bine, era cu siguranţă ţicnită - şi acum descoperise că decanul Highbottom îl urăşte suficient ca să-i anuleze toate şansele de a lua premiul, condamnându-l la o viaţă în districte! Toată lumea ştia ce se-ntâmplă dacă te duci în districte. Eşti şters din rândurile cetăţenilor capitalei. Uitat. în ochii Capitoliului, eşti, în esenţă, mort. în englezi „Highbottom" se poate traduce prin „Fundament/Temelie înalt(ă)". în original, porecla este High-as-a-Kite-Bottom, unde „high as a kite" înseamnă „drogat/dopat", iar „bottom" înseamnă, printre altele, şi „fund", „dos" (n. tr.). I n aşteptarea tributului său, Coriolanus stătea pe peronul pustiu, ţinând cu grijă intre degetul mare şi arătător tulpina lungă a unui trandafir alb. Fusese ideea lui Tigris să-i aducă fetei un dar. în noaptea extragerii, verişoara lui se întorsese acasă târziu, dar Coriolanus o aşteptase ca să se poată sfătui, ca să-i povestească despre umilinţele şi temerile lui. Ea refuzase să lase discuţia să

alunece pe panta disperării. Avea să ia premiul; trebuia să-l primească! Şi să aibă o carieră universitară strălucită. Cât despre apartament, era nevoie să afle mai întâi toate amănuntele. Poate că impozitul n-avea să-i afecteze sau poate aşa ceva nu urma să se întâmple prea curând. Poate reuşeau cumva să strângă banii necesari. însă el nu trebuia să se gândească la nimic din toate astea, ci doar la Jocurile Foamei, la un mod în care să le încheie victorios. La petrecerea de extragere a Fabriciei, Lucy Gray Baird încântase pe toată lumea. Tributul lui avea „ceva de vedetă", susţinuseră prietenii Fabriciei, deja beţi, sorbindu-şi zgomotos posca. Cei doi veri căzuseră de acord că se impune să-i facă fetei o primă impresie bună, ca să fie dispusă să colaboreze cu el. Nu trebuia s-o trateze ca pe un prizonier condamnat, ci ca pe un oaspete. Coriolanus se hotărâse să-i iasă în întâmpinare cât mai curând, adică la gară. Astfel putea deja începe să-şi îndeplinească sarcina, oferindu-şi totodată ocazia de a câştiga încrederea fetei. - Imaginează-ţi ce îngrozită trebuie să fie, Coryo, îi spusese Tigris. Cât de singură trebuie să se simtă. Dacă aş fi în locul ei, orice m-ar face să simt că-ţi pasă de mine ar avea succes. Ba nu, mai bine aş primi orice m-ar face să mă simt valoroasă. Ia-i ceva, măcar un dar simbolic, care să-i arate că o preţuieşti. Coriolanus se gândise la trandafirii bunicii lui, încă apreciaţi în Capitoliu. în grădina de pe acoperiş, care ţinea de apartamentul lor de lux, bătrâna îi îngrijea cu ardoare, atât în aer liber, cât şi într-o seră mică. însă îşi oferea florile cu zgârcenie, de parcă ar fi fost diamante, aşa că fusese nevoie de ceva muncă de convingere ca să dobândească frumuseţea pe care-o ţinea acum în mână. - Trebuie să-mi creez o legătură cu ea. Aşa cum ai spus întotdeauna, trandafirii tăi deschid toate uşile. Faptul că se lăsase înduplecată dovedea cât de mult o îngrijora pe bunica lui situaţia familiei. De la extragere trecuseră două zile. în oraş se instalase o zăpuşeală sufocantă şi, cu toate că soarele abia răsărise, gara începea să se coacă sub razele sale. Pe peronul lat şi pustiu, Coriolanus simţea că prezenţa lui atrage atenţia, dar nu putea risca să piardă sosirea trenului. Singura informaţie pe care reuşise s-o obţină de la Remus Dolittle, vecinul lui de la parter şi creator-de-joc în devenire, era că, probabil, tributurile vor sosi miercuri. Remus absolvise de curând Universitatea şi familia lui profitase de toate favorurile de care se bucura ca să-l plaseze pe o asemenea poziţie, ce-i aducea un câştig suficient şi-i deschidea calea către viitor. Coriolanus ar fi putut să se intereseze la Academie, dar nu avea idee dacă întâmpinarea la gară ar fi fost sau nu privită cu ochi buni. Nu fuseseră stabilite niciun fel de reguli specifice, dar ştia că mai toţi colegii lui aveau să aştepte până în ziua următoare, ca să-şi întâlnească tributurile sub supravegherea Academiei. Trecu o oră, apoi două, fară să sosească niciun tren. Soarele dogorea prin panourile de sticlă ale plafonului gării. Transpiraţia i se prelingea pe spate, iar trandafirul, atât de maiestuos în zori, începea să se încovoaie, resemnat. Coriolanus se gândi că era posibil să fi pornit de la o idee complet greşită şi să nu primească deloc mulţumiri pentru gestul lui. O altă fată, o fată normală, ar fi fost impresionată, dar la Lucy Gray Baird nimic nu putea fi considerat normal. De fapt, exista ceva intimidant la o fată în stare să dea un spectacol atât de sfidător imediat după ce fusese atacată de primar. Şi asta, după ce strecurase un şarpe veninos în rochia alteia. Fireşte, Coriolanus n-avea de unde şti dacă fusese într-adevăr veninos, dar asta îţi trecea în primul rând prin minte, nu-i aşa? Lucy Gray era cu adevărat înspăimântătoare. Iar el stătea acolo, în uniformă, strângând în mână un trandafir, ca un şcolar îndrăgostit, şi sperând că ea o să... ce? O să-l placă? O să aibă încredere în el? N-o să-i vină să-l ucidă imediat ce o să-l vadă? Ea trebuia neapărat să coopereze. Cu o zi înainte, Satyria condusese o întâlnire a mentorilor, în care fusese detaliată prima lor însărcinare. în trecut, tributurile ajungeau direct în arenă, în dimineaţa de după sosirea lor la Capitoliu, însă acum, când erau implicaţi elevii de la Academie, se intercalaseră şi alte evenimente. Se hotărâse ca fiecare mentor să discute cu tributul şi să-l prezinte apoi publicului, timp de cinci minute, într-o emisiune transmită în direct. Oamenii ar fi fost tentaţi să urmărească Jocurile Foamei, dacă ar fi susţinut pe cineva. Dacă totul mergea bine, emisiunea ar putea fi difuzată la o oră de maximă audienţă - iar mentorii ar putea fi chiar invitaţi să comenteze în timpul Jocurilor, făcând referire la tributurile lor. Coriolanus îşi promise că minutele lui vor fi senzaţia serii. încă o oră trecu, parcă târându-se, şi era gata să renunţe când, din adâncul tunelului, se auzi fluierând un tren. în primele luni de război, fluierul vestea întoarcerea tatălui său de pe câmpul de luptă. Fiind un magnat al industriei producătoare de muniţie, tatăl lui simţise că serviciul militar sporeşte legitimitatea afacerii familiei. Era un strateg înnăscut, cu nervi de oţel şi o prezenţă autoritară, aşa că avansase în grad extrem de repede. Pentru a-şi arăta public devotamentul faţă de cauza Capitoliului, toată familia venea la gară, cu Coriolanus în costumul lui de catifea, ca să-l întâmpine pe marele Snow. Până în ziua când trenul nu adusese decât vestea că un glonţ rebel îşi nimerise ţinta. în Capitoliu era greu să găsească un loc care să nu fie legat de o amintire înfiorătoare, dar asta era deosebit de urâtă. Coriolanus n-ar fi putut spune că-l iubise foarte mult pe acel bărbat distant şi sever, dar simţise cu siguranţă că-l protejează. Moartea lui era asociată cu o spaimă şi cu o vulnerabilitate de care nu reuşise să scape niciodată. Fluieratul se repetă când trenul intră în viteză în gară şi se opri în scrâşnet de frâne. Era scurt, doar locomotiva şi două vagoane. Coriolanus încercă să-şi zărească tributul pe geam, dar îşi dădu seama că vagoanele nu au aşa ceva. Nu erau vagoane de pasageri, ci de marfă. Lanţuri grele, prinse cu lacăte ca pe vremuri, garantau siguranţa bunurilor transportate. Nu e ăsta trenul, îşi spuse. Mai bine m-aş duce acasă. Insă, o clipă mai târziu, dintr-un vagon se auzi un strigăt omenesc şi Coriolanus rămase pe peron. Se aştepta la o năvală a Apărătorilor Păcii, dar trenul aşteptă, fără să i se dea atenţie, vreo douăzeci de minute, înainte să se îndrepte câţiva spre el. Unul schimbă câteva cuvinte cu un mecanic de locomotivă ascuns vederii şi primi un inel cu chei aruncat pe geam. Pe urmă porni alene pe lângă primul vagon, dând bobârnace cheilor până alese una pe care o înfipse în lacăt şi o răsuci. Lanţurile şi lacătul căzură şi bărbatul deschise uşa grea. Vagonul părea gol. Apărătorul Păcii îşi scoase bastonul de cauciuc şi lovi cu el în rama uşii. - Hei, voi ăştia, să mergem! In uşă apăru un băiat cu piele brună şi haine peticite, din pânză groasă. Coriolanus îl recunoscu, era tributul Clemensiei, din Districtul 11, înalt şi musculos. O fată cu pielea de aceeaşi culoare, dar cu trup scheletic, i se alătură, zguduită de o tuse uscată. Amândoi erau desculţi, cu mâinile încătuşate în faţă. Până jos, distanţa era de un metru şi jumătate, aşa că se aşezară pe marginea vagonului înainte de a sări cu stângăcie pe peron. O fată mică de statură şi de o paloare bolnăvicioasă, într-o rochie cu dungi şi cu o eşarfa roşie, se apropie încet de uşă, dar nu izbutea să-şi dea seama cum să coboare. Apărătorul Păcii o trase jos dintr-o smucitură şi ea ateriză brutal pe peron, abia reuşind să-şi păstreze echilibrul cu mâinile încătuşate. Apoi bărbatul întinse braţul şi scoase din vagon un băiat care părea de zece ani, dar trebuia să aibă cel puţin doisprezece. Intre timp, mirosul din vagon, de aer stătut, cu duhoare de bălegar, ajunsese la Coriolanus. Transportau tributurile cu vagoane pentru vite, şi nici măcar cu unele prea curate. Se întrebă dacă li se dăduse mâncare şi dacă putuseră să iasă la aer curat sau stătuseră acolo, cu uşile zăvorâte, de când se terminase extragerea în districtul fiecăruia. Fiind obişnuit să vadă tributuri numai pe ecran, nu se prea pregătise pentru acea întâlnire în carne şi oase şi îl străbătu un val de milă şi de repulsie. Erau cu adevărat creaturi din altă lume. O lume lipsită de speranţă şi brutală. Apărătorul Păcii trecu la al doilea vagon şi desfăcu lanţurile. Uşa glisă, lăsându-l la vedere pe Jessup, băiatul din Districtul 12, care privea cu ochi mijiţi gara scăldată în lumină. Coriolanus simţi o vibraţie străbătându-i trupul şi îşi îndreptă spatele, aşteptând. Ea era cu Jessup, fără îndoială. Băiatul sări cu uşurinţă pe peron şi se întoarse spre tren. Lucy Gray Baird păşi în lumină, cu mâinile încătuşate acoperindu-şi pe jumătate ochii până se obişnuiau cu strălucirea soarelui. Jessup întinse braţele în sus, depărtându-le cât îi îngăduia lanţul de la încheieturi. Fata se lăsă să cadă, el o prinse de mijloc, apoi se răsuci şi o aşeză pe peron cu o mişcare surprinzător de graţioasă. Ea îl bătu uşor pe mânecă în semn de mulţumire şi dădu capul pe spate, să soarbă razele de soare revărsate în gară. începu să-şi pieptene buclele cu degetele, descâlcindu-le şi îndepărtând resturile de paie. Atenţia lui Coriolanus se îndreptă o clipă către Apărătorii Păcii, care strigau la tributurile rămase în tren, ameninţându-le. Când se întoarse şi se uită din nou la Lucy Gray, fata îl privea ţintă. El tresări uşor, apoi îşi aminti că e singurul om de pe peron, în afară de Apărătorii Păcii. Aceştia tocmai începuseră să înjure, săltându-l pe unul dintre ei în vagon, ca să scoată de acolo tributurile care se codeau. Acum era şansa lui. Se apropie de Lucy Gray şi îi întinse trandafirul, dând uşor din cap. - Bun venit în Capitoliu! îi ură el. Glasul îi suna uşor răguşit, nu mai vorbise de câteva ore, dar se gândi că asta îi dă o notă plăcută, de maturitate. Fata îl măsură cu privirea şi, preţ de un minut, Coriolanus se temu că o să se îndepărteze sau, mai rău, o să-i râdă în nas. însă ea întinse mâna şi smulse cu delicateţe o petală din floarea pe care el o ţinea în mână. Când eram mică, mă scăldau în lapte bătut şi în petale de trandafir, rosti ea pe un asemenea ton încât, deşi neverosimilă, afirmaţia păru perfect credibilă. îşi trecu un deget peste suprafaţa albă şi strălucitoare, apoi strecură petala în gură, închizând ochii ca să-i savureze aroma. - Are gustul orei de culcare. Momentul îi oferi ocazia s-o studieze. Arăta altfel decât la extragere. în afara unor mici pete rămase ici şi colo, machiajul îi fusese şters şi, fară el, părea mai tânără. Avea buzele crăpate, părul, lăsat liber, rochia curcubeu, prăfuită şi mototolită. Urma loviturii primarului era acum o vânătaie de un mov întunecat. Dar mai era şi altceva. Coriolanus avea din nou impresia că vede un spectacol, de data asta privat. Când deschise ochii, fata îşi îndreptă toată atenţia asupra lui. - După cum arăţi, n-ar trebui să fii acum aici.

- Probabil că nu, recunoscu el. Dar sunt mentorul tău. Şi am vrut să te întâlnesc în condiţii stabilite de mine. Nu de creatorii-de-joc. - Ah, un rebel! conchise ea. în gura cetăţenilor din Capitoliu, cuvântul suna plin de venin, însă ea îl pronunţase pe un ton aprobator, aproape ca pe un compliment. Sau îşi bătea joc de el? îşi aminti că fata asta umbla cu şerpi în buzunar şi că regulile obişnuite nu se aplică în cazul ei. - Şi ce face un mentor pentru mine, în afară de a-mi aduce trandafiri? îl întrebă. - Mă străduiesc din toate puterile să-ţi port de grijă, răspunse el. Ea aruncă o privire peste umăr, către Apărătorii Păcii, care azvârleau pe peron doi copii pe jumătate morţi de foame. Fata îşi rupse un dinte în cădere, iar băiatul se alese cu mai multe lovituri de picior. Lucy Gray îi zâmbi lui Coriolanus. - Atunci, baftă, frumosule! îi zise şi se întoarse lângă Jessup, lăsându-l baltă cu tot cu trandafirul lui. Când Apărătorii Păcii începură să mâne tributurile către ieşirea principală din gară, Coriolanus simţi că prilejul favorabil îi alunecă printre degete. Nu câştigase încrederea fetei. Nu reuşise decât, poate, s-o amuze pentru câteva clipe. Era clar că-l consideră inutil şi poate avea dreptate, dar, ţinând cont de miză, trebuia să mai încerce. Traversă gara şi, în faţa uşii, ajunse din urmă grupul de tributuri. - Scuzaţi-mă, i se adresă şefului Apărătorilor Păcii. Sunt Coriolanus Snow, de la Academie. Arătă cu capul spre Lucy Gray. - Această fată mi-a fost repartizată pe durata Jocurilor Foamei. Mă-ntreb dacă o pot însoţi până la locul unde va fi găzduită. - De-asta ţi-ai pierdut vremea pe-aici toată dimineaţa? Ca să te ducă cineva gratis la spectacol? întrebă Apărătorul Păcii. Duhnea a alcool şi avea ochii tiviţi cu roşu. - Ei bine, de ce nu, domnule Snow? Vino la petrecere! Abia apoi văzu Coriolanus camionul care aştepta tributurile. Nu era atât camion, cât cuşcă pe roţi. O platformă înconjurată de gratii metalice care susţineau un acoperiş de oţel. O clipă, îi veni din nou în minte imaginea circului din copilărie, când văzuse animale sălbatice - feline mari şi urşi - închise în astfel de mijloace de transport. Supunându-se ordinelor, tributurile întinseră mâinile ca să li se scoată cătuşele şi urcară în cuşcă. Coriolanus ezită, apoi observă că Lucy Gray se uită la el şi înţelese că e momentul judecăţii. Dacă dădea înapoi, se termina totul. Avea să-l creadă laş şi să-l respingă definitiv. Respiră adânc şi se urcă în cuşcă. Uşa se trânti în urma lui şi camionul porni cu o zdruncinătură, dezechilibrându-l. Se prinse din reflex de gratiile din dreapta şi se răsuci, ajungând cu fruntea între ele când două tributuri în cădere se loviră de el. Le împinse înapoi cu forţă şi se întoarse către ceilalţi pasageri. Acum toată lumea se ţinea de cel puţin o gratie, numai fata cu dintele rupt era încleştată de piciorul băiatului din districtul ei. In timp ce camionul înainta huruind pe un bulevard larg, începură să se înveţe cu mersul hurducat. Coriolanus ştia că făcuse o greşeală. Chiar şi în aer liber, duhoarea era copleşitoare. Triburile se îmbibaseră de mirosul din vagonul de vite care, amestecat cu cel de om nespălat, îl îngreţoşa. Acum, de aproape, vedea cât de murdari sunt cu toţii, cât de injectaţi le sunt ochii şi cât de învineţite mâinile şi picioarele. Lucy Gray stătea îngrămădită într-un colţ din faţă, tamponându-şi o zgârietură nouă de pe frunte cu poala mototolită a rochiei. Prezenţa lui nu părea s-o intereseze, însă ceilalţi îl fixau cu privirile unei haite de sălbăticiuni care întâlneşte un pudel răsfăţat. Măcar sunt în formă mai bună decât ei, se gândi, strângând pumnul în jurul tulpinii trandafirului. Dacă mă atacă, am o şansă. Oare chiar avea? împotriva numărului lor atât de mare? Camionul încetini ca să lase un troleibuz arhiplin să traverseze bulevardul. Deşi se afla în partea din spate a camionului, Coriolanus se ghemui ca să nu fie văzut. Troleibuzul trecu şi camionul îşi continuă drumul, iar el îndrăzni să-şi îndrepte spatele. Ceilalţi, tributurile, râdeau de el sau cel puţin rânjeau la vederea evidentei lui nelinişti. - Care-i problema, frumuşelule? Ai greşit cuşca? întrebă băiatul din Districtul 11, care nu râdea deloc. Ura lui nemascată îl năuci pe Coriolanus, dar încercă să nu pară impresionat. - Nu, este exact cuşca pe care-o aşteptam. Celălalt ridică mâinile brusc, cuprinzând gâtul lui Coriolanus cu degete lungi, pline de cicatrice. Apoi îl ţintui de gratii. Copleşit, Coriolanus recurse la o metodă care nu-l dezamăgise niciodată în încăierările din curtea şcolii: adunându-şi toate puterile, îşi pocni adversarul cu genunchiul între picioare. Băiatul din district icni şi se îndoi de mijloc, eliberându-l. - Ar fi putut să te omoare. Fata din Districtul 11 îi tuşi lui Coriolanus în nas. - Acasă, în Unsprezece, a ucis un Apărător al Păcii. N-au descoperit niciodată cine a facut-o. - Ţine-ţi gura, Dill! mârâi băiatul. - Cui îi mai pasă acum? ripostă ea. - Să-l ucidem cu toţii, spuse băiatul mărunţel, cu ranchiună. Nu au ce să ne facă mai rău de-atât. Mulţi dintre ceilalţi murmurară aprobator şi se apropiară cu un pas. Coriolanus se crispa, înspăimântat. Să-l omoare? Chiar se gândeau să-l ucidă în bătaie, la lumina zilei, în centrul Capitoliului? înţelese brusc că exact la asta se gândeau. în definitiv, ce-aveau de pierdut? Cu inima bătându-i nebuneşte, se ghemui uşor, cu pumnii în faţă, anticipând atacul iminent. Din colţul ei, vocea melodioasă a lui Lucy Gray spulberă încordarea. - Nouă probabil că nu. Aveţi rude acasă? E acolo cineva pe care l-ar putea pedepsi? Asta păru să taie avântul tuturor. Fata se strecură printre ceilalţi şi se opri între ei şi Coriolanus. - în plus, e mentorul meu. Trebuie să m-ajute. S-ar putea să am nevoie de el. - Cum se face că tu ai un martor? întrebă Dill. - Mentor. Toţi aveţi câte unul, o lămuri Coriolanus, încercând să pară stăpân pe situaţie. - Atunci unde sunt? îl provocă Dill. Ei de ce n-au venit? - Presupun că n-au avut inspiraţie, răspunse Lucy Gray. Se întoarse cu spatele la Dill şi îi făcu lui Coriolanus cu ochiul. Camionul viră, intrând pe o stradă laterală îngustă, şi se îndreptă, prin hârtoape, către ceea ce părea o fundătură. Coriolanus nu reuşea să se orienteze. încercă să-şi amintească unde fuseseră ţinute tributurile în anii precedenţi. Nu în grajdurile care adăposteau caii Apărătorilor Păcii? Da, parcă aşa auzise. Imediat după sosire, avea să caute un Apărător al Păcii ca să-i explice cum stau lucruri şi, poate, ca să ceară să fie protejat, dată fiind ostilitatea tributurilor. Lucy Gray îi făcuse cu ochiul, deci ar fi meritat să mai rămână cu ea. Se îndreptau către o clădire slab luminată, poate un depozit. Coriolanus inhală ceva cu iz de mosc, mirosul de peşte stricat se contopea cu cel de fân vechi. încercă să-şi dea seama unde se află şi, privind mai atent, văzu două uşi metalice deschizându-se. Un Apărător al Păcii o deschise şi pe cea din spatele camionului şi, până să apuce cineva să coboare, cuşca se înclină, azvârlindu-i pe o placă de ciment rece şi umed. De fapt, nu era o placă, ci mai degrabă un tobogan, fiindcă înclinaţia sa era atât de mare, încât Coriolanus începu imediat să alunece, împreună cu ceilalţi. Scăpă trandafirul când mâinile şi picioarele lui râcâiră cimentul, căutând zadarnic ceva de care să se prindă. Alunecară cu toţii mai bine de şase metri înainte de a ateriza, de-a valma, pe o suprafaţă nisipoasă. Strălucirea soarelui îl orbi în timp ce se târa, descâlcindu-şi trupul din grămadă. înaintă câţiva metri clătinându-se, îşi îndreptă spatele şi încremeni, cuprins de groază. Nu ajunseseră într-un grajd. Nu mai fusese acolo de mulţi ani, dar îşi amintea totul foarte clar. întinderea de nisip. Formaţiunile stâncoase artificiale, strâmbe, foarte înalte. Gratiile metalice, modelate astfel încât să pară lujeri răsuciţi, înşiruite sub forma unui arc amplu, menit să protejeze spectatorii. Printre gratii, căscau gura la el copiii din Capitoliu. Era în casa maimuţelor de la grădina zoologică. Nu s-ar fi simţit mai expus nici dacă ar fi stat dezbrăcat pe Corso, în mijlocul străzii. Măcar atunci ar fi putut să fugă. Acum, când se afla într-o cuşcă, la vedere, înţelegea pentru prima oară neputinţa animalelor de a se ascunde. Copiii începuseră să discute cu însufleţire, arătând către uniforma lui de elev şi atrăgând atenţia adulţilor. Spaţiile dintre gratii se umpleau de feţe omeneşti. Dar cu adevărat îngrozitoare erau cele două camere de televiziune plasate de o parte şi de alta a grupului de vizitatori. Ştirile Capitoliului. Cu omniprezentele lor reportaje şi cu deviza lor sfidătoare: Ceea ce nu vezi aici nu s-a întâmplat. Oh, dar se întâmpla. I se întâmpla lui. în acel moment. I se părea că-şi vede imaginea apărând, în direct, în întregul Capitoliu. Din fericire, şocul îl încremenise, fiindcă singurul lucru mai rău decât să stea la grădina zoologică, printre lepădăturile din districte, ar fi fost s-alerge de colo până colo ca un nebun, încercând să scape. N-aveai cum să ieşi cu uşurinţă. Ţarcul fusese construit pentru animale sălbatice. Să încerce să se ascundă ar fi fost şi mai jalnic, îşi imagină ce mult i-ar fi încântat o asemenea secvenţă pe reporterii de la Ştirile Capitoliului. Ar fi repetat-o până la saturaţie . Pe un fond muzical prostesc, ca şi subtidurile. Topirea Zăpezif! L-ar fi inclus şi în buletinul meteorologic: Prea cald pentru Zăpadă! Ar fi reluat secvenţa pe toată durata vieţii lui. Dizgraţia ar fi fost deplină. Ce altceva îi rămânea de făcut? Numai să stea acolo, hotărât, uitându-se în ochii morţi ai camerelor până ce avea să fie salvat. Se îndreptă de spate, îşi trase umerii înapoi cu o mişcare subtilă şi se strădui să pară plictisit. Publicul începu să-l strige, întrebându-l ce face, ce caută acolo, în cuşcă, dacă are nevoie de ajutor. Cineva îl recunoscu şi numele i se răspândi cu iuţeala fulgerului în mulţimea tot mai numeroasă cu fiecare minut.

- E băiatul familiei Snow! - Cine-s ăştia? - Ştii, cei cu trandafiri pe acoperiş! Cum de atâţia oamenii îşi pierdeau timpul la grădina zoologică într-o zi de lucru? N-aveau o slujbă? Copiii n-ar fi trebuit să fie la şcoală? Nici nu era de mirare că în ţară domnea harababura. Tributurile începură să-l înconjoare, bătându-şi joc de el. Cei doi din Districtul 11, băiatul mic şi rău care-i ceruse moartea şi alţi câţiva. îşi aminti de ura cu care-l priviseră în camion şi se întrebă ce s-ar fi întâmplat dacă l-ar fi atacat în haită. Poate că publicul n-ar fi făcut altceva decât să-i ovaţioneze. Coriolanus încercă să nu intre în panică, dar îşi simţea transpiraţia prelingându-i-se pe coaste. Toate chipurile - ale tributurilor din apropierea lui şi ale mulţimii de dincolo de gratii - prinseră să se înceţoşeze. Trăsăturile deveniră neclare, simple petice de piele întunecate sau luminoase, marcate de trandafiriul gurilor deschise. îşi simţi braţele şi picioarele amorţite, plămânii tânjind după aer. Tocmai îi trecea prin minte s-o rupă la fugă spre tobogan şi să-ncerce să urce, când o voce din spatele lui spuse încet: - Nu da înapoi. Fără să se întoarcă, ştiu că e fata, fata lui, şi simţi o imensă uşurare fiindcă nu era cu desăvârşire singur. Se gândi cu câtă pricepere manipulase ea publicul după ce o atacase primarul, cum câştigase simpatia tuturor cu cântecul ei. Avea dreptate, fireşte. Trebuia să lase impresia că totul se petrece aşa cum plănuise el, altminteri era pierdut. Inspiră adânc şi se întoarse către locul unde stătea fata, punându-şi cu dezinvoltură trandafirul alb după ureche. Părea să facă mereu ceva ca să-şi îmbunătăţească înfăţişarea. îşi netezise volanele în Districtul 12, îşi aranjase părul în gară, iar acum se împodobea cu trandafirul. Coriolanus îi întinse mâna, de parcă ar fi fost cea mai importantă doamnă din Capitoliu. Lucy Gray avea buzele arcuite, cu colţurile în sus. Când îi luă mâna, atingerea ei îi trimise în tot braţul o mică scânteie electrică şi simţi că-i fusese transferată o parte din charisma ei scenică. Schiţă o plecăciune în timp ce ea se ridica în picioare cu o eleganţă exagerată. Epe scenă. Tu eşti pe scenă. E un spectacol, îşi zise el. Se uită la ea şi o întrebă: - Ai vrea să faci cunoştinţă cu câţiva dintre vecinii mei? - Aş fi încântată, răspunse ea, de parcă s-ar fi aflat la un ceai de după-amiază. Partea mea stângă e mai bună, şopti apoi, mângâindu-şi uşor obrazul. Coriolanus nu ştia cum să folosească informaţia, aşa că o ghidă pe fată spre stânga. Lucy Gray le zâmbi larg spectatorilor, părând încântată că se află acolo, dar, în timp ce-o conducea către gratii, Coriolanus îi simţi degetele strângându-le pe ale lui cu forţa unei menghine. între formaţiunile stâncoase şi gratiile casei maimuţelor se afla un şanţ puţin adânc, care reprezentase cândva un obstacol lichid între animale şi vizitatori, însă acum era complet uscat. Coborâră trei trepte, îl traversară, apoi urcară pe o platformă care mărginea întregul ţarc, ceea ce îi aduse ochi în ochi cu vizitatorii. Coriolanus alese un loc aflat la câţiva metri de una dintre camerele de televiziune - mai bine să vină operatorul la el -, unde se îngrămădea un cârd gălăgios de copii mici. Spaţiile dintre gratii erau de vreo zece centimetri - nu suficient ca să-ţi strecori tot trupul, dar, dacă voiai, îţi puteai trece braţul pe-acolo. La apropierea lor, copiii amuţiră şi se traseră înapoi, lipindu-se de picioarele părinţilor. Coriolanus se gândi că ideea ceaiului de după-amiază e la fel de bună ca oricare alta şi continuă să se poarte cu aceeaşi lejeritate. - Bună ziua tuturor! spuse, aplecându-se către copii. Am adus aici o prietenă de-ale mele. Vreţi să faceţi cunoştinţă? Copiii se foiră şi câţiva începură să chicotească. - Da! strigă până la urmă un băieţel. Bătu de câteva ori cu palmele în gratii, apoi îşi îndesă mâinile în buzunar, parcă nesigur. - Am văzut-o la televizor. Coriolanus o conduse pe fată mai aproape de gratii. - îmi îngădui să ţi-o prezint pe domnişoara Lucy Gray Baird? Toţi spectatorii tăceau, neliniştiţi, fiindcă ciudatul tribut stătea la atât de mică distanţă de copii, dar nerăbdători să audă ce-avea să spună. La vreo treizeci de centimetri de gratii, fota se lăsă într-un genunchi. - Salut! Eu sunt Lucy Gray. Pe tine cum te cheamă? - Pontius, răspunse băiatul, aruncându-i o privire mamei lui, ca să prindă curaj. Femeia se uita cu prudenţă la Lucy Gray, însă ea nu-i dădu nicio atenţie. - Bună ziua, Pontius! îi spuse. Ca orice tânăr bine-crescut din Capitoliu, băiatul întinse mâna. Lucy Gray ridică şi ea mâna, ieşindu-i în întâmpinare, dar nu o trecu printre gratii, fiindcă gestul ar fi părut ameninţător. Ca urmare, mâna băiatului pătrunse în cuşcă, întâlnind-o pe a ei. Lucy Gray i-o strânse cu căldură. - Sunt încântată de cunoştinţă. Ea e sora ta? Lucy Gray arătă cu capul către fetiţa de lângă el. Se uita cu ochi rotunzi şi mari şi îşi sugea un deget. - O cheamă Venus, răspunse băiatul. Are numai patru ani. - Ei, cred că e foarte şic să ai patru ani. Sunt încântată de cunoştinţă, Venus. - Mi-a plăcut cântecul tău, şopti fetiţa. - Adevărat? întrebă Lucy Gray. Ce drăguţ din partea ta că mi-o spui! Rămâi cu ochii pe mine, scumpo, fiindcă o să încerc să mai cânt unul. Bine? Venus dădu aprobator din cap, apoi îşi îngropă faţa în fustele mamei sale, stârnind râsete şi câteva exclamaţii pline de simpatie în rândurile mulţimii. Lucy Gray începu să meargă pe lângă gard, păşind în lateral şi intrând în vorbă cu copiii prin dreptul cărora trecea. Coriolanus o urma la mică distanţă, ca să n-o stânjenească. - Ti-ai adus şarpele? o întrebă, cu speranţă în glas, o fetiţă cu mâna încleştată pe băţul unei îngheţate de căpşuni, care picura. - Aş vrea să fi fost posibil. Şarpele ăla e un prieten deosebit, răspunse Lucy Gray. Tu ai un animal al tău? - Am un peşte, spuse fetiţa şi se sprijini de gratii. îl cheamă Bub. îşi mută îngheţata în cealaltă mână şi întinse dreapta printre bare, către Lucy Gray. - Pot să-ţi ating rochia? De pe pumn i se prelingeau spre cot dâre de sirop rubiniu, dar Lucy Gray râse şi-i întinse o margine a fustei. Şovăind, fetiţa îşi trecu degetul peste volane. - E frumoasă. - Şi mie-mi place a ta. Rochia fetiţei era dintr-un material cu imprimeu şters, fără nimic remarcabil. însă Lucy Gray o facu pe copilă să radieze când adăugă: - întotdeauna m-au încântat bulinele. Coriolanus simţea că publicul începe să se uite la tributul lui cu căldură, fară să se mai sinchisească să păstreze distanţa. Oamenii sunt mai uşor de manipulat când e vorba de copiii lor. Sunt mulţumiţi dacă îi văd pe ei mulţumiţi. Părând să ştie asta din instinct, Lucy Gray înainta fară să le dea atenţie adulţilor. Mai avea doar câţiva paşi până să ajungă la una dintre camerele de televiziune şi la reporterul care o însoţea. Probabil o simţise, dar, când se ridică în picioare şi se pomeni în faţa ei, tresări uşor, apoi râse. - O, salut! Suntem în direct la televizor? Reporterul din Capitoliu, un tânăr dornic să găsească o poveste captivantă, se aplecă spre ea cu entuziasm. - în mod sigur. - Şi tu cine eşti? - Sunt Lepidus Malmsey, de la Ştirile Capitoliului, răspunse el cu un zâmbet larg. Aşadar, Lucy, eşti tribut din Districtul 12? - Mă numesc Lucy Gray şi, de fapt, nu sunt din Doisprezece, zise ea. Ai mei îşi spun Stolul. Suntem muzicanţi profesionişti. într-o zi am luat-o în direcţia greşită şi am fost siliţi să rămânem acolo. -Aha. Şi atunci... din ce district eşti? întrebă Lepidus. - Din niciunul. Umblăm din loc în loc, după cum avem chef. Lucy Gray tăcu câteva clipe. - Mă rog, aşa obişnuiam. Până în urmă cu câţiva ani, când ne-au adunat Apărătorii Păcii.

- Dar acum te numeri printre cetăţenii Districtului 12, insistă reporterul. - Dacă zici tu... Privirea lui Lucy Gray alunecă spre mulţime, de parcă fota începea să se plictisească. Reporterul simţi că-i scapă printre degete. - Rochia ta a Scut senzaţie în Capitoliu! - Da? Stolul adoră culorile, iar mie îmi plac mai mult decât oricui. Rochia a fost a mamei, aşa că, pentru mine, e cu totul specială. - Mama ta e în Districtul 12? întrebă Lepidus. - Doar oasele ei, dragule. Doar oasele ei sidefii. Lucy Gray se uită drept în ochii reporterului care, pus în dificultate, nu reuşea să formuleze următoarea întrebare. Ea îl privi o clipă cum face eforturi, apoi arătă spre Coriolanus. -

îl cunoşti pe mentorul meu? Spune că îl cheamă Coriolanus Snow. E un băiat din Capitoliu şi e clar că am nimerit prăjitura cu frişcă, fiindcă niciun alt mentor n-a mai venit să-şi întâmpine tributul.

Ei bine, ne-a făcut tuturor o surpriză. Profesorii tăi ţi-au spus să vii aici, Coriolanus? întrebă Lepidus. Coriolanus se apropie cu un pas de cameră, încercând să fie fermecător şi puţin ştrengar. - Nu mi-au spus să nu vin. Din mulţime se auziră râsete discrete. - Dar mi-au spus că trebuie s-o prezint pe Lucy Gray Capitoliului. Am ţinut minte şi am luat-o în serios. - Deci nu te-ai gândit de două ori înainte de a te arunca într-o cuşcă plină cu tributuri? întrebă reporterul. - Ba chiar de trei ori şi cred că, în curând, o să-mi pară rău că n-am făcut-o de patru sau de cinci, recunoscu Coriolanus. Dar, dacă ea are destul curaj să se afle aici, eu de ce n-aş avea? - Oh, la drept vorbind, eu n-am avut de ales, preciză Lucy Gray. - La drept vorbind, nici eu n-am avut, ripostă Coriolanus. După ce te-am auzit cântând, n-am mai putut sta deoparte. Mărturisesc că mă număr printre admiratorii tăi. Ca răspuns la un ropot firav de aplauze, Lucy Gray îşi undui fusta foşnitoare. Pentru binele tău, sper că Academia e de acord cu tine, Coriolanus, comentă Lepidus. Cred că, în privinţa asta, o să te lămureşti cât de curând. Coriolanus se întoarse şi văzu deschizându-se uşile metalice, cu gratii la geamuri, din partea din spate a casei maimuţelor. Patru Apărători ai Păcii intrară şi se îndreptară spre el. Coriolanus se uită din nou la cameră, hotărât să-şi facă o ieşire frumoasă. Vă mulţumesc că ne-aţi fost alături, spuse. Nu uitaţi, ea este Lucy Gray Baird, reprezentanta Districtului 12. Dacă aveţi un minut liber, treceţi pe la grădina zoologică s-o salutaţi. Vă garantez că merită efortul. Fata îi întinse mâna, uşor îndoită din încheietură, parcă invitându-l să i-o sărute. El acceptă sugestia şi, când îi atinse pielea cu buzele, simţi o furnicătură plăcută. După ce flutură mâna pentru ultima dată în direcţia mulţimii, porni calm spre Apărătorii Păcii. Unul dădu scurt din cap şi, fără o vorbă, Coriolanus ieşi din ţarc în urma lor, în aplauzele considerabile ale spectatorilor. După ce se închiseră uşile în spatele lui, răsuflă adânc şi îşi dădu seama cât de speriat fusese. Se felicită în gând că-şi păstrase farmecul în pofida presiunii, dar feţele încruntate ale Apărătorilor Păcii îi sugerau că ei nu sunt de aceeaşi părere. - De-a ce crezi că te joci? îl întrebă o femeie care se număra printre aceştia. Nu ai voie să intri acolo. - Aşa am crezut şi eu, până când unii de-ai voştri mi-au făcut vânt fără nicio jenă pe un tobogan, ripostă Coriolanus, gândindu-se că asocierea dintre ai voştri şijară nicio jenă conţinea doza potrivită de superioritate. Eu mi-am dat consimţământul doar pentru o călătorie până la grădina zoologică. O să-i explic cu plăcere şefului vostru ce s-a întâmplat şi o să-i identific pe cei care mi-au făcut asta. însă vouă vă ofer mulţumirile mele. - Îhî, făcu ea, scurt. Am primit ordin să te escortăm la Academie. - Cu atât mai bine, zise Coriolanus, părând mult mai sigur pe el decât se simţea. Reacţia promptă a şcolii îl neliniştea. Televizorul aflat în partea din spate a dubei Apărătorilor Păcii era stricat, dar, pe drum, întrezări părţi din reportaj pe imensele ecrane publice plasate din loc în loc prin Capitoliu. începu să clocotească de energie nervoasă când văzu mai întâi imagini ale lui Lucy Gray şi apoi ale lui, transmise în întregul oraş. N-ar fi fost niciodată în stare să pună la cale ceva atât de cutezător, dar, dacă tot se întâmplase, putea să se bucure de rezultat. Şi, îşi spuse, chiar oferise un spectacol excelent. Nu-şi pierduse capul. Rămăsese pe poziţie. îi dăduse fetei rolul principal şi ea era o actriţă înnăscută. Făcuse faţă situaţiei cu demnitate şi cu un strop de ironie amuzantă. Când ajunseră la Academie, îşi recăpătase calmul şi urcă scările stăpân pe sine. îl ajută faptul că toate capetele se întorceau către el şi nu se îndoia că, dacă n-ar fi fost Apărătorii Păcii care să-i ţină la distanţă, toţi colegii ar fi roit în jurul lui. Se gândi că o să fie dus în cancelarie, dar, dintre toate destinaţiile posibile, garda lui îl aşeză pe bancheta din faţa uşii laboratorului de biologie avansată, rezervat doar elevilor din ultimul an cu înclinaţii deosebite pentru ştiinţele naturii. Deşi nu era materia lui preferată - mirosul de formaldehidă îi declanşa reflexul de vomă şi detesta să lucreze cu un partener -, se descurcase destul de bine la partea de manipulare genetică pentru a-şi câştiga un loc acolo. Nu se ridica nicidecum la înălţimea expertei Io Jasper, care părea să se fi născut cu un microscop ataşat de ochi. însă era întotdeauna amabil cu ea şi, ca urmare, făta îl adora. Cu oamenii nepopulari, un efort mărunt te ducea departe. Dar cine era el, să se simtă superior? Pe peretele din faţa lui, pe un avizier destinat elevilor, fusese pusă o listă. A 10-a Ediţie a JOCURILOR FOAMEI REPARTIZAREA MENTORILOR DISTRICTUL 1 Băiat Livia Cardew Fată Palmyra Monty DISTRICTUL 2 Băiat Sejanus Plinth Fată Florus Friend DISTRICTUL 3 Băiat Io Jasper Fată Urban Canvilk DISTRICTUL 4 Băiat Persephone Price Fată Festus Creed DISTRICTUL 5 Băiat Dennis Fling Fată Iphigenia Moss DISTRICTUL 6 Băiat Apollo Ring Fată Diana Ring DISTRICTUL 7 Băiat Vipsania Sickle Fată Pliny Harrington DISTRICTUL 8 Băiat Juno Phipps Fată Hilarius Heavensbee DISTRICTUL 9 Băiat Gaius Breen Fată Androcles Anderson DISTRICTUL 10 Băiat Domitia Whimsiwick FatăArachne Crane DISTRICTUL 11 Băiat Clemensia Dovecote Fată Felix Ravinstill DISTRICTUL 12

Băiat Lysistrata Vickers Fată Coriolanus Snow Ar fi putut exista ceva care să-i reamintească, public şi usturător, cât de precară îi e poziţia, mai bine decât făptui că figura la sfârşit, ca un lucru de care ţi-ai amintit prea târziu? După ce-şi petrecu câteva minute întrebându-se de ce a fost adus la laborator, escorta sa îi spuse că poate intra. Bătu la uşă, şovăitor, şi o voce pe care o recunoscu ca fiind a decanului Highbottom îl invită să intre. Se aştepta să fie de faţă şi Satyria, însă în laborator mai era doar o persoană - o femeie în vârstă, mică de statură şi adusă de spate, cu părul cărunt cârlionţat. Cu o bară de metal, sâcâia un iepure închis într-o cuşcă. II împunse printre gratii până când animalul, modificat genetic pentru a căpăta puterea fălcilor unui buldog, îi smulse bara din mână şi o muşcă, rupând-o în două. Pe urmă, femeia se îndreptă de spate, în măsura în care o putea face, se uită la Coriolanus şi exclamă: - Hopa-ţupa, ţopa-hop! Dr. Volumnia Gaul, şefă creatorilor-de-joc şi creierul genial din spatele diviziei de arme experimentale a Capitoliului, îl înspăimântase pe Coriolanus încă din copilărie. Când avea nouă ani, în timpul unei excursii în mijlocul naturii, clasa lui o privise topind, cu un soi de laser, carnea de pe un şobolan de laborator; pe urmă îi întrebase dacă au acasă vreun animal de companie de care sau plictisit. Coriolanus nu avea niciunul - cum şi-ar fi putut permite familia să-l hrănească? însă Pluribus Bell avea o pisică albă, pufoasă, pe nume Boa Bell, care stătea pe genunchii stăpânului ei, dând cu lăbuţele în panglicile perucii lui pudrate. îl îndrăgise pe Coriolanus şi-şi începea torsul scrâşnit, ca de mecanism, când o mângâia pe cap. într-una din zilele când mersese cu greutate printr-o zloată rece ca gheaţa, ca să dea la schimb o conservă cu fasole lima pentru nişte varză, căldura nevinovată a blănii ei moi îi adusese alinare. îl întorcea pe dos gândul că Boa Bell şi-ar fi putut găsi sfârşitul într-un laborator. Coriolanus ştia că dr. Gaul predă un curs la Universitate, dar la Academie era văzută extrem de rar. Fiind şefa creatorilor-de-joc, tot ce ţinea de Jocurile Foamei reprezenta domeniul ei. Oare excursia lui la grădina zoologică o adusese acolo? Era pe punctul să-şi piardă calitatea de mentor? - Hopa-ţupa, ţopa-hop! Dr. Gaul zâmbi cu gura până la urechi. - Cum te-ai descurcat? Izbucni în râs. - E ca un cântecel pentru copii. Hopa-ţupa, ţopa-hop, cum te-ai descurcat? La zoo, cu tribut cu tot, în cuşc-ai picat! Buzele lui Coriolanus se întinseră într-un zâmbet firav. îi aruncă o privire lui Highbottom, căutând un indiciu care să-i spună cum să reacţioneze. însă decanul stătea prăbuşit la o masă de laborator şi, după cum îşi masa tâmplele, capul părea să-i zvâcnească de durere. Nu se putea aştepta la niciun ajutor din partea lui. - Da, răspunse Coriolanus. Am căzut acolo, asta s-a-ntâmplat. Dr. Gaul îl privi înălţând din sprâncene, ca şi cum ar mai fi aşteptat ceva. -Şi? - Şi... şi-am ajuns pe scenă, nu? adăugă el. - Ha! Exact! Exact asta aţi făcut! Dr. Gaul îl învălui într-o privire aprobatoare. - Eşti bun la jocuri. Poate cândva o să devii creator-de-joc. Aşa ceva nu-i trecuse niciodată prin cap. Nu era lipsă de respect pentru Remus, dar nu i se părea cine ştie ce meserie. Nu-ţi trebuia vreo aptitudine deosebită ca s-arunci într-o arenă câteva arme şi nişte copii care să se omoare între ei. Creatorilor le revenea probabil şi sarcina de a organiza extragerile şi de a filma Jocurile, dar el unul îşi dorea o carieră mai solicitantă. - Mai am multe de învăţat înainte de a putea măcar să mă gândesc la asta, zise cu modestie. - Instinctul există. E tot ce contează, zise dr. Gaul. Ia spune-mi, ce te-a îndemnat să intri în cuşcă? Fusese un accident. Era gata să mărturisească, dar în minte în reveniră cuvintele şoptite de Lucy Gray: Nu da înapoi. Păi... tributul meu, fata aia e dintre cei mărunţei. Genul care moare în primele cinci minute ale Jocurilor. Dar e atrăgătoare într-un mod, ca să zic aşa, zgomotos, cu cântecele ei şi tot restul. Coriolanus se întrerupse câteva clipe, ca şi cum şi-ar fi trecut în revistă planul. -

Nu cred că are vreo şansă să câştige, însă nu e ceea ce urmărim, nu-i aşa? Mi s-a spus că încercăm să atragem publicul. Asta e misiunea mea. Să fac oamenii să urmărească Jocurile. Prin urmare, m-am întrebat cum să intru în legătură cu publicul. Mă duc acolo unde sunt camerele de televiziune.

Dr. Gaul dădu din cap. - Da, da. Jocurile Foamei nu pot exista fără public. Se întoarse către decan. - Vezi, Casca, băiatul ăsta a luat iniţiativa. înţelege că e important să menţinem Jocurile în viaţă. Decanul Highbottom îl privi chiorâş, cu scepticism. - Oare? Sau pur şi simplu se dă în spectacol pentru o notă mai mare? Care crezi că e scopul Jocurilor Foamei, Coriolanus? - Pedepsirea districtelor pentru rebeliune, răspunse el fără ezitare. - Da, dar pedeapsa poate lua o multitudine de forme, sublinie decanul. De ce tocmai Jocurile Foamei? Coriolanus deschise gura, apoi şovăi. De ce Jocurile Foamei? De ce să nu-i bombardeze pur şi simplu sau să nu le mai trimită mâncare ori să recurgă la execuţii publice, pe treptele clădirilor Justiţiei din districte? în minte îi veni Lucy Gray, îngenuncheată lângă gratiile cuştii, intrând în vorbă cu copiii şi îmblânzind astfel mulţimea. între copii şi adulţi exista o legătură pe care îi era greu s-o definească logic. - Pentru că... Din pricina copiilor. Ei contează pentru oameni. - Cum contează? insistă decanul. - Oamenii iubesc copiii, răspunse Coriolanus. Dar, chiar în timp ce rostea cuvintele, le puse la îndoială. în timpul războiului, fusese bombardat, înfometat şi abuzat în multiple moduri, şi nu doar de rebeli. O varză smulsă din mâinile lui. Un Apărător al Păcii învineţindu-i felea fiindcă ajunsese, din greşeală, prea aproape de vila preşedintelui. îşi aminti că nimeni, absolut nimeni nu se oprise să-l ajute când, bolnav de gripa lebedei, se prăbuşise şi zăcuse pe stradă. Chinuit de frisoane, arzând de febră, cu braţele şi picioarele săgetate de dureri. Deşi ea însăşi era bolnavă, Tigris îl găsise în noaptea aia şi îl adusese acasă. Şovăi. - Uneori îi iubesc, adăugă, dar feră convingere. Dacă se gândea mai bine, dragostea oamenilor pentru copii părea foarte nestatornică. - Nu ştiu de ce, recunoscu. Decanul Highbottom aruncă o privire spre dr. Gaul. - Vezi? E un experiment eşuat. - Este, dacă nu-l supraveghează nimeni! se răsti ea. îi zâmbi lui Coriolanus cu indulgenţă. - El însuşi e un copil. Dă-i timp. Presimt că e promiţător. Ei, acum plec să-mi vizitez mutanţii, îşi târşâi picioarele către uşă şi, în trecere, îl bătu pe Coriolanus pe braţ. - E strict confidenţial, dar cu reptilele se petrece ceva minunat. Coriolanus se pregăti s-o urmeze, dar vocea decanului Highbottom îl opri. - Vasăzică, întregul spectacol a fost planificat. Ciudat! Fiindcă în cuşcă, când te-ai ridicat, m-am gândit că vrei s-o rupi la fugă. - Intrarea a fost mult mai solicitantă fizic decât m-am aşteptat. Am avut nevoie de ceva timp ca să mă orientez. Trebuie să recunosc din nou că mai am multe de învăţat, răspunse Coriolanus. - Intrând printre ei, ai încălcat nişte limite. Primeşti o bilă neagră pentru purtare nechibzuită, care ar fi putut duce la rănirea unui elev. Adică a ta. O să ţi se consemneze în dosarul permanent, spuse decanul. O bilă neagră? Ce însemna asta? Coriolanus trebuia să studieze ghidul elevului Academiei, ca să poată contesta pedeapsa. Decanul îi distrase atenţia când scoase din buzunar un flacon minuscul, îi deşurubă capacul şi puse pe limbă trei picături de lichid limpede. Orice ar fi fost - cel mai probabil morfină - îşi facu imediat efectul, fiindcă decanului i se destinse tot trupul şi privirea i se însenină, umplându-se de încântare. Zâmbi cu răutate. - Trei astfel de bile negre, şi-o să fii exmatriculat. Snow — în Ib. engl. (n. tr.). Coriolanus nu mai primise niciodată o mustrare oficială, nimic care să-i păteze dosarul imaculat. - Dar... dădu el să protesteze. - Pleacă până n-o primeşti pe a doua, pentru nesupunere, îl întrerupse decanul Highbottom.

Tonul era neînduplecat, fară nicio invitaţie la negociere. Coriolanus făcu ce i se ceruse. Decanul Highbottom chiar spusese „exmatriculat"? Părăsi agitat Academia, însă nefericirea i se spulberă, mulţumită atenţiei primite - de la colegii lui pe coridoare, de la Tigris şi de la mamaiestoasa, în timpul cinei frugale, cu ouă ochiuri şi supă de varză, de la oameni complet necunoscuţi, seara, pe drum, când se întoarse la grădina zoologică, dornic fiind să rămână cât mai implicat în jocuri. Strălucirea de un portocaliu blând a apusului inunda oraşul şi o adiere răcoroasă alunga arşiţa înăbuşitoare a zilei. Oficialităţile prelungiseră programul grădinii zoologice până la nouă seara, permiţându-le cetăţenilor să vadă tributurile, dar, de la vizita lui anterioară, nu se mai transmisese niciun reportaj în direct. Coriolanus se hotărâse să-şi facă din nou apariţia ca să vadă cum se descurcă Lucy Gray şi să-i sugereze să mai cânte ceva. Publicul avea să adore asta şi poate că ar fi atras camerele de televiziune. Mergând pe aleile şerpuitoare ale grădinii, se simţi cuprins de nostalgia zilelor frumoase petrecute acolo în copilărie, dar cuştile pustii îl întristară. Cândva fuseseră pline cu creaţiile fascinante ale artei genetice a Capitoliului. Acum, într-una dintre ele, o broască-ţestoasă zăcea în nămol, respirând hârâit. Un tucan murdar de noroi ţipa strident sus, pe crengi, zburând nestingherit dintr-o cuşcă în alta, în fâlfâit de aripi. Erau puţinii supravieţuitori ai războiului, când cele mai multe animale muriseră de foame sau fuseseră mâncate. Doi ratoni costelivi, veniţi, probabil, de alături, din parcul oraşului, scotoceau într-un coş de gunoi răsturnat. Nu prosperau decât şobolanii, care se vânau unii pe alţii în jurul ţâşnitorilor şi alergau pe alee, la doar câţiva paşi de el. Pe măsură ce se apropie de casa maimuţelor, aleile deveniră tot mai aglomerate, iar de la un capăt la altul al cuştii, pe lângă gratii, găsi înşiraţi vreo sută de oameni. Unii îl înghiontiră, trecând grăbiţi pe lângă el, şi îl recunoscu pe Lepidus Malmsey, care-şi făcea loc printre vizitatori, însoţit de cameraman. In faţă se stârnise un soi de agitaţie, şi Coriolanus se cocoţă pe un bolovan, ca să vadă mai bine. Spre nemulţumirea lui, îl descoperi lângă cuşcă pe Sejanus, cu un rucsac mare alături. întindea printre gratii ceea ce părea să fie un sandvici, oferindu-l tributurilor dinăuntru, care, pe moment, şovăiau. Coriolanus nu auzea ce spune, dar avea impresia că încearcă s-o convingă pe Dill, fata din Districtul 11, să ia sandviciul. Ce punea Sejanus la cale? încerca să-l întreacă, să-i fure gloria zilei? Să folosească ideea vizitei la grădina zoologică, modificând-o astfel încât lui Coriolanus să-i fie imposibil să concureze cu el, fiindcă nu-şi putea permite? Rucsacul era plin cu sandviciuri? Fata aia nici măcar nu era tributul lui. Când îl zări pe Coriolanus, Sejanus se lumină la faţă şi îi făcu semn să se apropie. Coriolanus îşi croi drum cu nonşalanţă prin mulţime, atrăgând atenţia tuturor. - Necazuri? îl întrebă pe Sejanus, cu ochii la rucsac. Era încărcat nu doar cu sandviciuri, ci şi cu prune proaspete. - Niciunul n-are încredere în mine. Şi de ce-ar avea? zise Sejanus. O fetiţă înfumurată veni lângă ei şi arătă cu degetul o plăcuţă fixată pe un stâlp de la marginea ţarcului. - Acolo scrie: „Vă rugăm să nu hrăniţi animalele." - Numai că ei nu sunt animale, replică Sejanus. Sunt copii, ca tine şi ca mine. - Nu sunt ca mine! protestă fetiţa. Sunt din districte. De-aia locul lor e într-o cuşcă! - Repet, sunt ca mine, zise sec Sejanus. Coriolanus, crezi că-ţi poţi convinge tributul să se apropie? Dacă vine ea, s-ar putea să vină şi ceilalţi. Probabil sunt morţi de foame. Mintea lui Coriolanus lucra cu repeziciune. Primise deja o bilă neagră şi nu voia să-şi forţeze norocul cu decanul Highbottom. Totuşi, bila neagră fusese pentru punerea unui elev în pericol şi, de partea aceasta a gratiilor, se afla în deplină siguranţă. Dr. Gaul, care era demonstrabil mai influentă decât decanul, îl felicitase pentru iniţiativă. Şi, sincer vorbind, n-avea interesul să-i cedeze lui Sejanus locul pe scenă. Grădina zoologică era spectacolul lui, el şi Lucy Gray erau vedetele. Chiar atunci, îl auzi pe Lepidus şoptindu-i numele lui cameramanului şi-i simţi pe spectatorii din Capitoliu privindu-l. O văzu pe Lucy Gray în fundul cuştii, spălându-se pe mâini şi pe faţă la un robinet ieşit în afara zidului, la înălţimea genunchilor. Se şterse cu fusta ei cu volane, îşi aranjă buclele şi îşi potrivi trandafirul după ureche. - N-o pot trata ca pe un animal la ora mesei, îi spuse lui Sejanus. Mai înainte se purtase cu ea ca şi cum ar fi fost o doamnă, nu putea să-i împingă acum mâncare printre gratii. - Tributului meu nu-i pot face asta. Dar o pot invita la cină. Sejanus se grăbi să dea aprobator din cap. - Ia orice vrei. Mami a făcut în plus. Te rog. Coriolanus alese din rucsac două sandviciuri şi două prune şi traversă spaţiul care-l despărţea de marginea casei maimuţelor, spre o stâncă plată ce semăna cu o banchetă. Niciodată în viaţa lui, nici chiar în anii cei mai răi, Coriolanus nu plecase de-acasă fară o batistă curată în buzunar. Mamaiestoasa insista pentru păstrarea anumitor obiceiuri civilizate, ca o barieră între ei şi haos. Aveau sertare mari, pline cu tot felul de batiste, de la cele cu dantelă până la cele brodate cu flori, adunate de-a lungul mai multor generaţii. Acum întinse pătratul de in alb, uzat şi uşor mototolit, şi puse mâncarea pe el. Când se aşeză, Lucy Gray veni spre gratii neinvitată. - Sandviciurile astea sunt pentru cineva? întrebă ea. - Pentru tine, răspunse Coriolanus. Lucy Gray se aşeză cu un picior sub ea şi acceptă un sandvici. După ce îi inspectă conţinutul, muşcă delicat dintr-un colţ. - Tu nu mănânci? Coriolanus nu era hotărât. Deocamdată totul mergea bine, o scosese iarăşi dintre ceilalţi, prezentând-o ca pe un personaj valoros. Dar să mănânce cu ea? Ar fi putut depăşi anumite limite. - Prefer să le mănânci tu. Ca să-ţi păstrezi puterile. - De ce? Ca să-i pot frânge gâtul lui Jessup în arenă? Ştim amândoi că nu ăsta e punctul meu forte, ripostă ea. Când simţi mirosul sandviciului, lui Coriolanus îi chiorăiră maţele. O felie groasă de ruladă cu carne şi pâine albă. In ziua aceea ratase prânzul de la Academie, iar acasă şi micul dejun, şi cina fuseseră sărăcăcioase. Ketchupul care se prelingea din sandviciul lui Lucy Gray îi dădu lovitura de graţie. Luă al doilea sandvici şi îşi înfipse dinţii în el. Plăcerea îi străbătu trupul ca un mic şoc şi se opuse impulsului de a devora sandviciul din două înghiţituri. - Acum e ca un picnic. Lucy Gray se uită la celelalte tributuri, care se apropiaseră, dar încă ezitau. - Ar trebui să primiţi toţi câte unul. E într-adevăr foarte bun! le strigă. Haide, Jessup! încurajat, băiatul masiv din districtul ei se apropie încet de Sejanus şi îi luă sandviciul din mână. Aşteptă până ce apăru şi o prună, apoi se îndepărtă fară un cuvânt. Celelalte tributuri dădură năvală spre gratii, întinzând mâinile printre ele. Sejanus le umplu cât de repede putu şi, într-un minut, rucsacul aproape că se goli. Tributurile se împrăştiară prin cuşcă, se ghemuiră asupra mâncării, apărându- o, apoi o înfulecară. Singurul care nu venise la Sejanus era chiar tributul lui, băiatul din Districtul 2. Stătea în picioare în fundul cuştii, cu braţele încrucişate la pieptul lui colosal, privindu-şi mentorul de sus. Sejanus scoase din rucsac ultimul sandvici şi i-l întinse. - Marcus, ăsta e pentru tine. Ia-l. Te rog. Dar Marcus rămase locului, neclintit, cu faţa împietrită. - Te rog, Marcus, insistă Sejanus. Trebuie să fii mort de foame. Marcus îl măsură cu privirea de sus până jos, apoi îi întoarse ostentativ spatele. Lucy Gray urmări scena cu interes. - Ce se petrece acolo? - Ce vrei să spui? întrebă Coriolanus. - Nu ştiu exact, răspunse ea. Lasă impresia că e ceva personal. Băiatul mărunţel care voise să fie ucis Coriolanus în camion veni în fugă şi smulse sandviciul nerevendicat. Sejanus nu schiţă niciun gest ca să-l oprească. Echipa de la ştiri încercă să-l abordeze, dar el nu-i dădu nicio atenţie şi dispăru în mulţime, cu rucsacul gol atârnat pe umăr. Echipa mai filmă o vreme tributurile, apoi porni către Lucy Gray şi Coriolanus, care îşi îndreptă spatele şi îşi trecu limba peste dinţi, ca să cureţe resturile de ruladă cu carte. Ne aflăm la grădina zoologică, cu Coriolanus Snow şi cu tributul său, Lucy Gray Baird. Un alt elev a împărţit sandviciuri. E şi el mentor? Lepidus întinse microfonul către ei, în căutarea unui răspuns. Lui Coriolanus nu-i plăcea să împartă luminile rampei cu alţii, dar prezenţa lui Sejanus putea să-l protejeze. Oare decanul Highbottom avea să-i dea o bilă neagră fiului omului care reconstruise Academia? Cu câteva zile în urmă, sar fi gândit că Snow e un nume cu mai multă greutate decât Plinth, dar repartizarea tributurilor îi dovedise contrariul. Dacă decanul Highbottom voia să-l mustre, prefera să împartă mustrarea cu Sejanus.

- E colegul meu de clasă, Sejanus Plinth, îl informă pe Lepidus. - Ce urmăreşte, aducându-le tributurilor sandviciuri scumpe? Capitoliul le hrăneşte, cu siguranţă, comentă reporterul. - Ca să se ştie, eu am mâncat ultima oară în noaptea dinaintea extragerii, anunţă Lucy Gray. Cred că au trecut trei zile de-atunci. - Aha! Bine, atunci savurează-ţi sandviciul! spuse Lepidus. îi facu semn operatorului să îndrepte camera către celelalte tributuri. Lucy Gray se ridică fulgerător, se aplecă spre gratii şi atrase din nou atenţia asupra ei. -

Domnule reporter, ştiţi ce-ar fi frumos? Dacă are cineva mâncare în plus, ar putea s-o aducă aici, la grădina zoologică. Nu-i tocmai distractiv să te uiţi la Jocuri dacă suntem toţi prea slăbiţi ca să ne luptăm, nu credeţi?

-

Pe undeva, e adevărat, răspunse reporterul, ezitând.

Mie îmi plac dulciurile, dar nu sunt mofturoasă. Lucy Gray zâmbi şi muşcă din prună. - Bun. Bine, atunci, încheie Lepidus, îndepărtându-se. Coriolanus îşi dădea seama că reporterul se află pe teren nesigur. Oare trebuia s-o ajute să le ceară oamenilor de mâncare? Nu părea o învinuire adusă Capitoliului? în timp ce echipa de la ştiri se îndrepta spre celelalte tributuri, Lucy Gray se aşeză iar în fâţa lui Coriolanus. - Am exagerat? - Nu, după părerea mea. îmi pare rău că nu ţi-am adus mâncare, spuse el. - Ei bine, m-am descurcat cu petalele alea de trandafir, când nu s-a uitat nimeni la mine. Lucy Gray ridică din umeri. - N-aveai de unde să ştii. Terminară de mâncat în tăcere, privindu-l pe reporterul care încerca zadarnic să convingă alte tributuri să vorbească. Soarele apusese şi luna urca pe cer, luminând în locul lui. Grădina zoologică avea să se închidă curând. - Mă gândesc că ar putea fi o idee bună să cânţi din nou, spuse Coriolanus. Ea supse ultima fărâmă de pulpă de pe sâmburele de prună. - Mm-hmm, ar putea fi. îşi tamponă colţurile gurii cu un volan, apoi îşi netezi fusta. Tonul ei de obicei jucăuş deveni sobru. - Aşadar, ca mentor al meu, ce ai de câştigat? Eşti elev, nu? Ce primeşti? O notă cu atât mai bună cu cât strălucesc eu mai tare? - Poate. Coriolanus se simţi stingherit. Acolo, în relativa intimitate din colţul cuştii, îşi dădu pentru prima oară seama că, peste câteva zile, făta o să fie moartă. Fireşte, ştiuse asta de la bun început. Dar se gândise la ea mai degrabă ca la un concurent de care se ocupa. Era mânza lui într-o cursă de cai, câinele lui într-o luptă. Cu cât o trata mai des ca pe ceva deosebit, cu atât devenea mai umană. Aşa cum îi spusese Sejanus fetiţei, Lucy Gray nu era, de fapt, un animal, deşi nu trăia în Capitoliu. Iar el ce făcea acolo? Se dădea în spectacol, cum spusese decanul Highbottom? -

Adevărul e că nici măcar nu ştiu ce primesc, îi mărturisi. Până acum n-au mai existat mentori. Nu trebuie s-o faci. Adică nu trebuie să cânţi.

Ştiu, spuse ea. Totuşi, el dorea ca făta să cânte. - Dar, dacă oamenii te plac, îţi vor aduce mai multă mâncare. Noi n-avem prea multă în plus acasă, îşi simţi obrajii arzând în întuneric. De ce recunoştea aşa ceva în faţa ei? - Nu? întotdeauna am crezut că, în Capitoliu, aveţi o grămadă în plus. Idiotulelişi spuse Coriolanus. Pe urmă întâlni privirea ei şi observă că, pentru prima oară, părea sincer interesată de el. - Oh, nu. Mai ales în timpul războiului. Odată am mâncat o jumătate de borcan de lipici, ca să-mi potolesc durerea de stomac. - Da? Cum a fost? întrebarea ei îl surprinse şi se surprinse pe sine însuşi când începu să râdă. - Cu adevărat lipicios. Lucy Gray zâmbi. - Te cred. Totuşi, sună mai bine decât nişte chestii cu care-a trebuit să mă descurc eu. Dar să nu facem din asta o întrecere. - Sigur că nu. Coriolanus zâmbi la rândul lui. - îmi cer scuze. O să-ţi găsesc ceva de mâncare. Nu trebuie să cânţi ca să te hrăneşti. - N-ar fi prima dată când îmi câştig cina cântând. Nu, nicidecum. Şi-mi place tare mult să cânt. în difuzoare, o voce anunţă că grădina zoologică se închide peste cincisprezece minute. - Trebuie să plec. Dar o să te văd mâine? întrebă el. - Ştii unde mă găseşti, răspunse ea. Coriolanus se ridică şi îşi scutură pantalonii. Scutură şi batista, o împături şi i-o întinse fetei printre gratii. - E curată, o asigură. Cel puţin aşa avea cu ce să-şi şteargă faţa. - Mulţumesc, spuse ea. Pe-a mea am lăsat-o acasă. Cuvântul „acasă" pluti dintre ei. Fata vorbea despre o uşă pe care n-avea s-o mai deschidă niciodată, despre oameni dragi pe care n- avea să-i mai revadă. Coriolanus nu suporta gândul că ar putea fi smuls din casa lui. Nu încăpea îndoială că doar acolo, în apartament, era locul lui; apartamentul era cel mai sigur adăpost, era fortăreaţa familiei. Fiindcă nu ştia ce altceva să spună, se mulţumi să dea din cap, urându-i noapte bună. Nu se îndepărtase nici măcar cu douăzeci de paşi, când glasul tributului său îl opri, înălţându-se, dulce şi clar, în aerul nopţii. Jos în vale, în al văii adânc, Audpe-nnoptate un tren şuierând. Un tren, iubire, îl aud şuierând. Aud pe-nnoptate un tren şuierând Vizitatorii, care începuseră să plece, se întoarseră spre ea şi rămaseră s-o asculte. Fă-mi castel, castel 'nalt, castel mare, Să-mi văd iubitul trecând pe cărare. Să-lvăd, iubire, să-l vădpe cărare. Să-mi văd iubitul trecând pe cărare. Amuţise toată lumea - vizitatorii, tributurile. Nu se mai auzeau decât Lucy Gray şi bâzâitul camerei de televiziune, care se apropia de ea. Fata rămăsese în acelaşi colţ, cu capul sprijinit de gratii. Trimite-mi, te rog, prin poşt-o scrisoare. în Capitoliu trimite-o, la închisoare. In Capitoliu, iubire, la închisoare. în Capitoliu trimite-o, la închisoare. Părea atât de tristă, de pierdută... Roşii trandafiri, violete-albastre, Păsările ştiu taina iubirii noastre. Ştiu, da, toate ¡tiu taina iubirii noastre. Păsările ştiu taina iubirii noastre. Coriolanus încremenise, transfigurat de cântec şi de năvala amintirilor care îl însoţeau. Mama lui îi cânta înainte de culcare. Nu era exact acelaşi cântec, dar o parte dintre cuvinte erau identice: roşii trandafiri, violete-albastre. Şi spunea că îl iubeşte. Se gândi la fotografia cu ramă de argint de pe noptiera lui. Mama lui frumoasă, ţinându-l în braţe când el avea vreo doi ani. Se uitau unul la altul râzând. Oricât s-ar fi străduit, nu-şi putea aminti momentul în care fusese făcută fotografia, dar cântecul îi dezmierdase mintea, chemându-i mama din adâncurile ei. Putea să-i simtă prezenţa, aproape că simţea şi parfumul delicat al pudrei de trandafiri preferate de ea, simţea pătura caldă a siguranţei care îl acoperise în fiecare noapte. înainte de moartea ei. înainte de zilele cumplite care se înşiruiseră la câteva luni după începerea războiului, când primul raid aerian de mare amploare al rebelilor paralizase oraşul. Când intrase în travaliu, nu putuseră s-o ducă la spital şi ceva nu mersese bine. Poate fusese o hemoragie? Un şuvoi de sânge îmbiba cearşafurile, iar mamaiestoasa şi bucătarul încercau să-l oprească, în timp ce Tigris îl trăgea pe el afară din cameră. Pe urmă ea se stinsese şi bebeluşul - care ar fi fost sora lui - se stinsese la rândul său. La scurtă vreme, murise şi tatăl său, dar pierderea lui nu golise lumea în acelaşi fel. Coriolanus mai păstra, în sertarul noptierei, pudriera mamei lui. în vremurile grele, când nu putea s-adoarmă, o deschidea ca să inhaleze parfumul de trandafiri al crustei mătăsoase de pudră din interior. Izbutea întotdeauna să-l liniştească, amintindu-i cum se simţise când era iubit aşa cum îl iubise ea. Bombe şi sânge. Aşa îi omorâseră rebelii mama. Se întrebă dacă o omorâseră şi pe a lui Lucy Gray. Doar oasele ei sidefii. Fata nu părea să simtă nici pic de dragoste pentru Districtul 12, se detaşa întotdeauna de el, spunea că face parte din, din ce... din Stol? - îţi mulţumesc că ai fost alături de mine. Tresări la auzul vocii lui Sejanus. Era în spatele lui, la câţiva paşi distanţă, asculta cântecul stând ascuns după un bolovan.

Coriolanus îşi drese glasul. - Pentru puţin. - Mă îndoiesc că un alt coleg m-ar fi ajutat, sublinie Sejanus. - Niciun coleg de-ai noştri nu şi-a făcut măcar apariţia, răspunse Coriolanus. Asta ne deosebeşte deja de ceilalţi. Cum ţi-a venit ideea să hrăneşti tributurile? Sejanus se uită în jos, la rucsacul gol de la picioarele lui. - De la extragere încoace, îmi tot imaginez că sunt unul dintre ei. Coriolanus era pe punctul să izbucnească în râs, când îşi dădu seama că Sejanus vorbeşte serios. - Pare un joc bizar. - Nu mă pot abţine. Sejanus coborî vocea atât de mult, încât Coriolanus se văzu nevoit să asculte cu mare atenţie. -

E citit numele meu. Urc pe scenă. Acum mi se pun cătuşe. Acum sunt lovit fără niciun motiv. Acum sunt în tren, în întuneric, flămând, avându-i alături doar pe cei pe care trebuie să-i ucid. Acum sunt expus în văzul lumii, o mulţime de străini îşi aduc copiii să se holbeze la mine printre gratii...

Un scârţâit de roţi ruginite le atrase atenţia spre casa maimuţelor. Cam o duzină de baloţi de fân căzură de pe tobogan şi se rostogoliră, oprindu-se morman în cuşcă. - Uite, ăla e probabil patul meu, zise Sejanus. - N-o să ţi se întâmple ţie, Sejanus. - Dar mi s-ar fi putut întâmpla. Cu uşurinţă. Dacă acum n-am fi atât de bogaţi. Aş fi în Districtul 2, poate încă la şcoală sau poate în mină, dar cu siguranţă la extragere. L-ai văzut pe tributul meu? - E greu să nu-l remarci, recunoscu Coriolanus. Cred că are şanse mari să câştige. - Mi-a fost coleg de clasă. înainte de-a veni aici. îl cheamă Marcus, continuă Sejanus. N-am fost tocmai prieteni. Dar cu siguranţă, nici duşmani. într-o zi mi-am prins degetul la uşă, mi l-am strivit zdravăn, şi el a umplut o cană cu zăpadă de pe pervazul ferestrei, ca să nu mi se umfle prea tare. Nici măcar n-a cerut permisiunea profesoarei, a facut-o şi gata. - Crezi că te ţine minte? întrebă Coriolanus. Eraţi mici. De-atunci s-au întâmplat foarte multe. - Oh, mă ţine minte. Acasă, familia Plinth e renumită. Sejanus părea îndurerat. - Suntem renumiţi şi profund dispreţuiţi. - Şi acum eşti mentorul lui, spuse Coriolanus. - Şi acum sunt mentorul lui, repetă Sejanus. Luminile din casa maimuţelor păliră. Câteva tributuri se foiau, facându-şi culcuşuri de fân pentru noapte. Coriolanus îl văzu pe Marcus bând de la robinet şi împroşcându-şi capul cu apă. Apoi băiatul se ridică şi traversă cuşca spre baloţii de fan. Toţi ceilalţi păreau nişte pitici pe lângă el. Sejanus lovi uşor rucsacul cu piciorul. - N-o să ia niciun sandvici de la mine. Mai bine o să intre în Jocuri mort de foame decât să primească mâncare din mâna mea. - Tu n-ai nicio vină, spuse Coriolanus. - Ştiu. Ştiu. Sunt atât de nevinovat, încât inocenţa mea mă sufocă, ripostă Sejanus. Coriolanus încerca să priceapă afirmaţia lui, când în cuşcă începu o luptă. Doi băieţi voiau acelaşi balot de fân şi se încăieraseră pentru el. Marcus interveni, îi prinse pe amândoi de guler şi-i azvârli de parcă ar fi fost două păpuşi de cârpă. Amândoi zburară câţiva metri şi căzură grămadă. După ce băieţii dispărură pe nesimţite în întuneric, Marcus luă balotul pentru culcuşul propriu, câtuşi de puţin impresionat de cele întâmplate. - O să câştige oricum, comentă Coriolanus. Dacă mai avusese vreun dubiu, demonstraţia de forţă a lui Marcus i-l înlăturase. îl cuprinse din nou amărăciunea la gândul că unui Plinth i se repartizase cel mai puternic tribut. Se săturase să-l tot audă pe Sejanus spunând că tatăl lui i-a cumpărat învingătorul. - Oricare dintre noi ar fi fost încântat să-l primească. Sejanus se mai lumină puţin la faţă. - Serios? Atunci ia-l. E al tău. - Nu vorbeşti serios, spuse Coriolanus. - Sunt întru totul serios. Sejanus sări în picioare. -

Vreau să-l ai tu! Eu o iau pe Lucy Gray. O să fie tot oribil, dar cel puţin pe ea n-o cunosc. Ştiu că mulţimea o place, dar la ce-o să-i folosească asta în arenă? N-are cum să-l înfrângă. Fă schimb de tributuri cu mine. Câştigă Jocurile. Ia toată gloria. Te rog, Coriolanus, n-o să uit niciodată că mi-ai făcut favoarea asta.

Pentru câteva clipe, Coriolanus putu să guste dulceaţa victoriei, uralele mulţimii. Dacă reuşise să facă din Lucy Gray o favorită, câte n-ar fi putut face cu cineva debordând de forţă, ca Marcus! Şi, la drept vorbind, ce şanse avea ea? Ochii i se îndreptară spre Lucy Gray, sprijinită de gratii ca un animal în cuşcă. în lumina slabă, culoarea îi pălise, ca şi tot ce-i dădea un aer deosebit, lăsând în urmă o creatură cenuşie, cu faţa învineţită. Nu se putea măsura nici măcar cu celelalte fete, darămite cu băieţii. Gândul că l-ar fi putut înfrânge pe Marcus era ridicol. Ca şi cum ai fi adus în arenă o pasăre cântătoare ca să se bată cu un urs. Buzele lui Coriolanus începuseră să articuleze cuvintele „s-a făcut", dar se opriră. O victorie cu Marcus nu reprezenta o victorie. Nu era nevoie nici de creier, nici de iscusinţă, nici măcar de un noroc deosebit. O victorie cu Lucy Gray ar fi însemnat să ţintească incredibil de departe, dar, reuşind ceva atât de dificil, ar fi intrat în istorie. în plus, fusese vreodată victoria adevăratul scop? Nu de atragerea publicului era vorba? Mulţumită lui, Lucy Gray devenise vedeta Jocurilor, tributul cel mai greu de dat uitării, indiferent dacă avea să câştige sau nu. Se gândi la mâinile lor încleştate, acolo, în grădina zoologică, când izbutiseră să facă faţă situaţiei. Erau o echipă. Fata avea încredere în el. Nu putea să se imagineze spunându-i că renunţă la ea pentru Marcus. Sau, şi mai rău, spunându-le asta spectatorilor. Pe deasupra, ce garanţie avea că Marcus o să fie mai receptiv cu el decât cu Sejanus? Nu părea deloc genul dispus să coopereze cu vreunul dintre ei. El ar arăta ca un prost, cerşind un strop de atenţie de la Marcus, pe când Lucy Gray ar dansa în jurul lui Sejanus. Şi trebuia să mai ia în considerare un lucru. Avea ceva pe care Sejanus Plinth şi-l dorea, şi îl dorea nebuneşte. Sejanus îi uzurpase deja poziţia, moştenirea, hainele, dulciurile, sandviciurile şi privilegiile cuvenite unui Snow. Acum urma să-i ia apartamentul, locul la universitate, însuşi viitorul, şi avea tupeul să fie nemulţumit de un asemenea noroc. Să-l respingă. Ba chiar să-l considere o pedeapsă. Dacă, avându-l pe Marcus ca tribut, se zvârcolea, simţindu-se ruşinat, foarte bine. N-avea decât să se zvârcolească. Din tot ce-i aparţinea, Lucy Gray era unicul lucru la care Coriolanus n-avea să renunţe niciodată. - Prietene, îmi pare rău, spuse cu blândeţe, dar o să păstrez fata. Coriolanus savura dezamăgirea de pe faţa lui Sejanus, dar nu pentru mult timp, fiindcă ar fi fost meschin. - Uite ce e, Sejanus, poate că tu nu crezi asta, dar astfel îţi fac o favoare. Gândeşte-te. Ce-ar zice tatăl tău dacă ai da la schimb tributul pe care s-a străduit să ţi—1 procure? - Nu-mi pasă, spuse Sejanus, dar răspunsul nu sună convingător. - Bine, atunci să-l lăsăm pe tatăl tău. Dar Academia? insistă Coriolanus. Mă îndoiesc că schimbul de tributuri e permis. Eu m-am trezit deja cu o bilă neagră fiindcă am venit mai devreme s-o văd pe Lucy Gray. Ce s-ar întâmpla dacă mai şi încerc s-o schimb cu altcineva? în plus, sărmana s-a ataşat deja de mine. Dac-o abandonez, e ca şi cum i-aş trage un şut unui pisoi. Nu cred că am inima asta. - N-ar fi trebuit să ţi-o cer. Nu mi-a trecut prin cap că aş putea să-ţi îngreunez situaţia. îmi pare rău. Doar că... Cuvintele lui Sejanus începură să se reverse ca un torent. -

Doar că toată povestea asta, cu Jocurile Foamei, mă înnebuneşte. Adică, mă întreb, ce facem? Băgăm copii în arenă, să se omoare între ei? Pare greşit din atâtea puncte de vedere! Animalele îşi apără puii, nu-i aşa? La fel şi noi. Ne străduim să ne apărăm copiii. Ţine de firea omenească. Cine vrea cu adevărat să facă aşa ceva? E împotriva firii!

-

Nu e plăcut, încuviinţă Coriolanus, aruncând o privire în jur.

-

E malefic. încalcă tot ce cred eu că e corect în lume. Nu pot să fiu părtaş. Mai ales nu cu Marcus. Trebuie să ies cumva din asta, spuse Sejanus, cu ochii umplându-i-se de lacrimi.

Văzându-i suferinţa, Coriolanus se simţi stânjenit, mai ales fiindcă el unul îşi preţuia atât de mult participarea. - Poţi ruga oricând un alt mentor. Nu cred c-o să fie o problemă să găseşti un doritor. - Nu, nu i-l ofer pe Marcus nimănui altcuiva. Numai ţie ţi l-aş încredinţa. Sejanus se întoarse spre cuşcă, unde tributurile se culcaseră. - Oricum, ce importanţă are? Dacă nu e Marcus, e altcineva. S-ar putea să-mi vină mai uşor, dar tot nu e drept. îşi luă rucsacul. - Aş fiice bine să mă duc acasă. O să fie cu siguranţă o plăcere.

- Nu cred că ai încălcat vreo regulă, spuse Coriolanus. - Am susţinut, în public, districtele. în ochii tatălui meu, e singura regulă care contează. Sejanus schiţă un zâmbet. - Dar îţi mulţumesc încă o dată că m-ai ajutat. - Şi eu îţi mulţumesc pentru sandvici, zise Coriolanus. A fost delicios. - O să-i povestesc mamei c-ai spus asta. O să-i facă noaptea mai frumoasă. La întoarcerea lui acasă, mamaiestoasa îi strică lui Coriolanus cheful, dezaprobându-i picnicul cu Lucy Gray. -

S-o hrăneşti e una, comentă ea. Dar, cinând împreună, sugerezi că o consideri egala ta. Şi nu este. Districtele au avut întotdeauna ceva barbar. Tatăl tău spunea că beau apă pentru că nu plouă cu sânge. Ignori asta pe riscul tău, Coriolanus.

-

Nu e decât o fată, mamaiestoasa, interveni Tigris.

E din districte. Şi, ascultă-mă pe mine, asta nu mai e fată de multă vreme, ripostă mamaiestoasa. Tulburat, Coriolanus îşi aminti cum se întrebaseră tributurile în camion dacă să-l omoare sau nu. Se dovediseră cu siguranţă însetate de sângele lui. Numai Lucy Gray obiectase. -

Lucy Gray e altfel, susţinu el. în camion, când ceilalţi au vrut să mă atace, a trecut de partea mea. Şi m-a ajutat şi în casa maimuţelor.

însă mamaiestoasa nu cedă. -

Dacă nu erai mentorul ei, oare s-ar fi deranjat? Bineînţeles că nu. E o mică prefăcută, a început să te manipuleze din clipa în care vaţi întâlnit. Fii prudent în privinţa ei, băiatule - eu atât am de spus.

Coriolanus nu se obosi s-o contrazică, fiindcă mamaiestoasa vedea întotdeauna doar partea cea mai rea din orice avea legătură cu districtele. Se duse drept în pat, rupt de oboseală, dar nu reuşi să-şi liniştească mintea. Scoase din sertarul noptierei pudriera mamei lui şi îşi trecu degetele peste trandafirul gravat pe argintul masiv. Roşii trandafiri, violete-albastre, Păsările ştiu taina iubirii noastre... Când apăsă pe închizătoare, capacul se ridică, lăsând să se răspândească miros de flori. în lumina slabă care venea de pe Corso, ochii lui de un albastru deschis îl priviră din oglinda rotundă, uşor deformantă. - Sunt exact ca ai tatălui tău, îi reamintea mereu mamaiestoasa. Coriolanus şi-ar fi dorit să aibă ochii mamei sale, dar n-o spusese niciodată. Poate era mai bine să-şi moştenească tatăl. Mama lui nu fusese niciodată destul de dură pentru lumea în care trăiau. în cele din urmă, adormi cu gândul la ea, dar în vis Lucy Gray îi cântă, învârtindu-se în rochia ei ca un curcubeu. Dimineaţă, Coriolanus se trezi într-un miros delicios. Se duse la bucătărie şi descoperi că Tigris pusese ceva la copt încă dinainte de a miji zorii. O strânse de umăr. - Ar trebui să dormi mai mult, Tigris. - N-am putut să dorm, m-am tot gândit la ce se petrece la grădina zoologică, răspunse ea. Anul ăsta, unii copii par atât de mici. Sau poate pur şi simplu îmbătrânesc eu. - E tulburător să-i vezi închişi în cuşca aia, recunoscu Coriolanus. - A fost tulburător şi să te văd pe tine acolo, zise ea, punându-şi o mănuşă şi scoţând din cuptor o tavă cu budincă de pâine. Fabricia mi-a spus s-arunc pâinea veche, rămasă de la petrecere, dar, m-am gândit eu, de ce s-o irosesc? Abia scoasă din cuptor, fierbinte şi îmbibată cu sirop de porumb, budinca de pâine era preferata lui. - Arată uimitor! îi spuse lui Tigris. - Şi avem din belşug, aşa că poţi să-i duci o felie şi lui Lucy Gray. A spus că-i plac dulciurile - şi mă-ndoiesc că va mai avea parte de multe în viitor! Tigris aşeză tava pe cuptor cu un pocnet. - Scuze. N-am vrut s-o trântesc. Nu ştiu ce m-a apucat. Sunt încordată ca un arc. Coriolanus îi atinse uşor braţul. -

Din cauza Jocurilor. Ştii că trebuie să fiu mentor, nu-i aşa? Dacă vreau să am o şansă la un premiu. Trebuie să-l câştig, pentru noi toţi.

Desigur, Coryo. Desigur. Şi suntem mândre de tine, suntem mândre că te descurci atât de bine. Tăie o bucată mare de budincă şi o puse pe o farfurie. - Acum mănâncă. Presupun că nu vrei să întârzii. La Academie, toată neliniştea lui Coriolanus se topi sub căldura reacţiei la nesăbuinţa lui din ziua precedentă. Cu excepţia Liviei Cardew, care îi spuse foarte clar că a trişat şi că ar trebui exclus imediat din rândul mentorilor, colegii de clasă îl felicitară. Profesorii nu- 1 susţinură tot atât de făţiş, dar unii îi zâmbiră şi mulţi îl bătură pe spate cu subînţeles. După ce ieşi din sala de clasă, Satyria îl luă deoparte. -

Bine lucrat! Dr. Gaul a fost încântată, prin urmare asta ţi-a adus calificative care te vor ajuta să ajungi la facultate. O să-i prezinte un raport favorabil preşedintelui Ravinstill, ceea ce se va reflecta pozitiv şi asupra noastră. Numai că trebuie să fii prudent. Ieri s-a terminat cu bine pentru că ai avut noroc. Dacă puşlamalele alea te-ar fi atacat în cuşcă? Apărătorii Păcii s-ar fi repezit să te salveze, dar s- ar fi înregistrat pierderi de ambele părţi. Lucrurile ar fi ieşit cu totul altfel dacă n-ai fi avut-o pe fetiţa ta curcubeu.

Tocmai de-asta l-am refuzat pe Sejanus când mi-a propus să facem schimb de tributuri. Satyria rămase cu gura căscată. - Nu pot să cred! Imaginează-ţi ce-ar zice Strabo Plinth dacă treaba asta s-ar da publicităţii! - Imaginează-ţi ce-mi datorează dacă nu se dă! Ideea de a-l şantaja pe bătrânul Strabo Plinth era, categoric, atrăgătoare. Ea râse. Ai vorbit ca un Snow. Acum du-te în clasă! Trebuie să ai restul dosarului şcolar imaculat dacă acum, ca mentor, aduni bile negre cu grămada. Cei douăzeci şi patru de mentori îşi petrecură dimineaţa luând parte la un seminar condus de Crispus Demigloss, bătrânul şi irascibilul lor profesor de istorie. Le ceru să vină cu cât mai multe idei care - pe lângă introducerea mentorilor - să ajute la găsirea unui mod de a convinge oamenii să se uite la Jocurile Foamei. Arătaţi-mi că nu mi-am irosit timpul cu voi patru ani de-a rândul, spuse el chicotind. Dacă istoria vă învaţă ceva, atunci vă învaţă cum să-i faceţi pe indivizii refractari să se supună. Sejanus ridică imediat mâna. - Da, Sejanus. - înainte de a vorbi despre o cale de a-i convinge pe oameni să se uite la Jocuri, n-ar trebui să ne întrebăm dacă este sau nu bine s-o facă? - Să nu deviem de la subiect, vă rog. Profesorul Demigloss îşi roti ochii prin încăpere, în aşteptarea unui răspuns mai productiv. Cum îi convingem pe oameni să se uite? Festus Creed ridică mâna. Mai înalt şi mai voinic decât majoritatea băieţilor de vârsta lui, se numărase printre apropiaţii lui Coriolanus încă de mic. Familia lui era una dintre cele mai vechi şi mai bogate din Capitoliu. Provenind, în cea mai mare parte, din lemnul de construcţie din Districtul 7, averea lor primise o lovitură grea în timpul războiului, dar se bucurase de o refacere frumoasă mulţumită reconstrucţiei. Repartizarea lui ca mentor al fetei din Districtul 4 îi reflecta cu acurateţe statutul. înalt, dar nu excepţional. - Luminează-ne, Festus! spuse profesorul Demigloss. - E simplu. Recurgem direct la pedepse, răspunse Festus. în loc să le sugerăm oamenilor să se uite, îi obligăm prin lege. - Ce se întâmplă dacă nu te uiţi? întrebă Clemensia, fără să se obosească să ridice mâna sau să-şi ia ochii de la notiţele ei. Se bucura de popularitate atât printre studenţi, cât şi printre profesori şi, fiind o prezenţă atât de plăcută, i se scuzau multe. -

în districte, te executăm. în Capitoliu, te mutăm într-un district şi, dacă nu te supui nici în anul următor, te executăm, răspunse Festus vesel.

Toată lumea râse, apoi începură să se gândească la propunerea lui cu seriozitate. Cum puteai impune legea? N-aveai cum să trimiţi Apărători ai Păcii din casă-n casă. Poate prin sondaj, luând oameni la întâmplare şi punându-le întrebări ale căror răspunsuri să arate dacă se uită sau nu la Jocuri. Şi, dacă nu se uitau, care ar fi fost pedeapsa potrivită? Nu execuţia sau exilul - excesiv de severe. Poate pierderea unor privilegii în Capitoliu şi biciuirea publică în districte. Erau pedepse usturătoare pentru toţi. - Adevărata problemă, spuse Clemensia, constă în faptul că spectacolul e oribil. Aşa că oamenii evită să-l urmărească. Sejanus se grăbi să intervină.

-

Bineînţeles că evită! Cine vrea să se uite la un grup de copii care se ucid între ei? Doar cineva violent, cu o minte bolnavă. Fiinţele omeneşti n-or fi ele perfecte, dar nici chiar atât de rele nu sunt.

-

De unde ştii tu? întrebă Livia, tăioasă. Şi cum poate cineva din districte să aibă idee la ce vrem să ne uităm noi, cei din Capitoliu? Tu nici măcar n-ai fost aici în timpul războiului.

Sejanus amuţi, fiindcă nu putea să nege. -

Pentru că, în esenţă, cei mai mulţi suntem oameni cumsecade, interveni Lysistrata Vickers, punându-şi cu grijă mâinile pe caietul ei de notiţe.

La ea totul era îngrijit, ordonat. începând cu părul împletit cu rigurozitate, cu unghiile uniform pilite şi terminând cu mânecile albe, apretate, ale bluzei de uniformă, care cădeau frumos pe pielea ei netedă, cafenie. - Cei mai mulţi dintre noi nu vor să vadă alţi oameni suferind. - Ne-am uitat la lucruri mai îngrozitoare în timpul războiului. Şi după încheierea lui, îi reaminti Coriolanus. în perioada Zilelor Negre, fuseseră transmise evenimente sângeroase şi, după semnarea Tratatului de Trădare, multe execuţii brutale. - Dar atunci eram direct interesaţi, Coryo! spuse Arachne Crane, de pe scaunul din dreapta lui, plesnindu-l peste braţ. Era atât de zgomotoasă! Mereu şoca. Apartamentul familiei Crane se afla vizavi de al familiei Snow şi, chiar de dincolo de Corso, o auzea zbierând noaptea. -

Ne priveam duşmanii murind! Vorbesc despre lepădăturile rebele şi despre alţii de teapa lor. Dar de copiii ăştia cui îi pasă, într-un fel sau altul?

-

Probabil familiilor lor, răspunse Sejanus.

-

Vorbeşti despre o mână de oameni insignifianţi din districte. Şi ce dacă? tună Arachne. De ce i-ar păsa oricăruia dintre noi cine învinge?

Livia se uită ostentativ la Sejanus. - Ştiu că mie nu-mi pasă. - Pe mine mă incită mai mult o luptă de câini, recunoscu Festus. Mai ales când se fee pariuri. - înseamnă că ţi-ar plăcea dacă am cota tributurile şi am paria? glumi Coriolanus. Jocurile Foamei ar deveni captivante? - Asta le-ar mai anima cu siguranţă! replică Festus. Câţiva chicotiră, însă apoi toată lumea amuţi, meditând asupra ideii. -

E înfiorător, comentă Clemensia, răsucindu-şi părul pe deget, gânditoare. Vorbeşti serios? Crezi că ar trebui să pariem c-o să învingă un tribut sau altul?

-

Nu cu adevărat, răspunse Coriolanus, lăsându-şi capul pe umăr. Pe de altă parte, dacă ideea se bucură de succes, atunci da, cred, categoric. Vreau să rămân în istorie ca iniţiator al introducerii jocurilor de noroc în Jocurile Foamei!

Clemensia clătină din cap, exasperată. Dar, în drum spre masa de prânz, Coriolanus nu putu să nu-şi spună că ideea are oarecare valoare. Bucătarii din sala de mese încă aveau la dispoziţie mâncare rămasă din ziua extragerii, şi şunca în sos cremos pusă pe pâine prăjită trebuia să fie un apogeu al prânzurilor servite la şcoală în acel an. Coriolanus savură fiecare înghiţitură, spre deosebire de prima zi, când fuseseră servite acele bunătăţi, dar cuvintele ameninţătoare ale decanului Highbottom îl năuciseră şi abia dacă gustase câte ceva. Mentorilor li se spusese să vină în balconul sălii Heavensbee imediat după prânz, înaintea primei întâlniri oficiale cu tributurile lor. Primiseră cu toţii câte un mic chestionar pe care să-l completeze, pe de-o parte ca să spargă gheaţa şi pe de alta ca să culeagă informaţii. Despre tributurile precedente nu se ştiuse mai nimic, iar acum se depuneau eforturi pentru a îmbunătăţi lucrurile. Mulţi dintre colegii lui se îndreptau spre locul de adunare glumind şi râzând cam prea tare, într-o încercare nereuşită de a-şi ascunde nervozitatea. Coriolanus o întâlnise pe Lucy Gray deja de două ori, aşa că era cu un pas înaintea tuturor. Se simţea în largul lui, ba chiar nerăbdător s-o revadă. Ca să-i mulţumească pentru cântec. Ca să-i dea budinca de pâine de la Tigris. Ca să stabilească o strategie pentru interviul lor. Vorbăria încetă când mentorii intrară pe uşile batante ale balconului şi văzură ce-i aştepta jos. Tot ce putea aminti de festivitatea Extragerii fusese îndepărtat, lăsând sala rece şi impozantă. Douăzeci şi patru de măsuţe, fiecare având de-o parte şi de alta câte un scaun pliant, erau ordonate pe câteva rânduri. Aveau prinse pe ele plăcuţe cu numărul districtului, urmat de un B sau un F, iar alături, un bloc de beton cu un inel metalic fixat deasupra. Până să apuce elevii să discute despre acest aranjament, doi Apărători ai Păcii intrară şi se postară la dreapta şi la stânga uşii principale, apoi apărură în şir tributurile. Apărătorii Păcii erau de două ori mai numeroşi, dar, ţinând cont de lanţurile grele de la mâinile şi de la gleznele tributurilor, părea oricum improbabil să încerce vreunul să fugă. Apărătorii Păcii le duseră la mesele corespunzătoare districtului şi sexului fiecăruia, le cerură să se aşeze, apoi prinseră lanţurile de greutăţile de beton. Unele tributuri se lăsară să cadă pe scaun, cu bărbia aproape în piept, dar cele mai sfidătoare îşi săltară capetele şi priviră sala. Era printre cele mai impresionante încăperi din întregul Capitoliu şi mulţi rămaseră cu gurile căscate, copleşiţi de coloanele de marmură, de ferestrele arcuite, de tavanul boltit. Coriolanus se gândi că trebuie să li se pară o minune prin comparaţie cu clădirile plate, urâte, caracteristice stilului arhitectural din multe districte. Rotindu-se prin încăpere, ochii tributurilor ajunseră în cele din urmă la balconul mentorilor şi cele două grupuri se treziră privindu-se ţintă îndelung. Când profesoara Sickle trânti uşa în spatele lor, toţi mentorii tresăriră. -

Nu vă mai holbaţi la tributuri şi coborâţi la ele! le porunci ea. N-aveţi decât cincisprezece minute, aşa că folosiţi-le cu înţelepciune. Şi nu uitaţi să completaţi cât mai bine hârtiile pentru evidenţele noastre.

Coriolanus coborî primul pe scara în spirală. Când întâlni ochii lui Lucy Gray, îşi dădu seama că fata îl căuta cu privirea. Lanţurile ei îl tulburară, dar îi zâmbi liniştitor şi o parte din îngrijorarea de pe chipul fetei dispăru. Se strecură pe scaunul din faţa ei, încruntându-se la vederea mâinilor încătuşate ale fetei şi facându-i semn celui mai apropiat Apărător al Păcii. - Scuzaţi-mă, nu s-ar putea să-i scoateţi astea? Apărătorul Păcii îi făcu favoarea de a-l întreba pe ofiţerul de lângă uşă, apoi se uită iar la el, clătinând vehement din cap. - Iţi mulţumesc că ai încercat totuşi, spuse Lucy Gray. îşi împletise foarte frumos părul, dar avea faţa tristă şi obosită şi vânătaia încă îi mai păta obrazul. îl văzu privind-o şi o atinse. - E hidoasă? - începe să se vindece, zise el. - N-am oglindă, aşa că nu pot decât să-mi imaginez. Fata nu se obosi să-şi etaleze pentru el personalitatea cuceritoare pe care le-o arătase camerelor de televiziune şi, într-un fel, Coriolanus se bucură. Poate începea să-i acorde încredere. - Cum te simţi? o întrebă. - Somnoroasă. Speriată. Flămândă, răspunse ea. în dimineaţa asta, doar vreo doi oameni au trecut pe la grădina zoologică şi ne-au hrănit. Am primit un măr, care a însemnat mai mult decât au căpătat ceilalţi, dar nu se poate spune că m-am săturat. - în privinţa asta te pot ajuta un pic. Scoase pachetul de la Tigris din geanta lui cu cărţi. Lucy Gray se mai lumină la faţă şi desfăcu atent hârtia cerată, dând la iveală un pătrat mare de budincă de pâine. Ochii i se umplură subit de lacrimi. - Oh, nu! Nu-ţi place? se îngrijoră el. Pot încerca să-ţi aduc altceva. Pot... Lucy Gray clătină din cap.

- E mâncarea mea preferată. înghiţi în sec, apăsat, rupse o bucăţică, apoi o strecură printre buze. - Şi a mea. Verişoara Tigris a facut-o azi-dimineaţă, aşa că ar trebui să fie proaspătă. - E perfectă. Exact aşa cum o făcea mama, are acelaşi gust. Te rog, spune-i lui Tigris că-i mulţumesc. Mai luă o îmbucătură, dar continua să se lupte cu lacrimile. Coriolanus simţi o împunsătură înlăuntrul lui. îşi dorea să întindă mâna şi să-i atingă faţa, să-i spună că totul o să fie bine. Dar, fireşte, nu putea fi. Nu pentru ea. Se căută pe bâjbâite în buzunarul din spate, găsi o batistă şi i-o oferi. - încă o mai am pe cea de aseară. Lucy Gray duse mâna la buzunar. - Noi avem mai multe sertare pline, replică el. Ia-o. Ea o luă, îşi tamponă ochii şi îşi şterse nasul. Pe urmă inspiră adânc şi îşi îndreptă spatele. - Ce-avem azi în plan? - Trebuie să completez chestionarul ăsta despre tine. Te deranjează? Coriolanus scoase singura foaie a chestionarului. - Deloc, răspunse ea. îmi place să vorbesc despre mine. Pagina începea cu informaţii de bază. Numele, adresa din district, data naşterii, culoarea părului şi a ochilor şi orice infirmitate. Cu structura familiei era mai complicat. Atât părinţii lui Lucy Gray, cât şi cei doi fraţi ai ei mai mari erau morţi. - N-a mai rămas nimeni din familia ta? întrebă Coriolanus. - Am doi veri. Şi restul Stolului. Lucy Gray se aplecă să se uite pe hârtie. - E loc acolo pentru ei? Nu era. Dar ar fi trebuit să fie, se gândi el, având în vedere ce destrămate erau familiile după război. De fapt, poate chestionarul ar fi trebuit să-nceapă cu întrebarea: Cine iţi poartă de grijă? Sau, chiar mai bine, cu: Pe cine poţi conta? - Eşti căsătorită? Coriolanus râse, apoi îşi aminti că, în unele districte, oamenii se căsătoreau foarte tineri. De unde să ştie el? Poate că ea avea un soţ în Districtul 12. - De ce? Mă ceri de nevastă? întrebă Lucy Gray, serioasă. El ridică privirea, surprins. - Fiindcă mă gândesc că s-ar putea să meargă. Tachinat de ea, Coriolanus simţi cum roşeşte uşor. - Sunt convins că ai putea găsi pe cineva mai bun. - încă n-am găsit. Un licăr de durere apăru în ochii ei, dar îl mască repede cu un zâmbet. - Fac pariu că tu ai o mulţime de iubite, un şir luuung. Flirtând astfel cu el, îl lăsă fară grai. Oare unde rămăseseră? Coriolanus se uită pe hârtie. Ah, da! Familia ei. - Cine te-a crescut? După ce ţi-au murit părinţii. - Un bătrân ne-a luat la el, în schimbul unei alocaţii - ne-a luat pe toţi cei şase copii rămaşi din Stol. N-aş spune chiar că ne-a crescut, dar nici nu ne-a stânjenit cu nimic. Situaţia putea fi mai rea. îi sunt cu adevărat recunoscătoare. Oamenii nu se îngrămădeau să ne ia pe toţi şase. El a murit anul trecut, de plămân negru, dar acum unii dintre noi suntem destul de mari ca să ne descurcăm. Trecură la ocupaţia ei. La şaisprezece ani, nu era destul de mare ca să lucreze în mină, dar nici nu mergea la şcoală. - îmi câştig traiul distrând oamenii. - Te plătesc ca să... cânţi şi să dansezi? întrebă Coriolanus. Credeam că, în districte, nu-şi permite nimeni aşa ceva. - Cei mai mulţi nu-şi permit, îl lămuri ea. Uneori pun mână de la mână şi două sau trei perechi se căsătoresc în aceeaşi zi şi atunci ne angajează pe noi. Adică pe mine şi pe ceilalţi din Stol. Câţi am mai rămas. Când ne-au ridicat, Apărătorii Păcii ne-au permis să ne păstrăm instrumentele. Ei sunt printre cei mai buni clienţi ai noştri. Coriolanus îşi aminti că Apărătorii Păcii se străduiseră să nu zâmbească la extragere şi o lăsaseră să cânte şi să danseze. Notă ocupaţia ei şi cu asta termină de completat formularul, dar mai avea o mulţime de întrebări de-ale lui. - Povesteşte-mi despre Stol. De partea cui aţi fost în război? - De nicio parte. Ai mei n-au trecut de partea nimănui. Suntem doar noi şi-atât. Ceva din spatele lui Coriolanus atrase atenţia fetei. - Cum spuneai că îl cheamă pe prietenul tău? Cel cu sandviciurile? Cred că are necazuri. - Sejanus? Se răsuci şi se uită printre rânduri, către locul unde Sejanus stătea faţă-n faţă cu Marcus. între ei se Iăfaiau, neatinse, sandviciuri cu friptură de vită şi o prăjitură. Sejanus vorbea stăruitor, cu o expresie imploratoare, însă Marcus privea drept înainte, cu braţele încrucişate, refuzând cu întreaga lui fiinţă să răspundă în vreun fel. Celelalte tributuri erau în diverse stadii de interacţiune. Mai multe îşi acoperiseră faţa şi refuzau să comunice. Câteva plângeau. Unele răspundeau la întrebări cu prudenţă, dar chiar şi ele păreau ostile. - Cinci minute, anunţă profesoara Sickle. Asta îi aminti lui Coriolanus de alte cinci minute pe care trebuia să le aibă în vedere. -

Ştii, în noaptea dinaintea începerii Jocurilor, o să avem la televiziune un interviu de cinci minute, în care-o să facem orice vrem. Ai putea să cânţi din nou.

Lucy Gray căzu pe gânduri. -

Nu sunt sigură că are rost. Vreau să spun că, la extragere, cântecul meu n-a avut nicio legătură cu voi, cei de aici. N-am plănuit să cânt. A fost o parte dintr-o poveste lungă şi tristă, care, în afară de mine, nu interesează pe nimeni.

-

Le-a atins tuturor o coardă sensibilă, sublinie Coriolanus.

-

Iar cântecul despre vale a fost, aşa cum m-ai sfătuit, poate un mod de a face rost de mâncare.

-

A fost frumos, spuse el. M-am simţit ca atunci când mama... Ea a murit când aveam cinci ani. Cântecul tău mi-a amintit de un altul, pe care obişnuia să mi-l cânte.

-

Şi tatăl tău? întrebă făta.

-

L-am pierdut şi pe el. în acelaşi an, îi povesti Coriolanus. Ea dădu din cap, compătimitoare.

Aşadar, şi tu eşti orfan, ca mine. Lui Coriolanus nu-i plăcea să i se spună astfel. în copilărie, Livia îl tachinase, legându-se de lipsa părinţilor lui, şi îl făcuse să se simtă singur şi nedorit de nimeni, deşi nu era nici una, nici alta. însă exista în el un gol pe care cei mai mulţi copii nu-l înţelegeau. Dar Lucy Gray, fiind ea însăşi orfană, îl înţelegea. - Situaţia putea fi mai rea. O am pe mamaiestoasa. E bunica mea. Şi pe Tigris. - Ţi-e dor de părinţii tăi? întrebă ea. - De tata nu eram foarte apropiat. De mama... sigur că da. încă îi venea greu să vorbească despre ea.

- Ţie îţi este? - Mult. De amândoi. Port rochia mamei şi e singurul lucru care m-ajută acum să nu-mi pierd minţile, îşi trecu degetele peste volane. - E ca şi cum m-ar ţine ea în braţe. Coriolanus se gândi la pudriera mamei lui. La pulberea parfumată. - Mama mirosea întotdeauna a trandafiri, spuse, apoi se simţi stânjenit. Chiar şi acasă, vorbea rar despre mama lui. Cum ajunsese conversaţia la aşa ceva? - Oricum, cred că ai impresionat multă lume cu cântecul tău. - Eşti drăguţ că mi-o spui. Mulţumesc. Dar nu-i un motiv real ca să cânt la interviu, zise ea. Dacă se desfăşoară în noaptea dinainte, n-are rost să ne gândim c-o să mi se aducă mâncare. Atunci n-o să am de ce să mai câştig pe cineva de partea mea. Coriolanus încercă să se gândească la un motiv, însă cântecul ei ar fi fost doar în folosul lui. - E păcat, totuşi. Cu o voce ca a ta. - O să-ţi cânt puţin în culise, îi promise ea. Trebuia să se străduiască s-o convingă, dar, pe moment, renunţă. In schimb, o lăsă pe ea să-i pună întrebări şi răspunse vorbindu-i despre familia lui şi povestindu-i cum supravieţuiseră pe durata războiului. îi venea relativ uşor să-i destăinuie astfel de lucruri. Poate fiindcă ştia că toate mărturisirile lui o să dispară în arenă, peste câteva zile? Ea părea mai binedispusă; nu mai vărsă alte lacrimi. în timp ce-şi dezvăluiau unul altuia câte ceva despre propria viaţă, între ei începu să ia naştere un soi de familiaritate. Când fluierul anunţă încheierea întâlnirii, Lucy Gray îndesă batista lui, împăturită cu grijă, în buzunarul genţii cu cărţi şi îl strânse de braţ, în semn de mulţumire. Mentorii se îndreptară, supuşi, spre uşa principală, unde primiră instrucţiuni de la profesoara Sickle. - Trebuie să mergeţi în laboratorul de biologie avansată, ca să daţi raportul. Nimeni nu ceru nicio explicaţie, dar pe coridoare toţi se întrebară, cu glas tare, care era motivul. Probabil că dr. Gaul e acolo, spera Coriolanus. Chestionarul lui, completat aşa cum trebuia, contrasta puternic cu rezultatele inconsistente ale eforturilor colegilor săi şi avea să urmeze un alt moment în care putea să iasă în evidenţă. -

Al meu n-a vrut să vorbească. N-a scos niciun cuvânt! se plânse Clemensia. Nu am decât ce am aflat imediat după extragere. Numele lui. Reaper8 Ash. Vă puteţi imagina cum e când îţi numeşti copilul Reaper şi sfârşeşte cu numele cules din urnă pentru Jocurile Foamei?

-

Când s-a născut el, nu exista extragerea, sublinie Lysistrata. E doar un nume preferat de oamenii care lucrează pământul şi culeg roadele.

-

Presupun că ăsta e adevărul, încuviinţă Clemensia.

A mea a vorbit. Aproape că aş prefera să n-o fi făcut! Practic, Arachne îşi strigă cuvintele. - De ce? Ce-a spus? întrebă Clemensia. - Ei bine, se pare că, în Districtul 10, îşi petrecea mare parte din timp tăind porci. Arachne făcu un gest sugestiv. - Pfui! Ce-ar trebui să scot din asta? Aş vrea să pot născoci ceva mai bun. Se opri atât de brusc, încât Coriolanus şi Festus dădură peste ea. - O clipă! Asta e! - Mişcă-te! o îndemnă Festus, împingând-o. Ea îl ignoră şi continuă să vorbească, solicitând atenţia tuturor. - Aş putea născoci ceva genial! Ştiţi, am vizitat Districtul 10. Practic, e a doua mea casă! înainte de război, familia ei construise hoteluri de lux pentru vacanţe în diferite locuri, iar Arachne călătorise foarte mult prin Panem. încă se mai lăuda cu asta, deşi, în timpul războiului, fusese blocată în Capitoliu, ca toţi ceilalţi. - Oricum, pot găsi ceva mai bun decât succesele şi eşecurile dintr-un abator! - Eşti norocoasă, comentă Pliny Harrington. Toată lumea îi spunea Pup, ca să-l deosebească de tatăl lui, amiralul care veghea asupra apelor din Districtul 4. Amiralul încercase să-l modeleze după imaginea lui, insistând să fie tuns periuţă şi să aibă întotdeauna pantofii lustruiţi, însă fiul său era şleampăt din naştere, îşi scoase, cu degetul mare, o fărâmă de şuncă din aparatul dentar şi o aruncă pe podea. - Măcar nu se sperie de sânge. - De ce? A ta se teme? întrebă Arachne. - N-am idee. A plâns exact cincisprezece minute, răspunse Pup şi se strâmbă. Cred că Districtul 7 n-a pregătit-o nici măcar să suporte ruperea unei pieliţe de la unghie, ce să mai zic de Jocuri? - Mai bine ţi-ai încheia haina înainte de a intra în clasă, îi aminti Lysistrata. - Oh, da, oftă Pup. încercă să-şi încheie nasturele de sus şi rămase cu el în mână. - Uniformă tâmpită! Când intrară în laborator, prezenţa decanului Highbottom, care stătea în spatele catedrei, adunând chestionarele, domoli încântarea ce-l cuprinsese pe Coriolanus la vederea lui Gaul. Decanul nu-i dădu nicio atenţie, însă nu era deosebit de prietenos cu nimeni. O lăsă pe dr. Gaul să le vorbească elevilor. Ea îşi împunse iepurele mutant, aşteptându-i să se aşeze, apoi li se adresă: - Hopa-ţupa, ţopa-hop, cum v-aţi descurcat? Au fost prietenoşi sau doar s-au holbat? Elevii schimbară priviri confuze, în timp ce ea lua chestionarele. -

Pentru cei care nu ştiu, sunt dr. Gaul, şefe creatorilor-de-joc, şi o să vă fiu îndrumător pe parcursul activităţii voastre de mentori. Acum, să vedem dacă am cu ce lucra, nu?

Răsfoi chestionarele, se încruntă, apoi scoase unul şi îl ridică în faţa clasei. - Asta vi s-a cerut să feceţi. Mulţumesc, domnule Snow! Iar vouă, celorlalţi, ce vi s-a întâmplat? Coriolanus radia în sinea lui, dar îşi păstră o expresie neutră. Deocamdată, cea mai bună mişcare era să-şi susţină colegii de clasă. Vorbi după o tăcere îndelungată. -

Eu am avut noroc cu tributul meu. E o fetă vorbăreaţă. Dar cei mai mulţi nu vor să comunice. Şi nici feta mea nu vede rostul vreunui efort pentru interviu.

Sejanus se întoarse spre Coriolanus. - Ce motive au să fie comunicativi? Ce-ar câştiga? Oricum vor fi aruncaţi în arenă şi lăsaţi să se apere singuri. Un murmur de aprobare străbătu încăperea. Dr. Gaul îl studie pe Sejanus. - Tu eşti băiatul cu sandviciurile. De ce le-ai dus? Sejanus se crispă şi evită s-o privească. - Erau morţi de foame. O să-i omorâm; trebuie să-i şi torturăm înainte? - Aha! Un simpatizant al rebelilor! exclamă dr. Gaul. Cu ochii în caietul lui de notiţe, Sejanus insistă: -

Nu tocmai rebeli. Când s-a terminat războiul, unii dintre ei n-aveau decât doi ani. Cei mai mari aveau opt. Iar acum, când nu mai e război, nu sunt altceva decât cetăţeni ai Panemului, corect? Capitoliul nu face exact ceea ce spune imnul? „Tu ne dai lumină. Ne strângi laolaltă." Trebuie să-i guverneze pe oamenii din toată ţara.

-

Asta e ideea generală. Continuă, îl încurajă dr. Gaul.

-

Ei bine, atunci ar trebui să-i şi protejeze pe toţi, spuse Sejanus. Este principala sa îndatorire! Şi nu văd cum lupta tributurilor până la moarte îl ajută să şi-o îndeplinească.

-

E clar că nu aprobi Jocurile Foamei, conchise dr. Gaul. Trebuie fie greu pentru un mentor. Probabil te împiedică să-ţi realizezi misiunea.

Sejanus ezită câteva clipe. Apoi îşi îndreptă spatele, părând să-şi adune curajul, şi o privi în ochi. - Poate ar fi bine să mă înlocuiţi, să alegeţi pe cineva mai demn.

Din grupul elevilor se auzi un icnet. - Nici în ruptul capului, băiete, chicoti dr. Gaul. Compasiunea e o cheie a Jocurilor. Empatia e ceea ce lipseşte. Nu, Casca? Se uită la decanul Highbottom, însă el se mulţumi să răsucească un pix între degete. Sejanus se posomori, dar nu-şi mai argumentă cererea. Coriolanus simţea că băiatul acceptase să piardă lupta, dar nu credea că abandonase războiul. Acest Sejanus Plinth era mai dur decât părea. Refuzase rolul de mentor, aruncându-i-l lui Gaul în feţă. Cu toate acestea, pe ea schimbul de replici părea că o înviorase. -

Ei, n-ar fi minunat dacă tot publicul s-ar gândi la tributuri cu aceeaşi pasiune ca acest tânăr aici prezent? Iată care ar trebui să fie ţelul nostru!

-

Nu, spuse decanul Highbottom.

-

Ba da! Ca să se implice cu adevărat! continuă ea şi se lovi cu palma peste frunte. Mi-ai dat o idee minunată. Un mod de a lăsa publicul să influenţeze rezultatul Jocurilor. Să presupunem că le permitem oamenilor să le trimită tributurilor mâncare în arenă. Să le hrănească, aşa cum a făcut prietenul nostru de aici la grădina zoologică. Nu s-ar simţi mai implicaţi?

Festus se ridică în picioare. -

Eu m-aş simţi, dacă aş paria totodată pe cel pe care-l hrănesc! Azi-dimineaţă, Coriolanus a spus că am putea cota tributurile pentru pariuri.

Dr. Gaul se uită radioasă la Coriolanus. -

Bineînţeles că aşa a spus. Bun, atunci să ne punem cu toţii mintea la contribuţie şi să găsim o soluţie. Propuneţi, în scris, un mod în care ar putea funcţiona treaba asta şi echipa mea o să ia în considerare părerea voastră.

-

O s-o ia în considerare? se miră Livia. Vreţi să spuneţi că e posibil să folosiţi ideile noastre?

-

De ce nu? Dacă sunt valoroase, adăugă dr. Gaul, aruncând teancul de chestionare pe catedră. Creierele tinere compensează lipsa experienţei prin idealism. Nimic nu li se pare imposibil. Bătrânul Casca, aici de feţă, a venit cu ideea Jocurilor Foamei când era studentul meu la Universitate, avea doar câţiva ani mai mult decât aveţi voi acum.

Toţi ochii se întoarseră către decanul Highbottom, care îi răspunse lui Gaul: - N-a fost decât o propunere teoretică. - Ca şi cea de acum, în afara cazului când se dovedeşte utilă. O aştept pe biroul meu mâine-dimineaţă. Coriolanus oftă în sinea lui. O altă ocazie de a-şi compromite ideile în numele colaborării. Aveau să fie ori eliminate complet, ori, mai rău, diluate până la pierderea totală a vigorii. Clasa votă un comitet alcătuit din trei membri care să redacteze forma finală. Evident că îl aleseră pe Coriolanus, iar el nu putu să refuze. Dr. Gaul trebuia să plece la o întrunire, aşa că le ceru elevilor să discute între ei. El urma să se întâlnească, seara, cu Clemensia şi cu Arachne, dar, fiindcă toţi voiau să-şi viziteze mai întâi tributurile, căzură de acord să se vadă la ora opt, în grădina zoologică. De-acolo aveau să meargă la bibliotecă, să scrie propunerea. Prânzul fusese consistent, nu se simţi frustrat că cina se rezumă doar la supa de varză rămasă din ziua precedentă şi la o porţie de fasole roşie. Măcar nu era fasole lima. Iar când Tigris puse ultimul polonic într-un castron elegant, de porţelan, şi îl garnisi cu câteva ierburi proaspete, din grădina de pe acoperiş, rezultatul nu păru prea modest ca să i-l ofere lui Lucy Gray. Pentru ea conta aspectul. Cât despre fasole, ei bine, făta era moartă de foame. Când ajunse la grădina zoologică, îl cuprinse un val de optimism. Dimineaţă, numărul vizitatorilor fusese neînsemnat, însă acum se revărsau înăuntru cu atâta repeziciune, încât nu putea fi sigur c-o să răzbată până la casa maimuţelor. Dar îl ajută noul lui statut. Oamenii care îl recunoscură îl lăsară să treacă, ba chiar le cerură şi altora să-i facă loc. Nu era un cetăţean oarecare - era unul dintre mentori! Se duse drept în colţul lui, dar îi găsi pe gemenii Pollo şi Didi Ring instalaţi pe stâncă. Cei doi erau pe deplin încântaţi că sunt gemeni, apăreau întotdeauna îmbrăcaţi la fel, cu părul strâns în acelaşi gen de coc şi afişând aceeaşi personalitate optimistă. Plecară fără să le-o ceară Coriolanus. - O poţi lua în stăpânire, Coryo, spuse Didi, trăgându-şi fratele de pe stâncă. - Sigur, noi ne-am hrănit deja tributurile, adăugă Pollo. Şi îmi pare rău că treaba cu propunerile a picat pe capul tău. - Da, noi l-am votat pe Pup, dar nu ne-a susţinut nimeni! Izbucniră amândoi în râs şi fugiră, pierzându-se în mulţime. Lucy Gray veni imediat. Deşi Coriolanus nu cină împreună cu ea, făta devoră fasolea, după ce îi lăudă aspectul elegant. - Aţi primit mâncare de la cineva? o întrebă el. - Eu am căpătat o coajă de brânză veche de la o doamnă şi a mai venit la gratii un cuplu, ca s-arunce bărbatul nişte pâine pe care s-au bătut alţi doi copii. Văd tot felul de oameni cu mâncare în mâini, dar cred că le e frică să se apropie prea mult, deşi acum avem nişte Apărători ai Păcii aici, înăuntru. Arătă către zidul din spate al cuştii, unde stăteau de pază patru soldaţi. - Poate că acum, când eşti tu aici, se vor simţi mai în siguranţă. Coriolanus zări în mulţime un băieţel de vreo zece ani, care tot ezita, cu un cartof fiert în palmă. Ii făcu cu ochiul şi îl chemă cu un semn din mână. Băieţelul se uită la tatăl lui, care dădu aprobator din cap. Apoi veni în spatele lui Coriolanus, continuând să păstreze distanţa. - Ai adus cartoful ăla pentru Lucy Gray? îl întrebă Coriolanus. - Da. L-am păstrat de la cină. Am vrut să-l mănânc, dar mi-am dorit mai mult s-o hrănesc pe ea. - Atunci dă-i-l! îl încurajă Coriolanus. Nu muşcă. Şi ai grijă să fii politicos. Băiatul facu un pas timid către Lucy Gray. - Salut! spuse ea. Cum te cheamă? - Horace. Ţi-am păstrat cartoful meu. - Eşti o dulceaţă! Să-l mănânc acum sau să-l las pentru mai târziu? -Acum. Băiatul îi întinse cartoful cu delicateţe. Lucy Gray îl apucă de parcă ar fi fost un diamant. - Cerule! E aproape cel mai frumos cartof pe care l-am văzut vreodată. Băiatul roşi, plin de mândrie. - Bun, începem. Luă o îmbucătură, închise ochii şi păru gata să leşine. - Are şi cel mai bun gust. Mulţumesc, Horace! Camerele se focalizară asupra lor când Lucy Gray primi un morcov ofilit de la o fetiţă şi un os din supă de la bunica acesteia. Cineva îl bătu pe umăr pe Coriolanus, care se întoarse şi dădu cu ochii de Pluribus Bell, cu o cutiuţă cu lapte în mână. -

De dragul vremurilor de demult, spuse bărbatul zâmbind şi facu două găuri în capac înainte de a-i întinde cutia lui Lucy Gray. Mia plăcut spectacolul tău de la extragere. Ai scris chiar tu cântecul?

Câteva dintre cele mai adaptabile - sau poate dintre cele mai flămânde - tributuri se apropiară de gratii. Se aşezară pe pământ, cu mâinile întinse şi cu capetele plecate, aşteptând. Ici şi colo, câte cineva, de obicei un copil, venea în fugă să le pună ceva în palme, apoi se retrăgea dintr-un salt. Tributurile începură să se ia la întrecere ca să capteze atenţia, atrăgând camerele de televiziune către centrul cuştii. O fată mlădioasă, din Districtul 9, facu o tumbă înapoi după ce primi o chiflă. Băiatul din Districtul 7 oferi un număr frumos de jonglerie cu trei nuci. Pe cei care dădeau un mic spectacol publicul îi răsplătea cu aplauze şi cu mai multă mâncare. Lucy Gray şi Coriolanus îşi reluară locurile de la picnic şi priviră spectacolul.

- O trupă de circ, asta suntem, constată ea, culegând bucăţi de carne de pe osul primit. - Niciunul nu e la fel de bun ca tine, replică el. Mentorii care până atunci evitaseră s-o fiică se apropiau acum de tributurile lor, oferindu-le mâncare. Când Sejanus sosi cu pungi cu ouă fierte tari şi cu felii de pâine, toate tributurile alergară la el, cu excepţia lui Marcus, care se încăpăţână să-l ignore cu desăvârşire. Coriolanus arătă cu capul spre ei. - Ai avut dreptate în privinţa lui Sejanus şi a Iui Marcus. Au fost colegi de clasă în Districtul 2. - Ei bine, e complicat. Măcar noi doi nu avem astfel de probleme, zise ea. - Da, e deja destul de complicat. Voise s-o spună ca glumă, dar părea fară haz. Era, într-adevăr, destul de complicat şi se complica şi mai mult. Ea îl privi cu un zâmbet visător. - Ar fl fost, cu siguranţă, plăcut să te cunosc în alte împrejurări. - Cum? întrebarea îl ducea pe o pantă periculoasă, dar nu reuşise să se abţină. -

Oh, ai fi putut veni la unul dintre spectacole mele, să m-auzi cântând, spuse ea. Apoi ai fi rămas să stăm de vorbă, poate am fi băut ceva şi am fi dansat o dată sau de două ori.

Coriolanus putea să-şi imagineze cum ea cânta undeva, într-un loc de genul clubului de noapte al lui Pluribus, iar el îi atrăgea privirea, stabilind o legătură între ei chiar înainte de a-şi vorbi. - Şi m-aş fi întors în noaptea următoare. - Ca şi cum am fi avut tot timpul din lume, completă ea. Un „u-hu" sonor le întrerupse visarea. Tributurile din Districtul 6 începuseră un dans amuzant, iar gemenii Ring convinseseră o parte a publicului să bată din palme în ritm. Pe urmă, atmosfera deveni aproape festivă. Mulţimea se aventură mai aproape şi câţiva vizitatori intrară în vorbă cu captivii. Una peste alta, Coriolanus se gândi că totul merge bine - era nevoie de mai mult, doar Lucy Gray nu justifica difuzarea interviurilor la o oră de maximă audienţă. Se hotărî să le permită celorlalte tributuri să se bucure de câteva momente de glorie, înainte de a o ruga pe ea să cânte la ora închiderii. între timp, îi povesti discuţiile mentorilor şi sublinie ce-ar fi putut însemna popularitatea ei în arenă acum, când publicul avea posibilitatea să-i trimită daruri. în secret, îşi făcu din nou griji pentru resursele lui. îi trebuiau mai mulţi spectatori influenţi, care să-şi permită să-i cumpere ei diverse lucruri. Ar fi făcut impresie proastă dacă tributul lui Snow n-ar fi primit nimic în arenă. Poate era bine să stipuleze în propunerea lui că n-ai voie să-i trimiţi daruri propriului tău tribut. Altminteri, cum ar fi putut el să concureze cu ceilalţi? Mai ales cu Sejanus. Iar acolo, lângă gratii, Arachne pregătise un picnic pentru tributul ei. O pâine proaspătă, un calup de brânză, iar ăia erau struguri? Cum de-şi permitea aşa ceva? Poate că turismul lua iar avânt. O privi pe Arachne tăind brânza cu un cuţit cu mânerul de sidef. Tributul, fata vorbăreaţă din Districtul 10, stătea pe vine chiar în faţa ei, aplecându-se cu lăcomie către gratii. Arachne facu un sandvici gros, dar nu se grăbi să i-l întindă. Părea să-i ţină fetei o prelegere. Ba chiar un veritabil discurs. La un moment dat, fata întinse mâna printre gratii, însă Arachne trase sandviciul înapoi, stârnind râsetele spectatorilor. Se întoarse şi le zâmbi, îi făcu semn cu degetul tributului ei, îi întinse din nou sandviciul, apoi îl trase înapoi pentru a doua oară, spre amuzamentul mulţimii. - Se joacă cu focul, remarcă Lucy Gray. Arachne flutură mâna spre spectatori, apoi muşcă ea din sandvici. Coriolanus o văzu pe făta din Districtul 10 întunecându-se la făţă, îi văzu muşchii gâtului încordându-se. Mai văzu şi altceva. Degetele ei strecurându-se printre gratii, repezindu-se şi apucând mânerul cuţitului. Coriolanus dădu să se ridice în picioare, deschise gura să strige, dar era prea târziu. Dintr-o singură mişcare, făta o smuci pe Arachne spre ea şi îi tăie gâtul. Culegătorul sau secerătorul — în lb. engl., în orig. (n. tr.). Din rândurile privitorilor aflaţi în apropiere, răsunară strigăte. Arachne îşi pierdu culoarea din obraji, scăpă sandviciul şi-şi încleştă mâna pe gât. Sângele i se revărsă printre degete când făta din Districtul 10 îi dădu drumul, îmbrâncind-o uşor. Arachne facu un pas înapoi, se întoarse cu spatele la gratii şi întinse o mână din care picura sânge, implorând publicul s-o ajute. Oamenii erau fie prea uluiţi, fie prea speriaţi ca să reacţioneze. Unii se traseră deoparte când ea căzu în genunchi şi începu să sângereze abundent. în prima clipă, Coriolanus bătu în retragere, ca şi ceilalţi, dând să se prindă de gratiile casei maimuţelor, dar Lucy Gray şuieră: - Ajut-o! îşi aminti că totul e transmis în direct la televiziune, pentru spectatorii din Capitoliu. Habar n-avea ce să fiică pentru Arachne, dar nu voia să fie văzut ghemuindu-se speriat, atârnat de gratii. Groaza lui era o problemă intimă, nu trebuia afişată în public. îşi sili picioarele să se pună în mişcare şi ajunse primul la Arachne. Fata se agăţă de cămaşa lui, în timp ce viaţa se scurgea din ea. - Un medic! strigă el, întinzând-o pe pământ. E vreun doctor aici? Vă rog, s-o ajute cineva! îşi apăsă mâna pe rana ei, ca să oprească sângele, dar şi-o retrase când Arachne scoase un sunet care arăta că se sufocă. - Haideţi! strigă către mulţime. Doi Apărători ai Păcii îşi croiau cu forţa drum spre el, printre oameni, dar mult, mult prea încet. Coriolanus ridică privirea la timp ca s-o vadă pe fiita din Districtul 10 recuperând sandviciul cu brânză şi muşcând din el cu furie, înainte ca gloanţele să-i străpungă trupul, izbind-o de gratii. Căzu grămadă, cu sângele amestecândui-se cu al lui Arachne. Firimituri din mâncarea pe jumătate mestecată îi căzură din gură şi se împrăştiară plutind pe băltoaca roşie. Mulţimea se retrase ca un val când cei cuprinşi de panică încercară să părăsească locul în fugă. Lumina din ce în ce mai slabă sporea disperarea. Coriolanus văzu un băieţel căzând, văzu oamenii călcând pe gamba lui înainte să-l ridice o femeie. Alţii nu se dovedeau la fel de norocoşi. Buzele lui Arachne rosteau cuvinte mute, pe care el nu le putea descifra. Pe urmă respiraţia i se opri brusc şi Coriolanus presupuse că n-avea sens să-ncerce s-o resusciteze. Dacă îi umplea forţat gura cu aer, nu i-ar fi ieşit prin rana căscată de la gât? Schimbă priviri neputincioase cu Festus, care ajunsese lângă el. Coriolanus se îndepărtă de Arachne şi se uită la roşul strălucitor care-i acoperea mâinile. Se întoarse, o văzu pe Lucy Gray ghemuită lângă gratii, cu faţa ascunsă în rochia cu volane şi tremurând din tot trupul, şi-şi dădu seama că tremură şi el. Sângele, şuierul gloanţelor şi ţipetele mulţimii îi trezeau în minte străfulgerări ale celor mai urâte clipe din copilăria lui. Cizmele rebelilor lovind zgomotos caldarâmul, el şi mamaiestoasa ţintuiţi la pământ la izbucnirea unei canonade, cu trupuri muribunde zvârcolindu-li-se în jur... mama lui pe patul năclăit de sânge... panica din timpul încăierărilor pentru mâncare, feţe zdrobite, oameni gemând... Făcu imediat câţiva paşi ca să-şi ascundă groaza. Lăsă mâinile pe lângă corp, cu pumnii strânşi. Se strădui să respire rar şi adânc. Lucy Gray începu să vomite şi el îi întoarse spatele, ca să-şi poată ţine sub control propriul stomac. Medicii îşi făcură apariţia şi o săltară pe Arachne pe o targă. Alţii se ocupau de cei răniţi de gloanţe răzleţe sau călcaţi în picioare în învălmăşeală. O femeie stătea în faţa lui, îl întreba dacă e rănit, dacă sângele e al lui. După ce îi spuse că nu este, femeia îi dădu un prosop cu care să se şteargă şi plecă. în timp ce se curăţa de sânge, îl văzu pe Sejanus îngenuncheat lângă tributul mort. întinsese o mână printre gratii şi părea să presare ceva alb peste trupul fetei, murmurând câteva cuvinte. Coriolanus abia remarcase scena, când un Apărător al Păcii îl trase pe Sejanus înapoi. Soldaţii mişunau peste tot, scoţând din grădina zoologică vizitatorii rămaşi şi aliniind tributurile în partea din spate a cuştii, cu mâinile pe creştet. Acum mai calm, Coriolanus încercă să atragă atenţia lui Lucy Gray, dar ea se uita în jos. Un Apărător al Păcii îl prinse de umeri şi îl împinse, respectuos, dar ferm, către ieşire. Se trezi mergând în urma lui Festus pe aleea principală. Se opriră la o ţâşnitoare şi se străduiră să scape de sângele de pe ei. Niciunul nu ştia ce să spună. Arachne nu fusese prietena lui bună, dar o ştia dintotdeauna. Se jucaseră împreună când erau ţânci, luaseră parte la sărbătorirea aceloraşi zile de naştere, stătuseră la coadă ca să-şi primească raţiile, fuseseră colegi de clasă. Ea venise la înmormântarea mamei lui îmbrăcată în dantelă neagră din cap până-n picioare, iar el îl ovaţionase pe fratele ei cu doar un an în urmă, la absolvirea Academiei. Ca parte din vechea gardă a familiilor bogate din Capitoliu, Arachne îi era rudă. Şi nu eşti obligat să-ţi placă toate rudele. Legătura există oricum. - N-am putut s-o salvez, spuse. N-am putut opri sângele. - Nu cred c-ar fi putut cineva. Măcar ai încercat. Asta contează, îl consolă Festus. Apăru şi Clemensia, tremurând toată, şi ieşiră împreună din grădina zoologică. - Haideţi la mine, propuse Festus, dar, când ajunseră în dreptul apartamentului său, izbucni brusc în lacrimi. îl urcară în lift şi îi spuseră noapte bună. Abia în timp ce o conducea pe Clemensia acasă, Coriolanus îşi aminti ce le ceruse dr. Gaul. Propunerea de a li se trimite tributurilor mâncare în arenă şi opţiunea de a paria pe unul dintre ele.

- Cu siguranţă că nu se mai aşteaptă să i-o aducem mâine, zise Clemensia. N-aş putea s-o scriu în noaptea asta. Mi-e imposibil să mă gândesc la aşa ceva. Fără Arachne. Coriolanus se declară de aceeaşi părere, dar, în drum spre casă, se gândi la dr. Gaul. Era exact genul în stare să-i penalizeze pentru că nu respectaseră termenul, indiferent de circumstanţe. Poate reuşea să scrie ceva, pentru orice eventualitate. Urcă repede cele douăsprezece şiruri de trepte şi, când intră în apartament, o găsi pe mamaiestoasa întoarsă pe dos, înjurând districtele şi scoţându-şi la aerisit cea mai bună rochie neagră, pentru înmormântarea lui Arachne. Se repezi la el şi îi pipăi pieptul şi braţele, ca să se asigure că nu e rănit. Tigris plângea. - Nu pot să cred că Arachne e moartă. Am văzut-o azi după-amiază în piaţă, cumpărând strugurii ăia. Coriolanus le consolă pe amândouă şi se strădui din toate puterile să le convingă că el unul nu se află în pericol. - N-o să se mai întâmple. A fost doar un accident bizar. După ce lucrurile se liniştiră, Coriolanus se duse în dormitor, îşi scoase uniforma pătată de sânge şi intră în baie. Sub apa aproape opărită a duşului, se curăţă de sângele lui Arachne rămas pe piele. Pentru aproape un minut, un hohot de plâns dureros îi chinui pieptul, dar, după ce trecu, nu mai ştiu cu certitudine dacă plânsese fiindcă era mâhnit de moartea colegei lui sau nefericit din pricina propriilor sale probleme. Poate că, într-o anumită măsură, din ambele motive. îşi puse un halat de mătase uzat, care fusese al tatălui său, şi se hotărî să vadă ce poate fiice cu propunerea. Oricum n-ar fi putut să doarmă, căci sunetul gâlgâitor pe care îl auzise ieşind din gâdejul lui Arachne încă îi răsuna în urechi. Pudra cu miros de trandafiri nu i-l putea alunga din minte, oricât de multă ar fi fost. Se lăsă captivat de lucrarea sa şi asta îl ajută să se calmeze. Prefera să muncească singur, fară să fie nevoit să elimine, cu diplomaţie, ideile colegilor de clasă. Fără amestecul nimănui, concepu o propunere simplă, dar bine argumentată. Gândindu-se la discuţiile purtate în clasă, în prezenţa lui Gaul, şi la exuberanţa publicului care hrănise tributurile înfometate la grădina zoologică, se concentră asupra mâncării. Pentru prima oară, sponsorii puteau cumpăra diverse lucruri - o bucată de pâine, un calup de brânză - care să-i fie duse unui anumit tribut, cu ajutorul unei drone. Avea să existe o comisie care să analizeze natura şi valoarea fiecărui obiect. Sponsor putea fi oricare cetăţean respectabil al Capitoliului fară nicio legătură directă cu Jocurile. Definiţia excludea creatorii-de-joc, mentorii, Apărătorii Păcii, însărcinaţi cu paza tributurilor, şi rudele apropiate ale tuturor acestora. Când ajunse la ideea pariurilor, sugeră înfiinţarea unei a doua comisii, care să stabilească un loc unde cetăţenii Capitoliului să parieze oficial pe un învingător, să coteze participanţii şi să supravegheze plăţile către câştigători. Profitul obţinut din ambele programe urma să fie întrebuinţate pentru acoperirea costurilor Jocurilor, scutind guvernul Panemului de majoritatea cheltuielilor. Coriolanus lucră fară întrerupere până în zorii zilei de vineri. Când prin fereastra lui pătrunseră primele raze de soare, îşi puse o uniformă curată, îşi luă foile sub braţ şi părăsi apartamentul, făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă. Dr. Gaul avea numeroase ocupaţii, împărţindu-şi timpul între cercetările sale şi îndatoririle militare şi academice, aşa că trebuia să ghicească unde se află, de fapt, biroul ei. Fiindcă lucrarea lui se referea la Jocurile Foamei, Coriolanus se îndreptă spre construcţia impozantă numită Citadela, care adăpostea Ministerul de Război. Apărătorilor Păcii aflaţi de gardă nici prin gând nu le trecu să-l lase să pătrundă într-o zonă de înaltă securitate, dar îl asigurară că toate paginile propunerii lui vor ajunge pe masa de lucru a lui Gaul. Era tot ce putea face Coriolanus. Când reveni pe Corso, ecranul, pe care, în primele ore ale dimineţii, nu vedeai decât stema Panemului, prinse viaţă, redând evenimentele din seara precedentă. Se difuzară de nenumărate ori secvenţele în care fata tribut îi tăia gâtul lui Arachne, el venea să-şi ajute colega şi ucigaşa cădea secerată de gloanţe. Se simţi bizar de detaşat de cele petrecute, ca şi cum scurta răbufnire de sub duş i-ar fi epuizat toată rezerva de sentimente. Camerele nu-i surprinseseră reacţia iniţială la uciderea lui Arachne şi se simţi uşurat când constată că nu fusese înregistrată decât încercarea lui de a o salva, nimic altceva decât momentele în care părea curajos şi responsabil. Nu observai că tremură decât dacă te uitai cu atenţie, ştiind ce cauţi. îl încântă în mod deosebit o scurtă secvenţă în care Livia Cardew o lua la fugă prin mulţime la auzul focurilor de armă. Cândva, la o oră de retorică, ea pusese incapacitatea lui de a descifra sensul mai profund al unei poezii pe seama egocentrismului. Venind tocmai de la Livia, afirmaţia era o adevărată ironie! însă faptele sunt mai elocvente decât cuvintele. El alergase să salveze victima, în schimb Livia fugise către cea mai apropiată ieşire. Când se întoarse acasă, Tigris şi mamaiestoasa îşi reveniseră cât de cât din şocul provocat de moartea lui Arachne şi îl declarară erou naţional, tidu pe care el îl respinse, deşi în sinea lui îl savura. Ar fi trebuit să se simtă extenuat, dar agitaţia nervoasă îi dădea energie, care spori când se anunţă că, la Academie, cursurile se ţin ca de obicei. Acasă putea fi erou doar în anumite limite; avea nevoie de un public mai numeros. După un mic dejun cu cartofi prăjiţi şi lapte bătut, se îndreptă spre Academie cu aerul sumbru impus de împrejurări. Fiind cunoscut ca prieten al lui Arachne, calitate pe care şi-o dovedise încercând s-o salveze, părea să fi fost desemnat ca şef al îndoliaţilor. Pe coridoare primi condoleanţe de pretutindeni, alături de laude pentru acţiunile sale. Unii sugerară că ţinuse la ea ca la o soră şi, cu toate că nu făcuse niciodată nimic care să justifice o asemenea afirmaţie, o acceptă. Nu era nicidecum necesar să dai dovadă de lipsă de respect faţă de morţi. în calitatea sa de decan, Highbottom ar fi trebuit să prezideze întrunirea tuturor elevilor, dar el nu-şi facu apariţia. în schimb, Satyria vorbi în termeni elogioşi despre calităţile lui Arachne: îndrăzneala, francheţea, simţul umorului. Toate, se gândi Coriolanus tamponându-şi ochii, atât de enervante la ea, încât, în final, îi aduseseră moartea. Profesoara Sickle luă microfonul şi îi lăudă pe el şi, în aceeaşi măsură, pe Festus, pentru reacţia lor la căderea unui camarad. Hippocrata Lunt, psihologa şcolii, îi invită pe toţi cei copleşiţi de suferinţă să vină la cabinet, mai ales dacă aveau impulsuri violente faţă de ei înşişi sau faţă de alţii. Satyria se întoarse să anunţe că a doua zi va avea loc ceremonia funerară şi că toţi elevii vor lua parte, ca omagiu adus memoriei lui Arachne. Urma să fie transmisă în direct în întregul Panem, ca atare erau încurajaţi să arate şi să se poarte aşa cum se cuvine în cazul unor tineri din Capitoliu. Apoi li se permise să stea de vorbă liber, să-şi împărtăşească amintiri despre prietena lor şi să se consoleze pentru pierderea suferită. După prânz urma să se reia cursurile. După o salată de peşte cleioasă, cu pâine prăjită, mentorii aveau programată o nouă întâlnire cu profesorul Demigloss, deşi nimeni nu se simţea dornic să participe. Nu-i motiva nici faptul că, pentru început, el le oferi câte o listă a mentorilor, actualizată prin adăugarea numelor tributurilor. -

O să v-ajute să urmăriţi evoluţia Jocurilor, le spuse. A 10-a Ediţie a JOCURILOR FOAMEI REPARTIZAREA MENTORILOR DISTRICTUL 1

Băiat (Facet) Livia Cardew Fată (Velvereen) Palmyra Monty DISTRICTUL 2 Băiat (Marcus) Sejanus Plinth Fată (Sabyn) Florus Friend DISTRICTUL 3 Băiat (Circ) Io Jasper Fată (Teslee) Urban Canville DISTRICTUL 4 Băiat (Mizzen) Persephone Price Fată (Coral) Festus Creed DISTRICTUL 5 Băiat (Hy) Dennis Fling Fată (Sol) Iphigenia Moss DISTRICTUL 6 Băiat (Otto) Apotto Ring Fată (Ginnee) Diana Ring DISTRICTUL 7 Băiat (Treech) Vipsania Sickle Fată (Lamina) Pliny Harrington DISTRICTUL 8 Băiat (Bobbin) Juno Phipps Fată (Wovey) Hilarius Heavensbee DISTRICTUL 9 Băiat (Panlo) Gaius Breen Fată (Sheaj) Androcles Anderson DISTRICTUL 10 Băiat (Tînner) Domitia Whimsiwick Fată (Brandy) Arachne Crane DISTRICTUL 11 Băiat (Reaper) Clemensia Dovecote

Fată (Dill) Felix Ravinstill DISTRICTUL 12 Băiat (Jessup) Lysistrata Vickers Fată (Lucy Gray) Coriolanus Snow Ca şi alţii din jurul său, Coriolanus tăie automat numele fetei din Districtul 10. Şi apoi? Ar fi fost logic să taie şi numele lui Arachne, dar era cu totul altceva. Rămase cu pixul în aer deasupra numelui, apoi îl lăsă neatins. Ştergerea ei de pe o listă părea un gest atât de rece! La vreo zece minute de la începerea orei, de la cancelarie sosi un bilet prin care li se cerea lui şi Clemensiei să plece de la curs şi să se prezinte imediat la Citadelă. Nu putea fi vorba decât despre o reacţie la propunerea lui, prin urmare Coriolanus se simţi copleşit de un amestec de entuziasm şi nervozitate. Oare lui Gaul îi plăcuse? I se păruse mizerabilă? Ce însemna convocarea lor? Deoarece nu se ostenise să-i vorbească despre propunere, Clemensia era iritată. - Nu pot să cred că ai scris o propunere când trupul lui Arachne încă era cald! Eu am plâns toată noaptea. Ochii umflaţi îi confirmau spusele. - Păi, nici eu n-am putut să dorm, obiectă Coriolanus. După ce a murit în braţele mele. Munca m-a împiedicat să mă pierd cu firea. - Ştiu, ştiu. Fiecare face faţă durerii în felul său. N-am vrut să sune aşa cum a sunat, nu asta am intenţionam să spun. Oftă. - în fine, şi la ce se presupune că sunt coautoare? Coriolanus se grăbi să-i facă un rezumat, dar ea părea supărată în continuare. -

îmi cer scuze, aveam de gând să-ţi spun. Sunt doar nişte chestii elementare şi despre unele am discutat în grup. Ştii, eu am primit deja o bilă neagră săptămâna asta - nu-mi pot permite şi o scădere a notelor.

-

Măcar ai pus şi numele meu pe lucrare? N-aş vrea să pară că sunt atât de slabă, încât nu pot munci cot la cot cu alţii.

N-am pus numele nimănui. E un proiect al întregii clase. Coriolanus ridică braţele, exasperat. - Serios, Clemmie, m-am gândit că-ţi fac un serviciu! - Sigur, sigur, spuse ea, înmuindu-se. Cred că-ţi sunt datoare. Dar aş fi vrut să apuc măcar s-o citesc. Să mă acoperi dacă începe să ne ia la întrebări. - Ştii bine c-o s-o fac. Oricum, probabil că n-o să-i placă. Eu cred că e bine argumentată, numai că ea lucrează după un regulament cu totul diferit. - Corect, încuviinţă Clemensia. Crezi că anul ăsta o să mai avem Jocurile Foamei? El nu se gândise la asta. -

Nu ştiu. După ce s-a întâmplat cu Arachne, apoi mai sunt şi funeraliile... Dacă vor avea loc, cred că vor începe mai târziu. Ştiu că ţie oricum nu-ţi plac.

-

Ţie îţi plac? îi plac cuiva cu adevărat? întrebă Clemensia.

Poate vor trimite pur şi simplu tributurile acasă. Dacă se gândea la Lucy Gray, ideea nu era cu desăvârşire neatrăgătoare. Se întrebă care sunt, pentru ea, urmările morţii lui Arachne. Oare erau pedepsite toate tributurile? Avea să i se permită s-o mai vadă? -

Da, sau poate îi vor fiice avocşi sau ceva asemănător, zise Clemensia. E groaznic, dar nu la fel de rău ca arena. Vreau să spun că eu aş prefera să trăiesc fără limbă în loc să mor, tu nu?

-

Eu da, dar nu sunt sigur că şi tributul meu. Poţi să mai cânţi dacă n-ai limbă?

Nu ştiu. Poate doar să fredonezi. Ajunseseră deja la porţile Citadelei. - Locul ăsta mă speria când eram mică. - Pe mine încă mă mai sperie, spuse Coriolanus, facând-o să râdă. La postul Apărătorilor Păcii, li se scanară retinele, pentru a compara rezultatul cu datele din dosarele Capitoliului. Le luară genţile cu cărţi şi o femeie din corpul de gardă îi conduse pe un coridor lung, cenuşiu, apoi într-un lift care îi coborî cel puţin douăzeci şi cinci de etaje sub pământ. Coriolanus nu mai ajunsese niciodată la o adâncime atât de mare şi, spre surprinderea lui, descoperi că-i place. Oricât de mult ar fi îndrăgit apartamentul de pe acoperiş al familiei sale, în timpul bombardamentelor se simţise atât de vulnerabil! Acolo, jos, i se părea că nimic nu-l poate atinge. Uşile liftului se deschiseră şi păşiră într-un laborator imens. Şiruri de mese pentru cercetare, mecanisme nefamiliare şi cuşti de sticlă se întindeau până în depărtare. Coriolanus se întoarse către femeia din gardă, dar ea închise uşile liftului şi plecă fără să le dea niciun fel de instrucţiuni. - Mergem? o întrebă pe Clemensia. înaintară cu precauţie prin laborator. - Am teribila presimţire c-o să sparg ceva, şopti ea. Păşiră de-a lungul unui şir de cuşti din sticlă, de vreo patru metri şi jumătate înălţime. înăuntru, se foiau, gâfâiau şi se zbăteau, într-o aparentă nefericire, creaturi suficiente să umple o menajerie, unele familiare, iar altele atât de modificate, încât nu li se putea ataşa niciun nume. Colţi, gheare şi înotătoare, toate supradimensionate, loveau sticla pe lângă care treceau ei. Un bărbat tânăr, în halat de laborator, le ieşi în cale şi îi conduse într-o secţiune unde toate cuştile erau pline de reptile. Acolo o găsiră pe dr. Gaul, uitându-se cu atenţie într-un terariu mare, cu sute de şerpi. Aveau un luciu artificial, pielea aproape că le strălucea în nuanţe fosforescente de roz, galben şi albastru. Nu mai lungi decât o riglă şi nu mai groşi decât un creion, erau răsuciţi într-un covor psihedelic care acoperea tot fundul cuştii. - Ah, iată-vă! spuse dr. Gaul, cu un zâmbet. Salutaţi-i pe noii mei copilaşi. - Salutare! zise Coriolanus, apropiindu-şi faţa de sticlă, ca să vadă învălmăşeala colcăitoare. îi aduceau aminte de ceva, dar nu ştia de ce anume. - Culoarea are vreo semnificaţie? întrebă Clemensia. - Totul are o semnificaţie sau nimic nu are, în funcţie de viziunea ta asupra lumii, răspunse dr. Gaul. Ceea ce-mi aduce aminte de propunerea voastră. Mi-a plăcut. Cine a scris-o? Doar voi doi? Sau prietena voastră gălăgioasă şi-a adus contribuţia înainte de a i se tăia gâtul? Clemensia strânse din buze, tulburată, însă Coriolanus o văzu încordându-se. N-avea de gând să se lase intimidată. - Am discutat-o în grup, cu toată clasa. - Iar Arachne plănuise să ne ajute azi-noapte s-o scriem, însă apoi... cum aţi spus, adăugă Coriolanus. - Dar voi doi aţi fost hotărâţi s-o terminaţi, aşa este? întrebă dr. Gaul. - Aşa este, răspunse Clemensia. Am scris-o amândoi în bibliotecă, iar eu am printat-o azi-noapte, acasă. Pe urmă i-am dat-o lui Coriolanus ca s-o aducă aici azi-dimineaţă. Cum ni s-a cerut. Dr. Gaul se întoarse spre Coriolanus. - Aşa a fost? El se simţi pus în încurcătură. - Am lăsat-o aici în dimineaţa asta, da. Adică le-am dat-o Apărătorilor Păcii din gardă; nu mi s-a permis să intru, răspunse evaziv, întrebările aveau ceva straniu. - E vreo problemă? - Am vrut doar să mă asigur că aţi pus amândoi mâna pe lucrare, răspunse dr. Gaul. - Vă pot arăta care sunt părţile discutate cu tot grupul şi cum le-am dezvoltat în propunere, se oferi Coriolanus. - Da. Fă-o. Aţi adus o copie? întrebă ea. Clemensia se uită la Coriolanus, aşteptând. - Nu. Eu n-am adus, spuse el. Nu-i plăcea cum dădea Clemensia vina pe el, după ce nici măcar nu fusese în stare să-l ajute la scris. Mai ales că se număra şi printre cei mai redutabili adversari ai lui în cursa pentru premiul Academiei. - Ai tu unul? o întrebă. - Ne-au luat genţile cu cărţi. Clemensia se întoarse spre dr. Gaul. - N-am putea folosi exemplarul pe care vi l-am adus? - Ei bine, am putea. Numai că asistentul meu a căptuşit cuşca asta cu el când m-am dus la masa de prânz, răspunse dr. Gaul, cu un mic hohot de râs.

Coriolanus se uită în jos, la grămada de şerpi care se răsuceau, scoţându-şi şi retrăgându-şi brusc limbile. Printre inelele lor se zăreau, într-adevăr, fraze din propunerea lui. - Să presupunem că l-aţi putea recupera voi doi? sugeră dr. Gaul. Părea un fel de test. Un test ciudat de-ale lui Gaul, dar tot un test. Coriolanus nu-şi dădea seama cu ce scop îl pusese la cale. Se uită la Clemensia şi încercă să-şi aducă aminte dacă ei îi e sau nu frică de şerpi, dar nu ştia nici măcar dacă lui însuşi îi este. N-aveau şerpi în laboratorul şcolii. Clemensia îi zâmbi crispat lui Gaul. - Desigur. Ne strecurăm mâna înăuntru prin trapa din capac? Dr. Gaul îndepărtă capacul. - O, nu, să vă lăsăm ceva loc. Domnule Snow? Ce-ar fi să începi tu? Coriolanus îşi coborî încet mâna în interior, simţind din ce în ce mai intens aerul încălzit. - E bine. Mişcă-te cât mai lent. Nu-i deranja, îl instrui dr. Gaul. El îşi strecură degete sub marginea uneia dintre foile propunerii şi o trase încet de sub şerpi. Micile reptile alunecară unele peste altele, dar nu părură să se sinchisească prea mult. - Cred că nici măcar nu m-au văzut, îi spuse Coriolanus Clemensiei, care se cam înverzise. - Atunci o fac şi eu, spuse ea. Coborî mâna în cuva de sticlă. - Nu văd prea bine, iar cu auzul stau şi mai prost, îi lămuri dr. Gaul. Dar ştiu că eşti acolo. Şerpii te pot mirosi folosindu-şi limba, iar mutanţii ăştia au mirosul mai fin decât mulţi alţii. Clemensia agăţă o foaie cu unghia şi o săltă. Şerpii se mişcară. -

Dacă te cunosc, îţi asociază mirosul cu ceva plăcut - de exemplu, cu o cuvă încălzită - şi te ignoră. Dar un miros nou, străin ar putea fi luat drept o ameninţare, continuă dr. Gaul. în cazul ăsta, te descurci cum poţi, fetiţo.

Coriolanus tocmai începuse să pună lucrurile cap la cap când văzu privirea alarmată a Clemensiei. Ea îşi retrase brusc mâna, dar nu înainte ca vreo şase şerpi în nuanţe fosforescente să-şi împlânte colţii în carnea ei. Clemensia scoase un ţipăt care-ţi îngheţa sângele în vene, scuturându-şi înnebunită mâna ca să scape de vipere. Micile răni punctiforme lăsate de colţi supurau în culorile fosforescente ale pieilor şerpilor. De pe degete i se prelingea puroi strălucitor, roz, galben şi albastru. Asistenţi de laborator în halate albe răsăriră ca prin farmec. Doi o ţintuiră la podea, în timp ce un al treilea îi injectă un fluid negru, cu un ac hipodermic înspăimântător. Buzele Clemensiei se învineţiră, apoi deveniră aproape albe, înainte ca fata să leşine. Asistenţii o puseră pe o targă şi plecară cu ea. Coriolanus dădu să-i urmeze, dar vocea doctorului Gaul îl opri. - Tu nu, domnule Snow. Tu rămâi aici. - Dar eu... Ea... se bâlbâi el. O să moară? - Cine poate şti? răspunse dr. Gaul. îşi strecurase mâna în cuvă şi degetele ei noduroase se plimbau cu delicateţe peste şerpi. - E clar că mirosul ei nu era pe hârtie. Prin urmare, ai scris propunerea de unul singur? -Da. N-avea rost să mintă. Probabil că minciuna o ucisese deja pe Clemensia. Evident, avea de-a face cu o nebună, trebuia să se poarte cu cea mai mare grijă. -

Bun. în sfârşit, adevărul! Nu-mi trebuie mincinoşi. Ce sunt minciunile, dacă nu încercări de a ascunde o anumită slăbiciune? Dacă- ţi mai văd din nou latura asta, te dau la o parte. Dacă decanul Highbottom te pedepseşte pentru aşa ceva, n-o să-i stau în cale. E clar?

îşi înfăşură un şarpe roz în jurul mâinii, ca pe o brăţară, părând să-l admire. - Foarte clar, răspunse Coriolanus. - E bună propunerea ta, continuă ea. Bine gândită şi uşor de pus în practică. O să-i recomand echipei mele s-o studieze şi să implementeze o versiune a primei etape. - Perfect! zise Coriolanus, care, înconjurat de creaturi letale care se supuneau poruncilor ei, se temea să rostească altceva decât cele mai politicoase răspunsuri. Dr. Gaul râse. - Bine, du-te acasă. Sau du-te să-ţi vezi prietena, dacă mai ai pe cine vedea. E timpul pentru laptele şi biscuiţii mei. Grăbindu-se să se îndepărteze, Coriolanus se izbi de o cuvă cu şopârle, înnebunindu-i pe ocupanţi. O luă o dată în direcţia greşită, apoi încă o dată şi se trezi într-o parte a laboratorului unde cuştile de sticlă adăposteau oameni cu diferite părţi de animale grefate pe trup. Gulere mici, de pene, gheare sau chiar tentacule, în loc de degete, şi ceva - poate branhii? încastrat în piept. Apariţia lui îi sperie şi, când câţiva deschiseră gurile să-l implore, îşi dădu seama că sunt avocşi. Ţipetele lor reverberară şi Coriolanus observă nişte pasări mici, negre, deasupra lor, pe nişte stinghii. Gaiţă-limbută - asta îi veni în minte. Un capitol scurt din cursul de genetică. Un experiment eşuat, pasărea care putea să repete spusele unui om şi care fusese folosită ca mijloc de spionaj până când rebelii descoperiseră de ce e în stare şi începuseră să trimită păsările înapoi cu informaţii false. Acum, creaturile inutile erau ecoul ţipetelor jalnice ale avocşilor. în cele din urmă, o femeie în halat de laborator şi cu ochelari bifocali roz, supradimensionaţi, îl dojeni pentru că deranjase păsările şi îl escortă până la lift. în timp ce aştepta, o cameră de supraveghere licări şi el încercă, inutil, să netezească singura pagină a propunerii sale pe care o ţinea în mână, mototolită. Sus, îl întâmpinară Apărătorii Păcii, îi dădură atât geanta lui, cât şi pe a Clemensiei şi îl conduseră afară din Citadelă. Coriolanus parcurse strada, trecu de primul colţ, apoi i se înmuiară picioarele şi se aşeză brusc pe bordură. Nu reuşea să-şi recapete răsuflarea, iar soarele îi rănea ochii. Era istovit, fiindcă nu dormise toată noaptea, dar plin de adrenalină. Ce se petrecuse? Clemensia era moartă? încă nu reuşise să se împace cu sfârşitul violent al lui Arachne şi acum se întâmplase asta. Exact ca la Jocurile Foamei. Numai că ei nu erau copii din districte. Capitoliul ar fi trebuit să-i protejeze. îşi aduse aminte de Sejanus, care îi spusese lui Gaul că guvernul e dator să apere pe toată lumea, chiar şi pe locuitorii districtelor, dar încă nu ştia cum se putea împăca asta cu făptui că, până nu demult, ei le fuseseră duşmani. însă un copil din familia Snow trebuia, cu siguranţă, să reprezinte o prioritate. Poate ar fi fost mort dacă nu el, ci Clemensia ar fi scris lucrarea. îşi îngropă capul în mâini, năucit, furios şi, mai ales, înfricoşat. îi era frică de dr. Gaul. Frică de Capitoliu. Frică de orice. Dacă oamenii care ar fi trebuit să te protejeze se jucau cu viaţa ta aşa de repede şi cu atâta nonşalanţă... cum puteai supravieţui? în niciun caz având încredere în ei. Şi, dacă în ei nu puteai avea încredere, atunci în cine să ai? Totul era incert. Amintirea colţilor de şarpe înfipţi în carnea fetei era dureroasă. Sărmana Clemmie, oare chiar era posibil să fi murit? Şi încă aşa, ca într-un coşmar. Iar asta se întâmplase din vina lui? Fiindcă nu spusese că ea minte? Părea o infracţiune foarte măruntă, iar dr. Gaul intenţiona să-l învinuiască fiindcă o acoperise? Dacă murea Clemmie, el ar fi putut avea tot felul de necazuri. Presupuse că toate cazurile medicale urgente erau duse la Spitalul Capitoliului, aflat în apropiere, aşa că se trezi alergând într-acolo. După ce pătrunse în holul răcoros de la intrare, se lăsă călăuzit de indicatoare şi ajunse la urgenţe. Imediat ce uşa automată glisa, deschizându-se, o auzi pe Clemmie ţipând, exact aşa cum ţipase când o muşcaseră şerpii. Măcar trăia. Bălmăji ceva către infirmiera de la ghişeu, dar ea reuşi să-l înţeleagă suficient ca să-l invite să se aşeze chiar înainte să-l ia ameţeala. Probabil că arăta groaznic, pentru că femeia îi aduse două pachete de biscuiţi nutritivi şi un pahar cu o băutură dulce şi acidulată, cu lămâie, din care el încercă să soarbă şi sfârşi prin a o da peste cap, tânjind să i se reumple paharul. Datorită zahărului se simţea ceva mai bine, dar nu chiar atât de bine încât să mănânce biscuiţii, pe care îi puse în buzunar. Când doctorul care se ocupa de caz apăru pe o uşă din spate, Coriolanus aproape că-şi recăpătase controlul. Doctorul îl linişti. Mai trataseră victime ale accidentelor din laborator. Fiindcă antidotul fusese administrat cu promptitudine, aveau toate motivele să creadă că fata o să supravieţuiască, deşi s-ar fi putut să prezinte afecţiuni neurologice. Avea să rămână în spital până ce se asigurau că starea ei e stabilă. Dacă revenea peste câteva zile, existau şanse s-o poată vizita. Coriolanus îi mulţumi doctorului, îi întinse geanta cu cărţi a Clemensiei şi se declară de acord când el îi sugeră că ar fi mai bine să se întoarcă acasă. îndreptându-se spre ieşire, îi văzu pe părinţii Clemensiei apropiindu-se în grabă şi reuşi să se ascundă în tocul unei uşi. Nu ştia ce li se spusese şi nu avea niciun interes să stea de vorbă cu ei, mai ales înainte de a-şi pune la punct povestea celor întâmplate. Lipsa unei relatări plauzibile, de preferat una care să nu stabilească nicio legătură între el şi starea Clemensiei, făcea imposibilă întoarcerea lui la şcoală sau chiar acasă. Tigris urma să sosească cel mai devreme la ora cinei, dar mamaiestoasa avea să fie îngrozită de situaţia lui. De-a dreptul straniu, descoperi că singura persoană cu care îşi doreşte să vorbească e Lucy Gray, care era deopotrivă inteligentă şi, probabil, nicidecum dornică să dezvăluie altcuiva mărturisirile lui. Picioarele îl purtară către grădina zoologică înainte de a se gândi cu adevărat la dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat acolo. La intrarea principală stăteau de pază doi Apărători ai Păcii impresionant de înarmaţi, iar mulţi alţii se foiau în jur. Iniţial, îi făcură semn să plece; aveau instrucţiuni să nu primească niciun vizitator. Dar Coriolanus le arătă legitimaţia de mentor şi câţiva îl recunoscură pe băiatul care încercase s-o salveze pe Arachne. Celebritatea lui se dovedi suficientă pentru a-i convinge să solicite o aprobare excepţională. Apărătorul Păcii vorbi chiar cu dr. Gaul şi Coriolanus auzi cotcodăcitul ei inconfundabil ţâşnind din telefon, deşi stătea la o distanţă de câţiva metri. I se îngăduia să intre însoţit de un Apărător al Păcii, dar numai pentru foarte scurt timp. Gunoaiele lăsate de mulţimea care fugise zăceau încă pe aleea care ducea la casa maimuţelor. Zeci de şobolani se repezeau şi înhăţau resturile, rozând orice, de la fărâme de mâncare stricată la pantofi pierduţi în toiul panicii. Cu toate că soarele era sus, mai mulţi ratoni umblau după hrană, săltând delicatesele cu mânuţele lor dibace. Unul înfuleca un şobolan mort, avertizându-i pe ceilalţi să rămână cât mai departe. - Nu e grădina zoologică din amintirile mele, comentă Apărătorul Păcii. Acum nu sunt decât copii în cuşti şi rozătoare scârboase, alergând de capul lor. Coriolanus văzu pe alee, din loc în loc, containere mici, pline cu o pudră albă, vârâte sub bolovani sau proptite de ziduri. Ţinea minte otrava folosită de Capitoliu în timpul asediului - într-o vreme când aveau mâncare puţină, dar şobolani din belşug. Oamenii, mai ales cei morţi, ajunseseră hrana lor zilnică. Desigur că, în perioada cea mai cumplită, şi oamenii mâncaseră oameni. N-aveau motive să se simtă superiori şobolanilor.

- Aia e otravă de şobolani? îl întrebă pe Apărătorul Păcii. - Da, o chestie nouă, pe care-o încearcă azi. Dar şobolanii sunt prea inteligenţi, nu se apropie de ea, răspunse bărbatul şi ridică din umeri. Asta ne-au dat ca să scăpăm de ei. în cuşcă, tributurile, din nou puse în lanţuri, stăteau lipite de zidul din spate sau după formaţiunile stâncoase, parcă încercând să rămână neobservate. - Trebuie să păstrezi distanţa, spuse Apărătorul Păcii. Fata ta nu pare să fie o ameninţare, dar cine ştie? Te-ar putea ataca altul. Trebuie să stai destul de departe ca să nu te poată atinge. Coriolanus dădu aprobator din cap şi se duse la stânca lui, dar rămase în picioare, în spatele ei. Nu se simţea ameninţat de tributuri - erau ultima lui problemă -, însă nu voia să-i ofere decanului Highbottom niciun pretext ca să-l pedepsească. La început, n-o zări pe Lucy Gray. Apoi întâlni ochii lui Jessup, care stătea rezemat de zidul din spate, ţinându-şi lipită de gât ceea ce părea a fi batista lui. Jessup zgâlţâi o formă aflată lângă el şi Lucy Gray se săltă în capul oaselor cu o tresărire. Pentru câteva clipe, păru dezorientată. Când îl văzu pe Coriolanus, se frecă la ochi ca să-şi alunge somnul şi îşi dădu peste cap părul căzut pe frunte, pieptănându-l cu degetele. îşi pierdu echilibrul când se ridică şi se prinse de braţul lui Jessup ca să nu cadă. Nesigură pe picioare, traversă cuşca, venind cu lanţurile târâş spre Coriolanus. Să fi fost de vină căldura? Trauma omorului la care fusese martoră? Foamea? Capitoliul nu hrănea tributurile, aşa că, de la uciderea lui Arachne, fata nu mai căpătase nimic, iar atunci vomase preţioasa hrană dăruită de vizitatori, probabil laolaltă cu budinca de pâine şi cu mărul primit dimineaţă. Prin urmare, în ultimele aproape cinci zile, nu mâncase decât un sandvici cu carne şi o prună. Trebuia să-i aducă, într-un fel sau altul, mai multă mâncare, chiar dacă n-ar fi fost decât supă de varză. Când ajunse la şanţul fără apă, Coriolanus ridică prevenitor o mână. - îmi pare rău, nu ne putem apropia mai mult. Lucy Gray se opri la câţiva paşi de gratii. - Sunt surprinsă chiar şi că ai putut să intri. Gâtlejul ei, pielea, părul - totul părea pârjolit de soarele fierbinte al după-amiezii. Pe braţ avea o vânătaie urâtă, care nu fusese acolo în seara dinainte. Cine o lovise? Un alt tribut sau un paznic? - N-am vrut să te trezesc, spuse el. Ea ridică din umeri. - Nu-i nimic. Eu şi Jessup dormim pe rând. Şobolanilor din Capitoliu le plac oamenii. - Şobolanii încearcă să vă mănânce? întrebă Coriolanus, revoltat. - In prima noastră noapte aici, ceva 1-a muşcat pe Jessup de gât. Era prea întuneric ca să vadă ce-a fost, dar avea blană. Iar azi-noapte ceva s-a târât pe piciorul meu. Arătă către un container cu pudră albă de lângă gratii. - Chestia aia nu-i bună de nimic. în mintea lui Coriolanus se contură, o clipă, imaginea ei, moartă, cu şobolani mişunându-i pe trup. îi spulberă ultimele fărâme de forţă. îl cuprinse disperarea. Pentru soarta ei. Pentru a lui. Pentru a amândurora. - Oh, Lucy Gray, îmi pare atât de rău! îmi pare atât de rău pentru toate astea! - Nu e vina ta. - Probabil că mă urăşti. Ar trebui. Eu m-aş urî. - Nu te urăsc. Jocurile Foamei n-au fost ideea ta. - Dar iau parte la ele. Dau o mână de ajutor ca să se ţină! Lăsă capul în jos, copleşit de ruşine. - Ar trebui să fiu ca Sejanus, măcar să încerc să mă retrag. - Nu, nu te retrage! Te rog. Nu mă lăsa să trec prin asta singură! Făcu un pas spre el. Părea gata să leşine. Se prinse cu mâinile de gratii şi se lăsă să alunece pe pământ. Ignorând avertismentul paznicului, Coriolanus trecu impetuos peste stâncă şi se ghemui lângă ea, de cealaltă parte a gratiilor. - Te simţi bine? Ea încuviinţă din cap, dar nu arăta bine deloc. Coriolanus voise să-i povestească despre spaima pe care-o trăsese cu şerpii şi despre cum trecuse Clemensia pe lângă moarte. Sperase să primească un sfiit de la ea, dar, în comparaţie cu situaţia ei, orice altceva pălea. îşi aminti de biscuiţii primiţi de la infirmieră şi bâjbâi în buzunar după pachetele boţite. - Ţi-am adus ăştia. Nu sunt mari, dar sunt foarte hrănitori. Suna stupid. De ce-ar fi contat pentru ea valoarea lor nutriţională? îşi dădu seama că tocmai repetase papagaliceşte ce spuneau profesorii lui în timpul războiului, când gustarea oferită gratis de Guvern reprezentase unul dintre motivele pentru care mergeai la şcoală. Chestiile alea aspre, fără niciun gust, împinse pe gât cu apă, fuseseră, pentru o parte din copii, mâncarea pe o zi întreagă. îşi aduse aminte de mâinile lor mici, înfigându-se în ambalaj ca nişte gheare şi încleştându-se disperate pe ceea ce găseau înăuntru. Lucy Gray sfâşie învelişul şi îşi îndesă în gură unul dintre cei doi biscuiţi, mestecând şi înghiţind cu greutate hrana uscată. Apăsă cu mâna pe stomac, oftă şi ronţăi al doilea biscuit mult mai încet. Mâncarea păru s-o ajute să se concentreze şi vorbi mult mai calmă: - Mulţumesc. Aşa e mai bine. - Mănâncă-i şi pe ceilalţi, o îndemnă el, arătând spre al doilea pachet. Ea clătină din cap. - Nu. Pe ăsta îl păstrez pentru Jessup. Acum e aliatul meu. - Aliatul tău? Coriolanus era nedumerit. Cum putea cineva să aibă un aliat în Jocurile Foamei? Îhî. Tributurile din Districtul 12 merg în arenă împreună, răspunse Lucy Gray. Nu e el cea mai strălucitoare stea din Carul-Mare,

-

dar e puternic ca un taur. Doi biscuiţi păreau un preţ mic pentru protecţia lui Jessup. O să-ţi aduc mai multă mâncare cât de curând pot. Şi s-ar părea că oamenilor o să li se permită să trimită mâncare în arenă. Acum e

-

oficial. Ar fi grozav. Mai multă mâncare mi-ar prinde bine.

-

înclină capul în faţă şi îl sprijini de gratii. -

Atunci, cum spuneai, ar avea sens să cânt. Pentru ca oamenii să dorească să mă ajute.

-

La interviu, îi sugeră el. Ai putea cânta iarăşi cântecul cu valea.

-

Poate, răspunse ea şi se încruntă, gânditoare. Vor arăta interviul în tot Panemul sau numai în Capitoliu?

-

în tot Panemul, cred, răspunse el. Dar n-o să primeşti nimic din districte.

-

Nici nu mă aştept. Nu de-asta am întrebat, spuse ea. Poate o să cânt, totuşi. Ar fi mai bine cu o chitară, ceva.

O să încerc să-ţi găsesc una. Sigur, familia Snow n-avea instrumente muzicale. în afară de imnul intonat zilnic de mamaiestoasa şi de cântecele cu care îl adormea mama lui în vremurile de demult, în viaţa lui existase puţină muzică până la apariţia lui Lucy Gray. Ascultau rareori emisiunile postului de radio din Capitoliu, care difuza mai ales marşuri şi cântece propagandistice. Pentru el, sunau toate la fel. -Hei! De pe alee, Apărătorul Păcii îi făcea semn cu mâna. - Stai prea aproape! Şi oricum timpul s-a încheiat. Coriolanus se ridică. - Trebuie să plec dacă vreau să mă mai lase aici şi altă dată. - Sigur. Sigur. Şi îţi mulţumesc. Pentru biscuiţi şi pentru tot, zise Lucy Gray, încleştându-şi degetele de gratii ca să se poată ridica. El îşi strecură mâinile înăuntru, ca s-o ajute. - Pentru puţin. - Poate că ţie ţi se pare o nimica toată. Dar, pentru mine, să am pe cineva care mă tratează ca şi cum aş fi importantă valorează cât o lume întreagă.

- Chiar eşti importantă, spuse el. - Eh, o grămadă de dovezi susţin contrariul. Lucy Gray îşi zăngăni lanţurile şi trase de ele. Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, îşi ridică privirea spre cer. - Pentru mine eşti importantă, insistă el. Poate că n-o aprecia Capitoliul, dar o aprecia el. Nu-şi descărcase sufletul în faţa ei? - E timpul să plecăm, domnule Snow! strigă Apărătorul Păcii. - Pentru mine eşti importantă, Lucy Gray, repetă el. Ea întoarse privirea spre el, dar părea distantă. - Uite ce e, puştiule, nu mă face să te raportez, zise Apărătorul Păcii. - Trebuie să plec. Coriolanus se îndepărtă de gratii. - Hei! strigă ea autoritar. El se întoarse. - Vreau să ştii ceva: nu cred cu adevărat că vii aici pentru note sau pentru glorie. Eşti o pasăre rară, Coriolanus. - Şi tu, răspunse el. Ea plecă fruntea, încuviinţând, apoi o porni către Jessup, cu lanţurile lăsând o dâră adâncă printre paiele murdare şi prin excrementele de şobolani. Când ajunse lângă partenerul ei, se culcă strângându-se ghem, ca şi cum scurta întâlnire cu tânărul Coriolanus ar fi istovit-o peste măsură. Până la ieşirea din grădina zoologică, el se împiedică de două ori şi recunoscu că e prea obosit ca să poată găsi vreo soluţie bună la ceva. Se făcuse destul de târziu pentru ca întoarcerea lui acasă să nu dea de bănuit, aşa că se îndreptă spre apartament. Avu ghinionul să dea nas în nas cu Persephone Price, colega lui de clasă şi fiica infamului Nero Price, care mâncase cândva o halcă din servitoarea moartă. Fiind vecini, îşi continuará drumul împreună. Ea era mentorul lui Mizzen, un băiat robust, de treisprezece ani, din Districtul 4, aşa că fusese de faţă când lui şi Clemensiei li se ceruse să se prezinte la Citadelă. Coriolanus se temea de o discuţie despre propunere, dar Persephone era încă prea tulburată de moartea lui Arachne ca să vorbească despre orice altceva. El o evita de obicei, fiindcă nu putea să nu se întrebe dacă, în timpul războiului, ştiuse sau nu ce ingrediente conţine tocana din farfurie. O vreme se temuse de ea, dar, în cele din urmă, ajunsese să nu-i mai inspire decât dezgust, oricât de des şi-ar fi reamintit de inocenţa ei. Cu gropiţele din obraji şi cu ochii căprui-verzi, era mai frumoasă decât oricare dintre colegele lui de an, cu posibila excepţie a Clemensiei... în fine, a Clemensiei încă nemuşcate de şerpi. Dar, când se gândea că ar fi putut s-o sărute, nu simţea decât repulsie. Chiar şi în clipa când, înlăcrimată, îi spuse la revedere îmbrăţişându-l, lui nu-i veni în minte decât piciorul tăiat. Coriolanus se târî în susul scărilor, bântuit de gânduri mai negre decât oricând, stârnite de amintirea sărmanei servitoare doborâte de foame în mijlocul străzii. Cât era de aşteptat să reziste Lucy Gray? îşi pierdea repede puterile. Slăbită şi tulburată. Rănită şi cu sufletul frânt. Dar, mai presus de orice, foamea o purta către moarte. Poate că, peste încă o zi, n-o să se mai ţină pe picioare. Dacă nu găsea o cale s-o hrănească, avea să-şi dea ultima suflare înainte de începerea Jocurilor Foamei. Când ajunse în apartament, mamaiestoasa îi aruncă o singură privire şi se grăbi să-i sugereze un pui de somn înainte de cină. Coriolanus se trânti pe pat, simţindu-se prea stresat ca să mai doarmă vreodată. Dar nu se mai trezi până în clipa când Tigris îl zgâlţâi uşor de umăr. De pe tava pusă pe noptiera lui venea un miros alinător, de supă cu tăieţei. Măcelarul îi dădea uneori verişoarei lui, gratis, oase de pui, iar ea le fierbea, preparând ceva magnific. - Coryo, spuse Tigris, Satyria a sunat de trei ori şi nu-mi mai vine în cap nicio scuză. Haide, mănâncă-ţi cina şi pe urmă telefoneazăi! - A întrebat de Clemensia? Ştie cineva? îi scăpă lui. - De Clemensia Dovecote? Nu. De ce să întrebe? se miră Tigris. - A fost groaznic. Coriolanus îi povesti totul, fără să omită nici cele mai violente amănunte. Pe măsură ce îl asculta, lui Tigris îi pierea culoarea din obraji. - Dr. Gaul a lăsat-o să fie muşcată de şerpi? Pentru o minciună nevinovată? - Da. Şi puţin îi pasă de Clemmie, dacă supravieţuieşte sau nu. Mie mi-a spus să plec, ca să-şi poată lua gustarea de după-amiază. - E sadică. Sau nebună de-a binelea. N-ar trebui s-o raportezi? - Cui? Ea a şefe creatorilor-de-joc. Lucrează direct cu preşedintele. O să spună c-a fost vina noastră, fiindcă am minţit. Tigris căzu pe gânduri. - Bine. N-o raporta. Nici n-o înfrunta. Dar evit-o cât mai mult posibil. - Ca mentor, mi-e greu. Apare des la Academie, ca să se joace cu iepurele ăla mutant şi să pună întrebări absurde. Un cuvânt de-ale ei îmi poate oferi premiul sau mă poate lipsi de el. Coriolanus îşi frecă feţa cu palmele. Şi Arachne e moartă, Clemensia e plină de venin, iar Lucy Gray... ei, asta e altă poveste într-adevăr oribilă. Mă îndoiesc c-o să supravieţuiască până încep Jocurile, şi poate e mai bine aşa. Tigris îi îndesă o lingură în mână. - Mănâncă-ţi supa. Am avut noi parte şi de lucruri mai rele. Zăpada cade întotdeauna deasupra, nu? - Zăpada cade întotdeauna deasupra, răspunse el, cu atât de puţină convingere, încât râseră amândoi. Asta îl ajută să-şi mai revină puţin. Luă câteva înghiţituri de supă ca să-i fecă pe plac verişoarei lui, apoi îşi dădu seama că e mort de foame şi înfulecă totul cât ai clipi. Pe urmă sună Satyria şi el era gata să-i fecă o mărturisire, dar se dovedi că ea nu vrea decât să-l roage să cânte imnul în dimineaţa următoare, la funeraliile lui Arachne. - Purtarea ta eroică de la grădina zoologică şi făptui că ştii toate cuvintele te-au pus în fruntea listei cu opţiuni ale corpului profesoral. - Aş fi onorat, fireşte, răspunse el. -Bun. Satyria sorbi ceva, cu gheaţa zornăindu-i în pahar, apoi trase aer în piept. - Cum merg lucrurile cu tributul tău? Coriolanus şovăi. Dacă se plângea, ar fi putut să pară copilăros, lăsând impresia că nu e în stare să-şi rezolve problemele. Nu-i ceruse Satyriei ajutor aproape niciodată. Dar, când se gândi la Lucy Gray, gârbovită sub greutatea lanţurilor, prudenţa i se spulberă. - Nu tocmai bine. Am văzut-o pe Lucy Gray azi. E foarte slăbită. Capitoliul nu i-a dat nimic de mâncare. - De când a plecat din Districtul 12? Păi, cât a trecut de-atunci? Patru zile? întrebă Satyria, surprinsă. - Cinci. Nu cred c-o să supravieţuiască până încep Jocurile. N-o să am cui să-i fiu mentor, spuse Coriolanus. Mulţi dintre noi nu vor avea. - Dar nu e corect. E ca şi cum v-am pune să feceţi un experiment cu aparatură stricată. Iar Jocurile vor începe cu o zi sau două mai târziu. Să văd ce pot fece, adăugă Satyria după o scurtă ezitare. Coriolanus închise şi se întoarse spre Tigris. - Vor să cânt la înmormântare. N-a spus nimic despre Clemensia. Probabil că, în privinţa ei, păstrează secretul. - Atunci trebuie să-l păstrezi şi tu, conchise Tigris. Poate vor pretinde că nu s-a întâmplat nimic. - Poate nu-i vor spune nici măcar decanului Highbottom, zise el, înseninându-se. Pe urmă îi veni în minte altceva. - Tigris? Tocmai mi-am dat seama că, de fapt, eu nu ştiu să cânt. Şi, dintr-un motiv sau altul, amândurora li se păru că e cel mai amuzant lucru pe care-l auziseră vreodată. Insă mamaiestoasa era de părere că nu-i nimic de râs şi a doua zi îl trezi cu noaptea-n cap ca să-i dea lecţii. - Respiră! îi striga după flecare vers, înghiontindu-l cu o riglă în coaste, până când el nici nu-şi mai imagină că există şi altă opţiune. Pentru a treia oară în acea săptămână, mamaiestoasa sacrifică, de dragul viitorului lui, una dintre iubitele ei flori, prinzându-i de tunica uniformei călcate cu mare grijă un boboc de trandafir albastru-deschis. - Uite, se asortează cu ochii tăi, îi spuse. Arătând sclipitor, cu burta plină de terci de ovăz şi cu coşul pieptului punctat de vânătăi care-i aminteau să respire, Coriolanus plecă spre Academie. Deşi era sâmbătă, toţi elevii se prezentară în sălile lor de curs înainte de a se aduna pe treptele din faţa Academiei, împărţiţi clar şi alfabetic pe clase. în virtutea sarcinii sale, Coriolanus se trezi în primul rând, alături de profesori şi de distinşii oaspeţi, dar mai ales alături de preşedintele Ravinstill. Satyria îl puse rapid la curent cu programul, dar lui nu-i rămase în minte decât că trebuie să cânte imnul, în deschiderea ceremoniei. Nu-l deranja să vorbească în public, dar de cântat, nu mai cântase niciodată - în Panem nu se iveau

prea multe ocazii. Era unul dintre motivele pentru care cântecul lui Lucy Gray atrăsese atenţia tuturor. Se calmă, amintindu-şi că putea şi să urle ca un câine, fiindcă oricum nu existau termeni de comparaţie. De cealaltă parte a bulevardului, tribunele instalate temporar pentru urmărirea procesiunii funerare se umplură repede cu oameni îndureraţi, îmbrăcaţi în negru, hainele de această culoare fiind singurele care nu lipseau nimănui, căci toată lumea pierduse în război pe cineva drag. Coriolanus căută cu privirea în mulţime, dar nu zări pe nimeni din familia Crane. Academia şi clădirile din jur erau drapate cu steaguri funebre şi de la nicio fereastră nu lipsea stindardul Panemului. Numeroase camere de televiziune erau pe poziţie, gata să filmeze evenimentul şi mai mulţi reporteri de la Capitol TV faceau comentarii în direct. Coriolanus se gândi că pentru Arachne se organizase o ceremonie măreaţă, disproporţionată atât faţă de viaţa, cât şi de moartea ei, care ar fi fost evitată dacă ea n-ar fi încercat să facă tot felul de exhibiţii. Atât de mulţi oameni muriseră eroic în război, având parte doar de o neînsemnată recunoaştere a meritelor, încât ceea ce vedea acum îl călca pe nervi. Se simţea uşurat fiindcă trebuia să cânte, nu s-o laude pentru meritele ei, care, dacă nu-l înşela memoria, se reduceau la o voce destul de puternică pentru a se face auzită, fară microfon, în sala de spectacole a şcolii şi la talentul de a ţine o lingură în echilibru pe nas. Iar decanul Highbottom îl acuza pe el că se dă în spectacol? Totuşi, îşi aminti, Arachne îi fusese aproape ca o rudă. Ceasul Academiei arătă ora nouă şi toată lumea amuţi. La un semnal, Coriolanus se ridică şi se îndreptă spre scenă. Satyria îi promisese că o să fie acompaniat, dar tăcerea se prelungi atât de mult, încât el îşi trase răsuflarea, pregătindu-se să înceapă, înainte ca sistemul de sunet să emită o versiune anemică, oferindu-i şaisprezece măsuri introductive. Giuvaier al Panemului, Puternic oraş, Ca nou străluceşti prin ani ce se-adună. Interpretarea lui semăna mai degrabă cu o recitare tărăgănată decât cu un tur de forţă melodic, dar cântecul nu era deosebit de dificil. Nota înaltă pe care mamaiestoasa o rata mereu era opţională; majoritatea oamenilor cântau imnul cu o octavă mai jos. Ţinând foarte bine minte împunsăturile riglei, Coriolanus cântă fară să greşească nicio notă şi fară să-şi piardă suflul. îşi reluă locul în aplauzele generoase ale publicului, iar preşedintele, când urcă pe scenă, îl răsplăti cu o înclinare aprobatoare a capului. - Cu două zile în urmă, tânăra şi preţioasa viaţă a lui Arachne Crane s-a sfârşit, aşa că acum jelim o altă victimă a rebeliunii criminale care continuă să ne asedieze, declamă preşedintele. Şi-a dat viaţa cu tot atâta curaj ca orice soldat pe câmpul de luptă, dar pierderea ei se dovedeşte mult mai dureroasă, fiindcă acum pretindem că e pace. însă nu poate fi vorba de pace câtă vreme această maladie distruge tot ce e bun şi nobil în ţara noastră. Astăzi, în onoarea sacrificiului lui Arachne, ne amintim că, deşi există, răul nu triumfa. Şi suntem încă o dată martori când măreţul nostru Capitoliu face dreptate în Panem. Tobele începură să bată lent, cu ecou profund, şi mulţimea se întoarse către procesiunea care îşi facu apariţia la colţul străzii. Deşi nu la fel de lată precum Corso, Calea Cărturarilor oferea cu uşurinţă loc pentru garda de onoare alcătuită din Apărători ai Păcii care, în ritmul tobelor, înaintau umăr lângă umăr, sincronizându-se perfect, într-o formaţie de douăzeci de coloane şi patruzeci de rânduri. Coriolanus se întrebase cu ce scop strategic erau anunţaţi locuitorii districtelor că fusese ucisă o fată din Capitoliu, şi acum primi răspunsul. în spatele Apărătorilor Păcii înainta un camion cu platformă lungă, de care fusese fixată o macara2. De cârligul ei atârna trupul ciuruit de gloanţe al lui Brandy, fata din Districtul 10. Murdare şi părând înfrânte, cele douăzeci şi trei de tributuri rămase erau înlănţuite de platformă. Lanţurile nu erau destul de lungi ca să le permită să se ridice în picioare, aşa că stăteau fie ghemuite, fie aşezate. Funeraliile reprezentau încă un prilej de a le reaminti districtelor că sunt inferioare şi că răzvrătirea va avea întotdeauna repercusiuni. Coriolanus observă că Lucy Gray se străduia să-şi păstreze o fărâmă de demnitate, ţinându-şi spatele drept cât îi îngăduiau lanţurile, privind fix înainte şi ignorând cadavrul care i se legăna uşor deasupra capului. în zadar. Trebuia să treacă peste prea multe - mizeria, lanţurile, expunerea în public. încercă să-şi imagineze cum s-ar fi purtat el însuşi în acea situaţie, până când îşi dădu seama că, fară îndoială, asta facea Sejanus, şi alungă astfel de gânduri. în spatele tributurilor defila un alt regiment de Apărători ai Păcii, pregătind apariţia a patru cai. Erau împodobiţi cu ghirlande şi trăgeau un car bogat ornamentat, cu un sicriu alb imaculat, acoperit de flori. în spatele sicriului veneau membrii familiei Crane, într-o şaretă trasă de cai. Măcar ei aveau decenţa de a se simţi stânjeniţi. Procesiunea se opri când sicriul ajunse în dreptul podiumului. Dr. Gaul, care stătuse lângă preşedinte, se apropie de microfon. Coriolanus se gândi că e o greşeală să i se permită să ţină un discurs într-un asemenea moment, dar probabil că ea o lăsase acasă pe femeia nebună, cu brăţări din şerpi roz, fiindcă vorbi clar, aspru şi raţional. - Arachne Crane, noi, concetăţenii tăi din Panem, jurăm că moartea ta nu va fi în zadar. Când unul dintre noi e lovit, ripostăm cu de două ori mai multă forţă. Jocurile Foamei vor continua, cu mai multă energie şi implicare decât oricând, căci adăugăm numele tău pe lunga listă a inocenţilor care au murit apărând un popor virtuos şi onest. Prietenii, familia şi concetăţenii tăi te salută şi dedică memoriei tale cea de A X-a ediţie a Jocurilor Foamei. Aşadar Arachne, cu gura ei mare, era acum apărătoarea unui popor virtuos şi onest. Da, şi-a dat viaţa batjocorindu-şi tributul cu un sandvici, se gândi Coriolanus. Poate că pe piatra ei de mormânt o să scrie: „Victima unei glume proaste." Un şir de Apărători ai Păcii cu eşarfe roşii ridică puştile şi trase de mai multe ori câte un potop de gloanţe pe deasupra procesiunii, care îşi continuă drumul de-a lungul câtorva cvartale, până dispăru după colţ. Pe măsură ce mulţimea se rărea, destule persoane luară privirea îndurerată a lui Coriolanus drept suferinţă pentru pierderea lui Arachne, pe când - ce ironie! - el tocmai îşi dorea s-o mai omoare o dată. Insă simţea că se descurcase bine, senzaţie ce se spulberă când se răsuci şi dădu cu ochii de decanul Highbottom, care îl privea de sus. - Condoleanţele mele pentru pierderea prietenei tale, spuse decanul. - Şi pentru eleva dumneavoastră. E o zi grea pentru noi toţi. însă procesiunea a fost extrem de impresionantă, ripostă Coriolanus. - Crezi? Eu am găsit-o exagerată şi de prost-gust, spuse Highbottom. Luat prin surprindere, Coriolanus râse scurt înainte de a-şi recăpăta controlul şi de a încerca să pară şocat. Decanul îşi coborî privirea către bobocul de trandafir albastru. Lucrurile se schimbă uluitor de puţin. După omoruri. După toate promisiunile chinuite că nu vom uita cât ne-a costat. După toate astea, eu nu pot deosebi un boboc de o floare. îndreptă trandafirul dându-i un bobârnac cu degetul arătător, apoi zâmbi. - Să nu întârzii la prânz. Am auzit c-avem plăcintă. Se dovedi - singurul lucru bun legat de întrunire - că aveau într-adevăr plăcintă, de data asta cu pere, la bufetul special organizat în sala de mese a şcolii. Spre deosebire de ziua extragerii, Coriolanus îşi umplu farfuria cu pui fript şi luă cea mai mare bucată de plăcintă pe care o găsi. îşi puse pe biscuiţi un stat gros de unt şi îşi umplu de trei ori paharul cu punci de struguri, ultima oară lichidul chiar dădu pe-afâră şi el îşi pătă şervetul de olandă ştergându-l de pe masă. Oamenii n-aveau decât să vorbească. Şefiil bocitorilor avea nevoie să se hrănească. Dar, în timp ce mânca, luă asta drept un semn că înnăscutul lui autocontrol se toceşte. Aruncă vina pe decanul Highbottom, care îl hărţuia întruna. Oricum, ce îngăimase despre ziua aia? Boboci? Flori? Ar fi trebuit închis undeva sau, şi mai bine, deportat într-un avanpost îndepărtat, ca să lase în pace cetăţenii decenţi ai Capitoliului. Gândul la decan îl trimise pe Coriolanus înapoi, să mai ia plăcintă. însă Sejanus îşi pusese deoparte puiul şi biscuiţii, fără să ia nici măcar o îmbucătură. Dacă lui Coriolanus cortegiul funerar îi displăcuse, pe el îl făcuse probabil să sufere. - Te vor reclama dacă arunci toată mâncarea aia, îi reaminti Coriolanus. Nu murea de dragul individului, dar nu dorea în mod deosebit să-l vadă pedepsit. - Aşa e, încuviinţă Sejanus. Dar nu izbuti nimic mai mult decât să soarbă din punci. Când prânzul festiv se apropia de sfârşit, Satyria îi chemă pe cei douăzeci şi doi de mentori activi ca să-i anunţe că Jocurile Foamei nu numai că aveau să se ţină, dar se impunea să devină încă şi mai vizibile. în acest scop, aveau să-şi escorteze tributurile, chiar în după- amiaza aceea, într-un tur al arenei. Turul urma să fie transmis în direct în întreaga ţară, pentru a sublinia hotărârea luată de dr. Gaul la funeralii. Şefa creatorilor-de-joc simţise că separarea copiilor din Capitoliu de cei din districte sugerează slăbiciune, ca şi cum s-ar fi temut să se afle în prezenţa duşmanilor lor. Tributurile aveau să fie încătuşate, dar fară lanţuri. Trăgătorii de elită din rândurile Apărătorilor Păcii alcătuiau garda, însă mentorii trebuiau să fie văzuţi alături de tributurile lor. Coriolanus simţi o oarecare reţinere la colegii săi de clasă - după moartea lui Arachne, mai mulţi părinţi se plânseseră de proasta calitate a pazei -, dar nimeni nu spuse nimic, fiindcă nimeni nu voia să pară laş. Lui, toată povestea i se părea periculoasă şi nechibzuită - ce le-ar fi împiedicat pe celelalte tributuri să-şi atace mentorii? -, dar nu-şi expuse părerea. Se întrebă în sinea lui dacă nu cumva dr. Gaul îşi dorea un nou act de violenţă, ca să mai poată pedepsi un tribut, de data asta unul viu, în faţa camerelor de televiziune. Noua etalare a cruzimii lui Gaul îl împinse să se răzvrătească. Se uită la farfuria lui Sejanus. - Nu mai mănânci?

- Azi nu pot, răspunse Sejanus. Nu ştiu ce să fac cu astea. Sub masă, Coriolanus îşi întinse pe genunchi şervetul pătat. Se simţi încă şi mai vinovat când îşi dădu seama că e împodobit, ca blazon, cu stema Capitoliului. - Pune-le aici, spuse, cu o privire furişă. Sejanus se uită în jur şi se grăbi să mute puiul şi biscuiţii pe şervet. Coriolanus îi înfăşură şi puse totul în geanta lui cu cărţi. Nu le era permis să scoată mâncare din sala de mese, şi cu siguranţă nu pentru un tribut, dar unde altundeva să găsească ceva înainte de tur? Lucy Gray nu putea să mănânce în faţa camerelor, dar avea buzunare adânci. Lui Coriolanus nu-i plăcea că jumătate din ce sustrage el ajunge la Jessup, dar poate că investiţia avea să se dovedească rentabilă după începerea Jocurilor. -

Mulţumesc. Eşti rebel, nu glumă, comentă Sejanus, în timp ce-şi duceau tăvile la banda rulantă a transportorului care ajungea în bucătărie.

-

Sunt o pacoste, da, încuviinţă Coriolanus. Mentorii se îngrămădiră în câteva camionete ale Academiei şi plecară către Arena Capitoliului, construită de cealaltă parte a fluviului

ca să împiedice mulţimea să umple centrul oraşului. In zilele lui bune, imensul amfiteatru dotat cu tehnologie de ultimă oră fusese gazda multor evenimente incitante, sportive, artistice sau militare. Execuţiile celor mai de seamă duşmani, desfăşurate acolo în timpul războiului, făcuseră din el ţinta bombardamentelor. Structura de rezistenţă rămăsese în picioare, însă dărăpănată şi instabilă, utilă doar ca loc de desfăşurare a Jocurilor Foamei. Pe terenul din centru, iarba bogată, întreţinută pe vremuri cu meticulozitate, pierise după ce nu i se mai dăduse atenţie. Locul era presărat cu cratere lăsate de bombe şi buruienile erau singura verdeaţă de pe întinderea murdară. Sfărâmăturile rămase după bombardamente - bucăţi de metal şi de piatră - zăceau pretutindeni, iar pe zidul înalt de patru metri şi jumătate care înconjura arena propriu-zisă, acum fisurat, urmele lăsate de şrapnele semănau cu nişte ciupituri de vărsat. în fiecare an, tributurile erau închise acolo, neavând la dispoziţie nimic altceva decât un arsenal de cuţite, săbii, ghioage şi alte arme de acelaşi soi, folositoare pentru vărsarea de sânge, iar publicul privea totul de acasă. La sfârşitul Jocurilor, unicul supravieţuitor era trimis înapoi, în districtul lui, cadavrele erau înlăturate, armele recuperate şi uşile închise până în anul următor. Nimeni nu se ocupa de întreţinerea construcţiei. Nimeni nu făcea curăţenie. Vântul şi ploaia spălau petele de sânge, dar mâinile locuitorilor Capitoliului nu le atingeau. Când sosiră, profesoara Sickle, supraveghetoarea lor pe timpul turului, le spuse mentorilor să-şi lase lucrurile în camionete. Coriolanus îşi îndesă şervetul cu mâncare în buzunarul din faţă al pantalonilor, pe care îl acoperi cu poalele hainei. Când ieşiră din vehiculele cu aer condiţionat în arşiţa soarelui, văzură tributurile înşiruite, cu cătuşe la mâini, păzite cu stricteţe de Apărătorii Păcii. Mentorilor li se ceru să-şi ocupe locurile lângă tributurile lor, aşezate în ordinea numerică a districtelor, aşa că el şi Lucy Gray erau aproape de coada şirului. în spatele lor nu se aflau decât Jessup şi mentorul lui, Lysistrata, care n-avea nici cincizeci de kilograme. în faţa lor, tributul Clemensiei, Reaper - cel care încercase să-l sugrume în camion - privea ameninţător în pământ. Dacă se ajungea la o încăierare între mentori şi triburi, sorţii nu erau în favoarea lui Coriolanus. în ciuda înfăţişării ei delicate, Lysistrata avea ceva curaj. Ca fiică a medicilor care îl tratau pe preşedintele Ravinstill, avusese norocul de a deveni mentor şi părea să-şi dea toată silinţa ca să-şi creeze o legătură cu Jessup. - Ţi-am adus o alifie pentru gât, o auzi Coriolanus şoptindu-i. Dar trebuie s-o ţii ascunsă. Ţi-o strecor în buzunar când pot. Apărătorii Păcii îndepărtară drugii grei de la intrare. Uşile masive se deschiseră, lăsând la vedere imensul coridor pe marginile căruia se înşiruiau chioşcuri cu geamurile acoperite cu scânduri şi afişe pătate de muşte, cu reclame dedicate spectacolelor dinainte de război. Rămânând în aceeaşi formaţie, copiii îi urmară pe soldaţi până în celălalt capăt al coridorului. Trecerea era blocată de trei turnichete înalte până sus, fiecare cu câte trei braţe metalice curbate, acoperite cu un strat gros de praf. Ca să intri, era nevoie de un fisă emisă de Capitoliu, ca acelea încă în uz pentru plata unei călătorii cu troleibuzul. Asta era intrarea pentru săritei, îşi spuse Coriolanus. Sau poate nu săraci. în minte îi veni cuvântul plebe. Familia Snow folosea o altă intrare, blocată cu un cordon de catifea. Sigur că în loja lor nu puteai ajunge cu o fisă pentru troleibuz. Spre deosebire de cea mai mare parte a arenei, loja avea acoperiş, fereastră glisantă, de sticlă, şi o instalaţie de aer condiţionat, care transforma cea mai fierbinte zi întruna plăcută. Le era repartizat un avox, care aducea mâncare, băutură şi jucării pentru el şi pentru Tigris. Dacă se plictisea, putea să doarmă pe scaunele capitonate, de pluş. Apărătorii Păcii se postară lângă două turnichete, alimentându-le cu fise, astfel încât un tribut şi mentorul său să poată intra în acelaşi timp. La fiecare rotaţie, se auzea o voce veselă: - Distracţie plăcută! - Nu puteţi dezactiva bariera cu fise? întrebă profesoara Sickle. - Am putea, dacă am avea cheia, dar s-ar părea că nimeni nu ştie unde e, răspunse un Apărător al Păcii. - Distracţie plăcută! îi ură turnichetul lui Coriolanus, imediat ce intră. El împinse înapoi braţul metalic care îi atingea mijlocul şi îşi dădu seama că nu se putea ieşi tot pe acolo. Ochii i se îndreptară către partea de sus a turnichetelor, unde barele de fier umpleau tot spaţiul, până la cadrul boltit al intrării. Deduse că ocupanţii locurilor ieftine părăseau clădirea prin alt pasaj. Era, probabil, un mod util de dispersare a mulţimii, dar pe un mentor agitat nu-l ajuta deloc să se calmeze pe timpul unei îndoielnice plimbări prin arenă. în partea opusă turnichetelor, un detaşament de Apărători ai Păcii pătrunse într-un tunel, ghidându-se doar după strălucirea roşie a luminilor de avarie de pe podea. De o parte şi de alta, arcade mai mici, marcate, duceau către locurile de pe diverse niveluri. Tributurile şi mentorii îşi potriviră paşii unii după alţii, flancaţi la mică distanţă de Apărătorii Păcii. Când intrară în porţiunea întunecată, Coriolanus urmă exemplul Lysistratei şi profită de ocazie ca să strecoare şervetul cu mâncare în mâinile încătuşate ale lui Lucy Gray. Pachetul dispăru repede în buzunarul dintre volanele ei. Aşa. N-avea s-o privească murind de foame. Mâna ei o găsi pe a lui şi degetele li se împletiră, trimiţându-i în tot trupul o vibraţie datorată apropierii, scurtei lor intimităţi în întuneric. Coriolanus îi mai strânse o dată mâna şi i-o eliberă când ajunseră la capătul tunelului, înainte de a ieşi în lumina soarelui, unde apariţia lor într-o asemenea postură ar fi necesitat o explicaţie greu de găsit. în frageda sa copilărie, Coriolanus fusese de multe ori în arenă, mai ales la spectacole de circ, dar şi ca să ovaţioneze parade militare conduse de tatăl lui. Iar în ultimii nouă ani văzuse la televizor, în parte, Jocurile Foamei. Dar nimic nu-l pregătise pentru senzaţia intrării pe teren prin poarta principală, pe sub enorma tabelă de marcaj. Unii mentori şi unele tributuri icniră, copleşiţi de mărimea construcţiei în sine şi de grandoarea ei, care îi sfida până şi decăderea. Uitându-se în sus, la şirurile de scaune care se înălţau, impozante, Coriolanus simţi că se micşorează până devine insignifiant. Ca o picătură dintr-un potop, ca o pietricică dintr-o avalanşă. îşi reveni la vederea echipelor din jurul camerelor de televiziune şi îşi controlă expresia feţei, ca să sugereze că nimic nu impresionează un Snow. Lucy Gray, care părea mai vioaie şi se mişca mai bine fără povara lanţurilor, îi făcu cu mâna lui Lepidus Malmsey, dar, ca toţi ceilalţi reporteri, el îşi păstră expresia împietrită şi nu-i răspunse. Era clar ce indicaţii primiseră: gravitatea şi răzbunarea erau cuvintele de ordine ale zilei. Cuvântul tur, folosit de Satyria, sugerase o vizitare a locului şi, cu toate că nu sperase că o să-i iacă plăcere, Coriolanus nu se aşteptase nici la tristeţea palpabilă a decorului. Apărătorii Păcii care îi flancaseră se răsfirară, iar şirul de copii, care urma, îndatoritor, detaşamentul din frunte pe partea interioară a perimetrului oval, era o procesiune fără farmec, lipsită de orice urmă de veselie. Coriolanus îşi aminti că pe acelaşi traseu mergeau cândva circarii călare pe elefanţi şi pe cai, în costume cu paiete şi debordând de voie bună. Cu excepţia lui Sejanus, probabil că toţi colegii lui ar fi fost în public. Ca o ironie, Arachne s-ar fi aflat în loja de lângă a lui, ovaţionând cât o ţineau plămânii. Coriolanus studie din priviri arena, căutând ceva care să-i ofere un avantaj lui Lucy Gray. Zidul înalt care înconjura terenul, ţinând publicul la distanţă de acţiune, era oarecum promiţător. în suprafaţa lui ciuruită existau adâncituri ce puteau constitui locaşuri de sprijin pentru mâinile şi picioarele unui căţărător abil. Mai multe dintre porţile plasate simetric pe circumferinţa zidului păreau, la rândul lor, stricate, dar nu puteai şti sigur ce se află în tuneluri, aşa că se impunea o explorare atentă a lor. Acolo puteai fi încolţit cu mare uşurinţă. Locurile spectatorilor îi ofereau, cu siguranţă, cele mai multe şanse, dacă se putea urca până la ele. îşi propuse să se gândească la asta mai târziu. Când şirul începu să se destrame, îi şopti lui Lucy Gray:

- în dimineaţa asta a fost groaznic. Să te văd aşa. - Măcar ne-au hrănit mai întâi. - Serios? Oare era urmarea discuţiei lui cu Satyria? -

Aseară, când au încercat să ne strângă, doi copii au leşinat. Or fi tras concluzia că, dacă vor să mai rămână cineva pentru spectacolul lor, trebuie să ne aducă mâncare. în principal, pâine cu brânză. Am primit şi cină, şi mic dejun. Dar nu-ţi face griji, am loc din belşug pentru orice în buzunarul meu.

Lucy Gray redevenise într-o oarecare măsură ea însăşi, cea dinainte. - Pe tine te-am auzit cântând? - Oh, da, recunoscu el. Mi-au cerut să cânt fiindcă au impresia că eu şi Arachne am fost foarte buni prieteni. N-am fost. Şi mi-e jenă că m-ai auzit. - îmi place vocea ta. Tata ar fi spus că are o autoritate înnăscută. Cântecul nu m-a prea interesat, răspunse Lucy Gray. - Mulţumesc. Venind de la tine, înseamnă foarte mult. Ea îl înghionti cu cotul. - în locul tău, aş avea grijă să nu se afle asta. Aici, o mulţime de oameni mă cred mai jos de burta şarpelui. Coriolanus clătină din cap şi zâmbi larg. - Ce e? întrebă ea. - Foloseşti expresii bizare. Nu bizare per se12, doar mai colorate. - Păi, eu nu prea zic „per se", dacă la asta te referi, ripostă ea cu sarcasm. - Nu, chiar îmi place. Prin comparaţie, stilul în care vorbesc eu e atât de rigid! Cum mi-ai spus atunci, în prima zi, la grădina zoologică? Ceva cu o prăjitură? îşi aminti el. - Ah, prăjitură cu frişcă? Voi nu ziceţi aşa? Ei bine, e un compliment. Acolo de unde vin eu, prăjiturile sunt un soi de uscături. Iar frişca se găseşte la fel de rar ca dinţii de găină. El râse câteva clipe, uitând unde se află şi cât de deprimant e decorul. Pentru câteva clipe nu existară decât zâmbetul şi vocea ei melodioasă şi un flirt vag conturat. Pe urmă lumea explodă. Numele de familie al lui Arachne este Crane, care, în limba engleză, înseamnă „macara" (n. tr.). în sine/ca atare - în lb. lat., în orig. (n. tr.). Coriolanus ştia ce sunt bombele şi îl îngrozeau. în clipa când suflul îl doborî şi îl azvârli cât colo, în arenă, ridică braţele ca să-şi acopere capul. Când lovi pământul, se întinse din reflex pe burtă, cu un obraz în praf, apărându-şi cu braţul îndoit ochiul şi urechea din partea expusă. Prima explozie, care părea să fi venit dinspre intrarea principală, declanşă altele, în lanţ, în jurul întregii arene. Nici nu se punea problema să fugă. Nu putea decât să se agaţe de pământul huruitor, sperând să înceteze totul şi încercând să-şi stăpânească panica. Intră în ceea ce el şi Tigris numiseră „timpul bombei", o perioadă ireală, în care secundele se dilatau şi se contractau în moduri ce păreau să sfideze ştiinţa. în timpul războiului, Capitoliul repartizase fiecare cetăţean la un adăpost din apropierea locuinţei sale. Clădirea magnifică în care trăia familia Snow avea un subsol atât de solid şi de spaţios, încât putea adăposti, pe lângă rezidenţi, locuitorii a jumătate de cvartal. Din nefericire, sistemul de avertizare funcţiona îndeosebi pe bază de electricitate. Curentul electric era insuficient şi, ca urmare a intervenţiei rebelilor în Districtul 5, reţeaua clipea ca un licurici, aşa că nu se puteau baza pe sirene şi se întâmpla adesea să fie luaţi prin surprindere şi nu apucau să ajungă în adăpost. Atunci, el, Tigris şi mamaiestoasa - dacă nu cumva cânta imnul - se ascundeau sub masa de sufragerie, un obiect impresionant, cioplit dintr-un singur bloc de marmură şi aflat într-o cameră din mijlocul apartamentului. Chiar şi fară ferestre şi cu lespedea aia masivă deasupra capului, Coriolanus se încorda din tot corpul de groază când auzea şuierul bombelor şi trebuiau să treacă mai multe ore până ce reuşea să meargă din nou cu spatele drept. Nici pe străzi nu te aflai în siguranţă şi nici la Academie. Bombardamentul putea să-l surprindă oriunde, dar de obicei se afla într-un loc mai bun decât de această dată. Acum, lipsit de apărare în faţa atacului şi zăcând în aer liber, aştepta să se încheie interminabilul „timp al bombei" şi se întreba de câte răni suferă organele lui interne. Nicio aeronavă. Revelaţia i se contura în minte. Nu apăruse nicio aeronavă. Oare bombele fuseseră plantate acolo? Simţea miros de fum, deci unele erau, probabil, incendiare. îşi apăsă batista, schimbată zilnic, pe gură şi pe nas. Mijind ochii prin pâcla neagră, îngroşată de praful din arenă, o văzu pe Lucy Gray, la vreo patru-cinci metri distanţă, strânsă ghem, cu fruntea în pământ şi cu vârfurile degetelor în urechi, acesta fiind cel mai bun lucru pe care-l putea face cu mâinile ei încătuşate. Tuşea, neajutorată. - Acoperă-ţi faţa! Cu şervetul! îi strigă. Ea nu ridică privirea, dar probabil că-l auzise, fiindcă se rostogoli pe-o parte şi scoase şervetul din buzunar. Biscuiţii şi puiul căzură pe pământ când îşi duse pânza spre faţă. Lui Coriolanus îi trecu vag prin minte că aerul îmbâcsit dăunează vocii ei de cântăreaţă. O scurtă acalmie îl amăgi, facându-l să creadă că exploziile încetaseră, dar, tocmai când îşi sălta capul, cea din urmă zgudui chioşcurile aflate mai sus, surpând unul, unde se vindeau cândva gustări - vata de zahăr roz, merele în caramel -, şi sfărâmături aprinse se prăbuşiră peste el. Ceva îl lovi în cap cu putere şi o grindă îi căzu de-a curmezişul spatelui, ţintuindu-l la pământ. Năucit, zăcu o vreme aproape fară cunoştinţă. Mirosul usturător îi pătrunse înţepător în nări şi îşi dădu seama că grinda arde. încercă să-şi adune puterile ca să iasă de sub ea răsucindu-se, dar lumea se clătina şi plăcinta cu pere, fermentată, dădu să i se reverse din stomac. - Ajutor! strigă. în jur se auzeau şi alte strigăte imploratoare, dar norul de fum şi praf îl împiedica să vadă răniţii. - Ajutor! Focul îi pârlea părul. Făcu încă un efort să se târască de sub grindă, dar tot fară niciun rezultat. O durere mistuitoare începu să-i cuprindă gâtul şi umărul şi certitudinea că o să moară ars îl copleşi. Ţipă, iar şi iar, dar părea să fie izolat într-un strat de fum negru şi sfărâmături aprinse. Pe urmă desluşi o siluetă ridicându-se din infern. Lucy Gray îi rosti numele, apoi întoarse brusc capul, atenţia fiindu-i atrasă de ceva din afara razei lui vizuale. Se îndepărtă de el câţiva paşi, apoi ezită, sfâşiată între două decizii. - Lucy Gray! o imploră el, cu voce hârâită. Te rog! Ea aruncă o ultimă privire către ceea ce o tentase, apoi alergă spre el. Grinda îi eliberă puţin spatele, dar căzu la loc. Se ridică pentru a doua oară, doar cât să-i permită să iasă de sub ea târâş. Se sculă de jos, ajutat de fată, se sprijini cu braţul de umerii ei şi, şchiopătând, se îndepărtară de flăcări, până ce se prăbuşiră undeva, în mijlocul arenei. La început, tuşea şi senzaţia de greaţă sufocantă îl copleşiră, însă treptat începu să simtă durerea de cap şi arsurile de pe gât, spate şi umăr. Degetele îi erau încleştate de fusta pârlită a lui Lucy Gray, ca de un colac de salvare. Mâinile ei încătuşate erau arse, cu degetele încovoiate. Fumul se împrăştie suficient ca să poată observa că bombele fuseseră plantate, din loc în loc, în jurul arenei, cu încărcătura declanşatoare la intrare. Stricăciunile erau atât de mari, încât întrezări strada de dincolo de clădire şi două siluete care fugeau din arenă. Asta o făcuse pe Lucy Gray să ezite înainte de a-i veni în ajutor? Posibilitatea evadării? Alte tributuri profitaseră cu siguranţă de ocazie. Da, acum auzea sirene şi strigăte dinspre stradă. Medicii îşi croiau drum printre dărâmături, grăbindu-se către răniţi. - E în ordine, îi spuse lui Lucy Gray. Au venit ajutoare. Mai multe mâini se întinseră către el şi îl aşezară pe o targă. Coriolanus dădu drumul volanelor ei, gândindu-se că trebuie să fie o targa şi pentru ea, dar, în timp ce era luat de acolo, văzu un Apărător al Păcii obligând-o să se întindă pe burtă, proptindu-i ţeava unei puşti în gât şi înjurând-o cu voce sonoră. - Lucy Gray! strigă el, însă nimeni nu-l luă în seamă. Lovitura la cap îl împiedica să se concentreze, dar înţelese că e transportat cu ambulanţa, dus dincolo de nişte uşi batante, chiar în sala de aşteptare unde îşi băuse, cu o zi înainte, limonada acidulată, apoi întins pe o masă, sub o lumină strălucitoare, în timp ce o echipă de medici se străduia să stabilească gravitatea rănilor. Voia să doarmă, dar ei îşi tot apropiau feţele de a lui, cerând răspunsuri, şi răsuflările lor încărcate de mirosul stătut al mâncării de la prânz îl îngreţoşară iarăşi. îl băgară în nişte aparate, îl scoaseră, înfipseră în el ace, după care îi îngăduiră, în sfârşit, să se lase cu desfătare în voia somnului. Din când în când, pe toată durata nopţii, cineva îl trezea şi-i vâra lumini orbitoare în ochi. Câtă vreme putea răspunde la nişte întrebări simple, îi permiteau să recadă în uitare. Când se trezi, când se trezi în sfârşit cu adevărat, duminică, lumina care pătrundea prin fereastră îi spuse că e după-amiază, iar mamaiestoasa şi Tigris stăteau aplecate deasupra lui, cu priviri îngrijorate. Nu sunt singur, îşi spuse. Nu sunt în arenă. Sunt în siguranţă. - Bună, Coryo! zise Tigris. Noi suntem. - Bună! răspunse el, încercând să zâmbească. Ai ratat timpul bombei. - S-a dovedit că există ceva mai rău decât să fiu acolo: să ştiu că ai trecut singur prin astea, spuse ea. - N-am fost singur.

Morfina şi lovitura în cap îl împiedicau să-şi amintească totul cu claritate. - Lucy Gray a fost acolo. Mi-a salvat viaţa, aşa cred. Nu-şi putea convinge mintea să accepte ideea. îl încânta şi îl tulbura deopotrivă. Tigris îi strânse mâna. - Nu mă surprinde. Evident, e bună la suflet. De la început s-a străduit să te apere de celelalte tributuri. Mamaiestoasa era mai greu de convins. După ce Coriolanus reuşi să însăileze o poveste despre cele întâmplate în timpul exploziilor şi imediat după aceea, trase o concluzie: -

Ei bine, probabil şi-a dat seama că Apărătorii Păcii o împuşcă dacă încearcă să fugă, şi totuşi se pare că are ceva caracter. Poate e aşa cum pretinde, nu provine cu adevărat din districte.

Era o mare laudă, atât cât putea fi o laudă rostită de mamaiestoasa. După ce Tigris îi oferi toate detaliile pe care nu le ştia, Coriolanus înţelese în ce măsură incidentul punea Capitoliul pe jar. Ceea ce se petrecuse - sau ceea ce pretindeau autorităţile că se petrecuse - îi înspăimânta pe cetăţeni atât prin urmările de moment, cât şi prin implicaţiile viitoare. Nu se ştia cine instalase bombele - nişte rebeli, da, dar de unde? Putea fi din oricare dintre cele douăsprezece districte sau vreo adunătură zdrenţuită, scăpată din Districtul 13 ori, ferească soarta, dintr-o grupare care stătea în aşteptare, de multă vreme, chiar în Capitoliu. Era foarte greu să plasezi faptele în timp. Fiindcă, între două Jocuri ale Foamei, arena era pustie, încuiată şi ignorată, bombele ar fi putut fi plasate acolo şi cu şase zile înainte, şi cu şase luni. Camerele de supraveghere acopereau intrările în construcţia ovală, dar, exteriorului fiind ruinat, escaladarea zidurilor era posibilă. Nu se ştia dacă bombele fuseseră declanşate de la distanţă sau de un pas greşit, dar pierderile neaşteptate zdruncinaseră profund Capitoliul. Aproape nimeni nu se sinchisea că şrapnelele uciseseră ambele tributuri din Districtul 6, dar aceeaşi explozie luase şi vieţile gemenilor Ring. Trei mentori ajunseseră la spital Coriolanus, Androcles Anderson şi Gaius Breen, cărora le fuseseră repartizate tributurile din Districtul 9. Cei doi colegi de clasă ai săi erau în stare critică, Gaius îşi pierduse ambele picioare şi aproape toţi ceilalţi, mentori, tributuri sau Apărători ai Păcii, avuseseră nevoie de îngrijiri medicale. Coriolanus era tulburat. îi simpatiza pe Pollo şi pe Didi, îi plăcea cât de mult se iubeau unul pe altul, cât de veseli erau. Undeva, în apropiere, Androcles, care aspira să devină reporter la Ştirile Capitoliului, ca mama lui, şi Gaius, un ştrengar din Citadelă, întotdeauna cu o inepuizabilă rezervă de glume terifiante, abia mai respirau. - Dar Lysistrata? E teafară? Fusese chiar în spatele lui. Mamaiestoasa păru stânjenită. -

Oh, ea e cât se poate de bine. Le spune tuturor că băiatul ăla mare şi urât, din Districtul 12, a protejat-o aruncându-se peste ea, dar cine poate şti? Familia Vickers adoră să fie în centrul atenţiei.

Oare? întrebă Coriolanus, sceptic. Nu-şi amintea să fi văzut, măcar o dată, un Vickers în centrul atenţiei, în afara unei scurte conferinţe anuale de presă, în care anunţau că preşedintele Ravinstill e perfect sănătos. Lysistrata era eficientă şi rezervată, nu atrăgea niciodată atenţia asupra ei. Până şi simpla insinuare că ea şi Arachne fac parte din aceeaşi categorie de oameni îl scotea din sărite. -

I-a descris pe scurt unui reporter ce s-a întâmplat, imediat după explozie. Cred c-a spus adevărul, mamaiestoasa, zise Tigris. Poate că oamenii din Districtul 12 nu sunt chiar atât de răi cum îi înfăţişezi tu. Atât Jessup, cât şi Lucy Gray s-au purtat cu mult curaj.

-

Ai văzut-o pe Lucy Gray? La televizor, vreau să zic. Pare teafară? întrebă el.

-

Nu ştiu, Coryo. N-au transmis niciun reportaj de la grădina zoologică. Dar nu e pe lista tributurilor moarte, răspunse Tigris.

Mai sunt şi altele? în afară de cele din Districtul 6? Coriolanus nu voia să fie macabru, dar era vorba de adversarii lui Lucy Gray. - Da, câţiva au murit după încetarea exploziilor, începu Tigris să-i povestească. Perechile de tributuri din Districtele 1 şi 2 se repeziseră către gaura lăsată de explozii lângă intrare. Copiii din districtul 1 fuseseră împuşcaţi mortal, făta din districtul 2 fugise spre fluviu şi sărise peste zid, murind în cădere, iar Marcus dispăruse cu desăvârşire, ceea ce însemna că undeva, în oraş, e în libertate un băiat disperat, puternic şi periculos. Capacul deplasat al unei guri de canal sugera că e cu putinţă să fi coborât către Transfer, reţeaua de şine şi căi de acces construită sub Capitoliu, dar nimeni nu ştia nimic sigur. -

Cred că ei văd arena drept un simbol, comentă mamaiestoasa. Aşa cum au făcut şi în timpul războiului. Partea cea mai rea e c-au trecut cel puţin douăzeci de secunde până la întreruperea transmisiei către districte, aşa că, neîndoielnic, ei sărbătoresc acolo. Ca nişte bestii ce sunt.

-

Dar, mamaiestoasa, se spune că e puţin probabil să fi văzut cineva din districte imaginile, o contrazise Tigris. Acolo, oamenilor nu le place să se uite la reportajele despre Jocurile Foamei.

Ajunge să răspândească vestea câţiva, spuse mamaiestoasa. E exact genul de poveste care aţâţă focul. Doctorul care vorbise cu Coriolanus după atacul şerpilor intră şi se prezentă; se numea Wane. Le trimise pe Tigris şi pe mamaiestoasa acasă şi îl supuse pe Coriolanus unei scurte examinări, explicându-i că a suferit o comoţie relativ uşoară şi arsuri care răspund bine la tratament. Era nevoie de ceva timp pentru o vindecare completă, dar, dacă se arăta docil şi starea continua să i se îmbunătăţească, avea să fie externat peste două zile. - Ştiţi ce face tributul meu? Avea mâinile arse destul de rău, spuse Coriolanus. De fiecare dată când se gândea la Lucy Gray, îl săgeta neliniştea, însă apoi morfina îl învăluia ca un cocon de vată. -

N-am de unde să ştiu, răspunse doctorul. Dar au un veterinar excelent acolo. Presupun că o să fie în regulă când vor începe Jocurile. Iar tu, tinere, nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta. Nu trebuie să te preocupe decât însănătoşirea ta şi, ca să te faci bine, ai nevoie de somn.

Coriolanus se conformă cu plăcere. Se lăsă din nou furat de somn şi se trezi de-a binelea abia luni dimineaţă. Cu capul chinuit de durere şi trupul maltratat, nu-i venea să părăsească spitalul prea curând. Aerul condiţionat era o uşurare pentru arsuri şi primea cu regularitate porţii generoase de mâncare fadă. Urmări ştirile pe un televizor cu ecran imens, sorbind cât de multă limonadă acidulată era în stare. A doua zi urma să aibă loc o dublă ceremonie funerară pentru fraţii Ring. Vânătoarea lui Marcus continua. Paza fusese întărită atât în Capitoliu, cât şi în districte. Trei mentori morţi, trei spitalizaţi - de fapt, patru, dacă o socoteai şi pe Clemensia. Şase tributuri moarte, unul evadat, mai multe rănite. Dacă dr. Gaul îşi dorise o schimbare a Jocurilor, ei bine, o avea. După-amiază, parada vizitatorilor începu cu Festus, cu un braţ atârnat de gât într-o eşarfa şi copci pe obraz, acolo unde îl atinsese o schijă. îl anunţă că Academia îşi suspendase cursurile, dar elevilor li se cerea să vină, în dimineaţa următoare, la funeraliile fraţilor Ring. Când rosti numele gemenilor, i se frânse glasul şi Coriolanus se întrebă dacă şi reacţia lui ar fi fost mai sentimentală în lipsa perfuziei cu morfină, care atenua şi suferinţa, şi bucuria. Satyria îşi facu apariţia cu câteva fursecuri însoţite de urările de bine ale corpului profesoral şi îi spuse că, deşi nefericit, incidentul nu putea decât să-i mărească şansele de a câştiga. Ceva mai târziu, Sejanus apăru nevătămat, cu geanta cu cărţi lăsată de Coriolanus în camionetă şi cu un teanc din delicioasele sandviciuri cu ruladă de carne pregătite de mama lui. N-avea mai nimic de comentat despre tributul său evadat. într-un târziu, Tigris veni fără mamaiestoasa, care rămăsese acasă, să se odihnească, dar îi trimisese o uniformă curată, pe care s-o îmbrace la externare. Dacă aveau să existe camere de televiziune, voia ca nepotul ei să apară cât mai prezentabil în reportaj. Pe urmă împărţiră sandviciurile şi Tigris îi mângâie fruntea dureroasă până când îl adormi, aşa cum făcea în copilărie, când îl chinuiau durerile de cap. Când îl trezi cineva, la primele orele ale zilei de marţi, mai întâi presupuse că e o infirmieră trimisă să-l verifice, apoi se holbă la faţa devastată a Clemensiei, aplecată deasupra lui. Veninul şerpilor, sau poate antidotul, îi umpluse de coji pielea cafeniu-aurie şi albul ochilor ei căpătase culoarea gălbenuşului de ou. Dar cu mult mai rău era felul în care îi zvâcnea întregul trup, faţa i se schimonosea, limba îi ieşea periodic printre buze şi braţele ţâşneau în lateral chiar şi în timp ce le întindea spre mâna lui. Ssst! şuieră ea. N-ar trebui să fiu aici. Nu spune nimănui c-am venit. Dar ce zic ei? De ce nu m-a vizitat nimeni? Părinţii mei ştiu ce s-a-ntâmplat? Mă cred moartă? Ameţit de somn şi de medicamente, Coriolanus nu prea reuşea să-i priceapă spusele. - Părinţii tăi? Dar au fost aici. I-am văzut. - Nu. N-a venit nimeni la mine! strigă ea. Trebuie să ies de-aici, Coryo. Mă tem că ea o să mă omoare. Locul nu e sigur. Nu suntem în siguranţă! - Ce? Cine-o să te omoare? Vorbeşti aiurea, zise el. - Dr. Gaul, evident! îşi încleştă mâna pe braţul lui, atingându-i arsurile şi provocându-i mari dureri. - Ştii, ai fost acolo! Coriolanus încercă să se elibereze din strânsoarea degetelor ei. - Trebuie să te-ntorci în rezerva ta. Eşti bolnavă, Clemmie. E din cauza muşcăturilor de şarpe. De-aia îţi imaginezi diverse lucruri. - îmi imaginez asta? îşi sfâşie cămaşa de spital, trăgând de deschizătura de la gât, şi lăsă la vedere o porţiune de piele de pe piept şi de pe un umăr. Marmorată de solzi strălucitori, albaştri, roz şi galbeni, părea la fel de reptiliană ca a şerpilor din cuvă. Coriolanus icni şi ea ţipă ascuţit:

- Şi se întinde! Se măreşte! Pe urmă doi angajaţi ai spitalului o înşfăcară, o săltară de pe podea şi o scoaseră din încăpere. Coriolanus rămase treaz tot restul nopţii, gândindu-se la şerpi, la pielea ei şi la cuştile de sticlă cu avocşi din laboratorul lui Gaul, la înspăimântătoarele modificări care le dădeau o înfăţişare apropiată de a animalelor. Către aşa ceva se îndrepta Clemensia? Dacă nu, de ce n-o văzuseră părinţii ei? De ce se părea că, în afară de el, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat? Dacă murea Clemensia, avea să dispară şi el, singurul martor? O pusese pe Tigris în pericol povestindu-i ce se petrecuse? Iniţial, un cocon plăcut, spitalul lua acum forma unei curse perfide care îl strângea, sufocându-l. Nimeni nu mai veni să-l verifice pe măsură ce orele se târau, fapt care îi spori nefericirea. în cele din urmă, odată cu prima geană de lumină, lângă patul lui apăru doctorul Wane. - Am auzit că azi-noapte te-a vizitat Clemensia, începu el vesel. Ţi-a tras o sperietură? Coriolanus se strădui să răspundă cu nonşalanţă: - Oarecum. - O să se facă bine. Eliminarea veninului din organism are o serie de efecte secundare neobişnuite. De aceea nu i-am lăsat pe părinţii ei s-o vadă. O cred în carantină, bolnavă de o gripă foarte contagioasă. Peste o zi sau două o să fie prezentabilă, îi explică doctorul. O s-o poţi vizita dacă vrei. S-ar putea să-i dai curaj. - Bine, spuse Coriolanus, ceva mai liniştit. Dar nu putea uita ce văzuse, atât în spital, cât şi în laborator. După oprirea perfuziei cu morfină, tot ce fusese confuz în mintea lui căpătă contururi clare. Suspiciunile întinară orice-i făcea plăcere, începând cu micul dejun bogat, cu clătite şi şuncă, şi cu coşul cu fructe proaspete şi dulciuri trimis de Academie şi terminând cu vestea că imnul cântat de el avea să fie redifuzat la funeraliile gemenilor Ring, ca o recunoaştere atât a calităţii interpretării, cât şi a sacrificiilor lui. Reportajul dinaintea ceremoniei începu la ora şapte, iar la nouă elevii umpleau iarăşi treptele Academiei. Cu doar o săptămână în urmă, când i se repartizase fata din Districtul 12, crezuse că începe să devină insignifiant, iar acum curajul îi era onorat în faţa întregii naţiuni. Se aşteptase să vadă o înregistrare a imnului cântat de el, dar în spatele podiumului apăru imaginea lui holografică, uşor înceţoşată la început, apoi limpezindu-se până în cele mai mici detalii. Oamenii spuneau mereu că, pe zi ce trece, seamănă din ce în ce mai mult cu chipeşul său tată, dar abia acum se convinse şi el cu adevărat. Nu era vorba doar de ochi, ci şi de linia maxilarului, de păr, de ţinuta semeaţă. Şi Lucy Gray avea dreptate; din vocea lui chiar răzbătea o autoritate înnăscută. Una peste alta, spectacolul era cu adevărat impresionant. Capitoliul îşi dublase eforturile făcute pentru înmormântarea lui Arachne şi Coriolanus simţi că, pentru gemeni, aşa se şi cuvenea. Mai multe discursuri, mai mulţi Apărători ai Păcii, mai multe steaguri. Nu-l deranjară laudele aduse gemenilor, nici măcar cele extravagante, şi îşi dori ca ei să fi putut cumva să ştie că holograma lui deschisese ceremonia. Numărul tributurilor moarte crescuse, căci cele din Districtul 9 îşi pierduseră până la urmă viaţa din cauza rănilor. Se părea că veterinarul îşi dăduse toată silinţa, dar i se refuzaseră repetatele cereri de internare a tributurilor în spital. Trupurile lor pline de răni, ca şi ceea ce mai rămăsese din tributurile din Districtul 6 zăceau pe spinarea cailor incluşi în parada de pe Calea Cărturarilor. Cele două tributuri din Districtul 1 şi fata din Districtul 2 erau târâte în urma lor, aşa cum se cuvenea după laşa lor încercare de evadare. Urmau două camioane-cuşcă, la fel ca acela cu care ajunsese Coriolanus la grădina zoologică, unul pentru băieţi şi unul pentru fete. Coriolanus privi cu mare atenţie ca s-o descopere pe Lucy Gray, dar nu reuşi, căpătând astfel o grijă în plus. Oare zăcea vlăguită pe podea, doborâtă de răni şi de foame? Când în imagine apărură coşciugele de argint ale gemenilor, Coriolanus nu se putu gândi decât la jocul stupid pe care îl inventaseră în timpul războiului, numindu-l Inel-în-jurul-Inelelor11. Pe terenul de joacă, toţi copiii îi fugăreau pe Didi şi pe Pollo, îi prindeau şi, ţinându-se de mâini, formau un cerc în care îi închideau. Se sfârşea întotdeauna cu ei toţi, inclusiv gemenii Ring, prăpădindu-se de râs, grămadă unii peste alţii. Oh, să fi avut din nou şapte ani, să se tăvălească vesel cu prietenii lui, iar biscuiţii nutritivi să-i aştepte pe pupitre! După prânz, doctorul Wane îi spuse că poate fi externat dacă promite că stă liniştit în pat şi, fiindcă farmecul spitalului pălise, Coriolanus se grăbi să-şi îmbrace uniforma curată. Tigris veni să-l ia şi-l duse acasă cu troleibuzul, însă apoi se întoarse la lucru. îşi petrecu după-amiaza dormind, la fel ca mamaiestoasa, şi se trezi ca să primească o tavă cu un delicios preparat de la mama lui Sejanus. La îndemnul lui Tigris, se duse la culcare odată cu soarele, dar somnul îl ocoli. Ori de câte ori închidea ochii, vedea flăcări pretutindeni, simţea tremurul pământului, iar nările i se umpleau de mirosul sufocant al fumului negru. Lucy Gray pătrunsese treptat în mintea lui şi acum nu se mai putea gândi la nimic altceva. Ce făcea? Era tratată şi hrănită sau suferea şi flămânzea în mizerabila casă a maimuţelor? Oare, cât el zăcuse în spitalul cu aer condiţionat, cu perfuzie cu morfină, veterinarul se ocupase de mâinile ei? Fumul îi vătămase vocea remarcabilă? Ajutându-l pe el, îşi pierduse şansa de a avea sponsori în arenă? Când se gândea la groaza care-l cuprinsese sub grindă, simţea un soi de jenă, care creştea când îşi aducea aminte ce urmase. La Capitoliu TV, în reportajul despre explozia bombelor, fumul negru ascundea totul. Dar oare nu exista o înregistrare cu ea salvându-l şi, mai rău decât atât, cu el agăţându-se de fusta ei cu volane în timp ce aşteptau să sosească ajutoare? Căută pe bâjbâite în sertarul noptierei şi găsi pudriera mamei sale. Inhală parfumul de trandafiri al pudrei şi gândurile i se mai liniştiră puţin, dar îngrijorarea îl împinse să se ridice din pat. în următoarele câteva ore, se foi prin apartament, uitându-se în sus, la cerul nopţii, în jos, la Corso, şi la ferestrele vecinilor de vizavi. La un moment dat, se pomeni pe acoperiş, printre trandafirii mamaiestoasei, fără să ştie când urcase scările până în grădină. Aerul proaspăt al nopţii şi parfumul florilor îl ajutară, dar curând îi provocată frisoane, din pricina cărora începu din nou să-l doară totul. Cu câteva ore înaintea răsăritului, Tigris îl găsi aşezat în bucătărie. Făcu ceai şi mâncară direct din tavă ce mai rămăsese din preparatul de la mama lui Sejanus. Savuroasele straturi de carne, cartofi şi brânză îl consolară, iar Tigris îi reaminti, cu delicateţe, că nu el este vinovat de situaţia în care se găseşte Lucy Gray. La urma urmei, încă erau amândoi nişte copii care-şi trăiau vieţile aşa cum le dictau puteri mai presus de ei înşişi. Cumva alinat, reuşi să doarmă câteva ore înainte să fie trezit de un telefon de la Satyria. Profesoara îl încurajă să vină în dimineaţa aceea la şcoală, dacă se simţea în stare. Fusese programată o altă întâlnire între tributuri şi mentori, în ideea pregătirii interviurilor, care acum ajunseseră opţionale. Mai târziu, la Academie, când se uită din balcon în sala Heavensbee, scaunele goale îl tulburară. Ştia că muriseră opt tributuri şi că unul lipsea, dar nu-şi imaginase cum o să schimbe asta modelul alcătuit de cele douăzeci şi patru de măsuţe, ducând la un dezechilibru deconcertant. Nu se vedea niciun tribut din districtele 1, 2, 6 şi 9, şi doar unul din Districtul 10. Aproape toţi copiii rămaşi erau răniţi şi niciunul nu arăta bine. Când mentorii luară loc la mese, pierderile deveniră chiar mai evidente. Şase mentori erau morţi sau în spital, iar cei care se ocupaseră de evadaţii din districtele 1 şi 2 rămăseseră fară tributuri, aşa că nu mai avea rost să meargă în sală. Livia Cardew îşi exprimă zgomotos părerea despre întorsătura pe care-o luaseră lucrurile, pretinzând să fie aduse alte tributuri din districte sau măcar să-i fie dat Reaper, băiatul repartizat Clemensiei, pe care toată lumea o credea internată în spital, bolnavă de gripă. Nimeni nu dădu atenţie dorinţelor ei, aşa că Reaper stătea în continuare singur la masa lui, cu un bandaj cu pete ruginii de sânge uscat în jurul capului. Când Coriolanus se aşeză pe scaunul din faţa ei, Lucy Gray nu încercă să zâmbească. O tuse hârâită îi chinuia pieptul şi încă avea urme de funingine pe haine. Veterinarul depăşise aşteptările lui Coriolanus, fiindcă pielea mâinilor ei se vindeca frumos. - Bună! spuse el, împingând peste masă un sandvici cu unt de cocos şi două dintre fursecurile Satyriei. - Salut! răspunse ea, cu voce răguşită. Orice încercare de flirt sau chiar de camaraderie fusese abandonată. Fata bătu uşor cu degetele în sandvici, dar părea prea obosiră ca să-l mănânce. - Mulţumesc.

- Nu, eu îţi mulţumesc ţie, pentru că mi-ai salvat viaţa. Vorbise oarecum în glumă, dar, când se uită în ochii ei, frivolitatea dispăru. - Asta le spui oamenilor? întrebă ea. Că ţi-am salvat viaţa? Le spusese lui Tigris şi mamaiestoasei, apoi, poate neştiind exact ce era de făcut cu o asemenea informaţie, o lăsase să-i iasă din gânduri, ca un vis. Acum, cu scaunele goale ale celor ucişi în jurul lor, îşi amintea cum îl salvase ea în arenă şi toată atenţia i se concentra asupra amintirii, nu putea să-i ignore semnificaţia. Dacă nu l-ar fi ajutat Lucy Gray, ar fi fost irevocabil plecat dintre cei vii. Un alt sicriu strălucitor, plin de flori. Un alt scaun gol. Când vorbi din nou, cuvintele i se opriră în gât şi se sili să le rostească. - I-am spus familiei mele. Serios. Iţi mulţumesc, Lucy Gray! - Ei bine, am avut ceva timp de prisos, replică ea, urmărind cu un deget tremurător o floare glazurată de pe un fursec. Frumoase fursecuri! Pe urmă, Coriolanus se simţi derutat. Dacă ea îi salvase viaţa, el îi datora... ce îi datora? Un sandvici şi două fursecuri? Aşa îi plătea? Pentru viaţa lui. Pe care, după toate aparenţele, o considera foarte ieftină. Adevărul era că îi datora totul. Simţi roşeaţa arzându-i obrajii. - Ai fi putut să fugi. Dacă fugeai, m-ar fi cuprins flăcările înainte să ajungă cineva la mine. - Să fug? Ar fi însemnat să fac un efort prea mare doar ca să fiu împuşcată. Coriolanus clătină din cap. - Poţi să glumeşti, dar asta nu schimbă ce ai făcut pentru mine. Sper să te pot răsplăti cumva. - Şi eu sper, spuse ea. In aceste câteva cuvinte, Coriolanus observă o schimbare a tiparului relaţiei lor. Ca mentor al ei, îi făcuse cu eleganţă daruri şi i se răspunsese întotdeauna cu recunoştinţă. Ea răsturnase acum totul, oferindu-i lui ceva pentru care nu exista termen de comparaţie. La suprafaţă, situaţia rămăsese la fel. O fată în lanţuri, un băiat oferindu-i mâncare. Nişte Apărători ai Păcii veghind asupra acestei stări de lucruri. Dar, în profunzime, nimic nu mai putea fi vreodată la fel între ei. Avea să-i fie întotdeauna dator. Ea avea dreptul să-i ceară multe. - Nu ştiu cum, recunoscu el. Lucy Gray îşi roti privirea prin încăpere, evaluându-şi adversarii răniţi. Pe urmă se uită în ochii lui şi agitaţia i se simţi, vag, în glas. - Ai putea începe prin a te gândi că, de fapt, pot să câştig. Ring - „inel", în lb. engl. (n. tr.). PARTEA A ll-A. PREMIUL 1 1 dureau cuvintele lui Lucy Gray, dar, dacă se gândea bine, le merita. Nu văzuse niciodată în ea o câştigătoare a Jocurilor. Nu-şi construise nicidecum strategia ca s-o poarte spre victorie. Dorise doar ca farmecul şi puterea ei de atracţie să se răsfrângă asupra lui, să-i aducă succes în rolul de mentor. Chiar şi când o încurajase să cânte ca să-şi găsească sponsori, nu voise decât să prelungească atenţia pe care o primea el prin mijlocirea ei. Cu doar câteva clipe înainte, mâinile ei vindecate îl bucuraseră fiindcă se putea folosi de ele ca să cânte la chitară în seara interviului, nu ca să se apere în arenă. Faptul că Lucy Gray era importantă pentru el, aşa cum pretinsese la grădina zoologică, nu facea decât să înrăutăţească lucrurile. Ar fi trebuit să încerce s-o ţină să viaţă, s-o ajute să câştige Jocurile, indiferent cum era cotată. -

Am vorbit serios când am spus că eşti prăjitura cu frişcă, continuă ea. Eşti singurul care s-a obosit vreodată să vină la noi. Tu şi prietenul tău Sejanus. Voi ne-aţi tratat ca pe nişte fiinţe umane. Dar acum nu-ţi poţi plăti datoria decât ajutându-mă să supravieţuiesc.

De acord. Oferindu-se s-o fiică, se simţea deja mai bine. - De-acum înainte, luăm parte la Jocuri ca să le câştigi. Lucy Gray întinse mâna. - Pecetluim asta cu o strângere de mână? Coriolanus îi strânse mâna cu prudenţă. - Ai cuvântul meu. Provocarea îl învigoră. - Punctul unu: mă gândesc la o strategie. - Ne gândim la o strategie, îl corectă ea. Dar zâmbi şi muşcă din sandvici. - Ne gândim la o strategie. Coriolanus socoti din nou. - Nu ţi-au mai rămas decât paisprezece adversari, dacă nu-l vor găsi pe Marcus. - Dacă mă mai poţi ţine câteva zile în viaţă, replică ea, s-ar putea să câştig de la sine. Coriolanus se uită în jur, la toţi ceilalţi competitori slăbiţi, arătând bolnavi, împovăraţi de lanţuri, şi prinse curaj până când recunoscu faptul că starea lui Lucy Gray nu e cu mult mai bună. Totuşi, cu districtele 1 şi 2 ieşite din joc şi cu noul program de sponsorizare, şansele ei erau cu mult îmbunătăţite faţă de ziua sosirii în Capitoliu. Dacă reuşea s-o hrănească în continuare, poate că ar fi izbutit să fugă şi să se-ascundă undeva, în arenă, până mureau ceilalţi, unii de mâna altora sau de foame. - Trebuie să te întreb ceva, spuse. Dacă s-ar ajunge la asta, ai omorî pe cineva? Lucy Gray îşi mestecă îmbucătura, cântărind întrebarea. - Poate că da, ca să mă apăr. - Vorbim despre Jocurile Foamei. Tot ce faci are ca scop să te aperi, ripostă el. Dar probabil pentru tine e mai bine să fugi de celelalte tributuri şi să-ţi găsim sponsori pentru mâncare. Să stai deoparte până se termină. - Da, încuviinţă ea, o tactică tocmai bună pentru mine. Mă pricep să suport lucruri oribile, e unul dintre talentele mele. O bucată uscată de pâine îi provocă un acces de tuse. Coriolanus îi întinse sticla cu apă din geanta lui cu cărţi. - Interviurile se vor ţine, dar numai pentru cine vrea. Eşti dispusă să apari? - Glumeşti? Am un cântec special compus pentru vocea asta de beţivă, răspunse ea. Mi-ai găsit o chitară? - Nu. Dar azi îţi fac rost, îi promise el. Cineva trebuie să aibă una pe care s-o împrumut. Dacă-ţi găsim nişte sponsori, parcurgem o mare parte din drumul spre victorie. Lucy Gray se însufleţi puţin şi începu să vorbească despre ceea ce ar fi putut să cânte. Dar nu le era permis să stea de vorbă decât zece minute şi, la sfârşitul scurtei întâlniri, profesoara Sickle le ordonă mentorilor să meargă în laboratorul de biologie avansată. Probabil aplicând măsuri de înaltă securitate, Apărătorii Păcii îi escortară şi decanul Highbottom le bifa numele pe o listă când îşi ocupară locurile. Mentorii tributurilor moarte sau dispărute, printre care Livia şi Sejanus, stăteau deja la mesele lor de laborator, uitându-se cum arunca dr. Gaul morcovi în cuşca iepurelui. Transpiraţia ţâşni prin porii lui Coriolanus la vederea ei, atât de aproape şi atât de nebună. - Hopa-ţupa, ţopa-hop, morcovi sau beţe, ce daţi? Alţii mor toţi şi voi sunteţi... Dr. Gaul se întoarse spre ei, aşteptând, dar nimeni, în afară de Sejanus, nu se grăbi să-i întâlnească privirea. - îndureraţi, spuse el. Dr. Gaul râse. - E răspunsul compătimitor. Unde ţi-e tributul, băiete? Vreun indiciu?

Capitoliul continua să transmită reportaje despre vânătoarea lui Marcus, dar nu la fel de des. Oficial, se anunţase că e blocat pe un nivel izolat din Transfer şi că va fi prins cât de curând. Oraşul se relaxase, toată lumea fiind de părere că ori e mort, ori poate fi capturat din clipă în clipă. în orice caz, părea mai tentat să evadeze decât să iasă din Transfer ca să ucidă cetăţeni inocenţi ai Capitoliului. Poate în drum spre libertate, răspunse Sejanus, încordat. Poate capturat, fără ştirea publicului. Poate rănit şi ascuns. Poate mort. N- am idee. Dumneavoastră aveţi? Coriolanus nu putea să nu-i admire curajul. Desigur, Sejanus nu ştia ce periculoasă poate fi dr. Gaul. Dacă nu era prudent, avea şanse s-o sfârşească într-o cuşcă, cu o pereche de aripi de papagal şi cu trompă de elefant. - Nu, nu-mi răspundeţi, scuipă Sejanus. O să fie sau mort, sau aproape mort când o să-l prindeţi ca să-l târâţi pe străzi în lanţuri. - E dreptul nostru, ripostă dr. Gaul. - Nu, nu este! Puţin îmi pasă ce spuneţi. N-aveţi dreptul să înfometaţi oamenii, să-i pedepsiţi fară motiv. N-aveţi dreptul să le răpiţi viaţa şi libertatea. Toată lumea se naşte cu ele, nu vă aparţin ca să le puteţi lua. Câştigarea unui război nu vă dă acest drept. Nu vi-l dă nici numărul mai mare de arme. Nici locuinţa din Capitoliu. Nimic nu vi-l dă. Ah, nici măcar nu ştiu de ce-am venit azi aici. Sejanus sări de pe scaun şi se repezi la uşă. încercă să apese pe mâner, dar acesta nu se clinti. îl zgâlţâi, apoi se întoarse spre dr. Gaul. - Acum ne ţineţi încuiaţi? Se pare c-avem mica noastră casă a maimuţelor. - Nu vi s-a permis să plecaţi, spuse dr. Gaul. Stai jos, băiete! -Nu. Sejanus pronunţă cuvântul cu voce scăzută, dar câţiva elevi tresăriră. După o pauză, interveni decanul Highbottom. -

E încuiată pe dinafară. Apărătorilor Păcii li s-a cerut să aibă grijă să fim lăsaţi în pace, până la noi ordine din partea noastră. Stai jos, te rog.

Sau trebuie să te dăm în grija altcuiva? sugeră dr. Gaul. Cred că birourile tatălui tău se află în apropiere. Evident că, în ciuda insistenţei cu care îi spunea „băiete", ştia exact cine e. Sejanus fierbea de furie şi de umilinţă, nedorind sau nefiind în stare să se mişte. încremeni, holbându-se la dr. Gaul, până când tensiunea deveni de nesuportat. - E un loc liber lângă mine. Cuvintele ieşiră spontan din gura lui Coriolanus. Oferta îi distrase atenţia lui Sejanus, care păru să se dezumfle. Inspiră adânc, se întoarse pe intervalul dintre mese şi se aşeză pe taburet. Ţinea o mână încleştată de cureaua genţii cu cărţi, iar pe cealaltă, sprijinită de masă, cu pumnul strâns. Coriolanus îşi dorea să fi tăcut. Observă că decanul Highbottom îl priveşte întrebător şi îşi făcu de lucru deschizându-şi caietul de notiţe şi scoţând capacul pixului. -

Sentimentele voastre sunt dezlănţuite, spuse dr. Gaul, adresându-se întregii clase. Vă înţeleg. Chiar vă înţeleg. Dar trebuie să- nvăţaţi să vi le struniţi, să le înfrânaţi. Războaiele se câştigă cu capetele, nu cu inimile.

Credeam că războiul s-a terminat, zise Livia. Şi ea părea furioasă, dar altfel decât Sejanus. Coriolanus presupuse că e doar scoasă din sărite de pierderea tributului ei robust. - Aşa credeai? După experienţa din arenă? întrebă dr. Gaul. - Eu credeam, se amestecă Lysistrata. Şi, dacă s-a terminat războiul, atunci, practic, ar trebui să-nceteze şi omorurile, nu? - Eu unul încep să cred că n-o să se termine niciodată, recunoscu Festus. Districtele ne vor urî mereu şi tot mereu le vom urî şi noi. - Cred că aici am dat de ceva interesant, comentă dr. Gaul. Să ne imaginăm că războiul ar fi o constantă. Conflictul se poate atenua sau amplifica, dar nu dispare niciodată. în cazul ăsta, care ar trebui să fie ţinta noastră? - Spuneţi că războiul nu poate fi câştigat? întrebă Lysistrata. - Să presupunem că nu se poate, răspunse dr. Gaul. Care trebuie să fie strategia noastră? Coriolanus strânse din buze, ca să nu-i scape răspunsul. Atât de evident. Prea evident. Dar ştia că Tigris are dreptate, că e bine s-o evite pe dr. Gaul chiar şi atunci când există şanse să-l laude. în vreme ce clasa rumega întrebarea, ea se foi de la un capăt la altul al intervalului dintre mese şi, în cele din urmă, se opri în dreptul lui. - Domnule Snow? O idee despre ceea ce ar fi de făcut în cazul războiului nostru fără sfârşit? Coriolanus se consolă cu gândul că dr. Gaul e bătrână şi n-o să trăiască o veşnicie. - Domnule Snow? insistă ea. El se simţi ca un iepure împuns cu bagheta ei metalică. - Vrei să-ţi dai cu părerea? - îl controlăm, răspunse el, cu glas scăzut. Dacă e imposibil să-i punem capăt, trebuie să-l controlăm la nesfârşit. Exact aşa cum facem acum. Cu districtele sub ocupaţia Apărătorilor Păcii, cu legi stricte şi găsind mereu ceva, ca Jocurile Foamei, care să le reamintească tuturor cine conduce. în orice scenariu, e preferabil să deţii controlul, să te afli pe poziţia învingătorului, nu pe a învinsului. - Totuşi, în cazul nostru, e cu siguranţă mai puţin moral, bombăni Sejanus. - Nu e imoral să te aperi, ripostă Livia. Şi cine nu preferă să fie învingător, în loc să fie învins? - Pe mine nu mă prea interesează nici una, nici alta, spuse Lysistrata. - Dar asta nu e o opţiune, îi reaminti Coriolanus, nu în cazul la care se referă întrebarea. Nu şi dacă te gândeşti bine. - Nu şi dacă te gândeşti bine, nu-i aşa, Casca? zise dr. Gaul, îndreptându-se spre catedră. Puţină gândire poate salva o grămadă de vieţi. Decanul mâzgăli ceva pe lista din faţa lui. Poate că Highbottom e iepure în aceeaşi măsură ca mine, cugetă Coriolanus, întrebându-se dacă nu-şi pierdea vremea făcându-şi griji din cauza lui. -

Dar fruntea sus! continuă dr. Gaul, veselă. Ca aproape tot ce se întâmplă în viaţă, războiul are suişuri şi coborâşuri. Şi asta e noua voastră temă. Scrieţi-mi un eseu despre tot ce e atractiv în privinţa războiului. Despre tot ce v-a plăcut în timpul lui.

Mulţi colegi de-ai săi ridicară privirea surprinşi, dar nu şi Coriolanus. Femeia aia pusese şerpii s-o muşte pe Clemensia ca să se distreze. Era clar că o încântă să fie martoră la suferinţa altora şi că, probabil, presupune că pentru ei e la fel de savuros. Lysistrata se încruntă. - Ce ne-a plăcut în război? - Asta n-ar trebui să ne ia mult timp, comentă Festus. - E un proiect de grup? întrebă Livia. - Nu, individual. Problema cu proiectele de grup e că, de obicei, toată munca îi revine unei singure persoane, răspunse dr. Gaul, cu un semn discret din ochi către Coriolanus, căruia i se făcu pielea de găină. Dar simţiţi-vă liberi să apelaţi la orice creier din familie. S-ar putea să fiţi surprinşi. Şi fiţi cât de sinceri îndrăzniţi. Aduceţi lucrările duminică, la întâlnirea cu mentorii. Scoase nişte morcovi din buzunar, se întoarse spre iepure şi păru să uite de elevi. După ce li se permise să părăsească laboratorul, Sejanus îl ajunse pe Coriolanus din urmă pe coridor. - Trebuie să-ncetezi să mă tot salvezi. Coriolanus clătină din cap. - Se pare că-mi scapă de sub control. E ca un soi de tic. - Nu ştiu ce m-aş face dacă n-ai fi aici. Sejanus coborî glasul. - Femeia asta e malefică. Ar trebui oprită. Coriolanus simţea că orice încercare de detronare a lui Gaul ar fi fost zadarnică, aşa că adoptă stilul interlocutorului înţelegător. - Tu ai încercat. - Am eşuat. Aş vrea ca familia mea să se poată întoarce acasă, pur şi simplu. Să ne ducem în Districtul 2, unde ne e locul. Deşi cei deacolo nu ne-ar vrea înapoi, spuse Sejanus. Statul în Capitoliu o să mă ucidă. - E doar un moment neprielnic, Sejanus. Cu Jocurile şi cu bombele. Nimeni nu e în cea mai bună formă. Nu face niciun gest pripit, cum ar fi fuga. Coriolanus îl bătu pe umăr, spunându-şi: S-ar putea să am nevoie de-o favoare. - Unde să fug? Cum? Cu ce? întrebă Sejanus. Dar apreciez sincer sprijinul tău. Aş vrea să ştiu cum să-ţi mulţumesc. Coriolanus avea de fapt nevoie de ceva. - Ai cumva pe-acasă o chitară pe care să mi-o împrumuţi?

Familia Plinth nu avea, prin urmare Coriolanus dedică restul după-amiezii de miercuri îndeplinirii promisiunii făcute lui Lucy Gray. întrebă mulţi colegi de şcoală şi singurul răspuns relativ promiţător veni de la Vipsania Sickle, mentorul băiatului din Districtul 7, Treech, cel care jonglase cu nuci la grădina zoologică. - Cred că aveam una în timpul războiului, spuse ea. Verific şi-ţi dau un răspuns. Mi-ar plăcea s-o aud pe fata ta cântând din nou! Nu ştia dacă s-o creadă sau nu; membrii familiei Sickle nu lăsau impresia că ar fi pasionaţi de muzică. Vipsania moştenise apetitul pentru competiţii al mătuşii sale Agrippina şi, din câte ştia el, încerca să strice spectacolul lui Lucy Gray. însă două persoane pot juca acelaşi joc, aşa că-i spuse că e o salvatoare de vieţi, apoi îşi continuă căutările. După ce se întoarse de la Academie cu mâna goală, se gândi la Pluribus. Poate mai avea ceva instrumente rămase de pe vremea clubului său de noapte. în clipa când uşa dinspre aleea din spate se deschise, Boa Bell se strecură printre picioarele lui Coriolanus, torcând ca un motor. La şaptesprezece ani, pisica era destul de bătrână, aşa că o luă în braţe cu mare grijă. - A, întotdeauna se bucură să revadă un prieten vechi, spuse Pluribus, apoi îl invită pe Coriolanus înăuntru. înfrângerea districtelor nu schimbase prea mult afacerile lui Pluribus, fiindcă trăia tot de pe urma comerţului de pe piaţa neagră, numai că acum era vorba mai ales de mărfuri de lux. Alcoolul, fardurile şi tutunul de bună calitate încă erau greu de găsit. Districtul 1 se concentrase treptat pe aprovizionarea Capitoliului cu delicii, dar nu avea toată lumea acces la ele şi veneau la preţuri foarte mari. Familia Snow nu se mai număra printre clienţii fideli, dar Tigris îl vizita din când în când pe Pluribus, ca să-i vândă cartelele lor pentru raţiile de carne şi de cafea, alimente pe care, de obicei, nu şi le puteau permite. Oamenii erau încântaţi să plătească pentru privilegiul de a cumpăra un picior de miel în plus. Renumit pentru discreţia lui, Pluribus rămăsese una dintre puţinele persoane faţă de care Coriolanus nu trebuia să pretindă că e bogat. Pluribus cunoştea foarte bine situaţia celor trei membri ai familiei Snow, dar n-o divulga nimănui şi nu-i făcea niciodată să se simtă inferiori. în ziua aceea, îi turnă lui Coriolanus un pahar de ceai rece, umplu o farfurie cu prăjituri şi-i oferi un scaun. Vorbiră despre explozia bombelor şi despre amintirile urâte din timpul războiului pe care le trezise, însă ajunseră curând la Lucy Gray, care îi făcuse lui Pluribus o impresie favorabilă. - Dacă aş avea câteva ca ea, m-aş gândi să redeschid clubul, spuse Pluribus, visător. Aş continua să-mi vând zorzoanele, dar aş putea da spectacole la sfârşit de săptămână. Adevărul e că am fost cu toţii atât de ocupaţi să ne omorâm între noi, încât am uitat cum să ne distrăm. Insă ea ştie. Fata ta. Coriolanus îi povesti despre planurile pentru interviu şi îl întrebă dacă mai are cumva o chitară pe care să i-o împrumute. O s-avem mare grijă de ea, îi promise. O să i-o las lui Lucy Gray numai cât o să cânte, în restul timpului o s-o ţin acasă şi o să ţi-o înapoiez imediat după spectacol. Pluribus n-avea nevoie să fie convins. - După ce bombele l-au ucis pe Cyrus, am împachetat totul. O mare prostie. De parcă aş fi putut uita atât de uşor iubirea vieţii mele. Se ridică şi dădu la o parte un teanc de lăzi cu parfumuri, lăsând la vedere uşa unui dulap vechi. înăuntru, o mulţime de instrumente muzicale de tot felul stăteau aranjate cu dragoste pe rafturi. Pluribus scoase o cutie îmbrăcată în piele şi surprinzător de lipsită de praf şi îi săltă capacul. Un miros plăcut, de lemn vechi şi de lac, umplu nările lui Coriolanus, în timp ce se uita la obiectul dinăuntru, care strălucea, auriu. Avea forma unui trup de femeie, şase corzi se întindeau pe gâtul lung, până la cheile de acordaj. O atinse uşor cu degetul. Deşi era groaznic de dezacordată, bogăţia sunetului îi vibră în trup, înfiorându-l. Coriolanus clătină din cap. - Asta e prea frumoasă. N-aş vrea să risc s-o stric. - Am încredere în tine. Şi am încredere în fata ta. Pluribus închise cutia şi i-o întinse. - Ia-o şi spune-i fetei că îi ţin pumnii. E bine să ai un prieten în public. Coriolanus luă chitara cu recunoştinţă. - Mulţumesc, Pluribus. Sper c-o să redeschizi clubul. O să fiu un obişnuit al casei. - Ca tatăl tău, spuse Pluribus, cu un chicotit. Când era cam de vârsta ta, el şi pungaşul ăla de Casca Highbottom plecau de-aici ultimii în fiecare noapte. Aşa ceva părea cu desăvârşire lipsit de sens. Tatăl lui sobru, atât de lipsit de simţul umorului şi de rigid, facându-şi veacul într-un club de noapte! Şi, dintre atâţia oameni, tocmai cu Casca Highbottom? Nu mai auzise niciodată pe cineva alăturându-le numele, deşi erau cam de aceeaşi vârstă. - Glumeşti, nu-i aşa? - Oh, nu. Erau doi nebuni, răspunse Pluribus. Dar, înainte să-i ofere amănunte, îi întrerupse un client. Coriolanus îşi duse trofeul acasă cu mare grijă şi îl aşeză pe măsuţa lui de toaletă. Tigris şi mamaiestoasa scoaseră o mulţime de ooh- uri şi aah-uri la vederea chitarei, dar el abia aştepta să vadă reacţia lui Lucy Gray. Orice instrument o fi avut ea în Districtul 12, nu se putea compara cu al lui Pluribus. La apusul soarelui, când se duse la culcare, avea o durere de cap destul de puternică, dar trecu ceva timp până când reuşi să adoarmă, atât de preocupat era de relaţia dintre tatăl lui şi „pungaşul ăla de Casca Highbottom". Dacă fuseseră prieteni, aşa cum sugera Pluribus, din bunăvoinţa de atunci nu mai rămăsese nimic. Nu putea să nu-şi imagineze că, oricât de apropiaţi ar fi fost în zilele când frecventau clubul, povestea nu se terminase bine. Voia să insiste şi să-i ceară lui Pluribus mai multe detalii cât de curând posibil. In următoarele câteva zile nu i se ivi o asemenea ocazie, fiindcă le dedică pregătirii lui Lucy Gray pentru interviul programat în noaptea de sâmbătă. Fiecare pereche mentor-tribut primise o clasă în care să lucreze. Doi Apărători ai Păcii stăteau de pază, dar lui Lucy Gray i se scoseseră atât lanţurile, cât şi cătuşele. Tigris îi trimisese o rochie veche de-ale ei, spunând că, dacă are încredere în ea, îi poate spăla şi călca rochia cu volane curcubeu pentru interviul televizat. Lucy Gray şovăise, dar, când Coriolanus îi dăduse şi celălalt dar trimis de Tigris, o bucăţică de săpun în formă de floare şi cu miros de levănţică, îi ceruse să stea întors cu spatele cât se schimbă ea. Dragostea cu care atingea chitara, de parcă ar fi fost o făptură sensibilă, îi sugeră lui Coriolanus un trecut atât de diferit de al lui, încât îi venea foarte greu să şi-l imagineze. Lucy Gray acordă instrumentul pe îndelete, apoi cântă un cântec după altul, părând tot atât de însetată de muzică, pe cât era de dornică să-şi potolească foamea cu ceea ce îi aducea el. O îndopă cu toată mâncarea de care se puteau lipsi acasă, aducându-i şi sticle cu ceai îndulcit cu sirop de porumb, ca să-i aline gâtul iritat. Corzile ei vocale erau într-o stare mult îmbunătăţită când sosi noaptea cea mare. Jocurile Foamei: O noapte de interviuri începu în faţa mulţimi adunate în sala de spectacole a Academiei, ca să vadă pe viu emisiunea transmisă în întregul Panem. Avându-l ca gazdă pe Lucretius „Lucky"— Flickerman, clovnul care prezenta buletinul meteorologic la Capitoliu TV, părea deopotrivă izbitor de nepotrivită şi surprinzător de bine-venită atât de curând după atâtea omoruri. Lucky purta un costum albastru, cu guler înalt şi garnitură de strasuri, avea părul dat cu gel şi presărat cu pudră arămie, iar starea în care se afla nu se putea numi decât bună dispoziţie. Cortina neagră a scenei, creată pentru un spectacol dinainte de război şi readusă acum la viaţă, înfăţişa un cer înstelat şi scânteia ca atare. După o interpretare elegantă a imnului, Lucky le ură spectatorilor bun venit la o nouă-nouţă ediţie a Jocurilor Foamei dintr-un nou- nouţ deceniu, o ediţie la care orice cetăţean al Capitoliului putea să ia parte, sponsorizând un tribut ales de el însuşi. în haosul ultimelor zile, cea mai mare reuşită a echipei conduse de dr. Gaul era o ofertă de şase alimente de bază pe care sponsorii le puteau trimite tributurilor. - Vă întrebaţi ce-aveţi de câştigat din asta? ciripi Lucky. Apoi începu să le explice cum puteau paria; era un sistem simplu, familiar celor care pariaseră înainte de război la cursele de cai. Oricine voia fie să trimită un dar în bani pentru hrănirea unui tribut, fie să parieze pe unul, nu trebuia decât să meargă la oficiul poştal din zona locuinţei sale, unde personalul avea să-l ajute cu mare plăcere. începând de a doua zi, oficiile aveau program de lucru de Ia opt dimineaţa până la opt seara, dându-le tuturor cetăţenilor timp să parieze înainte de deschiderea de luni a Jocurilor. După ce le descrise noua chichiţă a Jocurilor, Lucky nu mai trebuia decât să prezinte fiecare intervievat citind indicaţiile de pe cartoanele ajutătoare, dar el izbuti şi să pună în scenă câteva numere de magie, adică să toarne, din aceeaşi sticlă, vin de mai multe culori pentru un toast în onoarea Capitoliului şi să facă un porumbel să-şi ia zborul din haina lui cu clopoţei la mâneci. Dintre perechile mentor-tribut capabile să ia parte la Jocuri, numai jumătate aveau ceva de arătat. Coriolanus ceruse să fie ultimul fiindcă, deşi ştia că nimeni nu poate concura cu Lucy Gray, voia să încheie spectacolul, pentru mai mult efect asupra publicului. Ceilalţi mentori oferiră informaţii despre tributurile lor, încercând să scoată în evidenţă ceva deosebit, care să îndemne publicul să-i sponsorizeze. Lysistrata se aşeză afectată pe un scaun şi, fară niciun efort, Jessup o ridică, cu scaun cu tot, deasupra capului. Circ, băiatul din Districtul 3 al lui Io Jasper, spuse că poate aprinde un foc cu ochelarii lui, iar ea îşi folosi cunoştinţele tehnice sugerând, cu aerul unui om de ştiinţă, diverse unghiuri şi ore ale zilei care înlesneau această ispravă. îngâmfata Juno Phipps recunoscu că fusese dezamăgită când îl primise pe micul Bobbin. Oare o Phipps, membră a unei familii fondatoare a Capitoliului, nu merita ceva mai bun decât un tribut din Districtul 8? însă el o cucerise când îi descrisese cinci moduri diferite în care poţi ucide pe cineva cu un ac de cusut. Coral, fata din Districtul 4 a lui Festus, arătă cu câtă îndemânare poate să mânuiască un trident, una dintre armele de obicei disponibile în arenă. Făcu o demonstraţie cu o coadă veche de mătură, manevrând-o cu mişcări învăluitoare, care nu lăsau să planeze vreo îndoială asupra experienţei sale. Cunoştinţele despre vite ale Domitiei Whimsiwick, moştenitoarea unui magnat din industria laptelui, îşi dovediră deosebita valoare. Vioaie din fire, reuşi să-l atragă pe Tanner, tributul ei musculos din Districtul 10, într-o discuţie atât de antrenantă despre tehnicile din abatoare, încât Lucky se văzu nevoit să-i întrerupă când îşi depăşiră timpul alocat. Arachne se înşelase în privinţa forţei de atracţie a subiectului, pentru că Tanner primi mai multe aplauze decât oricine înaintea lui. Coriolanus asculta doar pe jumătate atent, în timp ce se pregătea să urce pe scară cu Lucy Gray. Felix Ravinstill, strănepotul preşedintelui, se străduia să facă impresie cu Dill, fata din Districtul 11, dar Coriolanus nu reuşi să înţeleagă din ce perspectivă o prezenta, fiindcă ea era atât de bolnavă, încât până şi accesele de tuse abia dacă i se mai auzeau.

Tigris făcuse un alt miracol de-ale ei cu rochia lui Lucy Gray. Murdăria şi funinginea dispăruseră, lăsând în loc doar şiruri de volane curate, apretate, în toate culorile curcubeului. îi trimisese şi un borcănel cu un dram pe fard roşu, pe care Fabricia îl aruncase. Curată, dată cu roşu în obraji şi pe buze, cu părul strâns în creştet, aşa cum fusese la extragere, Lucy Gray avea, exact cum spusese Pluribus, înfăţişarea cuiva care încă mai ştie să se distreze. - Cred că şansele tale cresc pe minut ce trece, îi spuse Coriolanus, aranjându-i în păr un boboc de trandafir roz-aprins. Era perechea celui de la reverul lui, pentru cazul că cineva ar avea nevoie să i se aducă aminte cui îi aparţine Lucy Gray. - Ei bine, ştii cum se spune, răspunse ea, spectacolul nu se încheie până nu cântă gaiţa-zeflemitoare. - Gaiţa-zeflemitoare? râse el. Serios, cred că inventezi toate astea. - Nu şi acum. Gaiţa-zeflemitoare e o pasăre reală. - Şi cântă în spectacolul tău? întrebă el. - Nu într-al meu, scumpule. într-al tău. Sau, oricum, într-al Capitoliului, răspunse Lucy Gray. Cred că e rândul nostru. Simpla lor apariţie - ea, în rochia curată, el, în uniforma călcată cu grijă - stârni un ropot spontan de aplauze. Coriolanus nu pierdu timpul punându-i ei o mulţime de întrebări al căror răspuns nu interesa pe nimeni. Doar se prezentă, apoi se trase deoparte, lăsând-o singură în lumina reflectoarelor. -

Bună seara! spuse ea. Sunt Lucy Gray Baird, din Stolul Baird. Am început să scriu cântecul ăsta când eram în Districtul 12, înainte să ştiu care va fi sfârşitul. Sunt cuvintele mele, puse pe o melodie veche. în locul de unde vin eu, numim aşa ceva baladă. Adică un cântec care spune o poveste. Şi cred că povestea asta e a mea. „Balada lui Lucy Gray Baird". Sper că o să vă placă.

în ultimele zile, Coriolanus o auzise cântând zeci de cântece, despre orice, de la frumuseţea primăverii până la sfâşietoarea disperare care o cuprinsese când îşi pierduse mama. Auzise cântece de leagăn şi cântece de dans, cântece de jale şi cântecele scurte, pentru copii. Ea îi ceruse părerea şi cântărise răspunsul lui după fiecare. Coriolanus credea că se opriseră la unul fermecător, despre miraculoasele momente în care descoperi că te-ai îndrăgostit, dar, după primele măsuri, înţelese că nu e niciunul dintre cântecele pe care le repetaseră. Melodia obsedantă creă atmosfera potrivită, iar cuvintele desăvârşiră momentul când vocea ei îngroşată de fum şi de tristeţe se făcu auzită. Pruncă fiind, într-o văiugă am căzut, nu dinadins. Fată fiind, la tine-n braţe am căzut, cum mi-am dorit. Am căzut în vremuri grele, strălucirea ni s-a stins. Ai pornit pe căi greşite, eu din farmec am trăit. Am dansat pentru o cină, miere-n sărutări am dat. Ai jurat, jucând câştigul, că faci bine eu am spus. Am cântat pentru mâncare, dar din bani ne-am îmbătat. într-o zi ai zis că, gata, eu nu-s bună, şi te-ai dus. Sigur, ei, sunt rea, dar, deh, nu eşti nici tu vreun trofeu. Sigur, ei, sunt rea, dar tu asta ştii de mult şi bine. Spui că nu mă mai iubeşti? Nu te mai iubesc nici eu. însă vreau să-ţi amintesc cine sunt eu pentru tine. Pen' că eu sunt aia care salturile ţi-a vegheat. Eu sunt aia care ştie cum bravura-ţi dă avânt. Eu sunt aia care ştie tot ce-n somn ai îndrugat. Astea şi-altele cu mine le voi duce în mormânt. Mai curând sau mai târziu într-o groapă mă vor pune. Mai curând sau mai târziu, vei fi singur, dragul meu. Azi mă-ntreb cine-o să-ţi fie ţie sprijin mâine-n lume. Când va bate-n dungă-un clopot, o să fii de capul tău. Eu sunt cea care, cu voia-ţi, plânsetul ţi l-a văzut. Cunosc sufletul a cărui mântuire-o ceri, luptând. La extragere, pe mine, din păcate, m-ai pierdut. Ce-o să faci, iubitul meu, când eu voi fi în mormânt? Când termină, în tăcerea ce se aşternu ai fi putut auzi un ac căzând. Apoi se desluşiră câteva suspine, cineva tuşi scurt şi, într-un târziu, din fundul sălii se înălţă vocea lui Pluribus. - Bravo! strigă el, dezlănţuind un ropot tunător de aplauze. Coriolanus ştia că Lucy Gray a lovit în plin cu acea sumbră, mişcătoare şi mult prea personală istorisire a vieţii sale. Ştia că darurile pentru ea vor curge în arenă. Că succesul ei se reflectă chiar atunci asupra lui, că e propriul lui succes. Zăpada cade întotdeauna deasupra şi aşa mai departe. Ştia că lucrurile au luat o întorsătură care ar fi trebuit să-l facă să exulte, să sară în sus de bucurie în sinea lui, în timp ce afişa doar un zâmbet plăcut, luându-şi un aer modest. Dar ceea ce simţea de fapt era gelozie. Norocosul - în lb. engl. în orig. (n. tr.). -i, în încheiere, dar nu în ultimul rând, fata din Districtul 12... îi aparţine lui Coriolanus Snow. — Lucrurile ar fi ieşit cu totul altfel dacă n-ai fi avut-o pe fetiţa ta curcubeu. —Adevărul e că am fost cu toţii atât de ocupaţi să ne omorâm între noi, încât am uitat cum să ne distrăm. Insă ea ştie. Fata ta. •Wta lui. A lui. Acolo, în Capitoliu, se stabilise că Lucy Gray îi aparţine, de parcă n-ar fi avut o viaţă înainte de strigarea numelui ei la extragere. Până şi Sejanus, care se purta ca un apărător al triburilor, considera că el, Coriolanus, o poate face pe Lucy Gray obiectul unui schimb. Dacă asta nu era posesie, atunci ce era? Cu balada ei, făta respinsese totul, descriindu-şi o viaţă fără nicio legătură cu el, dar foarte strâns legată de altcineva. De cineva căruia îi spunea „iubitul meu", nici mai mult, nici mai puţin. Şi, cu toate că n-avea niciun drept asupra inimii ei - abia dacă o cunoştea -, lui Coriolanus nu-i plăcea ideea că un altul are un asemenea drept. Deşi cântecul fusese un real succes, el îl simţea, cumva, ca pe o trădare. Ba chiar ca pe o umilinţă. Lucy Gray făcu o plecăciune, apoi întinse mâna către el. După o ezitare de o clipă, Coriolanus i se alătură în partea din faţă a scenei, în timp ce aplauzele deveneau ovaţie neîntreruptă. Pluribus îşi ridică din nou glasul, cerând un bis, dar Lucky Flickerman le reaminti că timpul lor expirase, aşa că, după o ultimă plecăciune, părăsiră scena mână în mână. Când ajunseră în culise, ea vru să-şi retragă mâna, dar el i-o strânse mai tare. - Ei, ai avut mare succes. Felicitări! Un cântec nou? - Lucrez la el de multă vreme, dar abia acum câteva ore am găsit ultima strofă, răspunse ea. De ce? Nu ţi-a plăcut? - M-a surprins. Aveai atâtea altele! -Aşa e. Lucy Gray îşi eliberă mâna şi îşi trecu degetele peste strunele chitarei, dând naştere unei ultime frânturi de melodie înainte de a aşeza cu delicateţe instrumentul la loc, în cutia lui. -

Uite cum stau lucrurile, Coriolanus. O să mă străduiesc din răsputeri să câştig Jocurile astea, dar o să fiu acolo, în arenă, cu unii ca Reaper, ca Tanner şi ca alţi câţiva, care au mai ucis. Nu există nicio garanţie pentru nimic.

-

Şi cântecul? insistă el.

-

Cântecul? repetă ea şi îşi îngădui să-şi cântărească răspunsul în gând câteva clipe. Acasă, în Districtul 12, am lăsat nişte treburi neterminate. Eu, ajunsă tribut... Ei bine, există ghinion şi există afaceri murdare. Asta a fost o afacere murdară. Şi cineva care îmi datorează foarte mult e amestecat. Cântecul e un soi de răzbunare. Mulţi nu-şi vor da seama, dar Stolul va înţelege foarte bine mesajul. Şi oamenii ăştia sunt tot ce contează cu adevărat pentru mine.

-

După ce-au auzit cântecul o singură dată? se miră Coriolanus. A fost ceva care s-a petrecut foarte repede.

-

Verişoarei mele Maude Ivory îi e de-ajuns să-l audă o singură dată. Copila aia nu uită niciodată o melodie, răspunse Lucy Gray. Se pare că sunt iarăşi luată pe sus.

Cei doi Apărători ai Păcii apăruţi lângă ea o tratară, de data asta, oarecum prietenos, întrebând-o dacă e gata de plecare şi încercând să-şi reţină zâmbetele. Exact aşa cum se purtaseră cei din Districtul 12. Coriolanus nu putu să nu se întrebe cât de prietenoasă putea să fie ea. Ii săgetă pe cei doi soldaţi cu o privire dezaprobatoare care nu avu niciun efect şi, în timp ce se îndepărtau, îi auzi complimentând-o pentru spectacolul oferit. îşi înghiţi supărarea şi acceptă felicitările care curgeau din toate părţile. îl ajutau să nu uite că el e adevărata vedetă a serii. Chiar dacă Lucy Gray era confuză în privinţa asta, în ochii Capitoliului ea îi aparţinea lui. Ce rost avea să atribui merite unui tribut dintr-un district? Căpătă certitudinea că ăsta e adevărul, până când dădu de Pluribus, care-i vorbi cu entuziasm: - Ce talent, cât de naturală e! Dacă reuşeşte să supravieţuiască, sunt hotărât s-o fâc vedeta clubului meu. - Pare destul de dificil. N-o vor trimite acasă? întrebă Coriolanus. - Mi se datorează unul sau două favoruri, răspunse Pluribus. Oh, Coriolanus, n-a fost extraordinară? Sunt atât de bucuros că ţi-a fost repartizată ţie, băiatul meu. Voi, cei din familia Snow, aţi avut întotdeauna câte-un noroc neaşteptat. Bătrân prost, cu ridicola lui perucă pudrată şi cu mâţa lui bătrână! Ce ştia el, despre orice? Coriolanus se pregătea să lămurească lucrurile, dar tocmai atunci apăru Satyria.

- Cred că ai premiul ăla în buzunar, îi şopti ea, iar el nu se mai sinchisi de Pluribus. Sejanus se apropie, într-un alt costum nou-nouţ, la braţ cu o femeie scundă, ridată, într-o rochie înflorată scumpă. îmbrăcămintea no ajuta. Poţi împopoţona un nap cu o rochie de bal, şi tot o să ceară să fie făcut piure. Coriolanus era convins că femeia nu poate fi decât „mami". Când Sejanus făcu prezentările, îi întinse mâna mamei lui şi îi zâmbi cu căldură. -

Doamnă Plinth, simt onorat. Vă rog să-mi iertaţi neglijenţa. De câteva zile vreau să vă scriu un bilet, dar, de fiecare dată când mă aşez şi încerc s-o fac, capul îmi zvâcneşte atât de tare din cauza loviturii, încât nu sunt în stare să gândesc limpede. Vă mulţumesc pentru deliciosul preparat trimis.

Faţa doamnei Plinth se încreţi de plăcere şi râse scurt, jenată. Noi trebuie să-ţi mulţumim, Coriolanus. Suntem foarte bucuroşi că Sejanus are un prieten atât de bun! Dacă ai vreodată nevoie de

-

ceva, sper că ştii că poţi conta pe noi. Ei bine, e reciproc. Sunt la dispoziţia dumneavoastră, răspunse el, exagerând atât de grosolan, încât era sigur că o să devină

-

suspicioasă. Poate că oricine altcineva ar fi devenit, dar nu şi mami. Ochii i se umplură de lacrimi şi scoase un sunet gâtuit, fiindcă generozitatea lui o lăsase fără grai. Căută în geantă - un obiect oribil, de dimensiunile unei valize mici -, scoase o batistă tivită cu dantelă şi îşi suflă nasul. Din fericire, Tigris, care trata pe toată lumea cu o sinceră şi încântătoare amabilitate, veni să-l caute în culise şi prelua discuţia cu doamna Plinth şi cu Sejanus. Lucrurile se liniştiră în sfârşit şi, mergând împreună spre casă, cei doi veri analizară seara, începând cu modul cumpătat în care folosise Lucy Gray fardul şi terminând cu nefericita alegere a rochiei lui mami. - Dar, sincer, Coryo, nu-mi pot imagina că, pentru tine, lucrurile ar putea să meargă mai bine de-atât, conchise Tigris. - Sunt încântat, fără discuţie, zise el. Cred că vom reuşi să-i găsim sponsori. Sper doar că balada ei n-a îndepărtat pe nimeni. - Pe mine m-a mişcat. Cred că aproape toată lumea a fost mişcată. Ţie nu ţi-a plăcut? - Bineînţeles că mi-a plăcut, dar eu sunt mai deschis la minte decât mulţi alţii. Tu ce crezi că sugerează ea prin cântec că s-a întâmplat? întrebă el. - Eu am înţeles că a trecut prin clipe grele. Un om pe care 1-a iubit i-a frânt inima, răspunse Tigris. - Asta e numai jumătate din poveste, spuse Coriolanus, pentru că nu putea lăsa pe nimeni, nici măcar pe Tigris, să-l creadă gelos pe un individ insignifiant din districte. Mai spune şi că a trăit de pe urma farmecului ei. - Păi, asta ar putea să însemne orice. La urma urmei, e cântăreaţă. Coriolanus luă ideea în considerare. - Cred că da. - Ai spus că şi-a pierdut părinţii. Probabil că-şi câştigă singură existenţa de câţiva ani. Consider că un supravieţuitor al războiului şi al anilor care-au urmat nu o poate condamna pentru asta. Tigris îşi lăsă ochii în jos. - Toţi am făcut lucruri cu care nu ne mândrim. - Tu n-ai făcut, zise el. -Oare? Tigris vorbea cu o amărăciune care nu o caracteriza. - Toţi am făcut. Poate că tu erai prea mic ca să ţii minte. Poate nu ştii cât de rău a fost de făpt. - Cum poţi spune una ca asta? Altceva nici nu ţin minte, ripostă el. - Atunci fii bun, Coryo, se răsti ea, şi încearcă să nu te uiţi de sus la oamenii care-au avut de ales între moarte şi dezonoare. Mustrarea lui Tigris îl şocă, dar nu la fel de mult ca aluzia ei la ceva care putea fi considerat dezonorant. Oare ce făcuse? Pentru că, dacă făcuse ceva, motivul fusese să-l protejeze pe el. îşi aduse aminte de dimineaţa extragerii, când se întrebase, cu nonşalanţă, ce are ea de oferit pe piaţa neagră, fără să fi luat vreodată asta în serios. Sau o luase? Oare ar fi preferat să nu ştie ce sacrificii e dispusă Tigris să fecă pentru el? Comentariul ei fusese destul de vag şi atât de multe lucruri erau mai prejos de un Snow, încât el îşi putea spune în sinea lui exact ce spusese şi ea despre cântecul lui Lucy Gray: „Ar putea să însemne orice." Voia să afle amănuntele? Nu. Nu voia, ăsta era adevărul. Când el deschise uşa de sticlă a clădirii lor, Tigris scoase un strigăt de uimire. - Oh, nu, nu se poate! Merge liftul! Lui Coriolanus nu-i venea să creadă, fiindcă liftul nu mai funcţiona din primii ani de război. Dar uşa era deschisă şi pereţii cu oglinzi ai cabinei reflectau lumina. Bucuros să schimbe subiectul, facu o plecăciune adâncă, invitându-şi verişoara să intre: - După dumneavoastră. Tigris chicoti şi păşi în ascensor, cu aerul distins al marii doamne care era, de fept, prin naştere. - Sunteţi prea amabil. Coriolanus se strecură înăuntru în urma ei şi, pentru câteva clipe, se holbară amândoi la butoanele cu numerele etajelor. -

Ţin minte că, ultima dată când a mers liftul, ne întorceam de la înmormântarea tatei. Ne-am dus acasă şi de-atunci urcăm şi coborâm numai pe scări.

-

Mamaiestoasa o să fie încântată, comentă Tigris. Genunchii ei nu mai rezistă la trepte.

Eu sunt încântat, ripostă Coriolanus. Poate-o să mai plece de acasă din când în când. Tigris îl plesni peste braţ, dar râdea. -

Serios. Ar fi frumos să avem apartamentul cinci minute numai pentru noi. Eventual, să nu mai ascultăm imnul într-o dimineaţă sau să nu port cravată la masă. Pe de altă parte, riscăm să stea de vorbă cu oamenii: „Când o să fie Coriolanus preşedinte, o să plouă cu şampanie în fiecare marţi!"

-

Poate că lumea o să pună cuvintele ei pe seama vârstei înaintate.

Să sperăm. Faci tu onorurile? întrebă el. Tigris întinse mâna şi apăsă lung pe butonul apartamentului de la ultimul etaj. După câteva clipe, uşile se închiseră glisând silenţios şi liftul începu să urce. - Mă surprinde că tocmai acum consiliul clădirii a hotărât să-l repare. Trebuie să fi costat foarte mult. Coriolanus se încruntă. - Nu crezi că pun clădirea la punct sperând că-şi vor vinde apartamentele? Din cauza noilor taxe? Toată veselia lui Tigris se stinse. -

E foarte posibil. Ştiu că familia Dolitde ar vinde pentru un preţ bun. Susţin că apartamentul e prea mare pentru ei, dar ştii că nu despre asta e vorba.

Aşa o să spunem şi noi? Că apartamentul în care locuieşte de generaţii familia noastră e prea mare? întrebă Coriolanus, în timp ce uşile liftului se deschideau în dreptul apartamentului lor. Haide, am o temă de făcut! Mamaiestoasa îi aşteptase ca să-l laude cu însufleţire şi să le spună că reportajul cu interviurile e reluat fară întrerupere. E o mică făptură tristă, de rând, biata fată, dar ciudat de atrăgătoare, în felul ei. Poate mulţumită vocii. Pătrunde cumva înlăuntrul omului. Coriolanus simţi că, dacă mamaiestoasa fusese cucerită de Lucy Gray, restul naţiunii nu poate decât să-i calce pe urme. Trecutul ei îndoielnic nu părea să deranjeze pe nimeni, de ce-ar fi trebuit să-l deranjeze pe el? îşi umplu un pahar cu lapte bătut, îşi puse halatul de mătase al tatălui său şi se aşeză să scrie despre tot ce îi plăcuse în timpul războiului. Compuse prima frază: După cum se spune, războiul înseamnă suferinţă, dar nu-i lipseşte un oarecare farmec. I se părea o introducere ingenioasă, dar nu ducea nicăieri şi, o jumătate de oră mai târziu, nu înaintase câtuşi de puţin. Aşa cum precizase Festus, subiectul necesita doar o lucrare foarte scurtă. însă el ştia că aşa ceva n-o să fie pe placul lui Gaul, iar un efort făcut fară tragere de inimă nu i-ar fi adus decât o atenţie nedorită. Când veni Tigris să-i ureze noapte bună, îi mărturisi ce îl preocupa.

- îţi aduci aminte de ceva, orice-ar fi, care ne-a plăcut? Ea se aşeză pe marginea patului şi se gândi. - Mi-au plăcut uniformele - o parte dintre ele. Nu cele de acum. Ţii minte vestoanele roşii cu vipuşti aurii? - Cele purtate la paradă? îşi aminti cu încântare cum se apleca pe fereastră să vadă mai bine soldaţii şi fanfara în marş. - îmi plăceau paradele? - Le adorai. Erai atât de entuziasmat, încât nu te puteam convinge să-ţi mănânci micul dejun, răspunse Tigris. în zilele cu parade, dădeam întotdeauna o petrecere. - Aveam locuri în primul rând. Coriolanus notă pe o bucată de hârtie cuvintele uniforme şi parade, apoi adăugă focuri de artificii. - Cred că, în copilărie, îmi plăcea orice gen de spectacol. - Ţii minte curcanul? întrebă Tigris, pe neaşteptate. Se întâmplase în ultimul an de război, când asediul împinsese Capitoliul la canibalism şi la disperare. Până şi fasolea lima era pe sfârşite şi trecuseră luni de când nu mai avuseseră pe masă nimic care să semene a carne. încercând să ridice moralul cetăţenilor, Capitoliul proclamase 15 decembrie Ziua Naţională a Eroilor. La televizor se difuzase o emisiune specială, pentru omagierea a zece- doisprezece cetăţeni care îşi jertfiseră viaţa în apărarea Capitoliului, iar tatăl lui Coriolanus, generalul Crassus Snow, se numărase printre ei. Curentul electric revenise la timp pentru emisiune, dar înainte fusese întrerupt o zi întreagă şi, în lipsa lui, nu avuseseră nici căldură. Se îngrămădiseră unul într-altul în patul cât o barcă al mamaiestoasei şi rămăseseră acolo ca să vadă omagiul adus eroilor. La vremea respectivă, în memoria lui Coriolanus, amintirea tatălui său începuse deja să pălească şi, dacă faţa i-o ştia din fotografii, vocea lui profundă şi lipsa oricărui compromis din discursul despre districte îl uimiseră. După ce se încheiase imnul, o bătaie în uşa apartamentului îi ridicase pe toţi trei din pat şi, dincolo de prag, văzuseră trei soldaţi tineri, în uniforme de paradă, care le oferiseră o plăcuţă comemorativă, un coş cu un curcan congelat, de aproape zece kilograme, şi complimentele conducerii statului. într-o aparentă încercare de refacere a luxului Capitoliului dinainte de război, coşul mai conţinea un borcan prăfuit, cu jeleu de mentă, o conservă de somon, trei batoane de ananas caramelizat, un burete de baie şi o lumânare parfumată, cu miros de flori. Soldaţii puseseră coşul pe masa din antreu, citiseră o scrisoare de mulţumire şi le uraseră noapte bună. Tigris izbucnise în lacrimi, iar mamaiestoasa fusese nevoită să se aşeze pe scaun, însă primul gest al lui Coriolanus fusese să alerge la uşă, să se convingă că e încuiată, pentru a proteja noua lor bogăţie. Mâncaseră somon pe pâine prăjită şi hotărâseră ca, în loc să meargă la şcoală, Tigris să-şi petreacă ziua următoare descoperind cum trebuie gătit curcanul. Coriolanus îi dusese lui Pluribus o invitaţie la masă, caligrafiată pe hârtie cu blazonul familiei, şi oaspetele lor venise cu posca şi cu caise conservate într-o cutie de tablă stâlcită. Cu ajutorul unei vechi cărţi de reţete a bucătarului, Tigris se întrecuse pe ea însăşi şi se ospătaseră cu curcan glazurat, cu umplutură de pâine şi varză. Nimic din tot ce mai mâncase vreodată, înainte sau după, nu mai fusese atât de gustos. - Continuă să se numere printre cele mai frumoase zile din viaţa mea. Nu ştia exact cum să formuleze, dar, în cele din urmă, adăugă pe listă alinare în timpul privaţiunilor. - Ai fost minunată când ai gătit curcanul ăla. Atunci, mi se părea că eşti mare, dar nu erai decât o fetiţă, spuse Coriolanus. Tigris zâmbi. - Şi tu ai fost minunat. Cu grădina ta de pe acoperiş. - Dacă doreai pătrunjel, eram omul tău. Râse. Dar fusese mândru de pătrunjelul lui. împrospăta supa, iar uneori putea să-l dea la schimb, făcând rost de altceva. Adăugă pe listă ingeniozitatea in vremuri grele. îşi scrise tema, povestind despre toate acele delicii ale copilăriei, dar, când termină, nu se simţi mulţumit. Se gândi la ultimele două săptămâni, la bombele din arenă, la pierderea colegilor săi de clasă, la evadarea lui Marcus; se gândi că toate astea îi reînviaseră groaza din timpul asediului Capitoliului. Tot ce conta atunci, şi continua să conteze, era să trăieşti fară groaza aia. Aşa că adăugă un paragraf despre marea uşurare pe care o simţise când câştigaseră războiul şi despre sumbra satisfacţie pe care o avusese văzându-i în genunchi pe duşmanii Capitoliului, care îl trataseră cu atâta cruzime şi din cauza cărora pierduse familia lui atât de mult. Erau schilodiţi. Neputincioşi. Incapabili să-i focă rău. îl încântase nefamiliara senzaţie de siguranţă pe care i-o adusese înfrângerea lor. Siguranţa, la adăpost de pericole, se dobândea doar odată cu puterea. Cu capacitatea de a ţine lucrurile sub control. Da, asta îi plăcuse cel mai mult. în dimineaţa următoare, în timp ce mentorii rămaşi îşi făceau pe rând apariţia la întâlnirea de duminică, Coriolanus încercă să-şi imagineze cine ar fi fost ei toţi dacă n-ar fi existat războiul. Când acesta începuse, erau doar cu puţin mai mari decât nişte ţânci şi aveau în jur de opt ani când se terminase. Deşi viaţa devenise ceva mai uşoară, el şi colegii lui de clasă erau încă departe de a trăi în opulenţa caracteristică familiilor în care se născuseră, iar reconstruirea vechii lor lumi se dovedise lentă şi demoralizantă. Dacă ar fi putut să şteargă din trecutul lor raţiile şi bombardamentele, foamea şi frica, înlocuindu-le cu viaţa în roz promisă la naştere, şi-ar mai fi recunoscut prietenii? Coriolanus simţi împunsătura vinovăţiei când gândurile i se îndreptară spre Clemensia. Propria convalescenţă, temele şi pregătirea lui Lucy Gray pentru Jocuri îi consumaseră timpul şi nu se dusese s-o vadă. Totuşi, nu doar de timp era vorba. Nu simţea dorinţa să se întoarcă la spital, să vadă în ce stare e ea. Dacă doctorul îl minţise şi solzii i se răspândeau pe tot corpul? Dacă se transformase în întregime în şarpe? Era o idee stupidă, dar laboratorul lui Gaul arăta atât de sinistru, încât îl împingea să se gândească la chestii extreme, îl mistuia un gând paranoic. Dacă oamenii lui Gaul îl aşteptau s-o viziteze pe Clemensia ca să-l închidă şi pe el? N-avea sens. Dacă ar fi intenţionat să-l reţină, ar fi profitat de ocazie când fusese internat. Sfârşi prin a conchide că ţesea în gând o poveste complet ridicolă. Avea s-o viziteze pe Clemensia cât de curând posibil. Dr. Gaul, evident o persoană matinală, şi decanul Highbottom, evident nicidecum matinal, analizară spectacolele din seara precedentă. Coriolanus şi Lucy Gray surclasaseră pe toată lumea, deşi puncte primiseră toţi cei care reuşiseră să-şi aducă tributurile pe scenă pentru interviu. La Capitoliu TV, Lucky Flickerman oferea informaţii de ultimă oră despre pariuri, transmiţând de la faţa locului, adică din oficiul poştal central, şi, cu toate că lumea paria mai ales pe Tanner sau pe Jessup, considerând că au cele mai multe şanse să învingă, Lucy Gray primise de trei ori mai multe daruri decât tributul plasat pe locul doi din acest punct de vedere. -

Uitaţi-vă la oamenii ăştia, spuse dr. Gaul. îi trimit pâine unei fetişcane sfrijite, cu inima frântă, deşi nu cred că poate să câştige. Ce avem de învăţat de aici?

-

La luptele de câini, am văzut spectatori susţinând mutanţi care abia stau în picioare, îi răspunse Festus. Oamenii au o slăbiciune pentru neputincioşii care suferă.

-

Oamenii au mai degrabă o slăbiciune pentru îndrăgostiţii în suferinţă, mai ales dacă nu sunt neputincioşi când e vorba să şi-o cânte, replică Persephone, arătându-şi gropiţele din obraji.

-

Oamenii sunt proşti, mârâi Livia. Fata n-are nici cea mai mică şansă.

Dar există o grămadă de romantici. Pup se uită la ea, clipind des şi imitând sunetele moi ale sărutărilor. - Da, ideile romantice, idealiste pot fi foarte atrăgătoare. Faptul ar constitui o bună punte de legătură cu eseurile voastre. Dr. Gaul se aşeză pe un taburet de laborator. - Să vedem ce-aţi găsit. în loc să le adune lucrările, dr. Gaul îi puse să citească fragmente cu glas tare. Colegii lui de clasă relevaseră multe aspecte care lui Coriolanus nu-i veniseră în minte. Unii fuseseră impresionaţi de curajul soldaţilor sau atraşi de şansa de a ajunge ei înşişi eroi cândva. Alţii amintiseră de legătura creată între soldaţii care luptă împreună sau de nobleţea luptei pentru apărarea Capitoliului. - Am simţit că suntem cu toţii parte din ceva mai amplu, spuse Domitia. Dădu cu solemnitate din cap, legănându-şi părul prins în coadă de cal. - Din ceva important. Am făcut cu toţii sacrificii, dar au fost ca să ne salvăm ţara. Coriolanus se simţea rupt de conceptele lor „romantice", fiindcă nu avea o viziune idealizată asupra războiului. Curajul în luptă era adesea necesar din cauza planurilor neghioabe stabilite de altcineva. N-avea idee dacă ar fi fost gata să se lase lovit de un glonţ ca să-l salveze pe Festus şi n-avea nicidecum intenţia să afle răspunsul. Cât despre nobilele idei ale Capitoliului, chiar credeau aşa ceva? Ceea ce dorea el avea prea puţin de-a fiice cu nobleţea şi se referea în totalitate la deţinerea controlului. Nu fiindcă n-ar fi avut un cod moral puternic; îl avea, fară niciun dubiu. Dar, în război, aproape tot ce se desfăşura între declararea lui şi defilarea învingătorilor părea o irosire de resurse. Stătea cu un ochi pe ceas, dar se prefăcea absorbit de discuţie, dorindu-şi să treacă timpul şi să nu fie nevoit să citească nimic. Paradele păreau superficiale, iar atracţia puterii, încă reală, dar insensibilă prin comparaţie cu vorbăria colegilor lui. Şi îşi dorea să nu fi scris cele câteva rânduri despre pătrunjel; acum îi sunau pueril. Când îi veni rândul, nu putu face nimic mai bun decât să citească povestea despre curcan. Domitia îi spuse că e mişcătoare, Livia îşi dădu ochii peste cap, iar dr. Gaul înălţă din sprâncene şi-l întrebă dacă mai avea şi altceva de împărtăşit celorlalţi. El nu avea. - Domnule Plinth? spuse dr. Gaul. Sejanus stătuse tăcut şi abătut de la început. întoarse o foaie lovind-o uşor şi citi: -

„Singurul lucru care mi-a plăcut în război a fost că încă locuiam acasă." Dacă mă întrebaţi ce altceva am mai preţuit, vă răspund că ocazia de a corecta anumite nedreptăţi.

-

Şi aşa s-a întâmplat? întrebă dr. Gaul.

Câtuşi de puţin. în districte situaţia e mai rea decât oricând, răspunse Sejanus. Obiecţiile veniră din toate părţile. - încetează! - N-a spus asta. —Atunci întoarce-te în Doi! N-o să-ţi simţim lipsa! Acum chiar întrece măsura, se gândi Coriolanus. Dar şi el era furios. Era nevoie de două tabere ca să înceapă un război. Un război pe care, apropo, îl declanşaseră rebelii. Un război care îl lăsase orfan. Dar Sejanus îşi ignoră colegii, rămânând concentrat asupra şefei creatorilor-de-joc. - Dr. Gaul, pot să vă-ntreb ce v-a plăcut la războiul ăsta? Ea îl privi lung, apoi zâmbi. - Mi-a plăcut cum mi-a dat dreptate.

înainte de a se aventura cineva să întrebe cum anume, decanul Highbottom anunţă pauza de prânz şi ieşiră cu toţii, lăsându-şi eseurile în laborator. Aveau la dispoziţie o jumătate de oră ca să mănânce, dar Coriolanus uitase să-şi aducă mâncare şi, fiind duminică, Academia nu le oferea nimic. îşi petrecu timpul întins la umbră, pe treptele din faţă, cu capul rezemat, în timp ce Festus şi Hilarius Heavensbee, care era mentorul fetei din Districtul 8, discutau despre tacticile potrivite pentru fetele tribut. Pe fata lui Hilarius şi-o amintea vag de la gară, într-o rochie cu dungi şi cu o eşarfa roşie, dar îi rămăsese în minte mai ales fiindcă fusese împreună cu Bobbin. - Cu fetele, necazul e că nu sunt obişnuite să se bată la fel ca băieţii, spuse Hilarius. Bogăţia familiei Heavensbee era fabuloasă, aşa cum fusese a familiei Snow înainte de război. Dar, în ciuda avantajelor sale, Hilarius părea să se simtă veşnic persecutat. - Nu ştiu ce să zic, răspunse Festus. Dar despre Coral a mea cred că îi poate pune în mare pericol pe toţi băieţii ăştia. - A mea e pipernicită. Hilarius îşi rupse, cu unghiile lui manichiurate, o bucăţică din sandviciul cu friptură de vită. -

Wovey, aşa îşi spune. Ei bine, am încercat s-o pregătesc pe Wovey a mea pentru interviu, dar n-are pic de personalitate. Nimeni n- o susţine, aşa că n-o s-o pot hrăni, chiar dacă reuşeşte să se ferească de ceilalţi.

-

Dacă rămâne în viaţă, o să găsească susţinători, zise Festus.

-

Tu asculţi ce-ţi spun? Nu poate să lupte, iar eu n-am niciun ban de care să mă folosesc, fiindcă familia mea nu poate să parieze, scânci Hilarius. Sper măcar să rămână printre ultimii doisprezece, ca să mă mai pot uita în ochii părinţilor mei. Se simt jenaţi fiindcă un Heavensbee oferă un spectacol atât de jalnic.

După masă, Satyria îi duse pe mentori în studioul Ştirilor Capitoliului, ca să se familiarizeze cu tot ce însemnau culisele Jocurilor Foamei. Creatorii-de-joc lucrau în câteva birouri sărăcăcioase, iar camera de regie tehnică pusă la dispoziţia lor, deşi suficient de spaţioasă, părea mică pentru evenimentul anual de care se ocupau. Coriolanus găsi ansamblul oarecum dezamăgitor - îşi imaginase ceva mai extravagant -, dar creatorii-de-joc erau entuziasmaţi de noile elemente de la această ediţie a Jocurilor şi vorbeau despre comentarii ale mentorilor şi despre participarea sponsorilor. în cabina de emisie era tot un zumzet, fiindcă probau camerele de luat vederi telecomandate plasate în arenă de pe vremea întrecerilor sportive. Vreo şase creatori-de-joc testau dronele de jucărie pregătite pentru livrarea darurilor de la sponsori. Dronele îşi găseau destinatarii, bazându-se pe recunoaşterea facială, şi puteau transporta numai câte un singur obiect la fiecare deplasare. Lucky Flickerman, plin de energie după succesul interviurilor, fusese recrutat ca gazdă a emisiunilor despre Jocuri; avea să fie secondat de o mână de reporteri de la postul de Ştiri. Când se văzu programat pentru o scurtă apariţie a doua zi, la ora opt şi un sfert dimineaţa, Coriolanus se înfioră de încântare, dar numai până când Lucky i se adresă: - Am vrut să fim siguri că intri în emisie devreme. Ştii, până nu-şi găseşte fata ta moartea. Simţi cuvintele ca pe un pumn în stomac. Livia era crudă şi dr. Gaul nebună, aşa că putuse ignora certitudinea cu care susţineau că Lucy Gray nu are nicio şansă de succes. Dar clovnul Lucky Flickerman reuşise să atingă ţinta ratată de ele. în drum spre casă, unde trebuia să se pregătească pentru ultima întâlnire cu Lucy Gray, Coriolanus se gândi că a doua zi, la acea oră, ea ar putea fi moartă. Gelozia pe care i-o stârnise în noaptea precedentă neisprăvitul ei prieten şi ideea că succesul ei îl umbreşte uneori pe al lui dispăruseră complet. Se simţea uimitor de apropiat de ea, de fata care intrase în viaţa lui pe neaşteptate şi într-un asemenea stil. Şi nu doar laudele primite datorită ei reprezentau motivul. îi plăcea cu adevărat, mai mult decât majoritatea fetelor din Capitoliu pe care le cunoştea. Dacă ea izbutea să supravieţuiască - ah, acest dacă -, cum ar fi putut să nu rămână legaţi unul de altul pe viaţă? Dar, în ciuda tuturor gândurilor sale optimiste, ştia că sorţii nu sunt în favoarea ei şi îl cuprinse o melancolie apăsătoare. Acasă, se întinse în pat, îngrozit fiindcă trebuia să-şi ia rămas-bun. Ar fi dorit să-i dea lui Lucy Gray ceva frumos, care să-i arate cât îi mulţumeşte pentru tot ce i-a oferit ea. Un reînnoit sentiment al propriei valori. O ocazie de a străluci. Un premiu în buzunar. Şi, fireşte, viaţa lui. Ar fi trebuit să fie ceva foarte special. Ceva de-al lui, nu ca trandafirii, care erau, de fâpt, ai mamaiestoasei. Ceva în jurul căruia Lucy Gray să-şi poată încleşta degetele dacă lucrurile mergeau prost în arenă, reamintindu-şi că el îi e alături şi alinându-se cu gândul că nu moare singură. Avea o eşarfa de mătase, vopsită într-un portocaliu intens, seducător, cu care ar fi putut, probabil, să-şi lege părul. Un ac de aur, gravat cu numele lui, câştigat pentru merite academice. Sau poate o buclă din părul lui, legată cu o panglică? Ce putea fi mai personal? II copleşi brusc un val de furie. La ce era bun oricare dintre aceste obiecte, dacă ea nu-l putea folosi ca să se apere? Ce altceva făcea el, în afară de a o împodobi ca să fie un cadavru frumos? Poate ar fi reuşit să sugrume pe cineva cu eşarfa sau să-l înjunghie cu acul? Dar în arenă nu duceau lipsă de arme, nu asta era problema. încă se mai străduia să găsească un dar, când îl chemă Tigris la masă. Cumpărase o jumătate de kilogram de carne de vită tocată şi făcuse patru plăcinţele. A ei era considerabil mai mică şi Coriolanus ar fi obiectat dacă n-ar fi ştiut că verişoara lui ciuguleşte din carnea crudă în timp ce pregăteşte masa. Ii plăcea foarte mult; şi-ar fi mâncat toată porţia crudă dacă mamaiestoasa nu i-ar fi interzis. Una dintre plăcinţele era rezervată pentru Lucy Gray, cu câteva straturi de garnitură deasupra şi cuibărită într-o chiflă mare. Tigris făcuse şi cartofi prăjiţi şi salată de varză cu maioneză, iar Coriolanus alese cele mai bune fructe şi dulciuri din coşul primit la spital. Tigris aşternu un şervet de olandă într-o cutie mică, de carton, cu păsări cu pene strălucitoare ca model decorativ, şi aranja înăuntru ospăţul, apoi puse deasupra materialului alb ca zăpada un ultim boboc de trandafir din grădina mamaiestoasei. Coriolanus alesese unul de culoarea piersicii, o nuanţă bogată, cu pete stacojii, pentru că Stolului îi plăceau culorile, iar Lucy Gray le îndrăgea mai mult decât majoritatea. - Spune-i că sper c-o să câştige, zise Tigris. - Spune-i, zise mamaiestoasa, că ne pare tuturor foarte rău că trebuie să moară! După aerul suav şi încălzit de soare al serii, răcoarea din sala Heavensbee îi aminti lui Coriolanus de mausoleul familiei, unde se odihneau părinţii săi. Fără elevi şi fără zarva lor, totul, de la paşi până la oftaturi, stârnea ecouri sonore, dând un aer din altă lume unei întâlniri deja sumbre. Nu fusese aprinsă nicio lumină, doar razele amurgului se strecuraseră prin ferestre, ceea ce contrasta puternic cu strălucirea soarelui din timpul întâlnirilor precedente. Când se adunară în balcon şi se uitară la perechile lor de jos, mentorii rămaşi amuţiră. - Problema este că m-am ataşat de Jessup, îi şopti Lysistrata lui Coriolanus. Se întrerupse pentru câteva clipe ca să aranjeze învelişul unei porţii zdravene de tăieţei cu brânză la cuptor. - Chiar mi-a salvat viaţa. Coriolanus se întrebă dacă ea, care în arenă fusese mai aproape de el decât oricine altcineva, văzuse când explodaseră bombele. Văzuse că pe el îl salvase Lucy Gray? Făcea aluzie la asta? în timp ce mergeau spre mesele lor, Coriolanus se sili să gândească pozitiv. Nu câştigau nimic dacă-şi petreceau ultimele zece minute împreună plângând, în loc să le dedice unei tactici care să ducă la victorie. îl ajută puţin faptul că Lucy Gray arăta mai bine decât la celelalte întâlniri ale lor în sală. Curată şi îngrijită, cu rochia încă părând, în lumina slabă, proaspăt spălată, ai fi zis că se pregătise pentru o petrecere, nu pentru un măcel. Ochii îi căzură pe cutie. Coriolanus i-o oferi cu o mică plecăciune. - Am venit cu daruri. Lucy Gray luă cu eleganţă trandafirul şi inspiră parfumul. Smulse o petală, apoi şi-o strecură printre buze. - Are gustul orei de culcare, spuse, cu un zâmbet trist. Ce cutie frumoasă! - Tigris a păstrat-o pentru ceva special. Mănâncă, dacă ţi-e foame. E caldă încă. - Cred c-o s-o fâc. O să mănânc pentru ultima oară ca un om civilizat. Desfăcu şervetul şi admiră conţinutul cutiei. - O, arată clasa-ntâi! - E multă, o poţi împărţi cu Jessup, îi spuse Coriolanus. Deşi cred că Lysistrata i-a adus ceva. - Aş putea, dar el nu mai mănâncă. Lucy Gray îi aruncă lui Jessup o privire îngrijorată. - Poate e doar nervos. Se şi poartă cam ciudat. Fireşte, acum ne ies tuturor din gură tot felul de chestii nebuneşti. - De exemplu? întrebă Coriolanus. - De exemplu, azi-noapte Reaper ne-a cerut, pe rând, scuze fiindcă e nevoit să ne ucidă, îi explică ea. A spus că o să ne ofere tuturor ceva în schimb după ce-o să câştige. O să se răzbune pe Capitoliu, deşi partea asta n-a fost aşa de clară ca aia în care-a zis c-o să ne omoare. Coriolanus îi aruncă o privire lui Reaper, care nu doar că era puternic, ci şi ştia, după toate aparenţele, să se joace cu minţile altora. - Care a fost reacţia voastră? - Unii s-au mulţumit să se holbeze la el. Jessup 1-a scuipat în ochi. Eu i-am spus că nu se termină până când nu cântă gaiţa- zeflemitoare şi asta 1-a derutat. Cred că e modul lui de a da un sens situaţiei noastre. Ne clătinăm cu toţii. Nu e uşor... să-ţi iei adio de la viaţă. Buza de jos începu să-i tremure şi împinse sandviciul deoparte, deşi muşcase din el doar o dată. Simţind că discuţia alunecă pe o pantă fatalistă, Coriolanus se grăbi s-o îndrepte în altă direcţie. - Noroc că tu nu trebuie să o faci! Noroc că ai primit de trei ori mai multe daruri decât oricine altcineva! Sprâncenele lui Lucy Gray se înălţară. - De trei ori? - De trei ori. O să câştigi, Lucy Gray, spuse el. M-am gândit în amănunt. în clipa când sună gongul, fugi. Fugi cât poţi de repede. Te duci către chioşcuri şi laşi o distanţă cât mai mare între tine şi ceilalţi. Cauţi o ascunzătoare bună. Eu o să-ţi trimit mâncare. Pe urmă te muţi în alt loc. Te mişti tot timpul şi rămâi în viaţă până când ceilalţi se ucid între ei sau mor de foame. Poţi s-o faci. -

Oare? Ştiu că te-am îndemnat să crezi în mine, dar azi-noapte m-am gândit cum o să fiu în arenă. încolţită. Cu toate armele alea în jur. Cu Reaper venind după mine. Ceva mai plină de speranţe în timpul zilei, dar îngrozită după ce se întunecă...

Pe obraji începură brusc să-i şiroiască lacrimi. Pentru prima oară nu putea să şi le reţină. Pe scenă, după ce o lovise primarul sau când îi dăduse Coriolanus budinca de pâine, fusese gata să izbucnească în plâns, dar reuşise să-şi oprească lacrimile. Acum, se revărsau de parcă s-ar fi surpat un baraj. Când văzu neajutorarea ei şi o simţi şi pe a lui, în Coriolanus se descătuşă ceva. întinse mâna spre ea. - O, Lucy Gray... - Nu vreau să mor, şopti ea. Degetele lui îi şterseră lacrimile de pe obraji. - Bineînţeles că nu vrei. Iar eu n-o să te las. Ea continuă să suspine. - N-o să te las, Lucy Gray! - Ar trebui să mă laşi. Nu ţi-am adus nimic altceva decât necazuri, spuse ea, gâtuită de plâns. Te-am pus în pericol şi ţi-am mâncat mâncarea. Şi mi-am dat seama că ai detestat balada mea. Mâine o să scapi de mine. - Atunci mâine o să fiu o epavă! Când am spus că eşti importantă pentru mine, nu m-am gândit că eşti tributul meu. M-am gândit la tine. La tine, Lucy Gray Baird, ca persoană. Ca om de care mă leagă amiciţia. Ca... Oare care era cuvântul potrivit? Iubită? Prietenă? Nu putea pretinde că e vorba de mai mult decât de o pasiune trecătoare, şi poate numai din partea lui. Dar ce-avea el de pierdut dacă recunoştea că ea i-a pătruns în inimă? -

Am fost gelos după ce ţi-am ascultat balada, fiindcă voiam să te gândeşti la mine, nu la cineva din trecutul tău. E o prostie, ştiu. Dar eşti cea mai uimitoare fată pe care am întâlnit-o vreodată. Serios. Extraordinară în toate privinţele. Şi nu...

Lacrimi începură să curgă şi din ochii lui, dar clipi, oprindu-le. Trebuia să fie puternic pentru ei amândoi. - Şi nu vreau să te pierd. Refuz să te pierd. Te rog, nu plânge! - îmi pare rău. îmi pare rău. O să încetez. Doar că... Mă simt atât de singură. - Nu eşti singură. Coriolanus o luă de mână. -

Şi n-o să fii singură în arenă. O să fim împreună. O să fiu acolo clipă de clipă. N-o să-mi iau ochii de la tine. O să câştigăm împreună, Lucy Gray, îţi promit.

Ea se agăţă de el. - Sună aproape posibil, aşa cum o spui tu. - E mai mult decât posibil, susţinu el. E veridic. E inevitabil, dacă respecţi pur şi simplu planul. - Chiar crezi asta? întrebă ea, privindu-i cu atenţie faţa. Fiindcă, dacă aş fi convinsă că tu crezi, mi-ar fi mult mai uşor să cred şi eu. Momentul cerea un gest măreţ. Din fericire, Coriolanus avea unul pregătit. Stătuse în aşteptare, cântărind riscul, dar n-o putea lăsa astfel, fără nimic de care să se agaţe. Era o chestiune de onoare. Era fata lui, îi salvase viaţa şi el trebuia să facă tot posibilul ca s-o salveze pe a ei. - Ascultă-mă. Mă asculţi? Ea continua să plângă, dar mai domol, doar suspinând uşor din când în când. -

Când a murit, mama mi-a lăsat ceva. în ochii mei, e cel mai preţios lucru pe care-l posed. Vreau să-l iei cu tine în arenă, să-ţi poarte noroc. Ţi-l dau doar cu împrumut, nu uita. Mă aştept să mi-l înapoiezi. Altminteri nu m-aş putea despărţi niciodată de el.

Coriolanus îşi duse mâna în buzunar, apoi o întinse spre ea, desfacând-o. în palmă, pudriera de argint a mamei lui licărea în ultimele raze de soare. Lucy Gray rămase cu gura căscată, şi pe ea nu era uşor s-o impresionezi. întinse mâna şi mângâie trandafirul gravat cu o superbă fineţe şi argintul vechi, apoi împinse pudriera spre el, cu regret. - O, n-o pot lua. E prea preţioasă. Ajunge că mi-ai oferit-o, Coriolanus. - Eşti sigură? întrebă el, tachinând-o puţin. Apăsă cu delicateţe închizătoarea şi săltă capacul pudrierei, astfel încât ea să-şi vadă reflexia în oglindă. Lucy Gray oftă scurt şi râse. - Ei, acum te joci cu slăbiciunile mele. Şi era adevărat. Avea întotdeauna mare grijă de propria înfăţişare. Şi, nu, nu din vanitate. Ci doar din conştiinciozitate. Ea remarcă adâncitura goală în care stătuse, cu o oră înainte, crusta de pudră. - Aici n-ar fi trebuit să fie pudră? - Ba da, începu Coriolanus, dar se opri ezitând. Dacă o spunea, nu mai exista cale de întoarcere. Pe de altă parte, dacă tăcea, ar fi putut s-o piardă pe Lucy Gray pentru totdeauna. îşi coborî glasul până la o şoaptă. - M-am gândit că poate vrei s-o foloseşti pe-a ta. Lucy Gray înţelese imediat. Privi scurt către Apărătorii Păcii, însă niciunul nu le dădea atenţie, apoi se aplecă spre pudrieră, mirosind-o. - Mm, încă se simte parfumul. încântător. - Aşa cum sunt trandafirii, spuse el. - Aşa cum eşti tu, zise ea. Chiar o să fie ca şi cum te-aş avea alături, nu-i aşa? - Haide! o îndemnă el. Ia-mă cu tine! Ia-o! Lucy Gray îşi şterse lacrimile cu dosul palmei. - Bine, dar e un împrumut. Luă pudriera, o strecură în buzunar şi o bătu cu palma. -

Mă ajută să-mi limpezesc gândurile. Cumva, victoria în Jocuri e un lucru atât de imens, că nici nu pot să mi-l imaginez. Dar dacă spun: „Trebuie să-i înapoiez asta lui Coriolanus", am ceva pe care-l pot cuprinde cu mintea.

Mai vorbiră puţin, în special despre planul arenei şi despre ascunzătorile care s-ar fi dovedit cele mai bune, şi el reuşi s-o convingă să înghită o jumătate de sandvici şi o piersică întreagă, înainte ca profesoara Sickle să sufle în fluier. Coriolanus n-ar fi putut spune cum se întâmplase, dar probabil că se ridicaseră amândoi odată şi tot amândoi făcuseră un pas înainte, pentru că descoperi că o ţine în braţe, mâinile ei fiind încleştate de piepţii cămăşii lui. - Numai la tine o să mă gândesc în arenă, şopti ea. - Nu la tipul ăla pe care l-ai lăsat în Doisprezece? întrebă el, glumind numai pe jumătate. - Nu, a avut grijă să ucidă tot ce simţeam pentru el. Acum, singurul băiat ce are un loc în inima mea eşti tu. Pe urmă îl sărută. Nu scurt, în fugă. îl sărută cu adevărat, pe buze, amintindu-i de piersici şi de pudră. Apăsarea gurii ei, catifelată şi caldă peste a lui, îi inundă tot trupul cu un val de senzaţii. Nu se retrase, o strânse mai tare pe măsură ce capul i se învârtea, îmbătat de gustul şi de atingerea ei. Aşadar, despre asta vorbeau oamenii! Asta îi înnebunea! Când, în cele din urmă, se despărţiră, Coriolanus inspiră prelung, de parcă tocmai ar fi ieşit din adâncul unei ape, iar Lucy Gray deschise ochii cu pleoapele tremurând. Privirile lor erau gemene. Se aplecară în acelaşi timp pentru un alt sărut, dar mâinile Apărătorilor Păcii o prinseră pe ea şi o scoaseră din sală. Festus îl înghionti când ieşeau la rândul lor. - Asta zic şi eu rămas-bun. Coriolanus se mulţumi să ridice din umeri. - Ce pot să spun? Sunt irezistibil. - Probabil, răspunse Festus. Eu am încercat s-o bat încurajator pe umăr pe Coral şi a fost cât pe ce să-mi rupă încheietura.

Sărutul îl năucise. Fără îndoială că trecuse dincolo de limitele decenţei, dar nu-i păsa... Fusese minunat. Plecă spre casă pe jos, de unul singur, savurând despărţirea dulce-amăruie, înflăcărat de propria sa îndrăzneală. Poate că, dându-i lui Lucy Gray pudriera şi sugerându-i s-o umple cu otravă pentru şobolani, încălcase o regulă sau două, cine putea şti? Nu exista cu adevărat un regulament al Jocurilor Foamei. Bine, probabil că le încălcase. Dar, chiar şi aşa, merita. Pentru ea. Totuşi, n-avea de gând să spună nimănui, nici măcar lui Tigris. Nu era neapărat o schimbare a regulilor jocului. Aveai nevoie de inteligenţă şi de noroc ca să otrăveşti un alt tribut. Dar Lucy Gray era inteligentă şi nu mai ghinionistă decât alţii. Otrava trebuia înghiţită de ceilalţi, aşa că misiunea lui era să-i trimită mâncare pe care ea s-o folosească drept momeală. Pe lângă urmărirea Jocurilor pe ecran, mai avea ceva de făcut, ceea ce îi dădea într-o mult mai mare măsură senzaţia că deţine controlul. După ce mamaiestoasa se duse la culcare, i se confesă lui Tigris. - Cred că s-a îndrăgostit de mine. - Bineînţeles că da. Tu ce simţi pentru ea? întrebă verişoara lui. - Nu ştiu. Am sărutat-o la despărţire. Tigris înălţă dintr-o sprânceană. - Pe obraz? - Nu. Pe buze. Se gândi cum să explice, dar nu reuşi să rostească decât: - Ea e altceva. O afirmaţie de necontestat la atât de multe niveluri! De fapt, în privinţa fetelor avea prea puţină experienţă, şi chiar mai puţină dacă era vorba de dragoste. Prioritatea fusese întotdeauna păstrarea secretului situaţiei în care se găsea familia. Cei doi veri invitau extrem de rar pe cineva în apartament, n-o făcuseră nici măcar când Tigris se îndrăgostise nebuneşte, în ultimul ei an la Academie. Se ferise să-şi aducă iubitul acasă, fapt ce fusese interpretat ca evitarea oricărui angajament şi constituise factorul decisiv care dusese la ruptură. Coriolanus considerase incidentul un avertisment şi avusese grijă să nu intre în nicio relaţie prea apropiată. O mulţime de colegi de clasă se arătaseră interesaţi de o prietenie strânsă cu el, însă îi ţinuse pe toţi, cu ingeniozitate, la distanţă. Liftul stricat se dovedise întotdeauna o scuză acceptabilă şi la îndemână, ca şi numeroasele indispoziţii imaginare ale mamaiestoasei, care avea nevoie, pentru refacere, de linişte absolută. Cu un an în urmă se întâmplase ceva, o singură dată, pe aleea din spatele gării, dar nu fusese cu adevărat o întâlnire romantică, ci doar răspunsul la o provocare a lui Festus. Având în vedere posca şi întunericul, amintirea era, în cel mai bun caz, sumară. Dacă se gândea bine, nici măcar nu ştiuse vreodată numele fetei, dar îşi câştigase astfel o reputaţie de seducător. Insă Lucy Gray era tributul lui, pleca în arenă. Şi, chiar şi în alte circumstanţe, rămânea o fată din districte sau, oricum, nu din Capitoliu. O cetăţeană de rangul doi. Umană, dar animalică. Poate inteligentă, dar nu evoluată. O parte din masa diformă a nefericitelor creaturi barbare aflate undeva, la periferia lumii de care era conştient. Bineînţeles că, dacă de la regula asta putea să existe o excepţie, numele ei era Lucy Gray Baird. O sfidare pentru oricine îşi imagina că o poate defini cu uşurinţă. O pasăre rară, ca el însuşi. Din ce alt motiv reuşise apăsarea gurii ei să-i înmoaie genunchii? în noaptea aceea, Coriolanus adormi retrăind în minte sărutul... Zorii primei zile a Jocurilor Foamei îşi etalară strălucirea pe cerul senin. Coriolanus se dichisi, mâncă ouăle pregătite pentru el de Tigris şi parcurse pe jos, prin aerul deja încins, lungul drum până la studioul Ştirilor Capitoliului. Refuză fardul gros cu care-şi tencuise Lucky propriul chip, dar se declară de acord cu un strat fin de pudră, fiindcă nu voia să apară în făţa camerelor plin de transpiraţie. Impasibil şi senin, aşa trebuia să se înfăţişeze un Snow. Pudra mirosea frumos, dar îi lipsea rafinamentul crustei pe care o îndepărtase din pudriera mamei lui, ascunzând-o în sertarul unde-şi ţinea ciorapii. - Bună dimineaţa, domnule Snow! Vocea lui Gaul îi atrase brutal atenţia. Bineînţeles că era şi ea acolo, în studioul de televiziune. Unde altundeva să fi fost în dimineaţa deschiderii Jocurilor? Coriolanus nu ştia de ce considerase necesar Highbottom să-şi facă apariţia, însă ochii înceţoşaţi ai decanului se uitau în jos, la el. - Am auzit că, aseară, scena despărţirii de tributul tău a fost cu adevărat mişcătoare. Pfui! Era oare cu putinţă să găseşti doi oameni mai puţin capabili de dragoste? De unde aflaseră despre sărut? Profesoara Sickle nu părea înclinată către bârfă, prin urmare cine povestise în stânga şi-n dreapta? Probabil că-l văzuseră aproape toţi mentorii... N-avea importanţă. Cei doi nu-l puteau face să răspundă la provocările lor. - După cum spunea dr. Gaul, sentimentele noastre sunt dezlănţuite. - Da, păcat că ea are prea puţine şanse să vadă ziua de mâine, comentă dr. Gaul. Cum îi mai ura pe amândoi! Exultau. îl muşcau. însă el nu-şi permitea decât să ridice nonşalant din umeri. - Ei bine, după cum se spune, nu se termină până nu cântă gaiţa-zeflemitoare. Uimirea de pe feţele lor îl umplu de satisfacţie. Nu avură ocazia să-i pună întrebări, fiindcă Remus Dolitde veni să-i informeze că băiatul tribut din Districtul 5 murise în timpul nopţii din cauza unor complicaţii date de astm sau cam aşa ceva - oricum, veterinarul nu reuşise să-l salveze - şi trebuiră să plece să anunţe pierderea. Oricât s-ar fi străduit, Coriolanus nu reuşea să-şi amintească nici cum arăta băiatul, nici cine îi fusese repartizat ca mentor. Ca pregătire pentru deschiderea Jocurilor, îşi actualizase lista primită de la profesorul Demigloss. De dragul simplificării, se hotărâse să taie în totalitate perechile tribut-mentor ieşite din joc, fără să ţină cont de ce se întâmplase cu fiecare. Nu era lipsă de compasiune, pur şi simplu nu avea cum altfel să ţină o evidenţă clară. îşi scoase lista din geanta cu cărţi, ca să înregistreze ultima pierdere. A 10-a Ediţie a JOCURILOR FOAMEI REPARTIZAREA MENTORILOR DISTRICTUL 1 Băiat (Facct) Livia Cardcw Fată (Velvercen) Palmyra Monty DISTRICTUL 2 Băiat (Marcus) Sejanus Plinth Fată (Sabyn) Florus Fricnd DISTRICTUL 3 Băiat (Circ) Io Jasper Fată (Teslee) Urban Canville DISTRICTUL 4 Băiat (Mizzen) Persephone Price Fată (Coral) Festus Creed DISTRICTUL 5 Băiat (Hy) Dennis Fling Fată (Sol) Iphigenia Moss DISTRICTUL 6 Băiat (Otto) Apollo Ring Fată (Ginncc) Diana Ring DISTRICTUL 7

Băiat (Trtech) Vipsania Sickle Fată (Lamina) Pliny Harrington DISTRICTUL 8 Băiat (Bobbin) Juno Phipps Fată (Wovey) Hilarius Heavensbee DISTRICTUL 9 Băiat (Panlo) Gaius Brecn Fată (Shea.fi Androclcs Anderson DISTRICTUL 10 Băiat (Tanner) Domitia Whimsimck Fată (Brandy) Arachne Crane DISTRICTUL 11 Băiat (Reaper) Clemensia Dovecote Fată (Dill) Felix Ravinstill DISTRICTUL 12 Băiat (Jessup) Lysistrata Vickers Fată (Lucy Gray) Coriolanus Snow Numărul adversarilor lui Lucy Gray scăzuse, acum nu mai erau decât treisprezece. Se mai dusese unul şi era băiat. Pentru ea, vestea nu putea fi decât bună. Lista mentorilor începuse să se mototolească, aşa că o strânse cu grijă în patru şi se hotărî s-o pună în buzunarul exterior al genţii, ca să poată ajunge la ea cu uşurinţă. Când deschise buzunarul, descoperi o batistă. La început se miră, fiindcă o ţinea totdeauna la el, apoi îşi aduse aminte că e cea pe care i-o înapoiase Lucy Gray după ce-şi ştersese lacrimile, în ziua când îi adusese el budinca de pâine. Era plăcut să aibă ceva atât de personal, un soi de talisman, şi strecură cu băgare de seamă lista lângă ea. Singurii mentori invitaţi la emisiunea dinaintea Jocurilor erau cei care îşi aduseseră tributurile la interviu. Ei deveniseră, implicit, feţele din Capitoliu ale Jocurilor, deşi multe dintre tributurile repartizate lor nu păreau în stare să facă fâţă competiţiei. Un colţ al studioului fusese dotat cu câteva scaune capitonate, specifice saloanelor, cu o măsuţă pentru cafea şi cu un candelabru puţin cam strâmb. Cei mai mulţi mentori prezentară, cât de cât în altă formă, trecutul tributului lor, scoţând în evidenţă cât mai multe însuşiri periculoase cu putinţă. Deoarece dedicase întregul interviu cântecului lui Lucy Gray, Coriolanus era singurul care avea material inedit. Mulţumit că poate să difuzeze noutăţi, Lucky Flickerman îl lăsă să-şi depăşească timpul repartizat. După ce dezvălui amănuntele obişnuite, Coriolanus îşi petrecu aproape tot timpul vorbind despre Stol şi subliniind că, de fapt, Lucy Gray nu provenea din niciun district, nu, nicidecum. Membrii Stolului aveau o lungă istorie ca muzicanţi, reprezentau un gen de artişti rar întâlniţi şi nu erau rezidenţi ai districtelor într-o mai mare măsură decât locuitorii Capitoliului. De fapt, dacă te gândeai bine, aproape că puteau fi consideraţi din Capitoliu şi numai printr-o serie de ghinioane, sau poate fiind reţinuţi din greşeală, ajunseseră cumva în Districtul 12. Oare nu-şi dădea toată lumea seama, fară dubiu, că Lucy Gray pare să se simtă în Capitoliu ca acasă? Şi Lucky nu putu să nu încuviinţeze că da, da, făta are ceva special. Lysistrata trecu în locul lui, aruncându-i o privire grea de supărare, pe care Coriolanus o înţelese abia când îşi dădu seama că ea încearcă să-l lege pe Jessup de Lucy Gray şi să câştige simpatia publicului pentru amândoi, ca pereche. Jessup era, într-adevăr, din cap până-n picioare miner care scoate cărbune din Districtul 12, dar nu se observase, de la bun început, că între cei doi există un parteneriat firesc? De fapt, Lysistrata era convinsă că-şi sunt devotaţi unul altuia. Cu puterea lui Jessup şi cu talentul lui Lucy Gray de a fermeca publicul, era sigură că învingătorul din acel an va fi din Districtul 12. Motivul prezenţei decanului Highbottom deveni clar când urmă după Lysistrata. Reuşi să vorbească despre programul mentor-tribut de parcă n-ar fi fost drogat tot timpul. De fapt, Coriolanus găsi luciditatea observaţiilor lui oarecum neliniştitoare. Decanul sublinie că elevii din Capitoliu au avut la început anumite idei preconcepute, nefavorabile perechilor lor din districte, dar, în cele două săptămâni scurse de la extragere, mulţi şi-au format o nouă părere despre acestea şi au ajuns să le respecte. - Se spune că e esenţial să-ţi cunoşti duşmanul. Şi cum s-ar putea cunoaşte mai bine unii pe alţii decât unindu-şi forţele în Jocurile Foamei? Capitoliul a câştigat războiul numai după o luptă lungă şi grea, iar în arena noastră s-au pus de curând bombe. Să-ţi imaginezi că uneia dintre părţi îi lipseşte inteligenţa, forţa ori curajul ar fi o greşeală. - Dar cu siguranţă că nu-i comparaţi pe copiii noştri cu ai lor, nu-i aşa? întrebă Lucky. O singură privire poate spune că ai noştri sunt o rasă superioară. - O singură privire poate spune că ai noştri au avut mai multă mâncare, au haine mai frumoase şi dentişti mai buni. Presupunerea că există şi altceva, o superioritate fizică, mintală şi, mai ales, morală ar fi o greşeală. Genul ăsta de orgoliu exagerat a fost cât pe ce să ne vină de hac în război. - Fascinant! exclamă Lucky, părând că nu poate găsi un răspuns mai bun. Părerile dumneavoastră sunt absolut fascinante. - Mulţumesc, domnule Flickerman. Nu mă pot gândi la nimeni căruia să-i preţuiesc mai mult opinia, replică Highbottom, mucalit. Coriolanus crezu că expresia decanului, care dădu ochii peste cap, e sugestivă, dar, ca răspuns, Lucky roşi. - Sunteţi foarte amabil, domnule Highbottom. După cum ştie toată lumea, eu nu sunt decât un umil prezentator al buletinului meteorologic. - Şi un magician în devenire, îi reaminti Highbottom. - Da, poate că pentru asta o să pledez vinovat! chicoti Lucky. O clipă, ce e aici? întinse mâna în spatele urechii decanului şi scoase la iveală un drops mic, plat, cu dungi strălucitoare. - Cred că vă aparţine. 1-l oferi decanului, cu palma umedă mânjită de culorile lui. Highbottom nu schiţă nici cea mai mică mişcare ca să-l ia. - Cerule! De unde-a apărut ăsta, Lucky? - Secretele meseriei, răspunse Flickerman, cu un zâmbet de cunoscător. Secretele meseriei. Erau aşteptaţi de maşini care să-i ducă la Academie şi Coriolanus se trezi în acelaşi vehicul cu Felix şi cu decanul Highbottom. Cei doi păreau să se cunoască de la evenimente mondene şi, captivaţi de bârfă şi de flecăreală, îl ignorară. Asta îi oferi timp să reflecteze la afirmaţiile decanului despre oamenii din districte. Care, în esenţă, sunt egalii celor din Capitoliu, dar au o situaţie materială mai proastă. Era o idee destul de radicală pentru a fi exprimată cu acea ocazie. Cu siguranţă că mamaiestoasa şi mulţi alţii aveau s-o respingă, iar lui îi îngreuna efortul de a o prezenta pe Lucy Gray drept o persoană total diferită de locuitorii districtelor. Se întrebă în ce măsură era o tactică de câştigare a Jocurilor şi în ce măsură, o reflectare a confuziei lui în privinţa propriilor sentimente faţă de fata tribut. Abia când ajunseră în sală şi echipa unei camere de televiziune îi distrase atenţia lui Felix, Coriolanus simţi o mână pe braţ. - Cum îl cheamă pe prietenul ăla al tău din Doi? Cel sentimental? îl întrebă decanul Highbottom. - Sejanus Plinth, răspunse Coriolanus. De fapt, nu erau prieteni, dar asta nu-l privea pe Highbottom. - Poate vrei să-i găseşti un loc lângă uşă. Decanul îşi scoase sticluţa din buzunar, se ascunse după o coloană din apropiere şi-şi oferi câteva picături de morfină. Coriolanus nu apucă să se gândească la asta, fiindcă lângă el apăru Lysistrata, furioasă. - Sincer, Coriolanus, ai putea să colaborezi un pic cu mine! Jessup spune întruna că el şi Lucy Gray sunt aliaţi! - Habar n-am avut că aşa vrei tu să prezinţi lucrurile. Chiar n-am avut deloc intenţia să-ţi stric planurile. Dacă se mai iveşte o ocazie, o să vorbesc din perspectiva echipei, promise el. - Aici e un mare dacă, replică Lysistrata, pufnind exasperată. Satyria îşi făcu loc prin mulţime şi nu îmbunătăţi defel situaţia când îl lăudă:

Ce interviu ingenios, dragul meu! Chiar şi pe mine m-ai convins pe jumătate că făta ta e din Capitoliu! Acum haide! Şi tu, Lysistrata! Trebuie să vă luaţi ecusoanele şi commanşetele! îi conduse prin sala care, spre deosebire de anii precedenţi, clocotea de entuziasm. Oamenii strigau, urându-i baftă şi felicitându-l pentru interviu. Coriolanus savură atenţia care i se acorda, dar, incontestabil, exista în ea şi ceva răvăşitor. în trecut, toată lumea lua parte la aşa ceva din obligaţie, fiecare evita să se uite în ochii altora şi nu vorbea decât dacă era strict necesar. Acum, nerăbdarea umplea sala, de parcă ar fi aşteptat cu toţii o distracţie mult îndrăgită. Aşezat la o masă, un creator-de-joc supraveghea distribuirea obiectelor necesare mentorilor. Primeau cu toţii câte un ecuson galben, strălucitor, pe care scria Mentor, ca să-l poarte la gât, dar numai celor ale căror tributuri participau încă în Jocuri li se dădeau commanşete, stârnind invidia celorlalţi. Tehnologia de uz personal dispăruse în timpul războiului şi după terminarea lui, când fabricile se concentraseră asupra obiectelor de strictă necesitate! în prezent, chiar şi aparatura cea mai simplă însemna foarte mult. Manşetele se strângeau cu o cataramă în jurul încheieturii şi conţineau un ecran mic, pe care clipea, roşie, lista darurilor oferite de sponsori. Mentorii n-aveau de făcut altceva decât să deruleze lista cu alimente, să aleagă ceva din meniu şi să dea un dublu clic pentru ca un creator-de-joc să expedieze mâncarea cu ajutorul unei drone. Pentru o parte dintre tributuri nu existau daruri. Cu toate că nu apăruse în emisiunea cu interviuri, Reaper se alesese cu câţiva sponsori care îl ştiau de la grădina zoologică, însă Clemensia nu se vedea nicăieri şi commanşeta ei stătea nerevendicată pe masă, atrăgând privirile lacome ale Liviei. Coriolanus o trase pe Lysistrata deoparte şi îi arătă ecranul lui. - Uite, am o mică avere cu care pot lucra. Dacă ei stau împreună, o să trimit mâncare pentru amândoi. - Mulţumesc. Şi eu o să fac acelaşi lucru. N-am vrut să te reped. Nu e vina ta. Ar fi trebuit să discut cu tine dinainte. Vocea ei coborî până la o şoaptă. -

Numai că... n-am putut să dorm azi-noapte, m-am gândit cum e să trebuiască să înduri aşa ceva. Ştiu că se face pentru pedepsirea districtelor, dar nu le-am pedepsit deja? Cât mai trebuie să prelungim războiul?

-

Dr. Gaul pare să creadă că la nesfârşit, răspunse el. Aşa cum ne-a spus în clasă.

Nu e vorba doar de ea. Uită-te la toţi ceilalţi. îi arătă atmosfera de petrecere din încăpere. - E revoltător! Coriolanus încercă s-o liniştească. - Verişoara mea spune să ţinem minte că Jocurile nu sunt creaţia noastră. Că şi noi încă mai suntem copii. - Cumva, asta nu ajută. Să fim folosiţi astfel... zise Lysistrata cu tristeţe. Mai ales când trei dintre noi sunt morţi. Folosiţi' Coriolanus nu se gândise la calitatea lui de mentor decât considerând-o o onoare. Un mod de a sluji Capitoliul şi, poate, de a câştiga puţină glorie. Dar punctul ei de vedere era corect. Dacă o cauză nu e onorabilă, implicarea ta poate fi o onoare? Se simţi derutat, după care manipulat, apoi fără apărare. De parcă ar fi fost mai degrabă tribut decât mentor. - Spune-mi că o să se termine repede, zise Lysistrata. - O să se termine repede, o asigură Coriolanus. Vrei să stăm împreună? Ne putem coordona darurile. - Te rog, zise ea. Intre timp, în sală se adunase toată şcoala. îşi făcură loc către secţiunea cu cele douăzeci şi patru de scaune ale mentorilor, aşezate în acelaşi loc ca la ceremonia de extragere. Tuturor li se cerea să fie prezenţi, indiferent dacă tributurile respective mai erau sau nu în viaţă. - Să nu stăm în primul rând, propuse Lysistrata. Nu vreau să am camera aia chiar în faţă când o să fie ucis. Avea dreptate, fireşte. Camera urma să se îndrepte către mentor şi, dacă Lucy Gray murea, mai ales dacă murea, el avea asigurat un prim-plan de lungă durată. îndatoritor, Coriolanus îi deschise drumul către ultimul rând. Se aşezară şi el se concentră asupra ecranului imens, pe care Lucky Flickerman era ghidul unui tur prin districte, oferind informaţii despre industria fiecăruia, asezonate cu detalii despre vreme şi cu trucuri magice. Jocurile Foamei erau o mare şansă pentru Lucky, care nu se jenă să-şi acompanieze discursul despre producerea energiei cu un gadget care-i facu părul măciucă. - E electrizant! gâfâi el. - Eşti idiot, bombăni Lysistrata, apoi altceva îi atrase atenţia. Gripa aia trebuie să fi fost groaznică. Coriolanus îi urmări privirea până la masă, unde Clemensia tocmai îşi lua commanşeta. Apoi se uită prin toată sala, căutând pe cineva... Oh, el era cel căutat. In clipa când li se întâlniră ochii, ea o porni drept către ultimul rând, fără să pară deloc încântată. Arăta într-adevăr groaznic. Galbenul strălucitor al ochilor îi pălise până la nuanţa decolorată a polenului şi bluza albă îi ascundea zona acoperită cu solzi, dar, chiar şi cu aceste îmbunătăţiri, avea aerul unui om bolnav. îşi smulgea, distrată, bucăţele de piele uscată de pe faţă, iar limba, deşi nu-i mai zvâcnea printre buze, părea să-i exploreze interiorul obrazului. îşi croi drum până la scaunul aflat exact în fâţa lui şi rămase acolo, în picioare, aruncând la întâmplare fărâme de piele în aer cu câte un bobârnac şi studiindu-l pe el. - îţi mulţumesc pentru vizită, Coryo, spuse. - Am vrut să vin, Clemmie, dar am fost şi eu destul de dărâmat..., începu el să explice. Ea îl întrerupse. - îţi mulţumesc că ai luat legătura cu părinţii mei. îţi mulţumesc că le-ai spus unde sunt. Lysistrata părea nedumerită. -

Am ştiut cu toţii unde eşti, Clem. Ne-au spus că nu poţi primi vizitatori fiindcă eşti contagioasă. Am încercat o dată să vorbesc cu tine la telefon, dar mi-au spus că dormi.

Coriolanus adoptă versiunea asta. -

Şi eu am încercat, Clemmie. De mai multe ori. Am primit, de fiecare dată, răspunsuri evazive. Cât despre părinţii tăi, doctorii miau garantat că te vor putea vizita curând.

Nimic din toate astea nu era adevărat, dar ce altceva ar fi putut spune? Nu încăpea îndoială că veninul tulburase mintea Clemensiei, altminteri n-ar fi adus incidentul în discuţie într-un loc atât de plin de lume. - Am greşit, îmi pare rău. Cum spuneam, şi eu am fost în refacere. - Serios? ripostă ea. La interviu arătai excelent. Ca şi tributul tău. - Uşurel, Clem. Nu e vina lui că te-ai îmbolnăvit, interveni Festus, care sosise la timp ca s-audă mare parte din discuţie. - Oh, taci, Festus! Habar n-ai despre ce vorbeşti! se răsti Clemensia, apoi se îndreptă cu paşi apăsaţi către un loc din primul rând. Festus se aşeză lângă Lysistrata. - Care e problema ei? Pe lângă faptul că arată de parcă ar năpârli. - Oh, cine ştie? Toţi suntem varză, răspunse Lysistrata. - Totuşi, aşa ceva nu-i stă în fire. Mă întreb ce..., începu Festus. - Sejanus! strigă Coriolanus, încântat de întrerupere. Aici! Lângă el era un loc liber şi avea nevoie să schimbe subiectul. - Mulţumesc, spuse Sejanus, lăsându-se să cadă pe scaunul din capătul rândului. Părea bolnav, extenuat, pielea îi lucea de parcă avea febră. Lysistrata întinse mâna peste Coriolanus şi o atinse pe a lui Sejanus. - Cu cât începe mai repede, cu atât mai repede se termină. - Până anul viitor, îi reaminti el. Dar o bătu recunoscător pe dosul palmei. Abia li se spusese elevilor să-şi ocupe locurile, că stema Capitoliului luă în stăpânire ecranul şi imnul ridică pe toată lumea în picioare. Vocea lui Coriolanus se înălţă deasupra vocilor celorlalţi mentori, care se mulţumiră să murmure de la început până la sfârşit. La drept vorbind, în toată viaţa lor de până atunci, nu putuseră face şi ei un mic efort ca să înveţe cuvintele? Când Lucky Flickerman reapăru, deschizând larg braţele într-un gest de bun venit, Coriolanus văzu pata strălucitoare pe care i-o lăsase în palmă trucul cu dropsul. - Doamnelor şi domnilor, să înceapă A X-a ediţie a Jocurilor Foamei! trâmbiţă Lucky. îl înlocui un cadru panoramic, cu interiorul arenei. Plasate pe un cerc larg, cele paisprezece tributuri rămase aşteptau gongul de începere. Nimeni nu le dădu atenţie nici lor, nici noilor sfarâmături împrăştiate pe teren de atacul cu bombe, nici armelor presărate pe pământul prăfos, nici steagului Panemului care, fixat de o tribună, adăuga arenei o notă decorativă fără precedent.

Toţi ochii urmăriră mişcarea camerei, care se opri, apoi mări treptat imaginea unei perechi de stâlpi de oţel aflaţi nu departe de intrarea principală în arenă. Erau înalţi de şase metri şi uniţi de o grindă orizontală de aceeaşi lungime. In centrul construcţiei, Marcus atârna de încheieturile mâinilor încătuşate, atât de stâlcit şi de însângerat, încât Coriolanus crezu la început că-i expuseseră cadavrul. Pe urmă buzele umflate ale tributului începură să se mişte, dezgolindu-i dinţii sparţi şi lăsând prea puţine îndoieli asupra faptului că e încă în viaţă. Coriolanus simţea că i se face rău, dar nu reuşea să-şi desprindă privirea. Ar fi fost îngrozitor să vadă expusă astfel orice soi de creatură - un câine, o maimuţă, chiar şi un şobolan -, dar un băiat? Un băiat a cărui singură crimă era că fugise ca să-şi salveze viaţa? Dacă Marcus ar fi bântuit prin Capitoliu cuprins de o febră ucigaşă, ar fi fost una, dar după evadarea lui nu urmase niciun raport despre aşa ceva. Coriolanus îşi aminti de paradele funerare. Expunerile oribile - Brandy legănându-se în cârlig şi tributurile târâte pe străzi - fuseseră rezervate pentru morţi. Jocurile Foamei însele se remarcau prin perversa genialitate de a asmuţi copiii din districte unii împotriva altora, astfel încât violenţa lor nu mânjea mâinile Capitoliului. Dar pentru tortura lui Marcus nu exista niciun precedent. Sub îndrumarea lui Gaul, Capitoliul ajunsese la un nou nivel al represaliilor. Imaginea spulberă atmosfera festivă din sala Heavensbee. In interiorul arenei nu existau microfoane, cu excepţia câtorva plasate de-a lungul zidului oval, dar niciunul nu se afla destul de aproape ca să se-audă ceva dacă Marcus încerca să vorbească. Coriolanus îşi dori cu disperare să bată gongul, îngăduindu-le tributurilor să intre în acţiune şi să abată atenţia, dar acea stază din deschidere se prelungea. II simţea pe Sejanus tremurând de furie şi tocmai se întorsese să pună o mână liniştitoare pe braţul colegului său, când acesta sări în picioare şi se repezi spre partea din faţă a sălii. Pe primul rând al secţiunii mentorilor erau cinci scaune goale, rezervate pentru colegii lor absenţi. Sejanus înşfacă unul şi îl azvârli către ecran, făcându-l bucăţi la impactul cu imaginea chipului desfigurat al lui Marcus. - Monştrilor! strigă. Aici sunteţi toţi nişte monştri! Pe urmă fugi înapoi, pe intervalul dintre scaune, către uşa principală a sălii. Nimeni nu mişcă un deget ca să-l oprească. Chiar atunci răsună gongul şi tributurile se răsfirară. Aproape toate fugiră către porţile tunelurilor, dintre care mai multe fuseseră spulberate de recentul atac cu bombe. Coriolanus văzu rochia strălucitoare a lui Lucy Gray îndreptându-se către cea mai îndepărtată zonă a arenei şi degetele i se încleştară de marginea scaunului când se încordă, dorindu-şi s-o poată împinge ca s-alerge mai repede. Fugi, se gândi. Fugi! Ieşi de-acolo! Câteva dintre cele mai puternice tributuri se repeziră la arme, dar, după ce-şi aleseră câteva, Tanner, Coral şi Jessup se împrăştiară. Numai Reaper, înarmat cu o furcă pentru fân şi cu un cuţit lung, părea gata să intre în luptă. Dar, când să atace, nu mai avu cu cine să se bată. Se întoarse şi se uită la spinările din ce în ce mai îndepărtate ale adversarilor săi, îşi dădu capul pe spate frustrat şi se urcă într-o tribună din apropiere, să-şi înceapă vânătoarea. Creatorii-de-joc profitară de ocazie ca să-l readucă în imagine pe Lucky. - Vreţi să pariaţi, dar n-aţi reuşit s-ajungeţi la oficiul poştal? V-aţi hotărât, în sfârşit, ce tribut să susţineţi? în partea de jos a ecranului apăru un număr de telefon. -

Acum puteţi face asta la telefon! Sunaţi la numărul de mai jos, spuneţi codul dumneavoastră de cetăţean, numele tributului şi suma pe care vreţi s-o pariaţi sau s-o dăruiţi şi veţi lua parte la acţiune! Sau, dacă preferaţi să faceţi tranzacţia personal, oficiul poştal e deschis zilnic, de la opt dimineaţa la opt seara. Haideţi, nu rataţi acest moment istoric! Aveţi şansa să susţineţi Capitoliul şi să obţineţi un profit frumuşel! Luaţi parte la Jocurile Foamei şi fiţi câştigător! Şi acum, înapoi, în arenă!

în câteva minute, din arenă dispăruseră toate tributurile, în afară de Reaper, care, după ce cutreieră o vreme prin tribune, pieri şi el din vedere. Marcus şi agonia lui redevenită punctul de interes al Jocurilor. - N-ar trebui să te duci după Sejanus? îi şopti Lysistrata lui Coriolanus. - Cred că e mai bine să-l lăsăm singur, îi răspunse el, tot în şoaptă. Ceea ce era probabil adevărat, dar pe locul doi după dorinţa lui de a nu pierde nimic, de a nu declanşa o reacţie a lui Gaul şi de a nu se asocia public cu Sejanus. începea să-l îngrijoreze tot mai puternica impresie a celor din jur că ei doi sunt foarte buni prieteni şi că el are încredere în oamenii imprevizibili din districte. Una era să împărţi sandviciuri şi alta să arunci cu scaunul. Cu siguranţă că gestul nu va rămâne fără repercusiuni şi avea destule probleme şi fără să-l adauge pe Sejanus pe listă. O foarte lungă jumătate de oră se scurse înainte ca atenţia publicului să fie atrasă de ceva. Bombele de lângă intrare aruncaseră în aer poarta principală, dar sub tabela de marcaj fusese construită o baricadă. Cu multiplele sale straturi de plăci de beton, scânduri şi sârmă ghimpată, era atât o monstruozitate, cât şi o evocare a atacului rebelilor, motiv pentru care, probabil, creatorii-de-joc nu o lăsaseră prea mult pe ecran. însă, fiindcă nu se întâmpla nimic altceva, renunţară s-o mai evite, pentru a arăta publicului o fată slabă, cu braţe şi picioare lungi, ce se strecură afară din fortificaţie. - E Lamina! îi spuse Pup Liviei, care stătea lângă el, cu două rânduri în faţa lui Coriolanus. Despre tributul lui Pup, Coriolanus nu-şi amintea nimic altceva decât că nu fusese în stare să se oprească din plâns la prima întâlnire mentor-tribut. Pup nu reuşise s-o pregătească pentru interviu şi nu avusese cum să-i găsească susţinători. Coriolanus nu-şi aducea aminte nici din ce district e fata... poate din Cinci? O voce răsunătoare îl lămuri. -

Acum o vedem pe Lamina, fota de cincisprezece ani din Districtul 7, spuse Lucky. Mentorul ei este Pliny Harrington al nostru. Districtul 7 are onoarea să furnizeze Capitoliului lemnul necesar pentru repararea îndrăgitei noastre arene. Lamina se uită cu atenţie la Marcus, observând în ce stare se află. Vântul cald al verii îi ciufulea nimbul de părul blond. Miji ochii, apărându-se de strălucirea soarelui. Purta o rochie care părea croită dintr-un sac de faină, legată în

talie cu o frânghie, iar muşcăturile de insecte îi împestriţau picioarele desculţe şi pulpele. Ochii umflaţi şi obosiţi erau roşii, dar lipsiţi de lacrimi. De fapt, părea bizar de calmă pentru cineva aflat în situaţia ei. Fără grabă şi nicidecum agitată, traversă arena către arme şi îşi alese pe îndelete mai întâi un cuţit şi apoi o secure mică, verificându-le tăişul cu vârful degetului mare. Strecură cuţitul sub frânghia care îi ţinea loc de centură şi legănă încet securea în mână, cântărind-o. Pe urmă se apropie de unul dintre stâlpi. îşi trecu palma peste oţelul ruginit şi împroşcat cu vopsea de la o folosire anterioară. Fiindcă fata era dintr-un district care prelucra lemnul, Coriolanus se gândi c-o să încerce să taie stâlpul, însă ea prinse coada securii între dinţi şi începu să se caţăre, folosindu-şi genunchii şi tălpile bătătorite. înainta firesc, ca o omidă în susul unei tulpini, dar, ca unul care avusese nevoie de ore în plus ca să înveţe să urce pe frânghie la cursul de gimnastică, Coriolanus ştia de câtă forţă e nevoie. Când ajunse în vârful stâlpului, Lamina se ridică în picioare şi puse şi securea la brâu. Cu toate că grinda orizontală nu putea avea mai mult de cincisprezece centimetri lăţime, merse pe ea cu uşurinţă până ce ajunse deasupra lui Marcus. Se aşeză călare pe grindă, îşi încrucişă gleznele ca să se susţină şi se aplecă spre chipul lui desfigurat. Rosti câteva cuvinte pe care microfoanele nu reuşiră să le capteze, dar probabil că Marcus le auzise, fiindcă buzele i se mişcară, răspunzându-i. Lamina îşi îndreptă spatele şi evaluă situaţia. Pe urmă se prinse din nou bine cu picioarele de grindă, se lăsă în jos şi izbi cu lama securii în gâtul lui Marcus. O dată. De două ori. A treia oară reuşi să-l ucidă, împroşcând cu sânge. Se săltă din nou pe grindă, îşi şterse bine mâinile de poalele rochiei şi rămase cu ochii aţintiţi spre arenă şi cu privirea pierdută în gol. - Asta e făta mea! strigă Pup. Imaginea lui apăru brusc pe ecran când camera din sala Heavensbee îi transmise imaginea. Coriolanus se zări pe sine însuşi cu două rânduri în spatele lui Pup şi îşi îndreptă spatele. Pup zâmbi larg, arătându-şi fărâmele din oul de la micul dejun rămase captive în aparatul dentar, şi înălţă pumnul strâns. - Primul omor al zilei! E tributul meu, Lamina, din Districtul 7, spuse către cameră. îşi arătă încheietura mâinii. - Şi commanşeta mea e deschisă pentru afaceri. Nu e niciodată prea târziu să vă arătaţi sprijinul şi să trimiteţi un dar! Numărul de telefon apăru din nou pe ecran şi Coriolanus auzi câteva ţiuituri firave dinspre commanşeta lui Pup când Lamina primi daruri de la sponsori. Jocurile Foamei creau senzaţia că vor fi mult mai alerte, cu mai multe răsturnări de situaţie decât se aşteptase. Trezeşte-te! îşi spuse. Nu eşti spectator, eşti mentori - Mulţumesc! Pup îşi flutură mâna către cameră. - Ei bine, cred că merită un mic dar, nu-i aşa? Degetele i se mişcară pe commanşetă, apoi Pup ridică ochii spre ecran şi rămase în expectativă, în timp ce în imagine apărea din nou Lamina. Şi publicul aştepta, fiindcă avea să fie prima încercare de livrare a unui obiect destinat unui tribut. Trecu un minut, apoi cinci. Coriolanus începea să se întrebe dacă tehnologia folosită nu e cumva un eşec, când o dronă mică, cu o sticlă de apă de o jumătate de litru, strânsă în gheare, apăru deasupra arenei venind dinspre intrare şi înaintă legănându-se către Lamina. Făcu un looping, plonjă şi îşi schimbă chiar şi cursul înainte de a se izbi de grindă la vreo trei metri de Lamina şi de a cădea pe pământ ca o insectă zdrobită. Sticla crăpase, aşa că apa se scurse în ţărână şi dispăru. Lamina se uită în jos, la darul ei, fără nicio expresie, ca şi cum n-ar mai fi aşteptat nimic altceva, însă Pup răbufni, furios: - O clipă! Nu e corect. Cineva a plătit bani buni pentru apa aia! Din mulţime se înălţă un murmur aprobator. Greşeala nu se repară imediat, dar o altă sticlă apăru peste zece minute şi, de data asta, Lamina reuşi să i-o smulgă dronei, care îşi urmă apoi predecesoarea, găsindu-şi moartea în praf. în afără de Lamina, care lua rar câte o gură de apă, în arenă nu se mai vedea aproape nicio mişcare, cu excepţia muştelor care se adunau în jurul cadavrului lui Marcus. Coriolanus auzea ocazional câte-un ţiuit dinspre commanşeta lui Pup, anunţând alte daruri pentru Lamina, care părea mulţumită să rămână pe grindă. De fapt, nu era deloc o tactică rea. Se afla, fără îndoială, mai în siguranţă decât pe pământ. Avea un plan. Putea să ucidă. în mai puţin de o oră, se redefinise drept o rivală demnă de luat în considerare. Oricum părea mult mai dură decât Lucy Gray. Oriunde s-ar fi aflat ea. Timpul trecea. Cu excepţia lui Reaper, care se ivea când şi când, colindând prin tribune, niciun alt tribut, nici măcar vreunul dintre cele înarmate, nu apăru în postura de vânător. Dacă Marcus n-ar fi fost expus şi Lamina nu l-ar fi ucis, Jocurile ar fi avut o deschidere excepţional de lentă. De obicei, la început se putea conta pe o baie de sânge, dar, cu atât de multe tributuri viguroase moarte, pe câmpul de luptă rămăseseră mai ales prăzi, nu prădători. Arena se micşoră, rămânând într-o fereastră mică din colţul ecranului pe care apăru Lucky, cu mai multe informaţii despre districte şi oferind, în plus, un buletin meteorologic. Jocurile nu mai avuseseră până atunci o gazdă permanentă şi el se străduia să creeze rolul. Când Tanner se căţără pe rândul de scaune de sus şi se plimbă de-a lungul lui, se grăbi să reia transmisia din arenă, însă tributul nu făcu nimic altceva decât să stea o vreme la soare înainte de a dispărea în tunelurile de sub tribune. Un fâşâit în partea din spate a sălii Heavensbee făcu toate capetele să se întoarcă şi Coriolanus îl văzu pe Lepidus Malmsey croindu-şi drum pe intervalul dintre scaune, cu echipa camerei lui de televiziune. îl invitară pe Pup să li se alăture şi îl intervievară în direct. Pup, o sursă de informaţii până atunci nefolosită, turui toate detaliile legate de Lamina care-i veniră în minte şi mai adăugă câteva pe care,

simţi Coriolanus, le inventase, dar, chiar şi aşa, avu nevoie doar de câteva minute. Asta stabili un tipar al emisiunii din acea dimineaţă. Scurte interviuri informative cu mentorii. Lungi intervale de inactivitate în arenă. Toată lumea găsi pauza de prânz bine-venită. -

Ai minţit când ai spus că se termină repede, bombăni Lysistrata, în timp ce stăteau la coadă pentru sandviciurile cu şuncă stivuite pe o masă din sală.

O să se mai anime, spuse Coriolanus. Trebuie. Dar se părea că se înşelase. îndelungata după-amiază toridă nu prilejui apariţia decât a foarte puţine tributuri şi a vreo patru păsări amatoare de stârvuri care se rotiră alene pe deasupra lui Marcus. Lamina reuşi să-i taie legăturile atât cât era nevoie ca să-l trântească la pământ. Pentru eforturile ei, Pup îi trimise o felie de pâine şi ea o rupse şi o împărţi în bucăţele pe care le mâncă una câte una. Pe urmă se întinse pe burtă, se asigură că n-o să-i cadă trupul firav de pe grindă, legându-se de aceasta cu frânghia de la brâu şi aţipi. Ştirile Capitoliului se însufleţiră pentru scurt timp arătând piaţa din faţa arenei, unde fuseseră instalate chioşcuri care să le vândă băuturi şi dulciuri cetăţenilor veniţi să vadă Jocurile pe două ecrane mari, plasate de o parte şi de alta a intrării. Fiindcă în arenă se întâmplau atât de puţine lucruri, mare parte din atenţie se îndreptă spre o pereche de câini îmbrăcaţi de stăpânul lor ca Lucy Gray şi Jessup. Pe Coriolanus asta îl nemulţumi - nu-i plăcea deloc să vadă un pudel prost purtând volanele ei în culorile curcubeului -, până când commanşeta îi şuieră de două ori şi decise că nu e deloc un mod greşit de a face reclamă. Dar câinii obosiră şi stăpânul îi duse acasă, şi în arenă tot nu se mai întâmplă nimic. Era aproape ora cinci când Lucky o prezentă publicului pe dr. Gaul. Arăta vizibil istovit după ce suportase atâtea ore presiunea de a menţine emisiunea atractivă. - Ca şefa a creatorilor-de-joc, cum explicaţi ce se întâmplă? întrebă el, ridicând exasperat braţele. Dr. Gaul îl ignoră, preferând să se adreseze direct camerei. -

Unii dintre dumneavoastră ar putea să se întrebe de ce au început Jocurile lâncezind astfel, dar daţi-mi voie să vă reamintesc ce aventură sângeroasă a fost drumul de la extragere până aici. O treime dintre tributuri n-au ajuns până în arenă, iar cele care au ajuns nu sunt, în cea mai mare parte, foarte dinamice. Dacă socotim pierderile, acum suntem la egalitate cu ceea ce-am avut în prima zi a Jocurilor de anul trecut.

-

Da, e adevărat, încuviinţă Lucky. Dar cred că vorbesc în numele multor spectatori când întreb unde au dispărut anul ăsta tributurile. De obicei sunt mai uşor de descoperit.

-

Poate aţi uitat de recentul atac cu bombe, răspunse dr. Gaul. în anii precedenţi, zonele în care se puteau deplasa tributurile se limitau la terenul din mijloc şi la tribune, dar atacul de săptămâna trecută a lăsat în urmă crăpături şi spărturi prin care se ajunge uşor în labirintul de tuneluri din zidurile arenei. Sunt Jocuri cu totul noi, fiecare tribut trebuie mai întâi să găsească un altul şi apoi să-l scoată din cine ştie ce codon întunecat.

-

Oh! exclamă Lucky dezamăgit. Prin urmare, s-ar putea să nu vedem cum vor sfârşi o parte din tributuri?

-

Nu vă îngrijoraţi. Când o să li se facă foame, vor începe să scoată capul. Asta e o altă schimbare în cadrul Jocurilor. Ar putea dura la nesfârşit, dacă spectatorii le oferă tributurilor mâncare.

-

La nesfârşit? se miră Lucky.

Sper că ai o mulţime de trucuri magice în mânecă! chicoti dr. Gaul. Ştii, am un iepure mutant pe care mi-ar plăcea să te văd scoţându-l din pălărie. E pe jumătate pit bull. Lucky păli uşor şi încercă să râdă. - Nu, mulţumesc. Am propriile animale de companie, dr. Gaul. - Aproape că-mi pare rău de el, îi şopti Coriolanus Lysistratei. - Mie nu, răspunse ea. Se merită unul pe altul. La ora cinci, decanul Highbottom îi lăsă pe elevi să plece, dar cei paisprezece mentori cu tributuri încă vii rămaseră, în primul rând pentru că funcţionarea commanşetelor depindea de emiţătoarele din Academie sau din studioul Ştirilor Capitoliului. Pe la ora şapte, pentru „mentorii talentaţi" apăru o cină în toată puterea cuvântului, fapt care îl facu pe Coriolanus să se simtă important şi în centrul evenimentelor. Cotletele de porc şi cartofii erau, cu siguranţă, un meniu mai gustos decât ce avea acasă - un motiv în plus pentru a-şi dori ca Lucy Gray să rămână în viaţă. înmuind pâine în sosul fripturii din farfurie, se întrebă dacă ea e flămândă. Când îşi luară tartele cu afine şi frişcă, o trase pe Lysistrata deoparte ca să discute despre asta. Tributurile lor aveau o mică provizie de hrană de la masa de rămas-bun, mai ales dacă Jessup îşi pierduse pofta de mâncare, dar cum se descurcau cu apa? Exista vreo sursă de apă în arenă? Şi, chiar dacă voiau să trimită ceva, cum puteau s-o facă fară să dezvăluie ascunzătoarea tributurilor lor? Probabil că dr. Gaul avusese dreptate când spusese că tributurile trebuie să scoată capul dacă vor ceva. în mod logic, ajunseră la concluzia că, până atunci, cea mai bună tactică era să rămână pe poziţie. în timp ce-şi terminau desertul, o oarecare activitate din arenă îi atrase pe mentori înapoi, la locurile lor. Circ, băiatul din Districtul 3 al lui Io Jasper, se târî afară din baricada de la intrare şi se uită în jur, înainte de a-i face cuiva semn să vină după el. O fată mărunţică, cu păr negru, buclat, ieşi în patru labe pe urmele lui. Lamina, încă moţăind pe grindă, deschise ochii, să vadă cât de periculoşi sunt. - Nu-ţi face griji, dulcea mea Lamina, spuse Pup către ecran. Ăştia doi nu pot să urce nici măcar pe-o scară pliabilă. După toate aparenţele, Lamina era de acord, fiindcă nu făcu altceva decât să-şi găsească o poziţie mai confortabilă. Lucky Flickerman apăru în colţul ecranului cu un şervet îndesat în guler şi cu o pată de afine pe bărbie şi le reaminti spectatorilor că se uită la copiii din Districtul 3, cel cu tehnologia. Circ era băiatul care pretindea că poate aprinde diverse lucruri cu ochelarii lui. - Iar numele fetei este... Lucky aruncă o privire în afara cadrului, în căutarea unui carton ajutător. - Teslee! Teslee din Trei! Iar mentorul ei este... Lucky se uită din nou în afara cadrului, de data asta părând derutat. - Mentorul ei este... - Oh, fa un efort, mormăi nemulţumit Urban Canville, din primul rând. Ca şi părinţii lui Io, ai lui erau un fel de savanţi, poate fizicieni? Urban era atât de morocănos, încât toată lumea se arăta uşor iritată de rezultatele perfecte obţinute de el la testele de analiză matematică. Coriolanus se gândi că Urban, care renunţase la interviu, n-are dreptul să-l învinuiască de lene pe Lucky. - Turban Canville al nostru! spuse Lucky. - Urban, nu Turban! zise Urban. Serios, chiar nu puteau găsi un profesionist? - Din nefericire, nu i-am văzut pe Turban şi pe Teslee la interviu, adăugă Lucky. - Fiindcă a refuzat să-mi vorbească! se răsti Urban. - Oarecum imună la farmecul lui, comentă Festus, stârnind râsul colegilor săi din ultimul rând. - O să-i trimit lui Circ ceva chiar acum. N-am de unde şti când o să-l văd din nou, anunţă Io, folosindu-şi commanşeta. Coriolanus îl văzu pe Urban urmându-i exemplul. Circ şi Teslee ocoliră grăbiţi cadavrul lui Marcus şi se ghemuiră ca să examineze dronele stricate. Le atingeau cu delicateţe, evaluând stricăciunile şi strecurându-şi degetele în compartimente care altminteri ar fi trecut neobservate. Circ scoase un obiect dreptunghiular, pe care Coriolanus îl luă drept baterie, şi Teslee îşi ridică degetul mare într-un gest triumfător. Fata reconectă câteva fire şi luminile dronei ei clipiră. Cei doi îşi zâmbiră larg. - Oh, ia te uită! exclamă Lucky. Acolo se întâmplă ceva palpitant! - Ar fi mai palpitant dacă ar avea telecomenzi, spuse Urban, dar nu mai era atât de supărat. Cei doi copii încă studiau dronele când alte două apărură şi lăsară în apropierea lor pâine şi apă. în timp ce ei adunau darurile, zăriră o siluetă departe, în arenă. Se consultară, apoi fiecare înhăţă câte o dronă şi dispărură în spatele baricadei. Silueta se dovedi a fi Reaper, care intră într-un tunel, de unde ieşi cu ceva în braţe. Când camerele se îndreptară spre el, Coriolanus văzu că o căra pe Dill, care părea să se fi micşorat, cu trupul strâns în poziţie fetală. Privirea ei tâmpă era îndreptată spre soarele de apus, care-i aşternea pete de umbră şi de lumină pe pielea cenuşie. După un acces de tuse, la colţul gurii îi apăru o şuviţă de salivă însângerată. - Sunt surprins că mai trăieşte, comentă Felix, fără să se adreseze cuiva anume. Reaper ocoli sfărâmăturile lăsate de atacul cu bombe, până ce ajunse într-un loc însorit, unde o culcă pe Dill pe o bucată de lemn carbonizat. în ciuda căldurii, fata tremura. El arătă către soare şi spuse ceva, dar ea nu reacţionă. - Nu-i el ăla care-a promis că-i omoară pe toţi ceilalţi? întrebă Pup. - Mie nu mi se pare chiar aşa de dur, comentă Urban. - Fata e partenera lui din district, interveni Lysistrata. Şi acum e pe moarte. Probabil tuberculoză. Toată lumea amuţi, fiindcă o tulpină urâtă a bacilului încă punea probleme în Capitoliu, unde abia reuşeau să controleze forma cronică a bolii, de vindecat nici nu putea fi vorba. în districte era, fireşte, o sentinţă la moarte. Agitat, Reaper se foi un minut în jurul lui Dill, fie nerăbdător să-şi reia vânătoarea, fie incapabil să asiste la suferinţa ei. Pe urmă o mai bătu o dată încurajator pe umăr şi plecă spre baricadă, alergând în salturi. - N-ar trebui să-i trimiţi ceva? o întrebă Domitia pe Clemensia. - Pentru ce? N-a omorât-o, doar a scos-o afară. N-o să-l răsplătesc pentru aşa ceva, ripostă Clemensia.

Coriolanus, care o evitase toată ziua, trase concluzia că luase decizia corectă. Clemensia nu mai era ea însăşi. Poate că veninul de şarpe îi atacase creierul. - Ei, eu aş putea folosi puţinul pe care-l am. E al ei, spuse Felix şi apăsă pe ceva de pe commanşeta lui. în arenă apărură două sticle cu apă aduse de drone. Dill nu părea conştientă de existenţa lor. După câteva minute, băiatul despre care Coriolanus îşi amintea că jonglase cu nuci ţâşni dintr-un tunel, cu părul negru fluturându-i. Fără nicio mişcare greşită sau de prisos, întinse mâna, înşfăcă apa şi dispăru într-o crăpătură mare din zid. Din afara cadrului, vocea lui Lucky le reaminti spectatorilor că băiatul e Treech, din Districtul 7, şi o are ca mentor pe Vipsania Sickle. - Ei, asta-i cruzime! comentă Felix. Ar fi putut s-o lase să bea pentru ultima oară. - E gândire sănătoasă, ripostă Vipsania. îmi economiseşte banii şi n-am prea mulţi la dispoziţie. Soarele cobora la orizont şi păsările necrofage se roteau încet deasupra arenei. într-un târziu, un ultim acces violent de tuse zgudui trupul lui Dill şi un şuvoi de sânge îmbibă rochia ei murdară. La vederea imaginii, Coriolanus simţi că i se face rău. Sângele care curgea din gura fetei îl îngrozea şi îl dezgusta deopotrivă. Lucky Flickerman îşi făcu apariţia şi anunţă că Dill, făta din Districtul 11, a murit din cauze naturale. Din păcate, asta însemna că naveau să-l mai vadă pe Felix Ravinstill. - Lepidus, putem auzi câteva ultime cuvinte de la el, din sala Heavensbee? Lepidus îl scoase pe Felix dintre colegii lui şi îl întrebă ce simţea în acele momente, când era nevoit să părăsească Jocurile. - De fapt, nu e o surpriză. Fata era în pragul morţii încă de la sosirea ei aici, răspunse Felix. - Cred că eşti demn de cea mai înaltă apreciere fiindcă ai reuşit s-o aduci la interviu, spuse Lepidus, înţelegător. Mulţi mentori n-ar fi putut face nici măcar atât. Coriolanus se întrebă dacă nu cumva laudele generoase ale lui Lepidus au legătură mai mult decât cu orice altceva, cu făptui că Felix e strănepotul de frate al preşedintelui, dar nu-l invidie pentru asta. Se crease precedentul pentru un nivel al succesului pe care el unul îl depăşise deja, aşa că realizarea lui avea să fie, totuşi, considerată remarcabilă, chiar dacă Lucy Gray supravieţuia nopţii. însă ea trebuia să supravieţuiască o noapte şi următoarea şi încă una, până câştiga. El îi promisese c-o s-o ajute, dar până atunci nu făcuse absolut nimic, în afară de a o susţine public. în studio, Lucky adăugă un şir nesfârşit de complimente la adresa lui Felix, apoi anunţă încheierea emisiunii. -

în arenă se lasă noaptea şi cele mai multe dintre tributurile noastre s-au dus la culcare, ceea ce ar trebui să faceţi şi dumneavoastră. Noi urmărim tot ce se petrece acolo, dar, până mâine-dimineaţă, nu ne aşteptăm la cine ştie ce acţiune. Vise plăcute!

Creatorii-de-joc umplură ecranul cu un cadru larg al arenei, în care Coriolanus nu reuşi să desluşească decât silueta Laminei, pe bârna ei. După apusul soarelui, singura lumină din arenă era a lunii, de obicei nefavorabilă pentru captarea unor imagini clare. Decanul Highbottom le spuse mentorilor că pot pleca acasă, deşi era o idee bună să-şi aducă, pe viitor, periuţa de dinţi şi haine de schimb. Strânseră cu toţii mâna lui Felix şi îl felicitară pentru o treabă bine făcută, cei mai mulţi fiind pe deplin sinceri, fiindcă ziua aceea cimentase legătura dintre mentori într-un mod cu totul nou. Erau membrii unui club special, care nu micşora importanţa niciunuia dintre ei, ci îi definea în permanenţă pe toţi. în drum spre casă, Coriolanus făcu calcule. încă două tributuri muriseră, deşi trecuse ceva vreme de când el nu-l mai considera pe Marcus unul dintre competitori. Oricum, rămăseseră doar treisprezece şi doar doisprezece cărora trebuia să le supravieţuiască Lucy Gray. Şi, după cum o dovediseră Dill şi băiatul astmatic din Districtul 5, dacă era vorba doar să le supravieţuiască altora, puteau să intervină o mulţime de lucruri. Gândul i se întoarse la ziua dinainte: lacrimile pe care i le ştersese, promisiunea c-o s-o ţină în viaţă, sărutul. Ce credea ea acum despre el? îi simţea lipsa aşa cum o simţea şi el pe a ei? Coriolanus spera că ea o să apară în ziua următoare, ca să-i poată trimite mâncare şi apă. Ca să-i reamintească publicului de existenţa ei. După-amiază nu mai primise decât foarte puţine daruri, şi asta probabil din cauza alianţei ei cu Jessup. Lucy Gray, cu fermecătoarea ei personalitate de pasăre cântătoare, devenea tot mai puţin impresionantă cu fiecare moment sălbatic al Jocurilor Foamei. Despre otrava ei de şobolani nu ştia nimeni în afară de el, aşa că asta n-o ajuta să-şi creeze o reputaţie. înfierbântat şi obosit după o zi stresantă, nu-şi dorea altceva decât să facă un duş şi să se strecoare în aşternut, dar, când intră în apartament, aroma ceaiului de iasomie, rezervat doar musafirilor, îi pătrunse în nări. Cine putea să-i viziteze la o asemenea oră? Şi în ziua deschiderii Jocurilor? Era mult prea târziu şi pentru prietenele mamaiestoasei, şi pentru vizita vreunui vecin, şi oricum nu prea trecea niciunul pe la ei. Probabil se întâmplase ceva rău. Familia Snow folosea rareori televizorul din camera de primire, dar, fireşte, avea unul. Pe ecranul său se vedea arena întunecată, exact aşa cum o lăsase Coriolanus la plecarea din sala Heavensbee. Mamaiestoasa, care-şi pusese un capot decent peste cămaşa de noapte, stătea ţeapănă pe un scaun cu spătar de lângă măsuţa de ceai, în timp ce Tigris turna într-o ceaşcă un lichid aburind, deschis la culoare, pentru musafira lor. Fiindcă acolo se afla doamna Plinth, îmbrăcată cu mai mult prost-gust decât oricând, cu părul răvăşit, cu rochia sucită şi plângea într- o batistă. -

Sunteţi atât de cumsecade, spuse ea, cu stropi de salivă sărindu-i din gură de repede ce vorbea. îmi cer scuze că am picat astfel pe capul dumneavoastră.

Orice prieten de-ai lui Coriolanus e prietenul nostru, răspunse mamaiestoasa. Plinch aţi spus? Coriolanus era sigur că bunica lui ştie exact cine e mami, dar să fie nevoită să primească pe cineva, şi mai ales pe o Plinth, la o asemenea oră era o sfidare la adresa a tot ce simboliza ea. - Plinth, veni răspunsul. Plinth. - Ştii, mamaiestoasa, doamna Plinth a trimis preparatul acela delicios când a fost rănit Coriolanus, îi reaminti Tigris. - îmi cer scuze, e prea târziu, spuse doamna Plinth. - Vă rog, nu vă scuzaţi. Aţi făcut exact ce trebuia, zise Tigris, bătând-o pe umăr. îl văzu pe Coriolanus şi păru să se simtă uşurată. - Iată-l pe vărul meu! Poate ştie ceva. - Doamnă Plinth, ce plăcere neaşteptată! E totul în ordine? o întrebă Coriolanus, deşi veştile rele i se citeau pe faţă. - Oh, Coriolanus, nu este. Deloc. Sejanus n-a venit acasă. Am auzit c-a plecat azi-dimineaţă de la Academie, dar eu nu l-am văzut între timp. Sunt atât de îngrijorată! Unde-ar putea fi? înţeleg că pentru el a fost o lovitură grea să-l vadă astfel pe Marcus. Ai idee? Ştii unde-ar putea fi? Era supărat când a plecat? Coriolanus îşi aminti că doar cei din sala Heavensbee ştiau de răbufnirea lui Sejanus, de scaunul aruncat şi de insultele strigate. -

Era răvăşit, doamnă. Dar nu ştiu dacă ăsta e motiv de îngrijorare. Probabil a simţit nevoia să se descarce. Să fiică o plimbare lungă sau ceva asemănător. Şi mie mi se întâmplă.

-

Dar e foarte târziu! Nu-i stă în fire să dispară aşa, fără să-i spună nimic mămicii lui, se agită ea.

Există vreun loc unde credeţi că s-ar fi putut duce? Sau cineva la care să se fi dus în vizită? întrebă Tigris. Doamna Plinth clătină din cap. - Nu. Nu. Vărul dumneavoastră e singurul lui prieten. Ce trist! se gândi Coriolanus. Să n-ai prieteni. însă spuse doar: - Dacă ar fi dorit companie, cred că ar fi venit mai întâi la mine. Vă daţi seama că e posibil să fi vrut să fie singur o vreme... ca să înţeleagă ce rost au toate cele întâmplate. Sunt convins că e teafăr. Am fi aflat dacă ar fi păţit ceva. - Aţi luat legătura cu Apărătorii Păcii? întrebă Tigris. Doamna Plinth dădu din cap. - Nu ştiu nimic despre el. - Vedeţi? spuse Coriolanus. N-a avut necazuri. Poate acum e deja acasă. - Poate-ar trebui să mergeţi să verificaţi, interveni mamaiestoasa, ceva cam prea ostentativ. Tigris îi aruncă o privire. - Sau aţi putea să daţi un telefon. Insă doamna Plinth se calmase suficient ca să priceapă aluzia. -

Nu. Bunica dumneavoastră are dreptate. Casa mea e locul unde ar trebui să mă aflu acum. Şi trebuie să vă las pe toţi să mergeţi la culcare.

-

Coriolanus o să vă conducă, rosti ferm Tigris. Fiindcă verişoara lui nu-i lăsase de ales, Coriolanus aprobă.

-

Fireşte.

-

Maşina mea aşteaptă jos, destul de aproape. Doamna Plinth se ridică şi îşi netezi părul.

Mulţumesc. Aţi fost cu toţii foarte amabili. Mulţumesc. îşi luă geanta voluminoasă şi era gata să se-ntoarcă spre uşă, când ceva de pe ecran îi atrase atenţia. încremeni. Coriolanus îi urmări privirea şi văzu o siluetă neclară strecurându-se afară din baricadă şi traversând arena către Lamina. Era silueta înaltă a unui băiat. Ţinea ceva în mâini. Reaper sau Tanner, se gândi el.

Băiatul se opri când ajunse la cadavrul lui Marcus şi se uită în sus, la fata adormită. Cred că, în cele din urmă, un alt tribut s-a hotărât s-o atace. Ca mentor, ar fi trebuit să se uite, dar îşi dorea sincer să scape mai întâi de doamna Plinth. - Vă conduc până la maşină? o întrebă. Fac pariu c-o să-l găsiţi pe Sejanus în pat. - Nu, Coriolanus, răspunse doamna Plinth în şoaptă. Nu. Arătă cu capul către ecran. - Băiatul meu e acolo. I n clipa când o auzi spunând asta, Coriolanus ştiu că are dreptate. Poate că, în întunericul ăla, numai o mamă reuşea să-şi dea seama, dar, odată ce ea îi atrase atenţia, îl recunoscu şi el pe Sejanus. Ţinuta lui, umerii uşor gârboviţi, linia frunţii. Cămaşa albă a uniformei Academiei lucea uşor în întuneric şi Coriolanus avu impresia că desluşeşte galbenul strălucitor al ecusonului de mentor, încă pe pieptul colegului său, atârnat de şnur. Habar n-avea cum pătrunsese Sejanus în arenă. Un băiat din Capitoliu, şi mentor pe deasupra, n-ar fi ieşit prea mult în evidenţă la intrare, unde puteai să-ţi cumperi gogoşi şi limonadă roz şi te puteai alătura mulţimii care urmărea jocurile pe ecran. Se amestecase pur şi simplu printre oameni sau îşi folosise puţina celebritate ca să înlăture suspiciunile? Tributul meu e mort, aş putea să mă distrez şi eu! Se lăsase fotografiat? Stătuse de vorbă cu Apărătorii Păcii şi se furişase înăuntru când ei se întorseseră cu spatele? Cui să-i fi trecut prin cap că vrea să intre în arenă şi, Cerule, de ce intrase? Pe ecran, întunecatul Sejanus îngenunche, lăsă jos un pachet, apoi îl rostogoli pe Marcus pe spate. Se strădui din răsputeri să îi îndrepte picioarele şi să-i încrucişeze braţele pe piept, dar membrele mortului înţepeniseră şi nu se lăsau aranjate. Coriolanus n-ar fi putut prezice ce urmează, probabil ceva legat de pachet, însă Sejanus se ridică în picioare şi întinse o mână deasupra cadavrului. Tot aşa a jacut şi la grădina zoologică, se gândi Coriolanus. îşi aminti că, după moartea lui Arachne, îl zărise pe Sejanus presărând ceva peste trupul tributului ucis. - Acolo, înăuntru, e fiul dumneavoastră? Ce face? întrebă mamaiestoasa, îngrozită. - Pune firimituri de pâine pe trup, răspunse mami. Ca să aibă Marcus mâncare pe timpul călătoriei sale. - Ce călătorie? se miră mamaiestoasa. E mort! - Călătoria către locul de unde a venit, oricare ar fi acela, răspunse mami. Aşa facem noi acasă. Când moare cineva. Coriolanus nu putu să nu se simtă jenat pentru ea. Dacă aveai nevoie de o dovadă a înapoierii districtelor, asta era. Oameni primitivi, cu obiceiuri primitive. Câtă pâine irosiseră cu o asemenea prostie? Oh, nu, a murit de foame! S-aducă cineva nişte pâine! Avu sentimentul descurajant că presupusa lor prietenie o să se întoarcă împotriva lui, bântuindu-l. Ca la comandă, sună telefonul. - în oraşul ăsta nu doarme nimeni? se miră mamaiestoasa. - Scuzaţi-mă. Coriolanus se duse la telefonul din hol. - Alo? spuse în receptor, sperând că e o greşeală. - Domnule Snow, sunt dr. Gaul. Coriolanus simţi un gol în stomac. - Te afli în apropierea unui ecran? - Tocmai am ajuns acasă, răspunse el, încercând să câştige timp. Oh, da, este unul. Familia mea se uită. - Ce se petrece cu prietenul tău? întrebă ea. Coriolanus se întoarse cu spatele spre grupul din salon şi coborî glasul. - Nu-mi este cu adevărat... aşa ceva. - Aiurea. Sunteţi prieteni la cataramă, replică ea. „Ajută-mă să împart sandviciurile, Coriolanus!" „E un loc liber lângă mine, Sejanus!" Când l-am întrebat pe Casca de ce colegi e apropiat Sejanus, mi-a spus că singurul nume care-i vine în minte e al tău. Politeţea cu care-l trata pe Sejanus fusese evident interpretată greşit. în realitate, nu erau mai mult decât simple cunoştinţe. - Dr. Gaul, dacă-mi permiteţi să vă explic... - N-am timp de explicaţii. în clipa asta, plodul lui Plinth e de capul lui în arenă, cu o haită de lupi. Dacă-l văd, îl omoară pe loc, i-o reteză dr. Gaul, apoi se întoarse să-i răspundă altcuiva. Nu, nu întrerupeţi transmisia, n-o să reuşiţi decât să atrageţi atenţia. Doar întunecaţi imaginea pe cât posibil. Lăsaţi impresia că are o cauză naturală. O întunecare treptată, ca şi cum un nor ar trece prin dreptul lunii. Eşti băiat inteligent, reluă ea discuţia cu Coriolanus, fără nicio pauză. Ce mesaj transmite chestia asta publicului? Deteriorarea situaţiei ar fi considerabilă. Trebuie să îndreptăm imediat lucrurile. - Aţi putea trimite înăuntru nişte Apărători ai Păcii, sugeră Coriolanus. - Ca s-o rupă la fugă ca un iepure? ripostă ea, sarcastic. Imaginează-ţi asta o clipă, nişte Apărători ai Păcii încercând să-l prindă pe întuneric. Nu, trebuie să-l momim afară cu cea mai mare discreţie posibilă, aşa că avem nevoie de oameni la care ţine. Pe tatăl lui nu-l înghite, n-are fraţi, nici alţi prieteni, Rămâneţi tu şi mama lui. Acum încercăm să dăm de ea. Lui Coriolanus i se strânse inima. - E aici, recunoscu. Şi gata, nu mai putea susţine că el şi Sejanus sunt doar simple cunoştinţe. -

Bun, asta s-a rezolvat. Vă vreau pe amândoi aici, la intrarea în arenă, peste douăzeci de minute. Dacă întârzii, mai primeşti o bilă neagră, de la mine, nu de la Highbottom, şi poţi să-ţi iei adio de la premiu.

Cu asta, închise. Pe ecranul televizorului, Coriolanus văzu că imaginea se întunecase. Acum, abia mai desluşea silueta lui Sejanus. Doamnă Plinth, am vorbit cu şefa creatorilor-de-joc. Vrea să vă întâlniţi cu ea în faţa arenei, ca să-l scoateţi de-acolo pe Sejanus, iar eu trebuie să vă însoţesc. Nu putea spune mai mult fară să-i provoace mamaiestoasei un atac de cord. - Sejanus are necazuri? întrebă mami, făcând ochii mari. Cu Capitoliul? Lui Sejanus i se păru straniu că, în acel moment, o îngrijorează Capitoliul mai mult decât arena plină de tributuri înarmate, dar, după cele întâmplate cu Marcus, poate avea dreptate. A, nu. îşi fac doar griji pentru el. N-ar trebui să dureze mult, dar voi culcaţi-vă, nu mă aşteptaţi, le spuse lui Tigris şi mamaiestoasei. Cât de repede putea, aproape luând-o pe sus, o scoase pe doamna Plinth pe uşă, o coborî cu liftul şi o conduse prin hol către ieşire. Maşina ei se apropie fără zgomot şi şoferul, probabil un avox, se mulţumi să dea din cap când îi ceru să-i ducă la arenă. - Ne grăbim, adăugă Coriolanus şi maşina acceleră imediat, alunecând pe străzile pustii. Dacă era posibil să parcurgă distanţa în douăzeci de minute, aveau s-o facă. Doamna Plinth îşi încleşta mâinile pe geantă, uitându-se pe geam, la oraşul pustiu. - Prima oară când am văzut Capitoliul, era noapte, ca acum. - Da? spuse Coriolanus, strict din politeţe. Sincer, cui îi păsa? Tot viitorul lui era în joc din cauza fiului ei rebel. Şi merita pusă la îndoială educaţia dată de părinţi unui băiat care-şi imagina că rezolvă totul intrând clandestin în arenă. -

Sejanus stătea exact unde stai tu şi spunea: „O să fie bine, mami. O să fie bine." încerca să mă calmeze. Deşi amândoi ştiam că e un dezastru, continuă doamna Plinth. Dar el era atât de curajos. Atât de bun. Nu se gândea decât la mămica lui.

Hm. Trebuie să fi fost o mare schimbare. Oricum, ce era cu aceşti Plinth? De ce făceau întruna din avantaje o tragedie? Nu trebuia decât s-arunci o privire în interiorul maşinii, la pielea fină, la banchetele capitonate, la barul cu sticle de cristal pline cu licori în culorile pietrelor preţioase, ca să înţelegi că se numărau printre cei mai norocoşi oameni din Panem. -

Rudele au rupt legătura cu noi. Şi prietenii, adăugă doamna Plinth. Aici nu ne-am făcut alţii. Strabo - tatăl lui Sejanus - tot mai crede că a procedat corect. în Doi n-ai niciun viitor. A fost metoda lui de a ne proteja. A ales-o ca să-l ferească pe Sejanus de Jocuri.

O adevărată ironie. Dată fiind situaţia de acum. Coriolanus încercă să schimbe subiectul. - Nu cunosc planul făcut de dr. Gaul, dar cred că vrea s-o ajutaţi să-l scoată de-acolo. - Nu ştiu dacă pot, spuse ea. Când el e atât de supărat. Pot încerca, însă trebuie să creadă el că aşa e corect. Aşa e corect. Coriolanus îşi dădu seama că asta definea întotdeauna acţiunile lui Sejanus, hotărârea lui de a face cum e corect. Insistenţa lui, felul în care, de exemplu, o sfida pe dr. Gaul când toţi ceilalţi nu încercau decât să se descurce în faţa ei, era un alt motiv care-i îndepărta pe oameni. Sincer vorbind, devenea insuportabil cu micile lui comentarii pline de superioritate. Dar, mizând pe cartea asta, l-ai fi putut manipula. Când maşina se opri la intrarea în arenă, Coriolanus văzu eforturile depuse pentru a ascunde situaţia de criză. Nu erau prezenţi decât vreo zece-doisprezece Apărători ai Păcii şi o mână de creatori-de-joc. Chioşcurile cu răcoritoare fuseseră închise, iar mulţimea din timpul zilei se împrăştiase mai devreme, aşa că nu prea avea ce să-i atragă pe spectatorii curioşi. După ce coborî, constată că temperatura scăzuse repede de când se întorsese el acasă pe jos. în partea din spate a unei furgonete, un monitor de la Ştirile Capitoliului avea ecranul împărţit în două, cu imaginea reală a arenei alături de versiunea întunecată, emisă pentru public. Dr. Gaul, decanul Highbottom şi câţiva Apărători ai Păcii erau adunaţi în jurul lui. Când se apropie, însoţit de doamna Plinth, Coriolanus îl văzu pe Sejanus nemişcat ca o statuie, îngenuncheat lângă trupul lui Marcus. - Măcar sunteţi punctuali, comentă dr. Gaul. Presupun că sunteţi doamna Plinth. - Da, da, răspunse mami, cu un tremur în glas. îmi pare rău dacă Sejanus v-a creat neplăceri. De fapt, e băiat bun. Numai că pune totul prea tare la inimă. - Nu 1-a acuzat nimeni de indiferenţă, admise dr. Gaul şi se întoarse spre Coriolanus. Domnule Snow, ai idee cum îţi putem salva cel mai bun prieten? El ignoră înţepătura şi studie ecranul. - Ce face? - Se pare că, pur şi simplu, stă acolo în genunchi, răspunse decanul Highbottom. E posibil să fie vorba de un soi de şoc. - Pare calm. Poate Apărătorii Păcii ar reuşi să se apropie fără să-l sperie, sugeră Coriolanus. - Prea riscant, zise dr. Gaul. - Dacă i-ar vorbi mama lui printr-un difuzor sau printr-o portavoce? continuă Coriolanus. Dacă aţi putut întuneca imaginea, aveţi cu siguranţă posibilitatea de a manipula şi sunetul. - în emisiunea televizată. Dar în arenă le-am atrage atenţia tuturor tributurilor că în mijlocul lor se află, neînarmat, un băiat din Capitoliu, replică decanul Highbottom. Coriolanus începu să aibă o presimţire urâtă. - Ce propuneţi? - Cineva care-l cunoaşte trebuie să se strecoare înăuntru pe cât posibil neobservat şi să-l convingă să iasă de-acolo, răspunse dr. Gaul. Cineva, adică tu. - Oh, nu! izbucni doamna Plinth cu o duritate surprinzătoare. Nu poate fi Coriolanus. Ultimul lucru de care-avem nevoie e să punem în pericol un alt copil. Mă duc eu. Coriolanus aprecie oferta, dar ştia că are prea puţine şanse să fie acceptată. Cu ochii ei roşii şi umflaţi şi cu mersul împleticit pe tocurile înalte, doamna Plinth nu inspira încredere ca agent secret. - Ne trebuie cineva care să poată scăpa cu fuga, la nevoie. Domnul Snow e omul potrivit. Dr. Gaul le făcu semn câtorva Apărători ai Păcii şi Coriolanus se trezi îmbrăcat cu o vestă antiglonţ pentru arenă. Asta ar trebui să-ţi apere organele vitale. Ai şi un spray paralizant şi un proiector tip flash, care o să-ţi orbească temporar duşmanii, dacă o să fii nevoit să-ţi faci vreunul. El se uită la micul spray paralizant şi la proiector. - Ce-ar fi să-mi daţi un pistol? Sau măcar un cuţit? - Fiindcă n-ai fost învăţat să le foloseşti, e mai sigur aşa. Nu uita, nu te duci acolo ca să faci rău cuiva, te duci ca să-ţi scoţi prietenul cât mai repede şi făcând cât mai puţin zgomot, îl instrui dr. Gaul. Un alt elev, sau chiar el însuşi, cel care fusese cu două săptămâni în urmă, ar fi protestat. Ar fi insistat să fie chemat un părinte sau un gardian. Ar fi implorat. Dar, după ce văzuse atacul şerpilor asupra Clemensiei, repercusiunile atacului cu bombe şi tortura lui Marcus, ştia că n-are rost. Dacă dr. Gaul hotărâse că el trebuie să intre în Arena Capitoliului, atunci acolo avea să meargă, chiar dacă premiul lui nu se afla în joc. Şi el era la fel ca oricare dintre subiecţii celorlalte experimente ale ei, fie elevi, fie tributuri, nicidecum mai important decât avocşii din cuşti. N-avea putere să se opună. - Nu puteţi face asta. Nu e decât un băiat. Lăsaţi-mă să-l chem pe soţul meu, imploră doamna Plinth. Decanul Highbottom îi zâmbi scurt lui Coriolanus. - N-o să păţească nimic. Un Snow nu e uşor de ucis. Oare fusese ideea decanului? O văzuse ca pe o scurtătură către scopul său final, care era distrugerea viitorului lui Coriolanus? în orice caz, părea surd la rugăminţile stăruitoare ale doamnei Plinth. încadrat de doi Apărători ai Păcii - ca să-l protejeze sau ca să-l împiedice să fugă? -, se îndreptă către intrarea în arenă. Nu-şi amintea clar cum îl scoseseră de acolo după atacul cu bombe - poate pe o altă poartă? -, dar acum văzu stricăciunile grave de la intrarea principală. Una dintre cele două uşi mari fusese smulsă cu totul, lăsând o spărtură largă, cu metalul deformat pe margini. Pe lângă pază, pentru blocarea zonei nu se făcuse nimic altceva în afară de plasarea câtorva şiruri de bariere de beton, înalte până la talie, de-a latul spărturii. Lui Sejanus nu i-ar fi fost greu să treacă de ele dacă ar fi existat ceva care să distragă atenţia tuturor şi, în cea mai mare parte a zilei, acolo fusese o agitaţie de carnaval. Dacă pe Apărătorii Păcii îi îngrijorase activitatea rebelilor, se concentraseră asupra posibilităţii de a fi atacată mulţimea. Totuşi, măsurile luate păreau cam superficiale. Dacă tributurile încercau din nou să evadeze? Coriolanus şi escorta lui se strecurară printre bariere şi pătrunseră în coridorul care fusese lovit în numeroase locuri. în lumina puţinelor becuri electrice rămase intacte în jurul intrării şi al chioşcurilor, se vedea un strat de tencuială fărâmiţată aşternut pe bucăţi de tavan prăbuşite, pe podea, pe coloanele răsturnate şi pe grinzile căzute. Ca să ajungi la turnichete, trebuia să navighezi printre dărâmături şi Coriolanus îşi dădea din nou seama cum reuşise Sejanus să intre neobservat, cu puţină răbdare şi cu un strop de noroc. Bombele distruseseră turnichetul din dreapta, lăsând în loc fragmente noduroase de metal topit şi cale liberă. Acolo, Apărătorii Păcii construiseră prima barieră care îşi merita numele, aşezând temporar nişte drugi înfăşuraţi în sârmă ghimpată, păziţi de şase gardieni înarmaţi. Turnichetele intacte erau în continuare un obstacol eficient, pentru că nu permiteau ieşirea. - Prin urmare, a avut o fisă? întrebă Coriolanus. - Da, a avut, confirmă un Apărător al Păcii bătrân, care părea să fie şeful. Ne-a luat prin surprindere. în timpul Jocurilor, nu ne uităm după oameni care vor să intre în arenă, ci numai după ăia care vor să iasă. Scoase o fisă din buzunar. - Asta e pentru tine. Coriolanus răsuci discul între degete, dar nu făcu niciun pas către turnichete. - Cum s-a gândit el c-o să iasă? - Nu cred c-a avut asta în vedere, răspunse Apărătorul Păcii. - Şi eu cum ies? întrebă Coriolanus. Planul i se părea, în cel mai bun caz, riscant. -

Pe-aici, arătă Apărătorul Păcii către drugi. Tragem sârma ghimpată spre margine şi înclinăm drugii, creând o deschizătură destul de mare ca să te târăşti pe dedesubt.

-

Puteţi face asta repede? întrebă Coriolanus, cu îndoială în glas.

-

Te vedem pe monitorul camerei. După ce îl convingi să iasă, începem să mişcăm drugii, îl asigură Apărătorul Păcii.

-

Şi dacă nu pot să-l conving?

Pentru cazul ăsta n-avem instrucţiuni, răspunse Apărătorul Păcii, ridicând din umeri. Cred că rămâi până-ţi îndeplineşti misiunea. O transpiraţie rece scăldă tot trupul lui Coriolanus când înţelese sensul cuvintelor. Nu i se îngăduia să iasă fără Sejanus. Se uită printre barele turnichetului către capătul coridorului, unde fusese construită o baricadă sub tabela de marcaj. Cea din care ieşiseră şi în care reintraseră Lamina, Circ şi Teslee mai devreme, când privise el Jocurile din sala Heavensbee. - Şi aia de-acolo? - E doar pentru spectacol. Te împiedică să vezi coridorul şi strada. Nu pot fi arătate la televizor, îi explică Apărătorul Păcii. Dar n-o să-ţi fie greu să treci prin ea. Aşa cum n-o să le fie nici tributurilor, se gândi Coriolanus. îşi plimbă degetele pe suprafaţa netedă a fisei. - Te acoperim până treci de baricadă, adăugă Apărătorul Păcii. - Adică ucideţi orice tribut care mă atacă, lămuri Coriolanus lucrurile. - Măcar îl speriem şi-l punem pe fugă, răspunse Apărătorul Păcii. Nu-ţi face griji, te scoatem noi de-acolo. - Excelent! zise Coriolanus, nicidecum convins. îşi adună tot curajul şi împinse fisa în locaşul ei. - Distracţie plăcută! îi ură turnichetul, de zece ori mai sonor în liniştea nopţii. Unul dintre Apărătorii Păcii chicoti. Coriolanus se repezi spre peretele din dreapta şi înainta pe lângă el cât de repede şi de silenţios putea. Luminile roşii de avarie, sigurele de care avea parte, umpleau coridorul cu o uşoară strălucire sângerie. Strânse din buze, respirând numai pe nas şi controlându-şi respiraţia. Dreapta. Stânga. Dreapta. Stânga. Nimic, nicio mişcare. Poate că, aşa cum sugerase Lucky, toate tributurile se culcaseră? Se opri câteva clipe în faţa baricadei. Exact cum spusese Apărătorul Păcii, era un simulacru. Straturi firave de sârmă ghimpată, montate pe cadre, schelete de lemn şubrede şi plăci de beton aranjate astfel încât să nu se poată vedea dincolo de ele, nu ca să împiedice trecerea tributurilor. Probabil nu fusese destul timp pentru o baricadă reală sau poate nu fusese considerată necesară, dată fiind existenţa drugilor şi a Apărătorii Păcii din spatele lui. Aşa cum stăteau lucrurile, nu trebuia decât să se furişeze printre elementele de decor, ca să ajungă la marginea terenului din centru. Ezită în spatele unui ultim şir de sârmă ghimpată, cercetând locul cu priviri atente.

Luna ajunsese sus şi, în palida ei lumină argintie, îl putea desluşi pe Sejanus, cu spatele spre el, încă îngenuncheat, aplecat deasupra trupului lui Marcus. Lamina nu se clintise. în afară de ei, toată zona din apropiere părea pustie. Dar chiar era? Sfarâmăturile rămase după atacul cu bombe ofereau ascunzători din belşug. Celelalte tributuri s-ar fi putut afla la numai câţiva metri distanţă, fără ca el să aibă habar. în aerul răcoros, cămaşa îmbibată de transpiraţie i se lipea de trup, umedă şi rece, şi îşi dorea să-şi fi îmbrăcat haina. Se gândi la Lucy Gray, în rochia ei fără mâneci. Se încovrigase, lipită de Jessup, ca să se încălzească? Imaginea nu-i era pe plac, aşa că o alungă din minte. Acum nu putea să se gândească la ea, ci numai la pericolul din prezent şi la Sejanus, la un mod în care să-l ducă de cealaltă parte a turnichetelor. Coriolanus inspiră adânc şi ieşi pe teren. înaintă tiptil prin ţărână, aidoma felinelor pe care le văzuse acolo în copilărie. Fără teamă, cu forţă şi în linişte. Ştia că nu trebuie să-l sperie pe Sejanus, dar trebuia să se apropie suficient ca să poată discuta. Când ajunse la vreo trei metri în spatele lui, se opri şi îi vorbi în şoaptă. - Sejanus? Sunt eu. Sejanus se crispă, apoi umerii începură să-i tremure. La început, Coriolanus crezu că plânge, dar făcea exact contrariul. - Chiar nu te poţi împiedica să mă salvezi, nu-i aşa? Coriolanus râse împreună cu el pe înfundate. - Nu-mi stă în puteri. - Te-au trimis să mă prinzi în laţ şi să mă scoţi afară? Ce nebunie! Râsul lui Sejanus încetă şi el se ridică în picioare. - Ai mai văzut vreodată un mort? - O grămadă. în timpul războiului. Coriolanus luă întrebarea drept o invitaţie de a se apropia şi asta făcu. Aşa. Acum putea să-l înhaţe de braţ, dar pe urmă? Era puţin probabil să-l poată târî afară din arenă. îşi îndesă mâinile în buzunare. -

Eu n-am văzut prea mulţi. Nu atât de aproape. Cred că doar la înmormântări. Şi la grădina zoologică, acum câteva seri, dar fetele alea nu erau moarte de atâta vreme încât să înţepenească, spuse Sejanus. Nu ştiu dacă aş prefera să fiu ars sau înmormântat. Nu că ar avea vreo importanţă.

Ei, nu trebuie să te hotărăşti acum. Privirea lui Coriolanus mătură terenul. în umbra din spatele zidului surpat era cumva un om? O, n-o să depindă de mine, zise Sejanus. Nu ştiu de ce le trebuie tributurilor atât de mult timp ca să mă descopere. Cred că a trecut ceva vreme de când sunt aici. Se uită la Coriolanus pentru prima oară şi se încruntă, îngrijorat. - Ar trebui să pleci. - Mi-ar plăcea, răspunse Coriolanus cu prudenţă. Chiar aş vrea. Singura problemă e mama ta. Te aşteaptă în faţa arenei. Foarte supărată. I-am promis că te duc la ea. Pe faţa lui Sejanus se aşternu o tristeţe de nedescris. Biata mami! Biata şi bătrâna mea mami! Ştii, ea nu şi-a dorit niciodată nimic din toate astea. Nici banii, nici mutarea, nici hainele elegante, nici şoferul. A vrut doar să rămână în Doi. însă tata... Fac pariu că el nu-i aici, nu-i

-

aşa? Nu, el stă deoparte până se lămuresc lucrurile. Pe urmă încep cumpărăturile! Ce cumpărături? Vântul răvăşi părul lui Coriolanus şi stârni în arenă ecouri seci. Dura prea mult, iar Sejanus nu se străduia deloc să vorbească încet. Cumpără totul! A cumpărat venirea noastră aici, mi-a cumpărat locul la Academie, apoi pe cel de mentor, şi înnebuneşte de ciudă

-

fiindcă nu mă poate cumpăra şi pe mine, răspunse Sejanus. Dacă-l laşi, te cumpără şi pe tine. Sau cel puţin te recompensează fiindcă ai încercat să mă ajuţi. E liber să mă cumpere! îşi spuse Coriolanus, cu gândul la taxa de învăţământ pentru anul următor. Dar spuse altceva: - Eşti prietenul meu. Nu trebuie să mă plătească pentru că te-ajut. Sejanus îi puse o mână pe umăr. - Eşti singurul motiv pentru care-am rezistat atât de mult, Coriolanus. Trebuie să încetez să-ţi fee necazuri. - Nu mi-am dat seama cât de rău e pentru tine. Ar fi trebuit să fecem schimb de tributuri când m-ai rugat, replică el. Sejanus oftă. - Nu mai are importanţă. De fapt, nimic nu mai are. - Bineînţeles că are, insistă Coriolanus. Acum se apropiau, îi simţea. Simţea o haită înconjurându-l din ce în ce mai strâns. - Hai afară cu mine! - Nu. N-are rost, se opuse Sejanus. Nu mi-a mai rămas nimic altceva decât să mor. Coriolanus îl presă. - Atâta tot? E singura ta opţiune? - E singurul mod în care pot fece o declaraţie. Să mă vadă toată lumea murind, în semn de protest, conchise Sejanus. Chiar dacă nu sunt cu adevărat din Capitoliu, nu mai sunt nici din district. La fel ca Lucy Gray, dar fără talentul ei. - Chiar crezi că vor arăta asta? îţi vor scoate trupul de-aici pe furiş şi vor anunţa că ai murit de gripă. Coriolanus tăcu, întrebându-se dacă nu cumva a spus deja prea mult, dacă nu a făcut prea direct aluzie la boala Clemensiei. însă nici dr. Gaul, nici decanul Highbottom nu puteau să-l audă. - Acum, ecranul e deja întunecat. Sejanus se posomori. - Nu-mi vor arăta moartea? - Nici într-o mie de ani. O să mori pentru nimic şi-o să-ţi ratezi şansa de a îmbunătăţi lucrurile. O tuse, scurtă şi înăbuşită, dar, inconfundabil, tuse. Dinspre tribunele din dreapta. Nu fusese imaginaţia lui Coriolanus. - Ce şansă? întrebă Sejanus. - O să ai bani. Poate că nu curând, dar într-o bună zi o să ai o avere. Banii au o mulţime de întrebuinţări. Uită-te cum ţi-au schimbat ţie lumea. Poate-o să reuşeşti şi tu să feci schimbări. în bine. Poate că, dacă n-o s-o faci, vor avea de suferit o mulţime de oameni. Mâna lui Coriolanus se încleşta pe spray-ul paralizant, apoi se mută cu iuţeală pe proiector. Oare chiar l-ar ajuta dacă ar fi atacat? - Ce te fece să crezi că aş fi în stare de aşa ceva? întrebă Sejanus. - Eşti singurul care-a avut curaj s-o înfrunte pe dr. Gaul, răspunse Coriolanus. Detesta să-i recunoască meritul ăsta, dar era adevărat. Din toată clasa, era singurul care o sfidase. - Mulţumesc. Sejanus părea obosit, dar mai raţional. - îţi mulţumesc pentru asta. Coriolanus puse mâna liberă pe braţul lui, ca şi cum ar fi vrut să-l consoleze, însă având de fapt intenţia să-l înşfece de cămaşă dacă se hotăra să fugă. - Tributurile ne înconjoară. Eu fug. Vino cu mine! îl văzu pe Sejanus începând să cedeze. - Te rog. Ce vrei să feci, să te lupţi cu tributurile sau să lupţi pentru ele? Nu-i oferi lui Gaul satisfacţia de a te înfrânge. Nu te da bătut. Sejanus se uită lung la Marcus, cântărindu-şi opţiunile. -

Ai dreptate, răspunse în cele din urmă. Dacă într-adevăr cred în ceea ce spun, e datoria mea s-o dobor. Să pun cumva capăt acestei atrocităţi.

îşi săltă capul, părând să-şi dea brusc seama în ce situaţie se află. Privirea i se îndreptă spre tribună, unde Coriolanus auzise pe cineva tuşind. - Dar nu-l las pe Marcus aici. Coriolanus se hotărî cât ai clipi. - Eu îl iau de picioare.

Gambele erau ţepene şi grele şi duhneau a sânge şi a murdărie, dar îşi trecu braţele pe sub genunchii lui Marcus cât de bine putu şi săltă jumătatea de jos a corpului. Sejanus încercui pieptul cadavrului cu braţele. Se puseră în mişcare, pe jumătate cărând şi pe jumătate târând cadavrul către baricadă. Zece metri, cinci metri, acum nu mai era departe. Odată lămurite lucrurile, Apărătorii Păcii aveau să-i acopere cât de cât. Coriolanus se împiedică de o piatră şi căzu, nimerind cu genunchiul în ceva ascuţit, care-i pătrunse în carne, dar sări imediat în picioare, ridicând şi trupul lui Marcus. Aproape că ajunseseră. Aproape... în spatele lor, auziră paşi. Iuţi şi uşori. Se apropiau din ce în ce mai repede dinspre baricadă, unde stătuse tributul la pândă. Coriolanus îi dădu din reflex drumul lui Marcus şi se întoarse exact la timp ca să-l vadă pe Bobbin lovind de sus în jos cu cuţitul. Lama alunecă pe vesta antiglonţ şi ii crestă braţul în partea de sus. Coriolanus sări asupra lui Bobbin, dar nu întâlni decât aerul. Ateriză pe un morman de sfărâmături, scânduri vechi şi tencuială desprinsă, bâjbâind cu mâna în căutarea unui obiect cu care să se apere. Bobbin ţâşni din nou către el, ţintindu-i faţa cu cuţitul. Degetele lui Coriolanus se strânseră pe o bucată de scândură de cinci pe zece centimetri; o săltă şi o repezi spre Bobbin, pocnindu-l în tâmplă şi trântindu-l în genunchi. O clipă mai târziu, era în picioare, folosind scândura ca pe o bâtă, cu care izbi iarăşi şi iarăşi, fară să ştie sigur unde nimereşte. - Trebuie să plecăm! strigă Sejanus. Coriolanus auzea acum huiduieli şi paşi coborând în fugă din tribune. Confuz, facu un pas spre corpul lui Marcus, dar Sejanus îl smuci de acolo. - Nu! Lasă-l! Fugi! Coriolanus n-avea nevoie să fie convins, o rupse imediat la fugă spre baricadă. Durerea îl săgeta din cot către umăr, dar o ignoră, mişcându-şi ritmic braţele cu toată puterea, aşa cum îi învăţase profesoara Sickle. Când ajunse la baricadă, cămaşa i se agăţă în sârma ghimpată şi, când se răsuci ca s-o desprindă, îi văzu. Cei doi din Districtul 4, Coral şi Mizzen, şi Tanner, băiatul de la abator, alergau drept către el, înarmaţi până-n dinţi. Mizzen lăsă braţul pe spate ca s-arunce un trident. Coriolanus se smulse din sârma ghimpată, sfâşiind cămaşa, şi se grăbi să se ferească din calea tridentului, cu Sejanus imediat în spatele lui. Printre straturile baricadei pătrundeau doar câteva raze firave de lună şi Coriolanus se trezi izbindu-se de lemn şi de îngrădituri, ca o pasăre sălbatică închisă în colivie, alertând cu siguranţă toate tributurile care încă nu-i remarcaseră prezenţa. Nimeri într-o placă de beton, proptindu-şi faţa de ea, iar Sejanus dădu peste el, azvârlindu-l pentru a doua oară cu fruntea în suprafaţa dură. Când se trase înapoi, avu senzaţia că izbiturile continuă. Capul îi zvâcnea şi o ceaţă năucitoare îl învălui. Tributurile începură să chiuie, lovind cu armele în baricadă, în timp ce-i urmăreau pe cei doi mentori prin labirint. In ce direcţie trebuia să fugă? Tributurile păreau să fie pretutindeni. Sejanus îl înşfacă de braţ şi începu să-l tragă şi Coriolanus se împletici în spatele lui, rănit şi îngrozit. Atunci asta era? Aşa avea să moară? Furia stârnită de nedreptatea unui astfel de sfârşit, o bătaie de joc la adresa întregii lui existenţe, pompă în el un val de energie. Se avântă, căzând pe lângă Sejanus şi ajungând, în patru labe, într-un nor de lumină roşie, firavă. Tunelul! Zări turnichetele şi Apărătorii Păcii adunaţi în faţa drugilor aşezaţi ca barieră provizorie. O rupse din nou la fugă ca să-şi salveze viaţa. Tunelul nu era lung, dar părea interminabil. Picioarele i se ridicau şi coborau, de parcă ar fi fost afundat în clei până la talie, iar înaintea ochilor îi dansau puncte negre. Sejanus alerga umăr la umăr cu el, dar auzea tributurile câştigând teren. Ceva greu şi rigid - o cărămidă? - îi trecu pe lângă gât, crestându-i pielea. Un alt obiect îi străpunse vesta şi rămase agăţat, săltând în urma lui până când căzu cu un zăngănit. Unde era acoperirea? Focurile de armă cu care ar fi trebuit să-i protejeze Apărătorii Păcii? Nu făceau nimic, absolut nimic, şi drugii încă stăteau proptiţi în podea. Voia să urle la ei să ucidă tributurile, să le împuşte pe loc, dar avea răsuflarea prea gâtuită pentru asta. Cineva cu paşi grei micşoră distanţa cu câţiva metri, dar Coriolanus îşi aminti din nou ce învăţase de la profesoara Sickle şi nu cuteză să irosească o secundă ca să se uite înapoi, să vadă cine e. în faţa lui, Apărătorii Păcii reuşiră în sfârşit să încline drugii spre interior, lăsând sub ei o deschizătură de vreo treizeci de centimetri. Coriolanus plonjă, jupuindu-şi pe podeaua aspră mai multe straturi pe piele de pe bărbie şi ajungând sub drugi cu mâinile, de care Apărătorii Păcii din gardă îl apucară şi-l traseră cu putere. Neavând timp să-şi răsucească deloc capul, restul feţei i se zgârie, târâtă pe suprafaţa murdară, până când ajunse la adăpost. Gărzile îi dădură drumul imediat ca să-l recupereze pe Sejanus, care ţipă ascuţit când cuţitul lui Tanner îi despică partea din spate a pulpei, înainte de a fi tras destul de departe ca să nu-l mai poată atinge tributurile. Odată împinşi drugii la locul lor, Apărătorii Păcii fixară întreaga construcţie cu bolţuri de podea, dar tributurile nu se liniştiră. Tanner, Mizzen şi Coral îşi împingeau armele printre drugi, spre Coriolanus şi Sejanus, batjocorindu-i cu dispreţ şi ură, în timp ce Apărătorii Păcii loveau cu bastoanele în turnichete. Dar nu traseră niciun foc de armă. Nici măcar nu pulverizară un jet de spray paralizant. Coriolanus înţelese că probabil primiseră ordin să nu se atingă de tributuri. Când îl ajutară să se ridice în picioare, scuipă cu furie: - Vă mulţumesc că ne-aţi acoperit spatele! - N-am făcut nimic altceva decât să executăm ordinele. Nu ne învinui pe noi fiindcă dr. Gaul te include în categoria consumabilelor, băiete, îi spuse bătrânul Apărător al Păcii care îi promisese acoperire. Un altul încercă să-l ajute să-şi ţină echilibrul, dar Coriolanus îl împinse. - Pot să merg! Pot să merg, şi nu mulţumită vouă! Pe urmă alunecă în lateral, aproape atingând podeaua, înainte să fie săltat iarăşi şi purtat pe coridor către ieşire. Bolborosi un lung şir de înjurături obscene, care nu stârniră nicio reacţie, şi atârnă ca o greutate neînsufleţită în strânsoarea Apărătorilor Păcii, până când îl aruncară, cu nepăsare, imediat dincolo de poarta arenei. Peste câteva minute, îl depuseră pe Sejanus alături. Rămaseră amândoi gâfâind, întinşi pe dalele care adăugau eleganţă spaţiului din faţa arenei. - îmi pare rău, Coryo, spuse Sejanus. îmi pare atât de rău! Coryo îi spuneau doar prietenii vechi. Şi familia. Oamenii pe care-i iubea. Şi Sejanus se hotărâse să-i spună astfel tocmai atunci? Dacă ar mai fi avut destulă putere, Coriolanus l-ar fi sugrumat. Nimeni nu le dădu nicio atenţie. Mami dispăruse fără urmă. Privind imaginile de pe ecranul din furgonetă, dr. Gaul şi decanul Highbottom discutau despre nivelurile intensităţii sonore. Grupuri răsfirate de Apărători ai Păcii aşteptau instrucţiuni. Trecură cinci minute până să apară o ambulanţă. Uşile din spate se deschiseră şi băieţii ajunseră înăuntru fără ca autorităţile să le arunce măcar o privire. O doctoriţă îi dădu lui Coriolanus un tampon pe care să-l pună pe rana de la braţ, în timp ce ea se ocupa de mult mai presanta problemă a gambei lui Sejanus, care sângera abundent. Coriolanus se gândi cu teamă la întoarcerea în spital şi la nedemnul de încredere doctor Wane, până când văzu, prin gemuleţul ambulanţei, că ajunseseră la Citadelă, care i se părea de două ori mai înspăimântătoare. Se pomeniră curând jos, transportaţi pe tărgi în laboratorul unde fusese atacată Clemensia, şi Coriolanus nu se mai întrebă decât ce modificări fuseseră rezervate pentru el. Probabil că în laborator se întâmplau des accidente, fiindcă îi aştepta o mică, dar veritabilă clinică. Nu era destul de sofisticată pentru resuscitarea Clemensiei, dar părea potrivită pentru pansarea lor. Cele două paturi de spital în care îi aşezară erau despărţite de o draperie albă, dar Coriolanus îl auzi pe Sejanus dând răspunsuri nu mai lungi de un cuvânt la întrebările medicilor. Nici el nu le spuse prea multe cât îi cusură braţul şi îi curăţară faţa jupuită. îl durea capul, dar nu îndrăzni să le vorbească despre noile lovituri care se adăugau comoţiei, de teamă să nu ajungă la spital pe timp nedefinit. Tot ce voia era să scape de ei. în ciuda protestelor lui, îi puseră o perfuzie în braţ ca să-l rehidrateze şi ca să-l susţină cu un cocktail de medicamente, şi rămase întins în pat, ţeapăn, impunându-şi să nu fugă. Deşi respectase ordinul lui Gaul, deşi acţiunea lui fusese o reuşită, se simţea mai vulnerabil decât oricând. Şi zăcea acolo, rănit şi prins în capcană, ascuns în bârlogul ei. Durerea din braţ îi dispăru, dar nu simţi cortina de catifea a morfinei trăgându-se în jurul lui. Probabil că îi mai administraseră vreun medicament, pentru că se schimbase ceva, mintea îi era mai limpede şi remarca totul, de la ţesătura cearşafului şi leucoplastul care trăgea de pielea lui jupuită, până la gustul mai amar pe care i-l lăsă pe limbă apa din cana de metal. Auzi cizmele Apărătorilor Păcii care se apropiară şi se retraseră, luându-l cu ei pe Sejanus care şchiopăta. în adâncul laboratorului, o repriză de ţipete stridente anunţă ora mesei pentru vreo creatură şi un uşor miros de peşte ajunse până la el. Pe urmă, asupra locului se aşternu, timp îndelungat, o tăcere relativă. Se gândi să încerce să doarmă, dar, în sine lui, ştia că trebuie să aştepte. Să aştepte sunetul uşor al unor pantofi de casă care se îndreptau, inevitabil, spre firida în care se afla patul lui. Când dr. Gaul trase draperia, lumina de crepuscul a nopţii din laborator îi dădu lui Coriolanus strania impresie că ea stă pe marginea unei stânci şi că, dacă el ar fi împins-o, oricât de uşor, ar fi căzut pe spate într-o prăpastie imensă şi nu s-ar mai fi auzit niciodată de ea. Dacă, se gândi el. Dacă. însă ea se apropie şi puse două degete pe încheietura mâinii lui, ca să-i ia pulsul. Coriolanus se înfioră când îi simţi degetele reci, parcă de hârtie. - Ştii că mi-am început cariera ca medic? spuse ea. Obstetrică. Ce groaznic! se gândi Coriolanus. Să fii tocmai tu prima persoană din lume pe care-o vede un bebeluş. -

Nu prea era pentru mine, continuă ea. Părinţii cer întotdeauna asigurări pe care nu le poţi oferi. Despre viitorul căruia trebuie să-i facă faţă copiii lor. Cum aş fi putut eu să ştiu ce anume îi aşteaptă? Ca tine, în noaptea asta. Cine şi-ar fi imaginat că bebeluşul adorat de Crassus Snow o să se lupte în Arena Capitoliului ca să-şi apere viaţa? El unul nu.

Coriolanus nu ştia ce să-i răspundă. Pe tatăl lui abia dacă şi-l mai amintea, aşa că nici vorbă să poată ghici ce-şi imagina. - Cum a fost? în arenă? întrebă dr. Gaul. - înspăimântător, răspunse el categoric. - Aşa s-a dorit să fie. Ea îi verifică pupilele, punându-i o lumină puternică în ochi. - Şi tributurile? Lumina îi umplu capul de durere. - Ce e cu ele? Dr. Gaul îşi continuă inspecţia, trecând la copcile lui. Ce impresie ţi-au făcut acum, după ce le-au fost scoase lanţurile? Acum, când au încercat să te ucidă? Pentru că moartea ta nu le-ar fi adus niciun câştig. Nu eşti unul dintre competitori. Era adevărat. Se aflaseră destul de aproape ca să-l recunoască. Dar îi vânaseră, pe el şi pe Sejanus - pe Sejanus, care se purtase atât de frumos cu tributurile, le hrănise, le apărase, îndeplinise ritualul de înmormântare -, deşi ar fi putut profita de ocazie ca să se omoare între ele. - Cred că am subestimat ura lor faţă de noi, spuse. - Şi, când ai înţeles asta, care-a fost reacţia ta? întrebă ea. Gândul îi zbură la Bobbin, la fuga lui şi a lui Sejanus, la setea de sânge a tributurilor după ce ei trecuseră de bariera din drugi. - Am vrut să-i văd morţi. Am vrut să-i văd morţi pe toţi. Dr. Gaul dădu aprobator din cap.

Ei bine, misiune îndeplinită, dacă ne referim la ăla mic, din Opt. L-ai bătut până l-ai făcut terci. Va trebui să inventăm o poveste pe

-

care s-o spună dimineaţă bufonul de Flickerman. Dar ce minunată ocazie pentru tine! Transformatoare. -Oare? Coriolanus îşi aminti sunetul înfundat şi dezgustător al impactului dintre scândură şi trupul lui Bobbin. Prin urmare, asta făcuse el? II asasinase pe băiatul ăla? Nu, nu era vorba de aşa ceva, ci, evident, de legitimă apărare. Şi atunci, ce fusese? îl omorâse, asta era sigur. Un fâpt care nu se putea şterge niciodată. Nu-şi putea regăsi inocenţa. Luase viaţa unui om. N-a fost? Ba da, şi încă într-o măsură mai mare decât aş fi putut spera. Am avut nevoie de tine ca să-l scoţi pe Sejanus din arenă,

-

fireşte, dar am vrut totodată să simţi gustul ăsta, spuse ea. -

Chiar dacă m-ar fi ucis? întrebă Coriolanus.

-

Fără ameninţarea morţii, n-ar fi fost cine ştie ce lecţie, răspunse dr. Gaul. Ce s-a întâmplat în arenă? Asta e firea omenească dezgolită. A tributurilor. Şi a ta. Ce repede dispare civilizaţia! Manierele tale elegante, educaţia, trecutul familiei, toate lucrurile cu care te mândreşti, azvârlite cât ai clipi, lăsând să se vadă cine eşti cu adevărat. Un băiat cu o bâtă, care-l omoară pe altul în bătaie. Asta e starea firească a omenirii.

Ideea, expusă astfel, îl şocă, dar încercă să râdă. - Suntem, într-adevăr, chiar atât de răi? - Aş spune că da, categoric. Dar e doar o părere personală. Dr. Gaul scoase o rolă de tifon din buzunarul halatului ei de laborator. - Tu ce crezi? - Cred că n-aş fi omorât pe nimeni în bătaie dacă nu m-aţi fi aruncat în arena aia! ripostă el. - Poţi da vina pe circumstanţe, pe atmosferă, dar tu, nu altcineva, eşti cel care-a hotărât să făcă tot ce a făcut. Sunt o mulţime de lucruri pe care trebuie să le înţelegi deodată, dar e esenţial să te străduieşti să răspunzi la o întrebare: cine sunt fiinţele omeneşti? Pentru că de cine suntem depinde tipul de guvernare de care avem nevoie. Sper că, mai târziu, o să poţi să reflectezi şi să fii sincer cu tine însuţi în privinţa lecţiei pe care-ai primit-o în noaptea asta. Dr. Gaul începu să-i înfăşoare rana în tifon. - Şi ai scăpat ieftin, plătind cu doar câteva copci pentru ea. Cuvintele ei îl scârbiră pe Coriolanus, dar îl înfuriară şi mai mult, fiindcă ea îl silise să ucidă de dragul unei lecţii. O decizie de o asemenea importanţă ar fi trebuit să-i aparţină lui, nu ei. Nimănui altcuiva, în afără de el. Atunci, dacă eu sunt un animal crud, dumneavoastră cine sunteţi? Sunteţi profesoara care şi-a trimis un elev să omoare în bătaie un

-

alt băiat! Oh, da. Rolul ăsta mi-a revenit mie. Ea aranjă bandajul cu grijă. Să ştii că eu şi decanul Highbottom ţi-am citit eseul de la cap la coadă. Despre ce ţi-a plăcut în privinţa războiului. O grămadă de

-

fleacuri. Cu adevărat nişte prostii. Până la bucăţica aia de la sfârşit. Partea despre control. Ca o următoare temă, mi-ar plăcea să dezvolţi subiectul ăsta. Să scrii despre valoarea controlului. Despre ceea ce se întâmplă în lipsa lui. Nu te grăbi, gândeşte-te pe îndelete. Ar putea fi o frumoasă adăugire la memoriul tău de solicitare a premiului. Coriolanus ştia ce se întâmplă fără control. Văzuse de curând, când murise Arachne la grădina zoologică, în arenă, când explodaseră bombele şi încă o dată în noaptea aia. - în lipsa controlului, e haos. Ce altceva mai e de spus? - Oh, încă foarte multe, aşa cred. începe cu asta. Nu există control, nu există legi, nu există guvern. Ca atunci când eşti în arenă. Unde ajungem de-aici? Ce fel de acord trebuie încheiat dacă vrem să trăim în pace? De ce fel de contract social e nevoie pentru supravieţuire? Dr. Gaul îi scoase perfuzia din braţ. -

Trebuie să te-ntorci aici peste două zile, să vedem ce-ţi fee copcile. Până atunci, aş zice să păstrezi povestea evenimentelor din noaptea asta doar pentru tine. Acum e bine să te duci acasă, să prinzi câteva ore de somn. E remarcabil că tributul tău încă are nevoie de tine.

După plecarea ei, Coriolanus îşi îmbrăcă încet cămaşa sfâşiată şi însângerată şi îşi încheie nasturii. Rătăci prin laborator până găsi liftul care urca la nivelul străzii şi paznicii indiferenţi îi făcură semn că poate pleca. Troleibuzele nu mai circulau după miezul nopţii şi ceasul Capitoliului arăta ora două, aşa că, în pantofii lui murdari, se îndreptă către casă. Maşina luxoasă a femiliei Plinth alunecă pe lângă el şi geamul coborî, lăsându-l la vedere pe avoxul care se dădu jos şi îi deschise portiera din spate. Coriolanus ghici că-l dusese deja acasă pe Sejanus şi că mami îl trimisese înapoi. Deoarece în maşină nu era niciun Plinth, Coriolanus urcă. O ultimă călătorie, apoi nu voia să mai aibă deloc de-a fece cu femilia lor. Când îl lăsă în feţa casei, şoferul îi puse în braţe o pungă mare, de hârtie. Până să apuce el să protesteze, maşina se îndepărtă. Ajuns sus, trase cu ochiul şi o văzu pe Tigris aşteptându-l, aşezată lângă măsuţa de ceai, înfăşurată în haina jerpelită de blană care fusese a mamei ei. îi era alinare, cam aşa cum îi fusese lui pudriera cu miros de trandafiri înainte de a o transforma în armă. înşfăcă o jachetă de uniformă din cuier şi o îmbrăcă peste cămaşa distrusă, înainte să dea ochii cu Tigris. încercă să glumească pe seama acelei nopţi îngrozitoare. - Cu siguranţă nu-i chiar atât de rău încât să ai nevoie de haină, nu? Degetele ei se îngropară în blană. - Tu trebuie să-mi spui. - O să-ţi spun. în amănunt. Dar dimineaţă, da? -Da. Când îl îmbrăţişă, urându-i noapte bună, mâna lui Tigris alunecă peste bandajul de pe braţul lui, care-i umfla mâneca. Până să apuce el s-o oprească, ea îi trase jacheta de pe umeri şi văzu sângele. îşi muşcă buza. - Coryo! Te-au pus să intri în arenă, nu-i aşa? El o îmbrăţişă. - De fapt, n-a fost chiar atât de rău. Sunt aici. L-am scos şi pe Sejanus. - N-a fost chiar atât de rău? E îngrozitor când mă gândesc că ai fost acolo! strigă ea. Sărmana Lucy Gray! Lucy Gray. Acum, după ce fusese el însuşi în arenă, situaţia părea încă şi mai cumplită. Gândul la ea, ghemuită undeva, în întunericul rece, prea împietrită de groază ca să închidă ochii, pur şi simplu îl duru. Pentru prima oară, se bucură că-l omorâse pe Bobbin. Măcar de animalul ăla o salvase. - O să fie bine, Tigris. Dar trebuie să mă laşi să mă odihnesc. Şi tu trebuie să dormi. Ea încuviinţă din cap, dar Coriolanus ştia că o să se considere norocoasă dacă reuşeşte să aţipească o oră sau două. îi întinse punga. - Un dar de la doamna Plinth. După cum miroase, cred că e micul dejun. Ne vedem atunci? Fără să se obosească să se spele, Coriolanus căzu într-un somn greu, până când îl trezi imnul cântat de mamaiestoasa. Oricum era timpul să se dea jos din pat. Corpul îl durea din creştet până-n tălpi. Se îndreptă spre duş clătinându-se, îşi scoase tifonul de pe braţ şi lăsă apa fierbinte să-i şiroiască pe pielea zdrelită. Avea un tub cu unguent de când fusese în spital şi, cu toate că nu ştia exact cum şi pentru ce se foloseşte, îşi unse bărbia şi faţa julită. Copcile de pe braţ îi umflau mâneca, dar nu mai apăru niciun strop de sânge. în ziua aceea avea să poarte jacheta, pentru orice eventualitate. Puse în geanta pentru cărţi periuţa de dinţi şi o uniformă curată, apoi aruncă o ultimă privire în oglindă şi oftă. Accident de bicicletă, îi veni în minte. Asta e povestea. Deşi nu m-am mai urcat pe-o bicicletă de mulţi ani.

Ei bine, acum avea o explicaţie pentru loviturile lui. Când se consideră prezentabil, se duse mai întâi la televizor, să se asigure că Lucy Gray n-a păţit nimic. Camera nu se clintise şi singurul tribut vizibil în lumina dimineţii timpurii era Lamina, pe bârna ei. Evitând să dea ochii cu mamaiestoasa, Coriolanus se duse în bucătărie, unde Tigris încălzea ceaiul de iasomie rămas. - E târziu, spuse el. Ar trebui să plec. - Ia asta pentru micul dejun. îi puse un pachet în mâini şi două fise în buzunar. - Şi azi ia troleibuzul. Avea nevoie să-şi cruţe forţele, aşa că o ascultă, merse cu troleibuzul şi mâncă două chifle umplute cu ouă şi cârnaţi trimise de doamna Plinth. încetarea relaţiilor cu familia lor îi trezea un singur regret: n-avea să mai savureze bunătăţile pregătite de ea. Elevilor li se spusese să se prezinte la Academie la opt fară un sfert, aşa că mai devreme nu apăruseră decât mentorii activi şi câţiva avocşi care făceau curăţenie în sală. Coriolanus nu putu să nu-i arunce o privire vinovată lui Juno Phipps, care îşi punea la punct tactica discutând cu Domitia, când ar fi putut să fie acasă, încă în pat. Nu-i plăcea Juno - se fălea întotdeauna în faţa lui cu genealogia familiei ei, de parcă a lui ar fi fost mai prejos -, dar noaptea abia încheiată o nedreptăţise şi pe ea. Se întrebă cum o să fie anunţată moartea lui Bobbin şi ce-o să mai simtă el în acel moment. în afară de greaţă. în sala Heavensbee nu se servea nimic altceva decât ceai, fapt care-l făcu pe Festus să bombăne. - Dacă trebuie să venim aici cu noaptea-n cap, ar putea măcar să ne hrănească. Ce-ai păţit la faţă? - Accident de bicicletă, răspunse Coriolanus, destul de tare ca să-l audă toată lumea. îi aruncă punga cu ultima chiflă lui Festus, încântat că, de data asta, putea să-i ofere el mâncare. îi datora familiei Creed mai multe gustări decât se ostenea să-şi aducă aminte. - Mulţumesc. Arată minunat, zise Festus, grăbindu-se să înfulece. Lysistrata îi recomandă o cremă pentru prevenirea infecţiilor şi se duseră să-şi ocupe locurile, în timp ce colegii lor începeau să sosească. Deşi soarele era sus de câteva ore, pe ecran nu părea să se fl schimbat nimic, cu excepţia dispariţiei cadavrului lui Marcus. - Cred că l-au scos, spuse Pup. însă Coriolanus se gândi că ar putea fi imediat în afara cadrului, lângă baricadă, unde îl abandonaseră el şi Sejanus. La opt fix, se ridicară cu toţii ca să cânte imnul, pe care se părea că începuseră să-l înveţe şi colegii lui, apoi apăru Lucky Flickerman, să le ureze bun venit în cea de-a doua zi a Jocurilor Foamei. - Cât aţi dormit, s-a întâmplat ceva foarte important. Dar să aruncăm o privire, ce ziceţi? Pe ecran apăru o imagine a întregii arene, apoi camera se roti către baricadă, aducând-o în prim-plan. Aşa cum bănuise Coriolanus, Marcus zăcea acolo unde îl lăsaseră el şi Sejanus. La câţiva paşi distanţă, trupul stâlcit al lui Bobbin era căzut lângă o bucată mare de beton. Arăta mult, mult mai rău decât îşi imaginase. Mâinile şi picioarele însângerate, ochiul scos din orbită, faţa atât de umflată, încât era de nerecunoscut. Chiar îi făcuse el asta unui alt băiat? Şi încă unuia atât de mic, pentru că, mort, Bobbin părea mai firav decât oricând. Prins în plasa întunecată a terorii, se părea că o făcuse cu adevărat. Transpiraţia broboni fruntea lui Coriolanus, care îşi dori să plece din sală, din clădire, să lase în urmă totul. Dar, fireşte, asta nu putea fi o opţiune. Cine era el - Sejanus? Cadavrele rămaseră îndelung pe ecran, apoi imaginea se schimbă, reapăru Lucky, întrebându-se cine ar fi putut fi făptaşul. După care dispoziţia i se schimbă brusc. - Ştim însă sigur că avem ceva de sărbătorit! Din plafon prinseră să cadă confetti, iar el suflă prosteşte într-un corn de plastic. - Fiindcă tocmai am ajuns la jumătate! Exact douăsprezece tributuri au căzut şi numai douăsprezece merg mai departe! Un şir de batiste viu colorate îi ţâşni din palmă. II rod în jurul capului, dansând şi chiuind. - Iuuhuu! într-un târziu se potoli, întristat. - Dar asta înseamnă şi că îi spunem bun-rămas domnişoarei Juno Phipps. Lepidus? Lepidus se plasase deja la capătul rândului de scaune unde şedea Juno, care nu bănuia nimic, aşa că ea n-avu încotro şi se apropie de el, încercând să-şi stăpânească dezamăgirea în faţa camerei de televiziune. Coriolanus îşi imagină că, dacă ar fi primit vestea rea cu ceva timp înainte, s-ar fi purtat cu mai multă eleganţă, dar aşa cum stăteau lucrurile, apăru pe ecran cu o mină acră şi suspicioasă, punând la îndoială recenta desfăşurare a evenimentelor, în timp ce arăta scurt către cameră un dosar de piele pe care era încrustat blazonul familiei Phipps. E ceva dubios, îi spuse lui Lepidus. Ce făcea el acolo cu cadavrul lui Marcus? Cine a mutat mortul? Şi cum a fost ucis Bobbin? Nici măcar nu-mi pot imagina vreun scenariu. Am senzaţia c-a fost vorba de un act criminal! Reporterul păru sincer nedumerit. - Cum ai defini, cu exactitate, un act criminal? Adică unul săvârşit în arenă? - Ei bine, nu ştiu cu exactitate, ripostă ea, clocotind de furie, dar eu una chiar aş vrea să văd o înregistrare a evenimentelor de azi- noapte! Ei bine, multă baftă, Juno! se gândi Coriolanus. Pe urmă îşi dădu seama că înregistrarea există. în partea din spate a furgonetei, dr. Gaul şi decanul Highbottom urmăriseră ambele versiuni, şi transmisiunea reală, şi cea pe care o întunecaseră ca s-ascundă acţiunea lui. Chiar şi în versiunea neprelucrată ar fi fost greu să vezi ce se petrece. Totuşi, nu-i plăcea ideea că undeva există o înregistrare, oricât de neclară, a lui, omorându-l pe Bobbin. Dacă se afla vreodată... ei bine, nu ştia ce urmări ar fi putut avea. Dar îşi făcea griji. Lepidus nu-şi mai pierdu vremea cu Juno, o învinsă irascibilă, care nu şda să piardă cu graţia lui Felix, aşa că o trimise înapoi, la locul ei, bătând-o consolator pe spate. încă scânteind de confetti, Lucky părea orb la suferinţa ei. Se aplecă spre cameră cu o bucurie abia stăpânită. - Şi acum, ce credeţi că urmează? Avem o extra-mega-surpriză - mai ales dacă sunteţi unul dintre cei doisprezece mentori rămaşi! Coriolanus nu avu decât o clipă la dispoziţie în care să schimbe priviri întrebătoare cu prietenii săi înainte ca Lucky să se repeadă în partea opusă a studioului, pentru ca în imagine să apară Sejanus, aşezat alături de tatăl său, Strabo Plinth, a cărui figură aspră părea cioplită în granitul din districtul lor natal. Lucky se instală pe scaunul gazdei şi îl bătu pe Sejanus pe genunchi. - Sejanus, îmi pare rău că n-am avut ieri un moment în care să comentezi moartea lui Marcus, tributul tău. Sejanus se holbă pur şi simplu la el, neînţelegând. Lucky păru să-i vadă pentru prima oară pielea julită de pe fâţă. - Ce se petrece aici? Arăţi de parcă te-ai fi bătut şi tu cu cineva. - Am căzut de pe bicicletă, răspunse tăios Sejanus şi Coriolanus tresări uşor. Două accidente de bicicletă în douăzeci şi patru de ore păreau mai mult decât o coincidenţă. - Au! Ei bine, cred că ai pentru noi o veste mare! spuse Lucky, dând încurajator din cap. Sejanus lăsă ochii în jos câteva clipe şi, cu toate că tatăl şi fiul se ignorau reciproc, acolo părea să se poarte o luptă. -

Da, începu în sfârşit Sejanus. Noi, familia Plinth, vrem să anunţăm că-i vom oferi mentorului al cărui tribut o să câştige Jocurile Foamei, un premiu care să-i acopere cheltuielile pe întreaga durată a studiilor sale la Universitate.

Pup chiui, iar ceilalţi mentori îşi zâmbiră larg unul altuia. Coriolanus ştia că, pentru cei mai mulţi dintre ei, banii nu erau deloc o problemă sau, oricum, nevoia lor de bani nu era atât de cruntă ca a lui, dar premiul ar fi fost un tidu de glorie pentru toţi. -

Senzaţional! exclamă Lucky. Ce încântaţi trebuie să fie acum cei doisprezece mentori rămaşi! A fost ideea ta, Strabo? Crearea acestui Premiu Plinth?

-

A fiului meu, de fâpt, răspunse Strabo, curbându-şi colţurile gurii în sus, în ceea ce Coriolanus luă drept o încercare de zâmbet.

-

Un gest generos şi foarte potrivit, mai ales având în vedere înfrângerea lui Sejanus. Nu ai câştigat Jocurile, dar meriţi cu siguranţă marele premiul pentru sportivitate. Cred că, adresându-ţi mii de mulţumiri, vorbesc în numele Capitoliului!

Lucky se uită la cei doi radiind, dar, fiindcă niciunul nu mai adăugă nimic, îşi roti larg braţul, spunând: - Bun, atunci să ne întoarcem în arenă! Mintea lui Coriolanus evaluă noul curs al evenimentelor. Sejanus avusese dreptate, tatăl lui se grăbea să-i îngroape sub bani purtarea scandaloasă. Dar nu se putea spune că nu e nevoie de o îndreptare a lucrurilor. Nu auzise cine ştie ce comentarii de la cei prezenţi în sala Heavensbee când Sejanus răbufnise, aruncând scaunul, dar se aştepta să circule tot felul de vorbe şi poveşti. Un premiu pentru mentorul învingătorului părea un preţ cu adevărat mic. Cear fi oferit Plinth ca să nu afle toată lumea de excursia lui Sejanus în arenă? Coriolanus se întrebă dacă plănuieşte să-i cumpere tăcerea.

Nu contează, asta nu contează, îşi spuse. Vestea cea mare era posibilitatea de a câştiga Premiul Plinth. Nu depindea de Academie, aşa că decanul Highbottom n-avea niciun cuvânt de spus. Nici măcar dr. Gaul. Acoperirea cheltuielilor pe toată durata studiilor la Universitate I-ar fi scos de sub puterea lor şi l-ar fi scăpat de povara cumplitei nelinişti în privinţa viitorului! Deja mare, miza Jocurilor creştea până în stratosferă. Concentrează-te! îşi spuse, respirând încet şi adânc. Concentrează-te ca s-o ajuţi pe Lucy Gray!

Totuşi, ce putea face, câtă vreme ea nu apărea? Dimineaţa trecea, dar prea puţine tributuri păreau tentate să-şi arate faţa. Coral şi Mizzen hoinăriră o vreme alături, adunând mâncare şi apă de la Festus şi Persephone, mentorii lor. Cei

doi îşi petreceau timpul împreună, încercând să găsească o tactică potrivită, comună pentru tributurile lor, şi Coriolanus îl vedea pe Festus din ce în ce mai vrăjit de Persephone. Trebuie să-i spui celui mai bun prieten al tău că s-a îndrăgostit de o canibală? Când aveai nevoie de un regulament, nici urmă de vreunul! După masa de prânz, când se întoarseră pe podium, constatară că pentru mentori nu mai erau rezervate decât douăsprezece scaune, aşa că nu mai rămăsese loc decât pentru cei cu tributuri încă în Jocuri. -

Creatorii-de-joc au cerut asta, le explică Satyria ultimilor doisprezece. Pentru spectatori e mai uşor să-şi dea seama cine a rămas în concurs. O să continuăm să scoatem scaunele pe măsură ce sunt ucise tributurile.

-

Ca scaunele muzicale55, spuse Domitia, cu satisfacţie în privire.

Dar cu oameni care mor, adăugă Lysistrata. înlăturarea celor care pierduseră o făcu pe Livia încă şi mai ranchiunoasă, dacă aşa ceva era cu putinţă, iar Coriolanus se bucură s-o vadă exilată în zona spectatorilor, de unde nu-i mai auzea comentariile arţăgoase. Pe de altă parte, acum îi era mai greu să stea la distanţă de Clemensia, care părea să-şi petreacă tot timpul liber săgetându-l cu privirea. Se aşeză pe ultimul rând, între Festus şi Lysistrata, şi încercă să pară adâncit în gânduri. Pe măsură ce după-amiaza se scurgea, capul îi devenea tot mai greu şi mai greu, până ce Lysistrata trebui să-l înghiontească de două ori ca să n-adoarmă. După ce noaptea fusese cât pe ce să-l omoare, avea noroc că ziua nu era solicitantă. Tributurile se arătară foarte puţin şi Lucy Gray rămase complet ascunsă. Abia către sfârşitul după-amiezii oferiră Jocurile Foamei genul de acţiune aşteptată de public. Fata din Districtul 5, mică şi rahitică, considerată mereu de Coriolanus doar o creatură din haita de nespălaţi, răsări în tribuna din cea mai îndepărtată parte a arenei. Lucky nu reuşi să-i afle numele, totuşi izbuti să fâcă legătura dintre ea şi mentorul ei, o fâtă la fel de insignifiantă, Iphigenia Moss, al cărei tată conducea Ministerul Agriculturii, controlând repartizarea hranei în întregul Panem. Contrar aşteptărilor, Iphigenia părea întotdeauna în pragul subnutriţiei, adesea le dădea mâncarea ei de la prânz colegilor de clasă şi, din când în când, chiar leşina. Clemensia îi spusese la un moment dat lui Coriolanus că numai aşa se poate răzbuna Iphigenia pe tatăl ei, dar refuzase să-i ofere amănunte.

Făcând ceea ce se aştepta toată lumea să facă, Iphigenia începu să-i trimită tributului ei toată mâncarea de care dispunea, dar, chiar în timp ce dronele parcurgeau lungul drum prin arenă, Mizzen, Coral şi Tanner, care, după aventura

din noaptea precedentă, păreau să se fi unit într-un soi se haită, se materializară din tuneluri şi începură vânătoarea. După o scurtă urmărire de-a lungul şirurilor de bănci din tribună, cei trei o înconjurară pe fată şi Coral o ucise, înfigându-i tridentul în gât. - Ei, asta e! spuse Lucky, care nu reuşise nici acum să găsească numele tributului. Lepidus, ce ne poate spune mentorul ei? Iphigenia ajunsese deja lângă Lepidus. - O chema Sol sau poate Sal. Avea un accent straniu. Nu prea mai e nimic de spus. Lepidus păru înclinat să-i dea dreptate. - Ai făcut treabă bună aducând-o în a doua jumătate, Albina! - Iphigenia, spuse ea peste umăr, părăsind podiumul. - Adevărat, spuse Lepidus. Şi asta înseamnă că n-au mai rămas decât unsprezece tributuri! Adică zece între mine şi premiu, se gândi Coriolanus, cu ochii la un avox care luă scaunul Iphigeniei. îşi dorea să-i poată trimite lui Lucy Gray mâncare şi apă. Ce s-ar fi întâmplat dacă le trimitea fără să ştie unde se află ea? Pe ecran, haita aduna mâncarea lui Sol, sau Sal, şi pleca spre tuneluri, probabil ca să se odinească înainte de căderea nopţii. Oare ar fi fost bine să rişte el în acel moment? Discută în şoaptă cu Lysistrata, care simţea că merită să încerce, dacă trimiteau dronele împreună. Nu vrem să fie prea slăbiţi şi prea deshidrataţi. Cred că Jessup n-a mai pus nimic în gură de câteva zile. Să aşteptăm, să vedem dacă încearcă ei să intre în legătură cu noi. Să le lăsăm timp până la pauza pentru cină. Dar Lucy Gray îşi făcu intrarea în arenă tocmai când elevilor spectatori li se spunea că pot pleca acasă. Ieşi dintr-un tunel alergând din răsputeri, cu părul desprins din cozi şi fluturându-i pe spate. - Unde e Jessup? întrebă Lysistrata, încruntându-se. De ce nu sunt împreună? înainte de a se aventura Coriolanus să fâcă vreo presupunere, Jessup ieşi, clătinându-se, tot din tunelul din care ţâşnise Lucy Gray. La început, Coriolanus se gândi că fusese rănit, poate apărând-o pe Lucy Gray. însă atunci ce explicaţie avea fuga ei? îi urmăreau alte tributuri? Când camera focaliză imaginea lui Jessup, deveni clar că e bolnav, nu rănit. Avea braţele şi picioarele ţepene şi tremura agitat, întinse de câteva ori mâinile spre soare, se ghemui şi aproape imediat sări în picioare, apărând în sfârşit în prim-plan. Coriolanus se întrebă dacă Lucy Gray găsise cum să-l otrăvească, numai că n-ar fi avut sens. Jessup era un protector prea valoros, mai ales după ce apăruse haita formată în cursul nopţii. Dar atunci ce îl şubrezise? Multe lucruri l-ar fi putut îmbolnăvi şi puteai bănui că are orice boală dacă spuma care începea să-i apară pe buze ca un clăbuc n-ar fi fost edificatoare.

Joc cu scaune, dans şi muzică. Numărul scaunelor e cu unu mai mic decât al jucătorilor. Jucătorii dansează în jurul scaunelor până când muzica se opreşte. Atunci se aşază, iar cel rămas In picioare este eliminat. Se mai scoate un scaun şi se repetă secvenţa anterioară. Şi tot aşa, până când rămâne un singur jucător (n. tr.). -Eturbat, spuse încet Lysistrata. în timpul războiului, turbarea reapăruse în Capitoliu. Cu medicii plecaţi pe front, unde era mare nevoie de ei, cu spitalele şi lanţurile de aprovizionare puse în pericol de bombardamente, tratamentele medicale erau superficiale pentru oameni, ca în cazul mamei lui Coriolanus, şi aproape inexistente pentru răsfăţatele animale de companie din Capitoliu. Vaccinarea pisicii nu figura pe lista de priorităţi când nu puteai strânge bani pentru pâine. Debutul era subiect de controverse - de vină fusese un coiot contaminat, din munţi? O întâlnire nocturnă cu un liliac? Dar câinii răspândiseră boala. Mulţi mureau de foame, abandonaţi, ei înşişi victime ale războiului. Trecuse de la câine la câine, apoi la oameni. Virusul agresiv se răspândise cu o viteză fără precedent, ucigând mai bine de o duzină de cetăţeni ai Capitoliului înainte ca un program de vaccinare să-l ţină sub control. Coriolanus îşi amintea afişele care avertizau populaţia şi enumerau semnele bolii, atât la animale, cât şi la oameni, aducând astfel în lumea sa încă o potenţială ameninţare. Se gândi la Jessup, cu batista lui lipită de gât. - Muşcătură de şobolan? - N-a fost şobolan, spuse Lysistrata, cu şocul şi tristeţea citindu-i-se pe faţă. Şobolanii nu răspândesc turbarea aproape niciodată. A fost, probabil, unul dintre ratonii ăia râioşi. - Lucy Gray spunea că el a pomenit de ceva cu blană şi am presupus... Coriolanus tăcu. Nu conta ce îl muşcase pe Jessup, era oricum o condamnare la moarte. Probabil fusese infectat cu două săptămâni în urmă. - L-a dat gata repede, nu crezi? - Foarte repede. Fiindcă a fost muşcat de gât. Cu cât ajunge mai rapid la creier, cu atât mori mai rapid, îi explică Lysistrata. Şi, fireşte, e pe jumătate mort de foame şi slăbit. Dacă aşa spunea ea, probabil era adevărat. Era exact genul de subiect despre care îşi imagina Coriolanus că discută familia Vickers la cină, în stilul său calm, profesional. - Sărmanul Jessup! zise Lysistrata. Până şi moartea trebuie să-i fie oribilă. Boala lui Jessup îi agită şi îi îngrijoră pe spectatori, stârnind un val de comentarii încărcate de spaimă şi de scârbă. - Turbare! De unde-a luat-o? —A adus-o din districte, fac pariu! - Grozav, acum o să molipsească tot oraşul! Cu amintirile din copilărie despre boală revenite la viaţă, elevii se aşezară la loc pe scaune, nevrând să scape nimic. Coriolanus păstră tăcerea din solidaritate cu Lysistrata, dar îngrijorarea îi spori când Jessup traversă arena în zigzag, îndreptându-se spre Lucy Gray. Nu puteai ghici ce are de gând. Coriolanus era sigur că, în mod obişnuit, ar fi protejat-o, însă acum se vedea că nu mai judecă raţional şi că ea trebuie să fugă ca să-şi salveze viaţa. Camerele o urmăriră pe Lucy Gray când traversă arena în goană şi începu să se caţăre pe zidul fisurat, către tribuna unde se afla cabina principală pentru presă. Poziţionată la mijlocul arenei, ocupa câteva rânduri de scaune şi, cumva, atacul cu bombe o cruţase. Gâfâind, Lucy Gray se opri o clipă şi-l privi pe Jessup apropiindu-se pe un traseu bizar, cu multe schimbări de direcţie, apoi se repezi către dărâmăturile unui chioşc care înainte vindea gustări şi băuturi. Cadrul exterior rămăsese în picioare, dar centrul sărise în aer, făcându-se fărâme, iar acoperişul fusese aruncat la aproape zece metri distanţă. Presărată cu cărămizi şi scânduri, zona te ducea cu gândul la un soi de cursă cu obstacole, pe care ea o străbătu, până ajunse în vârful harababurii. Creatorii-de-joc profitară de oprirea ei şi măriră imaginea pentru a o arăta în prim-plan. Coriolanus aruncă o privire spre buzele ei crăpate şi duse mâna la commanşetă. Se părea că Lucy Gray nu mai băuse apă de când fusese lăsată în arenă, iar asta se întâmplase cu o

zi şi jumătate în urmă. Apăsă pe comanda pentru o sticlă. Promptitudinea cu care dronele făceau livrarea se îmbunătăţea de la o comandă la alta. Chiar dacă Lucy Gray trebuia să fugă, drona îi putea duce apa, câtă vreme rămânea sub cerul liber. Dacă scăpa de Jessup, Coriolanus avea s-o încarce cu mâncare şi cu apă, atât pentru ea, cât şi ca s-o amestece cu otravă de şobolani. Dar, pe moment, părea un plan pe termen lung. Jessup reuşise să traverseze arena, lăsând impresia că nu pricepe de ce-l respinge Lucy Gray. începu să urce spre tribune, pe urmele ei, dar îi era greu să-şi ţină echilibrul. Când intră în zona cu dărâmături, mişcările îi deveniră şi mai necoordonate şi căzu de două ori, rănindu-se serios la un genunchi şi la o tâmplă. După a doua rană, din care sângele curgea abundent, se aşeză, năucit, pe o treaptă, întinzând mâinile spre Lucy Gray. Gura lui se mişcă şi spuma începu să-i picure de pe bărbie. Ea rămase nemişcată, urmărindu-l pe Jessup cu durere în privire. Alcătuiau un tablou straniu: un băiat turbat, o fată încolţită, o clădire distrusă de bombe. Sugera o poveste care nu se putea încheia decât cu o tragedie. îndrăgostiţi născuţi sub o stea potrivnică, întâlnindu-şi soarta necruţătoare. O răzbunare întoarsă împotriva ei înseşi. Epopeea unui război fără prizonieri. Te rog, mori! se gândi Coriolanus. Ce te omora, în cele din urmă, dacă te îmbolnăveai de turbare? Nu mai puteai respira sau ţi se oprea inima? Orice-ar fi fost, cu cât i se întâmpla mai repede lui Jessup, cu atât era mai bine pentru toţi cei implicaţi. O dronă cu o sticlă cu apă apăru în arenă şi Lucy Gray ridică ochii ca să-i urmărească înaintarea şovăielnică. îşi trecu limba peste buze, în aşteptare. însă, când drona trecu pe deasupra capului lui Jessup, un tremur scutură trupul lui chinuit. O lovi cu o scândură şi drona se izbi de tribună. Apa scursă din sticla spartă mări agitaţia băiatului. Se trase înapoi, împiedicându-se de bănci, apoi se repezi direct spre Lucy Gray. La rândul ei, fata începu să urce iar. Coriolanus intră în panică. Tactica punerii dărâmăturilor între ea şi Jessup avea un oarecare merit, însă Lucy Gray risca să fie blocată acolo. Virusul îi afectase lui Jessup simţul echilibrului, dar, pe de altă parte, împrumutase trupului său puternic iuţeala nebuniei şi nimic nu-i distrăgea atenţia de la Lucy Gray. In afară de drona cu apa, se gândi Coriolanus. Apa. Un cuvânt răsări din străfundul memoriei sale. Un cuvânt de pe afişul care tapetase o vreme pereţii din Capitoliu. Hidrofobie. Frica de apă. Fiindcă nu mai puteau să înghită, victimele turbării îşi ieşeau din minţi la vederea ei. Degetele începură să i se mişte pe commanşetă, pregătindu-se să comande sticle cu apă. Poate, în cantitate destul de mare, reuşeau să1 sperie pe Jessup, punându-l pe fugă. Dacă era nevoie, avea să-şi golească astfel contul. Lysistrata îl opri, punându-şi mâna peste a lui. - Nu, lasă-mă pe mine. La urma urmei, e tributul meu. începu să comande sticlă după sticlă. Să trimită apă, ca să-l înnebunească pe Jessup. Faţa nu-i trăda aproape deloc sentimentele, însă o lacrimă, una singură, îi alunecă pe obraz şi îi atinse uşor colţul gurii înainte ca ea s-o şteargă. - Lyssie... Coriolanus nu-i mai spusese aşa de când erau micuţi. - Nu trebuie s-o feci. - Dacă Jessup nu poate câştiga, vreau să câştige Lucy Gray. Asta ar fi dorit el. Şi ea nu are cum să câştige dacă o omoară. Ceea ce s-ar putea întâmpla oricum. Pe ecran, Coriolanus văzu că Lucy Gray chiar ajunsese la strâmtoare. Avea piciorul stâng pe zidul înalt din partea din spate a arenei şi dreptul, pe peretele lateral, din sticlă groasă, al cabinei presei. încercă de mai multe ori să scape de Jessup, care continua s-o urmărească, dar el îşi schimba de fiecare dată direcţia, încolţind-o. Când ajunse la vreo şase metri de ea, Lucy Gray începu să-i vorbească, întinzând mâna într-un gest liniştitor. Asta îl opri, dar numai pentru scurtă vreme, după care începu iar să înainteze. Departe, în capătul opus al arenei, prima sticlă cu apă a Lysistratei, sau poate înlocuitoarea celei sparte, îşi începu zborul către tributuri. Drona părea mai stabilă şi se deplasa cu mai multă precizie pe traseul impus, ca şi mica flotilă care o urma. în clipa când zări dronele, Lucy Gray îşi încetă retragerea. Coriolanus o văzu bătându-se peste volanele de deasupra buzunarului cu pudriera de argint şi luă asta drept semn că înţelesese semnificaţia apei. Lucy Gray arătă către drone, strigând şi reuşi să-l facă pe Jessup să întoarcă repede capul. Jessup încremeni şi ochii i se bulbucară de teamă. Când dronele ajunseră destul de aproape, încercă să le plesnească, dar nu le nimeri. Când începură să elibereze sticlele cu apă, îşi pierdu pe deplin controlul. Nici măcar declanşarea unei explozii n-ar fi provocat o reacţie atât de puternică; sticlele care se izbeau zgomotos de scaunele din tribună îl aduseră în culmea nebuniei. Conţinutul uneia îi împroşcă mâna şi el se trase înapoi, de parcă ar fi fost acid. Ajunse pe culoarul dintre scaune şi o luă la fugă în jos, către centrul arenei, dar vreo zece drone sosiră şi începură să-l bombardeze. Fiind programate să-şi ducă încărcătura acolo unde se află tributul, n-avea cum să scape de ele. în timp ce alerga spre primul rând de locuri din tribună, piciorul i se agăţă de ceva, se împiedică şi căzu cu capul înainte, zburând peste zidul arenei şi aterizând pe teren. Zgomotul de oase rupte care însoţi impactul surprinse publicul. Nimerise într-unui dintre puţinele locuri cu sonorizare bună. Rămase întins pe spate, nemişcat, cu excepţia pieptului care îi tresălta. Sticlele căzură peste el în ploaie, în timp ce gura i se strâmbă, cu buzele supte, şi ochii fixau, fără să-l vadă, soarele strălucitor, care scânteia în apă. Lucy Gray coborî în fugă treptele şi se aplecă peste balustradă. - Jessup! El nu putu fece nimic altceva decât să-şi îndrepte privirea spre feţa ei. Coriolanus auzi cu greu şoapta Lysistratei: - Oh, nu-l lăsa să moară singur. Cântărind pericolul, Lucy Gray îşi îngădui să cerceteze câteva clipe arena pustie înainte de a coborî pe zidul surpat ca să ajungă lângă Jessup. Lui Coriolanus îi venea să mormăie dezaprobator - ea trebuia să plece de-acolo -, dar n-o putea fece cu Lysistrata alături. - N-o să-l lase, îşi asigură colega, amintindu-şi cum târâse Lucy Gray bârna aprinsă, căzută peste el. Nu-i stă în fire. - Mai am ceva bani, spuse Lysistrata, ştergându-şi ochii. O să trimit mâncare. Jessup o urmări cu privirea pe Lucy Gray când ea sări pe teren de la aproape un metru înălţime, dar el nu părea în stare să se mişte. Oare paralizase în urma căderii? Fata se apropie cu prudenţă şi îngenunche la distanţă, astfel încât braţele lui lungi să nu o poată atinge, îi vorbi, încercând să zâmbească. - Acum dormi, mă auzi, Jessup? Haide, e rândul meu să stau de pază. Ceva părea să aibă efect, poate vocea ei sau poate repetarea cuvintelor pe care i le mai spusese de atâtea ori în ultimele două săptămâni. Rigiditatea feţei lui dispăru şi buzele i se mişcară. - Aşa. Lasă-te furat de somn. Cum o să visezi dacă nu dormi? Se grăbi să vină lângă el şi îi puse o mână pe cap. - E în ordine. O să veghez asupra ta. Sunt aici. Nu mă mişc de-aici. Jessup rămase cu ochii la ea, în timp ce viaţa i se scurgea încet din trup şi pieptul îi încremenea. Lucy Gray îi netezi bretonul şi se lăsă pe călcâie. Oftă adânc şi Coriolanus simţi cât e de istovită. Scutură din cap, parcă încercând să se trezească, apoi înhăţă cea mai apropiată sdclă de apă, îi deşurubă dopul şi o bău din câteva înghiţituri. O goli şi pe a doua, şi pe a treia înainte de a se şterge la gură cu dosul palmei. Se ridică în picioare, îl cercetă pe Jessup cu privirea, apoi destupă încă o sticlă şi turnă apa peste faţa lui, spălând-o de spumă şi de salivă. Scoase din buzunar şervetul de olandă albă care căptuşise coşul de picnic adus de Coriolanus în noaptea dinaintea Jocurilor. Se aplecă şi închise cu delicateţe pleoapele lui Jessup cu marginea şervetului, pe care-l scutură apoi pentru a i-l aşterne pe faţă, ascunzându-i-o de ochii publicului. Pachetele cu mâncare trimise de Lysistrata căzură cu zgomot surd alături şi ea păru să se dezmeticească. Se grăbi să înşface bucăţile de pâine şi de brânză şi să le îndese în buzunare. Adună sticlele de apă în fustă, dar se opri brusc atunci când, în celălalt capăt al arenei,

apăru Reaper. Nu mai pierdu timpul, ci dispăru în cel mai apropiat tunel, cu tot cu darurile primite. Reaper o lăsă să plece, dar, în lumina din ce în ce mai slabă, veni să culeagă sticlele rămase. Se uită la Jessup, apoi plecă, lăsând cadavrul singur. Coriolanus luă asta drept un semn bun. Dacă tributurile îşi făceau un obicei din a aduna darurile celor ucişi, înlesneau otrăvirea plănuită. Insă nu avu prea mult timp să chibzuiască, pentru că Lepidus veni s-o intervieveze pe Lysistrata. - Oho! exclamă el. A fost ceva cu totul neprevăzut! Ştiai de turbare? - Sigur că nu! Altminteri aş fi alertat autorităţile, ca să poată testa ratonii din grădina zoologică, răspunse ea. - Cum? Vrei să spui că n-a adus-o din districte? se miră Lepidus. Lysistrata era sigură. - Nu, a fost muşcat aici, în Capitoliu. - în grădina zoologică? Lepidus păru să se îngrijoreze. -

Suntem mulţi cei care ne-am petrecut timpul acolo. Un raton mi-a trecut peste echipament, ştii, cotrobăind cu mânuţele alea ciudate şi...

Tu n-ai rabie, îl întrerupse Lysistrata cu fermitate. Lepidus îşi încovoie degetele, ca nişte gheare. - Mi-a atins lucrurile. - Ai întrebări despre Jessup? zise Lysistrata. - Jessup? Nu, nu m-am apropiat niciodată de el. Oh, ăăă, de fapt... Vrei să ne împărtăşeşti câteva dintre gândurile talei - Da, răspunse Lysistrata, inspirând adânc. Aş vrea să se ştie că Jessup a fost un om bun. S-a aruncat peste mine, ca să mă apere cu trupul lui, când au început să explodeze bombele în arenă. Nici măcar n-a fost un gest conştient. A făcut-o din reflex. Asta era el, în sufletul lui. Un protector. Nu cred că ar fi putut să câştige Jocurile, fiindcă ar fi murit străduindu-se s-o apere pe Lucy Gray. - Oh, ca un câine sau cam aşa ceva, încuviinţă Lepidus. Ca un câine cu adevărat bun. - Nu, nu ca un câine, îl contrazise Lysistrata. Ca o fiinţă omenească. Lepidus o privi lung, încercând să-şi dea seama dacă glumeşte. - Ei, Lucky, ceva nou pentru noi de la cartierul general? Camera îl surprinse pe Lucky trăgând cu dinţii de pieliţa îndărătnică a unei unghii. - Ce? Salut! Deocamdată, n-avem nicio veste de la conducere. Ce-ar fi să mai aruncăm o privire în arenă? Odată camera de televiziune îndreptată în altă parte, Lysistrata începu să-şi strângă lucrurile. - Nu pleca încă. Rămâi cu noi la cină, spuse Coriolanus. - Oh, nu, vreau doar să mă duc acasă. Dar îţi mulţumesc că ai fost aici, Coryo. Eşti un aliat bun. El o îmbrăţişă. - Ba tu eşti. Ştiu că nu ţi-a fost uşor. Ea oftă. - Ei, cel puţin am terminat cu asta. Ceilalţi mentori se adunară în jurul ei, spunându-i că s-a descurcat bine şi tot restul, apoi ea părăsi sala fără să aştepte plecarea elevilor spectatori. însă şi aceştia se retraseră curând şi, câteva minute mai târziu, cei zece mentori rămaşi în competiţie se pomeniră singuri. Acum, când era în joc Premiul Plinth, se priveau reciproc cu alţi ochi, fiecare sperând nu doar să dea învingătorul în Jocuri, ci să fie învingătorul. Probabil că exact la asta se gândiseră chiar atunci şi creatorii-de-joc, căci Lucky ocupă iar ecranul pentru o sumară trecere în revistă a tributurilor rămase şi a mentorilor lor. Imaginea se împărţi în două, arătând fotografiile celor zece perechi, însoţite, din afara cadrului, de vocea lui Lucky. Câţiva mentori murmurară dezaprobator când constatară că fuseseră preluate deloc măgulitoarele lor fotografii de pe legitimaţiile de elevi, însă Coriolanus se simţi uşurat văzând că nu-i apare fâţa plină de coji din prezent. Tributurile nu aveau fotografii oficiale, aşa că sub ochii publicului ajunseră cadre alese la întâmplare din tot ce se filmase începând cu ziua extragerii. Lista se derulă în ordinea numerică a districtelor, începând cu Urban-Teslee şi Io-Circ, perechile din Districtul 3. - Ne întrebăm cu toţii ce-or fi făcut cu dronele tributurile noastre din districtul tehnologiei, spuse Lucky. Apoi apărură Festus şi Coral, urmaţi de Persephone şi de Mizzen. - Tributurile din Districtul 4 sunt la înălţime acum, când am ajuns la ultimii zece! La vederea Laminei, pe bârna ei, şi a propriei sale fotografii, Pup ovaţiona până ce pe ecran se iviră Treech, jonglând la grădina zoologică, şi Vipsania. -

Iar favoriţii publicului, Lamina şi Pliny Harrington, sunt alături de Treech, băiatul din Districtul 7, şi de mentorul lui, Vipsania Sickle! Aşadar, districtele 3, 4 şi 7 au în competiţie ambele echipe! Să trecem acum la tributurile rămase singure.

O poză neclară a lui Wovey, ghemuită la grădina zoologică, lângă una a lui Hilarius, cu o erupţie urâtă de acnee. - Wovey, din Opt, cu Hilarius Heavensbee ca îndrumător! Fiindcă folosiseră un cadru din interviu, Tanner arăta mai bine când apăru împreună cu Domitia. - Băiatul din Zece abia aşteaptă să folosească tehnicile învăţate la abator! Pe urmă, Reaper, neînfricat în arenă, alături de o Clemensia fără cusur. - Iată un tribut pe care veţi dori probabil să-l reevaluaţi! Reaper din Unsprezece! In sfârşit, Coriolanus îşi văzu propria fotografie - nici excelentă, nici rea - alături de una superbă a lui Lucy Gray, cântând la interviu. - Iar premiul pentru cei mai populari merge la Coriolanus Snow şi Lucy Gray din Doisprezece! Cei mai populari? Era flatant, presupuse Coriolanus, dar nu deosebit de intimidant. însă nu conta. Popularitatea îi adusese lui Lucy Gray un morman de bani. Era vie, îşi potolise setea şi foamea şi avea provizii suficiente. Era de sperat că se poate ascunde până se subţiază rândurile celorlalţi. Pierderea lui Jessup, ca protector, era o lovitură, dar avea să-i fie mai uşor să se ascundă fără însoţitor. Coriolanus îi promisese că, în arenă, n-o să fie niciodată cu adevărat singură, că el o să fie cu ea tot timpul. Oare acum Lucy Gray ţinea în mână pudriera? Se gândea la el ca şi cum s-ar fi aflat lângă ea? Coriolanus îşi actualiză lista mentorilor, tăindu-i fără pic de plăcere pe Jessup şi pe Lysistrata. A X-a Ediţie a JOCURILOR FOAMEI REPARTIZAREA MENTORILOR DISTRICTUL 1 Băiat (Facet) Livia Cardcw Fată (Velverccn) Pahnyra Monty DISTRICTUL 2 Băiat (Marcus) Sejanus Plinth Fată (Sabyn) Florus Fricnd DISTRICTUL 3 Băiat (Circ) Io Jasper Fată (Trslee) Urban CanviUe DISTRICTUL 4 Băiat (Mizzen) Persephone Price Fată (Coral) Festus Creed DISTRICTUL 5

Băiat (Hy) Dcnnis Fling Fată (Sol) Iphigenia Moss DISTRICTUL 6 Băiat (Otto) Apollo Ring Fată (Ginnee) Diana Ring DISTRICTUL 7 Băiat (Treech) Vipsania Sickle Fată (Lamina) Pliny Harrington DISTRICTUL 8 Băiat (Bobbin) Juno Phipps Fată (Wovey) Hilarius Heavensbee DISTRICTUL 9 Băiat (Panlo) Gaius Brecn Fată (Sheafl Androcles Andcrson DISTRICTUL 10 Băiat (Tmner) Domitia Whimsiwick Fată (Brandy) Arachne Crane DISTRICTUL 11 Băiat (Reaper) Clemensia Dovecote Fată (Dill) Felix RavinstiU DISTRICTUL 12 Băiat (Jessup) Lysistrata Vickers Fată (Lucy Gray) Coriolanus Snow Grupul se micşorase considerabil, dar mulţi dintre cei rămaşi erau greu de înfrânt. Reaper, Tanner, ambele tributuri din Districtul 4... şi cine putea şti ce pune la cale perechea de copilaşi deştepţi din Districtul 3? Când cei zece mentori se adunară ca să se înfrupte dintr-o delicioasă tocană de miel cu prune uscate, Coriolanus simţi lipsa Lysistratei. Fusese singurul lui aliat real, aşa cum fusese şi Jessup pentru Lucy Gray. După masă, se aşeză între Festus şi Hilarius, străduindu-se din greu să nu adoarmă. Pe la ora nouă, fiindcă după moartea lui Jessup nu se mai întâmplase nimic remarcabil, li se spuse că pot pleca, dar primiră ordin să se întoarcă foarte devreme a doua zi. Drumul pe jos până acasă era o perspectivă care îl speria, dar îşi aminti de a doua fisă primită de la Tigris şi, recunoscător, se urcă într-un troleibuz, care îl lăsă la numai un cvartal distanţă de casă. Mamaiestoasa se dusese la culcare, însă Tigris îl aştepta în dormitorul lui, din nou în haina de blană a mamei ei. Coriolanus se prăbuşi pe o sofa joasă, la picioarele ei, ştiind că îi e dator cu o explicaţie despre cele petrecute în arenă. Ezita, şi nu numai din cauza oboselii. Ştiu că vrei să-ţi povestesc ce s-a întâmplat azi-noapte, îi spuse, dar mi-e frică s-o fâc. Mă tem că s-ar putea să ai necazuri pentru că

-

ştii. E în ordine, Coryo. Cămaşa ta mi-a povestit în mare parte. Tigris luă de pe podea cămaşa purtată de el în noaptea precedentă. - Ştii, mie hainele îmi vorbesc. Tigris netezi cămaşa în poală şi începu o reconstituire a ororilor trăite de el în cursul nopţii, mai întâi ridicând mâneca, unde era despicătura pătată de sânge. - Aici. Aici te-a tăiat cuţitul. Degetele ei se mişcară de-a lungul rupturii din material. Sfâşieturile astea mici, ca şi felul în care a pătruns murdăria prin ele îmi spun că ai alunecat - sau poate ai fost târât -, ceea ce se

-

potriveşte cu zgârietura de pe bărbia ta şi cu sângele de pe guler. Tigris atinse linia gâtului, apoi trecu mai departe. Uitându-mă la cealaltă mânecă şi având în vedere cum s-a sfâşiat, aş spune că te-ai agăţat în sârmă ghimpată. Probabil la baricadă.

-

Dar sângele ăsta de aici, cel împroşcat pe manşetă... nu cred că e al tău, cred că acolo ai fost nevoit să faci ceva cu adevărat groaznic. Coriolanus se uită la sânge şi simţi impactul scândurii cu capul lui Bobbin. - Tigris... Ea îşi frecă tâmpla. Şi mă tot întreb cum s-a ajuns la asta. Sunt uimită că micul meu văr, care n-ar fi făcut rău nici măcar unei muşte, a ajuns să lupte în

-

arenă ca să-şi apere viaţa. Era ultima discuţie din lume pe care îşi dorea s-o poarte atunci. - Nu ştiu. N-am avut de ales. - Ştiu asta. Bineînţeles că ştiu. Tigris îl cuprinse cu braţele. - Numai că detest ce-ţi fâc ei acum. - Sunt bine, spuse el. N-o să mai dureze mult. Şi, chiar dacă nu câştig, am toate şansele să primesc un fel de premiu. Serios, cred că lucrurile se vor schimba în bine. - Sigur. Da. Nu mă îndoiesc. Zăpada cade întotdeauna deasupra, încuviinţă ea. Dar privirea o trăda. - Ce e? întrebă el. Ea clătină din cap. - Haide, ce e? - Voiam să-ţi spun după Jocurile Foamei... Tigris amuţi. - Dar acum trebuie s-o faci, insistă el. Sau o să-mi imaginez cele mai cumplite lucruri cu putinţă. Te rog, spune-mi. - O să găsim o soluţie. Ea dădu să se ridice. - Tigris. Coriolanus o trase înapoi. -Cee? Ea îşi strecură şovăind mâna în buzunarul hainei, scoase o scrisoare care purta ştampila Capitoliului şi i-o întinse. - înştiinţarea de plată a venit azi. Nu era nevoie să-i dea amănunte. Expresia feţei ei spunea totul. Fără bani pentru impozit şi neavând de unde să împrumute, familia Snow era pe punctul să-şi piardă casa. Coriolanus refuzase să accepte existenţa impozitului, insă acum realitatea mutării familiei sale îl izbi cu puterea unui camion. Putea să-i spună adio singurului cămin pe care-l avusese vreodată? Mamei lui, copilăriei lui, minunatelor amintiri despre viaţa dinainte de război? Acele patru ziduri nu numai că-i ţinuseră familia la adăpost de lume, dar protejaseră şi legenda bogăţiei asociate cu numele Snow. Dintr-o lovitură, urma să-şi piardă locuinţa, istoria şi identitatea.

Aveau şase săptămâni la dispoziţie până la plată. Şase săptămâni în care să adune echivalentul venitului lui Tigris pe un an. Cei doi veri încercară să evalueze lucrurile pe care mai puteau să le vândă, dar, chiar dacă ar fi renunţat la toată mobila şi la toate suvenirele, n-ar fi reuşit să acopere, în cel mai bun caz, decât impozitul pe câteva luni. Iar înştiinţările de plată ar fi continuat să vină, lună de lună, cu precizie matematică. Aveau nevoie de toate sumele strânse din vânzări, oricât ar fi fost de neînsemnate, ca să închirieze o nouă locuinţă. Evacuarea pentru neplata impozitelor trebuia evitată cu orice preţ; ruşinea publică ar fl fost prea mare, prea persistentă. Aşa că era necesar să treacă la acţiune. - Ce-o să facem? întrebă Coriolanus. - Nimic, înainte de încheierea Jocurilor Foamei. Trebuie să te concentrezi asupra lor ca să poţi lua Premiul Plinth, sau măcar un altul. O să am eu grijă de asta. Ii aduse o cană de lapte fierbinte, amestecat cu sirop de porumb şi îl mângâie pe capul care îi zvâcnea de durere, până ce adormi. Coriolanus avu vise violente, tulburătoare, care reluau cele petrecute în arenă, şi îl trezi obişnuita intonare a imnului. Giuvaier al Panemului, Puternic oraş, Ca nou străluceşti prin ani ce se-adună. Oare mamaiestoasa avea să cânte şi peste o lună sau două, în locuinţa lor închiriată? Sau avea să se simtă prea umilită ca să-şi mai înalţe glasul? Oricât ar fi luat el până atunci în râs recitalul ei matinal, gândul ăsta îl întristă. Când se îmbrăca, îşi simţi pielea zvâcnind în jurul copcilor de pe braţ şi îşi aduse aminte că trebuie să treacă pe la Citadelă pentru o verificare. Pe faţa jupuită avea coji de un roşu întunecat, dar umflăturile se micşoraseră. Şi le tampona cu pudra mamei, care nu reuşi să le acopere, însă parfumul ei îi oferi alinare. Deznădăjduita lor situaţie financiară îl făcu să accepte fară ezitare fisele oferite de Tigris. De ce să se zgârcească la nişte mărunţiş, când bancnote de mare valoare nu mai văzuseră de atâta vreme? în troleibuz, îşi înghiţi cu noduri biscuiţii săraţi, unşi cu unt de nuci, încercând să nu-i compare cu chiflele pregătite de mami pentru micul dejun. îi trecu prin minte că, fiindcă îl salvase pe Sejanus, familia Plinth le-ar fi putut da bani cu împrumut sau l-ar fi putut plăti ca să păstreze tăcerea, însă mamaiestoasa n-ar fi îngăduit niciodată aşa ceva, iar ideea ca un Snow să se umilească în faţa unui Plinth era inacceptabilă. Dar Premiul Plinth era o ţintă uşoară şi un câştig echitabil şi Tigris avea dreptate. Următoarele câteva zile aveau să-i hotărască viitorul. La Academie, cei zece mentori îşi băură ceaiul şi se pregătiră să apară în faţa camerelor. De la o zi la alta, li se acorda tot mai multă atenţie. Creatorii-de-joc trimiseseră o machieuză, care reuşi să umbrească juliturile lui Coriolanus şi să dea sprâncenelor lui o oarecare formă. Nimeni nu părea să aibă chef să discute despre Jocuri, cu excepţia lui Hilarius Heavensbee, care nu era în stare să vorbească despre nimic altceva. - Pentru mine e altfel, spuse el. Mi-am verificat azi-noapte lista. De când sunt în arenă, toate tributurile încă în Jocuri au primit mâncare sau măcar apă. în afară de nevăzuta Wovey. Oare unde e? De unde ştim că nu s-a încovrigat pe undeva şi că n-a murit într- unui dintre tunelurile alea? Poate e deja moartă, iar eu stau aici ca un dobitoc, jucându-mă cu commanşeta! Coriolanus ar fi vrut să-i spună să tacă, fiindcă alţii au probleme reale şi avu grijă să se aşeze pe ultimul rând, lângă Festus, care era captivat de o discuţie cu Persephone. Flickerman începu emisiunea cu o recapitulare a tributurilor rămase şi îl invită pe Lepidus să le dea mentorilor posibilitatea să comenteze. Lui Coriolanus, primul chemat în faţa camerei de televiziune, i se ceru părerea despre panica stârnită de Jessup. El ţinu să o felicite pe Lysistrata pentru sclipitoarea abordare a situaţiei create de rabie şi îi mulţumi pentru generozitatea de care dăduse dovadă în ultimele minute ale vieţii lui Jessup. Se întoarse către locul unde stăteau mentorii ieşiţi din competiţie, o rugă să se ridice în picioare şi invită spectatorii s-o aplaude. Aceştia nu numai că dădură curs invitaţiei, dar cel puţin jumătate dintre ei se şi ridicară de pe scaune şi, cu toate că Lysistrata părea jenată, Coriolanus se gândi că, de fapt, ei puţin îi pasă. Coriolanus continuă, subliniind că speră să-i poată mulţumi aşa cum se cuvine îndeplinind predicţia ei despre victoria unui tribut din Districtul 12, şi anume a lui Lucy Gray. Cei prezenţi îşi puteau da singuri seama cât de isteaţă fusese fata lui. Şi nimeni nu trebuia să uite cum stătuse alături de Jessup până la sfârşit. Din nou, o atitudine la care te aşteptai din partea unei fete din Capitoliu, dar ce se putea spune când se purta astfel cineva din districte? Era un aspect la care merita să meditezi, să observi în ce măsură sunt Jocurile Foamei o răsplată a caracterului învingătorului, în ce măsură îi reflectă valoarea. Probabil că reuşi să atingă o coardă sensibilă a publicului, căci commanşeta lui ţiui imediat de mai bine de zece ori. O ridică spre cameră şi le mulţumi sponsorilor generoşi. Incapabil să mai suporte atâta atenţie acordată lui Coriolanus, Pup îşi îndreptă spatele şi spuse cu voce sonoră: - Aş fiice bine să-i trimit Laminei micul dejun! Comandă imediat un potop de mâncare şi de sticle cu apă. Nimeni nu putea concura cu el, fiindcă Lamina era singurul tribut aflat la vedere, şi astfel Pup deveni iarăşi enervant. Coriolanus remarcă, satisfăcut, că dinspre commanşeta rivalului său nu se mai auzi niciun ţiuit. Ştiind că n-o să mai fie chemat din nou în faţa camerei în timpul intervievării celorlalţi, Coriolanus mimă interesul, dar abia dacă îi asculta lăudându-şi tributurile. Ideea abordării bătrânului Strabo Plinth pentru bani - nu şantajândul, fireşte, dar oferindu-i ocazia să-şi exprime oficial mulţumirea printr-un dar - nu-i dădea pace. Ce-ar fi fost să treacă pe la familia Plinth ca să se intereseze de sănătatea lui Sejanus? Tăietura de la piciorul lui era o rană urâtă. Dar ce-ar fi fost să treacă pur şi simplu pe acolo şi să vadă ce se întâmplă? Lucky o întrerupse pe Io, care îşi dădea cu părerea despre ce-ar fi putut face Circ cu o dronă: Ei bine, dacă diodele emiţătoare de lumină din componenţa dronei nu sunt stricate, ar putea s-o transforme într-un soi de lanternă, ceea ce i-ar oferi un mare avantaj pe timpul nopţii. Flickerman atrase atenţia publicului asupra apariţiei lui Reaper, care ieşise din baricadă. Lamina, care adunase apa, pâinea şi brânza aduse de vreo şase drone, îşi înşirase proviziile cu grijă pe bârnă. Abia dacă îi dădu atenţie lui Reaper, însă el se îndreptă hotărât spre ea. Arătă în sus, către soare şi apoi către faţa ei. Coriolanus observă pentru prima oară preţul plădt de Lamina pentru zilele lungi petrecute sub cerul liber. Avea arsuri urâte, nasul i se jupuia. Dacă te uitai mai bine, vedeai că şi partea de deasupra a labelor picioarelor ei desculţe e roşie. Reaper arătă spre mâncarea ei. Lamina îşi frecă talpa, părând să cântărească oferta, oricare ar fi fost. Continuará o vreme să negocieze, apoi dădură amândoi din cap, declarându-se de acord. Reaper traversă arena în fugă şi se căţără până la steagul Panemului. îşi scoase cuţitul lung şi îl înfipse în ţesătura groasă. în rândurile celor din sală se auziră obiecţii zgomotoase. Nesocotirea sanctităţii steagului naţional îi cutremura. Când cuţitul lui Reaper prinse să înainteze, tăind o bucată de dimensiunea unei păturici, tulburarea crescu. Cu siguranţă că aşa ceva nu putea fi trecut cu vederea. Fără îndoială că urma să fie pedepsit cumva. Dar nimeni nu vedea sub ce formă anume, dat fiind că pedeapsa cea mai cumplită era să fii aruncat în Jocurile Foamei. Lepidus se îndreptă grăbit spre Clemensia, s-o întrebe ce părere are despre purtarea tributului său. - Ei bine, e o mişcare stupidă, nu-i aşa? Cine o să-l mai sponsorizeze acum? - Nu s-ar zice că are vreo importanţă, fiindcă oricum nu-l hrăneşti, comentă Pup. - O să-l hrănesc când faptele lui vor dovedi că-şi merită hrana, ripostă ea. Oricum, cred că azi te-ai ocupat tu de asta. Pup se încruntă. -Eu? Clemensia arătă spre ecran. Reaper alerga înapoi, către bârnă. Urmă o altă negociere între el şi Lamina. După ceea ce păru să fie o numărătoare până la trei, Reaper aruncă în sus bucata de steag strânsă ghemotoc, iar fata lăsă o bucată de pâine să cadă. Steagul nu ajunse destul de sus ca ea să-l prindă. Negocierile continuará. Când, după mai multe încercări, Reaper izbuti în sfârşit să azvârle steagul la o înălţime suficientă, Lamina îl răsplăti cu o bucată de brânză. Nu era o alianţă oficială, dar trocul părea să creeze o oarecare legătură între ei. în timp ce Lamina scutură steagul şi îşi acoperi capul cu el, Reaper se rezemă de un stâlp şi mâncă pâinea şi brânza. Cei doi nu-şi mai vorbiră; rămaseră amândoi relativ liniştiţi şi, când în capătul opus al arenei apăru haita, Lamina arătă într-acolo. Reaper o privi dând din cap a mulţumire, apoi se retrase în spatele baricadei. Coral, Mizzen şi Tanner se aşezară în tribună şi mimară că mănâncă. Festus, Persephone şi Domitia se grăbiră să le facă pe plac şi cele trei tributuri împărţiră pâinea, brânza şi merele lăsate de drone să cadă lângă ei. în studio, Lucky îl adusese pe Jubilee, papagalul său, şi îşi petrecu câteva minute încercând să-l convingă să-i spună decanului Highbottom „Salut, frumosule!". Pasărea, o creatură tristă în mijlocul unui câmp de luptă, se cocoţă pe încheietura mâinii lui Lucky fară să scoată vreun cuvânt, iar decanul îşi încrucişă braţele şi rămase în aşteptare. - Oh, spune odată! „Salut, frumosule! Salut, frumosule!" - Nu cred că vrea, Lucky, rosti decanul într-un târziu. Probabil că nu mă găseşte deloc frumos. - Ce? Ha! Nuuu! Pur şi simplu e timid în prezenţa străinilor. îi întinse pasărea. - Vreţi să-l ţineţi? Highbottom se feri. -Nu. Lucky îl trase pe Jubilee la pieptul lui şi îi mângâie penele cu vârful degetului. - Aşadar, domnule decan Highbottom, ce concluzie trageţi după toate? - Toate... ce? - Toate acestea. Toate chestiile diferite care se petrec în Jocurile Foamei. Lucky facu un gest larg. - Toate! - Ei bine, remarc interacţiunea apărută acum în cadrul Jocurilor, răspunse Highbottom. Lucky dădu din cap aprobator. - Interacţiune. Continuaţi. - Chiar de la început. Ba chiar de mai înainte. Atacul cu bombe din arenă n-a eliminat doar o parte din participanţi, ci a schimbat şi peisajul, adăugă decanul. - A schimbat peisajul, repetă Lucky.

- Da. Acum avem baricada. Bârna. Acces în tuneluri. E o arenă nouă-nouţă şi asta determină tributurile să se poarte cu totul diferit, explică Highbottom. - Şi avem drone! exclamă Lucky. - Exact. Acum spectatorii sunt jucători activi. Decanul înclină capul spre Lucky. - Şi ştii ce înseamnă asta. - Ce? întrebă Lucky. Decanul îi răspunse vorbind rar, ca şi cum s-ar fi adresat unui copil foarte mic. - înseamnă că suntem cu toţii împreună în arenă, Lucky. Lucky se încruntă. - Ei, nu prea înţeleg cum vine asta. Highbottom se bătu cu degetul arătător în tâmplă. - Gândeşte-te. - Salut, frumosule! ţipă strident Jubilee, cu deznădejde. - Oh, ia te uită! V-am spus eu, nu-i aşa? cârâi Lucky. - Ai spus, recunoscu decanul. Şi totuşi, a fost ceva neaşteptat. Până la prânz nu se mai întâmplă nimic. Lucky prezentă buletinul meteorologic luând districtele pe rând, cu prezenţa lui Jubilee ca stimulent suplimentar, dar papagalul refuză să scoată vreun cuvânt, aşa că Lucky începu să vorbească în locul lui, cu voce piţigăiată. - Cum e vremea în Districtul 12, Jubilee? - La ei e zăpadă, Lucky. - Zăpadă în luna iulie, Jubilee? - Coriolanus Snow! Când camera se întoarse spre el ca să-i vadă reacţia, Coriolanus ridică degetul mare în semn de aprobare. Nu-i venea să creadă că asta era viaţa lui. Prânzul îl dezamăgi, fiindcă aveau în meniu sandviciuri cu unt de nuci, iar el mâncase deja aşa ceva la micul dejun. Dar mâncă şi acum, fiindcă mânca tot ce era gratis şi fiindcă trebuia să se menţină în formă. Prin sală trecu un murmur, semn că pe ecran se întâmpla ceva, şi Coriolanus se grăbi să se întoarcă la locul lui. Poate apăruse Lucy Gray? Ea nu se vedea, dar haita ieşi din toropeala de dimineaţă şi îşi stabilea un scop. Cei trei traversară arena şi se opriră chiar sub grinda Laminei. La început ea nu se sinchisi, dar deveni atentă când Tanner lovi unul dintre stâlpi cu lama unei săbii. Se îndreptă de spate, studie haita şi probabil simţi că atmosfera se schimbase, fiindcă îşi scoase cuţitul şi securea şi le lustrui cu steagul. După o scurtă discuţie, în timpul căreia tributurile din Districtul 4 îşi abandonară tridentele în mâinile lui Tanner, haita se despărţi. Coral şi Mizzen se îndreptară fiecare spre unul dintre cei doi stâlpi metalici care susţineau bârna, iar Tanner se plasă chiar sub Lamina, cu cele două tridente. Ţinând cuţitele în dinţi, Coral şi Mizzen dădură din cap unul către altul şi începură să urce, fiecare pe stâlpul lui. Festus se foi pe scaun. - Trecem la fapte. - Nu vor reuşi niciodată, spuse Pup, agitat. - Sunt antrenaţi să lucreze pe corăbii. Ca parte a instruirii, se urcă pe funii, sublinie Persephone. - Pe greement, adăugă Festus. - Da, am înţeles. La urma urmei, tata e comandantul flotei, replică Pup. Căţăratul pe frânghie e altceva. Stâlpii ăştia seamănă mai degrabă cu copacii. însă Pup călcase pe toată lumea pe nervi, aşa că până şi mentorii rămaşi fără tribut în competiţie păreau dornici să comenteze. - Ce zici de catarge? întrebă Vipsania. - Sau de catargele de steag? se amestecă Urban. - Nu vor reuşi, conchise Pup. Perechii din Districtul 4 îi lipsa eleganţa mişcărilor Laminei, dar cei doi urcau, împingându-se tot mai sus şi mai sus. Tanner îi coordona, spunându-i lui Coral să aştepte când Mizzen rămânea în urmă. -

Uitaţi-vă, se sincronizează ca să ajungă în acelaşi moment, spuse Io. O silesc să se lupte cu unul dintre ei, răstimp în care celălalt va urca pe bârnă.

-

Aşa că o să-l omoare pe unul şi o să coboare, spuse Pup.

-

Jos o aşteaptă Tanner, îi reaminti Coriolanus.

-

Ei, ştiu asta! ripostă Pup. Ce-aţi vrea să fâc? Nu e ca şi cum ar fi turbaţi, ca să rezolv totul uşor trimiţând nişte apă!

-

Ţie nu ţi-ar fi trecut niciodată aşa ceva prin cap, zise Festus.

Bineînţeles că mi-ar fi trecut, se răsti Pup. Tăceţi odată! Toţi! Se lăsă liniştea, în primul rând pentru că atât Coral, cât şi Mizzen erau aproape în vârf. Lamina întorcea capul când într-o parte, când în alta, ca să decidă cu cine să se lupte. Până Ia urmă se îndreptă spre Coral. - Nu, nu fata, băiatul! exclamă Pup, sărind în picioare. Acum o să fie nevoită să se lupte cu băiatul pe bârnă. - Şi eu aş face la fel. N-aş vrea să mă lupt cu fata aia, acolo, sus, comentă Domitia şi câţiva mentori murmurară aprobator. - Nu? întrebă Pup, cântărind din nou situaţia. Poate că ai dreptate. Lamina ajunse în capătul bârnei şi, fară nicio ezitare, îşi avântă securea în jos, spre Coral, ratându-i scalpul, dar retezându-i o şuviţă de păr. Coral se retrase, coborând un metru, dar Lamina continuă să încerce s-o lovească, parcă vrând să-şi demonstreze hotărârea. După cum era de aşteptat, asta îi dădu timp lui Mizzen să urce pe bârnă, dar tridentul aruncat de Tanner urcă până la două treimi din înălţimea stâlpului şi recăzu pe pământ. Lamina mai încercă o dată s-o lovească pe Coral, apoi se grăbi către Mizzen. El nu avea nici pe departe siguranţa ei la mersul pe bârnă şi reuşi să facă doar câţiva paşi ezitanţi, înainte ca Lamina să se repeadă spre el. Tanner se descurcă mai bine la a doua aruncare, dar tridentul se izbi de partea de dedesubt a grinzii, ricoşă şi ateriză în ţărână. Mizzen se ghemuise încercând să-l prindă, dar se îndreptă exact când ajunse Lamina în dreptul lui, lovindu-l cu partea plată a securii în lateralul genunchiului. Forţa izbiturii îi dezechilibră pe amândoi. Ea se redresă încălecând pe bârnă, însă el căzu, scăpând cuţitul şi abia reuşind să se agaţe de grindă cu un braţ. Până şi sistemul de sunet al arenei captă strigătul războinic al lui Coral în clipa când se văzu pe grindă. Tanner alergă spre ea şi reuşi să arunce tridentul până în raza de acţiune a mâinii ei. Uşurinţa cu care Coral îl înhăţă din zbor le smulse spectatorilor din Capitoliu exclamaţii admirative. Lamina aruncă o privire spre Mizzen, dar, neajutorat cum era în acel moment, el nu reprezenta o ameninţare imediată, aşa că ea se întoarse şi se propti bine pe picioare în aşteptarea atacului lui Coral. Lamina îşi ţinea mai bine echilibrul, însă arma lui Coral lovea la distanţă mai mare. După ce Lamina izbuti să-i blocheze cu securea primele împunsături, Coral făcu o mişcare sinuoasă cu tridentul, răsucindu-l pentru a-i distrage atenţia adversarei sale, apoi i-l înfipse în pântec. Coral eliberă arma şi se retrase un pas, folosindu-şi cuţitul ca acoperire, dar nu avu nevoie de el. Lamina căzu de pe bârnă şi impactul cu solul o ucise. - Nu! strigă Pup şi cuvântul reverberă în sala Heavensbee. încremeni câteva clipe, apoi îşi luă scaunul şi părăsi zona mentorilor, ignorând microfonul întins spre el de Lepidus. îşi trânti scaunul lângă al Liviei şi ieşi din sală cu paşi mari. Coriolanus se gândi că face eforturi ca să nu plângă. Coral înaintă spre Mizzen şi rămase deasupra lui o secundă deconcertantă, în care Coriolanus se întrebă dacă n-are cumva intenţia să- i desprindă braţul de grindă cu o lovitură de picior, trimiţându-l după Lamina. însă ea se aşeză pe bârnă, îşi încrucişă picioarele ca să se susţină şi îl săltă la loc sigur. Securea îi vătămase genunchiul, dar era greu de spus în ce măsură. Pe jumătate alunecă şi pe jumătate coborî pe stâlp, urmat imediat de Coral, care ridică de pe pământ tridentul nefolosit, abandonat acolo de Tanner. Mizzen se sprijini de stâlp şi îşi inspectă genunchiul. După ce execută un soi de dans deasupra corpului Laminei, Tanner se grăbi spre ei. Mizzen zâmbi larg şi ridică braţele pentru a bate palma cu el în semn de victorie. Tanner abia apucase să-l atingă, când Coral îi înfipse al doilea trident în spate. Tanner se înclină spre Mizzen care, proptit de stâlp cum stătea, îl împinse înapoi. Tanner se răsuci, lovind zadarnic cu o mână în spate, ca şi cum ar fi vrut să smulgă tridentul, căci dinţii ascuţiţi ai acestuia se înfipseseră adânc. Căzu în genunchi, cu o expresie mai degrabă îngrijorată decât şocată, după care se prăbuşi cu faţa în ţărână. Mizzen îl ucise cu o lovitură de cuţit în ceafă. Pe urmă se întoarse şi se rezemă de stâlp, în timp ce Coral rupse o fâşie din steagul Laminei şi începu să-i bandajeze genunchiul. în studio, faţa lui Lucky se schimonosi într-o imitaţie caraghioasă a şocului. - Aţi văzut ce-am văzut şi eu? Domitia îşi adună în tăcere lucrurile; buzele strânse îi trădau dezamăgirea. Dar, când Lepidus împinse microfonul spre ea, vorbi cu calm şi detaşare. -

E o surpriză. Credeam că Tanner ar putea să câştige. Şi probabil că ar fi câştigat dacă nu l-ar fi trădat aliaţii lui. Cred că asta este ideea de bază: fii atent în cine ai încredere.

-

în arenă şi în afara ei, adăugă Lepidus, dând din cap cu aerul unui înţelept.

Oriunde, încuviinţă Domitia. Ştii, Tanner a fost un om foarte bun la suflet. Iar Districtul 4 a profitat de asta. Aruncă o privire tristă către Flavius şi Persephone, sugerând că acest fapt se răsfrânge negativ asupra lor, iar Lepidus pocni dezaprobator din limbă. -

E unul dintre multele lucruri pe care le-am învăţat ca mentor la Jocurile Foamei. O să preţuiesc întotdeauna experienţa câştigată aici, iar tuturor mentorilor rămaşi în Joc le doresc mult noroc.

Bine spus, Domitia. Cred că tocmai le-ai arătat colegilor tăi mentori cum să pierzi cu eleganţă, încheie Lepidus. Lucky? Imaginea se schimbă, pe ecran apăru Lucky, încercând să-l momească pe Jubilee cu un biscuit ca să coboare de pe candelabru. - Ce e? Vrei să vorbeşti cu celălalt? Cum îl cheamă? Puştiul comandantului? - A refuzat să comenteze, spuse Lepidus. - Ei, atunci să ne întoarcem la spectacol! strigă Lucky. însă, deocamdată, spectacolul se încheiase. Coral termină de bandajat genunchiul lui Mizzen şi recuperă tridentele, smulgându-le din trupurile victimelor. Apoi, împreună cu Mizzen, care şchiopăta, traversă fară grabă arena, către tunelul lor preferat. Satyria veni să le ceară mentorilor să-şi rearanjeze scaunele pe două rânduri de câte patru. Io, Urban, Clemensia şi Vipsania, în fâţă. Coriolanus, Festus, Persephone şi Hilarius, în spate. Jocul scaunelor muzicale continua. Poate că pentru Jubilee postura de marionetă a lui Lucky devenea prea umilitoare, fiindcă refuză să coboare de pe candelabru. însă Lucky beneficie din plin de sprijinul reporterilor din sala Heavensbee şi din faţa arenei, unde mulţimea se împărţise în grupuri care ovaţionau un tribut sau altul. în echipa lui Lucy Gray, atât tinerii, cât şi bătrânii, atât bărbaţii, cât şi femeile aveau reprezentanţi numeroşi; exista chiar şi o mână de avocşi, dar ei nu prea contau, fiindcă fuseseră aduşi ca să ţină pancarte. Coriolanus îşi dorea ca Lucy Gray să poată vedea cât de mulţi oameni o îndrăgesc. îşi dorea să ştie şi cum pledează el pentru ea. Deveni mai activ, abordându-l pe Lepidus în perioadele de acalmie şi ridicând-o în slăvi pe Lucy Gray. Ca urmare, darurile sponsorilor atinseră un nou record şi el căpătă convingerea că o poate hrăni o săptămână. Acum chiar nu mai avea altceva de făcut decât să se uite şi să aştepte. Treech apăru suficient timp cât să înhaţe securea Laminei şi să-l hrănească Vipsania. Teslee recupera încă o dronă căzută şi primi ceva mâncare de la Urban. Nu se mai întâmplă mare lucru până către sfârşitul amiezii, când Reaper ieşi din baricadă, frecându-se somnoros la ochi. Părea că nu pricepe scena pe care o avea în faţa ochilor, cu trupul înjunghiat al lui Tanner şi mai ales cu al Laminei. Se învârti în jurul lor, o săltă pe Lamina, o duse acolo unde zăceau Bobbin şi Marcus şi îi aşeză pe toţi trei unul lângă altul. Dădu ocol grinzii o vreme, apoi îl trase pe Tanner lângă Lamina. în următoarea oră, o cără mai întâi pe Dill şi apoi pe Sol, adăugându-le la morga lui improvizată. Doar Jessup rămase deoparte. Lui Reaper îi era teamă, probabil, să nu se molipsească de rabie. îi aranjă frumos pe ceilalţi şi alungă muştele adunate. Luă o scurtă pauză, căzu pe gânduri, apoi se duse să taie o altă bucată de steag, pe care o întinse peste trupurile lor, stârnind un nou val de furie în rândurile publicului scandalizat din sală. Pe urmă luă bucata de steag folosită de Lamina, o scutură şi şi-o legă peste umeri ca o capă. Asta păru să-l inspire, fiindcă prinse a se roti încet, uitându-se în spate ca să vadă capa fluturând în urma lui. Pe urmă începu să alerge, cu braţele întinse şi cu steagul unduind în lumina soarelui. Obosit de activităţile zilei, se urcă într-un târziu în tribune şi aşteptă. - Oh, pentru numele Cerului, hrăneşte-l, Clemmie! răbufni Festus. - Vezi-ţi de treaba ta! îl repezi Clemensia. - N-ai inimă! îi spuse Festus. - Sunt un bun gospodar. Jocurile Foamei ar putea să dureze multă vreme. Clemensia se uită la Coriolanus cu un zâmbet răutăcios. - Şi nu înseamnă că l-am abandonat. Coriolanus se gândi s-o invite să-l însoţească în Citadelă, unde trebuia să se prezinte. I-ar fl plăcut să nu fie singur, iar ea ar fi putut să-şi viziteze şerpii. La ora cinci, odată cu trimiterea acasă a elevilor spectatori, cei opt mentori rămaşi se adunară pentru câte o porţie de tocană cu carne de vită şi câte o prăjitură. Coriolanus n-ar fi putut spune că simte lipsa Domitiei şi cu siguranţă nu pe a lui Pup, dar îi lipsea tamponul amortizor pe care aceştia îl formau între el şi cei de soiul Clemensiei, al Vipsaniei şi al lui Urban. Chiar şi Hilarius, cu tristele lui poveşti despre apartenenţa la clanul Heavensbee, devenise obositor. Pe la ora opt, când Satyria le îngădui să plece, porni glonţ spre uşă, sperând că nu e prea târziu ca să i se verifice starea braţului. Paznicii Citadelei îl recunoscură şi, după ce îi percheziţionară geanta pentru cărţi, i se îngădui s-o păstreze şi să coboare în laborator fără escortă. Se rătăci, dar reuşi în final să ajungă în clinică, unde aşteptă o jumătate de oră până ce apăru o doctoriţă. îi verifică semnele vitale, îi examină copcile, care îşi făceau bine treaba, apoi îi spuse să mai aştepte. Atmosfera din laborator deborda de o energie ieşită din comun. Paşi grăbiţi, voci ridicate, ordine imperative. Coriolanus ciuli urechea, dar nu reuşi să-şi dea seama care e cauza activităţii intense. Auzi cuvintele arenă şi Jocuri nu doar o dată şi se întrebă care poate fi legătura. Când apăru în sfârşit, dr. Gaul se mulţumi să-i inspecteze sumar copcile. - Mai e nevoie de câteva zile, confirmă ea. Spune-mi, domnule Snow, l-ai cunoscut pe Gaius Breen? - Dacă l-am cunoscut? întrebă Coriolanus, sesizând imediat timpul trecut. Da. Suntem colegi de clasă. Ştiu că şi-a pierdut picioarele în arenă. E... - E mort. Complicaţii, ca urmare a atacului cu bombe, spuse dr. Gaul. - Oh, nu! Lui Coriolanus îi venea greu să priceapă sensul cuvintelor. Gaius, mort? Gaius Breen? îşi aduse aminte un banc pe care i-l spusese Gaius de curând, despre numărul de rebeli de care e nevoie ca să legi şireturile unui pantof. - Nu l-am vizitat niciodată la spital. Când sunt funeraliile? - La asta se lucrează acum. Trebuie să ţii vestea pentru tine până când se face anunţul oficial, îl avertiză ea. Ţi-am dat-o acum pentru ca măcar unul dintre voi să aibă ceva inteligent de spus lui Lepidus. Sunt convinsă că o să te descurci. - Da, desigur. O să sune straniu anunţul ăsta în timpul Jocurilor. Ca o victorie a rebelilor, zise Coriolanus. - Exact. Dar fii sigur că vor exista repercusiuni. De fapt, făta ta mi-a dat ideea. Dacă o să câştige, o să ne comparăm notiţele. Şi n-am uitat că-mi eşti dator cu o lucrare. Plecă, trăgând draperia în urma ei. Liber să plece, Coriolanus îşi încheie cămaşa şi îşi luă geanta pentru cărţi. Despre ce anume trebuia să scrie? Ceva despre haos? Control? Contract? Aproape sigur era ceva care începea cu H sau cu C. La lift, găsi două asistente de laborator care se străduiau să introducă în cabină un cărucior. Pe cărucior se afla o cuvă mare, cu şerpii care o muşcaseră pe Clemensia. - N-a spus ea să aducem lada frigorifică? întrebă una dintre asistente. - N-aş putea zice că-mi amintesc, răspunse cealaltă. Credeam că au fost hrăniţi. Mai bine să verificăm. Dacă greşim, îşi iese din minţi. îl văzu pe Coriolanus. - Scuze, trebuie să ieşim din ascensor. - Nicio problemă, spuse el, trăgându-se într-o parte, ca să poată fi scoasă cuva din cabină. Uşile se închiseră şi se auzi huruitul liftului care urca. - Oh, îmi pare rău, vine înapoi într-un minut, spuse a doua asistentă. - Nicio problemă, repetă Coriolanus. Dar începea să bănuiască existenţa unei foarte mari probleme. Se gândi la activitatea din laborator, la menţionarea Jocurilor, la repercusiunile promise de dr. Gaul. - Unde duceţi şerpii? întrebă, cu cel mai inocent aer posibil. - O, doar într-un alt laborator, răspunse una dintre asistente, dar schimbă o privire cu cealaltă. Hai, pentru lada frigorifică e nevoie de două persoane. Se grăbiră amândouă să se întoarcă în laborator, lăsându-l singur cu şerpii. De fapt, fata ta mi-a dat ideea. Fata lui. Lucy Gray. Care-şi făcuse intrarea în Jocurile Foamei punând un şarpe pe spinarea fiicei primarului. Dacă o să câştige, o să ne comparăm notiţele. Notiţe despre ce? Despre folosirea şerpilor ca arme? Se uită lung la reptilele unduitoare, imaginându-şi-le libere în arenă. Ce-aveau să facă? Să se-ascundă? Să vâneze? Să atace? Chiar dacă ar fi ştiut care e comportamentul şerpilor - dar habar n-avea -, se îndoia să aceia respectă vreo regulă, dacă erau creaţi de dr. Gaul cu ajutorul ingineriei genetice. Cu o puternică înţepătură în inimă, Coriolanus şi-o aminti pe Lucy Gray la ultima lor întâlnire, agăţându-se de mâna lui când îi promisese că pot câştiga. Dar n-avea cum s-o apere de creaturile din cuvă, nu mai mult decât o putea apăra de tridente şi de săbii. însă de astea măcar se putea ascunde. Nu era sigur, dar bănuia să şerpii se vor repezi drept în tuneluri. întunericul nu avea să le stânjenească mirosul. Pe al lui Lucy Gray n-aveau să-l recunoască, aşa cum nu-l recunoscuseră nici pe al Clemensiei. Lucy Gray avea să ţipe, să cadă la pământ, cu buzele învineţindu-i-se, apoi albindu-se, în vreme ce puroiul strălucitor, roz, albastru şi galben avea să se prelingă, îmbibându-i rochia cu volane... Asta era! La asta se gândise când îi văzuse prima oară. Se potriveau cu rochia ei. De parcă şerpii i-ar fi fost dintotdeauna destinul...

Fără să ştie exact cum, Coriolanus se pomeni cu batista în mână, strânsă ghem cu grijă, ca recuzita din trucurile magice ale lui Lucky. Se apropie de cuva cu şerpi, rămânând cu spatele la camera de supraveghere, apoi se aplecă, cu mâinile pe capac, ca şi cum l-ar fi fascinat şerpii. Din acea poziţie avantajoasă, urmări batista căzând prin trapa de acces şi dispărând sub curcubeul de trupuri. Ce făcuse? Pentru numele Cerului, ce făcuse? Inima îi bătea nebuneşte în timp ce parcurgea orbeşte o stradă, apoi alta, încercând să găsească logica acţiunilor sale. Nu putea gândi limpede, dar avea înspăimântătoarea senzaţie că depăşise un hotar pe care nu-l mai putea trece înapoi. Simţea bulevardul plin de ochi. Pietonii erau puţini, ca şi şoferii, dar oricine îl vedea parcă îl săgeta cu privirea. Coriolanus se grăbi să intre într-un parc şi se ascunse în întuneric, pe o bancă înconjurată de tufişuri. îşi impuse să-şi controleze răsuflarea, numărând până la patru la fiecare inspiraţie şi expiraţie, până ce sângele încetă să-i mai zvâcnească în urechi. Pe urmă încercă să gândească raţional. Bun, aşadar, lăsase batista cu mirosul lui Lucy Gray - cea din buzunarul exterior al genţii - să cadă în cuva cu şerpi. O făcuse pentru ca ei să n-o muşte, cum o muşcaseră pe Clemensia. Aşa că n-aveau s-o ucidă. Fiindcă îi păsa de ea? Sau fiindcă voia ca ea să câştige Jocurile Foamei şi el să-şi asigure astfel Premiul Plinth? Dacă a doua variantă era adevărată, atunci trişase ca să câştige şi gata, făptui era consumat. Stai o clipă! Nu ştiai dacă şerpii ăia ajung sau nu în arenă, îşi spuse. De fapt, asistentele spuseseră cu totul altceva. Una ca asta nu se mai întâmplase niciodată. Poate nu fusese decât o criză trecătoare de nebunie. Şi, chiar dacă şerpii ajungeau în arenă, Lucy Gray putea să nici nu-i întâlnească. Locul era imens, iar el nu credea că şerpii îl vor cutreiera, atacând în stânga şi-n dreapta. Ar fi trebuit să calci pe ei sau cam aşa ceva. Şi, chiar dacă ea întâlnea un şarpe şi şarpele nu o muşca, cine putea să făcă legătura cu el? Era nevoie de prea multe cunoştinţe despre sistemele de înaltă securitate şi de intrări în locuri unde nimeni nu presupunea că el are acces. Şi de o badstă cu mirosul lui Lucy Gray. De ce ar fi posedat el aşa ceva? Totul avea să fie bine. In afără de acel hotar. Indiferent dacă cineva reuşea sau nu să pună faptele lui cap la cap, el ştia că îl trecuse. De fapt, ştia că dansase exact pe linia lui ceva vreme. Ca atunci când luase din sala de mese mâncarea lui Sejanus ca să i-o ducă lui Lucy Gray. Fusese o infracţiune măruntă, modvată de dorinţa lui de a o ţine pe ea în viaţă şi de furia împotriva neglijenţei creatorilor-de-joc. Aici putea invoca drept argument principiile morale elementare. Numai că nu fusese un incident izolat. Acum putea să vadă totul, vedea panta alunecoasă pe care se aflase în ultimele săptămâni, care începuse cu resturile de la masă ale lui Sejanus şi îl purtase până într-un parc pustiu, unde stătea tremurând pe o bancă, în întuneric. Ce-l aştepta în josul pantei, dacă nu-şi oprea alunecarea? De ce altceva ar mai fi fost în stare? Ei bine, asta era tot. Acum o să înceteze. Dacă n-avea onoare, nu avea nimic. Gata cu înşelăciunile. Gata cu strategiile dubioase. Gata cu justificările. De atunci înainte avea să ducă o viaţă onestă şi, dacă trebuia să ajungă cerşetor, măcar avea să fie unul decent. Picioarele îl duseseră departe de casă, dar îşi dădu seama că apartamentul fămiliei Plinth e la numai câteva minute distanţă. De ce să nu treacă pe la ei? O avox în uniformă de menajeră îi deschise şi îl întrebă, prin gesturi, dacă să-i ia geanta. El refuză şi se interesă dacă Sejanus îl poate primi. Femeia îl conduse într-un salon pentru recepţii şi îl invită să ia loc. în timp ce aştepta, Coriolanus studie aranjamentul încăperii cu ochi de cunoscător. Mobilă de cea mai bună calitate, covoare groase, tapiţerii lucrate manual, bustul de bronz al cuiva. Exteriorul apartamentului nu era impresionant, dar pentru interior nu fusese cruţată nicio cheltuială. Ca să-şi consolideze poziţia socială, familia Plinth nu mai avea nevoie decât de o adresă pe Corso. Doamna Plinth dădu buzna în salon, plină de faină şi pierzându-se în scuze. Aparent Sejanus se dusese la culcare devreme, iar ea lucra în bucătărie. Voia el să vină jos, să bea o cană de ceai? Sau poate ar fi trebuit să servească ceaiul acolo, cum făcuse familia Snow. Nu, nu, o asigură el, în bucătărie este perfect. De parcă, în afară de o Plinth, şi-ar mai fi servit cineva oaspeţii în bucătărie. Dar nu venise la ei ca să-i judece. Venise ca să i se mulţumească şi, dacă asta implica bunătăţi scoase din cuptor, cu atât mai bine. - Ai vrea o bucată de plăcintă? Am cu mure. Sau cu piersici, dacă mai aştepţi puţin. Arătă cu capul spre două plăcinte de curând puse în forme, pe masă, aşteptând să intre în cuptor. Sau poate o prăjitură? După-amiază am făcut cremă de lapte şi ouă. Avocşilor le place cel mai mult fiindcă, ştii, e uşor de înghiţit. Cafea, ceai sau lapte? Neliniştea adânci cutele dintre sprâncenele lui mami, de parcă nimic din ce putea oferi ea n-ar fi fost destul de bun. Deşi Coriolanus mâncase la cină, evenimentele din Citadelă şi drumul pe jos îl secătuiseră de puteri. - O, lapte, vă rog. Şi plăcinta cu mure ar fi o adevărată delicatesă. Nimeni nu poate concura cu plăcintele dumneavoastră. Mami umplu ochi un pahar mare. Tăie un întreg sfert de plăcintă şi-l trânti pe o farfurie. - îţi place îngheţata? întrebă. Puse pe farfurie mai multe cupe de îngheţată de vanilie. Apoi trase un scaun lângă o masă de lemn, surprinzător de simplă. Era aşezată sub un goblen înrămat, un peisaj de munte peste care se suprapunea un singur cuvânt: ACASĂ. Sora mea mi 1-a trimis. E singura cu care mai ţin legătura acum. Sau cred că ea ţine legătura cu mine. Nu se potriveşte cu restul casei, dar am colţul meu aici, jos. Te rog, aşază-te. Mănâncă. Colţul ei se mândrea cu o masă cu trei scaune desperecheate, cu goblenul şi cu un raft plin de mici ciudăţenii. O pereche de solniţe în formă de cocoş pentru piper şi sare, un ou de marmură şi o păpuşă de cârpă, cu haine peticite. Averea ei, bănui Coriolanus, tot ce-şi adusese de acasă. Altarul ei închinat Districtului 2. Era jalnică această cramponare a ei de o regiune muntoasă înapoiată. Sărmana creatură strămutată, lipsită de speranţa că se va adapta cândva, îşi petrecea zilele făcând cremă de lapte şi ouă pentru avocşii care n-aveau să-i simtă niciodată gustul şi ducând dorul trecutului. O privi punând plăcintele în cuptor şi muşcă din bucata lui. Papilele gustative îi fremătară de plăcere. - Cum e? întrebă ea, neliniştită. - Minunată, răspunse el. Ca tot ce gătiţi dumneavoastră, doamnă Plinth. Nu exagera. Mami o fi fost jalnică, dar în bucătărie era un soi de artistă. Ea îşi îngădui un mic zâmbet şi se aşeză la masă, lângă el. -

Ei bine, dacă vrei vreodată o a doua porţie, uşa noastră îţi e mereu deschisă. Nici nu ştiu cum să încep să-ţi mulţumesc, Coriolanus, pentru ceea ce ai făcut pentru noi. Sejanus e viaţa mea. îmi pare rău că nu poţi să-l vezi acum. Ia o mulţime de sedative. Se pare că altfel nu izbuteşte să adoarmă. E atât de furios, atât de dezorientat. Dar nu trebuie să-ţi spun eu cât de nefericit este.

-

într-adevăr, Capitoliul nu e cel mai bun loc pentru el, zise Coriolanus.

De fapt, nu e pentru niciunul dintre noi, cei din familia Plinth. Strabo spune că, deşi nouă ne e greu acum, o să fie mai bine pentru Sejanus şi pentru copiii lui, însă eu nu ştiu. Se uită în sus, la raftul ei. Rudele şi prietenii, ei sunt adevărata viaţă, Coriolanus, iar noi i-am lăsat pe toţi ai noştri în urmă, în Doi. Dar ştii asta. îmi dau seama. Mă bucur că tu le ai pe bunica ta şi pe încântătoarea ta verişoară. Coriolanus se trezi încercând s-o înveselească, spunându-i că totul o să fie mai bine după ce-o să-şi ia Sejanus diploma de la Academie. La Universitate era mai multă lume, erau mai mulţi copii din întregul Capitoliu şi avea să-şi facă prieteni noi, cu siguranţă. Doamna Plinth încuviinţă din cap, dar nu părea convinsă. Menajera avox îi atrase atenţia şi îi spuse ceva într-un soi de limbaj al semnelor. Bine, o să vină sus după ce termină plăcinta, răspunse ea. Soţul meu ar dori să te vadă, dacă nu ai nimic împotrivă. Cred că vrea să- ţi mulţumească. După ce înghiţi ultima bucată de plăcintă, Coriolanus îi spuse noapte bună lui mami şi o urmă pe menajeră în susul scărilor, către parter. Covoarele groase înăbuşeau paşii şi cei doi ajunseră la uşa bibliotecii pe neauzite şi Coriolanus putu astfel să-i arunce o privire lui Strabo Plinth, surprins cu garda jos. Stătea în picioare lângă un şemineu sofisticat, cu trupul înalt sprijinit de poliţă, proptit într-un cot, uitându-se în jos, către locul unde, în alt anotimp, ar fost flăcări. Vatra era acum goală şi rece, iar Coriolanus se întrebă ce anume vedea acolo, de i se citea atâta amărăciune pe faţă. Avea o mână încleştată pe reverul de catifea al smochingului scump, care părea cu totul nelalocul său, la fel ca rochia de colecţie a doamnei Plinth şi costumul lui Sejanus. Garderoba familiei Plinth sugera întotdeauna o disperată încercare de a părea cetăţeni autentici ai Capitoliului. Dar, în loc să le dea un aer distins, calitatea incontestabilă a hainelor intra în conflict cu personalitatea lor de oameni din districte, exact aşa cum mamaiestoasa, chiar şi îmbrăcată într-un sac pentru făină, ar fi continuat să aibă alura unei doamne de pe Corso. Domnul Plinth îi întâlni privirea şi Coriolanus avu o senzaţie pe care şi-o amintea de pe vremea întâlnirilor cu tatăl său, un amestec de nelinişte şi stângăcie, de parcă ar fi fost prins făcând o prostie. însă bărbatul acesta era un Plinth, nu un Snow. Coriolanus îi adresă cel mai frumos dintre zâmbetele lui protocolare. - Bună seara, domnule Plinth! Vă deranjez? - Nicidecum. Intră. Ia loc. Domnul Plinth arătă spre unul dintre scaunele din piele de lângă şemineu, nu spre cele din faţa biroului său impozant, din lemn de stejar. Prin urmare, era o întâlnire personală, nu de afaceri. - Ai mâncat? Fireşte, nu puteai să pleci din bucătăria soţiei mele fară să te îndoape ca pe-un curcan. Bei ceva? Poate un whisky? Posca era cea mai tare băutură pe care i-o oferiseră adulţii vreodată şi i se urca destul de repede la cap. Nu putea risca să facă o schimbare. -

Nu ştiu unde l-aş mai băga, răspunse râzând şi bătându-se peste stomac în timp ce se aşeza. Dar, vă rog, nu renunţaţi dumneavoastră din cauza mea.

Oh, eu nu beau. Domnul Plinth se aşeză pe scaunul din faţa lui şi îl studie. - Semeni foarte mult cu tatăl tău. - Mi se spune asta foarte des. L-aţi cunoscut pe tata? - Afacerile noastre se intersectau uneori. Domnul Plinth bătu cu degetele lungi în braţul scaunului. - Asemănarea e izbitoare. Dar, de fapt, nu eşti ca el. Nu, se gândi Coriolanus. Eu sunt sărac fi fară nicio putere. Deşi poate că diferenţa sesizabilă era utilă pentru scopul său din acea seară. Tatăl lui, care-i ura pe oamenii din districte, ar fi fost îngreţoşat văzându-l pe Strabo Plinth primit în Capitoliu şi ajuns magnat al industriei producătoare de muniţie. Nu de-asta îşi jertfise el viaţa în război. Absolut deloc. Altminteri n-ai fi intrat niciodată în arena aia după fiul meu, continuă domnul Plinth. Mi-e imposibil să mi-l imaginez pe Crassus Snow riscându-şi viaţa ca s-o salveze pe a mea. Mă tot întreb de ce ai făcut-o. Adevărul e că nu prea am avut ele ales, se gândi Coriolanus, dar spuse altceva: - E prietenul meu.

- Oricât de des aş auzi asta, mi-e greu s-o cred. Dar, încă de la început, Sejanus te-a considerat altfel decât toţi ceilalţi. Poate ai moştenit asta de la mama ta, hm? Era întotdeauna amabilă cu mine când veneam aici cu afaceri, înainte de război. In ciuda originii mele. O doamnă în adevăratul sens al cuvântului. N-am uitat niciodată. II privi cu asprime. - Eşti ca mama ta? Conversaţia nu decurgea deloc aşa cum şi-o imaginase Coriolanus. Unde era discuţia despre recompensa în bani? Nu putea fi convins s-o accepte dacă nu-i era oferită. - Mi-ar plăcea să cred că sunt, în anumite privinţe. - In ce privinţe? întrebă domnul Plinth. întrebările se înşiruiau într-un mod bizar. în ce fel semăna el, cât de cât, cu acea făptură adorabilă care îl adormea în fiecare seară cântându-i? - Păi, avem în comun dragostea pentru muzică. O aveau? Ei îi plăcea muzica, iar el n-o detesta, sau aşa avea impresia. - Muzica, hm? repetă domnul Plinth, de parcă ar fi fost ceva la fel de aerian ca norii pufoşi. - Şi presupun că amândoi credem că norocul e... ceva pentru care plăteşti... zi de zi. Că nu trebuie să consideri că ţi se cuvine, adăugă Coriolanus. Habar n-avea ce semnificaţie au cuvintele lui, dar asupra lui Strabo Plinth părură să aibă efect. Căzu puţin pe gânduri. - Cu asta sunt de acord. - Oh, bun. Da, ei, atunci... Sejanus, îi aminti Coriolanus. Faţa domnului Plinth îi trăda oboseala. - Sejanus. Apropo, îţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa. - Nu e nevoie de mulţumiri. Cum spuneam, e prietenul meu. Acum era momentul. Momentul pentru bani, pentru refuz, pentru convingere, pentru acceptare. - Bun. Ei bine, cred c-ar trebui să te duci acasă. Tributul tău e încă în Jocuri, nu-i aşa? întrebă domnul Plinth. Surprins să se vadă astfel alungat, Coriolanus se ridică de pe scaun. - Aveţi dreptate. Voiam doar să ştiu cum se simte Sejanus. Se întoarce curând la şcoală? - Nu se ştie, răspunse domnul Plinth. Dar îţi mulţumesc că ai trecut pe-aici. - Cum să nu trec? Spuneţi-i că i se simte lipsa. Noapte bună! - Noapte bună! Domnul Plinth dădu din cap. Niciun ban. Nici măcar o strângere de mână. Coriolanus era dezorientat şi dezamăgit. Punga grea, plină cu mâncare, şi şoferul care îl duse până acasă erau un premiu de consolare decent, dar, până la urmă, vizita lui fusese timp pierdut, mai ales când lucrarea cerută de dr. Gaul continua să-l aştepte. - O frumoasă adăugire la memoriul tău ele solicitare a premiului. De ce pentru el totul trebuia să fie un urcuş contra vântului? Lui Tigris îi spuse că a trecut pe la Sejanus şi ea nu insistă, cerându-i alte explicaţii pentru întârziere. îi facu o cană de ceai special, de iasomie - un răsfăţ, ca şi fisele pentru troleibuz, dar cui îi mai păsa? Se aşeză la lucru, scriind pe o bucăţică de hârtie cele trei cuvinte iniţiale. Haos, control şi care era al treilea? Oh, da. Contract. Ce se întâmpla dacă omenirea nu se afla sub controlul nimănui? Ăsta era subiectul pe care trebuia să-l trateze. El răspunsese că domnea haosul. Şi dr. Gaul îl sfătuise să înceapă de aici. Haos. Dezordine şi confuzie duse la extrem. - Ca atunci când eşti in arenă, spusese dr. Gaul. Ca acea minunată ocazie, cum o numise ea. Transformatoare. Coriolanus se gândi la ce simţise în arenă, unde nu existau nici reguli, nici legi, nici consecinţe ale acţiunilor. Acul busolei sale morale zvâcnise nebuneşte în toate direcţiile. îmboldit de teroare la gândul că este el însuşi o pradă, ce se transformase repede în prădător, fără nicio restricţie care să-l împiedice să-l omoare pe Bobbin în bătaie! Se transformase, da, într-adevăr, dar nu în ceva de care să fie mândru - şi, fiind un Snow, avea mai mult autocontrol decât alţii. încercă să- şi imagineze cum ar fi fost dacă toată lumea ar fi acţionat după astfel de reguli. Să nu existe nicio consecinţă. Oamenii iau ce şi când vor şi, dacă e nevoie, ucid pentru asta. Totul se subordonează dorinţei de a supravieţui. în unele zile din timpul războiului, fuseseră cu toţii atât de speriaţi, încât nu îndrăzniseră să iasă din apartament. Zile în care lipsa legilor făcuse chiar şi din Capitoliu o arenă. Da, lipsa legilor, iată ce se afla în miezul haosului. De aceea era nevoie să convină toată lumea în privinţa unor legi pe care să le respecte. Oare asta numise dr. Gaul contract sociali Un acord asupra faptului că oamenilor nu le e permis să se jefuiască, să se maltrateze sau să se ucidă unii pe alţii? Asta trebuia să fie. Iar legea necesita punerea în aplicare şi aici apărea controlul. Fără un control care să impună respectarea ei, domnea haosul. Puterea care controla trebuia să o depăşească pe a oamenilor controlaţi, altminteri ar fi fost contestată. Iar singura entitate capabilă de aşa ceva era Capitoliul. Când reuşi să pună cap la cap toate astea, era deja două dimineaţa, iar apoi, când le scrise, abia umplu o pagină. Probabil că pentru dr. Gaul nu era suficient, dar numai atât reuşi să facă în noaptea aia. Se târî în pat şi o visă pe Lucy Gray urmărită de şerpii-curcubeu. Se trezi brusc, tremurând, în acordurile imnului. Trebuie să te-aduni, îşi spuse. Jocurile nu mai pot dura mult. Deliciile oferite de doamna Plinth pentru micul dejun îi dădură un impuls să înfrunte cea de-a patra zi a Jocurilor Foamei. în troleibuz, se îndopă cu o felie de plăcintă cu mure, o chiflă cu cârnaţi şi o tartă cu brânză. Cu Jocurile şi cu Plinth, betelia pantalonilor începuse să-l strângă. Trebuia să facă un efort şi să meargă pe jos acasă. Cordoane de catifea înconjurau partea de podium rezervată celor opt mentori rămaşi, iar de spatele fiecărui scaun atârna acum o etichetă cu numele ocupantului. Scaunele repartizate fiecăruia reprezentau ceva nou, probabil o încercare de temperare a pornirilor certăreţe care se făcuseră simţite în ultimele zile. Coriolanus rămânea pe rândul din spate, între Io şi Urban. Sărmanul Festus era făcut sandvici între Vipsania şi Clemensia. Lucky întâmpină publicul alături de un Jubilee resemnat, închis într-o cuşcă mai potrivită pentru un iepure decât pentru o pasăre. Nimic nu se mişca în arenă, tributurile păreau să doarmă până târziu. Un singur lucru se schimbase, cineva, probabil Reaper, târâse trupul lui Jessup în şirul de tributuri moarte de lângă baricadă. Coriolanus aştepta, nervos, anunţul morţii lui Gaius Breen, dar nu sosea nicio veste. Creatorii-de-joc îşi petreceau timpul cu mulţimea din faţa arenei, care continua să capete proporţii. Diversele cluburi ale suporterilor purtau acum tricouri cu chipurile tributurilor şi ale mentorilor şi Coriolanus se simţi deopotrivă încântat şi stânjenit când îşi văzu imaginea holbându-se la el de pe ecranul uriaş. Abia pe la jumătatea dimineţii apăru primul tribut, o fată pe care spectatorii nu reuşiră s-o identifice în primele câteva secunde. - E Wovey! strigă Hilarius uşurat. Trăieşte! Lui Coriolanus îi rămăsese în minte ca o copilă sfrijită, dar acum era de-a dreptul scheletică, cu braţele şi picioarele ca nişte beţe şi cu obrajii supţi. în rochia ei murdară, cu dungi, se ghemui la intrarea într-un tunel, strângând în mână o sticlă de apă goală. - Rezistă, Wovey! Mâncarea e pe drum! strigă Hilarius, lovind în commanşeta lui. Fata nu putea avea mulţi sponsori, dar se găsea întotdeauna cineva care să parieze pe un concurent cu prea puţine şanse de câştig. Lepidus se apropie în grabă şi Hilarius vorbi pe larg despre meritele lui Wovey. Prezentă absenţa ei drept şiretenie, spunând că tactica aleasă de ea de la bun început fusese găsirea unei ascunzători în care să aştepte să se golească arena. - Şi uitaţi-vă la ea! Iat-o printre ultimii opt! Când vreo şase drone apărură în arenă, traversând-o către Wovey, Hilarius deveni încă şi mai entuziast. - Iată mâncarea şi apa ei! Acum nu mai trebuie decât să le înşfece şi să se întoarcă în ascunzătoare! Când proviziile căzură în ploaie asupra ei, Wovey ridică mâinile, dar părea năucită. Pipăi pe pământ, găsi o sticlă cu apă şi îi deşurubă cu greu capacul. După câteva înghiţituri, se sprijini din nou de perete şi râgâi scurt. Un fir subţire de lichid argintiu i se prelinse din colţul gurii şi rămase nemişcată. Publicul o privi un minut fară să înţeleagă. - E moartă, anunţă Urban. - Nu! Nu, nu e moartă! Se odihneşte doar! îl contrazise Hilarius. Dar, cu cât Wovey se holba mai mult fară să clipească în lumina strălucitoare a soarelui, cu atât mai greu era să-l crezi. Coriolanus se uită atent la saliva ei - nici limpede, nici însângerată, dar nici tocmai normală - şi se întrebă dacă Lucy Gray reuşise în sfârşit să-şi pună otrava de şobolani la treabă. Era uşor să otrăveşti ultima gură de apă dintr-o sticlă şi să abandonezi sticla într-un tunel. Disperată, Wovey ar fi băut-o fară să stea pe gânduri. Dar nimeni altcineva, nici măcar Hilarius, nu părea să vadă ceva suspect în ceea ce se petrecea. - Nu ştiu, i se adresă Lepidus lui Hilarius. Cred că prietenul tău ar putea avea dreptate. Aşteptară încă zece minute lungi, în care Wovey nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă, înainte ca Hilarius să cedeze şi să-şi salte în mâini scaunul. Lepidus se grăbi să-l laude, iar el, deşi dezamăgit, conchise că ar fi fost posibil să se termine şi mai rău. Dată fiind starea ei, a reuşit să reziste multă vreme. Aş vrea să fi ieşit la vedere mai devreme, ca s-o pot hrăni, dar simt că pot să ţin fruntea sus. Să fii printre ultimii opt e ceva! Coriolanus verifică în gând lista. Ambele tributuri din Trei, ambele din Patru, plus Treech şi Reaper. Atât mai stătea între Lucy Gray şi victorie. Şase tributuri şi suficient de mult noroc.

în arenă, moartea lui Wovey trecu o vreme neobservată. Era aproape ora prânzului când ieşi Reaper din baricadă, încă purtând capa făcută din steag. Se apropie de Wovey cu prudenţă, dar ea nu reprezentase un pericol nici când era vie şi cu siguranţă nu reprezenta nici moartă. Reaper se ghemui lângă ea şi luă un măr, apoi se încruntă când studie faţa fetei cu mai multă atenţie. Ştie, se gândi Coriolanus. Sau cel puţin bănuieşte că n-a fost o moarte naturală. Reaper lăsă mărul să cadă, o săltă pe Wovey şi, cu ea în braţe, se îndreptă spre cadavrele tributurilor, abandonând mâncarea şi apa. - Vedeţi? întrebă Clemensia, fară să se adreseze cuiva anume. Vedeţi cu ce am de-a fece? Tributul meu e dezechilibrat mintal. Şi astfel se termină cu Wovey. Moartea ei nu trezi nicio suspiciune în afara arenei, iar înăuntru numai Reaper îşi puse întrebări despre cauza decesului. Lucy Gray nu era înclinată spre neglijenţă. Poate că şi-o alesese drept ţintă pe fragila Wovey fiindcă starea ei şubredă putea masca otrăvirea. Coriolanus se simţea frustrat fiindcă nu putea să comunice cu ea, ca să-şi actualizeze împreună tactica. Cu atât de puţine tributuri rămase, retragerea în ascunzătoare continua să fie cea mai bună abordare sau ar fi fost de preferat să devină mai agresivă? Desigur, el nu ştia totul. Ea ar fi putut plasa mâncare şi apă otrăvită în mai multe locuri, chiar în acea clipă. Caz în care avea nevoie de mai multă, pe care el nu i-o putea trimite dacă nu-şi făcea apariţia. Deşi nu credea în aşa ceva, încercă să ia legătura cu ea prin telepatie. Lasă-mă să te ajut, Lucy Gray. Sau măcar lasă-mă să văd că eşti bine, se gândi. Apoi adăugă: Mi-e dor de tine. Reaper se întorsese în tuneluri când tributurile din Districtul 4 adunară mâncarea lui Wovey. Absoluta lor lipsă de grijă în privinţa provenienţei hranei întări convingerea lui Coriolanus că posibilitatea otrăvirii nu e luată în considerare de nimeni. Cei doi se aşezară exact unde murise Wovey şi înfulecară totul, până la ultima firimitură, apoi se întoarseră agale în tunel. Mizzen şchiopăta uşor, dar, dacă s-ar fi ajuns la luptă, s-ar fi dovedit în continuare mai puternic decât majoritatea tributurilor rămase. Coriolanus se întrebă dacă, în final, ar fi fost posibil ca o înfruntare între Mizzen şi Coral să decidă care tribut din Districtul 4 duce acasă coroana învingătorului.

In toţi anii scurşi de când era elev, Coriolanus nu lăsase niciodată neterminat prânzul oferit de şcoală, însă acum bolurile de carton cu fasole lima şi tăieţei îi întoarseră stomacul pe dos. încă sătul după micul dejun datorat familiei Plinth, nu reuşi să înghită nici măcar în silă o lingură de mâncare şi, ca să nu fie cumva mustrat, schimbă rapid castronul lui încă neadns cu cel golit de Festus. - Poftim. Pentru mine, fasolea lima încă are gust de război. - Aşa păţesc eu cu terciul de ovăz. Cum îi simt mirosul, cum îmi vine să mă ascund într-un buncăr, spuse Festus, care termină repede a doua porţie. Mulţumesc. Am dormit prea mult şi am pierdut micul dejun.

Coriolanus speră că fasolea lima nu fusese un semn de rău augur. Pe urmă se dojeni singur. Nu era momentul să înceapă să fie superstiţios. Trebuia să-şi păstreze şi ascuţimea minţii, şi înfăţişarea plăcută în faţa camerei de filmat şi să încheie ziua cu bine. Probabil că lui Lucy Gray i se făcuse foame. în timp ce-şi bea apa, îşi plănui următoarea livrare de hrană.

Hilarius nemaifiind printre ei, cele trei scaune de mentor din ultimul rând fuseseră plasate în centru şi Coriolanus îşi reluă locul din mijloc. Era ca în jocul cu scaunele muzicale, cum îl numise Domitia, iar în jurul lui stăteau acum chiar cei cu care îl jucase în copilărie. Dacă o să aibă copii vreodată - şi plănuise să aibă cândva -, aceştia urmau să facă parte, la rândul lor, din clubul social al elitei Capitoliului? Sau urmau să fie surghiuniţi în cercuri inferioare? I-ar fi fost utilă o reţea a relaţiilor de familie mai întinsă, la care să poată apela, însă el şi Tigris erau singurii Snow din generaţia lor. Fără ea, s-ar fi îndreptat cu desăvârşire singur spre viitor.

După-amiază, în arenă nu se petrecu mai nimic. Coriolanus se uită tot timpul după Lucy Gray, sperând că i se va ivi ocazia s-o hrănească, însă ea rămase ascunsă. Publicul din afâra arenei oferi cea mai antrenantă parte a spectacolului când suporterii lui Coral şi ai lui Treech se luară la ceartă, fiecare susţinând că preferatul lor e cel care merită să învingă. Se ajunse la câteva schimburi de pumni înainte ca Apărătorii Păcii să despartă cele două grupuri, trimiţându-le în marginile opuse ale mulţimii. Coriolanus se bucură că susţinătorii lui dovedeau ceva mai multă clasă.

Către seară, când Lucky îşi reluă transmisia din studio, în faţa lui stătea dr. Gaul, ţinându-l pe Jubilee în cuşca lui. Pasărea se legăna înainte şi înapoi, ca un copilaş care încearcă să se liniştească. Lucky îi aruncă o privire îngrijorată, poate anticipând pierderea ei în folosul laboratoarelor. Astăzi avem un oaspete special: dr. Gaul, şefa creatorilor-de-joc, care se împrieteneşte cu Jubilee. Am auzit că aveţi o veste tristă pentru noi toţi, dr. Gaul. Ea puse cuşca lui Jubilee pe masă. - Da. Din cauza rănilor provocate de atacul cu bombe al rebelilor, un alt elev al Academiei noastre, Gaius Breen, şi-a pierdut viaţa. Colegii lui de clasă ţipară, însă Coriolanus se strădui să se concentreze. în orice clipă putea fi chemat să vorbească despre Gaius, dar nu asta îl îngrijora. Pe Gaius era uşor să-l elogiezi; nu avusese nici măcar un duşman. - Cred că vorbesc în numele tuturor când îmi exprim compătimirea pentru întreaga fămilie şi condoleanţele, spuse Lucky. Faţa lui Gaul se înăspri. Aşa este. Dar făptele sunt mai sonore decât cuvintele, iar inamicii noştri rebeli par să stea prost cu auzul. Ca ripostă, am pregătit ceva special pentru copiii lor din arenă.

-

Comutăm imaginea? întrebă Lucky. în centrul arenei, Teslee şi Circ erau ghemuiţi în jurul unui morman de dărâmături, căutând numai ei ştiau ce. în aparenţă, nu păreau deloc interesaţi de Reaper, înfăşurat în capa lui şi aşezat într-o tribună, cu spatele spre zidul arenei. Dintr-un tunel ţâşni pe neaşteptate Treech, năpustindu-se către tributurile din Districtul 3, care o rupseră la fugă spre baricadă. în rândurile spectatorilor se auziră murmure nedumerite. Unde era acel „ceva special" promis de dr. Gaul? Răspunsul veni când o dronă supradimensionată apăru deasupra arenei, transportând cuva cu şerpii-curcubeu.

Coriolanus aproape că reuşise să se convingă că atacul şerpilor nu era decât un produs al imaginaţiei lui mult prea înfierbântate, dar apariţia cuvei în scenă îi spulberă definitiv părerea. Creierul lui asamblase piesele de puzzle în ordinea corectă. Nu ştia cum vor reacţiona şerpii eliberaţi, dar fusese în laborator. Dr. Gaul nu creştea câini de companie; proiecta arme.

Pachetul neobişnuit atrase atenţia lui Treech. Se gândi, probabil, că i se pregătise un dar special, fiindcă se opri şi rămase în aşteptare când drona ajunse în mijlocul arenei. Se opriră şi Teslee şi Circ, ba chiar şi Reaper se ridică în picioare ca să urmărească livrarea. Drona eliberă cuva neacoperită de la vreo zece metri înălţime. în loc să se spargă la impact, containerul ricoşă. Pe urmă, aidoma unei flori care se deschide, toţi pereţii laterali căzură pe pământ. Şerpii ţâşniră în toate direcţiile, desenând în praf un soare cu raze multicolore.

Pe rândul din faţă, Clemensia sări în picioare cu un ţipăt care îţi îngheţa sângele în vene, fiind cât pe ce să-l trântească pe Festus de pe scaun. Cei mai mulţi spectatori abia începeau să-şi dea seama de noul curs al acţiunii de pe ecran, aşa că reacţia ei păru extrem de exagerată. Temându-se că, pradă panicii, Clemensia o să dezvăluie întreaga poveste, Coriolanus se ridică tot dintr-un salt şi o cuprinse cu braţele din spate, nesigur dacă voia s-o liniştească sau s-o imobilizeze. Ea se crispă, dar tăcu. - Şerpii nu sunt aici. Sunt în arenă, îi şopti el la ureche. Eşti în siguranţă. Dar continuă s-o ţină în braţe în timp ce, pe ecran, acţiunea continua. Poate că traiul în districtul lui furnizor de lemn de construcţii îl familiarizase pe Treech cu şerpii. In secunda când reptilele erupseră din cuvă, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă spre tribune. Se urcă pe mormanul de dărâmături ca o capră şi se îndreptă spre partea de sus a tribunei, sărind peste scaune. Teslee şi Circ plătiră foarte scump pentru cele câteva momente de derută. Teslee ajunse la unul dintre stâlpii metalici şi reuşi să se caţăre câţiva metri, până la o înălţime unde era în siguranţă, dar Circ se împiedică de o suliţă veche, ruginită şi şerpii îl ajunseră din urmă. O duzină de perechi de colţi îi străpunseră corpul, apoi, parcă satisfăcuţi, şerpii îşi văzură de drum. Dâre roz, galbene şi albastre brăzdară pielea băiatului când din răni ţâşni puroi strălucitor. Mai mic decât Clemensia şi cu de două ori mai mult venin în corp, Circ se strădui vreo zece secunde să respire înainte de a muri. Agăţată de stâlp, Teslee se holbă la trupul lui căzut, plângând în hohote, îngrozită. Sub ea, şerpii delicaţi se strânseră ciorchine, se săltară de la pământ şi, sprijiniţi în cozi, începură se danseze în jurul stâlpului. Vocea unui Lucky, acum nevăzut, tună deasupra scenei: - Ce se întâmplă? - Sunt mutanţi, creaţi de noi în laboratoarele Capitoliului, îi informă dr. Gaul pe spectatori. Sunt pui, dar, la maturitate, o să le fie uşor să întreacă un om care aleargă şi urcatul pe stâlp n-o să mai fie o problemă pentru ei. Au fost concepuţi să vâneze oameni şi să se reproducă rapid, astfel încât pierderile să fie înlocuite fără întârziere. între timp, Treech se cocoţase pe placa îngustă de deasupra tabelei de marcaj, iar Reaper se refugiase pe acoperişul cabinei pentru presă. Puţinii şerpi care reuşiseră să se suie pe mormanul de dărâmături şi să ajungă în tribune se adunaseră sub ei. Microfoanele prinseră ţipătul înăbuşit al unei fete. Au ajuns la Lucy Gray! se gândi Coriolanus, pradă disperării. Batista n-a fost de folos. Dar, chiar atunci, Mizzen ţâşni dintr-un tunel de lângă baricadă, urmat de Coral care urla. De braţul ei atârna un singur şarpe. îl smulse, dar câteva zeci se repeziră, luându-şi drept ţintă partea de jos a gambelor ei, când cel de care scăpase se izbi de pământ. Mizzen îşi azvârli tridentul şi se avântă dintr-un salt către stâlpul opus celui pe care se cocoţase Teslee. în ciuda genunchiului rănit, se căţără până în vârf în jumătate din timpul care-i fusese necesar prima oară. De acolo privi zbuciumata, dar binecuvântat de scurta agonie a lui Coral. Rămaşi fără ţintele de pe sol, cei mai mulţi şerpi se regrupară sub Teslee. Strânsoarea mâinilor ei pe stâlp începu să slăbească şi fata strigă la Mizzen, cerându-i ajutorul, dar el se mulţumi să clatine din cap, mai degrabă năucit decât răutăcios. Spectatorii începură să se îndemne unii pe alţii să tacă, dar Coriolanus nu înţelegea de ce. Când în sală se lăsă liniştea, ajunse şi la urechile lui ceea ce desluşiseră cei cu auzul mai ascuţit. De undeva, din arenă, se auzea, extrem de slab, cineva cântând. Fata lui. Lucy Gray ieşi dintr-un tunel, mişcându-se foarte încet şi înaintând cu spatele. îşi sălta fiecare picior cu mare grijă şi îl punea în spate, legănându-se uşor în ritmul muzicii.

La, la, la, la, La, la, la, la, la la, La, la, la, la, la la... Fredona o melodie fără cuvinte, care se dovedea totuşi irezistibilă. Vreo şase şerpi o urmau, parcă vrăjiţi de muzică. Coriolanus o eliberă pe Clemensia, împingând-o uşor către Festus. El păşi spre ecran, ţinându-şi răsuflarea în vreme ce Lucy Gray continua să pătrundă în arenă cu spatele, pentru a se îndrepta apoi, descriind un arc de cerc, către locul unde zăcuse trupul lui Jessup. Poate pentru un ultim cântec, pentru un ultim spectacol. însă niciun şarpe nu era tentat s-o atace. De fapt, părea să-i atragă din toată arena. Grupul din jurul stâlpului lui Teslee se subţie, câţiva căzură din tribune şi alte zeci se târâră afară din tuneluri ca să se alăture migraţiei generale către Lucy Gray. O înconjurară îngrămădindu-se din toate părţile, împiedicând-o să-şi continue retragerea. Trupurile strălucitoare unduiau peste picioarele ei goale, încolăcindu-i-se pe glezne când se aşeză încet pe o bucată de marmură. Cu vârfurile degetelor, Lucy Gray îşi întinse volanele în praf, ca o invitaţie. Pe măsură ce şerpii mişunau peste ea, materialul decolorat dispăru, lăsându-i în schimb o fustă strălucitoare, de reptile care se foiau încoace şi încolo. Coriolanus strânse pumnii, nesigur de intenţiile viperelor. Şerpii din cuvă, care simţiseră mirosul lucrării sale, îl ignoraseră pur şi simplu. Insă cei din arenă păreau magnetic atraşi de tributul lui. Oare din cauza mediului? Eliberaţi violent din spaţiul restrâns şi cald al cuvei lor în cel imens şi neprotejat al arenei, veneau spre ea fiindcă avea singurul miros familiar pe care-l puteau găsi? Se adunau în jurul ei ca să se refugieze la loc sigur, pe fustă? Lucy Gray nu ştia nimic din toate astea pentru că, în ziua când se dusese la grădina zoologică vrând să-i povestească despre Clemensia şi despre şerpi, o găsise într-o situaţie atât de rea comparativ cu a lui, încât păstrase tăcerea. Chiar dacă i-ar fi spus, ar fi trebuit să aibă încredere oarbă în puterile lui ca să-şi închipuie că a găsit un mod de a schimba comportamentul şerpilor în timpul Jocurilor. Oare cum credea ea că-i poate ţine sub control? Probabil prin cântec. Oare le cânta şi şerpilor de acasă? Şarpele ăla e un prieten deosebit, îi spusese ea fetiţei de la grădina zoologică. Poate că, în Districtul 12, era prietenă cu mai mulţi şerpi. Poate se gândea că, dacă nu mai cântă, şerpii chiar o vor omorî. Poate acela era cântecul ei de lebădă. Nu şi-ar fi dorit să plece fără un final. Probabil voia să moară cântând, scăldată în cele mai strălucitoare lumini ale rampei pe care le putea găsi. Când începu să cânte versurile, vocea îi era dulce, dar clară ca un sunet de clopot. Tu spre rai acum te duci, Spre viaţa de-apoi apuci, Dar eu în prag am mai rămas. Căci, 'nainte de-a zbura, Mai am ceva a încheia, Chiar aici, In ăst vechi de-aici popas. Un cântec de demult, se gândi Coriolanus. Vorbea despre viaţa de apoi, aducându-i aminte de Sejanus şi de firimiturile lui de pâine, şi mai era şi versul ăla straniu, despre un de-aici popas. Probabil că ăsta era prezentul. Aici. Acum. Cât ea era încă pe tărâmul vieţii. Am să vin fi eu Când sfârfesc cântecul meu, Când se rup strunele toate, Şi-am toate cărţile jucate, Când n-am nimic dat amanet, Şi nu mai am niciun regret, Chiar aici, în ăst vechi de-aici popas, Când nimic, Chiar nimic n-a mai rămas. Creatorii-de-joc lărgiră cadrul şi Coriolanus vru să obiecteze, până când înţelese motivul. Toţi şerpii din arenă căzuseră pradă cântecului de sirenă al lui Lucy Gray şi veneau spre ea. Chiar şi cei adunaţi sub Teslee, care era o pradă uşoară, îşi abandonaseră ţinta şi se îndreptau spre Lucy Gray. încă tremurând, traumatizată, Teslee se lăsă să alunece la pământ şi şchiopătă către gardul de sârmă dintr- o zonă a baricadei. Se căţără pe el până la o înălţime care o scotea în afara pericolului, în vreme ce cântecul continua. Lângă tine-o să sosesc Când cupa o să-mi golesc, Când prieteniile-mi s-or stinge, Când trupu-mi istovit s-o frânge, Când n-o să am lacrimi să plâng Când orice teamă-o să-mi înfrâng, Chiar aici, In ăst vechi de-aici popas, Când nimic, Chiar nimic n-a mai rămas. Camera se întoarse spre Lucy Gray, care apăru din nou în prim-plan. Coriolanus avea senzaţia că, de obicei, ea distra un public bine îmbibat cu alcool. în zilele dinaintea interviului ei, ascultase multe cântece care evocau o speluncă unde un grup de beţivi îşi leagănă cănile de tablă pline cu gin. Deşi alcoolul nu părea neapărat necesar, căci, aruncând o privire în spate, văzu că mai mulţi spectatori din sala Heavensbee începuseră să se legene în ritmul cântecului. Vocea lui Lucy Gray se înălţă, mai puternică, stârnind ecouri în toată arena. Am să-ţi aduc vestea Când mi-o încheia povestea, Când trupul mi-o fi mut ¡i surd, Când barca mi-o dormi pe prund, Când pe răboj n-o mai fi loc, Când nu m-oi mai clinti din loc, Chiar aici, In ăst vechi de-aici popas, Când nimic, Chiar nimic n-a mai rămas... ...şi apoi atinse un crescendo inainte de final. Când mi-este sufletul curat, Când să iubesc voi fi-nvăţat, Chiar aici, In ăst vechi de-aici popas, Când nimic, Chiar nimic n-a mai rămas. Ultima notă pluti în aer, în vreme ce toţi spectatorii îşi ţineau răsuflarea. Şerpii aşteptară să se piardă, apoi - sau nu era decât imaginaţia lui? - începură să se foiască. Lucy Gray răspunse fredonând încet, parcă pentru un bebeluş agitat. Spectatorii se destinseră în tăcere, iar în jurul ei şerpii se relaxau. Când reapăru în imagine, Lucky părea la fel de vrăjit ca ei, cu ochii uşor sticloşi şi gura deschisă, fără vlagă. îşi reveni brusc atunci când se văzu pe ecran şi îşi îndreptă atenţia spre faţa împietrită a lui Gaul. - Ei bine, şefa a creatorilor-de-joc, în faţa dumneavoastră... mă... înclin! Sala Heavensbee se dezlănţui într-o ovaţie îndelungată, însă Coriolanus nu-şi putea lua ochii de la dr. Gaul. Ce se petrecea în spatele expresiei impenetrabile a feţei ei? Punea pe seama cântecului purtarea şerpilor sau bănuia existenţa unei înşelăciuni? Chiar dacă ştia de batista lui, poate că avea să-l ierte, având în vedere rezultatul atât de spectaculos. Dr. Gaul îşi permise să dea uşor din cap, în semn de aprobare. -

Mulţumesc. Dar azi nu trebuie să ne concentrăm asupra mea, ci asupra lui Gaius Breen. Poate colegii lui de clasă vor să ne împărtăşească acum câteva amintiri despre el.

Lepidus se grăbi să treacă la acţiune în sala Heavensbee, adunând poveşti de la colegii lui Gaius. Era bine că dr. Gaul îl înştiinţase din timp, căci, pe când toţi ceilalţi avură de spus o glumă sau de istorisit o întâmplare amuzantă, Coriolanus reuşi să facă legătura între sfârşitul eroic, şerpi şi răzbunarea din arenă, la care fuseseră martori. -

Nu vom lăsa niciodată ca un tânăr excepţional din Capitoliu, cum a fost Gaius, să dispară dintre noi fără repercusiuni asupra celor care l-au ucis. Când ne răzbunăm, lovitura noastră e de două ori mai dură, aşa cum a precizat cu ceva timp în urmă dr. Gaul.

Lepidus încercă să devieze discuţia către extraordinarul spectacol dat de Lucy Gray cu şerpii, dar Coriolanus nu spuse nimic altceva decât: - Lucy Gray e remarcabilă. însă dr. Gaul are dreptate. Acest moment îi aparţine lui Gaius. O păstrăm pe Lucy Gray pentru mâine. După o întreagă jumătate de oră de depănat amintiri, Lepidus îi invită pe Festus şi pe Io să-şi ia rămas-bun de la spectatori, fiindcă atât Coral, cât şi Circ fuseseră ucişi de venin. Coriolanus îl îmbrăţişă strâns pe Festus, surprinzător de sentimental la plecarea de pe podium a prietenului său de nădejde. Simţi şi pierderea lui Io, fiindcă ea fusese înclinată mai degrabă spre analiza la rece decât spre

combativitate, adică mai mult decât putea spune despre mentorii rămaşi. Poate în afară de Persephone, cu care se hotărî să-şi împartă ora dedicată cinei. Canibali în loc de ucigaşi. Elevii spectatori plecară acasă, lăsându-i pe cei câţiva mentori activi să-şi mănânce antricotul de la masa de seară. Coriolanus se uită în jur, la rivalii săi. Aflându-se printre ultimii cinci, ar fi trebuit să se simtă mândru. Dar, dacă unul dintre ceilalţi era câştigătorul, decanul Highbottom tot i-ar fi putut da un premiu insuficient pentru plata taxelor la Universitate, poate invocând ca motiv bila neagră. Numai Premiul Plinth l-ar fi protejat cu adevărat. îşi îndreptă atenţia către ecran, unde Lucy Gray continua să fredoneze pentru prietenii ei, şerpii, Teslee dispăruse în spatele baricadei, iar Mizzen, Treech şi Reaper rămăseseră pe poziţie, fiecare unde se cocoţase. Norii prinseră să umple cerul, prevestind furtună şi devenind recuzita unui asfinţit impresionant. Vremea rea grăbi lăsarea întunericului şi el încă nu-şi terminase budinca atunci când imaginea lui Lucy Gray ajunse greu de desluşit pe ecran, iar un tunet puternic zgudui arena. Coriolanus speră ca un fulger s-o lumineze cât de cât, dar, sub ploaia torenţială care urmă, noaptea deveni impenetrabilă. Coriolanus se hotărî să doarmă în sala Heavensbee, ca şi ceilalţi patru mentori rămaşi. în afară de Vipsania, niciunul nu-şi adusese aşternuturi, aşa că se instalară pe scaunele capitonate, cu picioarele ridicate şi folosind drept perne genţile pentru cărţi. în vreme ce noaptea ploioasă răcorea sala, Coriolanus aţipi pe scaunul lui, cu un ochi întredeschis, ca să nu-i scape nimic de pe ecran. Dar furtuna ascundea totul şi, în cele din urmă, adormi de-a binelea. Când se apropiau zorii, se trezi cu o tresărire şi se uită în jur. Vipsania, Urban şi Persephone dormeau adânc. La câţiva metri distanţă, ochii mari şi negri ai Clemensiei luceau în lumina firavă. Coriolanus nu voia să-i fie duşman. Dacă fortăreaţa Snow era pe cale să se prăbuşească, avea nevoie de prieteni. Şi, până la incidentul cu şerpii, Clemensia se numărase printre cei mai buni. în plus, se înţelesese întotdeauna bine şi cu Tigris. Dar cum putea el să-şi ceară iertare? Clemensia îşi strecurase o mână sub cămaşă, pipăindu-şi clavicula pe care i-o arătase la spital. Cea acoperită de solzi. - Au dispărut? şopti el. Ea se încordă. - încep să se estompeze. în sfârşit! Mi-au spus că s-ar putea să dureze chiar şi un an. - Sunt dureroşi? Era prima oară când lui Coriolanus îi trecea asta prin minte. - Nu dureroşi. Dar trag. De piele. Clemensia îşi frecă solzii. - E greu de explicat. încurajat de confidenţa ei, Coriolanus îndrăzni să continue: - îmi cer iertare, Clemmie. Serios. Pentru tot. - N-ai ştiut ce plănuise ea. - Nu, n-am ştiut. Dar pe urmă, la spital, ar fi trebuit să-ţi fiu alături. Ar fi trebuit să sparg uşile ca să mă conving că nu eşti în pericol, insistă el. - Da! exclamă ea cu vehemenţă, apoi păru să se mai îmbuneze. Dar ştiu că şi tu ai fost rănit. în arenă. - Oh, nu-mi găsi scuze. El ridică mâinile. - Sunt un ticălos şi o ştim amândoi! Ea schiţă un zâmbet. - Aproape. Cred că trebuie să-ţi mulţumesc fiindcă azi nu m-ai lăsat să mă fee cu desăvârşire de râs. -Oare? Coriolanus strânse din ochi, ca şi cum s-ar fi străduit să-şi aducă aminte. - Nu ştiu decât că m-am agăţat de tine. Nu neapărat ca să mă ascund în spatele tău. Dar m-am agăţat, asta e sigur. Ea râse puţin, apoi redeveni serioasă. - N-ar fi trebuit să te învinovăţesc atât. îmi pare rău. Eram îngrozită. - Aveai şi de ce. Aş vrea să nu fi fost nevoită să te uiţi la spectacolul de azi. - Poate a fost purificator. Cumva, mă simt mai bine, mărturisi ea. Sunt groaznică? - Nu, răspunse el. Eşti curajoasă, atâta tot. Şi astfel, prietenia lor se îndreptă cu paşi nesiguri spre reînnoire. îi lăsară pe ceilalţi să doarmă, în timp ce împărţiră ultima tartă cu brânză din comoara lui Coriolanus, vorbind ba despre una, ba despre alta şi chiar vehiculând ideea unei alianţe între Lucy Gray şi Reaper în arenă. însă asta nu părea să depindă de ei, aşa că renunţară. Cei doi aveau să se ajute reciproc sau nu. - Cel puţin noi suntem din nou aliaţi, spuse el. - Ei, oricum nu suntem duşmani, admise ea. însă, când se duseră să se spele, înainte de a apărea în faţa camerei de filmat, îi împrumută săpunul ei, ca să nu fie nevoit să folosească lichidul vâscos şi abraziv din baie, iar acest gest mărunt, dar intim îi dădu de înţeles că fusese iertat. Nu li se oferi micul dejun, însă Festus îşi făcu apariţia devreme, ca să le aducă sandviciuri cu ou şi mere, din spirit de camaraderie. Persephone îi adresă un zâmbet radios pe deasupra cănii cu ceai. Acum, când Clemensia era în toane mult mai bune, Coriolanus nu se mai simţea atât de ameninţat de grupul mentorilor. Toţi voiau să câştige, dar soarta competiţiei se afla, în cea mai mare măsură, în mâinile tributurilor. îi evaluă pe rivalii lui Lucy Gray. Teslee, mică, însă inteligentă. Mizzen, letal, dar rănit. Treech, atletic, dar altminteri încă necunoscut. Reaper, prea straniu pentru a fi descris în cuvinte. Ultimii nori se risipiră odată cu răsăritul soarelui. Şerpii morţi împestriţau arena, întinşi peste ruine sau plutind în bălţi. Poate înecaţi sau incapabili să supravieţuiască unei nopţi reci şi umede. Nişte fiinţe create prin inginerie genetică nu se descurcau bine în afera laboratorului. Lucy Gray şi Teslee nu se vedeau nicăieri, iar cei trei băieţi în haine ude leoarcă nu se aventuraseră să coboare. Mizzen dormea, legat cu cureaua de grindă. în vreme ce elevii umpleau sala Heavensbee, Vipsania şi Clemensia, care părea aproape normală, trimiseră mâncare pentru tributurile lor. Când sosiră dronele, Treech înfulecă hămesit, însă Reaper împinse din nou mâncarea deoparte şi coborî în arenă să bea apă luată în căuşul mâinii dintr-o baltă. Fără să le dea atenţie lui Treech şi lui Mizzen, care se trezise în sfârşit, se duse să-i culeagă pe Coral şi pe Circ şi să-i adauge la şirul său de morţi. Ceilalţi băieţi îl priveau cu prudenţă, dar niciunul nu-l atacă; îi ţinea pe loc purtarea lui excentrică sau posibilitatea existenţei unor şerpi răzleţi. Fiecare spera probabil că o să-i vină de hac altcineva, dar nimeni nu-l întrerupse şi, după ce-şi puse morga în ordine, se întoarse pe cabina de presă. Treech stătea pe marginea tabelei de marcaj, legănându-şi picioarele, în timp ce Mizzen se mimă că mănâncă. Persephone reacţionă imediat, comandând pentru el un mic dejun generos. Un minut mai târziu, apăru Teslee. Cu o expresie de concentrare încordată, ridică o dronă care, deşi semăna cu ceea ce fusese la început, când adusese hrană, părea totuşi uşor modificată. Se plasă fix sub Mizzen. - Chiar crede c-o să zboare chestia aia? întrebă Vipsania, cu îndoială în glas. Şi chiar dacă zboară, cum poate ea s-o controleze? Urban, care până atunci privise încruntat ecranul, se aplecă brusc în faţă pe scaunul său. - N-o s-o facă. N-o să fie nevoie, dacă... Dar cum a...? Se întrerupse, încercând să înţeleagă. Teslee apăsă pe un comutator, ridică braţele şi lansă drona în aer. Aceasta se înălţă, lăsând să se vadă cablul care îi lega baza de încheietura mâinii fetei. Astfel priponită, drona începu să zboare în cerc, cam la jumătatea distanţei dintre Teslee şi Mizzen. El se uită în jos, evident nedumerit, dar sosirea primei drone trimise de Persephone îi distrase atenţia. Drona îi aduse o bucată de pâine, apoi, ca de obicei, îşi schimbă direcţia, ca să revină la bază. Insă ajunsă la câţiva metri depărtare, se înclină şi viră brusc, întorcându-se la Mizzen. El se aplecă pe spate, surprins. O pocni din reflex, dar drona trecu pe deasupra lui, desfacându-şi ghearele ca să-i lase un dar inexistent, şi se întoarse iarăşi.

- Ce se întâmplă cu drona aia? întrebă Persephone. Nimeni nu ştia, dar chiar atunci apăru a doua dronă, cu apă, urmată de a treia, cu brânză. Şi ele îşi lăsară pachetele, însă nu se îndepărtară prea mult, ci încercară să repete livrările. Numai că fuseseră create să se deplaseze fără a întâlni obstacole, aşa că începură să se ciocnească una de alta şi uneori de Mizzen. Coada uneia îl nimeri în ochi şi el ţipă, lovind-o. - Pot lua legătura cu creatorii-de-joc? Am trimis încă trei! spuse Persephone. - Creatorii-de-joc nu au ce să fecă, replică Urban, amuzat. Teslee a descoperit cum să le deregleze. Le-a blocat dispozitivul de recepţie a comenzilor, aşa că feţa lui Mizzen e singura lor destinaţie. Cum era de aşteptat, când sosiră, celelalte trei drone se dereglară pe rând, în acelaşi mod. Mizzen era singura lor ţintă şi ceea ce, la început, păruse amuzant deveni letal. Băiatul se ridică în picioare şi încercă să plece de pe grindă, însă dronele roiau în jurul lui ca albinele în jurul borcanului cu miere. Fiindcă îşi lăsase tridentul jos, îşi scoase cuţitul şi încercă să se lupte cu ele, dar nu reuşi decât să le devieze pe moment. Nu erau programate să intre în contact cu el, totuşi, ricoşând una de alta şi de arma lui, îl izbeau din ce în ce mai des, până când mişcarea lor căpătă aparenţa unui atac. Mizzen începu să se îndrepte pe bâjbâite spre un stâlp - chiar cel pe care o lăsase pe Teslee în voia sorţii -, dar genunchiul lui nu voia să coopereze. Acum înnebunit, atacă dronele cu o rotire amplă a braţului, lăsându- şi greutatea pe piciorul bolnav, care tremură şi apoi cedă. îşi pierdu echilibrul, se prăbuşi şi gâtul i se frânse la impact. - Oh! exclamă Persephone, când Mizzen se izbi de pământ. Oh, făta aia 1-a ucis! Vipsania se încruntă la ecran. - E mai deşteaptă decât pare. Teslee zâmbi satisfăcută şi îşi recuperă drona rulând cablul, o scoase din funcţiune şi o strânse în braţe cu dragoste. Nu judeca o carte după copertă, chicoti Urban, bătând cu degetul în commanşetă ca să trimită daruri. Mai ales când îmi aparţine mie. Dar veselia lui nu dură mult. în timp ce prezentau incidentul cu dronele, creatorii-de-joc neglijaseră trecerea la cadre mai largi, în care apăruse Treech, coborând de pe tabela de marcaj şi prin tribună pentru a sări în arenă. Răsări ca din senin, pătrunzând în cadru dintr-un salt uriaş şi nimerind-o pe Teslee cu securea din prima lovitură. Ea abia apucase să facă un pas când lama o izbi în ţeastă, despicându-i-o şi omorând-o pe loc. Treech se aplecă şi îşi propti palmele pe genunchi, gâfâind extenuat, apoi se îndreptă şi se aşeză pe pământ, lângă Teslee, uitându-se cum se infiltrează sângele în nisip. Dronele sosite cu mâncare din abundenţă pentru ea îl determinară să se pună iar în mişcare. Adună vreo douăzeci de pachete şi se retrase în spatele baricadei. O clipă, lui Urban nu-i veni să-şi creadă ochilor, dar mască momentul cu o expresie dezgustată şi se ridică, gata de plecare. însă nu reuşi să scape de omniprezentul microfon al lui Lepidus şi se abţinu cu greu să nu mârâie când vorbi. - Asta a fost tot pentru mine. Un minut în care am râs, nu-i aşa? Pe urmă plecă, lăsând-o pe Persephone să-şi exprime pe larg regretele şi recunoştinţa pentru că i se oferise şansa de a fi mentor. - Ai ajuns printre primii cinci! îi spuse Lepidus, privind-o radios. Nimeni n-o să-ţi poată lua asta niciodată. - Desigur, încuviinţă ea, cu o oarecare îndoială. Desigur, astfel de lucruri rămân în memorie. Coriolanus se uită de la Clemensia la Vipsania. - Se pare că am rămas doar noi. îşi puseră scaunele pe un singur rând, cu al lui la mijloc, în timp ce scaunele mentorilor înfrânţi erau îndepărtate. Lucy Gray. Treech. Reaper. Ultimii trei. Ultima fetă. Ultima zi? Poate şi asta. Lucky îşi făcu apariţia cu o pălărie în care erau înfipte cinci artificii aprinse. - Salut, Panem! Am comandat pălăria asta special pentru ultimii cinci, dar ei şi-au azvârlit propriile scântei! Trase două artificii din pălărie şi le aruncă orbeşte peste umăr. - Pariază cineva pe ultimii trei? Dintre cele două artificii, unul se consumă fâsâind pe podea, însă celălalt aprinse o draperie care-l făcu pe Lucky să scheaune şi să dea din picioare, panicat. Un membru al echipei de filmare apăru pe ecran cu un extinctor şi puse capăt incidentului, îngăduindu-i lui Lucky să-şi recapete calmul. Când cele trei artificii rămase în pălărie se mistuiră, la baza ecranului apăru numărul celor care pariaseră şi al sponsorilor. - Iuhu! Se pariază cu frenezie! Nu rataţi distracţia! Commanşeta lui Coriolanus ţiuia din greu, dar la fel ţiuiau şi a Vipsaniei şi a Clemensiei. De mare folos o să-mi mai fie! murmură Clemensia la urechea lui Coriolanus. Reaper n-are destulă încredere în mine ca să pună gura pe ceva din tot ce-i trimit. Lucy Gray era, probabil, flămândă, dar el presupuse că se odihnea prin tuneluri. Voia să-i trimită apă şi mâncare, atât pentru a se hrăni, cât şi pentru a folosi otrava. întrucât oricare dintre cei doi potrivnici rămaşi o putea înfrânge în luptă cu uşurinţă, trebuia să facă neapărat ceva care să-i mărească şansele de victorie. Deocamdată, el nu se putea gândi la altceva decât să atragă publicul de partea ei. Când îl abordă Lepidus, fiindcă îi promisese că-şi va spune părerea despre spectacolul oferit de Lucy Gray, o lăudă din toată inima. Dacă nici până acum ea nu-i convinsese pe spectatori că nu s-a născut în districte, el unul nu vedea ce altceva ar putea s-o dovedească. -

Cred că i s-a făcut o mare nedreptate fiind inclusă nu numai printre numele de la extragere, ci şi în Districtul 12. Fiecare trebuie să judece singur. Dacă sunteţi de acord cu mine sau măcar bănuiţi că dreptatea ar fi de partea mea, ştiţi ce aveţi de făcut.

Un potop de donaţii îi asaltă commanşeta, dar el nu ştia cum l-ar mai ajuta asta. Ar fi putut s-o hrănească mai multe săptămâni cu ce avea deja. Singurul tribut în mişcare prin arenă era Reaper, care coborâse de pe cabina presei, tăind, în trecere, încă o fâşie lată din steag. Numai piele şi os şi nesigur pe picioare, înaintă clătinându-se, ca să-i adauge colecţiei sale pe Teslee şi pe Mizzen şi folosi noua bucată de steag pentru a-i acoperi. Apoi, cu efort, se urcă pe ultimul rând de scaune din arenă, unde începu să moţăie la soare, legănându-se încet înainte şi înapoi, cu capa bine întinsă, ca să se usuce. Coriolanus se întrebă dacă o să moară din cauze naturale. Dacă moartea prin înfometare se încadra în categoria asta. El unul nu era sigur. Era moarte naturală dacă foamea fusese întrebuinţată drept armă? Spre uşurarea lui, Lucy Gray se ivi chiar înainte de amiază din negura unui tunel. Inspectă arena cu privirea şi, considerând-o sigură, ieşi în lumină. Noroiul de pe tivul rochiei cu volane începuse să se întărească, dar rochia încă atârna pe ea, umedă. în timp ce Coriolanus îi comanda pe commanşeta un ospăţ, ea se îndreptă spre balta lui Reaper, unde îngenunche. Luă apă în mâini ca să-şi potolească setea şi să-şi spele faţa. După ce îşi pieptănă părul cu degetele, îl răsuci într-un nod lejer şi termină chiar în clipa când în arenă intrară mai bine de zece drone. Ea nu părea să le fi observat. Scoase din buzunar o sticlă şi îi afundă gâtul în baltă, umplând-o cam patru-cinci centimetri cu apă. După ce agită bine lichidul, îl vărsă în baltă şi se pregătea să umple iar sticla, dar dronele care se apropiau îi atraseră atenţia. Când apa şi mâncarea începură să cadă în jurul ei, azvârli sticla veche şi adună darurile în fustă. Se îndreptă spre cel mai apropiat tunel, dar, ridicând privirea, îl zări pe Reaper tolănit în tribună. îşi schimbă direcţia, pornind-o în grabă către morga lui, unde săltă bucata de steag. Buzele i se mişcară în timp ce îi număra pe cei căzuţi. - încearcă să-şi dea seama cine a mai rămas în Jocuri, spuse Coriolanus în microfonul împins de Lepidus în faţa lui. - Poate-ar trebui să afişăm asta pe tabela de marcaj, glumi Lepidus. - Sunt sigur că tributurile ar considera că le e de ajutor, răspunse Coriolanus. Serios, e o idee bună. Capul lui Lucy Gray zvâcni brusc în sus şi proviziile din fusta ei căzură când se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă. Auzise un zgomot pe care publicul nu-l putea auzi. Treech ţâşni din spatele baricadei, înarmat cu o secure, şi o prinse de încheietura mâinii când trecu pe sub bârnă. Ea se răsuci şi căzu în genunchi, zbătându-se cu disperare, în timp ce el ridica arma. -Nu! Coriolanus sări în picioare, împingându-l pe Lepidus într-o parte. - Lucy Gray! Două lucruri se întâmplară simultan. Când securea începu să coboare, Lucy Gray se aruncă în braţele lui Treech şi se agăţă de el, ferindu-se de lovitura lamei. în mod bizar, păreau că se îmbrăţişează lung, până când ochii lui se măriră de groază. O îmbrânci pe Lucy Gray şi scăpă securea, apoi îşi smulse ceva din ceafă. înunse mâna, cu degetele încleştate în jurul unui şarpe de un roz strălucitor. Pe urmă căzu în genunchi şi izbi şarpele de pământ, iarăşi şi iarăşi, până ce se prăbuşi mort, cu reptila fără viaţă încă strânsă în pumn. Cu pieptul ridicându-se şi coborând violent, Lucy Gray se roti ca să-l localizeze pe Reaper, care continua să se legene în tribună. Pe moment în siguranţă, ea îşi duse mâna la inimă şi o flutură apoi către public. Cei din sală începură să aplaude, iar Coriolanus răsuflă adânc, apoi se întoarse să le primească. Reuşise. Ea reuşise. Cu buzunarele pline de otravă, reuşise să rămână printre ultimii doi. Probabil că ascunsese şarpele în buzunar, aşa cum îl ţinuse pe cel verde la

extragere. Mai erau şi alţii? Sau Treech îl strivise pe ultimul supravieţuitor? Nu se putea spune. însă simpla posibilitate a existenţei altei arme reptiliene o făcea pe Lucy Gray să pară letală. în timp ce Lepidus o scotea de pe podium pe Vipsania - care le mulţumi creatorilor-de-joc printre dinţii încleştaţi -, Coriolanus se afundă în scaunul lui şi o privi pe Lucy Gray recuperându-şi ospăţul. Se aplecă spre Clemensia. - Mă bucur că am rămas noi doi, îi şopti. Ea îi răspunse cu un zâmbet conspirativ. Când Lucy Gray netezi ambalajele şi aranjă frumos mâncarea, Coriolanus se gândi la picnicul lor de la grădina zoologică. Oare îl repunea în scenă pentru el? Gestul îi atinse o coardă sensibilă şi amintirea sărutului lor îl izbi. îl mai aşteptau şi altele în viitor? Un minut, visă cu ochii deschişi că Lucy Gray câştiga, părăsea arena şi venea să locuiască alături de el în apartamentul de lux al fămiliei, scăpat cumva de ameninţarea impozitului. El mergea la Universitate, mulţumită Premiului Plinth, în timp ce ea era cap de afiş la clubul de noapte al lui Pluribus, redeschis fiindcă primise acordul Capitoliului să rămână în oraş şi... în fine, Coriolanus încă nu pusese la punct toate detaliile, dar ideea era că avea s-o păstreze. Şi îşi dorea s-o păstreze. în siguranţă şi aproape. Admirată şi admirând. Devotată. Şi în întregime şi irevocabil a lui. Pentru că asta îşi dorea şi ea - nu-i aşa? - dacă era adevărat ce îi spusese înainte de sărut: Acum, singurul băiat pentru care are inima mea un loc eşti tu. încetează! îşi porunci Coriolanus. încă n-a câştigat nimeni! Lucy Gray dăduse gata aproape toată mâncarea, aşa că el comandă iar, mai multă de data asta, ca ea s-o pună deoparte şi să-i ajungă câteva zile, în caz că decidea să stea ascunsă şi să aştepte moartea lui Reaper. Era un plan bun, cu foarte puţine riscuri pentru ea şi fatal pentru Reaper, dacă nu se răzgândea şi continua să refuze hrana. Dar dacă îşi recăpăta judecata şi se hotăra să mănânce darurile de la sponsori, pe care Clemensia i le putea trimite aproape la nesfârşit? Avea să urmeze o altă luptă, cu Lucy Gray într-un real dezavantaj, dacă nu cumva mai păstrase şi alţi şerpi. După ce dronele îi lăsară proviziile, Lucy Gray le sortă, apoi le îndesă în buzunare. Nu păreau destul de mari să încapă toată mâncarea şi băutura pe lângă un alt şarpe, însă ea era extraordinar de ingenioasă. Coriolanus nici măcar n-o văzuse scoţând şarpele care îl ucisese pe Treech. La prânz, Festus aduse sandviciuri pentru Coriolanus şi Clemensia, dar amândoi erau prea nervoşi ca să înghită ceva. Ceilalţi studenţi mâncau în sală, aşezaţi pe locurile lor, fiindcă nu voiau să piardă nici măcar o singură clipă. Coriolanus auzea discuţiile şoptite, dar pasionate, ale celor care se întrebau cine va învinge. Nu-şi amintea să se mai fi sinchisit cineva de asta vreodată. Soarele arzător începu să usuce arena, secând bălţile puţin adânci şi lăsând doar câteva din care se mai putea bea. Lucy Gray se odihnea pe o bucată de zid prăbuşită, cu fiista întinsă ca să prindă din plin razele de soare. Acalmia îl aduse pe ecran pe Lucky, care prezentă un buletin meteorologic detaliat, incluzând avertizări de temperaturi ridicate şi sfaturi pentru evitarea consecinţele acestora, de genul crampelor, al extenuării şi al accidentelor vasculare. La standul cu limonadă din faţa arenei, coada era lungă, iar oamenii se adăposteau sub umbrele sau se înghesuiau în apreciatele locuri umbrite. Dispăruse chiar şi răcoarea din sala Heavensbee, pe care altminteri se putea conta, şi elevii îşi scoseseră jachetele şi îşi făceau vânt cu caietele. Pe la jumătatea după-amiezii, şcoala oferi suc de fructe pentru toată lumea, ceea ce dădu evenimentului o notă festivă. Lucy Gray nu-l scăpa din ochi pe Reaper, dar el nu făcea nicio mişcare ca s-o atace. Ea se ridică pe neaşteptate, parcă nerăbdătoare să pună lucrurile în mişcare, şi îşi îndreptă paşii spre trupul lui Treech. II prinse de o gleznă şi începu să-l târască spre morga lui Reaper. Acesta din urmă păru să se trezească în clipa când ea atinse cadavrul. Se aplecă şi strigă ceva neinteligibil, apoi se grăbi să coboare din tribună. Lucy Gray îi dădu drumul lui Treech şi fugi în cel mai apropiat tunel. Reaper luă asupra lui sarcina transportului, îl adăugă pe Treech şirului ordonat de tributuri moarte şi îl acoperi cu bucata de steag. Mulţumit, se întoarse în tribună, dar abia ajunsese lângă zid când Lucy Gray ieşi dintr-un al doilea tunel, trase de pe cadavre una dintre bucăţile de steag şi scoase un strigăt. Reaper se răsuci pe călcâie şi se repezi spre ea. Lucy Gray nu pierdu timpul, dispăru imediat în spatele baricadei. Reaper puse steagul la loc, îndesând materialul sub trupuri ca să stea mai bine la locul lui şi se duse să se odihnească, rezemat de un stâlp. După câteva minute, păru să se lase în voia somnului, cu ochii închişi, ca să-i apere de soare. Lucy Gray ţâşni din nou afară, desprinse una dintre bucăţile de steag şi, de data asta, fugi cu ea târâş. Când Reaper descoperi sabotajul, ea ajunsese deja la cincizeci de metri de el. Indecizia lui îi permise fetei să se îndepărteze şi mai mult şi târî steagul până în centrul arenei, unde îl abandonă, înainte de a fugi spre tribune. Acum furios, Reaper alergă spre steag şi puse iar stăpânire pe el. Făcu câţiva paşi în direcţia lui Lucy Gray, dar extenuarea îşi spuse cuvântul. îşi apăsă tâmplele cu mâinile şi începu să gâfâie, deşi nu părea să transpire. După cum tocmai le reamintise Lucky, putea fi semn de insolaţie. încearcă să-l alerge până-ji dă sufletul, se gândi Coriolanus. Şi s-ar putea să funcţioneze. Reaper se clătină uşor, de parcă ar fi fost beat. Cu steagul după el, se duse la balta lui, una dintre puţinele care nu secaseră în timpul după-amiezii. Căzu în genunchi şi bău, sorbind lacom, până ce nu mai rămase decât noroi. Când se trase înapoi, lăsându-se pe călcâie, pe faţă îi apăru, în treacăt, o expresie stranie şi începu să-şi frământe cu degetele coastele şi pieptul. Vomă o parte din apă, apoi, stând în patru labe, icni o vreme, înainte să se ridice împleticinduse. Strângând încă steagul într-o mână, se îndreptă, cu paşi înceţi şi inegali, spre morga lui. Cum ajunse, se şi prăbuşi la pământ, târându-se la capătul şirului, lângă Treech. Cu o mână, încercă să tragă steagul peste întregul grup, dar nu reuşi decât să se acopere parţial pe el însuşi, apoi îşi apropie braţele de corp şi rămase nemişcat. Coriolanus încremeni, în aşteptare. Asta era tot? Câştigase într-adevăr? Jocurile Foamei? Premiul Plinth? Fata? Studie faţa lui Lucy Gray, care se uita spre Reaper din tribune, însă ea avea privirea pierdută, ca şi cum s-ar fi aflat departe de acţiunea din arenă. Publicul din sală începu să murmure. Reaper era mort? N-ar fi trebuit anunţat învingătorul? în aşteptarea rezultatului, Coriolanus şi Clemensia îi făcură semn lui Lepidus să plece de lângă ei cu microfonul. Trecu o jumătate de oră înainte ca Lucy Gray să coboare din tribună şi să se apropie de Reaper. Puse degetele pe gâtul lui, verificându-i pulsul. Satisfăcută, îi închise ochii şi aranjă cu tandreţe steagul peste tributurile moarte, de parcă şi-ar fi culcat copiii. Pe urmă se rezemă de un stâlp şi rămase în aşteptare. Asta păru să-i convingă pe creatorii-de-joc, fiindcă Lucky îşi facu apariţia ţopăind şi anunţă că Lucy Gray Baird, fata tribut din Districtul 12, şi mentorul ei, Coriolanus Snow, au câştigat A X-a ediţie a Jocurilor Foamei. Sala Heavensbee erupse în jurul lui Coriolanus şi Festus adună câţiva colegi care să-l ridice cu scaun cu tot şi să-l poarte de jur împrejurul podiumului. După ce îl lăsară în sfârşit jos, Lepidus îl hărţui cu întrebări, la care el nu răspunse decât că experienţa 1-a însufleţit şi 1-a îndemnat la modestie deopotrivă. Pe urmă toţi elevii trecură în sala de mese, unde fuseseră aduse, pentru a sărbători, prăjituri şi posca. Aşezat la loc de cinste, Coriolanus primi felicitări şi bău mai multă posca decât ar fi fost indicat. Şi ce dacă? în momentul acela se simţea invincibil. Satyria îl salvă tocmai când începea să i se înceţoşeze mintea, scoţându-l din sala de mese şi trimiţându-l în laboratorul de biologie avansată. - Cred că o vor aduce pe fata ta. Să nu fii surprins dacă o să apăreţi împreună în faţa camerei de filmat. Bună treabă! Coriolanus o îmbrăţişă spontan şi se grăbi spre laborator, recunoscător pentru momentul de linişte. îşi simţea buzele întinzându-se într-un zâmbet nebunesc. Câştigase. Câştigase glorie şi un viitor, poate şi dragoste. De-acum, Lucy Gray putea fi în orice clipă în braţele lui. Oh, zăpada cade intoteleauna deasupra, cu siguranţă! Se strădui să-şi relaxeze obrajii când ajunse la uşă şi îşi îndreptă haina ca să ascundă uşoara beţie de care se lăsase cuprins. Cumva, nu se cădea ca dr. Gaul să-l vadă astfel. Dar, când deschise uşa laboratorului de biologie avansată, îl găsi înăuntru doar pe decanul Highbottom, aşezat la locul lui obişnuit, la catedră. - închide uşa! Coriolanus se supuse. Poate voia să-l felicite între patru ochi. Sau poate chiar să-şi ceară scuze pentru cum se purtase cu el. O stea în cădere poate avea într-o bună zi nevoie de una în ascensiune. Dar, când se apropie de decan, îl năpădi o transpiraţie rece. înşiruite ca nişte specimene de laborator, pe catedră stăteau trei obiecte: un şervet de-al Academiei, pătat de suc de struguri, pudriera de argint a mamei lui şi o batistă albă, murdară. întâlnirea nu dură mai mult de cinci minute. Pe urmă, aşa cum se înţeleseseră, Coriolanus se duse direct la Centrul de Recrutare, unde deveni cel mai nou, dacă nu şi cel mai strălucit Apărător al Păcii din Panem. PARTEA A III-A. APĂRĂTORUL PĂCII Coriolanus îşi lipi tâmpla de geam, încercând să absoarbă orice urmă de răcoare rămasă în sticlă. înăbuşitorul vagon de tren tocmai se golise, după ce vreo şase dintre tovarăşii lui recruţi dăduseră buzna afară, în Districtul 9. Era singur, în sfârşit. Se afla în trenul ăsta de douăzeci şi patru de ore şi nu avusese parte de niciun moment de intimitate. Mersul trenului era adesea întrerupt de aşteptări lungi, pentru care nu primeau nicio explicaţie. Călătoria intermitentă şi sporovăiala celorlalţi recruţi îl împiedicaseră să pună geană pe geană. Dar se prefăcuse că doarme, în încercarea de a descuraja pe oricine voia să-i vorbească. Poate reuşea să aţipească acum, ca să se trezească din coşmarul ăsta atât de stăruitor, încât părea adevărata lui viaţă. îşi frecă obrazul murdar cu manşeta scorţoasă şi aspră a noii lui cămăşi de Apărător al Păcii, dar nu reuşi decât să-şi adâncească deznădejdea. Ce loc urât! sc gândi plictisit, în timp ce trenul înainta pufăind prin Districtul 9. Clădirile de beton, vopseaua cojită şi mizeria se coceau în dogoarea soarelui nemilos al după-amiezii. Iar Districtul 12 avea toate şansele să fie cu mult mai neplăcut, căci acolo se adăuga şi praful de cărbune. Coriolanus nu văzuse niciodată prea mult din el, doar imaginile neclare transmise din piaţă în ziua extragerii. Nu părea un loc făcut pentru oameni. Când ceruse să fie repartizat acolo, sprâncenele ofiţerului se ridicaseră cu surprindere. - Nu aud asta prea des, spusese apoi, dar îi ştampilase documentul fără alte comentarii. Se pare că nu toată lumea urmărise Jocurile Foamei, fiindcă ofiţerul nu-l recunoscuse pe Coriolanus şi nici nu făcuse vreo referire la Lucy Gray. Cu atât mai bine. Pentru moment, anonimatul era ceva la care tânjea cu toată inima. Mare parte din ruşinea situaţiei lui venea de la numele de familie. Obrajii începură să-i ardă când îşi aminti de întâlnirea cu decanul Highbottom... Auzi, Coriolanus? E zgomotul zăpezii care alunecă. Cât îl ura pe decanul Highbottom! Faţa lui puhavă aplecată deasupra dovezii. Vârful stiloului atingând obiectele de pe masă. -

Batista asta... S-a confirmat că e ADN-ul tău pe ea. Folosită ca să introduci ilegal mâncare din sala de mese în arenă. Am luat-o ca probă de la locul faptei după atacul cu bombe. Am făcut o verificare de rutină şi ai apărut tu.

-

O lăsaţi să moară de foame, spusese Coriolanus cu voce răguşită.

-

O procedură standard în Jocurile Foamei. Dar problema mare nu e atât că ai hrănit-o, chestie pe care le-am trecut-o cu vederea tuturor mentorilor, ci că furai de la Academie. Asta e strict interzis, spusese decanul Highbottom. Eu am vrut să te demasc încă de atunci, să-ţi mai dau o bilă neagră la dosar şi să te scot din Jocurile Foamei, dar dr. Gaul a considerat că eşti mai folositor ca martir pentru imaginea Capitoliului rănit. Am avut înregistrarea cu tine răgând imnul când te refăceai la spital.

-

Atunci de ce vorbim despre asta acum? întrebase Coriolanus.

Numai ca să stabilim un tipar comportamental. Apoi stiloul atinsese trandafirul argintiu.

Acum, pudriera asta. De câte ori n-am văzut-o pe mama ta scoţând-o din geantă şi uitându-se în ea? Mama ta cea drăguţă şi anostă, care se convinsese singură că tatăl tău îi va oferi libertate şi dragoste. Direct din lac în puţ,

-

cum s-ar zice. Nu era. Atât reuşise Coriolanus să rostească. Anostă, voia să spună. Singura ei scuză era tinereţea şi, serios, părea sortită să rămână veşnic o copilă. Exact opusul fetei tale, Lucy Gray. Are 16 ani şi pare de 35, chiar de peste 35, observase decanul Highbottom.

-

Ea v-a dat pudriera? Inima lui Coriolanus se strânsese la acest gând. Ei, n-o învinovăţi. Apărătorii Păcii i-au luat-o după ce s-au luptat cu ea până au pus-o la pământ. Bineînţeles că toţi învingătorii au parte de o percheziţie completă când ies din arenă. Decanul dăduse din cap zâmbind. A fost foarte ingenioasă când i-a otrăvit pe Wovey şi pe Reaper. N-a jucat cinstit, dar ce mai e de făcut? S-o trimitem înapoi în Districtul 12 pare o pedeapsă destul de mare. A spus că otrava de şobolani a fost exclusiv

-

ideea ei, că pudriera e doar un simbol. E adevărat, răspunsese Coriolanus. Asta a fost. Un simbol al sentimentelor mele. Nu ştiu nimic despre nicio otravă.

-

Să zicem că te cred, ceea ce nu e adevărat. Dar să zicem că e. însă despre asta ce să cred? Decanul Highbottom ridică batista cu vârful stiloului. Unul dintre asistenţii de laborator a găsit-o în cuva cu şerpi ieri-dimineaţă. Toţi au fost nedumeriţi la început şi şi-au verificat buzunarele să vadă dacă nu cumva o pierduseră pe-a lor. Căci cine se mai apropiase de mutanţi, în

-

afară de ei? Un tânăr chiar a revendicat-o, pentru că i se agravaseră alergiile şi îşi pierduse batista cu câteva zile înainte. Dar, chiar în clipa în care îşi prezenta demisia, cineva a observat iniţialele. Nu ale tale. Ale tatălui tău. Brodate delicat într-un colţ. CXS. Brodate paralel cu linia albă a cusăturii de pe margine. De fapt, contopite cu ea, atât de fin, încât trebuia să te uiţi foarte atent ca să le observi, dar fară îndoială erau acolo. Coriolanus nu se obosise niciodată să privească amănunţit batista pe care o folosea zilnic; doar o băga în buzunar când ieşea pe uşă. Ar fi avut o oarecare şansă să nege acuzaţia dacă al doilea prenume n-ar fi fost atât de ieşit din comun. Xanthos. Singurul nume care începea cu Xpe care îl ştia Coriolanus, iar singura persoană care îl purta era tatăl lui. Crassus Xanthos Snow. Nu avea nevoie să întrebe de testul ADN, pe care decanul Highbottom cu siguranţă îl făcuse deja, găsind urmele lui şi ale lui Lucy Gray. - Şi de ce nu aţi făcut publice toate astea? - Oh, crede-mă, eu unul am fost tentat. Dar tradiţia cere ca, atunci când Academia exmatriculează un elev, să îi ofere şi un colac de salvare, explicase decanul. Ca alternativă la umilirea ta publică, ai timp până la sfârşitul zilei să te înrolezi ca Apărător al Păcii. - Dar... de ce aş face asta? Cum aş putea explica alegerea? Când tocmai am... câştigat Premiul Plinth la Universitate? se bâlbâise Coriolanus. - Cine ştie? Poate pentru că ăsta e genul tău de patriotism? Poate crezi că, învăţând să-ţi aperi ţara, ai parte de o educaţie mai bună decât cea din cărţi? Decanul Highbottom începuse să râdă. -

Pentru că Jocurile Foamei te-au schimbat şi te duci acolo unde poţi servi Panemul cu mai mult folos? Eşti un tânăr deştept, Coriolanus. Sunt sigur că vei găsi ceva.

Dar... dar eu...? Capul începuse să i se învârtă de la combinaţia de posca şi adrenalină. - De ce? De ce mă urâţi atât de mult? răbufnise. Credeam că aţi fost prietenul tatălui meu! Asta îl făcuse pe decan să devină mai serios. - Şi eu credeam asta. Cândva. Dar s-a dovedit că n-am fost decât cineva pe care-l plăcea pentru că-i era de folos. Chiar şi acum. - Dar acum e mort! E mort de ani buni! ţipase Coriolanus. - Aşa cum merită să fie, însă pare foarte viu în tine. Decanul îl alungase cu o fluturare de mână. -

Mai bine te-ai grăbi. Biroul de înrolări se închide peste douăzeci de minute. Dacă alergi până acolo, s-ar putea să-l mai prinzi deschis.

Aşa că o luase la fugă, neştiind ce altceva să fecă. După ce se înrolase, se dusese ţintă la Citadelă, sperând că poate cerşi mila lui Gaul. Dar nu i se îngăduise să intre, nici măcar când pretinsese că i s-au infectat copcile. Apărătorii Păcii sunaseră la laborator şi li se spusese să-l trimită la spital. Unuia dintre gardieni i se făcuse milă de el şi acceptase să încerce să-i dea lui Gaul lucrarea lui de final de an. Fără nicio promisiune. Pe marginea lucrării, Coriolanus începuse să mâzgălească o notă în care o ruga să intervină pentru el, dar îşi dăduse seama că e inutil. Aşa că scrisese pur şi simplu Mulţumesc. Pentru ce anume, nu ştia nici el, dar refuzase s-o lase să se înfrupte din disperarea lui. în drum spre casă, felicitările venite de la vecini îl înjunghiau în inimă ca nişte cuţite, dar adevărata agonie începuse când intrase în apartament în sunete de trompetă şi urale. Tigris şi mamaiestoasa scoseseră vesela pentru zile mari, pe care o foloseau de Anul Nou, şi cumpăraseră un tort pentru acea ocazie specială. încercase fără succes să zâmbească, după care izbucnise în lacrimi. Apoi le povestise totul. Când terminase, amândouă erau foarte calme şi încremenite ca nişte statui de marmură. - Când pleci? întrebase Tigris. - Mâine-dimineaţă, răspunsese el. - Când te întorci? întrebase bunica. Nu reuşise să spună că peste douăzeci de ani. Ea nu avea să mai trăiască atât. Dacă avea s-o mai vadă vreodată, avea să fie în mausoleu. - Nu ştiu. Bunica dăduse din cap, confirmând că înţelesese, apoi se ridicase de pe scaun. - Ţine minte, Coriolanus, că, oriunde mergi, eşti în continuare un Snow. Nimeni nu poate să-ţi ia asta. Coriolanus se întrebase atunci dacă nu cumva asta era problema. Imposibilitatea de a fi un Snow în lumea de după război. Ce îl determinase numele lui să comită. Dar zisese numai: - Voi încerca să fiu cândva demn de numele meu. Tigris se ridicase la rândul ei. - Haide, Coryo, te ajut să împachetezi. O urmase în camera lui. Ea nu plânsese. Coriolanus ştia că o să se abţină până după plecarea lui. -

Nu am multe de împachetat. Mi-au zis să mă îmbrac cu nişte haine vechi, pe care apoi să le arunc. Ne dau ei uniforme, tot ce e necesar pentru igienă, orice altceva. Pot să iau numai obiecte personale care încap în asta.

Coriolanus scosese o cutie de vreo 20 pe 30 de centimetri şi adâncă de 7. Verişoara lui o privise îndelung. - Şi ce iei? îl întrebase. Trebuie să fie ceva important pentru tine. Fotografia lui în braţele mamei când era bebeluş, fotografia cu tatăl lui în uniformă, fotografia cu Tigris şi mamaiestoasa şi una cu câţiva prieteni. O busolă de alamă veche, care îi aparţinuse tatălui său. Discul de pudră cu miros de trandafiri care stătuse cândva în pudriera de argint a mamei sale, învelit cu grijă în eşarfe lui de mătase portocalie. Trei batiste. Hârtie cu blazonul femiliei. Legitimaţia de elev de la Academie. Cotorul unui bilet de la circ din copilărie, ştampilat cu imaginea arenei. O aşchie de marmură din ruinele de după un bombardament. îi înţelegea pe toţi cei ca mami Plinth, cu mănunchiul ei de amintiri din Districtul 2, păstrate în bucătărie. Niciunul dintre ei nu dormise. Merseseră pe acoperiş şi se uitaseră la Capitoliu până când răsărise soarele. - Ţi-a fost scris să pierzi, îi spusese Tigris. Jocurile Foamei sunt o pedeapsă nefirească, crudă. Cum putea un om bun ca tine să le respecte regulile? - Să nu mai spui aşa ceva nimănui în afară de mine. Nu eşti în siguranţă, o avertizase Coriolanus.

- Ştiu, spusese ea. Nici asta nu e drept. Coriolanus făcuse duş, îmbrăcase o pereche de pantaloni de uniformă jerpeliţi şi un tricou uzat, îşi luase nişte pantofi rupţi, apoi băuse o cană de ceai la bucătărie. O sărutase de rămas-bun pe mamaiestoasa şi aruncase o ultimă privire căminului său, înainte să iasă pe uşă. Pe hol, Tigris îi oferise o pălărie veche şi o pereche de ochelari de soare care fuseseră cândva ai tatălui ei. - Pentru călătorie. Coriolanus ştia că e vorba de o deghizare, aşa că şi le pusese recunoscător, îndesându-şi buclele sub pălărie. Pe străzile aproape pustii, merseseră spre Centrul de Recrutare în tăcere. Apoi se întorsese spre ea şi îi spusese, cu vocea sugrumată de emoţie: - Te-am lăsat cu toate pe cap. Apartamentul, impozitul, mamaiestoasa. îmi pare atât de rău. O să înţeleg dacă n-o să mă ierţi niciodată. - Nu am ce să iert, replicase ea. Ne scrii imediat ce poţi? Se îmbrăţişaseră aşa de tare, încât simţise cum îi sar mai multe copci de pe braţ. Apoi intrase în Centru, unde se strânseseră aproape trei sute de cetăţeni ai Capitoliului, aşteptând să înceapă o nouă viaţă. Simţise o rază de speranţă la gândul că poate pica testul de rezistenţă fizică, apoi un fior de panică. Ce soartă îl aştepta dacă se întâmpla asta? O demascare publică? închisoarea? Decanul Highbottom nu-i spusese, dar îşi imagina ce e mai rău. Trecuse testul fară probleme, apoi îi scoseseră copcile fără vreun comentariu. Maşina de tuns care îl despărţise de buclele lui distinctive îl lăsase cu un sentiment de goliciune, dar cu o înfăţişare aşa de schimbată, că dispăruseră cele câteva priviri curioase de care avusese pane înainte. Se schimbase într-o uniformă de camuflaj nouă-nouţă şi primise o raniţă plină cu alte haine, o trusă de igienă personală, o sticlă cu apă şi un pachet cu sandviciuri cu carne pentru călătoria cu trenul. Apoi semnase un teanc de formulare, dintre care unul stipula că jumătate din salariul său şi aşa mic va ajunge la Tigris şi la mamaiestoasa. Asta îi oferise o fărâmă de consolare. Tuns, în uniformă şi vaccinat, ajunsese la gară cu un autobuz ticsit de recruţi. Erau un amestec de fete şi băieţi din Capitoliu, cei mai mulţi proaspeţi absolvenţi ai unor licee care acordau diplomele de absolvire înaintea Academiei. înghesuit într-un colţ, urmărise Ştirile Capitoliului, temându-se de o informare despre soarta lui, dar nu văzuse decât programul standard din zilele de sâmbătă. Starea vremii. Trafic deviat din cauza lucrărilor de reconstrucţie. O reţetă de salată de vară. Parcă Jocurile Foamei nici nu avuseseră loc. Sunt şters din memorie, se gândi el. Şi, ca să mă şteargă pe mine, trebuie să şteargă Jocurile. Cine ştia de căderea lui în dizgraţie? Corpul profesoral? Prietenii lui? Nimeni nu luase legătura cu el. Poate că încă nu se ştia nimic. Dar se va afla. Oamenii vor făce speculaţii. Vor circula zvonuri. O versiune deformată şi picantă a adevărului se va împământeni. Ah, cum se va mai umfla în pene Livia Cardew. Clemensia va lua Premiul Plinth la absolvire. în luna de vacanţă de vară, se vor întreba ce mai e cu el. Câtorva poate le va fi dor. Probabil lui Festus şi Lysistratei. în septembrie, colegii lui vor începe cursurile la Universitate. Iar el va fi dat uitării, încetul cu încetul. Ca să şteargă Jocurile, trebuie s-o şteargă şi pe Lucy Gray. Unde era? Chiar o trimiseseră înapoi acasă? Oare exact în acest moment se întorcea în Districtul 12 în acelaşi vagon de vite împuţit cu care o aduseseră în Capitoliu? Asta zisese decanul Highbottom că se va întâmpla, dar decizia îi aparţinea lui Gaul, iar ea putea să nu ierte aşa de uşor înşelătoria lor. La ordinul ei, Lucy Gray putea fi arestată, ucisă ori transformată în avox. Sau, şi mai rău, condamnată la o viaţă întreagă de experimente în laboratorul de orori al lui Gaul. Amintindu-şi că e în tren, Coriolanus închise ochii, de teamă să nu-i dea lacrimile. Niciodată nu trebuia să fii văzut smiorcăindu-te ca un copil, aşa că se forţă să-şi ţină în frâu emoţiile. îl linişti ideea că, pentru Capitoliu, cea mai bună strategie era, oricum, s-o ducă pe Lucy Gray înapoi în Districtul 12. Poate că, după o vreme, dr. Gaul avea s-o scoată iar la iveală, mai ales că el nu-i mai putea sta în cale. Să o aducă înapoi şi să cânte la deschiderea altor Jocuri. Infracţiunile ei, dacă existau, erau minore prin comparaţie cu ale lui. Iar publicul o iubise, nu? Poate că farmecele ei o vor salva încă o dată. Din când în când, trenul se oprea ca să mai coboare nişte recruţi, fie în districtul de destinaţie, fie pentru transfer pe alte rute spre nord, sud sau oriunde aveau de ajuns. Uneori, Coriolanus se uita pe fereastră la oraşele moarte prin care treceau, acum abandonate în voia naturii, şi se întreba cum arătase lumea când toate fuseseră la apogeu. Când aceasta era America de Nord, nu Panem. Trebuie să fi fost bine. Un tărâm plin de Capitolii. Ce pierdere... Pe la miezul nopţii, uşa compartimentului se deschise şi două fete repartizate în Districtul 8 dădură buzna cu vreo doi litri de posca, pe care reuşiseră cumva s-o aducă în tren. Având în vedere vremurile dure pe care le trăia, îşi petrecu noaptea ajutându-le să termine băutura, apoi se trezi, după aproape o zi întreagă, ca să descopere că trenul intra în Districtul 12 chiar în zorii unei zile de marţi deja înăbuşitoare. Coriolanus coborî pe peron împleticindu-se, cu capul zvâcnindu-i şi gura uscată. Urmând ordinele, el şi alţi trei recruţi se aşezară în linie şi aşteptară o oră ca un Apărător al Păcii care nu părea cu mult mai vârstnic decât ei să-i conducă din gară pe străzile pietruite. Căldura şi umezeala transformau aerul în ceva care nu era nici lichid, nici gazos, iar el n-ar fi putut spune dacă inspira sau expira. Umiditatea îi acoperea corpul cu o peliculă lucioasă de care nu putea scăpa nicicum. Transpiraţia nu se usca, doar se accentua. îi curgea nasul întruna, iar mucii erau deja negri de la praful de cărbune. Şosetele îi pleoscăiau în bocancii ţepeni. După o oră de marş pe străzi acoperite cu zgură şi asfalt spart, mărginite de clădiri hidoase, ajunseră la baza militară care avea să fie noul lor cămin. Gardul de protecţie care înconjura baza şi Apărătorii Păcii de la poartă îl făceau să se simtă mai puţin expus. Recruţii îşi urmară ghidul printr-o serie de clădiri cenuşii, identice. La barăci, cele două fete se desprinseră din rând, iar el şi celălalt nou recrut, un băiat înalt şi sfrijit, pe nume Junius, fură conduşi într-o cameră cu patru seturi de paturi suprapuse şi opt dulapuri. Două dintre paturi erau aranjate frumos, dar pe celelalte două, de lângă o fereastră soioasă, care dădea spre un tomberon, aşternuturile erau mototolite. Cei doi băieţi le întinseră urmând cu stângăcie instrucţiunile, iar Coriolanus îl luă pe cel de sus, fiindcă Junius avea frică de înălţime. Apoi li se dădu liber restul dimineţii ca să se spele, să despacheteze şi să se uite prin manualul de antrenament pentru Apărătorii Păcii, înainte să se prezinte la masa de prânz de la unsprezece. Coriolanus rămase mult sub duş, cu capul dat pe spate, luând guri lacome din apa călâie care curgea de la robinet. Se şterse cu prosopul de trei ori, înainte să accepte că umezeala de pe piele e o stare permanentă şi să se îmbrace într-o uniformă de instrucţie curată. După ce îşi despachetă raniţa şi îşi ascunse preţioasa cutie pe raftul de sus al dulapului său, se urcă în pat şi începu să frunzărească manualul pentru Apărătorii Păcii - sau cel puţin se prefăcu că-l răsfoieşte -, ca să evite conversaţia cu Junius, un tânăr agitat, care avea nevoie de asigurări pe care Coriolanus nu era în măsură să i le ofere. De fapt, ar fi vrut să-i spună: Viaţa ta s-a terminat, tinere Junius; acceptă acest lucru. Dar asta ar fi dus la mai multe confidenţe decât avea energia să suporte. Dispariţia subită a responsabilităţilor din viaţa lui - studiile, familia, chiar viitorul său - îl sleise de puteri. Orice sarcină, cât de mică, i se părea descurajantă. Cu câteva minute înainte de ora unsprezece, colegii lor de cameră - un băiat vorbăreţ, cu faţa rotundă, pe nume Smiley, şi prietenul lui mărunţel, Bug - veniră să-i ia la masă. Porniră toţi patru spre cantină, care adăpostea rânduri de mese lungi, cu scaune de plastic rupte. - Marţea avem tocătură, anunţă Smiley. Deşi era Apărător al Păcii de nici o săptămână, părea nu doar să cunoască rutina, ci să se şi bucure de ea. Coriolanus luă o tavă cu ceva ce semăna a mâncare pentru câini cu garnitură de cartofi. Foamea şi entuziasmul colegilor săi îi dădură curaj, aşa că gustă, constatând că era pe deplin comestibilă, chiar dacă mult prea sărată. Mai primi două jumătăţi de pară conservată şi o cană mare de lapte. Nu era un prânz rafinat, dar te sătura. îşi dădu seama că, fiind Apărător al Păcii, nu prea existau şanse să moară de foame. Ba chiar i se garanta o porţie mai consistentă de mâncare decât la el acasă. Smiley îi declară curând pe toţi prieteni buni şi, până la sfârşitul mesei, Coriolanus şi Junius fuseseră porecliţi Gent—, respectiv Prăjină, primul datorită manierelor la masă, celălalt datorită siluetei. Coriolanus se bucură de poreclă, pentru că ultimul lucru pe care voia să-l audă era numele Snow. Niciunul dintre colegii lui nu comentă nimic şi nici nu aduse vorba despre Jocurile Foamei. Se pare că recruţii aveau acces doar la un televizor amplasat în camera de recreere şi receptarea semnalului se dovedea atât de slabă, că rareori îl deschideau. Chiar dacă Prăjină îl văzuse pe Coriolanus în Capitoliu, nu făcuse legătura între mentorul de la Jocurile Foamei şi recrutul de lângă el. Poate nimeni nu-l recunoscuse pentru că nimeni nu s-ar fi aşteptat vreodată să-l vadă acolo. Sau poate că celebritatea lui se limita la Academie şi la o mână de şomeri din Capitoliu, care avuseseră timp să urmărească spectacolul. Coriolanus ajunse să se simtă în largul lui suficient pentru a mărturisi că tatăl lui a fost militar şi a murit în război, că are acasă o bunică şi o verişoară şi că a terminat şcoala cu o săptămână în urmă. Spre surpriza lui, descoperi că Smiley şi Bug, la fel ca mulţi alţi Apărători ai Păcii, nu erau născuţi în Capitoliu, ci în districte. - Sigur că da, îi explică Smiley. Munca de Apărător al Păcii e bună dacă reuşeşti s-o prinzi. E mai bună decât munca la moară. Ai multă mâncare şi destui bani ca să le trimiţi alor tăi. Unii strâmbă din nas, dar eu zic că războiul e deja istorie şi o slujbă e o slujbă. - Adică nu te deranjează să-ţi supraveghezi propriii concetăţeni? nu se putu abţine Coriolanus să întrebe. - Dar ăştia nu sunt oamenii mei. Ai mei sunt în Opt. Nu te repartizează unde te-ai născut, răspunse Smiley dând din umeri. în plus, tu eşti familia mea acum, Gent. După-amiază, când ajunse la bucătărie, unde fusese repartizat, Coriolanus avu ocazia să cunoască mai mulţi membri ai noii sale familii. La indicaţiile lui Cookie, un soldat bătrân care-şi pierduse urechea stângă în război, se dezbrăcă de la brâu în sus şi rămase patru ore aplecat deasupra unei chiuvete pline cu apă fierbinte, frecând oale şi clătind tăvi de metal. Apoi primi o pauză de 15 minute ca să mai mănânce o porţie de tocătură, înainte să-şi petreacă următoarele câteva ore spălând cantina şi holurile. Mai petrecu jumătate de oră în cameră până să se dea stingerea, la nouă, şi să se prăbuşească pe pat, în chiloţi. în dimineaţa următoare, la ora cinci, era deja îmbrăcat şi pe teren, gata să înceapă antrenamentul propriu-zis. Prima etapă era menită să aducă noile trupe la o condiţie fizică acceptabilă. Făcu genuflexiuni, sprinturi şi alte exerciţii până când hainele i se îmbibară de

transpiraţie şi călcâiele i se umplură de băşici. îi era de ajutor ce învăţase de la profesoara Sickle; ea insistase întotdeauna asupra exerciţiilor riguroase şi Coriolanus ştia să mărşăluiască în formaţie de la doisprezece ani. Prăjină, pe de altă parte, cu mersul lui împiedicat şi pieptul scobit, era ţinta hărţuirii şi a insultelor sergentului de instrucţie. Seara, în timp ce aluneca în mrejele somnului, Coriolanus auzi cum băiatul încerca să-şi înăbuşe plânsul cu perna. Reprizele de antrenament, mâncat, curăţenie şi somn alcătuiau noua lui viaţă. Trecea de la una la alta mecanic, dar cu destulă competenţă ca să evite admonestarea. Dacă era norocos, avea parte de o jumătate de oră preţioasă, doar pentru el, înainte să se dea stingerea. Nu că ar fi reuşit să folosească în vreun fel timpul respectiv. Nu putea decât să facă duş şi să se urce în pat. Gândul la Lucy Gray îl chinuia, dar era dificil să încerce să obţină informaţii despre ea. Dacă se apuca să pună întrebări prin bază, cineva ar fi putut să fâcă legătura cu rolul lui în Jocurile Foamei şi voia să evite asta cu orice preţ. Ziua liberă a plutonului lor era duminica, iar sarcinile se terminau sâmbăta la cinci. Ca recruţi noi, trebuiau să stea în unitate până la următorul sfârşit de săptămână. Iar Coriolanus avea de gând să meargă în oraş şi să-i întrebe discret pe localnici de Lucy Gray. Smiley le spuse că Apărătorii Păcii se strângeau într-un depozit vechi, numit Vatra, unde puteai cumpăra alcool de casă şi poate şi puţină companie. Districtul 12 avea şi propria piaţă, aceeaşi pe care o foloseau pentru extragere, cu câteva prăvălii şi tarabe, dar acolo era mai multă activitate în timpul zilei. Cu excepţia lui Prăjină, care prinsese schimbul la latrină pentru că nu se descurca la instrucţie, colegii lui se duseră în camera de recreere să joace pocher după cina de sâmbătă. La cantină, Coriolanus îşi mâncă fără grabă tăieţeii şi carnea la conservă. Fiindcă de obicei Smiley îi distrăgea atenţia cu turuitul lui, acum avea timp pentru prima dată să se uite, cu adevărat, la ceilalţi Apărători ai Păcii. Erau de toate vârstele, de la cei abia trecuţi de adolescenţă până la unul care părea leat cu mamaiestoasa. Unii vorbeau între ei, dar cei mai mulţi stăteau singuri şi deprimaţi, sorbindu-şi tăieţeii. Se întrebă dacă nu cumva se uita la propriul lui viitor. Coriolanus preferă să-şi petreacă seara în dormitor. îşi lăsase toţi banii familiei, aşa că nu avea cu ce să joace la pariuri, nici măcar mărunţiş, până la salariul de la începutul lunii. Mai important, primise o scrisoare de la Tigris şi voia s-o citească în tihnă. îşi savura solitudinea, liber de imaginea, glasul şi mirosul tovarăşilor săi. Compania lor constantă îl copleşea, pe el care obişnuia să-şi încheie ziua singur. Se urcă din nou în pat şi desfăcu scrisoarea cu grijă. Dragul meu Coryo, E luni noaptea şi apartamentul răsună de absenţa ta. Mamaiestoasa nu pare să-şi dea seama prea bine de ce se întâmplă, fiindcă de doua ori pe zi întreabă când ajungi acasă şi dacă te aşteptăm cu cina. A început să se vorbească despre situaţia ta. Am fost să-l văd pe Pluribus şi mi-a zis că a auzit mai multe zvonuri: că te-ai dus în Districtul 12 din dragoste pentru Lucy Gray, că te-ai îmbătat când sărbătoreai victoria şi ai dat curs unei provocări, că ai încălcat regulile şi i-ai trimis tu însuţi daruri lui Lucy Gray în arenă, că ai avut un soi de ceartă cu decanul Highbottom. Eu le spun oamenilor că iţi faci datorul faţă de ţară, la fel ca tatăl tău. Festus, Persephone şi Lysistrata au trecut pe-aici în seara asta, cu toţii foarte îngrijoraţi de soarta ta, iar doamna Plinth a sunat ca să ceară adresa ta. Cred că vrea să-ţi scrie. Apartamentul nostru e, oficial, scos la vânzare acum, cu ajutorul familiei Dolittle. Pluribus spune că, dacă nu găsim altă locuinţă imediat, are el două camere libere deasupra clubului şi că poate îi dau o mână de ajutor la costume dacă îl redeschide. A scos la vânzare şi câteva dintre mobilele noastre. A fost foarte amabil şi vă trimite salutări ţie şi lui Lucy Gray. Ai reuşit s-o vezi? Asta e singura alinare în toată nebunia. îmi pare râu că-ţi scriu atât de puţin, dar e deja destul de târziu şi am atâtea de făcut. Voiam să-ţi trimit ceva ca să îţi amintesc cât eşti de iubit şi cât ne lipseşti. Ştiu cât de greu trebuie să fie totul, dar nu-ţi pierde speranţa. Ea ne-a fost sprijin în cele mai negre vremuri şi ne va sprijini şi acum. Te rog scrie-mi şi spune-mi cum e viaţa ta în Doisprezece. Poate nu pare ideală, dar cine ştie la ce va duce? zcirfi, Tigris Coriolanus îşi îngropa faţa în mâini. Capitoliul îşi bătea joc de numele Snow? Mamaiestoasa îşi pierdea minţile? Două camere sărăcăcioase deasupra unui club de noapte aveau să le fie cămin, numai bun ca să coasă Tigris costume mulate cu paiete? Asta era soarta magnificei familii Snow? Şi ce-avea să se aleagă de el, Coriolanus Snow, viitorul preşedinte al Panemului? Viaţa lui, tragică şi lipsită de sens, i se desfăşură în fâţa ochilor. Se văzu peste douăzeci de ani, ajuns un bătrân prost, cu toată educaţia scursă din el, cu mintea atrofiată până în punctul în care nu va mai avea decât gânduri animalice despre foame şi somn. Lucy Gray, ofilită în laboratorul lui Gaul, avea să fie moartă de mult şi inima lui odată cu ea. Douăzeci de ani irosiţi şi apoi ce? După încheierea perioadei de înrolare? Ce altceva decât o nouă înrolare, pentru că altminteri umilinţa ar fi fost prea mare. Ce l-ar fi aşteptat în Capitoliu dacă s-ar fi întors? Mamaiestoasa moartă. Tigris, de vârstă mijlocie, dar părând mai bătrână, cosând în continuare ca o servitoare, cu bunătatea ei transformată în ceva fără niciun haz, cu viaţa ei devenită bătaia de joc a celor cărora trebuia să le facă mereu pe plac ca să-şi câştige traiul. Nu, nu avea să se întoarcă niciodată. Avea să rămână în Doisprezece, ca bătrânul din cantină, pentru că asta era viaţa lui. Fără soţie, fără copii, fără altă adresă decât cazarma. Ceilalţi Apărători ai Păcii aveau să-i fie familie. Smiley, Bug, Prăjină şi grupul lui de camarazi. N-avea să-şi mai revadă căminul niciodată. Absolut niciodată. O durere teribilă îi strânse pieptul când îl potopi un val ucigător de dor de casă şi disperare. Era sigur că are un atac de cord, dar nu voia să strige după ajutor. Se strânse ghem şi îşi lipi faţa de perete. Poate aşa era mai bine. Pentru că nu exista cale de ieşire. Nu avea unde să fugă. Nu avea nicio speranţă de salvare. Niciun viitor în care să fie altceva decât un mort viu. Ce-l aştepta? Tocătură? Un pahar de gin pe săptămână? O promovare de la spălatul vaselor murdare la frecatul lor? Nu era mai bine să moară acum, repede, decât să se târască aşa câţiva ani dureroşi? Undeva, parcă foarte departe, auzi o uşă închizându-se. Paşi pe hol, care se opriră un minut, apoi porniră din nou în direcţia lui. Strânse din dinţi, dorindu-şi să i se oprească inima chiar atunci, pentru că el şi lumea îşi încheiaseră socotelile şi sosise timpul să-şi ia rămas-bun. Dar paşii răsunară tot mai tare, până ajunseră la uşă, unde se opriră iar. îl privea cineva? Era patrula de seară? Se uita la el, în poziţia asta umilitoare? îl vedea în toată nimicnicia lui? Se aştepta la râsete, la batjocură şi la curăţarea latrinelor, care sigur avea să urmeze. în schimb, auzi o voce calmă: - Patul ăsta e luat? O voce calmă şi familiară... Coriolanus se răsuci în pat şi deschise ochii pentru ca aceştia să-i confirme ceea ce ştia deja. în uşă stătea Sejanus Plinth, părând, în mod cu totul bizar, să se simtă ca acasă într-o uniformă de instrucţie ce păstra cutele de la ambalare. Prescurtare de la gentleman (n. tr.). Iniţialele devizei „Zăpada cade întotdeauna deasupra" (n. tr.). Coriolanus nu mai fusese niciodată atât de bucuros să vadă pe cineva. - Sejanus! izbucni el. Sări din pat, ateriză tremurând pe podeaua de ciment vopsit şi îl cuprinse în braţe pe nou-venit. Sejanus îl îmbrăţişă şi el. - E o primire surprinzător de caldă pentru omul care aproape te-a distrus! Lui Coriolanus îi scăpă un râs oarecum isteric şi, o secundă, se gândi la spusele celuilalt. Era adevărat, Sejanus îi pusese viaţa în pericol băgându-l în arenă, dar ar fi mers prea departe învinovăţindu-l de altceva. Oricât de multe ar fi fost circumstanţele agravante, Sejanus nu avea niciun rol în răzbunarea decanului Highbottom împotriva tatălui său şi nici în încurcătura cu batista. - Nu, nu, dimpotrivă. îi dădu drumul lui Sejanus şi se uită atent la el. Avea cearcăne negre şi slăbise vreo şapte kilograme. Dar, în general, părea uşurat, de parcă povara pe care o purta pe umeri în Capitoliu dispăruse. - Ce faci aici?

- Hm, să vedem. Fiindcă am sfidat Capitoliul când am intrat în arenă, şi eu am fost exmatriculat. Tata a mers în fâţa consiliului şi a spus că va plăti pentru o nouă sală de sport la Academie dacă mă lasă să absolv şi să mă înrolez la Apărătorii Păcii. Ei au fost de acord, dar am zis că nu accept decât dacă te lasă şi pe tine să absolvi. Ei bine, profesoara Sickle chiar îşi dorea o nouă sală de sport şi a afirmat că oricum nu contează dacă o să fim legaţi unul de altul pentru următorii douăzeci de ani. Sejanus îşi puse raniţa pe podea şi îşi scoase cutia cu obiecte personale. - Am absolvit? întrebă Coriolanus. Sejanus deschise cutia, scoase un mic dosar de piele cu emblema şcolii şi i-l întinse cu un gest ceremonios. - Felicitări! Nu mai eşti exmatriculat. Coriolanus deschise dosarul şi găsi o diplomă cu numele lui caligrafiat cu înflorituri. Probabil fusese deja scrisă, pentru că absolvise cu înalte Onoruri. - Mulţumesc. Cred că e o prostie, totuşi pentru mine are mare importanţă. - Ştii, dacă vrei vreodată să dai testul de ofiţer aici, ar putea să conteze. Nu eşti primit dacă n-ai absolvit liceul. Decanul Highbottom a adus asta în discuţie, susţinând că e ceva la care n-ar trebui să ai dreptul. A pretins că ai încălcat nişte reguli în timpul Jocurilor ca să o ajuţi pe Lucy Gray, aşa e? Oricum, n-a avut destule voturi, chicoti Plinth. Lumea chiar s-a săturat de el. - Adică nu mă condamnă chiar toţi? întrebă Coriolanus. - Pentru ce? Pentru că te-ai îndrăgostit? Cred că celor mai mulţi le e milă de tine. Avem o grămadă de romantici printre profesori, am aflat cu ocazia asta, răspunse Sejanus. Iar Lucy Gray chiar a făcut impresie bună. Coriolanus îl prinse de braţ. - Unde e? Ştii ce s-a întâmplat cu ea? Sejanus clătină din cap. - De obicei, îi trimit pe învingători înapoi în districtele lor, nu? - Mi-e teamă să nu-i fi făcut ceva mai rău. Din cauză că am trişat în timpul Jocurilor, mărturisi Coriolanus. Le-am făcut ceva şerpilor ca să nu o muşte. Dar ea n-a făcut altceva decât să folosească otravă de şobolani. - Deci asta era! Ei bine, nu am auzit absolut nimic despre aşa ceva. Nici că ar fi fost pedepsită, îl asigură Sejanus. Adevărul este că e atât de talentată, încât probabil o vor aduce înapoi la anul. - Şi eu m-am gândit la asta. Poate Highbottom a fost sincer când a spus că au trimis-o acasă. Coriolanus se aşeză pe patul lui Prăjină şi se uită din nou la diplomă. - Când ai intrat, cântăream avantajele sinuciderii. - Ce? Tocmai acum? Când ai scăpat din ghearele decanului Highbottom şi ale maleficei dr. Gaul? Când ai făta viselor tale la doi paşi distanţă? Când mami pregăteşte chiar în acest moment o cutie cât un camion cu bunătăţi scoase din cuptorul ei pentru tine?! exclamă Sejanus. Prietene, viaţa ta abia a început! Coriolanus începu să râdă. Amândoi râdeau. - Prin urmare, asta nu e pieirea noastră? - Eu i-aş spune salvarea noastră. A mea, în orice caz. Of, Coryo, dacă ai şti ce fericit sunt că am scăpat, spuse Sejanus devenind serios. Numi-a plăcut niciodată în Capitoliu, iar după Jocurile Foamei, după ce a păţit Marcus... Nu ştiu dacă glumeai cu sinuciderea, dar pentru mine n-a fost deloc o glumă. Aveam totul planificat... - Nu, nu, Sejanus, interveni Coriolanus. Să nu le dăm această satisfacţie. Sejanus încuviinţă gânditor, apoi se şterse pe faţă cu mâneca. -

Tata zice că nici aici n-o să fie mai bine. Că voi fi tot un băiat din Capitoliu pentru cei din districte. Dar nu-mi pasă. Orice altceva trebuie să fie mai bine. Cum e?

-

Când nu spălăm podelele, mărşăluim în formaţie, spuse Coriolanus. îţi amorţeşte mintea.

-

Bun, minţii mele nu-i strică să amorţească puţin. Am fost prins în dezbateri nesfârşite cu tata. Pentru moment, nu vreau nicio conversaţie serioasă, despre nimic.

Atunci o să-ţi adori colegii de cameră. Durerea din pieptul lui Coriolanus se micşorase şi simţea un licăr de speranţă. Lucy Gray fusese scutită de pedeapsă, cel puţin public. Era de-ajuns să ştie că mai are aliaţi în Capitoliu ca să-i crească moralul, iar Sejanus îi captase atenţia când menţionase că poate deveni ofiţer. Oare exista o scăpare din beleaua în care intrase? O altă cale spre influenţă şi putere? Deocamdată era o consolare suficientă să ştie că are o şansă care-l sperie pe decanul Highbottom. -

Aşa am de gând, zise Sejanus. Am de gând să-mi clădesc o viaţă frumoasă aici. Una în care, în felul meu nesemnificativ, să fac lumea un loc mai bun.

-

O să fie ceva de muncă, zise Coriolanus. Nu ştiu ce m-a apucat când am cerut să vin în Doisprezece.

Ai făcut-o la întâmplare, fireşte, îl tachină Sejanus. Coriolanus simţi că roşeşte ca un prost. - Nici nu ştiu cum s-o găsesc. Sau dacă mai e interesată de mine acum, când lucrurile s-au schimbat atât de mult. - Glumeşti, nu? E îndrăgostită de tine până peste urechi! spuse Sejanus. Şi nu-ţi face griji, o găsim noi. în timp ce-l ajuta pe Sejanus să despacheteze şi să-şi aranjeze patul, Coriolanus află noutăţile din Capitoliu. Bănuielile lui despre Jocurile Foamei erau corecte. -

încă din dimineaţa următoare n-au mai fost pomenite deloc, îi explică Sejanus. Când m-am dus la Academie să-mi văd evaluarea, i- am auzit pe profesori spunând că implicarea elevilor a fost o mare greşeală, deci cred că nu se va mai repeta. Dar nu aş fi surprins să-l vedem pe Lucky Flickerman din nou la anul sau să se deschidă iar oficiul poştal pentru daruri şi pariuri.

-

Moştenirea noastră, comentă Coriolanus.

-

Aşa se pare. Satyria i-a spus profesoarei Sickle că dr. Gaul e hotărâtă s-o continue într-un fel sau altul. Ca parte din războiul ei etern, presupun. în loc de bătălii, avem Jocurile Foamei.

-

Da, ca să pedepsească districtele şi să ne reamintească nouă ce bestii suntem, zise Coriolanus, concentrat să înşiruie în dulap şosetele împăturite ale lui Sejanus.

-

Ce tot spui? întrebă Sejanus, aruncându-i o privire amuzată.

-

Nu ştiu, răspunse Coriolanus. E ca... ştii cum torturează iepurele ăla sau cum topeşte carnea de pe ceva?

-

Ca şi cum i-ar face plăcere? întrebă Sejanus.

-

Exact. Cred că are impresia că aşa suntem toţi. Ucigaşi înnăscuţi. Violenţi din fire. Jocurile Foamei ne reamintesc ce monştri suntem şi câtă nevoie avem de Capitoliu ca să nu cădem pradă haosului.

-

Prin urmare, nu numai că lumea e un loc brutal, dar oamenii se mai şi bucură de brutalitatea ei? Ca eseul despre ceea ce ne-a plăcut la război, observă Sejanus. De parcă ar fi fost un spectacol grandios. Şi gata, mintea mea iar nu mai poate să ia o pauză, încheie el clătinând din cap.

Las-o baltă! zise Coriolanus. Hai să ne bucurăm că dr. Gaul a ieşit din vieţile noastre. Prăjină îşi facu apariţia destul de abătut, duhnind a urină şi a înălbitor. Coriolanus i-l prezentă lui Sejanus, care, când auzi de necazul său, îl încurajă, promiţând să-l ajute la instrucţie. - Şi mie mi-a luat ceva până am deprins exerciţiile la şcoală. Dar, dacă eu am reuşit, poţi şi tu. Nu peste mult timp, Smiley şi Bug intrară şi ei în încăpere şi îl salutară călduros pe Sejanus. Pierduseră toţi banii la masa de pocher, dar erau entuziasmaţi la gândul distracţiei de sâmbăta următoare. - O să vină o trupă la Vatră. Coriolanus aproape că sări pe el. - O trupă? Ce trupă? Smiley ridică din umeri. - Nu-mi amintesc. Dar cântă o fată. Cică e destul de bună. Lucy nu-ştiu-cum. Lucy nu-ştiu-cum. Coriolanus simţi că i se opreşte inima şi zâmbi cu gura până la urechi. Sejanus îi zâmbi şi el. - Serios? Ei bine, de-abia aşteptăm. După stingere, Coriolanus rămase cu ochii în tavan. Lucy Gray nu doar că trăia, ci se afla în Districtul 12 şi aveau să se întâlnească la următorul sfârşit de săptămână. Fata lui. Dragostea lui. Lucy Gray a lui. Le supravieţuiseră cumva decanului, lui Gaul şi Jocurilor. După atâtea săptămâni de spaimă, dor şi nesiguranţă, o va lua în braţe şi nu-i va mai da drumul niciodată. Nu de asta venise în Doisprezece? Dar nu era vorba doar de veştile despre ea. Ironia sorţii făcea ca apariţia lui Sejanus, care îl iritase aproape un deceniu întreg, să-l ajute să se întoarcă la viaţă. Nu doar cu diploma şi cu promisiunea prăjiturilor sau cu asigurările că nu e dispreţuit în Capitoliu, nici măcar doar cu speranţa unei cariere de ofiţer. Coriolanus era, pur şi simplu, extrem de uşurat că putea vorbi cu cineva care îi cunoştea lumea şi, mai important, care îi ştia adevărata valoare în acea lume. îi dădea curaj faptul că Strabo Plinth fusese de acord ca absolvirea lui să fie

inclusă în înţelegerea pentru sala de sport şi vedea în asta cel puţin o parte din răsplata pentru salvarea vieţii lui Sejanus. Era sigur că bătrânul Plinth nu-l uitase şi că ar fi fost dispus să se folosească de bogăţia şi de puterea lui ca să-l ajute pe viitor. Şi, desigur, mami îl adora. Poate că, până la urmă, situaţia lui nu era chiar atât de groaznică. Cu Sejanus, plus câţiva nou-veniţi din alte districte, erau suficienţi recruţi pentru a forma un pluton de douăzeci de oameni, aşa că începură instrucţia în această formaţie. Fără îndoială că antrenamentul de la Academie le oferea lui Coriolanus şi lui Sejanus un avantaj în privinţa condiţiei fizice şi a antrenamentului, deşi nu învăţaseră şi să tragă cu arma. Puşca standard a unui Apărător al Păcii era formidabilă, avea încărcător cu o sută de gloanţe. Pentru început, recruţii se concentrară pe cunoaşterea componentelor puştii şi pe curăţarea, asamblarea şi dezasamblarea ei, până ce deveniră capabili s-o facă şi în somn. Coriolanus se îngrijoră în prima zi când exersară tragerea la ţintă, aşa de negre erau amintirile lui din război, dar constată că, având propria puşcă, se simţea mai în siguranţă. Mai puternic. Sejanus se dovedi un ţintaş înnăscut şi primi curând o poreclă: Ochitorul. O acceptă, dar Coriolanus observă că-l stânjeneşte. Lunea de după sosirea lui Sejanus, 1 august, aduse o mare dezamăgire. Recruţii afiară că mai au de aşteptat o lună întreagă până să-şi ia salariile. Mai ales Smiley era afectat, pentru că se baza pe banii respectivi pentru petrecerea de la final de săptămână. Şi lui Coriolanus i se strânse inima. Cum putea spera s-o vadă pe Lucy Gray dacă nu avea bani de bilet? După trei zile de antrenamente susţinute, joia veni cu puţină speranţă. Ajunse pachetul de la mami, plin cu delicii dulci. Merita să vezi faţa lui Prăjină, a lui Smiley şi a lui Bug în momentul despachetării tartelor cu cireşe, a bulgărilor de popcorn cu caramel şi a prăjiturilor cu glazură de ciocolată. Sejanus şi Coriolanus hotărâră că sunt proprietatea comună a celor din dormitorul lor, cimentându- le astfel prietenia. - Ştiţi, zise Smiley, cu gura plină de tartă, dacă vrem, sunt sigur că le putem da la schimb sâmbătă. Pentru gin şi altele asemenea. Toţi încuviinţară, aşa că o parte din bunătăţi rămase la păstrare pentru sâmbătă. Stimulat de atâta zahăr, Coriolanus îi scrise un bilet de mulţumire lui mami şi o scrisoare lui Tigris, asigurând-o că e bine. Se strădui să nu facă mare caz de rutina extenuantă şi sublinie că are şanse să devină ofiţer. Găsise un manual jerpelit cu teste pentru ofiţerii aspiranţi, plin de mostre de întrebări. Examenul era o verificare a capacităţii de învăţare şi cerea în primul rând rezolvarea unor probleme legate de exprimare, de calculul matematic şi de analiza spaţială, dar Coriolanus trebuia să înveţe şi câteva reguli şi regulamente de bază pentru partea militară. Examenul odată luat, nu devenea automat ofiţer, dar putea începe să se pregătească în acest scop. Simţea că are şanse mari, mai ales că mulţi dintre recruţi abia dacă erau în stare să scrie şi să citească. Nu se îndoia de asta, după cele câteva ore de curs despre valorile şi tradiţiile Apărătorilor Păcii. Ii comunică lui Tigris veştile regretabile despre salariu, dar o asigură că banii aveau să-i parvină cu regularitate după 1 septembrie. în timp ce-şi scotea cu limba popcornul dintre dinţi, îşi aminti să-i scrie şi despre sosirea lui Sejanus şi s-o sfătuiască să meargă la mami Plinth în caz de urgenţă, fiindcă probabil putea conta pe ajutorul ei. Vineri dimineaţa, în cantină atmosfera era încordată şi Smiley află motivul de la o soră medicală pe care o cunoscuse la infirmerie. Cu vreo lună înainte, chiar în preajma extragerii, un Apărător al Păcii şi doi şefi din Districtul 12 fuseseră omorâţi de o explozie în mină. Ancheta dusese la arestarea unui bărbat din a cărui familie se ştia că făcuseră parte lideri ai rebelilor în timpul războiului. Urma să fie spânzurat după-amiază, la ora unu. Minele se închideau cu ocazia execuţiei, iar muncitorii erau obligaţi să participe. Novice fiind, Coriolanus nu înţelegea ce legătură are asta cu el şi îşi continuă programul obişnuit. Dar, în timpul instrucţiei, însuşi comandantul unităţii, un veteran pe nume HofF, veni să-i urmărească o vreme. înainte să plece, schimbă câteva cuvinte cu sergentul de instrucţie, care îi chemă imediat la el pe Coriolanus şi pe Sejanus. - Voi doi trebuie să asistaţi la execuţie după-amiază. Comandantul vrea să fie prezenţi cât mai mulţi oameni şi caută recruţi care să ştie ce au de făcut. Prezentaţi-vă pentru transport la prânz, în uniforme. Urmaţi ordinele întocmai şi n-o să aveţi probleme. Coriolanus şi Sejanus îşi înfulecară prânzul şi se grăbiră înapoi la baracă să se schimbe. - Ţinta criminalului era Apărătorul Păcii? întrebă Coriolanus, în timp ce-şi punea pentru prima oară uniforma albă, apretată. - Am auzit că încerca să saboteze producţia de cărbune şi i-a ucis pe cei trei din greşeală, răspunse Sejanus. - Să saboteze producţia? Cu ce scop? întrebă Coriolanus. - Nu ştiu. Poate spera să pună din nou pe picioare rebeliunea. Coriolanus nu răspunse, doar clătină din cap. De ce credeau oamenii că, pentru o rebeliune, e nevoie doar de furie? Nu aveau nici armată, nici arme, nici autoritate. La Academie învăţaseră că războiul recent încheiat a fost dezlănţuit de rebelii din Districtul 13, care au reuşit să facă rost de arme şi mijloace de comunicare şi să le distribuie adepţilor lor din întregul Panem. Dar Districtul 13 dispăruse într-un nor nuclear, împreună cu averea familiei Snow. Nu mai rămăsese nimic şi orice intenţie de resuscitare a rebeliunii era curată prostie. Când se prezentară la datorie, Coriolanus se miră că i se dă o armă, deşi se antrenase atât de puţin. - Nu-ţi face griji, maiorul spune că nu trebuie decât să stăm drepţi în formaţie, îi zise alt recrut. Urcară în remorca unui camion, care ieşi din baza militară şi o luă pe drumul care înconjura Districtul 12. Coriolanus avea emoţii, fiindcă era prima misiune în calitate de Apărător al Păcii, dar nu-i lipsea o doză de entuziasm. Cu câteva săptămâni în urmă, era un simplu elev de liceu, iar acum avea uniformă, armă şi statutul unui bărbat. Orice Apărător al Păcii, chiar şi cel mai mic în grad, avea putere prin asociere cu autoritatea Capitoliului. Se gândi la asta şi îşi îndreptă spatele. în timp ce camionul înainta de-a lungul marginilor Districtului, clădirile neîngrijite erau înlocuite de cocioabe. Uşile şi ferestrele caselor dărăpănate se căscau în arşiţa zilei. Femei cu feţe supte, aşezate pe scările de la intrare, se uitau la copii pe jumătate goi, cu coastele ieşite prin piele, care se jucau nepăsători în ţărână. în unele curţi, pompele stăteau mărturie pentru lipsa apei curente, iar firele de înaltă tensiune lăsate în jos dovedeau că electricitatea nu e garantată.

Pe Coriolanus îl înspăimânta un asemenea nivel de sărăcie. Fusese lefter mare parte din viaţă, dar familia Snow se străduise întotdeauna să păstreze decenţa. însă oamenii ăştia renunţaseră şi pe undeva Coriolanus îi învinovăţea chiar pe ei pentru condiţia mizeră în care trăiau. Clătină din cap. - Vărsăm atâţia bani în districte, spuse. Şi trebuia să fie adevărat. Oamenii din Capitoliu mereu se plângeau de asta. - Vărsăm bani în industriile noastre, nu în districte, zise Sejanus. Oamenii ăştia sunt pe cont propriu. Camionul ieşi de pe drumul plin de zgură şi intră pe unul de pământ, care ocolea un teren mare, plat, plin de bălării, şi se termina lângă o pădure. Capitoliul avea mici porţiuni împădurite în unele parcuri, dar erau bine îngrijite. Coriolanus presupuse că asta era ceea ce lumea numea o pădure adevărată sau chiar sălbatică. Copaci groşi, lujeri şi tufărişuri crescute pretutindeni. O dezordine care-i dădea un sentiment neplăcut. Cine ştie ce creaturi mişunau pe acolo? Amestecul de bâzâituri, murmure şi foşnete îl agasa. Şi ce gălăgie făceau păsările! La marginea pădurii era un copac mare, cu crengi lungi şi noduroase, întinse ca nişte braţe.Un ştreang atârna de o bârnă orizontală. Sub el fusese ridicată o platformă cu două trape. Ne tot promit un eşafod corespunzător, spuse maiorul de vârstă mijlocie. Până atunci, câţiva dintre noi am improvizat asta. înainte îi atârnam pur şi simplu de crengi, dar dura mult până mureau şi cine are timp de aşa ceva? Una dintre fetele recrut pe care Coriolanus o cunoştea din tren ridică mâna timid:

- Pe cine spânzurăm, vă rog? - Ah, un rebel care a încercat să distrugă minele, spuse maiorul. Toţi sunt rebeli, dar ăsta e cel mai cel. îl cheamă Ario nu-ştiu-cum. încă îi căutăm pe ceilalţi, deşi habar n-am unde îşi închipuie că pot să fugă. Nu au unde să fugă. Bine, toată lumea jos!

Rolul lui Coriolanus şi al lui Sejanus era, în mare parte, decorativ. Stăteau în poziţie de drepţi în rândul din spate al unuia dintre cele două plutoane de douăzeci de Apărători ai Păcii care flancau platforma. Alţi şaizeci se împrăştiaseră la marginea câmpului. Lui Coriolanus îi displăcea să stea cu spatele la flora şi fauna neîngrijite, dar ordinele erau ordine. Se uita drept înainte, peste câmp, în district, din care începuse să apară un val de oameni. După cum arătau, cei mai mulţi veneau direct din mină, pentru că aveau feţele înnegrite de cărbune. Erau însoţiţi de femei şi de copii ceva mai curaţi, familiile reunindu-se pe câmp. Pe Coriolanus îl cuprinse neliniştea când se strânseseră sute de oameni şi tot veneau alţii, împingând mulţimea înainte ameninţător. Trei vehicule înaintau încet spre eşafod pe drumul neasfaltat. Din primul, o maşină veche, de lux, dinainte de război, coborâră primarul Districtului 12, Lipp, urmat de o femeie de vârstă mijlocie, cu părul vopsit blond, şi de Mayfeir,

fata pe care pusese Lucy Gray şarpele în ziua extragerii. Se îngrămădiră de o parte a eşafodului. Comandantul HofF şi vreo şase ofiţeri coborâră din a doua maşină, care avea un steag al Panemului pe capotă. Un freamăt trecu prin mulţime când se deschise portiera ultimei maşini, o camionetă albă a Apărătorilor Păcii. Doi gardieni săriră din ea, apoi se întoarseră să-l ajute pe prizonier să coboare. Bărbatul înalt şi slab, cu cătuşe, reuşi să se îndrepte de spate în timp ce era escortat spre eşafod. îşi târî lanţurile cu mare greutate în sus, pe treptele şubrede, apoi gardienii îl aşezară deasupra uneia dintre trape.

Maiorul dădu un ordin scurt şi Coriolanus luă imediat poziţia de drepţi. Practic, trebuia să privească înainte, dar putea vedea toată acţiunea cu coada ochiului şi se simţea la adăpost pe rândul din spate. Nu mai urmărise niciodată o execuţie pe viu, ci doar la televizor şi parcă nu putea să-şi ia ochii de la întreaga scenă.

Mulţimea păstră tăcerea cât timp un Apărător al Păcii citi lista cu infracţiunile comise de condamnatul Ario Chance, printre care şi uciderea a trei oameni. Deşi se străduia să le pronunţe cu voce sonoră, cuvintele sunau anemic în aerul fierbinte şi umed. Când citirea acuzaţiilor se încheie, comandantul le făcu un semn Apărătorilor Păcii de pe platformă. Aceştia se oferiră să-l lege pe condamnat la ochi, el refuză, apoi îi puseră laţul în jurul gâtului. Bărbatul rămase stoic, privind în zare şi aşteptându-şi sfârşitul.

Tobele din capătul îndepărtat al platformei începură să bată şi din primele rânduri ale mulţimii le răspunse un ţipăt. Coriolanus se uită într-acolo, să vadă cine ţipase. O tânără cu pielea măslinie şi părul lung şi negru se zări peste capetele celorlalţi când un bărbat încercă s-o ia de acolo, dar ea se lupta cu disperare să înainteze spre eşafod, ţipând: -Ario! Ario! Apărătorii Păcii se apropiau deja de ea. Vocea ei avu efectul unui şoc electric asupra lui Ario, pe a cărui feţă se citi mai întâi surpriza, apoi groaza. - Fugi! strigă el. Fugi, Lil! Fugi! Fu... Trapa se deschise şi funia se strânse pe gâtului bărbatului, oprindu-l la jumătatea cuvântului. Mulţimea icni. Ario căzu aproape cinci metri şi, după toate aparenţele, muri instantaneu.

Se aşternu o linişte rău-prevestitoare. Coriolanus simţi cum i se prelinge transpiraţia pe coaste în aşteptarea rezultatului. Oare oamenii aveau să atace? Trebuia să tragă în ei? îşi amintea cum funcţiona arma? Se strădui să fie atent, să audă ordinul. însă în urechi îi răsuna doar vocea mortului înălţându-se, nelumească, din cadavrul care se legăna uşor. - Fugi!Fugi, Lil!Fugi!Fu... Coriolanus simţi un fior pe şira spinării şi îi auzi pe ceilalţi recruţi foindu-se.

- Fugi! Fugi, Lil! Fugi! Fu... Strigătul crescu în intensitate şi păru să-l cuprindă din toate părţile, să sară din copaci şi să-l atace din spate. Câteva clipe, crezu că înnebunise. Incălcă ordinele şi întoarse capul, aproape aşteptându-se ca o armată de Ario să dea năvală din pădurea deasă din spatele lui. Nimic. Nimeni. Apoi vocea se auzi din nou de pe o creangă, aflată cam la un metru deasupra lui. - Fugi!Fugi, LiUFugi!Fu... Când zări micuţa pasăre neagră, gândul îi zbură la laboratorul lui Gaul, unde văzuse aceeaşi creatură cocoţată pe o cuşcă. Gaiţe- limbute. Pădurea trebuie să fi fost plină de ele şi acum imitau strigătul lui Ario din clipa morţii, aşa cum imitau vaietele avocşilor din laborator. Fugi! Fugi, Lil! Fugi! Fu... Fugi! Fugi, Lil! Fugi! Fu... Fugi! Fugi, Lil! Fugi! Fu... Când Coriolanus redeveni atent, observă zarva pe care o provocaseră păsările printre rândurile de recruţi din spate, deşi ceilalţi Apărători ai Păcii nu erau deloc afectaţi. S-au obişnuit până acum, se gândi Coriolanus. El nu era sigur că se va obişnui vreodată cu strigătul de moarte al unui om repetat ca un refren. Chiar şi acum se transforma, se schimba din cuvintele lui Ario în ceva aproape melodios. O serie de note care imitau inflexiunea vocii lui, dar cu ceva mai tulburător decât cuvinte. în mulţime, Apărătorii Păcii o prinseseră pe femeie, pe Lil, şi o luau de acolo. Ea apucă să scoată un ultim strigăt de jale, iar păsările îl preluară şi pe acela, mai întâi ca o voce, apoi ca parte din melodie. Limbajul uman dispăruse şi nu mai rămăsese decât un cor muzical, alcătuit din vocile lui Ario şi a lui Lil. - Gaiţe-zeflemitoare, mormăi un soldat din faţa lui. Mutanţi împuţiţi! Coriolanus îşi aminti discuţia cu Lucy Gray dinaintea interviului. - Ei, ştii cum se spune. Spectacolul nu se încheie până nu cântă gaipi-zeflemitoare. - Gaipi-zeflemitoare? Serios, cred că inventezi toate astea. - Nu şi acum. Gaipi-zeflemitoare e o pasăre reală. - Şi cântă în spectacolul tău? întrebă el. -Nu într-almeu, scumpule. într-d tău. Sau, oricum, într-al Capitoliului. La asta se referise. Spectacolul Capitoliului era spânzurarea. Gaiţa-zeflemitoare era o pasăre reală. Nu o gaiţă-limbută. Cumva diferită. O specie din regiune, presupuse el. Ciudat însă că soldatul le numise mutanţi. Miji ochii, încercând să desluşească una prin frunzişul copacilor. Acum, când ştia după ce se uită, zări mai multe gaiţe-limbute. Poate că gaiţele-zeflemitoare arătau exact Ia fel... dar nu, stai, acolo! Ceva mai sus. O pasăre neagră, puţin mai mare decât gaiţa-limbută, desfăcu brusc aripile, dezvăluind două pete de un alb orbitor când ridică ciocul să cânte. Coriolanus nu se îndoia că tocmai zărise cea dintâi gaiţă-zeflemitoare din viaţa lui şi la prima vedere creatura îi displăcu. Cântecul păsărilor tulburase mulţimea, iar şoaptele se transformau în mormăituri, chiar în proteste, în vreme ce Apărătorii Păcii o împingeau pe Lil în camioneta cu care îl aduseseră pe Ario. Coriolanus începu să se teamă de puterea latentă a oamenilor. Erau pe cale să se întoarcă împotriva soldaţilor? Spontan, luă degetul de pe siguranţa armei. O rafală de gloanţe îl făcu să tresară, dar, când căută cu privirea trupurile însângerate, nu-l văzu decât pe unul dintre ofiţeri lăsându-şi arma în jos. Râdea şi dădea din cap spre comandant, după ce trăsese spre copaci ca să împrăştie păsările. Printre ele, Coriolanus zări zeci de perechi de aripi albe cu negru. Focurile de armă potoliră mulţimea şi îi văzu pe Apărătorii Păcii ordonându-le oamenilor să plece: - înapoi la muncă! strigau. Spectacolul s-a terminat! Locul se golea, însă el rămase în poziţie de drepţi, sperând că nimeni nu-i observase nervozitatea. Se strânseseră toţi în camion pentru a se întoarce la unitate. - Trebuia să vă avertizez în legătură cu păsările, le spuse maiorul. - Ce sunt, mai exact? întrebă Coriolanus. Maiorul se strâmbă. - O greşeală, după părerea mea. - O mutaţie? insistă Coriolanus. - într-un fel. Adică sunt ele şi progeniturile lor. După război, Capitoliul a lăsat toţi mutanţii numiţi gaiţe-limbute să moară şi aşa ar fi trebuit să se întâmple, că erau numai masculi. însă ei au pus ochii pe femelele de sturz-zeflemitor din zonă, iar ele au fost destul de dornice să le fecă pe plac. Şi acum ne confruntăm cu ciudăţeniile astea de gaiţe-zeflemitoare. în câţiva ani o să dispară toate gaiţele- limbute şi o să vedem dacă astea noi se pot împerechea între ele. Coriolanus nu-şi dorea să-şi petreacă următorii douăzeci de ani ascultându-le serenadele la toate execuţiile locale. Poate, dacă ajungea ofiţer într-o zi, va organiza o vânătoare ca să cureţe pădurile de ele. Dar de ce să aştepte? De ce să nu sugereze asta acum, ca practică de tragere la ţintă pentru recruţi? Cu siguranţă nimănui nu-i plăceau păsările alea. Ideea îl facu să se simtă mai bine. Se întoarse spre Sejanus să-i expună planul lui, dar Sejanus avea faţa la fel de întunecată ca pe vremea când stătea în Capitoliu. - Ce s-a întâmplat? Sejanus nu-şi luă ochii de la pădure când maşina porni. - Cred că nu mi-am dat seama cu adevărat ce fac. - Ce vrei să spui? întrebă Coriolanus. Dar Sejanus se mulţumi să clatine din cap. Ajunşi la unitate, predară armele şi, în mod neaşteptat, li se dădu liber până la cina de la ora cinci. După ce îşi schimbară hainele, Sejanus mormăi ceva despre o scrisoare pentru mami şi dispăru. Coriolanus găsi o scrisoare pe care probabil i-o adusese unul dintre colegii de cameră. Recunoscu scrisul de mână subţire şi delicat al lui Pluribus Bell şi se aşeză pe pat să o citească. în principal, confirma spusele lui Tigris: Pluribus era la dispoziţia familiei Snow, atât pentru a le vinde bunurile, cât şi pentru a le oferi o locuinţă temporară până la clarificarea situaţiei. Dar un paragraf anume îi sări în ochi: îmi pare rău că lucrurile s-au terminat aşa pentru tine. Pedeapsa lui Casca Highbottom mi s-a părut excesivă şi m-a pus pe gânduri. Cred că ţi-am mai spus că el şi tatăl tău erau cei mai buni prieteni la Universitate. Dar îmi amintesc că, spre final, s-au certat. Ceva complet neobişnuit pentru ei. Casca era furios şi spunea întruna că fusese beat şi că totul nu fusese decât o glumă. Iar tatăl tău îi zicea că ar trebui să-i fie recunoscător. Că îijacuse o favoare. Tatăl tău a plecat, dar Casca a rămas şi a băut până la închidere. L-am întrebat ce se întâmplase, dar nu repeta decât: „Ca fluturii de noapte atraşi de flacără." Era destul de beat. Am presupus că s-au împăcat până la urmă, dar poate că nu. Curând după aceea, amândoi şi-au început slujbele şi nu ne-am mai văzut. Oamenii merg mai departe. Lui Coriolanus, acest fragment de poveste îi oferea cât de cât o explicaţie pentru ura decanului Highbottom faţă de el. Un schimb de cuvinte. O ceartă. El ştia sigur că nu se împăcaseră, doar dacă nu cumva urmase o altă ceartă, judecând după acreala cu care decanul vorbise despre tatăl lui. Cât de meschin era decanul Highbottom dacă încă îşi lingea rănile după o neînţelegere din timpul facultăţii! Chiar şi acum, după ce aşa-zisul lui opresor era mort de mult. Nu poţi s-o laşi baltă? se gândi el. Ce mai contează? La cină, Smiley, Prăjină şi Bug cerură să afle totul despre execuţie, iar Coriolanus se strădui să le făcă pe plac. Băieţii primiră cu entuziasm ideea lui de a se antrena pentru trasul la ţintă folosind gaiţele-zeflemitoare şi îl încurajară să le-o prezinte superiorilor. Singurul fără chef era Sejanus, care stătuse tăcut şi retras, apoi îşi împinsese deoparte porţia de tăieţei, s-o mănânce ceilalţi. Coriolanus simţi o urmă de îngrijorare. Ultima dată când Sejanus îşi pierduse pofta de mâncare, în scurt timp îşi pierduse şi minţile. Mai târziu, când dădeau cu mopul prin cantină, Coriolanus îl prinse la înghesuială. - Ce te tulbură? Şi nu-mi spune că nimic. Sejanus aruncă mopul în găleata cu apă cenuşie. - Nu ştiu. Nu pot să nu mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat azi dacă mulţimea ar fi devenit violentă. Ar fi trebuit să tragem în ei? - Ei, probabil că nu, răspunse Coriolanus, deşi se întrebase şi el acelaşi lucru. Am fi tras poate în aer. - Dacă ajut la uciderea unor oameni în districte, cu ce e mai bine decât să ajut la uciderea lor în cadrul Jocurilor Foamei? întrebă Sejanus. Intuiţia lui Coriolanus funcţionase corect. Sejanus se confrunta cu o nouă dilemă eucă. - Tu cum credeai că o să fie? Adică pentru ce credeai că te-ai înrolat? - Credeam că voi putea fi sanitar, mărturisi Sejanus. - Sanitar? repetă Coriolanus. Adică doctor? - Nu, pentru asta e nevoie de pregătire universitară, explică Sejanus. Ceva mai general. Să-i ajut pe răniţi în timpul unor ciocniri violente, fie în Capitoliu, fie în districte. Cel puţin aşa nu aş făce niciun rău. Nu ştiu dacă aş putea omorî pe cineva, Coryo. Coriolanus se enervă uşor. Sejanus uitase că, prin nechibzuinţa lui, îl obligase pe el să-l omoare pe Bobbin? Că egoismul lui îl privase pe prietenul său de luxul unei asemenea declaraţii? Apoi se abţinu să nu râdă, gândindu-se la bătrânul Strabo Plinth. Un gigant al industriei producătoare de muniţii, cu un moştenitor pacifist. îşi imagina ce discuţii purtaseră tatăl şi fiul. Ce irosire! se gândi Coriolanus. Ce irosire a unei dinastii! - Şi cum rămâne cu războiul? întrebă Coriolanus. Eşti soldat, să ştii. - Ştiu. în război ar fi altfel, presupun, zise Sejanus. Dar ar trebui să lupt pentru ceva în care cred. Ar trebui să cred că fac lumea mai bună. Aş prefera totuşi să fiu sanitar, dar se pare că deocamdată nu prea e nevoie de sanitari. Fiindcă nu e război. Cei care vor să înveţe să lucreze la infirmerie sunt trecuţi pe o listă lungă de aşteptare. Dar chiar şi pentru asta ai nevoie de o recomandare, iar sergentul nu vrea să mi-o dea. - De ce? Pare să ţi se potrivească perfect, comentă Coriolanus. - Pentru că trag prea bine cu arma, îi răspunse Sejanus. E adevărat. Punct ochit, punct lovit. Tata m-a învăţat de mic şi în fiecare săptămână aveam exerciţii de tragere obligatorii. O consideră parte din afacerea familiei. Coriolanus încercă să proceseze informaţia.

- De ce nu ai ascuns asta? - Am crezut c-o fac. Dar în realitate ţintesc şi mai bine decât la antrenamente. Am încercat să nu ies în evidenţă, doar că restul plutonului trage mizerabil. Nu şi tu, se corectă imediat Sejanus. - Ba da, şi eu, râse Coriolanus. Ascultă, cred că exagerezi. Doar n-o să fie câte-o execuţie în fiecare zi. Şi dacă se ajunge vreodată acolo, tragi pe lângă ţintă. Dar vorbele lui nu reuşiră decât să-l stârnească pe Sejanus. - Şi dacă din cauza asta, tu, Prăjină ori Smiley aţi muri? Pentru că nu v-am protejat eu? - Of, Sejanus! răbufni exasperat Coriolanus. Nu mai întoarce orice pe toate părţile! Nu-ţi mai imagina cele mai negre scenarii. Asta nu se va întâmpla. Toţi o să murim chiar aici, de bătrâneţe sau de prea mult dat cu mopul, depinde ce-o să ne vină mai întâi de hac. între timp, nu mai lovi ţinta! Sau inventează-ţi o problemă cu ochii. Ori striveşte-ţi mâna la uşă! - Cu alte cuvinte, să nu mă mai complac în situaţia de-acum, conchise Sejanus. - Ei, măcar renunţă la faptele spectaculoase. Aşa ai ajuns în arenă, ţii aminte? întrebă Coriolanus. Sejanus reacţionă de parcă l-ar fi pălmuit. După câteva clipe, dădu din cap şi recunoscu: - Aşa a fost cât pe ce să murim amândoi, din cauza mea. Ai dreptate, Coryo. Mulţumesc. O să mă gândesc la tot ce mi-ai spus. Sâmbăta aduse o furtună cu tunete şi fulgere, care lăsă în urmă un strat gros de noroi şi un aer aşa de încărcat, încât Coriolanus simţea că ar fi putut să-l strângă ca pe un burete. începuse să aştepte cu poftă mâncarea sărată a lui Cookie şi îşi lăsa farfuria curată lună după fiecare masă. Ca urmare a antrenamentelor zilnice, devenise mai puternic, mai flexibil şi mai încrezător în sine. Le putea ţine piept chiar şi localnicilor care munceau toată ziua în mină. Nu prea erau şanse să se ajungă la o luptă corp la corp, nu cu arsenalul de arme al Apărătorilor Păcii, dar era pregătit în caz că s-ar fi întâmplat. în timpul exerciţiilor de tragere stătuse cu ochii pe Sejanus, care nu prea mai nimerea ţinta. Bun. O pierdere prea subită a dibăciei ar fi atras atenţia. Dacă alt băiat ar fi vorbit despre propriul său talent, Coriolanus ar fi avut dubii, dar ştia că Sejanus nu se laudă niciodată. Dacă spunea că e un bun trăgător, atunci chiar era. Ceea ce însemna că putea fi de mare folos la vânătoarea de gaiţezeflemitoare, dacă îl convingea să încerce. La sfârşitul exerciţiilor, Coriolanus îşi susţinu ideea în faţa sergentului şi răspunsul primit îl încântă: - S-ar putea să nu fie o idee rea. împuşcăm două păsări dintr-un foc. - Oh, sper că nu doar două, glumi Coriolanus şi sergentul îl răsplăti cu un mormăit. Urmă o după-amiază înăbuşitoare în spălătorie, cu uniforme trecute prin maşini de spălat şi uscătoare industriale, apoi sortate şi împachetate, după care Coriolanus se grăbi la cină şi în final spre duşuri. Era doar o impresie sau barba începuse să i se îndesească? O admiră în oglindă în timp ce şi-o rădea. Un alt semn că lasă adolescenţa în urmă. îşi uscă părul cu prosopul, uşurat că începea să-i crească. Pe ici, pe colo se contura câte o buclă. Promisiunea prezenţei unei trupe seara, la Vatră, umplea baia de entuziasm. Se părea că niciunul dintre recruţi nu urmărise cea mai recentă ediţie a Jocurilor Foamei. -

O să cânte o fată.

-

Da, din Capitoliu.

-

Nu, nu din Capitoliu. A fost acolo pentru Jocurile Foamei.

- Oh! Presupun că a câştigat. Cu feţele lucind de căldură şi de curăţenie, Coriolanus şi camarazii cu care împărţea dormitorul ieşiră din cazarmă. Când părăsiră baza, gardianul de serviciu îi sfătui să fie cu ochii-n patru. - Cred că noi cinci putem da gata câţiva mineri, zise Prăjină, uitându-se în jur. - în luptă corp la corp, sigur, răspunse Smiley. Dar dacă au arme de foc? - Nu au voie cu aşa ceva aici, nu? întrebă Prăjină. - Legal, nu. Dar sigur că, după război, le-au rămas câteva. Ascunse pe sub podele, în copaci şi în alte părţi. Poţi face rost de orice dacă ai bani, explică Smiley, dând din cap ca un cunoscător. - Şi e clar că niciunul dintre ei nu are, replică Sejanus. Părăsirea bazei pentru un drum pe jos îl neliniştea şi pe Coriolanus, dar o puse pe seama amestecului de sentimente care îl bântuiau. Când se gândea la revederea cu Lucy Gray, era, pe rând, încântat, îngrozit, sigur pe sine şi înnebunitor de suspicios. Avea atât de multe lucruri să-i spună, atâtea întrebări de pus, încât nici nu ştia cu ce să înceapă. Poate doar cu un alt sărut prelung, savurat în tihnă. După aproape douăzeci de minute, ajunseră la Vatră. în vremuri mai bune fusese un depozit pentru cărbune, dar reducerea producţiei dusese la abandonarea lui. Probabil era proprietatea cuiva din Capitoliu, dacă nu chiar a Capitoliului, dar nu se vedea nici urmă de supraveghere sau de întreţinere. De-a lungul pereţilor erau improvizate tarabe cu diverse nimicuri, cele mai multe la mâna a doua. Printre oferte, Coriolanus văzu de toate, de la cioturi de lumânare la iepuri morţi, sandale cusute de mână sau ochelari crăpaţi. Se temuse că, după execuţie, vor fi primiţi cu ostilitate, dar oamenii le aruncau doar o privire şi oricum cea mai mare parte a clientelei provenea din baza militară. Smiley, care acasă condusese şi lucrase pe piaţa neagră, sacrifică strategic una dintre prăjituri pentru degustare, rupând-o în douăsprezece bucăţele şi lăsându-i pe potenţialii cumpărători să guste. Magia lui mami garanta succesul şi, după câteva schimburi cu contrabandiştii de băutură şi bani primiţi de la cei interesaţi, intrară în posesia unui sfert de sticlă cu un lichid transparent aşa de puternic, că e dădeau lacrimile doar mirosindu-l. - E marfă bună! promise Smiley. Aici îi zic alcool alb, dar practic e rachiul pe care-l ştim şi noi. Fiecare luă o duşcă, ceea ce provocă un cor de tuşituri şi palme pe spate, apoi păstrară restul pentru spectacol. Fiindcă mai avea vreo şase bulgări de popcorn, Coriolanus întrebă de preţul biletului la spectacol, dar oamenii îl ignorară, fluturând din mână. - Plata se face la sfârşit, îi zise un bărbat. Mai bine aşază-te undeva, dacă vrei să prinzi un loc bun. E aşteptată multă lume. S-a întors făta. Să te aşezi însemna să iei o ladă veche, o bobină sau o găleată de plastic din grămezile strânse într-un colţ şi să pândeşti un loc de unde puteai vedea scena, încropită din nişte paleţi de lemn puşi unul peste altul în capătul Vetrei. Coriolanus îşi alese un loc lângă perete, pe la jumătatea distanţei până la scenă. In lumina crepusculară, lui Lucy Gray i-ar fi fost foarte greu să-l zărească, iar el asta voia. Avea nevoie de timp să hotărască cum s-o abordeze. Oare auzise că el se afla aici? Probabil că nu, cine ar fi putut să-i spună? Pentru cei din unitate era doar Gent, iar de isprăvile lui din Jocurile Foamei nu pomenise nimeni niciodată. Se lăsase seara când cineva apăsă pe un întrerupător, care porni o instalaţie improvizată, din lămpi prinse pe un cablu vechi şi câteva prelungitoare care arătau foarte suspect. Coriolanus se uită după cea mai apropiată ieşire, aşteptându-se la un incendiu iminent. Având în vedere structura din lemn vechi şi praful de cărbune, o scânteie rătăcită putea transforma totul într-un infern cât ai clipi. Vatra începu să se umple cu Apărători ai Păcii şi localnici, cei mai mulţi bărbaţi, deşi erau şi destule femei. Se strânseseră deja cam două sute de oameni când un băietan slăbuţ, de vreo doisprezece ani, cu o pălărie împodobită cu pene colorate, ieşi pe scenă şi aşeză un singur microfon legat cu un fir de o cutie neagră, aflată mai la margine. Apoi târî o ladă de lemn în spatele microfonului şi se retrase după o pătură zdrenţuită, atârnată într-un colţ. Apariţia lui trezi reacţia publicului, căci oamenii începură să aplaude la unison, într-o manieră ce se dovedi molipsitoare. Chiar şi Coriolanus se trezi bătând din palme. Câţiva strigară să înceapă spectacolul şi, tocmai când părea că asta nu se va întâmpla niciodată, pătura se dădu într-o parte şi apăru o fetiţă într-un nor de volănaşe roz. Fetiţa făcu o reverenţă. Publicul o primi cu urale şi ea începu să bată într-o tobă agăţată cu o baretă de gât şi să danseze mergând spre microfon. - Ooo, Maude Ivory! strigă un Apărător al Păcii de lângă Coriolanus. Coriolanus înţelese că aceasta era verişoara despre care îi povestise Lucy Gray, cea care putea ţine minte orice cântec auzea. Era un ţel măreţ pentru o fiinţă aşa de tânără; nu putea avea mai mult de opt sau nouă ani. Fata sări pe lada din spatele microfonului şi salută publicul.

-

Bună tuturor! Mulţumesc că aţi venit în seara asta! E destul de cald pentru voi? întrebă cu o voce dulce şi piţigăiată, iar mulţimea râse. Numele meu este Maude Ivory şi sunt bucuroasă să vă prezint Stolul!

Oamenii aplaudară şi ea repetă reverenţele până când toţi se liniştiră ca să poată face prezentările. - La mandolină, Tam Amber! Un tânăr înalt, numai piele şi os, cu o pălărie cu pene, ieşi de după cortină, ciupind un instrument care semăna cu o chitară, dar ca formă aducea mai degrabă cu o lacrimă. Se îndreptă spre Maude Ivory, fară să se uite deloc la public, doar trecându-şi degetele uşurel peste corzi. Apoi apăru băiatul de mai devreme, cu o vioară. - Clerk Carmine la scripcă! anunţă Maude Ivory, în timp ce băiatul traversa scena. Şi Barb Azure la bas! O tânără suplă, într-o rochie în carouri, predominant albastră şi lungă până la glezne, păşi pe scenă, ţinând un instrument ce semăna cu o vioară uriaşă, şi salută timid publicul când ajunse lângă ceilalţi. - Şi acum, proaspăt întoarsă din Capitoliu, unica şi inegalabila Lucy Gray Baird! Coriolanus îşi ţinu răsuflarea când ea dădu buzna pe scenă, cu chitara într-o mână, învăluită şi luminată de volanele rochiei de un verde-gălbui şi cu trăsăturile accentuate de machiaj. Mulţimea se ridică în picioare. In timp ce Tam Amber împinse lada lui Maude Ivory în spate, Lucy Gray alergă uşurel spre centrul scenei şi se opri în dreptul microfonului. - Salut, District 12! V-a fost dor de mine? Zâmbi larg când primi drept răspuns un strigăt tunător. -

Pun pariu că nu vă aşteptaţi să mă mai aveţi vreodată în faţa ochilor, aşa cum nu mă aşteptam nici eu. Dar m-am întors. M-am întors cu adevărat.

încurajat fiind de camarazii lui, un Apărător al Păcii se apropie sfios de scenă şi îi întinse o sticlă pe jumătate plină cu alcool alb. - Ei, dar ce e asta? Pentru mine? întrebă ea, primind sticla. Cu un gest, Apărătorul Păcii arătă că e din partea grupului său. - Doar ştiţi bine că nu mai beau de la doisprezece ani! Toată lumea râse cu pofiă. - Ce? Chiar aşa e! Sigur, nu strică să am câte ceva pe aproape în scopuri medicale. Mulţumesc tare mult, apreciez darul. Se uită atentă la sticlă, apoi aruncă o privire cu subînţeles spre public şi luă o gură. -

Ca să-mi curăţ cimpoiul! spuse, cu inocenţă, ca răspuns la urlete. Ştiţi, având în vedere cât de rău vă purtaţi cu mine, nu ştiu de ce mă tot întorc aici. Dar o fee. Asta-mi aminteşte de un cântec vechi.

Lucy Gray îşi trecu scurt degetele peste strune şi se uită la restul Stolului, adunat în semicerc în jurul microfonului. - Bine, drăgălaşe păsări. Unu, doi, trei şi Muzica începu, limpede şi sprintenă. Coriolanus îşi simţi călcâiul bătând ritmul, înainte ca Lucy Gray să-şi apropie buzele de microfon. Inima mea e proastă, da, sigur, sigur este. Nu-i Cupidon de vină, el, ţâncul, e-o poveste. Impuşc-o, ţine-o-n şuturi, pune-o pe eşafod, Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod Inima-mi e bizară, raţiunea nu-mi aude. Eşti pentru ea ce-i mierea pentru muşte zălude. Inţeap-o, schingiuieşte-o, azvârle-o de pe pod, Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod. Aş vrea să uit eu asta — C-ai sfarâmat-o rău. De ce-ai zdrobit tu asta Cu care iubesc eu? Aş vrea să uit eu asta — C-ai aruncat-o-n hău. De ce-ai stâlcit tu asta Cu care iubesc eu? Lucy Gray se depărta de microfon, ca să iasă în faţă Clerk Carmine, cu degetele dansându-i pe strune într-un solo complicat de vioară, în timp ce ceilalţi băteau tactul. Coriolanus nu-şi putea lua ochii de la faţa lui Lucy Gray, mai luminoasă decât o văzuse vreodată. Aşa arată când e fericită, se gândi. E superbă! Superbă aşa cum vedea oricine, nu doar el. Ceea ce putea constitui o problemă. Gelozia îi strânse inima. Dar nu. Era fata lui, nu? îşi aminti cântecul ei de la interviu, despre tipul care-i sfâşiase inima, şi studie cu atenţie Stolul, căutând un suspect. Nu ar fi putut fi decât Tam Amber, cel cu mandolina, dar nu se simţeau deloc scântei între ei doi. O fi fost vreun localnic? Publicul îl aplaudă pe Clerk Carmine, iar Lucy Gray luă din nou microfonul. Mi-ai prins inima-n cursă şi n-ai eliberat-o. Râd toţi de halu-n care mereu mi-ai maltrat-o. Ţine-o in laţ sau rupe-o, jupoaie-mi-o de tot, Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod. Inima-mi fuge-n salturi, parc-o aleargă zmei. Da, sânge mai pompează, da-i doar un obicei. Stoarce-o, îndurereaz-o, nebună e de tot, Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod. Arde-o, batjocoreşte-o, nu mi-o înapoia, Sparge-o, fa-o friptură, fa orice vrei cu ea, Pune-i zorzoane ori rupe-o, ce moaşă-sa, de tot, Oricum la tine vine târâş, chiar şi prin glod După aplauze şi urale pe măsură, spectatorii se aşezară la loc ca să mai asculte ceva. Coriolanus ştia, de când o ajutase pe Lucy Gray să facă repetiţii la Capitoliu, că Stolul are un repertoriu vast, care include momente instrumentale. Din când în când, anumiţi membri ieşeau din scenă, dispărând în spatele păturii, ca să lase loc pentru unul sau doi dintre ei. Tam Amber ieşi în evidenţă cu mandolina, uimind publicul cu iuţeala de fulger a digitaţiei, în timp ce faţa îi rămânea lipsită de expresie. Maude Ivory, şi ea favorita publicului, ciripi un cântec amuzant despre fiica unui miner care s-a înecat şi invită mulţimea să i se alăture în cor, ceea ce, surprinzător, mulţi şi făcură. Sau poate că nu era aşa de surprinzător, având în vedere că se îmbătaseră la unison. Oh, draga mea, oh, dragă mie, Oh, dragă, dragă Clementine, Te-ai dus, pierdută pe vecie, Vai, e groaznic, Clementine! Câteva cântece erau aproape imposibil de înţeles, pline de cuvinte nefamiliare, al căror sens îi scăpa lui Coriolanus oricât s-ar fi străduit să-l priceapă, şi îşi aminti că Lucy Gray îi spusese că sunt din alte vremuri. Când le cântau, cei cinci muzicanţi din Stol păreau

să se retragă în ei înşişi, influenţându-se unii pe alţii şi construind armonii complicate cu vocile lor. Lui Coriolanus nu-i plăcea; sunetul îl neliniştea. Ascultase deja vreo trei cântece de acest fel, când îşi dădu seama că îi amintesc de gaiţele-zeflemitoare. Din fericire, cele mai multe cântece erau noi şi mult mai pe placul lui şi Stolul încheie cu unul pe care-l recunoscu; îl auzise la extragere... Nu, domnule. Nimic din ce-mi poţi lua nu are valoare. Ia, pen 'că-ţi dau. Iţi dau pen 'că nu mă doare. Nu-mi poţi lua decât ce n-a meritat niciodată să fie păstrat! ...iar ironia nu scăpă publicului. Capitoliul încercase să-i ia lui Lucy Gray totul şi eşuase cu desăvârşire. Când aplauzele se potoliră, Lucy Gray îi facu un semn lui Maude Ivory. Fetiţa fugi în spatele păturii şi reapăru cu un coş decorat cu panglici în culori vesele. - Vă mulţumim din suflet! spuse Lucy Gray. Acum, ştiţi cu toţii cum merge treaba. Nu cerem bani de bilet pentru că, uneori, oamenii flămânzi au cel mai mult nevoie de muzică. Dar şi nouă ni se face foame. Deci, dacă vreţi să contribuiţi cu ceva, Maude Ivory e pe aici cu coşul. Vă mulţumim de pe acum. Cei patru muzicanţi din Stol trecuţi de vârsta copilăriei continuată să cânte încetişor, în timp ce Maude Ivory trecea sprintenă prin mulţime, adunând monede în coş. Toţi cinci, Coriolanus şi camarazii lui, aveau numai câţiva bănuţi, care nu păreau nicidecum suficienţi, deşi Maude le mulţumi cu o reverenţă politicoasă. - Stai puţin, spuse Coriolanus. îţi plac dulciurile? Apoi ridică punga maronie cu ultimii bulgări de popcorn şi o desfăcu atât cât Maude să arunce o privire şi ochii să i se mărească de plăcere. Coriolanus le puse pe toate în coş, fiindcă oricum fuseseră păstrate pentru bilete. După cum o ştia pe mami, altele erau deja pe drum. Maude Ivory îi mulţumi cu o mică piruetă, mai trecu o dată printre ceilalţi spectatori, apoi fugi pe scenă, o trase de fustă pe Lucy Gray şi îi arătă bunătăţile din coş. Coriolanus văzu buzele lui Lucy Gray rotunjindu-se într-un ooh şi o auzi întrebând de unde apăruseră. Ştiu că sosise momentul şi se trezi făcând un pas ca să iasă din umbra peretelui. Corpul îi zvâcnea de nerăbdare când Maude Ivory ridică mâna şi arătă spre el. Se întrebă ce-o să fâcă Lucy Gray. O să-i mulţumească? O să-l ignore? Măcar o să-l recunoască, transformat cum era în Apărător al Păcii? Ochii ei urmară direcţia indicată de degetul lui Maude Ivory şi se opriră asupra lui. Pe faţă i se citi mai întâi nedumerirea, apoi revelaţia şi în cele din urmă bucuria. Clătină din cap de parcă nu i-ar fi venit să creadă şi râse. -

Bun, bun, ascultaţi-mă cu toţii. Asta e... asta e, poate, cea mai frumoasă noapte din viaţa mea. Vă mulţumesc tuturor că aţi venit. Ce ziceţi de încă un cântec, care să vă trimită la culcare? Poate m-aţi mai auzit cântându-l, dar pentru mine a căpătat un nou înţeles în Capitoliu. Cred c-o să vă daţi seama de ce.

Coriolanus se întoarse la locul lui - ea ştia acum unde să-l găsească - ca să asculte şi să savureze adevărata lor reîntâlnire, aflată la doar un cântec distanţă. Ochii i se umplură de lacrimi când ea începu cântecul de la grădina zoologică. Jos în vale, în al văii adânc, Audpe-nnoptate un tren şuierând. Un tren, iubire, îl aud şuierând. Aud pe-nnoptate un tren şuierând. Simţi un cot în coaste şi, când se întoarse, îl văzu pe Sejanus privindu-l radios. La urma urmei, era minunat să aibă alături pe cineva care ştia semnificaţia cântecului. Cineva care ştia prin ce trecuseră. Fă-mi castel, castel înalt, castel mare, Să-mi văd iubitul trecând pe cărare. Să-lvăd, iubire, să-l văd pe cărare. Să-mi văd iubitul trecând pe cărare. Asta sunt eu, voia Coriolanus să le strige celor din jur. Eu sunt iubitul ei. Şi cel care i-a salvat viaţa. Trimite-mi, te rog, prin poşt-o scrisoare. în Capitoliu trimite-o, la închisoare. în Capitoliu, iubire, la închisoare. în Capitoliu trimite-o, la închisoare. Oare ar trebui să o salute? Sau doar să o sărute? Roşii trandafiri, violete-albastre, Păsările ştiu taina iubirii noastre. Să o sărute. Clar, doar să o sărute. Ştiu, da, toate ştiu taina iubirii noastre. Păsările ştiu taina iubirii noastre. -

Noapte bună tuturor! Sper să ne vedem şi săptămâna viitoare, iar până atunci nu încetaţi să vă cântaţi propriul cântec! spuse Lucy Gray şi tot Stolul făcu o ultimă reverenţă.

în timp ce publicul aplauda, ea îi zâmbi lui Coriolanus. El porni către ea, pe lângă oamenii care-şi strângeau scaunele improvizate pentru a le stivui în colţul de unde le luaseră. Câţiva Apărători ai Păcii se adunaseră în jurul lui Lucy Gray şi ea pălăvrăgea cu ei, dar Coriolanus o vedea aruncând priviri în direcţia lui. Se opri câteva clipe ca să-i dea timp să scape de ceilalţi şi ca să se desfete, pur şi simplu, cu imaginea ei, strălucitoare şi îndrăgostită de el. Apărătorii Păcii îi urară noapte bună şi începură să plece. Coriolanus îşi netezi părul şi continuă să se îndrepte spre ea. îi despărţeau numai vreo cinci metri când agitaţia stârnită brusc în Vatră, cu zgomot de sticlă spartă şi vociferări, îl făcu să întoarcă capul. Un tânăr brunet, cam de vârsta lui, îmbrăcat cu o cămaşă fără mâneci şi cu pantaloni rupţi în genunchi, îşi croia drum împingându-se printre spectatorii care se împuţinaseră. Faţa îi lucea de transpiraţie şi mişcările lui dădeau de înţeles că băuse alcool alb mai mult decât putea duce. De umăr îi atârna cutia unui instrument muzical, cu claviatură de pian pe o parte. în spatele lui mergea fiica primarului, Mayfair, ferindu-se cu grijă de atingerea obişnuiţilor clienţi ai Vetrei, cu gura strânsă a dispreţ. Coriolanus se uită spre scenă, unde o privire fixă şi rece înlocuise nerăbdarea de pe faţa lui Lucy Gray. Ceilalţi membri ai trupei se strânseră protectori în jurul ei şi buna dispoziţie din timpul spectacolului lor se pierdu treptat într-un amestec de furie şi tristeţe. El e, se gândi Coriolanus, cu o certitudine de nezdruncinat şi cu un gol supărător în stomac. E iubitul din cântec. Maude Ivory îşi aşeză corpul subţiratic în faţa lui Lucy Gray. Se încruntă şi îşi încleşta pumnii. - Pleacă de-aici, Billy Taupe. Nimeni nu te mai vrea. Billy Taupe se clătină uşor, cuprinzând tot grupul cu privirea. - Poate nu mă vreţi, dar vă sunt necesar, Maude Ivory. - Nu, nici măcar atât. Haide, pleacă! Şi ia-ţi cu tine şi nevăstuica, îi porunci Maude Ivory. Lucy Gray o înconjură cu braţele şi îşi apăsă mâna pe pieptul fetiţei, fie ca s-o liniştească, fie ca s-o ţină pe loc. - Toţi cântaţi subţire. Cântaţi subţire, bolborosi Billy Taupe, pocnindu-şi instrumentul cu o mână. - Ne descurcăm fără tine, Billy Taupe. Ai ales. Acum lasă-ne în pace, spuse răspicat Barb Azure cu vocea ei domoală. Tam Amber nu zise nimic, doar încuviinţă uşor din cap. O expresie de durere se aşternu o clipă pe faţa lui Billy Taupe. - Asta simţi şi tu, CC?

Clerk Carmine îşi strânse vioara mai tare la piept. Muzicanţii din Stol se deosebeau între ei prin culoarea pielii şi a părului şi n-aveau trăsături comune, dar Coriolanus remarcă o asemănare clară între aceştia doi. Oare erau fraţi? - Poţi veni cu mine. Noi doi ne-am descurca, încercă Billy Taupe să-l convingă. Dar Clerk Carmine rămase pe poziţie. Bine, atunci. N-am nevoie de tine. Oricum n-am nevoie de niciunul dintre voi. N-o să am niciodată. Mereu m-am descurcat mai

-

bine de unul singur. Câţiva Apărători ai Păcii se apropiară de el. Cel care îi dăduse sticla de alcool lui Lucy Gray îi puse mâna pe braţ. - Haide, spectacolul s-a terminat. Billy Taupe se feri şi apoi îl împinse cu o mişcare de beţiv. într-o secundă, atmosfera prietenească din Vatră se schimbă. Coriolanus simţi tensiunea, ascuţită ca un cuţit. Minerii care până atunci îl ignoraseră sau îl salutaseră pe deasupra sticlelor deveniră arţăgoşi. Apărătorii Păcii se îndreptară de spate, dintr-odată atenţi, iar el se trezi aproape în poziţie de drepţi. Când vreo şase Apărători ai Păcii păşiră spre Billy Taupe, simţi cum minerii se reped înainte. Se pregăti pentru încăierarea ce avea să urmeze, când cineva stinse luminile şi cufundă Vatra în beznă. Toată lumea înlemni o secundă, apoi izbucni haosul. Coriolanus primi un pumn în gură, aşa că începu şi el să împartă pumni. Lovea la întâmplare, concentrat doar să-şi asigure un cerc de apărare în jur. Aceeaşi sălbăticie animalică pe care o simţise în arenă, când tributurile îl hăituiseră, puse stăpânire pe el. Vocea lui Gaul îi răsuna în minte: Asta e starea firească a omenirii. Asta e firea omenească dezgolită. Şi iată firea omenească din nou dezgolită, firea lui omenească nemascată. Lovea cu pumnul, cu piciorul, arătându-şi dinţii în întuneric. în afâra Vetrei, un claxon sună de mai multe ori şi lumina farurilor unui camion inundă zona de lângă uşă. Se auziră fluierele Apărătorilor Păcii şi voci care strigau către mulţime să se împrăştie. Oamenii se îngrămădiră spre ieşire. Coriolanus se luptă cu valul de oameni, încercând s-o găsească pe Lucy Gray, dar îşi dădu seama că avea mai multe şanse afară. Se împinse spre uşă, pocnind din când în când pe cineva, apoi se trezi în aerul nopţii. Localnicii o luaseră la fugă, iar Apărătorii Păcii se strânseseră într-un grup dezordonat, mai degrabă prefacându-se că îi urmăresc. Cei mai mulţi nici nu erau de serviciu, nu exista o unitate care să se ocupe de conflicte spontane. Nimeni nu ştia sigur cu cine se bătuse pe întuneric. Mai bine o lăsau baltă. Coriolanus găsea că e îngrijorător; nu fusese ca la execuţie, aici minerii ripostaseră. Sugându-şi buza spartă, Coriolanus îşi găsi o poziţie din care să poată supraveghea uşa, dar printre ultimii care ieşiră, nici urmă de Lucy Gray, de cineva din Stol sau de Billy Taupe. Se simţi frustrat că fusese aşa de aproape de ea şi nu reuşiseră să vorbească. Mai exista vreo ieşire din Vatră? Da, îşi aminti de o uşă lângă scenă, pe unde trebuie să se fi strecurat. Mayfair Lipp nu fusese la fel de norocoasă. O văzu flancată de nişte Apărători ai Păcii; nu era arestată, dar nici liberă să plece. - Nu am făcut nimic. Nu aveţi dreptul să mă reţineţi, se răsti ea la soldaţi. - Ne pare rău, domnişoară, spuse un Apărător al Păcii. Pentru protecţia dumneavoastră, nu vă putem lăsa să plecaţi acasă singură. Fie ne permiteţi să vă escortăm, fie îl sunăm pe tatăl dumneavoastră, ca să-i cerem instrucţiuni. Auzind de tatăl ei, Mayfair tăcu, dar nu-şi schimbă atitudinea. Clocotea de furie, cu buzele strânse într-o linie subţire, plină de răutate, care sugera că cineva va plăti, era doar o chestiune de timp. Misiunea de a o escorta nu stârni entuziasmul, iar Coriolanus şi Sejanus se pomeniră recrutaţi în acest scop, fie pentru că făcuseră impresie bună la execuţie, fie pentru că erau mai treji decât tovarăşii lor de beţie. îi mai însoţeau doi ofiţeri şi trei Apărători ai Păcii. - La ora asta şi cu o aşa atmosferă, e mai bine să fim siguri, spuse un ofiţer. Nu stă departe. în timp ce se târau pe străzi, cu ghetele scârţâind pe pietriş, Coriolanus se chinuia să vadă prin întuneric. Capitoliul avea iluminat stradal, dar aici trebuia să se bazeze numai pe licăririle sporadice de la ferestre şi pe lumina palidă a lunii. Neînarmat, nici măcar protejat de uniforma albă, se simţea vulnerabil, aşa că stătea lipit de grup. Ofiţerii aveau arme; spera ca asta să-i ţină pe atacatori la distanţă. îşi aminti cuvintele mamaiestoasei. Tatăl tău spunea că beau apă pentru că nu plouă cu sânge. Ignori asta pe riscul tău, Coriolanus. Oare erau afară acum, urmărindu-i şi aşteptând ocazia să-şi satisfacă setea? îi era dor de siguranţa de la unitate. Din fericire, după numai câteva străzi scurte, ajunseră într-o piaţă pustie şi Coriolanus îşi dădu seama că aici se desfăşura extragerea anuală. Lumina câtorva proiectoare aşezate la întâmplare îl ajută să calce pe bolovanii din pavaj. - Pot s-ajung acasă de aici, le zise Mayfair. - Nu ne grăbim, răspunse unul dintre ofiţeri. - De ce nu mă lăsaţi odată în pace? izbucni Mayfair. - De ce nu renunţi tu să umbli cu netrebnicul ăla? îi sugeră ofiţerul. Crede-mă, n-o să se termine bine. - Vezi-ţi de treaba ta! îl repezi ea. Traversară piaţa pe diagonală şi o luară pe pavajul proaspăt de pe strada următoare. Grupul se opri în faţa unei case mari, care ar fi putut trece drept vilă în Capitoliu, dar nu s-ar fi remarcat prin nimic. Prin ferestrele larg deschise în căldura de august, Coriolanus zări camere bine luminate şi frumos mobilate, în care ventilatoare electrice ridicau şi coborau perdelele. îi ajunse la nas aroma mesei de seară - şuncă, se gândi - şi simţi că îi lasă gura apă şi că gustul de sânge de la buza spartă se mai estompează. Poate era mai bine că o ratase pe Lucy Gray; buzele lui nu prea erau în stare de sărutări acum. De cum unul dintre ofiţeri puse mâna pe poartă, Mayfair o zbughi pe lângă el, alergă pe cărare şi se strecură în casă. - Ar trebui să le spunem părinţilor? întrebă celălalt ofiţer. - Ce rost are? zise primul. Ştii cum e primarul. Cumva, hoinărelile ei de peste noapte vor fi din vina noastră. N-am nevoie de o predică acum. Celălalt încuviinţă mormăind, aşa că grupul se întoarse şi traversă iarăşi piaţa. Coriolanus îi urmă, dar un şuierat uşor, mecanic îi atrase atenţia şi se întoarse să se uite spre tufişurile întunecate din jurul casei. în umbrele din spate, desluşi o siluetă nemişcată, lipită de zid. La al doilea etaj se aprinse un bec şi, când lumina galbenă răzbătu până jos, îl recunoscu pe Billy Taupe, cu nasul plin de sânge, uitându-se mânios la el. îşi ţinea instrumentul, sursa şuieratului, lipit de piept. Coriolanus deschise gura ca să-i avertizeze pe ceilalţi, dar ceva îl opri. Ce anume? Frica? Indiferenţa? Nesiguranţa legată de reacţia lui Lucy Gray? Trupa îşi arătase foarte clar poziţia faţă de rivalul său, dar nu ştia cum ar fi primit vestea că el îl dăduse în vileag şi, poate, îl băgase la închisoare. Dacă asta l-ar fi transformat pe Billy Taupe într-un personaj demn de compasiune, cineva cu care să se solidarizeze şi pe care să-l ierte? îşi dădea seama că devotamentul celor din Stol avea rădăcini adânci. Sau poate s-ar fi bucurat? Mai ales Lucy Gray, care poate ar fi interesată să afle că vechea ei iubire fugise la casa fiicei primarului pentru adăpost. Oare ce făcuse ca să fie înlăturat din tot ce însemna Stolul, trupa muzicală şi căminul? îşi aminti ultimele cuvinte ale cântecului ei, balada de la interviu. La extragere, pe mine, din păcate, m-aipierdut. Ce-o să fitci, iubitul meu, când eu voi fi în mormânt? Cu siguranţă acolo se afla răspunsul. Mayfair apăru la geam şi îl închise. Apoi trase perdeaua, blocând lumina şi ascunzându-l pe Billy Taupe. Tufişul foşni şi momentul trecu. - Coryo? făcu Sejanus, uitându-se la el. Vii? - Scuze, căzusem pe gânduri, spuse Coriolanus. Sejanus arătă spre clădire. - îmi aminteşte de Capitoliu. - Nu spui niciodată acasă, observă Coriolanus.

- Nu. Pentru mine, acasă va fi întotdeauna Districtul 2, îi confirmă Sejanus. Dar nu contează. Probabil n-o să-l mai văd niciodată nici pe unul, nici pe celălalt. Pe drumul înapoi spre unitate, Coriolanus se gândi la propriile şanse de a mai vedea vreodată Capitoliul. înainte să vină Sejanus, se gândise că erau zero. Dar, dacă s-ar întoarce ca ofiţer, poate chiar ca erou de război, lucrurile ar sta altfel. Sigur, pentru asta avea nevoie de un război în care să se facă remarcat, aşa cum Sejanus avea nevoie de unul ca să ajungă sanitar. Umerii lui Coriolanus se relaxară când porţile unităţii se închiseră în urma lui. Se spălă pe feţă şi se târî în patul lui de sus, pe fundalul sforăiturilor de beţie ale lui Prăjină. îsi simţea buza umflată zvâcnind în timp ce rememora evenimentele serii. Totul fusese ca un vis - cum o revăzuse pe Lucy Gray, cum o auzise cântând, bucuria ei când îl zărise -, până când apăruse Billy Taupe şi le stricase întâlnirea. încă un motiv să-l urască, deşi felul în care îl respinsese Stolul îi oferea o mare satisfacţie. îi confirma că Lucy îi aparţinea lui. Micul dejun de duminică aduse vestea proastă că, din cauza altercaţiei din noaptea precedentă, niciun soldat nu mai avea voie să părăsească unitatea singur. Superiorii se gândeau chiar să restricţioneze accesul la Vatră. Smiley, Bug şi Prăjină, deşi mahmuri şi plini de vânătăi, deplângeau situaţia, fiindcă nu mai aveau ce să aştepte cu nerăbdare dacă se interziceau reuniunile de sâmbăta. Lui Sejanus îi păsa doar fiindcă îi păsa lui Coriolanus, dându-şi seama că interdicţia devenea un obstacol în calea întâlnirii lui cu Lucy Gray. - Poate vine să te viziteze aici, sugeră el în timp ce-şi goleau tăvile. -l s-ar permite? întrebă Coriolanus, dar apoi speră că ea nu ar face-o, chiar dacă ar putea. Ar fi avut puţin timp la dispoziţie şi unde li s-ar fi dat voie să vorbească? Prin gard? Ce ar fi zis ceilalţi? Prins în mrejele dragostei, aseară plănuia s-o salute public sărutând-o direct, dar acum, gândindu-se retrospectiv, asta ar fi atras un potop de întrebări din partea camarazilor lui şi cu siguranţă unii ofiţeri ar fi ridicat din sprâncene. Toată povestea lor, inclusiv înrolarea lui forţată, ar fi ieşit la iveală odată cu felul în care trişase la Jocurile Foamei. în plus, având în vedere tensiunile dintre localnici şi Apărătorii Păcii, ar fi fost de preferat să ţină ascunsă relaţia lor. Şoaptele prin gard puteau încuraja zvonurile că era un simpatizant al rebelilor sau, şi mai rău, un spion. Nu, ca să se întâlnească, trebuia să meargă el la ea. în secret. Astăzi ar avea o ocazie rară s-o găsească, dar îi trebuia un tovarăş cu care să iasă. - Cred că e mai bine să păstrăm secretă legătura dintre noi. Ar putea întâmpina probleme dacă vine aici. Sejanus, ai planuri azi sau... începu el. - Locuieşte într-un loc numit Filonul, îl întrerupse Sejanus. Aproape de pădure. - Poftim? - L-am întrebat pe unul dintre mineri aseară. Aşa, în treacăt, îi explică Sejanus zâmbind. Nu-ţi face griji, era prea beat să-şi mai amintească. Şi da, aş fi bucuros să te însoţesc.

Sejanus le spuse celorlalţi că mergeau în oraş să vadă dacă puteau schimba nişte gumă de mestecat din Capitoliu pe hârtie de scris, dar vicleşugul se dovedi inutil, căci tovarăşii lor îşi târâră trupurile maltratate înapoi în paturi imediat după micul dejun. Coriolanus şi-ar fi dorit să aibă bani de un cadou, dar n-avea niciun siânţ. Când ieşiră din cantină, îi căzură ochii pe o maşină de gheaţă şi îi veni o idee. Pe o vreme atât de călduroasă, soldaţilor li se permitea să ia oricâtă gheaţă pentru băuturi sau ca să se răcorească. Deşi să-şi frece corpul cu cuburi de gheaţă nu le aducea cine ştie ce alinare în sauna din bucătărie.

Cookie, căruia îi câştigase simpatia prin sârguinţa cu care freca vasele, îi dădu o pungă de plastic veche. Fiindcă era atât de cald, fusese de acord ca ei să ia nişte gheaţă pentru a mai scăpa de fierbinţeală când pleacă în oraş.

Coriolanus nu ştia dacă Stolul avea congelator, dar, după cum arătau casele pe lângă care trecuse în drumul spre eşafod, îşi imagina că era un lux pe care puţini şi—1 permiteau. Oricum, gheaţa era gratis şi nu voia să se ducă acolo cu mâna goală.

Semnară de ieşire la poartă, unde gardianul îi avertiză să fie atenţi, apoi o porniră în direcţia aproximativă în care îşi aminteau că se află centrul oraşului. Coriolanus se simţea neliniştit. Minele erau închise, deci în district domnea tihna, iar puţinii oameni cu care se întâlniră nici nu-i băgară de seamă. în piaţă, numai o brutărie micuţă îşi servea clienţii, cu uşile larg deschise ca să lase briza să mai îmblânzească dogoarea cuptoarelor. Proprietăreasa, o femeie cu

făţa roşie ca sfecla, nu se arătă deloc interesată să ofere informaţii unor clienţi neplătitori, aşa că Sejanus îi dădu o gumă de mestecat, articol de lux, la schimb pentru o franzelă. înduplecată, femeia îi conduse înapoi în piaţă şi le arătă pe ce stradă s-o ia spre Filon.

Dincolo de centrul oraşului, Filonul se întindea pe kilometri întregi, iar străzile cu forme regulate se desfăceau într-o reţea de străduţe fără nume, care se ridicau, apoi se terminau brusc fără niciun motiv evident. Pe unele erau şiruri

de case sărăcăcioase, identice; pe altele, locuinţe improvizate, pe care cu greu le puteai numi cocioabe. Multe arătau atât de descompuse, de coşcovite sau de dărăpănate, că nimic nu mai amintea de arhitectura lor originală. Multe altele fuseseră abandonate şi prădate. în lipsa oricărei sistematizări, a oricărui marcaj sau nume, Coriolanus se pierdu imediat şi îl cuprinse din nou neliniştea. Din când în când treceau pe lângă cineva care stătea pe verandă sau la umbra casei. Nimeni nu se uita la ei cu

vreun strop de prietenie. Singurele fiinţe sociabile erau ţânţarii, a căror fascinaţie pentru buza lui umflată îl obliga să-i gonească în permanenţă. Sub soarele arzător, simţea cum gheaţa din pungă se topea şi-i lăsa o dâră pe cracul pantalonului. Entuziasmul lui Coriolanus începu să se topească şi el. Beţia fericirii pe care o trăise cu o seară în urmă la Vatră, datorată amestecului de alcool şi dor, părea acum un vis născut din febră. - Poate n-a fost o idee bună. - Serios? întrebă Sejanus. Sunt destul de sigur că mergem în direcţia corectă. Vezi copacii de acolo?

Coriolanus văzu o lizieră verde în depărtare. îşi târî picioarele în direcţia ei, gândindu-se cu drag la cazarma lor şi amintindu-şi că duminica primeau cârnaţi prăjiţi şi cartofi. Poate nu avea stofă să fie iubitul cuiva. Poate că, în inima lui, era mai degrabă un singuratic. Coriolanus Snow, mai mult un singuratic decât un iubit. Un lucru era cert: Billy Taupe emana pasiune. Asta voia Lucy Gray? Pasiune, muzică, băutură, lumina lunii şi un băiat sălbatic, care să le facă pe toate? Nu un Apărător al Păcii transpirat, care apărea la uşa ei într-o duminică dimineaţa cu buza spartă şi o pungă de gheaţă topită. îl lăsă pe Sejanus să meargă înainte, urmându-l în susul şi în josul cărărilor pline de zgură, fără să zică nimic. Până la urmă, însoţitorul său avea să obosească şi aveau să se întoarcă şi să se ocupe de scrisorile pe care tot amânaseră să le scrie. Sejanus, Tigris, prietenii lui, profesorii, cu toţii se înşelaseră în privinţa lui. Nu fusese niciodată motivat nici de dragoste, nici de ambiţie, ci doar de dorinţa de a-şi lua premiul şi de a obţine o slujbă de birocrat, liniştită şi cuminte, de împins hârtii dintr-o parte în alta, cu destul timp liber pentru ceaiuri dansante. Laş şi... cum o numise decanul Highbottom pe mama sa? Ah, da, anostă. Anost ca mama lui. Ce dezamăgire ar fi fost el pentru Crassus Xanthos Snow!

- Ascultă, îi zise Sejanus, prinzându-l de braţ. Coriolanus se opri şi ridică ochii. O voce ascuţită străpunse aerul dimineţii, fredonând o melodie melancolică. Maude Ivory? Se îndreptară spre sursa muzicii. La capătul unei cărări din marginea Filonului, o căsuţă de lemn se înclina într-un unghi periculos, ca un copac aplecat de vânt. Curtea din faţă, un petic de pământ, era pustie, aşa că o luară pe lângă tufele de flori sălbatice, aflate în diverse stadii, unele înmugurite, altele ofilite, plantate fără nicio noimă. Când ajunseră în spatele casei, dădură peste Maude Ivory pe o verandă improvizată, într-o rochie veche, cu două numere mai mare. Stătea pe un bolţar şi spărgea nuci cu o piatră, cântând în ritmul loviturilor. - Oh, dragă, dragă... poc!... dragă mie... poc!... Oh, dragă, dragă Clementine!... poc! Ridică privirea şi zâmbi larg atunci când îi văzu. - Te ştiu! îşi scutură cojile de nucă de pe rochie şi apoi fugi în casă. Coriolanus se şterse pe faţă cu mâneca, sperând ca buza să nu-i arate foarte rău când avea să apară Lucy Gray. în locul ei, Maude Ivory ieşi din casă cu o Barb Azure adormită, care-şi prinsese părul într-un coc neglijent. Ca şi Maude Ivory, îşi schimbase costumul de scenă cu o rochie pe care ar fi putut s-o poarte oricine din Districtul 12. - Bună dimineaţa! spuse ea. O căutaţi pe Lucy Gray? - E prietenul ei din Capitoliu, îi aminti Maude Ivory. Cel care a prezentat-o la televizor, doar că acum e aproape chel. El mi-a dat bulgării de popcorn. - Chiar ne-am bucurat de ei şi apreciem tot ce aţi făcut pentru Lucy Gray, spuse Barb Azure. Cred că o găsiţi jos, la Pajişte. Acolo merge să muncească dimineaţa devreme, ca să nu trezească vecinii. - Vă arăt eu. Haide! facu Maude Ivory, sărind de pe verandă şi luându-l de mână pe Coriolanus, de parcă erau prieteni vechi. Pe-aici. Neavând fraţi sau alte rude, Coriolanus nu prea avea experienţă cu copiii, dar felul încrezător în care fata se apropiase imediat de el şi îşi lipise mâna rece de a lui îl facea să se simtă special. - Deci m-ai văzut la televizor? - Doar într-o noapte. Era senin şi Tam Amber a folosit multă foiţă de metal. De obicei, nu prindem decât purici, dar oricum e ceva special să avem televizor, îi explică Maude Ivory. Mulţi n-au. Nu c-ar fi prea multe de văzut în afară de ştirile alea plicticoase. Dr. Gaul putea s-o ţină cât voia cu implicarea oamenilor în Jocurile Foamei, câtă vreme aproape nimeni din districte nu avea un televizor funcţional, impactul se oprea la extrageri, când toată lumea se aduna în piaţă. în timp ce mergeau spre pădure, Maude Ivory continuă să flecărească despre spectacolul din seara precedentă şi despre bătaia care urmase. - îmi pare rău că te-au lovit, zise, arătând spre buza lui. Dar aşa e Billy Taupe. Oriunde merge aduce necazuri. - E fratele tău? întrebă Sejanus. - Ah, nu, e un Clade. El şi Clerk Carmine sunt fraţi. Noi, ceilalţi, suntem veri din familia Baird. Fetele, vreau să zic. Iar Tam Amber e un suflet rătăcit, adăugă Maude Ivory pe un ton degajat. Aşadar, Lucy Gray nu era singura care folosea expresii ciudate. Trebuie să fi fost un obicei de-ale Stolului. - Un suflet rătăcit? întrebă Coriolanus. - Sigur. Stolul 1-a găsit când era bebeluş. Cineva îl lăsase într-o cutie de carton pe marginea drumului, deci e-al nostru. Dar ei au căzut de fraieri, pentru că, dintre toţi oamenii în viaţă, nimeni nu ciupeşte strunele ca Tam Amber. Dar nu e prea vorbăreţ. Aia e gheaţă? Coriolanus legănă punga cu tot mai puţină gheaţă. - Ce-a mai rămas din ea. - Oh, lui Lucy o să-i placă. Avem frigider, dar congelatorul s-a stricat de mult, spuse Maude Ivory. Pare elegant să ai gheaţă vara. Ca şi cum ai avea flori iarna. Ceva rar. Coriolanus încuviinţă.

- Bunica mea creşte trandafiri iarna. Oamenii sunt foarte impresionaţi de ei. - Lucy Gray zicea că miroşi a trandafiri, spuse Maude Ivory. Ai toată casa plină de ei? - îi creşte pe acoperiş. - Pe acoperiş? chicoti Maude Ivory. Ce loc aiurea pentru flori! Nu alunecă? - E un acoperiş drept, foarte sus. Cu multă lumină de la soare, o lămuri el. De acolo poţi vedea tot Capitoliul. - Lui Lucy Gray nu i-a plăcut Capitoliul. Au încercat s-o omoare. - Da, încuviinţă Coriolanus. Nu are cum să fi fost prea frumos pentru ea. - Ea spune că tu ai fost singurul lucru bun de acolo, iar acum eşti aici. Maude Ivory îl trase de mână. - Şi acum vei sta aici, nu? - Asta e planul, răspunse Coriolanus. - Mă bucur. îmi placi, iar pe ea o s-o facă fericită. Cei trei ajunseseră la marginea unui câmp întins, care cobora spre pădure. Spre deosebire de terenul cu buruieni din faţa spânzurătorii, aici erau ierburi curate, proaspete şi şiruri de flori sălbatice, strălucitoare. - Uite-o acolo, cu Shamus, zise Maude Ivory, arătând către o silueta singuratică, aşezată pe un bolovan. într-o rochie în culoarea numelui său, Lucy Gray stătea cu spatele la ei şi cu capul aplecat deasupra chitarei. Shamus? Cine era Shamus? Alt muzicant din Stol? Sau înţelesese greşit rolul lui Billy Taupe în viaţa ei şi Shamus era, de fapt, iubitul? Coriolanus duse mâna streaşină la ochi, dar nu reuşi s-o vadă decât pe ea. - Shamus? - Capra noastră. Nu te lăsa înşelat de numele de băiat. Când are lapte, ne dă aproape patru litri pe zi, spuse Maude Ivory. încercăm să strângem destulă smântână pentru unt, dar durează o veşnicie. - îmi place untul, interveni Sejanus. Asta îmi aminteşte că nu ţi-am dat pâinea asta. Ai luat deja micul dejun? - De fapt, nu, zise Maude Ivory, uitându-se la pâine cu interes. Sejanus i-o întinse. - Ce-ar fi să ne întoarcem acasă şi s-o mâncăm chiar acum? Maude Ivory îşi îndesă pâinea la subraţ. - Şi cum rămâne cu Lucy Gray şi cu el? întrebă ea, arătând spre Coriolanus. - Pot veni şi ei după ce-şi povestesc ce au de povestit. - Bine, se declară ea de acord şi îl luă de mână pe Sejanus. Barb Azure s-ar putea să ne ceară să-i aşteptăm. Ai putea să mă ajuţi cu nucile mai întâi, dacă vrei. Sunt de anul trecut, dar n-au îmbolnăvit pe nimeni până acum. - Ei bine, asta e cea mai grozavă propunere pe care am auzit-o în ultima vreme, aprobă Sejanus, apoi se întoarse spre Coriolanus: Ne vedem mai târziu? Coriolanus deveni brusc preocupat de el însuşi. - Arăt bine? - Minunat. Buza aia te avantajează, crede-mă, soldat, răspunse Sejanus şi porni spre casă cu Maude Ivory. Coriolanus îşi trecu mâna prin păr şi înaintă pe Pajişte. Nu mai mersese niciodată prin iarbă atât de înaltă; îi gâdila vârfurile degetelor, sporindu-i nervozitatea. Realitatea îi depăşea cu mult speranţele, se întâlnea cu Lucy Gray între patru ochi, pe o câmpie plină de flori, având la dispoziţie o zi întreagă. Era opusul întâlnirii în pripă din locul murdar numit Vatra. Acum totul era - în lipsa unui cuvânt mai potrivit - romantic. Păşea făcând cât mai puţin zgomot cu putinţă. Ca de obicei, ea îl năucea, iar el se bucura că are ocazia s-o observe când nu-şi foloseşte nelipsitele mijloace de apărare. Se apropie şi ascultă cântecul ei, acompaniat de strunele chitarei, ciupite cu gingăşie. Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit Unde-au spânzurat un om, ce alţi trei a căsăpit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit. Coriolanus nu recunoscu cântecul, dar cuvintele îi aduseră aminte de rebelul spânzurat cu două zile în urmă. Oare Lucy Gray fusese acolo? Execuţia o inspirase? Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit De-unde omul mort iubita să se-ascundă şi-a vestit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit. Ah, da! Era vorba de spânzurarea lui Ario, pentru că unde altundeva ar fi fost cu putinţă ca un mort să-şi îndemne iubita să se- ascundă? Fugi!Fugi, Lil! Fu...! Pentru aşa ceva era nevoie de acele nefireşti gaiţe-zeflemitoare. Dar pe cine invita Lucy Gray la o întâlnire lângă copacul respectiv? Oare i se adresa lui? Poate avea de gând să-l cânte sâmbăta viitoare, ca un mesaj secret, prin care să-i ceară lui să vină la miezul nopţii la copacul cu spânzurătoarea. Sigur, el n-ar fi putut veni, nu li se îngăduia niciodată să părăsească baza la o asemenea oră. Dar probabil că ea nu ştia. Lucy Gray fredona, încercând diverse acorduri pentru cântec, în timp ce el îi admira curba gâtului, delicateţea pielii. Când se apropie, călcă pe o creangă veche, care se rupse cu un pocnet ascuţit. Ea sări de pe bolovan şi se întoarse, cu ochii măriţi de frică şi chitara întinsă, de parcă ar fi parat o lovitură. O clipă, el se temu că avea s-o ia la fugă, dar panica se transformă în uşurare la vederea lui. Clătină din cap, mai ruşinată decât o văzuse vreodată, şi îşi rezemă chitara de bolovan. - Scuze, încă sunt cu un picior în arenă. Dacă scurta lui incursiune în arenă îl lăsase cu nervii întinşi, cu o senzaţie permanentă de coşmar, putea să-şi închipuie cum e pentru ea. Ultima lună le întorsese vieţile pe dos şi îi schimbase pentru totdeauna. Un lucru cu adevărat trist, pentru că amândoi erau oameni ieşiţi din comun, cărora lumea le arătase cea mai dură dintre feţele sale. - Da, îţi lasă o impresie puternică, admise el. Rămaseră o clipă neclintiţi, sorbindu-se din priviri, apoi se mişcară în acelaşi timp. Punga cu gheaţă îi alunecă din mână când ea îl cuprinse în braţe, contopindu-şi trupul cu al lui. El o îmbrăţişă, amintindu-şi cât de mult se temuse pentru ea, pentru el însuşi, şi cum nu îndrăznise să-şi imagineze momentul pe care-l trăia acum, pentru că i se părea de neatins. Dar iată-i aici, în siguranţă, pe o pajişte minunată. La trei mii de kilometri de arenă. îmbătaţi de lumina soarelui şi fară nimic care să-i despartă. - M-ai găsit! spuse ea. în Districtul 12? în Panem? în lumea întreagă? Nu conta, nu conta câtuşi de puţin. - Ştiai c-o să te găsesc. - Speram. Nu ştiam. Sorţii nu păreau în favoarea mea. Se depărtă de el cât să-şi elibereze o mână şi să-şi treacă degetele peste buzele lui. Coriolanus îi simţi bătăturile făcute de strune şi pielea catifelată din jurul lor, în timp ce ea îi examina rana cu care se alesese în noaptea dinainte. Apoi, aproape cu sfială, îl sărută, trimiţându-i fiori prin tot corpul. El răspunse fară să se sinchisească de durerea din buze, îi răspunse înfometat şi curios, cu fiecare nerv trezit la viaţă. O sărută până când buza începu să-i sângereze uşor şi ar fi continuat dacă ea nu s-ar fi retras. - Haide, zise ea. Vino la umbră. Gheaţa care mai rămăsese îi trosni sub talpă şi el o ridică. - Pentru tine. - Ooo, mulţumesc. Lucy Gray îl trase lângă bolovan. Luă punga, o găuri muşcând dintr-un colţ, apoi o ridică deasupra buzelor ca să-i curgă gheaţa topită în gură. - Ah! Cred că, până-n noiembrie, e singurul lucru rece de-aici. Strânse punga şi se stropi uşor pe faţă. - E minunat, lasă-te pe spate. El îşi dădu capul pe spate, simţi firicelul de apă pe buze şi îl linse la timp pentru o nouă sărutare lungă. Apoi ea îşi trase genunchii la piept.

- Spune-mi, Coriolanus Snow, ce feci pe pajiştea mea? Chiar aşa, ce făcea? - Pur şi simplu, petrec puţin timp cu feta mea, răspunse el. - Nici nu-mi vine să cred. Lucy Gray cuprinse cu privirea toată Pajiştea. - După extragere, nimic nu mi s-a părut cu adevărat real. Iar Jocurile Foamei au fost doar un coşmar. - Şi pentru mine, spuse el. Dar vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu tine. Când camerele de televiziune nu te-au putut vedea. Se aşezară unul lângă altul, cu umerii, coastele şi şoldurile lipite, cu degetele împletite, împărtăşindu-şi amintirile şi împărţind apa rece. Lucy Gray începu să povestească primele zile ale Jocurilor, când se ascunsese împreună cu Jessup, pe care turbarea îl afecta din ce în ce mai mult. -

Ne-am tot mutat dintr-un loc în altul prin tuneluri. Acolo, jos, eşti ca într-un labirint. Iar sărmanul Jessup era din ce în ce mai bolnav şi mai nebun. In prima noapte ne-am făcut culcuşul aproape de ieşire. Tu ai fost, nu? Cel care a venit să-l mute pe Marcus?

-

Eu şi Sejanus. El a intrat în arenă ca să... ei bine, nici măcar nu ştiu sigur de ce, ca să facă un soi de declaraţie. Pe mine m-au trimis să-l scot de-acolo, îi explică Coriolanus.

-

Tu l-ai omorât pe Bobbin? întrebă ea repede. El încuviinţă din cap.

-

N-am avut de ales. Apoi ceilalţi trei au încercat să mă omoare. Faţa ei se întunecă.

-

Ştiu. I-am auzit lăudându-se când se întorceau de la turnichete. M-am gândit că poate chiar erai mort. M-a speriat gândul că te-aş putea pierde. Am stat cu sufletul la gură până când mi-ai trimis apa.

-

Atunci ştii cum a fost fiecare clipă pentru mine, spuse Coriolanus. Nu m-am putut gândi decât la tine.

Şi eu la fel. Ea îşi încleşta degetele. - Am strâns pudriera atât de tare, încât mi se vedea modelul cu trandafiri pe palmă. El îi luă mâna şi îi sărută palma. - Voiam atât de mult să te ajut şi mă simţeam atât de inutil! Ea îl mângâie pe obraz. - Oh, nu. Simţeam că ai grijă de mine. Cu apa, cu mâncarea şi, crede-mă, scoaterea lui Bobbin din joc a contat enorm, deşi ştiu că trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine. Pentru mine sigur a fost. Lucy Gray recunoscu că omorâse trei tributuri. Mai întâi pe Wovey, deşi nu pe ea o ţintise. Doar lăsase sticla cu câteva înghiţituri de apă şi cu puţină otravă, ca şi cum ar fi căzut acolo din întâmplare, iar Wovey dăduse peste ea. - O pusesem pentru Coral. Afirmă că Reaper, căruia îi otrăvise băltoaca, se molipsise de rabie la grădina zoologică, atunci când îl scuipase Jessup în ochi. -

Aşa că, de fept, l-am omorât din milă. Iar pe Treech l-am omorât cu vipera, fiind în legitimă apărare. încă nu pricep de ce mă iubeau şerpii ăia aşa de mult. Nu sunt convinsă că i-a cucerit cântecul meu. Şerpii nici măcar nu aud prea bine.

Aşa că el îi povesti. Despre laborator, despre Clemensia şi despre planul lui Gaul de a elibera şerpii în arenă, despre batistă, batista tatălui său, pe care-o aruncase pe furiş în cuvă ca să se obişnuiască şerpii cu mirosul ei. - Dar ei au găsit-o, cu ADN-ul meu şi al tău pe ea. - De asta eşti aici? Nu din cauza otrăvii de şobolani din pudrieră? întrebă ea. - Da, zise el. Cu otrava m-ai acoperit de minune. - Am făcut tot ce-am putut. Ea căzu câteva clipe pe gânduri. - Ei bine, asta e. Eu te-am salvat din foc şi tu m-ai salvat de şerpi. Acum răspundem fiecare de viaţa celuilalt. - Oare? o întrebă el. - Sigur că da. Tu eşti al meu şi eu sunt a ta. Stă scris în stele. - De asta nu putem scăpa. El se aplecă şi o sărută, cuprins de fericire, căci, deşi el nu credea în scrisul în stele, ea credea, şi asta era de-ajuns ca să-i garanteze loialitatea. Iar despre loialitatea lui nu exista îndoială. Dacă nu se îndrăgostise de nicio fată din Capitoliu, era puţin probabil să-i ofere Districtul 12 vreo tentaţie. O atingere stranie, pe gât, îi distrase atenţia şi descoperi că Shamus îi roade gulerul. - Oh, vă salut! Pot să v-ajut cu ceva, doamnă? Lucy Gray râse. - De fapt, chiar poţi, dacă te pricepi. Trebuie mulsă. - S-o mulg... Hm. Nu ştiu sigur de unde să încep, spuse el. - De la o găleată. Avem acasă. Ea o împroşcă pe Shamus cu câţiva stropi de apă şi capra eliberă gulerul. Lucy Gray rupse punga, scoase ultimele două cuburi şi puse unul în gura lui Coriolanus şi unul într-a ei. - Ce minunat e să ai gheaţă în perioada asta a anului! Un lux vara şi un blestem iarna. - Nu poţi s-o ignori pur şi simplu? întrebă Coriolanus. - Nu pe aici. In ianuarie, ne îngheaţă ţevile şi trebuie să topim bucăţile de gheaţă pe sobă ca să facem rost de apă. Pentru şase oameni şi o capră? Ai fi surprins de câtă muncă e nevoie. E mai bine când vine zăpada; se topeşte destul de uşor. Lucy Gray apucă frânghia lui Shamus şi ridică chitara. - O iau eu, zise Coriolanus şi se întinse după instrument. Apoi se întrebă dacă ea avea destulă încredere în el să i-o dea. Lucy Gray i-o întinse fără ezitare. -

Nu e la fel de frumoasă precum cea pe care ne-a împrumutat-o Pluribus, dar ne achită cheltuielile. Singura problemă e că nu prea mai avem corzi, iar cele făcute de noi nu sunt la fel de bune. Crezi că dacă i-aş scrie mi-ar trimite câteva? Sunt sigură că i-au rămas unele de când avea clubul. Pot plăti. încă mai am mare parte din banii de la decanul Highbottom.

Coriolanus se opri. - De la decanul Highbottom? Decanul Highbottom ţi-a dat bani? - Da, dar cumva pe ascuns. Mai întâi şi-a cerut scuze pentru toate cele prin care am trecut, apoi mi-a strecurat în buzunar un teanc de bani. M-am bucurat de ei. Stolul nu a cântat cât am lipsit. Erau prea zdruncinaţi de pierderea mea. Oricum, pot plăti pentru corzi, dacă vrea să m-ajute. Coriolanus promise c-o să-l întrebe în următoarea scrisoare, dar vestea despre generozitatea decanului Highbottom îl dădu peste cap. De ce încarnarea răului o ajutase pe iubita lui? Din respect? Din milă? Se simţise vinovat? Fusese un capriciu de morfinoman? întorcea făpta decanului pe toate părţile în timp ce se apropiau de verandă, unde Lucy Gray o legă pe Shamus de un stâlp. - Hai înăuntru să-mi cunoşti familia. Lucy Gray îl luă de mână şi îl conduse spre uşă. -

Ce mai făce Tigris? Mi-aş fi dorit să îi mulţumesc personal pentru săpun şi pentru rochie. Acum, când sunt acasă, vreau să-i trimit o scrisoare şi poate un cântec, dacă reuşesc să compun ceva destul de bun.

-

I-ar plăcea, spuse Coriolanus. Lucrurile nu stau tocmai bine acasă.

Sunt sigură că le lipseşti. E ceva mai mult de-atât? întrebă ea. Până să răspundă el, intrară în casă. Locuinţa era alcătuită dintr-o cameră comună mare şi ceea ce părea un dormitor, sus, într-un soi de pod. în spate, o sobă cu cărbuni, un raft cu vase şi un frigider antic reprezentau bucătăria. Lângă peretele din dreapta era un raft cu costumele lor de spectacol, iar lângă cel din stânga se afla colecţia lor de instrumente. Pe o ladă stătea un televizor vechi, cu o antenă prea mare, ramificată precum coarnele de cerb şi prinsă cu bucăţi de folie de aluminiu răsucite. în afară de nişte scaune şi o masă, încăperea nu era mobilată. Tam Amber stătea pe un scaun, sprijinit de spătar; avea mandolina în poală, dar nu cânta. Clerk Carmine scosese capul din pod şi se uita nefericit la Barb Azure şi la Maude Ivory, care părea foarte indignată. Văzându-i pe cei doi, fetiţa se repezi la Lucy Gray şi începu să o tragă spre fereastra care dădea în curtea din spate. - Lucy Gray, iar făce belele! - L-ai lăsat să intre? o întrebă Lucy Gray, părând să ştie despre cine vorbea. - Nu. A zis că vrea doar să-şi ia restul lucrurilor. I le-am aruncat în spate, răspunse Barb Azure, cu braţele încrucişate în semn de dezaprobare. - Atunci care e beleaua? întrebă Lucy Gray calm, dar Coriolanus simţi că-l strânge mai tare de mână. - Asta, răspunse Barb Azure, arătând spre fereastra din spate. încă ţinând-o de mână, Coriolanus o urmă pe Lucy Gray şi se uită în curte. Maude Ivory se strecură între ei. - Sejanus trebuia să mă ajute cu nucile. Billy Taupe stătea în genunchi, cu o grămadă de haine şi câteva cărţi pe lângă el. Vorbea repede, desenând ceva în ţărână. Din când în când gesticula, arătând când într-o parte, când în alta. în făţa lui, sprijinit într-un genunchi, Sejanus asculta foarte atent, încuviinţând din cap şi uneori întrebând ceva. Deşi îl irita apariţia lui Billy Taupe pe ceea ce considera acum a fi teritoriul său, Coriolanus nu vedea nimic îngrijorător. Nu-şi putea imagina despre ce vorbeau Billy Taupe şi Sejanus. Poate descoperiseră că au ceva în comun - lipsa de înţelegere de care dădeau dovadă familiile lor - de care să se plângă? - îţi faci griji pentru Sejanus? Nu păţeşte nimic. El stă de vorbă cu oricine. Coriolanus încercă în zadar să-şi dea seama ce schiţează Billy Taupe în ţărână. - Ce desenează acolo? - Se pare că îi dă nişte indicaţii, spuse Barb Azure, luându-i chitara. Şi, dacă am dreptate, prietenul tău trebuie să plece acasă. - Mă ocup eu de asta. Lucy Gray încercă să-şi desprindă mâna dintr-a lui, dar Coriolanus nu-i dădu drumul. - Mulţumesc, dar nu trebuie să ai grijă de tot bagajul meu. - E scris în stele, bănuiesc, zise Coriolanus, cu un zâmbet. Oricum era timpul să-şi înfrunte rivalul şi să stabilească nişte reguli. Billy Taupe trebuia să accepte că Lucy Gray nu mai e a lui, ci îi aparţine definitiv şi irevocabil lui Coriolanus. Lucy Gray nu răspunse, dar nu mai încercă să-şi elibereze mâna. Când ieşiră în tăcere pe uşa din spate, lumina soarelui de august, ajuns sus pe cer, îl făcu să mijească ochii. Cei doi erau aşa de concentraţi încât, abia când el şi Lucy Gray se aplecară deasupra lor, Billy Taupe reacţionă, ştergând desenul din ţărână cu mâna. Fără aluzia lui Barb Azure, Coriolanus poate nu şi-ar fi dat seama, dar, avertizat fiind, recunoscu imaginea aproape imediat. Era o hartă a bazei militare. Sejanus tresări şi se grăbi să se ridice în picioare şi să-şi scuture praful de pe uniformă, iar Coriolanus nu putu să nu-şi spună că reacţionează ca şi cum ar fi vinovat. Billy Taupe, pe de altă parte, se ridică încet, aproape leneş, gata să-i înfrunte. - Ei, ia te uită cine s-a hotărât să vorbească din nou cu mine! spuse, zâmbindu-i larg, dar cu stânjeneală, lui Lucy Gray. Era prima oară când îşi vorbeau după Jocurile Foamei? - Sejanus, Maude Ivory e foarte supărată fiindcă n-ai ajutat-o să cureţe nucile, spuse Lucy Gray. - Da, m-am sustras de la îndatoririle mele. Sejanus îi întinse mâna lui Billy Taupe, care i-o strânse fără nicio ezitare. - Mă bucur că te-am cunoscut. - Sigur, şi eu. în unele zile mă poţi găsi prin apropierea Vetrei, dacă vrei să mai vorbim, răspunse Billy Taupe. - O să ţin minte, promise Sejanus, înainte de a se îndrepta spre casă. Lucy Gray dădu drumul mâinii lui Coriolanus şi îşi îndreptă umerii în faţa lui Billy Taupe. - Pleacă, Billy Taupe! Şi nu te mai întoarce! - Sau ce, Lucy Gray? O să-ţi asmuţi Apărătorul Păcii împotriva mea? Billy Taupe râse. - Dacă trebuie, răspunse ea. El îi aruncă o privire lui Coriolanus. - Păreţi o pereche destul de inofensivă. - N-ai înţeles. Nu mai există cale de întoarcere, zise Lucy Gray. El se înfurie. - Ştii că n-am încercat să te omor. - Ştiu că încă eşti înhăitat cu fata care-a făcut-o, ripostă ea. Am auzit că în vila primarului te simţi ca acasă. - în primul rând, cine m-a trimis acolo, mă întreb? Mi se face greaţă când văd cum îi amăgeşti pe copii. Sărmana Lucy Gray! Sărmana mieluşea! mârâi el. - Nu sunt proşti. Şi ei vor să pleci, îi aruncă ea. Cu o zvâcnire a braţului, Billy Taupe o prinse de încheietura mâinii şi o trase spre el. - Şi, mai exact, unde ar trebui să plec? Până să intervină Coriolanus, Lucy Gray îşi înfipse dinţii în mâna lui Billy Taupe; el ţipă şi îi dădu drumul. îl săgeta cu privirea pe Coriolanus, care se oprise protector lângă ea. -

S-ar părea că nici tu nu eşti tocmai singură. Asta e amantul tău din Capitoliu? A bătut atâta drum pentru tine? îl aşteaptă câteva surprize.

Ştiu deja totul despre tine. De fapt, Coriolanus nu ştia nimic. Dar aşa se simţea mai puţin în dezavantaj. Billy Taupe râse, neîncrezător. - Despre mine? Eu sunt un boboc de trandafir într-o grămadă de bălegar. - De ce nu pleci, cum te-a rugat? întrebă Coriolanus cu răceală. - Prea bine, plec. O să afli tu. Billy Taupe îşi luă toate lucrurile în braţe. - O să afli destul de repede. Se îndepărtă cu paşi mari, pierzându-se în arşiţa dimineţii. Frecându-şi încheietura mâinii de care o prinsese, Lucy Gray îl privi plecând. - Dacă vrei să fugi, acum e momentul. - Nu vreau să fug, răspunse Coriolanus, deşi schimbul de replici fusese neliniştitor.

- E un mincinos şi un nemernic. Sigur, eu flirtez cu oricine. Face parte din meseria mea. Dar ceea ce insinuează el pur şi simplu nu e adevărat. Lucy Gray aruncă o privire spre fereastră. Şi ce dacă ar fi? Dacă aş fi avut de ales între asta şi a o lăsa pe Maude Ivory să moară de foame? Niciunul dintre noi n-ar fi îngăduit

-

să se întâmple aşa ceva, indiferent care-ar fi fost preţul. Numai că pentru el aplică alte reguli decât pentru mine. Ca întotdeauna. Ceea ce face din el o victimă face din mine un gunoi. Asta îi trezi lui Coriolanus amintirea tulburătoare a discuţiei cu Tigris şi se grăbi să schimbe subiectul. - El se vede cu fiica primarului acum? - Uite cum a fost. Eu l-am trimis acolo, să facă rost de nişte bani dând lecţii de pian, şi următorul lucru pe care-l ştiu e că tăticul ei mi-a strigat numele la extragere, răspunse Lucy Gray. Nu ştiu sigur ce i-o fi spus ea. Primarul ar înnebuni dacă ar afla că ea umblă prin oraş cu Billy Taupe. Ei bine, am supravieţuit în Capitoliu, dar nu ca să am parte de aceeaşi mizerie la întoarcere. Ceva din întreaga ei atitudine, mâhnirea profundă, îl convinse pe Coriolanus. îi atinse braţul. - Atunci fa-ţi o viaţă nouă. Ea îşi împleti degetele cu ale lui. - O viaţă nouă. Cu tine. Dar deasupra ei plutea un nor. Coriolanus o înghionti. - N-avem o capră de muls? Faţa ei se însenină. - Ba da. îl conduse înapoi, în casă, unde află că Maude Ivory îl dusese pe Sejanus afară, ca să-l înveţe s-o mulgă pe Shamus. - N-a putut spune nu. E în dizgraţie pentru că a vorbit cu duşmanul, le explică Barb Azure. Scoase din frigiderul vechi un vas cu lapte rece, îl puse pe masă şi îl examină. Clerk Carmine luă de pe raft un borcan cu ceva bizar deasupra. O manivelă prinsă de capac părea să mişte în borcan nişte palete mici. - Ce faci acolo? întrebă Coriolanus. - Muncesc în zadar, răspunse Barb Azure râzând. încerc s-adun destulă smântână ca să fâcem unt. Numai că laptele de capră nu se separă, spre deosebire de ăla de vacă. - Poate dacă mai aştepţi o zi? sugeră Clerk Carmine. - Ei bine, poate. Barb Azure puse vasul la loc, în frigider. I-am promis lui Maude Ivory că încercăm. E înnebunită după unt. Tam Amber a făcut putineiul pentru ziua ei. Rămâne de văzut

-

dacă reuşim, spuse Lucy Gray. Coriolanus începu să se joace cu manivela. - Adică voi o să... - Teoretic, când o s-avem destulă smântână, o să învârtim mânerul şi paletele o vor bate până se va face unt, îi explică Lucy Gray. Oricum, aşa ne-a spus cineva. - Se pare că e nevoie de multă muncă. Coriolanus se gândi la frumoasele şi uniformele bucăţi de unt cu care se servise la bufet, în ziua extragerii, fără să se întrebe nici măcar o clipă de unde vin. Este. Dar, dacă ne iese, o să merite. De când m-au luat pe mine, Maude Ivory nu mai doarme bine. Ziua totul pare în ordine, dar

-

noaptea se trezeşte ţipând, mărturisi Lucy Gray. încercăm să aducem puţină fericire în căpşorul ei. Barb Azure strecură laptele proaspăt adus de Sejanus şi de Maude Ivory şi îl turnă în căni, în timp ce Lucy Gray împărţea pâinea. Coriolanus nu mai băuse niciodată lapte de capră, însă Sejanus plescăi din buze, spunând că-i aduce aminte de copilăria lui din Districtul 2. - Eu am fost vreodată în Districtul 2? întrebă Maude Ivory. - Nu, scumpo, e departe, în vest. Stolul a stat mai mult în est, o lămuri Barb Azure. - De vreo câteva ori am mers în nord, adăugă Tam Amber şi Coriolanus îşi dădu seama că e prima oară când îl aude vorbind. - în ce district? întrebă Coriolanus. - De fapt, în niciunul, răspunse Barb Azure. în locuri de care Capitoliul nu se sinchiseşte. Coriolanus se simţi jenat pentru ei. Un asemenea loc nu exista. Sau, cel puţin, nu mai exista. Capitoliul controla întreaga lume cunoscută. Pentru câteva clipe, îşi imagină un grup de oameni îmbrăcaţi în blănuri de animale, trăind de azi pe mâine într-o peşteră. Presupuse că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla, dar ar fi fost un mare pas înapoi, chiar faţă şi de viaţa din districte. O viaţă pe care cu greu o puteai numi omenească. - Probabil au adunat şi oamenii de-acolo, cum s-a întâmplat cu noi, spuse Clerk Carmine. Barb Azure zâmbi cu tristeţe. - Mă îndoiesc că vom afla vreodată. - Mai avem? încă mi-e foame, se plânse Maude Ivory, dar pâinea se terminase. - Mănâncă o mână din nucile tale, o sfătui Barb Azure. La nuntă o să ni se dea de mâncare. Spre consternarea lui Coriolanus, se dovedi că Stolul avea de lucru după-amiază, trebuia să cânte în oraş, la o nuntă. Sperase să rămână din nou singur cu Lucy Gray, pentru o discuţie mai detaliată despre Billy Taupe, despre povestea relaţiei lor şi despre ce l-ar fi putut motiva să deseneze în ţărână o hartă a bazei militare. Dar toate mai aveau de aşteptat, pentru că Stolul începu să repete pentru spectacol imediat după spălatul vaselor. îmi pare rău că trebuie să vă cer să plecaţi atât de curând, dar aşa ne câştigăm noi pâinea. Lucy Gray îi conduse pe Coriolanus şi pe

-

Sejanus până la uşă. Fiica măcelarului îşi pune pirostriile şi trebuie să facem impresie bună. Acolo vor fi oameni cu bani, care să ne angajeze. Cred că aţi putea să ne aşteptaţi şi să plecăm împreună, dar astfel... -

Am oferi un subiect de bârfa, încheie Coriolanus, încântat că ea fusese cea care o spusese. Poate e mai bine să rămână între noi. Când te pot revedea?

-

Oricând vrei, răspunse ea. Bănuiesc că programul tău e mai încărcat decât al meu.

-

Cântaţi în Vatră sâmbăta viitoare? întrebă el.

Dacă ne mai lasă. După scandalul de azi-noapte. Căzură de acord să vină el cât mai devreme cu putinţă, ca să poată petrece alături de ea câteva minute preţioase înainte de spectacol. - Chiar în spatele Vetrei e o magazie. Ne putem întâlni acolo. Dacă nu se ţine spectacolul, vino aici, acasă. Coriolanus aşteptă până când el şi Sejanus ajunseră pe străduţele dosnice şi pustii din apropierea bazei ca să aducă vorba de Billy Taupe. - Ei, şi despre ce-aţi discutat voi doi? - Despre nimic, de fapt, răspunse Sejanus stânjenit. Doar i-am bârfit puţin pe localnici. - Şi pentru asta era nevoie de o hartă a bazei? întrebă Coriolanus. Sejanus se opri brusc.

-

Nu-ţi scapă niciodată nimic, nu-i aşa? Ţin minte de la şcoală. Mă uitam cum îi urmăreşti pe alţii. Prefăcându-te că n-o feci. Şi alegând cu atâta grijă momentele în care să-ţi spui părerea.

-

în clipa asta îmi spun părerea, Sejanus. Despre ce vorbeaţi atât de concentraţi, cu harta bazei în feţă? Ce e el? Un simpatizant al rebelilor?

Sejanus îşi feri privirea, dar Coriolanus continuă: - De ce-l interesează baza Capitoliului? Sejanus se uită un minut în pământ, apoi răspunse: - E vorba de fetă. Cea de la execuţia prin spânzurare. Cea pe care au arestat-o acum câteva zile. E întemniţată acolo. - Şi rebelii vor s-o salveze? insistă Coriolanus. - Nu. Doar să comunice cu ea. Să ştie dacă e teafară, îi explică Sejanus. Coriolanus se strădui să nu-şi piardă controlul. - Iar tu ai spus că-i poţi ajuta. - Nu, n-am promis nimic. Dar, dacă pot, dacă ajung prin apropierea gheretei paznicului, poate aflu câte ceva. Familia ei e disperată, spuse Sejanus. - Oh, minunat! Fantastic! Deci acum eşti informator al rebelilor. Coriolanus o luă din loc. - Credeam că ai lăsat baltă toată povestea cu rebelii! Sejanus îl urmă. -

Nu pot, înţelegi? Face parte din mine. Iar tu eşti cel care a spus că o să-i pot ajuta pe oamenii din districte dacă accept să plec din arenă.

-

Cred c-am spus că poţi lupta pentru tributuri, adică să le asiguri condiţii mai omeneşti, îl corectă Coriolanus.

-

Condiţii omeneşti! răbufni Sejanus. Când tributurile sunt silite să se ucidă între ele! Şi sunt oricum din districte, aşa că nu văd nicio deosebire. E ceva atât de neînsemnat, Coryo, să aflu ce se întâmplă cu feta aia.

-

Evident că nu e, îl contrazise Coriolanus. Oricum, nu pentru Billy Taupe. Altminteri de ce-ar fi şters atât de repede harta? Doar fiindcă ştie ce-ţi cere. Ştie că fece din tine un colaborator. Şi ştii ce păţesc colaboratorii?

-

Mă gândeam doar că... începu Sejanus.

-

Nu, Sejanus, nu gândeşti deloc! se înfurie Coriolanus. Şi, încă şi mai rău, te înhăitezi cu oameni care nici măcar nu par în stare să gândească. Billy Taupe? Oricum, ce are el de câştigat de aici? Bani? Fiindcă, dacă asculţi ce spune Lucy Gray, cei din Stol nu sunt rebeli. Nu sunt nici din Capitoliu. Se bazează doar pe identitatea lor, oricare ar fi ea.

-

Nu ştiu. A spus că... mă roagă pentru un prieten, se bâlbâi Sejanus.

Pentru un prieten? Coriolanus îşi dădu seama că ţipă şi coborî vocea. -

Un prieten de-ai lui Ario, care-a pus exploziv în mină? A fost un complot genial. Ce spera să obţină? N-au niciun fel de resurse, nau absolut nimic care să le permită să reînceapă războiul. Şi, între timp, muşcă mâna care-i hrăneşte, fiindcă, dacă n-ar fi minele, ce-ar mânca aici, în Doisprezece? Nu au prea multe posibilităţi. Ce tactică a fost asta?

Una disperată. Uită-te-n jur! zise Sejanus şi îl prinse de braţ, silindu-l să se oprească. Cât crezi că mai pot continua aşa? Pe Coriolanus îl inundă un val de ură când îşi aminti de război, de viaţa lui devastată de rebeli. îşi eliberă braţul dintr-o smucitură. - Au pierdut războiul. Un război început de ei. Şi-au asumat riscul ăsta. Acum plătesc. Sejanus se uită în jur, de parcă n-ar fi ştiut sigur în ce parte s-o ia, apoi se lăsă să cadă pe un rest de zid de pe marginea drumului. Coriolanus avu neplăcuta senzaţie că a intrat, cumva, în rolul bătrânului Strabo Plinth în nesfârşitele discuţii despre direcţia în care trebuie să se îndrepte loialitatea lui Sejanus. Nu se angajase să fecă aşa ceva. Pe de altă parte, dacă Sejanus se răzvrătea acolo, în Districtul 12, cine ştie cum avea să se sfârşească totul. Coriolanus se aşeză lângă el. -

Uite ce e, cred că lucrurile se vor îmbunătăţi, chiar se vor îmbunătăţi, dar nu în felul ăsta. Pe măsură ce-o să meargă mai bine peste tot, şi aici o să fie mai bine, dar nu şi dacă se străduiesc întruna să arunce minele în aer. Aşa nu creşte decât numărul morţilor, şi nimic mai mult.

Sejanus încuviinţă şi rămaseră aşezaţi acolo cât trecură pe lângă ei câţiva copii în haine jerpelite, dând cu piciorul într-o cutie veche, de tablă, ca s-o rostogolească pe drum. - Crezi că am comis un act de trădare? - încă nu, răspunse Coriolanus, schiţând un zâmbet. Sejanus trase de câteva buruieni crescute în crăpăturile zidului. - Dr. Gaul crede că da. Tata s-a dus la ea, înainte de a merge la decanul Highbottom şi la consiliul profesoral. Toată lumea ştie că, de fapt, ea e cea care ne conduce. S-a dus s-o întrebe dacă mie mi se poate da şansa pe care ai primit-o tu, dacă mă pot înrola şi eu ca Apărător al Păcii. - Credeam că asta se întâmplă automat, spuse Coriolanus. Dacă eşti exmatriculat, ca mine. - Aşa spera şi tata. Dar ea a zis altceva: „Nu compara făptele băieţilor. O tactică incorectă nu e acelaşi lucru cu un act de trădare cum e susţinerea rebelilor." în vocea lui Sejanus se strecură amărăciunea. -

Şi aşa a apărut un cec pentru un nou laborator cu mutanţi de-ai ei. Cred că a fost cel mai scump bilet pentru Districtul 12 din istorie.

Coriolanus fluieră uşor. - O sală de sport şi un laborator? - Poţi spune ce vrei, dar eu am făcut pentru reconstrucţia Capitoliului mai mult decât preşedintele însuşi! glumi Sejanus fără tragere de inimă. Ai dreptate, Coriolanus, am fost prost. Din nou. Pe viitor o să fiu mai prudent. Indiferent ce m-ar aştepta. - Probabil o porţie de minciunele, răspunse Coriolanus. - Ei bine, atunci te urmez, zise Sejanus şi îşi continuară drumul către bază. Când intrară, colegii lor de cameră tocmai de dădeau jos din pat. Sejanus îl luă pe Prăjină să-l ajute să exerseze, iar Smiley şi Bug se duseră să vadă cum stau lucrurile în camera de recreere. Coriolanus plănuise să-şi petreacă orele rămase până la cină învăţând pentru testul de admitere la şcoala de ofiţeri, dar discuţia cu Sejanus îi dăduse o idee. Dr. Gaul îi luase apărarea. Mă rog, de fapt, nu-l apărase. Dar avusese grijă ca Strabo Plinth să priceapă că el, Coriolanus, face parte dintr-o cu totul altă categorie decât fiul său delincvent. Infracţiunea lui Coriolanus consta doar într-o „tactică incorectă", ceea ce, în fond, nici nu prea suna a infracţiune. Poate că nu-l trecuse definitiv pe lista rataţilor. în perioada Jocurilor, păruse să acorde timp educaţiei lui. Se concentrase asupra lui în mod special. Ar fi meritat să-i trimită o scrisoare, numai că... numai că... ei bine, habar n-avea ce speră să obţină scriind-o. Dar, cine ştie, poate, cu timpul, ajungea un ofiţer cu oarecare importanţă, chiar dacă drumurile lor nu aveau să se mai încrucişeze. Deja i se luase tot ce preţuia mai mult. Ea nu-i putea făce nimic mai rău decât să-l ignore. Coriolanus rodea capătul pixului, străduindu-se să-şi pună gândurile în ordine. Să înceapă cerându-şi scuze? De ce? Ea avea să ştie că nu-i pare rău fiindcă a încercat să câştige, ci fiindcă a fost prins. Mai bine să sară cu totul peste scuze. Ar fi putut să-i scrie despre viaţa lui de-acolo, din bază, dar ar fi părut prea banal. Discuţiile lor fuseseră, întotdeauna, elevate. O lecţie în continuă desfăşurare, exclusiv în folosul lui. Şi atunci îi veni ideea. Ceea ce trebuia să facă era să continue lecţia. Unde rămăseseră? La eseul lui de o singură pagină

despre haos, control şi... care era al treilea cuvânt? întotdeauna îi fusese greu să şi-l amintească. Oh, da, contract. Cel care avea nevoie de ajutorul puternicului Capitoliu ca să fie impus. Aşa că începu... Stimată dr. Gaul, S-au petrecut atâtea de la ultima noastră discuţie, care mă inspiră în fiecare zi. Districtul 12 îmi oferă o excelentă scenă pe care pot urmări lupta dintre haos şi control şi, ca Apărător al Păcii, am un loc în primul rând. Continuă vorbind despre lucrurile în care fusese implicat de când sosise. Tensiunea palpabilă dintre cetăţeni şi forţele Capitoliului, modul în care ameninţase să răbufnească printr-o manifestare violentă la execuţia prin spânzurare şi cel în care se revărsase într-o încăierare la Vatră. Mi-a adus aminte de timpul petrecut in arenă. Una e să vorbeşti, teoretic, despre esenţa naturii umane şi alta e s-o iei în considerare când primeşti un pumn în gură. Numai ci, de data asta, m-am simţit mult mai pregătit. Nu sunt convins că suntem cu toţii, prin naştere, atât de violenţi cum spuneţi, dar e nevoie de foarte puţin ca să iasă la suprafaţă fiara din noi, cel puţin la adăpostul întunericului. Mă întreb câţi dintre minerii ăştia ar fi dat chiar şi un pumn în cazul în care Capitoliul le-ar fi putut vedea feţele. în timpul spânzurării, sub soarele amiezii, au mârâit, dar niciunul n-a îndrăznit să lupte. Ei bine, iată ceva Ia care mă pot gândi cât mi se vindecă buza. Adăugă că nu se aşteaptă la un răspuns din partea ei, dar că îi transmite urările lui de bine. Două pagini. Scurt şi prietenos. Nu pretindea să i se dea mare atenţie. Nu cerea nimic. Nu se scuza. împături apăsat scrisoarea, sigila plicul şi i-l adresă ei, la Citadelă. Ca să evite întrebările, mai ales pe ale lui Sejanus, se duse imediat s-o pună la cutia poştală. Rămâne de văzut dacă e de vreun folos, se gândi. La cină, minciunele sosiră ca desert după răbdările prăjite, o specialitate exotică, cu felii groase de cartof, şi el îşi mâncă, până la ultima îmbucătură şi cu mare poftă, porţia de pe tava umplută cu vârf. După cină, Sejanus îl ajută să înveţe pentru test, păstrând o atitudine neutră în privinţa propriei sale înscrieri la şcoala de ofiţeri. Şansa asta nu se oferă decât de trei ori pe an, şi una dintre cele trei ocazii e miercuri după-amiază, spuse Coriolanus. Ar trebui să

-

încercăm amândoi. Fie şi numai ca exerciţiu. -

Nu, eu încă nu înţeleg foarte bine toate chestiile astea militare. însă cred că tu o să te descurci, răspunse Sejanus. Şi chiar dacă, în privinţa lor, eşti puţin nesigur, în rest o să fii as şi scorul final are şanse să iasă suficient de bun ca să treci testul. Dă-i bătaie, ia testul până nu uiţi toată matematica.

Avea dreptate. Când era vorba de geometrie, Coriolanus simţea că începe să-şi iasă din mână. - Dacă ai fi ofiţer, poate te-ar lăsa să înveţi ca s-ajungi doctor. Erai foarte bun la ştiinţele naturii, insistă Coriolanus, încercând să afle ce se petrece în capul celuilalt după discuţia lor, fiindcă Sejanus avea neapărată nevoie de ceva asupra căruia să se concentreze. Şi pe urmă ai putea să ajuţi oamenii, aşa cum spuneai. - E adevărat, zise Sejanus căzând pe gânduri. Poate reuşesc să stau de vorbă cu doctorii de la infirmerie, să aflu cum au ajuns ei acolo. în dimineaţa următoare, după o noapte cu vise stranii, oscilând între ipostaza în care o săruta pe Lucy Gray şi cea în care hrănea puii de şarpe din laboratorul lui Gaul, Coriolanus îşi adăugă numele pe lista celor dornici să dea testul. Ofiţerul de serviciu îi spuse că o să fie oficial scutit de instrucţie, o răsplată suficientă în sine pentru a se înscrie, fiindcă săptămâna promitea să fie toridă. însă, în realitate, era mai mult de-atât. Căldura, da, dar şi plicticoasa viaţă de zi cu zi începeau să-l obosească. Dacă avea să ajungă ofiţer, el unul intenţiona să găsească sarcini mai incitante. Ziua aduse două modificări în orarul obişnuit. Prima, faptul că puteau începe să facă de gardă, nu stârni cine ştie ce entuziasm, fiindcă toată lumea ştia că e o misiune plictisitoare. Totuşi, cugetă Coriolanus, era mai bine să stai la un birou în faţa cazărmilor decât să freci tigăi. Poate reuşea să găsească puţin timp în care să citească sau să scrie pe furiş. A doua schimbare îl sperie. Când se prezentară la instrucţie pentru tragerea la ţintă, li se spuse că sugestia lui Coriolanus de a trage în păsările din zona spânzurătorii fusese aprobată. însă, înainte de a o pune în practică, Citadela le cerea să prindă în jur de o sută de gaiţe- limbute şi de gaiţe-zeflemitoare şi să trimită respectivele păsări, nevătămate, la Citadelă, pentru studiu. Plutonul lui primise însărcinarea să ajute după-amiază la plasarea coliviilor în copaci, ceea ce însemna că aveau să lucreze alături de oamenii de ştiinţă din laboratorul lui Gaul. Tocmai sosise o echipă, cu o aeronavă. în Citadelă nu văzuse mai mult de-o mână de oameni, dar îl irita gândul că s-ar fi putut întâlni cu cineva din laborator, unde fără îndoială că toată lumea cunoştea amănuntele despre şiredicul lui cu şerpii şi despre dizgraţia care urmase. Apoi o idee cumplită îi veni în minte: dacă dr. Gaul dorea să supravegheze personal prinderea păsărilor? I se păruse aproape distractiv să-i trimită o scrisoare tocmai în cealaltă parte a Panemului, dar îl făcea să tremure gândul de a o întâlni faţă în faţă pentru prima oară după exilarea lui. Pe drum, hurducat în partea din spate a camionului, neînarmat şi probabil urmând să fie demascat în curând, i se spulberă tot optimismul care-l stăpânise la sfârşitul săptămânii. Stătea, afundat în tăcere, în mijlocul celorlalţi recruţi care pălăvrăgeau încântaţi de ceea ce considerau a fi o excursie în sânul naturii. însă Sejanus îi înţelegea frământările. - Să ştii că dr. Gaul n-o să fie aici, îi şopti el. Dacă suntem implicaţi noi, asta e muncă strict pentru lachei. Coriolanus dădu aprobator din cap, dar nu era convins. Când camionul se opri lângă copacul cu spânzurătoarea, se ascunse în spatele camarazilor din pluton şi îi privi atent pe cei cinci oameni de ştiinţă veniţi din Capitoliu, cu toţii îmbrăcaţi ridicol, în halatele lor albe, de laborator, de parcă ar fi fost pe punctul să descopere secretul nemuririi, nu să prindă nişte păsări proaste, pe o arşiţă de treizeci şi opt de grade. Studie fiecare faţă, dar niciuna nu i se păru nici măcar vag cunoscută şi asta îl ajută să se destindă puţin. Laboratorul cavernos adăpostea sute de oameni de ştiinţă, iar specialitatea celor sosiţi acolo erau păsările, nu reptilele. îi întâmpinară pe soldaţi cu bunăvoinţă, cerându-le tuturor să ia câte o capcană din plasă de sârmă, care semăna a colivie, şi explicându-le cum se montează. Recruţii se supuseră, luară capcanele şi se înşirară la marginea pădurii, lângă spânzurătoare. Văzând că dr. Gaul lipseşte, Sejanus ridică degetul mare, făcându-i semn lui Coriolanus că totul e bine, iar Coriolanus se pregătea să-i răspundă cu acelaşi gest, când observă o siluetă într-un luminiş aflat ceva mai adânc în pădure. O femeie în halat de laborator stătea nemişcată, cu spatele la ei şi cu capul înclinat, ascultând vacarmul cântecelor amestecate ale păsărilor. Ceilalţi oameni de ştiinţă aşteptară, respectuoşi, până ce ea termină şi se întoarse printre copaci. Când împinse o creangă într-o parte, Coriolanus îi văzu clar făţa, care ar fi fost uşor de uitat dacă n-ar fi existat ochelarii mari şi roz. O recunoscu imediat. Era femeia care-l dojenise pentru că-i deranjase păsările când el rătăcise prin laborator, încercând să fugă după ce o văzuse pe Clemensia prăbuşindu-se sub un curcubeu de puroi, întrebarea era dacă ea avea să-şi aducă aminte de el. Coriolanus se aplecă şi mai tare în spatele lui Smiley, arătându-se fascinat de capcana pentru păsări. Femeia cu ochelari rozalii, pe care unul dintre ceilalţi oameni de ştiinţă o prezentă numind-o, cu căldură, „dr. Kay a noastră", îi întâmpină prieteneşte şi le explică în ce constă misiunea lor - să adune cincizeci de gaiţe-limbute şi cincizeci de gaiţe-zeflemitoare - şi le spuse cum vor proceda. Soldaţii aveau să ajute la împânzirea pădurii cu capcane în care urmau să fie plasate, ca momeală, mâncare, apă şi păsări false. Timp de două zile, capcanele aveau să rămână deschise, pentru ca păsările să poată ieşi şi intra nestingherite. Miercuri aveau să se întoarcă, să împrospăteze momeala şi să pună capcanele în funcţiune. Dornici să-i fecă pe plac, recruţii se împărţiră în cinci grupuri de câte patru şi fiecare grup porni împreună cu un om de ştiinţă într-o altă zonă a pădurii. Aflat în grupul bărbatului care o prezentase pe dr. Kay, Coriolanus se grăbi să se îndrepte către un pâlc de copaci şi să se ascundă în frunziş imediat ce i se ivi ocazia. Pe lângă capcane, cărau şi rucsacuri cu diversele tipuri de momeală. Merseră vreo sută de metri înainte de a ajunge la semnul roşu pe de un trunchi, care reprezenta, pentru ei, punctul zero. Urmând indicaţiile omului de ştiinţă, se deplasară concentric, lucrând câte doi ca să pună momeală în capcane şi să le plaseze cât mai sus, în copaci. Coriolanus se trezi făcând pereche cu Bug, care se dovedi un căţărător de prima mână, căci crescuse în Districtul 11, unde copiii ajutau la îngrijirea livezilor. Transpirând din belşug, petrecură două ore productive lucrând împreună, adică el punând momeala şi Bug agăţând capcanele de crengi. Când plutonul se reuni, Coriolanus se retrase în camion, unde rămase examinându-şi numeroasele muşcături de insecte, până când se depărtară suficient de dr. Kay. Ea nu-i acordase vreo atenţie deosebită. Nu fi paranoic! îşi spuse. Nu-şi aduce aminte de tine. Marţi reveniră la îndatoririle lor obişnuite, dar Coriolanus repetă ce învăţase pentru test în timpul meselor şi înainte de stingere. Tânjea să se întoarcă la Lucy Gray şi ea i se tot strecura în gânduri, dar se străduia din răsputeri să şi-o scoată din minte, promiţându-şi că, după test, o să-şi poată petrece timpul visând cu ochii deschişi. Miercuri, îşi puse muşchii la treabă la instrucţia de dimineaţă, la prânz stătu singur cu manualul, pentru o ultimă repriză de studiu, apoi se duse în clasa rezervată pentru lecţiile de tactică. Se mai înscriseseră doi Apărători ai Păcii, unul de vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani, care pretindea că a mai dat testul de cinci ori, şi un altul care se apropia probabil de cincizeci şi părea prea bătrân ca să-şi mai schimbe modul de viaţă. Rezolvarea testelor se număra printre cele mai remarcabile talente ale lui Coriolanus şi îi era familiar valul de entuziasm care îl inundă când săltă coperta broşurii din faţa sa. Adora provocarea şi, datorită firii lui obsesive, cursa mintală cu obstacole îl absorbi instantaneu. Trei ore mai târziu, leoarcă de sudoare şi extenuat, dar fericit, îşi predă broşura şi se duse după gheaţă în sala de mese. Se aşeză în umbra îngustă a barăcii, frecându-şi tot trupul cu cuburi de gheaţă şi reluând întrebările în minte. Suferinţa provocată de pierderea carierei universitare reveni pentru scurt timp, dar o alungă, gândindu-se că ar fi putut deveni un comandant militar legendar, ca tatăl lui. Poate că asta îi rezervase destinul de la bun început. Restul plutonului său era încă împreună cu oamenii de ştiinţă din Capitoliu, camarazii săi se căţărau în copaci ca să activeze capcanele, aşa că el se duse să ridice corespondenţa colegilor de cameră. II întâmpinară două cutii imense, de la mami Plinth, fagăduindu-i încă o noapte fantastică în Vatră. Le cără în dormitor, dar se hotărî să le deschidă abia după întoarcerea celorlalţi. Separat, mami îi trimisese şi o scrisoare în care îi mulţumea pentru tot ce făcuse pentru Sejanus şi îl ruga să stea în continuare cu ochii pe băiatul ei. Coriolanus lăsă scrisoarea jos şi se gândi, oftând, că trebuie să fie paznicul lui Sejanus. Plecarea din Capitoliu îl scăpase, temporar, de chinul ăsta, dar Sejanus se înhăitase deja cu rebelii. Conspira cu Billy Taupe. Murea de grija unei fete întemniţate la corpul de gardă. Cât avea să mai dureze până să facă o altă ispravă, cum fusese furişarea în arenă? Atunci toată lumea avea să se aştepte din nou ca el, Coriolanus, să-l scoată pe Sejanus din încurcătură. Nu credea că Sejanus o să se schimbe cu adevărat, în asta consta problema. Poate că nu era în stare, dar, şi mai important, nici măcar nu voia. Deja respinsese ceea ce îi oferea viaţa de Apărător al Păcii: pretindea că nu e un trăgător bun şi refuza să dea testul de admitere la şcoala de ofiţeri, lăsând să se înţeleagă foarte clar că refuză să exceleze în folosul Capitoliului. Districtul 2 va fi întotdeauna casa lui. Oamenii din districte vor alcătui întotdeauna familia lui. Pentru el, cauza rebelilor o să fie veşnic legată de susţinerea locuitorilor districtelor şi o să considere întotdeauna că datoria lui morală e să-i ajute. Coriolanus simţea cum creşte ameninţarea. In Capitoliu, încercase să nu dea atenţie atitudinii greşite a lui Sejanus, dar lucrurile se schimbaseră. Acum era considerat adult şi consecinţele acţiunilor sale puteau însemna viaţă sau moarte. Dacă-i ajuta pe rebeli, se putea trezi în faţa unui pluton de execuţie. Oricum, ce se petrecea în capul lui Sejanus?

Dintr-un impuls, îi deschise dulapul, scoase cutia cu obiecte personale şi, cu mare grijă, o goli pe podea. Conţinea o grămadă de suvenire, un pachet de gumă de mestecat şi trei flacoane de medicamente prescrise de un medic din Capitoliu. Două păreau cu somnifere, dar al treilea avea o pipetă fixată de capac, semănând foarte mult cu ceea ce Coriolanus îl văzuse pe decanul Highbottom folosind uneori. Ştia că, în perioada când cedase nervos, Sejanus se aflase sub tratament, după cum îi dezvăluise mami, dar de ce-şi adusese Sejanus medicamentele? I le strecurase mami în cutie, ca măsură de precauţie? Inspectă restul lucrurilor. O bucată de pânză, hârtie de scris, pixuri, o mică bucată de marmură, cioplită grosolan într-o formă ce putea fi a unei inimi, şi un vraf de fotografii. Membrii familiei Plinth îi comandau unui fotograf câte un portret în fiecare an, aşa că putea urmări evoluţia lui Sejanus din fragedă copilărie până la ultimul revelion. Toate pozele erau de familie, cu excepţia uneia vechi, cu un grup de elevi. Coriolanus se gândi că e o fotografie a clasei lor, dar nu recunoştea nicio figură şi hainele multor copii erau mai degrabă prost croite şi ponosite. II remarcă pe Sejanus, într-un costum decent, zâmbind gânditor în rândul al doilea. In spatele lui se vedea silueta dominatoare a unui băiat care părea mult mai vârstnic decât ceilalţi. Când se uită mai bine, totul îi deveni clar. Băiatul voinic era Marcus. într-o fotografie de la şcoală, din ultimul an petrecut de Sejanus în Districtul 2. Nu existau fotografii cu colegii de clasă din Capitoliu, nici măcar cu Coriolanus. Iar asta, mai mult decât orice altceva, părea să dovedească ferm cui îi este loial Sejanus. Sub vraf, Coriolanus găsi o ramă groasă de argint în care, dintre toate lucrurile posibile, se afla tocmai diploma lui Sejanus. Fusese scoasă din mapa ei de piele fină şi transferată în ramă, ca şi cum ar fi urmat să fie expusă. Dar de ce? Sejanus n-ar fi aşezat-o la vedere nici într-un milion de ani, chiar dacă ar fi avut pe ce perete s-o agaţe. Coriolanus pipăi rama, plimbându-şi degetele pe metalul lipsit de strălucire, şi o întoarse cu dosul în sus. Capacul din spate părea uşor strâmbat şi, în lateralul lui, se vedea un colţişor de hârtie verde- deschis. Asta nue o simplă hârtie, îşi spuse posomorât şi împinse clemele, ca să îndepărteze capacul. Când îl săltă, un teanc de bancnote noi- nouţe se împrăştie pe podea. Bani. O grămadă de bani. De ce-şi adusese Sejanus, în noua lui viaţă de Apărător al Păcii, atâţia bani gheaţă? Oare insistase mami? Nu, nu mami. Ea avea impresia că de la bani se trage nefericirea familiei. Atunci Strabo? Oare se gândise că, indiferent peste ce va da fiul lui, banii îl vor pune la adăpost? Posibil, dar, în general, Strabo făcea plăţile personal. Nu cumva Sejanus pusese banii acolo fără ştirea părinţilor? Era cea mai îngrijorătoare variantă. Erau bani adunaţi o viaţă întreagă şi puşi cu grijă la păstrare pentru zile negre? Scoşi de la bancă in ziua dinaintea plecării şi ascunşi in ramă? Sejanus se plânsese întotdeauna de obiceiul tatălui său de a-şi cumpăra ieşirea din belele, dar dacă era o deprindere dobândită prin naştere? Metoda Plinth de rezolvare a problemelor. Moştenită din tată-n fiu. Dezgustătoare, dar eficientă. Coriolanus adună banii într-un teanc pe care îl frunzări. Erau sute, poate chiar mii de dolari. La ce-i puteai folosi în Districtul 12, unde nu se găsea nimic de cumpărat? Sau, oricum, nimic care să nu poată fi acoperit de salariul unui Apărător al Păcii. Cei mai mulţi recruţi trimiteau jumătate din bani acasă, căci Capitoliul le oferea aproape tot ce le trebuia, în afară de hârtie de scris şi de o noapte petrecută în Vatră. Presupunea că tot în Vatră există şi o piaţă neagră, dar nu vedea ce altceva l-ar mai tenta pe un Apărător al Păcii după ce-şi cumpăra băutură. N-aveau nevoie nici de iepuri morţi, nici de şireturi pentru pantofi, nici de săpun de casă. Dar, fireşte, puteai să cumperi altceva. De exemplu, informaţii, acces şi tăcere. Exista mita. Exista puterea. Coriolanus auzi glasurile camarazilor săi de pluton, care se întorceau. Se grăbi să ascundă banii în rama de argint, având grijă să lase la vedere un colţ verde, minuscul. Reaşeză totul în cutia pe care o puse apoi la loc, în dulapul lui Sejanus. Când colegii săi de cameră intrară, stătea uşor aplecat deasupra cutiilor lui mami, cu braţele larg deschise şi zâmbind cu gura până la urechi. - Cine e liber sâmbătă? îi întrebă. In timp ce Smiley, Prăjină şi Bug deschiseră cutiile rupându-le, Sejanus se mulţumi să se aşeze pe un pat, urmărindu-i amuzat. Coriolanus se sprijini de patul de deasupra lui. - Mulţumesc Cerului că există mami a ta! Altminteri am fi faliţi. - Da, niciunul dintre noi n-are un ban, încuviinţă Sejanus. In privinţa lui Sejanus, Coriolanus nu pusese niciodată la îndoială un lucru: sinceritatea. Dacă ar fi început doar să dea dovadă de ceva mai puţină, schimbarea ar fi fost bine-venită. Insă Sejanus tocmai spusese, cu naturaleţea adevărului, o minciună sfruntată. Ceea ce însemna că, din acel moment, tot ce afirma devenea suspect. Sejanus se plesni peste frunte. - Oh! Cum a mers treaba la test? - Presupun că vom afla, răspunse Coriolanus. Lucrările sunt trimise la Capitoliu pentru evaluare. Mi s-a spus că s-ar putea să dureze până primesc rezultatul. - O să fii admis, îl asigură Sejanus. Meriţi. Atât de încurajator. Atât de ipocrit. Atât de autodistrugător. Ca un fluture de noapte atras de flacără. Coriolanus tresări uşor, aducându-şi aminte de scrisoarea lui Pluribus. Nu asta mormăise întruna decanul Highbottom, cu ani în urmă, după cearta cu tatăl lui Coriolanus? Suna aproape la fel, doar că el folosise pluralul: Ca fluturii de noapte atraşi de flacără. Ca şi cum un întreg roi de fluturi de noapte ar fi zburat drept spre infern. Un întreg grup înclinat către autodistrugere. Oare la cine se referea? Dar ce mai conta? Bătrânul Dos-Dopat era drogat şi mânat de ură. Mai bine să nici nu-şi pună întrebarea. După cină, Coriolanus îşi începu prima oră de gardă, în faţa unui hangar din cel mai îndepărtat capăt al bazei. Fiind pereche cu un veteran care adormi imediat după ce-l instruise să stea cu ochii-n patru, se trezi cu gândurile fixându-i-se asupra lui Lucy Gray, dorindu- şi s-o vadă sau măcar să-i vorbească. I se părea inutil să facă de gardă, deşi era clar că nu avea ce să se întâmple, când ar fi putut în schimb s-o ţină pe ea în braţe. Se simţea captiv acolo, în baza militară, pe când ea putea să hoinărească liberă în noapte. într-un fel, fusese mai bine când era închisă Ia Capitoliu, unde măcar avea o idee generală despre ce făcea ea. Din câte ştia el, chiar în clipa aceea Billy Taupe ar fi putut încerca să-şi croiască drum înapoi, spre inima ei. De ce pretindea că nu e câtuşi de puţin gelos? La urma urmei, poate ar fi trebuit să ceară arestarea lui Billy Taupe. întors în baracă, se grăbi să scrie un bilet pentru mami, lăudându-i bunătăţile trimise, şi un altul pentru Pluribus, căruia îi mulţumi pentru ajutor şi îl întrebă dacă îi poate trimite nişte corzi lui Lucy Gray. Obosit după test, Coriolanus dormi adânc şi se trezi transpirat în dimineaţa toridă de august. Oare când avea să se strice vremea? în septembrie? în octombrie? La ora prânzului, coada la maşina de făcut gheaţă se întindea pe jumătate din lungimea sălii de mese. Fiind programat la corvezi la bucătărie, îşi adună curajul, pregătindu-se pentru ce era mai rău, dar descoperi că fusese avansat de la spălatul vaselor la tocat legume. Schimbarea ar fi fost bine-venită, dacă n-ar fi fost repartizat la ceapă. Cu lacrimile se putea împăca, dar mirosul emanat de mâinile lui îl îngrijora din ce în ce mai tare. Chiar şi după o seară întreagă de spălat cu mopul, încă mai stârni comentarii în baracă şi, oricât şi-ar fi frecat mâinile, mirosul nu se dădu dus. Oare avea să duhnească la următoarea întâlnire cu Lucy Gray? Vineri dimineaţă, în ciuda căldurii şi a neliniştii care îl cuprindea în apropierea oamenilor de ştiinţă din Capitoliu, simţi o oarecare uşurare la gândul că după-amiază o să lucreze cu păsările. Oricât ar fi fost de greu de crezut, ele nu lăsau niciun miros sesizabil. Când Prăjină leşină în timpul instrucţiei, sergentul le ceru colegilor săi de cameră să-l ducă la infirmerie, unde Coriolanus profită de ocazie ca să obţină o cutie metalică plină cu pudră, pentru o iritaţie provocată de căldură, care i se întindea de-a latul pieptului, până sub braţul drept. - Păstrează locul uscat, îl sfătui medicul. Coriolanus trebui să se controleze ca să nu dea ochii peste cap. De când sosise în baia de aburi care era Districtul 12, nu mai avusese pielea uscată nici măcar o secundă. După un prânz rece, cu sandviciuri cu carne, camionul îi hurducă până în pădure, unde îi aşteptau oamenii de ştiinţă, încă în halate albe. Abia când se împărţiră pe echipe, află Coriolanus că Bug, care nu avusese partener miercuri, lucrase în tandem cu dr. Kay. Ea fusese atât de impresionată de agilitatea cu care Bug se căţăra pe crengi, încât ceruse să colaboreze din nou cu el. Fiindcă era prea târziu ca să facă schimb de parteneri, Coriolanus îi urmă printre copaci, rămânând cât mai în spate cu putinţă. Zadarnic. în timp ce îl privea pe Bug cum se urcă în primul copac cu o capcană nouă, cu momeală, ca s-o înlocuiască pe cea în care se prinsese o gaiţă-limbută, Coriolanus se trezi cu dr. Kay lângă el. - Ei, ce părere ai despre viaţa din districte, soldat Snow? Era captiv ca o pasăre în colivie. Ca tributurile la grădina zoologică. S-o rupă la fugă printre copaci nu era o opţiune. îşi aduse aminte de sfătui lui Lucy Gray, cel care îl salvase când ajunsese în casa maimuţelor. Nu da înapoi. Se întoarse spre ea, cu un zâmbet destul de sfios ca să lase de înţeles că se ştie prins în laţ, dar şi destul de amuzat ca să arate că puţin îi pasă. - Ştiţi, cred că, într-o zi petrecută ca Apărător al Păcii, am învăţat despre Panem mai multe decât în treisprezece ani de şcoală. Dr. Kay râse. Da, aici e o lume care te educă. în timpul războiului am fost trimisă în Doisprezece. Am locuit în baza voastră. Am lucrat în pădurile astea.

-

Atunci aţi făcut parte din proiectul gaiţa-limbută? Măcar avuseseră amândoi parte de un eşec public. - Eu l-am condus, răspunse ea cu subînţeles. Un eşec public major. Coriolanus se simţi mai în largul său. El se făcuse de râs la Jocurile Foamei, nu într-un război în care să fie implicată toată naţiunea. Poate că avea să-l înţeleagă şi, dacă-i făcea impresie bună, avea să-i prezinte lui Gaul un raport făvorabil la întoarcere. Un efort făcut ca să-i reţină atenţia ar fi putut fi recompensat. îşi reaminti că toate gaiţele-limbute erau masculi, nu se puteau reproduce găsindu-şi o pereche din specia lor. - Prin urmare, toate aceste gaiţe-limbute sunt chiar păsările pe care le-aţi folosit pentru supraveghere în timpul războiului? - Mm-hmm. Sunt copilaşii mei. Nu m-am gândit niciodată că o să-i revăd. Toată lumea a fost de acord că nu vor supravieţui iernii. Tot ce e creat prin inginerie genetică are adesea de dus o luptă în sălbăticie. Dar au fost puternice păsările mele, iar natura are o minte a ei. Bug ajunse pe cea mai joasă creangă şi le întinse colivia cu gaiţa-limbută. - Deocamdată ar trebui să le lăsăm în capcane. Nu era o întrebare, doar o remarcă.

- Da. S-ar micşora stresul în timpul transportului, încuviinţă dr. Kay. Bug dădu din cap, alunecă la pământ şi luă o capcană nouă de la Coriolanus. Fără să întrebe, se îndreptă spre alt copac. Dr. Kay îl urmări cu o privire aprobatoare. - Unii oameni pur şi simplu înţeleg păsările. Coriolanus simţi, fară echivoc, că el n-o să fie niciodată unul dintre acei oameni, dar că, în următoarele câteva ore, putea pretinde că este. Se ghemui lângă capcană şi studie gaiţa-limbută, care ciripea întruna. - Ştiţi, n-am înţeles niciodată cu adevărat cum funcţionează păsările astea. Nu că s-ar fi străduit vreodată să înţeleagă. - Ştiu că înregistrau conversaţiile, dar cum le controlaţi? - Erau deprinse să răspundă la comenzi audio. Dacă avem noroc, îţi pot arăta. Dr. Kay scoase din buzunar un aparat mic, dreptunghiular. Din el ieşeau mai multe butoane de diverse culori, dar niciunul marcat, deşi poate că marcajele se şterseseră cu timpul. Ea îngenunche în faţa coliviei şi studie pasărea cu mai multă afecţiune decât considera Coriolanus potrivit pentru un savant. - Nu-i aşa că e frumoasă? El se strădui să pară convingător. - Foarte frumoasă. - Ei, după cum auzi, ciripitul ăsta îi aparţine. Poate să imite alte păsări, pe noi sau să spună orice vrea. E în modul neutru, îi explică dr. Kay. - Neutru? întrebă el. - Neutru? îşi auzi ecoul vocii ieşind din ciocul păsării. - Neutru? E încă şi mai înfiorător când e chiar glasul tău, se gândi Coriolanus, dar râse, parcă încântat: - Asta am fost eu! - Ăsta am fost eu! spuse gaiţa-limbută cu vocea lui, apoi începu să imite o altă pasăre. - într-adevăr, confirmă dr. Kay. Dar, în modul neutru, trece foarte repede la altceva. La o altă voce. De obicei, repetă doar o frază scurtă. Sau trece la cântecul unei păsări. La orice se întâmplă să-i placă. Pentru supraveghere, trebuie să punem gaiţa-limbută în modul înregistrare. Ţine-i pumnii! Apăsă pe imul dintre butoanele telecomenzii. Coriolanus nu auzi nimic. - Oh, nu. Cred că e prea veche, însă dr. Kay zâmbea. - Nu neapărat. Modulaţiile comenzii sunt inaudibile pentru oameni, dar păsările le reţin cu uşurinţă. Observi ce tăcută e? Gaiţa-limbută amuţise. Ţopăia prin cuşcă, înclinând capul, ciugulind, purtându-se la fel ca înainte, doar că nu scotea niciun sunet. - Funcţionează? întrebă Coriolanus. - Vom vedea. Dr. Kay apăsă pe un alt buton al telecomenzii şi pasărea îşi reluă ciripitul. - E din nou în modul neutru. Acum să vedem ce-a reţinut. Apăsă pe un al treilea buton. După o scurtă pauză, pasărea începu să vorbească. -

Oh, nu. Cred că e prea veche.

-

Nu neapărat. Modulaţiile comenzii sunt inaudibile pentru oameni, dar păsările le reţin cu uşurinţă. Observi ce tăcută e?

-

Funcţionează?

- Vom vedea. O repetare exactă. Ba nu. Foşnetul frunzelor, zumzetul insectelor, celelalte păsări, nimic din toate astea nu se înregistrase. Numai sunetul nealterat al vocilor omeneşti. - Oo! facu Coriolanus, oarecum impresionat. Cât timp pot înregistra? - în jur de o oră, într-o zi bună, răspunse dr. Kay. Sunt create să caute zone împădurite şi sunt atrase de vocile omeneşti. Le dădeam drumul prin păduri în modul înregistrare şi le rechemam la bază cu un semnal special, apoi analizam înregistrările. Nu o făceam doar aici, ci şi în districtele 11 şi 9 şi oriunde altundeva credeam că pot culege informaţii valoroase. - De ce nu puneaţi pur şi simplu microfoane în copaci? întrebă Coriolanus. - E posibil în clădiri, dar pădurea e prea întinsă. Rebelii cunoşteau foarte bine terenul. Noi nu-l cunoşteam. Ei se tot mutau. O gaiţă- limbută e un aparat de înregistrare organic şi, spre deosebire de microfon, nu e detectabilă. Rebelii puteau prinde una, puteau s-o omoare, puteau chiar şi s-o mănânce şi totuşi s-o creadă o pasăre obişnuită, îi explică dr. Kay. Teoretic, erau perfecte. - Dar, în practică, rebelii şi-au dat seama ce sunt, observă Coriolanus. Cum au reuşit? - Nu sunt întru totul sigură. Unii cred că au văzut păsările întorcându-se la bază, dar nu le chemam decât în toiul nopţii, când practic erau imposibil de detectat, şi numai câteva odată. O ipoteză mult mai plauzibilă e că nu ne-am acoperit urmele. Nu ne-am asigurat că informaţiile în baza cărora am acţionat au şi altă sursă în afară de discuţiile înregistrate în pădure. Astfel am fi putut trezi suspiciuni şi, chiar dacă penele negre ale păsărilor sunt un camuflaj excelent pe timpul nopţii, mişcarea lor la ore târzii ar fi constituit un indiciu. Apoi, cred eu, rebelii au început să experimenteze, oferindu-le păsărilor informaţii false ca să vadă cum reacţionăm, adăugă dr. Kay, ridicând din umeri. Sau poate în baza noastră a existat un spion. Mă îndoiesc că vom afla vreodată adevărul. - De ce nu folosiţi acum dispozitivul ca să le chemaţi la bază? în loc să... Coriolanus se întrerupse, nedorind să lase impresia că se plânge. -

în loc să vă târâm aici pe căldura asta, ca să vă mănânce ţânţarii de vii? completă dr. Kay râzând. întregul sistem de transmisie a fost demontat, iar vechiul nostru aviariu se pare că e acum magazie de provizii. în plus, prefer să le am sub control. Doar nu vrem să zboare şi să nu se mai întoarcă niciodată, nu-i aşa?

-

Sigur că nu, minţi Coriolanus. De ce-ar fâce-o?

-

Nu ştiu sigur ce-ar face acum, când au devenit de-ale locului. La sfârşitul războiului, le-am eliberat în modul neutru. Altminteri ar fi fost o cruzime. O pasăre mută ar fi avut de înfruntat prea multe provocări. Şi nu numai că au supravieţuit, s-au mai şi împerecheat cu sturzii-zeflemitori. Aşa că avem o specie cu totul nouă.

Dr. Kay arătă către o pasăre din frunziş. - Gaiţe-zeflemitoare, aşa le spun localnicii. - Şi ce pot să fecă? întrebă Coriolanus. - Nu sunt sigură. Le-am urmărit în ultimele zile. Nu pot imita vorbirea. Dar pot repeta cântecele mai bine decât mamele lor; la ele, abilitatea asta e mai puternică, se manifestă cu mult mai puţine întreruperi. Cântă ceva. Coriolanus avea în repertoriu un singur cântec. Giuvaier al Panemului, Puternic oraş, Ca nou străluceşti prin ani ce se-adună. Gaiţa-zeflemitoare înclină capul, apoi repetă cântecul. Nu cuvintele, doar melodia, imitând-o exact, cu un glas care părea pe jumătate omenesc şi pe jumătate de pasăre. Alte câteva zburătoare din apropiere o preluară şi o redară, ţesând o armonie care îl duse pe Coriolanus cu gândul la cântecele vechi ale Stolului. - Ar trebui să le ucidem pe toate. Cuvintele îi ieşiră din gură înainte de a le putea opri. - Să le ucidem pe toate? De ce? întrebă dr. Kay surprinsă. - Sunt nefireşti. Coriolanus încercă să-şi nuanţeze comentariul, ca să dea impresia că vine de la un iubitor al păsărilor. - Poate că le vor fece rău celorlalte păsări.

- Par să fie mai degrabă compatibile. Şi se găsesc în tot Panemul, oriunde au coabitat gaiţele-limbute şi sturzii-zeflemitori. O să luăm câteva, să vedem dacă se pot reproduce, gaiţă-zeflemitoare cu gaiţă-zeflemitoare. Dacă nu pot, vor dispărea peste câţiva ani. Dacă pot, ce contează o pasăre cântătoare în plus? Coriolanus se declară de acord cu posibila inofensivitate a păsărilor. îşi petrecu după-amiaza punând întrebări şi tratând păsările cu blândeţe, ca să compenseze comentariul plin de cruzime de mai devreme. De gaiţele-limbute nu se sinchisea prea mult - păreau interesante doar din punct de vedere militar -, însă gaiţele-zeflemitoare aveau ceva care îi repugna. Apariţia lor spontană nu-i inspira încredere. Natura luând-o razna. Ar fi trebuit să moară, şi asta cât mai curând. La sfârşitul zilei, se găseau în posesia unui număr de peste treizeci de gaiţe-limbute, cu toate acestea în capcane nu se prinsese nicio gaiţă-zeflemitoare. Poate că gaiţele-limbute sunt mai puţin suspicioase; lor capcanele le sunt mai familiare. La urma urmei, au crescut în colivii, cugetă dr. Kay. Nu contează. Le mai dăm câteva zile şi apoi, dacă e nevoie, ne aducem plasele. Sau puştile, se gândi Coriolanus. La bază, el şi Bug primiră misiunea să descarce coliviile şi să-i ajute pe oamenii de ştiinţă să le rânduiască într-un hangar vechi, care urma să fie adăpostul temporar al păsărilor. - Vreţi să ne ajutaţi să le îngrijim până le ducem în Capitoliu? îi întrebă dr. Kay. Bug consimţi cu unul dintre rarele lui zâmbete, iar Coriolanus acceptă cu entuziasm. Dorea să facă impresie bună, dar, pe lângă asta, în hangarul cu ventilatoare industriale, aerul era mai răcoros. Părea un loc mai prielnic pentru el, fiindcă iritaţia produsă de căldură erupsese impresionant în timpul petrecut în pădure. Măcar avea parte de o schimbare. înainte de stingere, colegii de cameră scoaseră bunătăţile trimise de mami şi îşi făcură planul pentru următoarele două sfârşituri de săptămână în Vatră, valabil pentru cazul când pachetele nu ar mai fi venit cu regularitate. Datorită calităţilor sale de negustor, Smiley deveni trezorierul lor şi puse deoparte o cantitate suficientă pentru două rânduri de alcool alb şi pentru donaţiile plasate în găleata Stolului după spectacol. împărţiră restul în cinci. Lui Coriolanus îi reveniră încă şase bulgări de popcorn, din care nu-şi permise să mănânce decât unul. Pe ceilalţi voia să-i păstreze pentru Stol. Sâmbătă dimineaţa, se trezi în răpăitul grindinei pe acoperişul barăcii. Pe drum spre micul dejun, colegii de cameră se bombardară unii pe alţii cu bucăţi de gheaţă cât portocalele, dar pe la jumătatea dimineţii soarele reapăru, mai dogoritor decât oricând. Lui Coriolanus şi lui Bug li se ordonă să se ocupe de gaiţele-limbute după-amiază. Curăţară coliviile, le aduseră păsărilor apă şi le hrăniră, îndrumaţi de doi oameni de ştiinţă din Citadelă. Deşi iniţial stătuseră câte două sau trei într-o colivie, acum fiecare pasăre avea colivia ei. în ultima parte a turei lor, transportară cu atenţie coliviile, pe rând, într-o zonă a hangarului unde fusese improvizat un laborator. Urmă numărarea gaiţelor-limbute, marcarea lor şi efectuarea unor exerciţii simple, pentru a li se verifica reacţia la comenzile audio primite de la distanţă. Se părea că toate îşi păstraseră capacitatea de a înregistra vocile omeneşti şi de a le reda. Când se îndepărtă, împreună cu Coriolanus, de oamenii din Citadelă, Bug clătină din cap. - Asta e bine pentru ele? - Nu ştiu. Dar pentru asta au fost create, răspunse Coriolanus. - Ar fi mai fericite dacă le-ar lăsa pur şi simplu în pădure, spuse Bug. Coriolanus nu era sigur că are dreptate. Din câte ştia el, peste câteva zile păsările aveau să se trezească în laboratorul din Citadelă, întrebându-se ce fusese coşmarul atroce pe care-l trăiseră zece ani în Districtul 12. Poate că aveau să fie mai fericite într-un mediu controlat, de unde lipseau nenumăratele pericole. - Sunt sigur că oamenii de ştiinţă le vor îngriji foarte bine. După cină, Coriolanus încercă să nu-şi trădeze nerăbdarea cu care-i aştepta pe colegii de cameră să fie gata de plecare. Fiindcă hotărâse să păstreze secretul poveştii sale de dragoste, plănuia să se îndepărteze de ei pe nesimţite, imediat ce ajungeau la Vatră. Rămânea problema lui Sejanus. Minţise în privinţa banilor, dar poate voia pur şi simplu să se integreze în grupul colegilor săi de cameră lefteri. După incidentul cu harta, părea plin de remuşcări sincere, aşa încât Coriolanus spera că şi-a dat seama cât de periculos e s-o facă pe mijlocitorul pentru Lil. Dar oare Billy Taupe sau rebelii n-aveau să-l abordeze iarăşi, fiindcă la început se arătase dornic să-i ajute? Reprezenta o ţintă uşoară. Cel mai simplu ar fi fost să-l ia cu el când se ducea să stea de vorbă cu Stolul, după ce scăpau de ceilalţi. - Vrei să vii cu mine în culise? îi propuse Coriolanus în şoaptă, când ajunseră la Vatră. - Sunt invitat? întrebă Sejanus. - Desigur, răspunse Coriolanus, deşi numai el fusese. Totuşi, poate că aşa era mai bine. Dacă Sejanus o distra pe Maude Ivory, el se putea bucura de câteva minute de intimitate cu Lucy Gray. - Dar trebuie să scăpăm de ceilalţi. Lucru ce se dovedi foarte simplu, fiindcă în Vatră era mai multă lume decât cu o săptămână înainte, iar alcoolul alb din noua şarjă era deosebit de tare. îi lăsară pe Smiley, Bug şi Prăjină să se tocmească, iar ei găsiră uşa de lângă scenă şi ieşiră pe o stradă lăturalnică îngustă şi pustie. Ceea ce numise Lucy Gray magazie era un fel de garaj vechi, în care ar fi încăput vreo opt maşini. Uşile mari, pentru intrarea vehiculelor, fuseseră închise şi blocate cu un lanţ, însă o uşiţă din colţul clădirii, aflată chiar vizavi de scenă, stătea deschisă, proptită cu un bolţar. Când auzi voci şi sunete de instrumente, Coriolanus ştiu că nimerise unde trebuia. Intrară şi descoperiră că Stolul pusese stăpânire pe întregul loc. Se simţeau ca acasă printre cauciucurile vechi şi bucăţile ciudate de mobilă şi îşi împrăştiaseră peste tot lucrurile şi cutiile instrumentelor. Chiar şi cu uşa din capătul opus deschisă, înăuntru te simţeai ca în cuptor. Lumina serii pătrundea prin câteva ferestre sparte, lăsând să se vadă în razele sale praful dens, ce plutea în aer. Imediat ce îi zări, Maude Ivory alergă spre ei, îmbrăcată în rochiţa ei roz. - Salut! - Bună seara! Coriolanus schiţă o plecăciune şi îi întinse pachetul cu bulgări de popcorn. - Dulciuri pentru o dulceaţă. Maude Ivory desfăcu hârtia şi ţopăi într-un picior înainte de a face o reverenţă adâncă. - Mulţumesc tare mult. în seara asta o să cânt pentru tine un cântec special. - Cu această speranţă am şi venit aici, răspunse Coriolanus. Era ciudat că limbajul monden din Capitoliu suna firesc în mijlocul Stolului. - Bun, dar n-o să-ţi pot dezvălui numele, fiindcă eşti un secret, chicoti ea. Pe urmă dădu fuga la Lucy Gray, care stătea pe un birou vechi, cu picioarele încrucişate, acordându-şi chitara. Ea zâmbi văzând entuziasmul fetiţei, dar îi vorbi cu asprime: - Pune-le la păstrare până după spectacol. Maude Ivory alergă la ceilalţi din formaţie, ca să le-arate tuturor comoara ei. Sejanus se duse după ea, iar Coriolanus îi salută pe toţi fluturând mâna în timp ce se apropia de Lucy Gray. - Nu e nevoie de aşa ceva. începi să faci din ea o răsfăţată. - încerc să aduc puţină fericire în căpşorul ei. - Şi cu căpşorul meu cum rămâne? îl tachină Lucy Gray. Coriolanus se aplecă şi o sărută. - Bun, e un început. Lucy Gray se trase într-o parte şi bătu cu palma în birou, lângă ea. Coriolanus se aşeză şi se uită iscoditor în jur. - Ce e locul ăsta? - Deocamdată, e spaţiul unde ne recreăm. Venim aici înainte, după spectacole şi când ieşim din scenă, între două numere. - Dar cine e proprietarul? Coriolanus spera că nu se instalaseră clandestin. Lucy Gray nu părea să-şi facă probleme. - N-am idee. Stăm cocoţaţi aici până când ne uşuieşte cineva. Păsări. Când era vorba despre Stol, totul aducea aminte de păsări. Cântecele, cocoţatul, penele de la pălării. Erau, cu toţii, păsări frumoase. îi povesti despre misiunea primită de el, cu gaiţele-limbute, crezând că o să fie impresionată fiindcă fusese ales să se ocupe de ele, dar Lucy Gray păru doar să se întristeze. - Nu-mi place să mă gândesc la ele închise în colivii, după ce-au simţit gustul libertăţii. Ce se-aşteaptă să afle în laboratoarele lor? - Nu ştiu. Poate dacă le mai funcţionează armele, presupuse el. - Seamănă a tortură să-ţi controleze cineva vocea astfel, îşi atinse gâtul cu mâna. Lui Coriolanus gestul i se păru oarecum teatral, dar se strădui să răspundă pe un ton liniştitor. - Nu cred că există vreun echivalent pentru oameni. - Serios? Te simţi întotdeauna liber să spui ce gândeşti, Coriolanus Snow? întrebă ea, cu o privire ironică. Liber să spună tot ce gândeşte? O făcea, desigur. Bine, în limitele impuse de raţiune. Nu umbla de colo până colo strigând în gura mare orice fleac. La ce se referea ea? La ceea ce gândea el în privinţa Capitoliului. Şi a Jocurilor Foamei. Şi a districtelor. Adevărul era că

tolera mare parte din ce facea Capitoliul, iar restul nu-l interesa. Dar, la nevoie, avea să vorbească. Chiar aşa? Avea să-şi ridice glasul împotriva Capitoliului? Cum făcuse Sejanus? Şi dacă ar fi existat repercusiuni? Nu ştia, dar se simţea în defensivă. - Da. Cred că trebuie să spui ce gândeşti. - Aşa credea şi tata. Şi a sfârşit-o cu mai multe găuri de glonţ în corp decât pot număra eu pe degete, replică ea. Ce insinua? Nu o spusese explicit, dar Coriolanus ar fi pus pariu că gloanţele porniseră din puşca unui Apărător al Păcii. Poate unul îmbrăcat exact cum era el acum. - Şi tata a fost ucis de un lunetist rebel. Lucy Gray oftă. - Acum eşti furios. - Nu sunt. Dar era. încercă să-şi înghită mânia. -

Sunt doar obosit. Toată săptămâna am aşteptat cu nerăbdare să te revăd. Şi îmi pare rău pentru tatăl tău - şi pentru al meu -, dar nu conduc eu Panemul.

-

Lucy Gray! strigă Maude Ivory din celălalt capăt al magaziei. E timpul! Stolul începuse să se adune în făţa uşii, cu instrumentele în mâini.

-

Aş face bine să plec, zise Coriolanus, lăsându-se să alunece de pe birou. Succes pe scenă!

-

Te văd pe urmă? întrebă ea. El îşi scutură uniforma de praf.

Trebuie să fiu la bază când se dă stingerea. Lucy Gray se ridică şi-şi trecu peste cap cureaua chitarei. - înţeleg. Ei bine, pentru mâine am plănuit o excursie la lac, dacă eşti liber. - Un lac? Chiar existau destinaţii ademenitoare în locul ăla mizerabil? -

E în pădure. Avem ceva de mers pe jos, dar apa e minunată pentru înot, îl lămuri ea. Sunt sigură că ţi-ar plăcea să ne însoţeşti. Ia-l şi pe Sejanus! O să avem la dispoziţie toată ziua.

Coriolanus voia să meargă. Să fie cu ea o zi întreagă. încă era întors pe dos, dar nu şi prost. De fapt, ea nu-l acuzase de nimic. Discuţia deviase pur şi simplu de la subiect. Numai din cauza acelor păsări stupide. Lucy Gray îi întindea o mână; chiar voia să o respingă? O vedea atât de rar, încât nu-şi permitea să aibă toane. - Bine. Venim după micul dejun. - Bine. II sărută pe obraz şi părăsi magazia împreună cu restul Stolului. Odată întorşi în Vatră, el şi Sejanus îşi croiră drum prin întuneric şi prin aerul îngroşat de aburii transpiraţiei şi ai alcoolului. îşi găsiră colegii de cameră în acelaşi loc unde stătuseră şi cu o săptămână înainte. Bug le păstrase două lăzi şi ei se aşezară de o parte şi de alta a lui, luând fiecare câte-o înghiţitură lacomă din sticla comună. Maude Ivory apăru ţopăind şi prezentă formaţia. Muzica începu imediat ce Stolul ocupă scena. Coriolanus se sprijini de perete şi se strădui să-i ajungă din urmă pe ceilalţi în privinţa alcoolului consumat. N-avea s-o vadă pe Lucy Gray după spectacol, aşa că de ce nu s-ar fi îmbătat puţin? Furia i se potolea pe măsură ce o privea. Atât de atrăgătoare, atât de interesantă, atât de plină de viaţă! începu să se simtă prost fiindcă îşi pierduse controlul şi îi veni greu chiar şi să-şi aducă aminte ce anume spusese ea ca să-l stârnească. Poate că nimic. Fusese o săptămână lungă, stresantă, cu testul, cu păsările şi cu prostia lui Sejanus. Acum merita să se distreze. Luă mai multe înghiţituri din sticlă şi se simţi mai prietenos cu toată lumea. Melodiile, cunoscute sau nu, îi atinseră uşor o coardă sensibilă. Se surprinse chiar cântând alături de ceilalţi spectatori şi se opri jenat, apoi îşi dădu seama că nimeni nu se sinchisea sau că nimeni nu mai era suficient de treaz ca să se sinchisească. La un moment dat, Barb Azure, Tam Amber şi Clerk Carmine părăsiră scena, după toate aparenţele ca să ia o pauză în magazie, lăsând-o pe Maude Ivory cocoţată pe lada ei, lângă microfon, având-o alături pe Lucy Gray, care ciupea strunele chitarei. -

I-am promis unui prieten că o să cânt ceva special în seara asta şi acum o fac, ciripi ea. Noi toţi, cei din Stol, ne datorăm numele unei balade şi cea care urmează e a frumoasei doamne care se află chiar aici!

întinse mâna către Lucy Gray, care făcu o reverenţă, ca răspuns la aplauzele răzleţe. -

E o baladă cu adevărat veche, scrisă de un bărbat pe nume Wordsworth—. Noi am modificat-o puţin, ca să aibă un sens mai clar, dar tot va trebui să mă ascultaţi cu atenţie.

Duse un deget la buze şi spectatorii amuţiră. Coriolanus scutură din cap şi îşi dădu silinţa să se concentreze. Dacă era cântecul lui Lucy Gray, voia să-i acorde toată atenţia, ca să poată spune a doua zi ceva frumos despre el. Maude Ivory îi făcu un semn din cap lui Lucy Gray, ca să cânte primele acorduri, apoi începu şi ea, cu voce solemnă: De Lucy Gray am auzit ades; Şi, prin pustietăţi, in zori de zi, Norocul chiar pe mine m-a ales Copila solitară spre-a-ntâlni. Ea, Lucy, prieteni nicidecum n-avea. Pe coasta muntelui, într-un sălaj, Mai dulce ca orice-a crescut cândva, Copilărea, departe de oraş. Bun, era o fetiţă care trăia în munţi. Şi se pare că-i venea greu să-şi facă prieteni. Poate vreun faun o să mai zăreşti, Ca şi vreun iepure în iarba 'naltă, însă pe Lucy, oricât jinduieşti, N-o s-o mai vezi de-acuma niciodată. Şi murise. Dar cum? Coriolanus avea senzaţia că este pe punctul să afle. - La noapte o să viscolească Şi tu-n oraş te duci, copilă dragă; Lampa s-o iei, ca să călăuzească Toţi paşii mamei tale prin zăpadă. - Eu asta fac cu bucurie, tată; Te uită, n-a trecut cu mult de-amiază Ceasul din sat doar ora două-arată, Iar luna sus, pe cer, deja veghează. La asta, luând vătraiul, tatăl ei S-a apucat s-aţâţe fbcu-n vatră; Şi munca şi-a reluat; iar Lucy Gray, Cu lampa-n mână, a plecat de-ndată.

Fără de griji, precum o căprioară, Cu sprinteni paşi şi-a tot croit cărare, împrăştiind zăpada într-o doară, Ca pe un fum nălţat cu încântare. Dar prea devreme vifbru-a pornit; Iar ea a rătăcit în jos şi-n sus; Pe multe culmi cu trudă s-a suit, Dar in oraş nicicând n-a mai ajuns. Ah! O grămadă de cuvinte aiurea, dar, clar, făta se rătăcise pe muntele înzăpezit. Ei bine, nu era de mirare, dacă o trimiseseră la drum pe viscol. Şi pe urmă probabil că murise de frig. Distruşi, părinţii noaptea-ntreagă, Strigând-o, muntele-au cutreierat; Dar nici gând să audă sau să vadă Vreun semn; nimic nu i-a-ndrumat. în zori de zi, pe-o culme-au poposit. Era înaltă, s-au uitat înjur în pripă; Podul de lemn atuncea l-au zărit. Podul ce se-ntindea peste o râpă. Au plâns şi-n drum spre casă au strigat: -în rai te-om regăsi doar, Lucy Gray. Ş-apoi mama-n zăpadă-a observat O urmă a piciorului copilei ei. Oh, bun! îi găsiseră urmele. Sfârşit fericit. O poveste prostească, aidoma celei dintr-un cântec al lui Lucy Gray, despre un bărbat îngheţat, pe care-l crezuseră mort şi încercaseră să-l incinereze într-un cuptor, însă el se dezgheţase şi totul se terminase cu bine. Sam Nu-ştiu-cum. Au coborât acel versant abrupt Pe micile ei urme-n pas grăbit, Trecut-au prin gard viu pe-alocuri rupt, Drumul i-a dus pe-alături de un zid; Apoi au traversat un câmp deschis Mergândpe-aceleaşi urme, nesmintit; Nu le-au scăpat din ochi, mergând întins, Până ce lângă pod s-au pomenit. De pe-acea muchie înzăpezită, Şiragul urmelor se prelungea; Era dâră bizar şi brusc oprită: Pe pod, la mijloc, gata, dispărea. O clipă! Ce? Fata dispăruse ca prin fârmec? Dar chiar şi azi unii încă mai spun Că-i vie şi se-ntâmplă-ades să poţi Să vezi dulcea fetiţă când ai drum, De unul singur, prin pustietăţi. Hârtoape şi poieni străbate lin Şi nu se uită înapoi nicicând; Iar cântecul ei solitar, senin, Cutreieră văzduhul, dus de vânt. Oh, o poveste cu stafii! Pfui! Nuu! Atât de ridicol! Ei bine, a doua zi, la întâlnirea cu Stolul, avea să facă un efort să arate că-i plăcuse. Dar, serios, cum să-i dai copilului tău numele unei fetiţe fantomă? Deşi, dacă era fantomă, unde ajunsese corpul ei? Poate că se săturase de părinţii neglijenţi, care-o trimiteau pe drumuri când viscolea, şi fugise să trăiască de una singură, în pustietate. Dar, dacă era aşa, de ce nu mai crescuse? Nu reuşea să înţeleagă povestea, iar alcoolul nu-l ajuta nicidecum. îşi aduse aminte de poezia de la cursul de retorică, pe care nu fusese în stare s-o înţeleagă, şi de Livia Cardew care, din cauza asta, îl umilise în faţa tuturor. Ce cântec groaznic! Poate că nimeni n-avea s-aducă vorba despre el... Ba nu, aveau s-o fâcă. Maude Ivory avea să aştepte o reacţie din partea lui. Iar el avea să-i spună că e genial şi gata. Şi dacă ea voia să înceapă o discuţie pe tema asta? Coriolanus se decise să-l întrebe pe Sejanus, care fusese întotdeauna bun la retorică, pur şi simplu ca să afle dacă are vreo părere. Dar, când se aplecă pe lângă Bug, descoperi că pe lada lui Sejanus nu stă nimeni. William Wordsworth (1770-l850), poet englez din prima perioadă a romantismului (n. tr.). Coriolanus se uită cercetător în jur, încercând să-şi ascundă neliniştea crescândă. Unde era Sejanus? Adrenalina şi alcoolul se luptau pentru controlul asupra creierului său. Fusese cufundat în muzică şi în alcool într-o asemenea măsură, încât habar n- avea când dispăruse Sejanus. Dacă nu se răzgândise în privinţa lui Lil? Dacă era acolo, în mulţime, conspirând cu rebelii chiar în clipa aceea? Aşteptă să înceteze aplauzele pentru Maude Ivory şi Lucy Gray înainte de a se ridica în picioare. Tocmai pornise spre uşă, strecurându-se printre oameni, când, în lumina ceţoasă, îl văzu pe Sejanus întorcându-se. - Unde-ai fost? îl întrebă. - Afară. Alcoolul ăsta alb mi s-a dus drept în vezică. Sejanus se aşeză pe ladă şi îşi îndreptă atenţia spre scenă. Se întoarse şi Coriolanus la locul său şi rămase cu ochii la spectacol şi cu gândurile în cu totul altă parte. Alcoolul alb nu trimitea pe nimeni urgent afară, să-şi golească vezica. Era prea puternic, beai o cantitate prea mică. Altă minciună. Ce însemna asta? Că, de-acum înainte, nu-l mai putea scăpa de Sejanus din ochi nici măcar o secundă? Până la sfârşitul spectacolului, îl urmări cu coada ochiului, ca să se asigure că nu se furişează iarăşi afară. Rămase lângă el după ce Maude Ivory adună banii în coşul ei cu panglici, dar Sejanus părea concentrat să-l ajute pe Bug să-l aducă înapoi, la bază, pe Prăjină, beat criţă. Nu se ivi nicio ocazie să stea de vorbă cu el. Dacă Sejanus se furişase afară ca să comploteze cu rebelii, discuţia dintre el şi Coriolanus de după incidentul cu Billy Taupe fusese, evident, un eşec. Fără niciun dubiu, era nevoie de o tactică nouă. Zorii zilei de duminică se dovediră prea strălucitori pentru capul lui Coriolanus, care zvâcnea de durere. Vomă alcoolul alb şi rămase sub duş până i se limpezi din nou vederea. Ouăle pline de grăsime erau de neînghiţit, aşa că ciuguli doar din pâinea prăjită, în timp ce Sejanus dădu gata şi porţia lui, şi pe a lui Coriolanus, izbutind astfel să-i confirme acestuia bănuiala că nu băuse în noaptea dinainte niciun strop de alcool sau, cu siguranţă, nu destul ca să fie nevoit să se uşureze în toiul spectacolului. Cei trei colegi de cameră ai lor nici măcar nu reuşiseră să se ridice din pat pentru micul dejun. Până când găsea o abordare mai bună, trebuia să stea cu ochii pe el ca un şoim, mai ales când ieşeau din bază. In ziua aceea avea oricum nevoie de un însoţitor pentru excursia la lac. Cu toate că entuziasmul lui Coriolanus scăzuse, Sejanus acceptă invitaţia cu voioşie. - Sigur că da, pare ca o vacanţă. Să luăm nişte gheaţă! Cât îl convinse Sejanus pe Cookie să le mai dea o pungă de plastic, Coriolanus se duse la infirmerie, pentru o aspirină. Apoi se întâlniră la ghereta paznicului şi părăsiră baza. Neştiind nicio scurtătură până în Filon, merseră până în piaţa oraşului şi de-acolo o luară pe drumul învăţat cu o săptămână în urmă. Coriolanus se întrebă dacă să-l mai provoace pe Sejanus Ia o discuţie sinceră, dar, dacă perspectiva unei condamnări pentru trădare nu-l impresionase, ce altceva ar fi putut s-o facă? Şi nici măcar nu era sigur că Sejanus ieşise ca să conspire cu rebelii. Poate chiar simţise nevoia să urineze, caz în care, acuzându-l, n-ar fi reuşit decât să-l determine să adopte o atitudine defensivă. Singura dovadă palpabilă o reprezentau banii ascunşi, dar poate că Sejanus îi luase la insistenţele lui Strabo şi n-avea de gând să-i folosească niciodată. Nu preţuia banii, iar cei câştigaţi din fabricarea muniţiei erau, probabil, o povară pentru el. Să nu se atingă de ei ar fi putut fi o chestiune de onoare. Chiar dacă Lucy Gray mai era supărată din cauza ciondănelii lor, nu o arătă. II întâmpină, la uşa din spate, cu o sărutare şi cu un pahar de apă rece, ca să reziste până ajungeau la lac. - Avem de mers două sau trei ore, depinde de câţi mărăcini sunt pe drum, dar merită. De data asta, Stolul plecă fară instrumente. Rămase acasă şi Barb Azure, ca să supravegheze gospodăria. îi trimise pe ceilalţi în excursie cu o găleată în care aveau un urcior cu apă, o pâine şi o pătură veche. - S-a împrietenit de curând cu o fată din josul străzii, le destăinui Lucy Gray când se îndepărtară destul de mult ca să nu mai poată fi auziţi din casă. Probabil sunt încântate că pot sta linişte împreună toată ziua. Tam Amber îi călăuzi pe Pajişte şi apoi prin pădure. Clerk Carmine, Maude Ivory şi Sejanus mergeau alături în spatele lui, lăsându-i pe Lucy Gray şi pe Coriolanus ultimii. Nu exista nicio potecă. îşi continuará drumul înaintând unul în spatele altuia, păşind peste copaci căzuţi, împingând în lături crengi şi dându-şi silinţa să ocolească tufele cu ghimpi. După zece minute de mers, din Districtul 12 nu mai rămase decât izul înţepător al minelor. După douăzeci de minute, dispăru şi acesta, acoperit de mirosul vegetaţiei. Frunzişul umbros îi ferea de soare, dar, în privinţa căldurii, nu le oferea niciun adăpost. Zumzetul insectelor, sporovăiala veveriţelor şi cântecul păsărilor umpleau aerul, nestingherite de prezenţa lor. Chiar şi după două zile în care se ocupase de păsări, Coriolanus devenea tot mai circumspect pe măsură ce se îndepărtau de ceea ce trecea acolo drept civilizaţie. Se întreba dacă nu cumva în copaci stau la pândă şi alte creaturi mai mari, mai puternice şi cu colţi. N- avea niciun fel de armă. Când îşi dădu seama de asta, pretinse că îi trebuie un baston pentru mers şi se opri să ia o creangă groasă de jos şi s-o cureţe de rămurele. - De unde ştie încotro să meargă? o întrebă pe Lucy Gray, arătând cu capul către Tam Amber. - Cu toţii ştim drumul, îi răspunse ea. Acolo e a doua noastră casă. Fiindcă nimeni altcineva nu părea să-şi facă griji, continuă să mărşăluiască alături de ceilalţi o vreme, care i se păru o veşnicie, şi se bucură când Tam Amber îi opri. Numai că acesta le spuse: - Suntem cam la jumătatea drumului. Trecură punga cu gheaţă din mână-n mână, bând ce se topise şi sugând cuburile rămase. Maude Ivory se plânse că o doare piciorul şi-şi scoase pantoful maro crăpat ca să le arate o băşică de dimensiuni considerabile. - Cu pantofii ăştia nu se poate merge ca lumea. - Sunt vechi, au fost ai lui Clerk Carmine. încercăm să-i folosim până la sfârşitul verii, spuse Lucy Gray, examinând încruntată picioruşul fetiţei. - Sunt prea strâmţi, se plânse Maude Ivory. Vreau cutii pentru heringi, ca în cântec. Sejanus se ghemui, oferindu-i spatele său. - Ce-ar fl să mergi călare? Maude Ivory se cocoţă imediat. - Ai grijă să nu mă dai cu capul de ceva! Precedentul odată creat, o duseră pe rând în cârcă. Fiindcă nu mai trebuia să facă niciun efort, fetiţa îşi folosi plămânii ca să cânte. Un miner, in patru ş nouă, Tot săpând dup-un filon, Trăia cu fiica-i, Clementine, Intr-o grotă, într-un canion. Clementine, zvelta zână, Pantofi patru) unu purta. Cutiipen'heringi, decupate, Erau sandale pentru ea. Spre groaza lui Coriolanus, deasupra, pe crengi, un cor de gaiţe-zeflemitoare preluă melodia. Nu se aşteptase să dea de ele atât de departe - creaturile infestaseră cu siguranţă toată pădurea. Dar Maude Ivory era încântată şi continuă să cânte. Coriolanus o ducea în cârcă pe ultima porţiune a drumului şi îi distrase atenţia mulţumindu-i pentru cântecul despre Lucy Gray din seara dinainte. - Ce-ai înţeles din el? întrebă ea.

El ocoli întrebarea. - Mi-a plăcut foarte mult. Ai fost fantastică! - Mulţumesc, dar vorbeam despre cântec. Crezi că oamenii o văd într-adevăr pe Lucy Gray sau doar o visează? spuse Maude Ivory. Fiindcă eu cred că o văd cu adevărat. Numai că acum ea zboară ca o pasăre. -Oare? Coriolanus se simţea mai bine, căci cântecul criptic măcar ajunsese subiect de discuţie, iar el nu era atât de prost, încât să nu priceapă acea unică interpretare erudită. -

Păi, cum altfel ar fi putut să nu lase urme? Cred că zboară şi are grijă să nu întâlnească oameni, fiindcă ar omorî-o, din cauza că e altfel decât ei toţi.

-

Da, ea e altfel. E o stafie, cap-sec, spuse Clerk Carmine. Stafiile nu lasă urme, pentru că sunt ca aerul.

-

Atunci trupul ei unde e? întrebă Coriolanus, gândindu-se că versiunea lui Maude Ivory avea un oarecare sens.

-

A căzut de pe pod şi a murit, numai că trupul e foarte jos, nimeni nu-l poate vedea. Sau poate pe-acolo curgea o apă care 1-a luat, răspunse Clerk Carmine. Oricum, e moartă şi bântuie locul. Cum ar putea să zboare fară aripi?

-

N-a căzut de pe pod! Zăpada ar fi arătat altfel în locul ăla! insistă Maude Ivory. Lucy Gray, care e adevărul?

E un mister, scumpo. Exact ca mine. De aceea e cântecul meu, răspunse Lucy Gray. Când ajunseră la lac, Coriolanus gâfaia, mort de sete, iar pielea iritată îi ardea, acoperită de transpiraţie. Tot Stolul se dezbrăcă, păstrându-şi doar lenjeria intimă, şi plonjă în lac, iar el făcu acelaşi lucru fără să stea pe gânduri. Apa rece îl îmbrăţişă, scăpându-l de pânzele de păianjen de pe cap şi alinându-i arsura pielii iritate. Ştia să înoate bine, învăţase de la o vârstă fragedă, la şcoală, dar nu încercase niciodată altundeva decât în bazin. Fundul mocirlos cobora într-o pantă abruptă, iar Coriolanus simţea cât de adâncă e apa. înotă până în mijlocul lacului şi se întinse să plutească pe spate, admirând peisajul. Pădurea se înălţa pretutindeni şi, cu toate că până acolo nu părea să ajungă niciun drum, pe mal se zăreau nişte căsuţe în ruină. Cele mai multe erau prea dărăpănate ca să mai fie reparate, dar una din beton, care părea solidă, încă avea acoperiş şi o uşă închisă în faţa lumii sălbăticite din jur. O familie de raţe plutea la vreo doi metri de el şi sub degetele de la picioare întrezărea peşti. Se întrebă ce altceva ar mai fi putut înota pe lângă el şi îngrijorarea îl îndemnă să se întoarcă pe mal, unde Stolul deja îl atrăsese pe Sejanus într-un soi de joc de-a măgăruşul, cu un con mare de brad în loc de minge. Coriolanus li se alătură, încântat că poate face din nou ceva doar de dragul distracţiei. Obosise şi se plictisise să stea tot timpul încordat pentru a se comporta ca un adult în toată puterea cuvântului. După o scurtă odihnă, Tam Amber meşteri două undiţe din crengi, de care legă câte un fir şi cârlige improvizate. în timp ce Clerk Carmine săpa, în căutare de viermi, Maude Ivory îl luă pe Sejanus la cules de fructe de pădure. - Nu vă apropiaţi de peticul de pământ de lângă stânci, îi avertiză Lucy Gray. Şerpilor le place acolo. - Ea ştie întotdeauna unde sunt, îi explică Maude Ivory lui Sejanus, arătându-i drumul. îi ia în mână, însă mie mi-e frică de ei. Coriolanus rămase cu Lucy Gray, ca să adune lemne uscate pentru foc. Totul era uşor excitant - înotul pe jumătate dezbrăcat printre creaturi sălbatice, focul în aer liber, timpul petrecut fără restricţii alături de Lucy Gray. Ea avea o cutie de chibrituri, dar erau preţioase şi hotărî că trebuie să aprindă focul folosind doar unul. Când flacăra cuprinse un morman de frunze uscate, se aşezată alături, pe pământ, ca să hrănească focul, mai întâi cu crenguţe şi apoi cu bucăţi de lemn mai mari, iar Coriolanus se simţi mai fericit şi mai plin de viaţă decât oricând în ultimele săptămâni. Lucy Gray se sprijini de umărul lui. -

îmi pare rău dacă te-am supărat aseară. N-am vrut să dau vina pe tine pentru moartea tatei. Când s-a întâmplat, amândoi eram copii.

-

Ştiu. îmi pare rău că am exagerat. Numai că nu pot pretinde că sunt altcineva. Nu sunt de acord cu tot ce face Capitoliul, dar sunt din Capitoliu şi, în ansamblu, cred că avem dreptate când spunem că e nevoie de ordine, răspunse Coriolanus.

-

Stolul e de părere că am fost lăsaţi pe pământ ca să micşorăm suferinţa, nu ca s-o mărim. Crezi că Jocurile Foamei sunt un lucru corect? întrebă ea.

-

Ca să fiu sincer, nici măcar nu ştiu de ce le organizăm. Dar cred, într-adevăr, că oamenii dau prea repede uitării războiul. Tot ce neam făcut unii altora. Tot ce suntem în stare să ne facem. Şi cei din districte, şi cei din Capitoliu. Ştiu că lumea de aici consideră Capitoliul dur şi inflexibil, însă pur şi simplu încercăm să ţinem lucrurile sub control. Altminteri ar fi haos şi oamenii ar alerga încoace şi încolo, omorându-se unii pe alţii, ca în arenă.

Era prima oară când încerca să-şi exprime aceste gânduri adresându-se altcuiva în afară de dr. Gaul. Ezita puţin, ca un ţânc care învaţă să meargă, dar avea şi senzaţia de independenţă pe care-o capeţi când te poţi ţine pe propriile picioare. Lucy Gray se trase uşor înapoi. - Asta crezi tu că ar face oamenii? - Da. Dacă n-ar exista legi şi cineva care să le impună, cred că am fi ca animalele, răspunse Coriolanus, mai sigur de sine. Indiferent că ne place sau nu, doar Capitoliul ne poate ţine pe toţi departe de pericole. - Hm, deci mă ţine departe de pericole. Şi la ce renunţ pentru asta? Coriolanus scormoni în foc cu un băţ. - Să renunţi? Păi, la nimic. - Stolul a renunţat, replică ea. Nu mai putem călători. Nu mai putem da spectacole fară aprobare. Putem cânta doar un anumit gen de cântece. împotriveşte-te când vor să te salte şi te alegi, ca tata, cu un glonţ care-ţi aduce moartea. încearcă să-ţi ţii familia laolaltă şi te alegi cu capul făcut zob, ca mama. E un preţ prea mare? Poate că libertatea merită riscul. - Deci, de fapt, familia ta a făcut parte dintre rebeli. Coriolanus nu era cu adevărat surprins. -

Mai presus de orice, familia mea a făcut parte din Stol, afirmă Lucy Gray cu tărie. Nu suntem nici din districte, nici din Capitoliu, nici rebeli, nici Apărători ai Păcii, suntem, pur şi simplu, noi. Şi tu eşti ca noi. Vrei să gândeşti singur. Opui rezistenţă. Ştiu, pentru că am văzut ce-ai făcut tu pentru mine în timpul Jocurilor.

Ei bine, aici îl prinsese. Dacă Jocurile Foamei erau socotite necesare de către Capitoliu, iar el încercase să le dea peste cap, asta nu însemna că respinge autoritatea Capitoliului? Chiar opusese rezistenţă, aşa cum spunea ea? Nu sfidător ca Sejanus. Ci în stilul lui, mai tăcut şi mai subtil? - Uite ce cred eu. Dacă n-ar fi existat Capitoliul, nici n-am fi purtat discuţia asta, fiindcă ne-am fi distrus până acum. - Există oameni cu mult dinainte de Capitoliu. Şi mă aştept să existe încă mult timp după el, conchise ea. Coriolanus se gândi la oraşele moarte pe lângă care trecuse în drumul său către Districtul 12. Lucy Gray pretindea că Stolul călătorise, aşa că le văzuse probabil şi ea. - Nu prea multe. Panemul a fost cândva magnific. Priveşte-l acum! Clerk Carmine îi aduse lui Lucy Gray o plantă cu frunze ascuţite şi cu flori mici, albe, pe care o smulsese de lângă lac. - Ai găsit katniss12! Bună treabă, CC! Coriolanus se întrebă dacă planta e decorativă, ca trandafirii mamaiestoasei, însă Lucy Gray studie imediat rădăcinile, de care atârnau mici tuberculi. - E puţin cam prea devreme. - Da, încuviinţă Clerk Carmine. - Pentru ce? întrebă Coriolanus. - Ca să-i mâncăm. Peste câteva săptămâni, ăştia vor avea dimensiunile unor cartofi acceptabili şi o să-i putem prăji, răspunse Lucy Gray. Unii le spun cartofi de mlaştină, dar mie katniss îmi place mai mult. Sună frumos.

Tam Amber apăru cu câţiva peşti pe care-i curăţă de solzi şi de maţe şi îi tăie bucăţi. înfăşură bucăţile în frunze şi în lăstarii unei plante anume, iar Lucy Gray le aranjă peste tăciuni. Când sosiră Maude Ivory şi Sejanus, cu găleata plină de mure, peştele se prăjise îndeajuns. După mersul pe jos şi după înot, Coriolanus îşi recăpătase pofta de mâncare. îşi înfulecă porţia de peşte, pâine şi mure până la ultima înghiţitură. Pe urmă Sejanus scoase o surpriză - şase fursecuri trimise de mami, partea lui, pusă la păstrare, din conţinutul cutiei. După masă, întinseră pătura sub copaci, se aşezară pe jumătate tolăniţi pe ea şi pe jumătate rezemaţi de trunchiuri şi contemplară norii pufoşi de pe cerul strălucitor. - N-am mai văzut niciodată un cer de culoarea asta, spuse Sejanus. - E azuriu, îl lămuri Maude Ivory. Ca Barb Azure. Asta e culoarea ei. - Culoarea ei? se miră Coriolanus. - Sigur. Toţi ne primim primul nume dintr-o baladă şi pe al doilea de la o culoare, răspunse fetiţa şi se ridică să explice. Barb vine de la „Barbara Allen"— şi Azure de la un albastru al cerului. Eu sunt „Maude Clare" şi Ivory precum clapele pianului—. Lucy Gray e specială, fiindcă tot numele vine direct din balada ei. Lucy şi Gray. - Aşa e. Mohorâtă— ca o zi de iarnă, spuse Lucy Gray, cu un zâmbet. Coriolanus nu făcuse până atunci legătura; se gândise doar că muzicanţii din Stol au nume bizare. Ivoriul şi chihlimbariul— îi aduceau aminte de ornamentele vechi de pe cutia cu bijuterii a mamaiestoasei. Iar azuriu, taupe23 şi carmin nu erau culori pe care le putea recunoaşte. Cât despre baladele lor, cine ştia de unde apăruseră? Una peste asta, părea bizar să alegi numele copilului tău astfel. Maude Ivory îl înghionti în abdomen. - Şi numele tău sună de parcă ai fi din Stol. - Cum aşa? râse el. - Pentru că te cheamă Snow. Alb ca zăpada. Albul pur al zăpezii, chicoti Maude Ivory. Există vreo baladă în care apare un Coriolanus? - Niciuna de care să ştiu eu. Ce-ar fi să scrii una pentru mine? zise el, înghiontind-o la rândul lui. „Balada lui Coriolanus Snow". Maude Ivory i se aşeză pe abdomen. - Lucy Gray e scriitoarea. De ce n-o rogi pe ea? - Gata, nu-l mai pisălogi, zise Lucy Gray şi o trase pe fetiţă lângă ea. Poate-ar fi bine să tragi un pui de somn până plecăm acasă. - Mă pot căra ceilalţi, spuse Maude Ivory, răsucindu-se ca să se elibereze. Iar eu o să le cânt! Oh, dragă, dragă, dragă... - Oh, taci! zise Clerk Carmine. - Vino, încearcă să te întinzi, o îndemnă Lucy Gray. - Bine, dacă îmi cânţi tu. Cântecul ăla, de când am avut crup. Se tolăni cu capul în poala lui Lucy Gray. - Sigur, dar numai dacă taci. Lucy Gray o mângâie pe păr, dându-i-l după ureche, şi aşteptă s-o vadă potolită înainte de a începe să cânte cu voce liniştitoare: In inima luncii, sub salcia deasă, Epatul de iarbă, e perna frumoasă. Pe ea culc-obrazul şi pleoapele-nchide. O să fie soare când le vei deschide. Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură, Aici margarete te apăr'de ură. Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte, Aici al meu suflet oricând te-ndrăgeşte. Maude Ivory amuţi, iar Coriolanus îşi simţi spulberându-se neliniştile. La umbra copacilor, după ce se săturase cu mâncare proaspătă, cu Lucy Gray cântând încetişor lângă el, începu să aprecieze natura. Locul era încântător. Aer limpede precum cristalul. Culori bogate. Se simţea destins şi liber. Dacă asta ar fi fost viaţa lui: să se trezească indiferent când, să-şi procure hrana pentru ziua respectivă şi să-şi petreacă timpul cu Lucy Gray pe malul lacului? Cui îi trebuia bogăţie, succes şi putere când avea dragoste? Nu învingea dragostea totul? In inima luncii, de lume ascunse, Sunt raze de Lună şi mantii de frunze. Tu uită durerea, necazuri aruncă; în zori dispărea-vor cu toate din luncă. Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură, Aici margarete te apăr'de ură. Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte, Aici al meu suflet oricând te-ndrăgeşte. Coriolanus era gata să adoarmă când gaiţele-zeflemitoare, care ascultaseră cu tot respectul cântecul în interpretarea lui Lucy Gray, îl începură la rândul lor. îşi simţi trupul încordându-se şi somnolenţa plăcută îi dispăru. însă tot Stolul le asculta zâmbind. - Ca gresia pe lângă diamant, aşa suntem noi pe lângă ele, comentă Tam Amber. - Ei... ele exersează mai mult, răspunse Clerk Carmine şi ceilalţi râseră. Ascultând păsările, Coriolanus remarcă absenţa gaiţelor-limbute. Nu se putea gândi decât la o singură explicaţie: gaiţele-zeflemitoare începuseră să se reproducă, fie între ele, fie împerechindu-se cu sturzii-zeflemitori din partea locului. Această eliminare din ecuaţie a păsărilor Capitoliului îl răscoli adânc. Gaiţele-zeflemitoare erau acolo, înmulţindu-se ca iepurii, complet scăpate de sub control. în mod nepermis. Asimilând tehnologia Capitoliului. Nu-i plăcea câtuşi de puţin. Maude Ivory adormi în sfârşit, ghemuită lângă Lucy Gray, cu picioarele goale încurcate în pătură. Coriolanus rămase cu ele când ceilalţi plecară să mai facă o baie în lac. Clerk Carmine veni cu o pană de un albastru strălucitor, pe care-o găsise lângă mal, şi o puse pe pătură pentru Maude Ivory, vorbind cu glas aspru: - Să nu-i spui de unde e. - Bine. Ce gest minunat, CC! zise Lucy Gray. O să-i placă pana la nebunie. Se uită după el cum aleargă către apă şi clătină din cap. - îmi fac griji pentru el. Simte lipsa lui Billy Taupe. - O simţi şi tu? Coriolanus se propti într-un cot ca să-i privească faţa. Ea răspunse fără ezitare. - Nu. Nu de la extragere încoace. Extragerea. Coriolanus îşi aduse aminte de balada cântată de ea la interviu. - De-asta ai spus că te-a pierdut la extragere? - Fiindcă a făcut pariu că ne poate avea pe amândouă, pe mine şi pe Mayfair, răspunse ea. A riscat. Mayfair a aflat de mine, eu am aflat de ea. Ea şi-a pus tăticul să-mi strige numele la extragere. Nu ştiu ce i-a spus ca să-l convingă. Cu siguranţă nu că i s-au aprins călcâiele după Billy Taupe. Altceva. Noi nu suntem de-ai locului, e foarte uşor să arunci minciuni despre noi. - Mă surprinde că ei doi sunt împreună, zise Coriolanus. - Ei, Billy Taupe a tot spus ce fericit se simte de unul singur, dar de fapt vrea o fată care să-i poarte de grijă. Probabil că Mayfair i se pare foarte potrivită pentru asta, aşa că s-a dus după ea. Nimeni nu ştie să te farmece ca Billy Taupe. Fata aia n-a avut nicio şansă de scăpare. în plus, ea e singură. N-are nici fraţi, nici surori. Nici prieteni. Minerii îi urăsc pe ea şi pe ai ei. Toată familia lor se urcă în maşina aia ţipătoare şi vine să vadă execuţiile prin spânzurare.

Maude Ivory se foi şi Lucy Gray îi netezi părul. - Pe noi lumea ne priveşte cu suspiciune, însă pe ei îi detestă. Lui Coriolanus nu-i plăcea că ura ei împotriva lui Billy Taupe se domolise. - El încearcă să se întoarcă la tine? Ea luă pana şi o răsuci între degetul mare şi arătător. - Oh, sigur. Ieri a venit pe pajiştea mea. Cu planuri mari. Vrea să ne întâlnim la copacul cu spânzurătoarea şi să fugim. - La copacul cu spânzurătoarea? Coriolanus se gândi la Ario, legănându-se în laţ, în vreme ce gaiţele-zeflemitoare îi imitau ultimele cuvinte. - De ce tocmai acolo? - Acolo obişnuiam să ne refugiem. E singurul loc din Districtul 12 unde te poţi bucura de un strop de intimitate, răspunse ea. Vrea să plecăm în nord. Crede că o să dăm de oameni. Oameni liberi. Spune c-o să-i găsim şi-o să ne întoarcem pe urmă după ceilalţi. Adună provizii, nu ştiu cu ce bani. Dar ce contează? Nu mai pot avea încredere în el. Coriolanus simţi gelozia ca pe o gheară în gât. Crezuse că Lucy Gray 1-a alungat pe Billy Taupe şi, când colo, iat-o povestind cu nonşalanţă despre o întâlnire cu el pe Pajişte. Numai că nu fusese o întâmplare. Billy Taupe ştia unde o găseşte. Cât timp stătuseră acolo, cu el folosindu-şi tot farmecul ca s-o ispitească să fugă? De ce-l ascultase ea? - încrederea contează. - Cred că e mai importantă decât dragostea. Eu îndrăgesc tot felul de lucruri în care n-am încredere. Furtunile cu trăsnete... alcoolul alb... şerpii. Uneori mă gândesc că mă dau în vânt după ele tocmai fiindcă nu le acord încredere. O chestie încurcată, nu? Lucy Gray inspiră adânc. - însă în tine am încredere. Coriolanus simţi cât de greu îi venise ei să recunoască aşa ceva, poate chiar mai greu decât să facă o declaraţie de dragoste, dar asta nu şterse imaginea lui Billy Taupe stând pe Pajişte, străduindu-se s-o recucerească. - De ce? - De ce? Ei, trebuie să mă mai gândesc. Când îl sărută, el răspunse sărutului, dar nu cu cine ştie ce convingere. Lucrurile luau o întorsătură care îl neliniştea. Poate că era o greşeală să se ataşeze atât de mult de Lucy Gray. Şi îl mai deranja ceva. Cântecul ei de pe Pajişte, din prima zi. Era despre spânzurătoare, crezuse el atunci, dar se referea şi la întâlnirea de la copacul ăla. Dacă era doar un loc unde mergeau odinioară ca să fie singuri, de ce mai cânta despre el acum? Poate-l folosea ca să-l aducă pe Billy Taupe înapoi. Pentru ca ei doi să-şi reia legătura. Maude Ivory se trezi şi admiră pana, apoi o rugă pe Lucy Gray să i-o pună în păr. Se pregătiră de plecare, luând pătura, urciorul şi găleata. Coriolanus se oferi s-o ducă pe fetiţă în cârcă în prima parte a drumului. Când se îndepărtau de lac, rămase în urma celorlalţi ca s-o întrebe: - Zilele astea l-ai mai văzut pe Billy Taupe? - Oh, nu, răspunse ea. Nu mai e unul dintre noi. Se bucură s-o audă, dar, pe de altă parte, se gândi că Lucy Gray păstrase faţă de Stol secretul întâlnirii cu fostul iubit, ceea ce îi trezi din nou bănuielile. Maude Ivory se aplecă la urechea lui şi îi şopti: - Nu-l lăsa să se-apropie de Sejanus. E o dulceaţă, iar Billy Taupe se hrăneşte cu dulciuri. Coriolanus ar fi pus pariu că se hrăneşte şi cu bani. Cu ce plătea proviziile pentru fuga din district? Tam Amber alese un traseu uşor diferit, trecură prin locuri cu fructe de pădure şi umplură găleata. Când nu mai aveau mult până în oraş, Clerk Carmine văzu un pom plin cu mere care tocmai dădeau în pârg. Tam Amber şi Sejanus îşi continuara drumul, cărând-o pe Maude Ivory şi bagajul grupului. Clerk Carmine se urcă în pom şi aruncă jos merele, iar Coriolanus le adună în fusta lui Lucy Gray. Când ajunseră la casa Stolului, abia începea să se însereze. Coriolanus se simţea obosit şi ar fi vrut să se întoarcă la bază, însă Barb Azure stătea singură la masa din bucătărie, sortând fructele de pădure. -

Tam Amber a luat-o pe Maude Ivory la Vatră, să vadă dacă pot da nişte fructe în schimbul unei perechi de pantofi. Le-am spus să caute unii călduroşi, fiindcă vremea o să se răcească înainte să ne dăm seama.

Şi Sejanus? Coriolanus aruncă o privire în curtea din spate. - A plecat la câteva minute după ei. A spus că te-aşteaptă acolo. La Vatră. Coriolanus se grăbi să-şi ia rămas-bun. -

Trebuie să plec. Dacă e văzut neînsoţit de un alt Apărător al Păcii, Sejanus o să fie sancţionat. Şi eu la fel, din acelaşi motiv. Trebuie să fim tot timpul câte doi. Doar ştie asta - habar n-am ce-o fi fost în capul lui.

Insă ştia exact la ce se gândise Sejanus. Ce minunată ocazie să ajungă la Vatră fără să fie supravegheat de Coriolanus! O trase pe Lucy Gray lângă el pentru un sărut. - Ziua de azi a fost minunată. Iţi mulţumesc pentru ea. Te văd sâmbătă în magazie? Ieşi pe uşă înainte de a apuca ea să-i răspundă. Mergând de două ori mai repede decât de obicei, se duse întins la Vatră şi aruncă o privire prin uşa deschisă. Vreo zece-doisprezece oameni se foiau înăuntru, întorcând pe toate părţile marfa de pe tarabe. Maude Ivory stătea pe un butoi şi Tam Amber îi lega şireturile unei ghete. In capătul opus uşii, Sejanus stătea în faţa unei tejghele, de vorbă cu o femeie. Când se apropie, Coriolanus îi văzu marfă. Lămpi pentru mineri. Târnăcoape. Securi. Cuţite. înţelese ce putea Sejanus să cumpere cu toţi banii aduşi din Capitoliu. Arme. Şi nu doar pe cele aflate în făţa lui. Putea să cumpere puşti. Parcă vrând să confirme că încheiau o tranzacţie suspectă, femeia tăcu brusc când Coriolanus ajunse la o distanţă de la care îi putea auzi. Sejanus se grăbi să se apropie de el. - Cumpărături? întrebă Coriolanus. - Mă gândeam să-mi iau un briceag, răspunse Sejanus. Dar deocamdată nu mai are. Perfect! O mulţime de soldaţi aveau. In timpul liber, le foloseau chiar şi pentru joc, aruncau la ţintă şi pariau. - Şi eu mă gândeam să-mi iau unul. Când o să ne primim banii. - Desigur, când o să ne primim solda, încuviinţă Sejanus, ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles. Lui Coriolanus îi venea să-l lovească, dar se stăpâni şi ieşi din Vatră cu paşi mari, ignorându-i pe Maude Ivory şi pe Tam Amber. Pe drumul de întoarcere nu scoase aproape nicio vorbă, ci îşi revizui tactica. Trebuia să afle în ce e amestecat Sejanus. Apelând la raţiune, nu-l îndemnase la confidenţe. O prietenie intimă ar fi putut da roade? Nu strica să încerce. La numai câteva cvartale de bază, se opri şi puse mâna pe umărul lui Sejanus, forţându-l şi pe el să se oprească. -

Ştii, Sejanus, sunt prietenul tău. Mai mult decât un prieten. îmi eşti aproape ca un frate. Iar în cazul rudelor există reguli speciale. Dacă ai nevoie de ajutor... adică dacă te implici în ceva şi nu te poţi descurca... sunt aici.

Lui Sejanus îi dădură lacrimile. - Mulţumesc, Coryo. Asta înseamnă foarte mult. Ai putea fi singurul om din lume în care am încredere. Ah, din nou încrederea! Plutea în aer, pretutindeni. - Vino încoace! îl îmbrăţişă pe Sejanus. - Promite-mi că n-o să faci nicio prostie, da? îl simţi încuviinţând din cap, dar ştia că probabilitatea de a-şi ţine promisiunea e aproape nulă. Programul lor fiind foarte încărcat, îl avu pe Sejanus sub ochi mai tot timpul, chiar şi când părăsiră baza. Luni după-amiază adunară capcanele din copaci. Deşi sâmbătă şi duminică prezenţa oamenilor nu tulburase pacea locului, în niciuna dintre ele nu se afla vreo gaiţă-zeflemitoare. Contrar aşteptărilor, dr. Kay părea încântată de păsări. -

Se pare că au moştenit mai mult decât o capacitate sporită de imitare. Au evoluat şi în privinţa capacităţii de a supravieţui. Nu e nevoie să înlocuim capcanele, avem gaiţe-limbute din belşug. Mâine încercăm cu plase ornitologice.

Marţi după-amiază, când coborâră soldaţii din camioane, oamenii de ştiinţă aleseseră un loc plin de gaiţe-zeflemitoare. Se împărţiră în două grupuri - Coriolanus şi Bug erau din nou cu dr. Kay - şi ajutară la ridicarea mai multor stâlpi. între ei erau întinse plase ornitologice fine, menite să captureze gaiţe-zeflemitoare. Aproape invizibile, plasele îşi arătară curând eficienţa, căci păsările se loveau de

ele şi cădeau apoi în şirurile de buzunare orizontale de pe întreaga întindere a ţesăturii. Dr. Kay le dăduse instrucţiuni, cerându-le să nu lase plasele nesupravegheate nicio clipă şi să ia imediat păsările capturate, ca să nu se încâlcească prea tare şi să nu fie foarte traumatizate. Pe primele trei le scoase ea însăşi, ţinându-le strâns în mână şi eliberându-le cu grijă din ochiurile plasei. Când le îngădui şi lor să treacă la treabă, Bug dădu dovadă de o pricepere înnăscută, descâlcind cu blândeţe o gaiţă-zeflemitoare şi punând-o în colivie. Pasărea lui Coriolanus începu să ţipe ca torturată din clipa în care o atinse şi, când o strânse ca s-o potolească, îşi înfipse ciocul în palma lui. O eliberă din reflex şi ea dispăru în frunziş cât ai clipi. Vătămătoare creatură! Dr. Kay îi curăţă şi îi bandajă mâna, ceea ce îi aminti că Tigris făcuse acelaşi lucru în ziua extragerii, când se înţepase în ghimpele trandafirului mamaiestoasei. Cu mai puţin de două luni în urmă. Ce speranţe avusese atunci şi iată cu ce se ocupa acum! Culegea progeniturile mutanţilor din districte. îşi petrecu restul dupăamiezii cărând coliviile cu păsări până la camion. Apoi continuă să cureţe coliviile din hangar, fiindcă rana de la mână nu-l scuti de îngrijirea păsărilor. începu să privească gaiţele-limbute cu tot mai multă simpatie. Erau nişte produse cu adevărat impresionante ale ingineriei genetice. Prin laborator zăceau împrăştiate câteva telecomenzi şi oamenii de ştiinţă îl lăsară să se joace cu păsările deja catalogate. - N-are ce să strice, spuse unul. De fapt, s-ar părea că interacţiunea le face plăcere. Bug nu luă parte, iar Coriolanus, când începu să se plictisească, le făcu să reţină fraze prosteşti şi scurte fragmente din imn, curios să vadă câte poate activa cu o singură apăsare pe telecomandă. Uneori activa chiar patru, dacă erau destul de apropiate coliviile. Avea întotdeauna grijă să-şi şteargă cuvintele cu o ultimă înregistrare în timpul căreia păstra tăcerea, asigurându-se că n-o să-i ajungă vocea în laboratoarele Capitoliului. Termină definitiv cu cântatul când gaiţele-zeflemitoare începură să-l imite, deşi simţea o anumită satisfacţie auzindu-le lăudând Capitoliul cu glasurile lor subţiri. Nu putea să le oprească şi erau în stare să repete o melodie la nesfârşit. Una peste alta, infuzia de muzică din viaţa lui începea să-l obosească. Invazie ar fi fost un cuvânt mai potrivit. Muzica părea să fie pretutindeni în ultima vreme: cântecele păsărilor, cântecele Stolului, păsările cântând împreună cu Stolul. Poate că, la urma urmei, nu moştenise dragostea pentru muzică a mamei lui. Cel puţin nu într-o asemenea cantitate. îi acapara cu lăcomie atenţia, cerând să fie ascultată şi împiedicându-l să gândească. Până pe la jumătatea după-amiezii de miercuri, adunaseră cincizeci de gaiţe-zefiemitoare, suficiente pentru ca dr. Kay să fie satisfăcută. Coriolanus şi Bug îşi petrecută restul zilei îngrijind păsările şi ducându-le pe masa din laborator pe cele capturate de curând, pentru a fi numărate şi marcate. Terminară înainte de cină, dar se întoarseră apoi, ca să pregătească păsările pentru drumul spre Capitoliu. Oamenii de ştiinţă le arătară cum să fixeze învelitorile de pânză peste colivii, după care se retraseră în aeronavă, lăsându-i să continue singuri. Coriolanus se oferi să pună învelitorile, în timp ce Bug căra păsările în aeronavă şi ajuta la instalarea lor pentru călătorie. începu cu gaiţele-zeflemitoare, încântat să le vadă plecând. Aducea o colivie pe masa de lucru, îi fixa învelitoarea cu un pocnet, scria pe pânză, cu cretă, GZşi numărul păsării şi o punea deoparte, ca s-o preia Bug. Acesta tocmai transporta a cincizecea colivie, în care o gaiţă-zeflemitoare ciripea nebuneşte, când Sejanus apăru în prag, cam prea entuziasmat. - Veşti bune! încă un pachet de la mami! Bug, care era abătut din pricina plecării păsărilor, se mai înveseli puţin. - E cea mai bună! - O să-i spun c-ai zis asta. Sejanus îl urmări cu privirea pe Bug până ce ieşi, apoi se întoarse spre Coriolanus, care tocmai luase gaiţa-limbută marcată cu numărul 1. Pasărea ciripea în colivie, încă imitând ultima gaiţă-zeflemitoare. Zâmbetul larg pe de faţa lui Sejanus dispăruse, înlocuit de o expresie chinuită. îşi roti privirea prin hangar, ca să se asigure că sunt singuri, apoi începu să vorbească în şoaptă. -

Ascultă-mă, am numai câteva minute. Ştiu că n-o să-mi aprobi planurile, dar trebuie măcar să te fee să înţelegi. După ce ai spus zilele trecute, că suntem ca fraţii, ei bine, simt că-ţi datorez o explicaţie. Te rog, ascultă-mă.

Iată, asta era! Confesiunea. Rugăminţile lui stăruitoare, îndemnurile lui la raţiune şi la prudenţă fuseseră cântărite şi găsite insuficiente. Pasiunea lipsită de judecată avusese câştig de cauză. Sosise momentul explicaţiilor pentru toate. Bani. Arme. Harta bazei militare. Momentul dezvăluirii întregului complot trădător al rebelilor. Odată ce-l asculta, Coriolanus n-avea să se mai deosebească prin nimic de un rebel. Un trădător al Capitoliului. Ar fi trebuit să intre în panică, să fugă ori măcar să încerce să-l convingă pe Sejanus să tacă. Dar nu făcu nimic din toate astea. în schimb, mâinile lui acţionară din proprie voinţă. Ca atunci când aruncase batista în cuva cu şerpi, înainte de a lua o hotărâre în mod conştient. Acum, mâna lui stângă aranjă învelitoarea coliviei, în timp ce dreapta, pe care corpul său o ascundea de ochii lui Sejanus, se lăsă pe masă, unde se afla telecomanda. Apăsă pe butonul ÎNREGISTRARE şi gaiţa-limbută amuţi. Numele dat de indienii Algonquin unei varietăţi de săgeata-apei (n. tr.). Baladă tradiţională scoţiană (n. tr.). în engleză, ivory înseamnă atât „ivoriu", cât şi „claviatură de pian" (n. tr.). în engleză, gray înseamnă „gri/cenuşiu/mohorât/sur" (n. tr.). în engleză, amber (n. tr.). Gri taupe sau gri-maroniu (n. tr.). Coriolanus se întoarse cu spatele la colivie, se sprijini cu palmele de masă şi aşteptă. - Uite cum stau lucrurile, începu Sejanus emoţionat. O parte dintre rebeli pleacă din Districtul 12 definitiv. Se îndreaptă spre nord, ca să înceapă o viaţă nouă în afara Panemului. Au spus că, dacă-i ajut cu Lil, pot merge şi eu. Coriolanus înălţă din sprâncene, ca şi cum i-ar fi pus spusele la îndoială. Cuvintele lui Sejanus se revărsară. -

Ştiu, ştiu, dar au nevoie de mine. Treaba e că sunt hotărâţi s-o elibereze pe Lil şi s-o ia cu ei. Altminteri, Capitoliul o s-o spânzure odată cu următorul grup de rebeli capturaţi. Planul e chiar simplu. Paznicii închisorii lucrează în schimburi de câte patru ore. O să pun ceva în două dintre delicatesele trimise de mami şi o să-i servesc cu ele pe cei de afară. Medicamentul ăla pe care mi l-au dat în Capitoliu te doboară uite-aşa...

Sejanus pocni din degete. -

O să iau o armă de-a lor. Paznicii din interior nu sunt înarmaţi, o să-i pot duce în camera de interogatoriu ameninţându-i cu arma mea. Camera e izolată fonic, nimeni n-o să-i audă ţipând. Pe urmă o s-o iau pe Lil. Fratele ei ne va scoate prin gard. O să plecăm imediat spre nord. O să avem la dispoziţie două ore înainte să fie descoperiţi paznicii. Fiindcă n-o să ieşim pe poartă, vor presupune că ne ascundem undeva, în bază, aşa că vor bloca ieşirea şi ne vor căuta mai întâi aici. Când îşi vor da seama că s-au înşelat, noi vom fi deja departe. Nimeni n-o să fie rănit. Şi nimeni n-o să ştie nimic despre noi.

Coriolanus lăsă capul în jos şi îşi frecă fruntea cu vârfurile degetelor, ca şi cum ar fi încercat să-şi adune gândurile, neştiind cât o să mai poată păstra tăcerea fără să trezească suspiciuni. Dar Sejanus se grăbi să continue. -

Nu puteam pleca fără să-ţi spun. îmi eşti ca un frate. N-o să uit niciodată ce-ai făcut pentru mine în arenă. încerc să descopăr cum aş putea s-o anunţ pe mami. Cred că şi pe tata. Să ştie amândoi că numele Plinth continuă să trăiască, deşi numai în anonimat.

Gata. Numele Plinth. Nu era nevoie de mai mult. Mâna stângă a lui Coriolanus găsi telecomanda şi apăsă pe butonul NEUTRU cu degetul mare. Gaiţa-limbută îşi reluă cântecul de mai înainte. Ceva îi atrase atenţia lui Coriolanus. - Vine Bug. - Vine Bug, repetă pasărea, cu vocea lui. - Taci, creatură proastă! îi spuse el.

Dar era încântat în sinea lui că pasărea îşi reluase comportamentul normal, neutru. N-avea cum să-l alerteze pe Sejanus. Se grăbi să prindă învelitoarea coliviei şi s-o marcheze cu GL1. - Ne trebuie o altă sticlă cu apă. Una s-a spart, zise Bug, intrând în hangar. - Una s-a spart, repetă gaiţa-limbută, cu vocea lui Bug. - îţi găsesc eu una. Coriolanus îi întinse colivia. După plecarea lui Bug, se duse la lada cu provizii şi începu să caute prin ea. Era mai bine să stea departe de celelalte gaiţe-limbute cât dura conversaţia. Dacă repetau prea des cuvintele, Sejanus s-ar fi putut întreba de ce fusese prima atât de tăcută. Deşi el nu cunoştea comportamentul păsărilor. Dr. Kay nu dăduse explicaţii întregului grup. -

Planul pare nebunesc, Sejanus. Atât de multe lucruri ar putea să nu meargă, zise Coriolanus şi începu să turuie o listă întreagă. Dacă paznicii refuză delicatesele trimise de mama ta? Sau dacă doar unul dintre ei acceptă şi se prăbuşeşte sub ochii celuilalt? Dacă paznicii din interior strigă după ajutor înainte să-i duci în camera de interogatoriu? Dacă nu găseşti cheia celulei lui Lil? Şi cum adică vă trece fratele ei prin gard? N-o să-l vadă nimeni tăindu-l?

-

Nu, există o porţiune vulnerabilă, în spatele generatorului. E deja desprinsă sau cam aşa ceva. Ascultă, ştiu că o mulţime de lucruri trebuie să meargă şnur, dar cred că vor merge.

Sejanus vorbea de parcă încerca să se convingă pe sine însuşi. -

Trebuie. Şi, dacă nu vor merge, atunci o să fiu arestat acum, în loc să mi se întâmple mai târziu, nu? Când o să mă amestec în ceva mai urât.

Coriolanus clătină din cap cu mâhnire. - Nu te pot face să te răzgândeşti? Sejanus rămase ferm pe poziţie. -

Nu. M-am hotărât. Nu pot rămâne aici. O ştim amândoi. Mai curând sau mai târziu, o să răbufnesc. Nu pot acţiona ca Apărător al Păcii având conştiinţa împăcată şi nu te pot pune tot timpul în pericol cu planurile mele nebuneşti.

Dar cum o să trăiţi acolo? Coriolanus găsi o cutie cu o sticlă de apă. - Avem ceva provizii. Şi sunt un ţintaş bun, răspunse Sejanus. Până atunci nu spusese că rebelii au arme de foc, dar, aparent, aveau. - Şi când se termină gloanţele? - O să găsim altceva. Peşte, plase pentru prins păsări. Ei spun că în nord sunt oameni. Coriolanus îşi aduse aminte că Billy Taupe încerca s-o momească pe Lucy Gray să-l însoţească în imaginara aşezare omenească din ţinutul sălbatic. Aflase despre existenţa ei de la rebeli sau rebelii aflaseră de la el? - Şi, chiar dacă nu sunt, nu e nici Capitoliul, continuă Sejanus. Iar pentru mine asta contează în primul rând, nu-i aşa? Nu trebuie să aleg un district sau altul. Să aleg între a fi student sau Apărător al Păcii. Vreau să trăiesc într-un loc unde Capitoliul nu-mi poate controla viaţa. Ştiu că fuga pare o dovadă de laşitate, dar, odată ce voi fi acolo, poate voi reuşi să gândesc mai limpede şi să-mi dau seama cum pot ajuta districtele. Slabe speranţe! se gândi Coriolanus. Mare mirare dacă supravieţuieşti iernii! Scoase sticla cu apă din ambalaj. - Ei bine, nu-mi rămâne altceva de spus decât că o să-ţi simt lipsa. Şi baftă! îl simţi pe Sejanus apropiindu-se ca să-l îmbrăţişeze tocmai când Bug intra pe uşă. Ridică sticla. - Am găsit una. - Te las să te întorci la muncă, zise Sejanus, apoi îi făcu semn cu mâna şi plecă. Cu gesturi mecanice, Coriolanus continuă să acopere coliviile şi să le marcheze, în timp ce mintea îi lucra febril. Ce ar fi trebuit să facă? O parte din el îşi dorea să fugă spre aeronavă, să şteargă memoria gaiţei-limbute cu numărul 1. Să o pună pe REDARE, apoi pe NEUTRU, apoi pe ÎNREGISTRARE şi apoi iar pe NEUTRU, într-o succesiune rapidă, astfel încât să nu-i rămână în memorie nimic altceva în afară de strigătele soldaţilor de pe pista de decolare. însă pe urmă ce opţiuni i-ar mai fi rămas? Să încerce să-l convingă pe Sejanus să renunţe la planul lui? Nu era deloc convins că ar reuşi şi, chiar presupunând că ar fi avut succes, apariţia unui alt complot în care Sejanus să se implice era doar o chestiune de timp. Să-l informeze pe comandatul bazei? Sejanus avea să nege şi, singura dovadă fiind cea din memoria gaiţei-limbute, el n-ar fi avut cu ce să-şi susţină acuzaţia. Şi cum l-ar fi privit pe urmă Sejanus? Sau, dacă povestea răsufla, întreaga bază? Ar fi văzut în el un turnător, un om nedemn de încredere, un aducător de belele, nu? Avusese grijă să nu vorbească în timp ce pasărea înregistra, ca să nu se incrimineze în niciun fel. Dar dr. Gaul avea să înţeleagă referirea la arenă şi avea să ştie că înregistrarea nu fusese făcută automat. Dacă pasărea era trimisă în Citadelă, decizia finală urma să-i aparţină. Probabil avea să-l sune pe Strabo Plinth, să-l excludă pe Sejanus din rândurile Apărătorilor Păcii şi să-l trimită acasă înainte de a face vreun rău. Da, aşa ar fi fost cel mai bine pentru toată lumea. Aruncă telecomanda în coşul cu provizii pentru păsări. Dacă mergea totul bine, trebuia să scape de grija lui Sejanus Plinth în câteva zile. Liniştea lui nu dură mult. După câteva ore de somn, se trezi dintr-un vis oribil. Era în tribunele arenei, uitându-se în jos, la Sejanus, care stătea îngenuncheat lângă trupul stâlcit al lui Marcus. Presăra peste cadavru firimituri de pâine, fără să aibă habar că de el se apropie, din toate părţile, o armată multicoloră de şerpi. Coriolanus îi striga întruna să se ridice, să fugă, însă Sejanus nu părea să-l audă. Când şerpii ajunseră la el, i se auziră ţipetele nesfârşite. Chinuit de vinovăţie şi cu pielea lipicioasă de transpiraţie, Coriolanus îşi dădu seama că nu se gândise la implicaţiile trimiterii gaiţei- limbute cu înregistrarea. Sejanus ar fi putut da cu adevărat de necaz. Se aplecă peste marginea patului şi, pe moment, se linişti la vederea lui Sejanus, care dormea netulburat în partea opusă a încăperii. Exagera. Cel mai probabil, oamenii de ştiinţă n-aveau să asculte niciodată înregistrarea şi nici gând să ajungă vreodată la dr. Gaul. De ce s-ar fi obosit să pună o pasăre în modul REDARE? Chiar n- aveau niciun motiv. Gaiţele-limbute fuseseră deja testate în hangar. Fapta lui era discutabilă, dar Sejanus n-avea să moară din pricina asta, nici muşcat de şerpi, nici altcumva. Gândul ăsta îl calmă, până când îşi dădu seama că, dacă aşa stăteau lucrurile, el se întorsese de unde plecase, se afla din nou în pericol deoarece cunoştea planul rebelilor. Salvarea lui Lil, evadarea, chiar şi porţiunea vulnerabilă de gard din spatele generatorului îl îngrijorau. îl îngrijora fisura din armura Capitoliului. Ideea că rebelii au o cale secretă de acces în bază. îl înspăimânta şi îl înfuria. Acea încălcare a contractului. Acea invitaţie la haos şi la tot ce-ar fi putut urma. Oamenii ăia nu pricepeau că întregul sistem se poate prăbuşi fără controlul Capitoliului? Că e ca şi cum ar fugi cu toţii în nord, să trăiască precum animalele, fiindcă la condiţia de animale ar fi reduşi? Asta îl făcea să spere că gaiţa-limbută şi-a transmis totuşi mesajul. însă dacă, întâmplător, oficialităţile din Capitoliu auzeau mărturisirea lui Sejanus, cum aveau să procedeze cu el? Cumpărarea de arme care să fie folosite de rebeli împotriva Apărătorilor Păcii era motiv de execuţie? Nu, stai, nu înregistrase nimic despre achiziţionarea ilegală de arme. Numai cuvintele despre arma unui Apărător al Păcii, furată de Sejanus... ceea ce era deja destul de grav. Poate-i făcea lui Sejanus o făvoare. Dacă-l prindeau înainte de a apuca să acţioneze, poate îl condamnau la închisoare, în loc să-i aplice o pedeapsă mai severă. Sau, cel mai probabil, bătrânul Plinth avea să-i cumpere iertarea, indiferent în ce bucluc intrase. Putea achita nota de plată pentru construirea unei baze militare noi în Districtul 12. Sejanus avea să fie scos, spre încântarea lui, din rândurile Apărătorilor Păcii şi avea să devină, probabil, funcţionar în imperiul muniţiilor tatălui său, ceea ce s-ar putea să nu-l mai încânte. Avea să fie nefericit, dar viu. Şi, lucrul cel mai important, o problemă de care să se ocupe altcineva. Somnul îl ocoli pe Coriolanus tot restul nopţii şi gândurile i se îndreptară spre Lucy Gray. Ce-ar crede despre el dacă ar afla ce-i făcuse lui Sejanus? L-ar detesta, evident. Ea, cu dragostea ei pentru libertate, pentru gaiţelezeflemitoare, pentru gaiţele-limbute, pentru Stol, pentru toată lumea. Probabil că ar susţine din toată inima planul de fugă al lui Sejanus, mai ales după ce fusese ea însăşi închisă în arenă. Pe el l-ar considera un monstru din Capitoliu şi ar alerga înapoi la Billy Taupe, luând cu ea stropul de fericire care-i mai rămăsese lui Coriolanus. Dimineaţă, se dădu jos din pat, obosit şi nervos. Aeronava oamenilor de ştiinţă plecase spre Capitoliu cu o seară înainte, lăsând plutonul pradă rutinei. Se târî de colo până colo toată ziua, încercând să nu se gândească deloc că, peste două săptămâni, ar fi trebuit să- şi înceapă educaţia universitară, cu cheltuielile acoperite pe întreaga durată a studiilor. Şi-ar fi ales cursurile. Ar fi făcut turul campusului. Ar fi cumpărat cărţi. Cât despre dilema legată de Sejanus, acceptă ideea că nimeni n-o s-audă niciodată mesajul trimis prin gaiţa-limbută şi îşi propuse să-l încolţească şi să-i bage minţile în cap. Să-l ameninţe că o să-l pârască atât comandantului, cât şi tatălui său şi să-şi pună ameninţarea în practică dacă Sejanus se încăpăţâna. Se săturase de toată povestea aia idioată. Din nefericire, nu i se oferi ocazia să-şi rostească ultimatumul. Ca să înrăutăţească lucrurile, ziua de vineri îi aduse o scrisoare de la Tigris, ticsită de veşti rele. Potenţiali cumpărători şi o mulţime de persoane băgăcioase făcuseră turul locuinţei familiei Snow. Primise două oferte, dar amândouă cu mult sub suma necesară pentru mutarea în cele mai modeste apartamente văzute de Tigris. Vizitatorii o întristau pe mamaiestoasa, care, la apariţia lor, se instala printre trandafirii ei, exprimându-şi spectaculos dezacordul. Oricum, auzise un cuplu care vizita acoperişul plănuind să transforme iubita ei grădină într-un bazin cu peştişori aurii. Ideea că trandafirii, simbolul dinastiei Snow, urmează să fie distruşi îi accelera prăbuşirea într-o tot mai mare agitaţie şi confuzie. Devenea problematic să o laşi singură. Tigris era pe punctul de a se da bătută şi cerea sfaturi, dar ce sfiit i-ar fi putut da el? Le dezamăgise, pe ea şi pe mamaiestoasa, în toate privinţele posibile şi nu se putea gândi la nicio cale de ieşire din situaţia lor disperată. Furie, neputinţă, umilinţă - numai atât avea de oferit. Sâmbătă aproape că aştepta cu nerăbdare înfruntarea cu Sejanus. Spera că vor ajunge la lovituri. Cineva trebuia să plătească pentru înjosirea familiei Snow şi cine altcineva ar fi fost mai potrivit decât un Plinth? Smiley, Bug şi Prăjină erau nerăbdători ca întotdeauna să ajungă în Vatră, deşi se săturaseră să-şi petreacă duminicile revenindu-şi după beţie. In timp ce se îmbrăcau pentru plecare, se hotărâră să renunţe la alcoolul alb în favoarea sucului de mere fermentat, care nu era la fel de tare, şi totuşi oferea o stare de ameţeală plăcută. Pentru Coriolanus, problema nu era decât teoretică, fiindcă nu intenţiona să bea deloc. Voia să lămurească lucrurile cu Sejanus având mintea limpede. Când să iasă din cazarmă, Cookie îi convinse să accepte o sarcină în plus şi petrecură o jumătate de oră descărcând nişte lăzi dintr-o aeronavă. - O să vă bucuraţi de ele la sfârşitul săptămânii următoare. La petrecerea de la aniversarea comandantului, spuse el, întinzându-le o sticlă de un litru, în care descoperiră că se afla un whisky ieftin. Faţă de băutura locală, îmbunătăţirea era considerabilă. Când ajunseră în Vatră, abia apucară să înşface nişte lăzi şi să se strecoare într-un colţ, lângă peretele din spate, înainte ca Maude Ivory să apară pe scenă în paşi de dans şi să prezinte Stolul. Nu erau nişte locuri grozave, dar, având whisky-ul de la Cookie şi savurând delicatesele de la mami, în loc să le dea la schimb, nimeni nu se plânse, deşi Coriolanus regreta că nu petrecuse puţin timp cu Lucy Gray în magazie. îşi aşeză lada practic peste a lui Sejanus, ca

să ştie dacă încerca din nou să dispară. Aşa cum era de aşteptat, după vreo oră de spectacol, îl simţi ridicându-se şi-l văzu îndreptându-se spre uşa principală. Numără până la zece înainte de a-l urma, străduindu- se să nu atragă atenţia, însă se aflau aproape de ieşire şi nimeni nu păru să-i observe. Lucy Gray începu un cântec trist, acompaniată de Stolul din spatele ei cu acorduri pline de jale. Acasă te-ai întors târziu, Ai căzut pe pat grămadă. Nu-i gratis asta, a care duhneşti, dragă. Şi n-avem bani, mi-o tot spui, ne-ncetat. De unde-ai luat-o şi în schimb ce ai dat? Nu pentru tine răsare şi-apune soarele. Poate crezi asta, da-i eroare, oricând Tu mă minţi, eu îmi calc jurămintele — Pentru un cântec pe tine te vând. Cântecul îi răni sentimentele. Părea un alt cântec inspirat de Billy Taupe. De ce nu scria Lucy Gray ceva despre el, în loc să-şi piardă vremea gândindu-se la acel nimeni? El o salvase după ce Billy Taupe îi cumpărase un bilet pentru arenă. Coriolanus ieşi la momentul potrivit ca să-l zărească pe Sejanus dispărând după colţul Vetrei. Vocea lui Lucy Gray se revărsă în noapte în timp ce ocoli şi el clădirea. Azi te trezeşti târziu, Niciun cuvânt nu-ţi iese din gură. Am auzit, se spune c-ai stat cu ea, jură măsură. Se mai spune că datoare nu-ţi sunt, nu, în veci. Dar ce-o să mă fac în nopţi lungi, în nopţi reci? Nu pentru tine răsare şi apune luna. Poate crezi asta, da-i eroare, oricând Mă faci să sufăr, mă amărăşti întruna — Pentru un cântec pe tine te vând. Coriolanus se opri în întunericul din spatele Vetrei, urmărindu-l cu privirea pe Sejanus, care intră grăbit pe uşa deschisă a magaziei. Tot Stolul se afla pe scenă, aşa că el pe cine căuta? Avea o întâlnire cu rebelii, ca să-şi pună la punct planurile de fugă? Lui Coriolanus nu-i prea venea să intre în cuibul lor şi tocmai se hotărâse să aştepte afară, când femeia pe care o văzuse în Vatră, cea de la care pretinsese Sejanus că vrea să-şi cumpere un briceag, ieşi din magazie îndesându-şi un teanc de bani în buzunar şi o apucă pe o potecă, îndepărtându-se de Vatră. Deci asta era. Sejanus se dusese să-i plătească armele, probabil cele cu care intenţiona să vâneze în nord. Părea un moment bun pentru o discuţie - când Sejanus avea mâinile proaspăt mânjite de contrabandă. Ca să nu-l sperie, în caz că avea o puşcă asupra lui, Coriolanus se apropie tiptil de magazie, muzica acoperindu-i sunetul paşilor. Acum eşti aici, acum nu. Nu-i vorba doar de mine. Nu doar de tine, nu doar de noi, ştii bine. Sunt tineri, firavi, griji îşi fac multe, zeci. Vor să ştie şi ei şi de vii, şi de pleci. Nu pentru tine răsar şi-apun stelele. Poate crezi asta, da-i eroare, oricând. Pune-te cu mine şi-fi otrăvesc zilele — Pentru un cântec pe tine te vând. în timpul aplauzelor care urmară, Coriolanus se uită de după uşa deschisă a magaziei. Singura lumină provenea de la o lampă mică, de genul celor pe care le văzuse la mineri când fusese spânzurat Ario; era pusă pe o ladă, în fundul magaziei. în licărul ei, îi văzu pe Billy Taupe şi pe Sejanus ghemuiţi deasupra unui sac din pânză groasă, din care ieşeau mai multe arme. Păşi înăuntru şi înlemni, brusc conştient de ţeava unei puşti de vânătoare aflate la câţiva centimetri de coastele sale. Inspiră adânc şi ridică încet braţele când auzi în spatele lui paşi uşori şi râsul lui Lucy Gray. Mâinile ei poposiră pe umerii lui. - Hei! Te-am văzut furişându-te afară. Barb Azure a spus că, dacă tu... Se crispă, conştientă de prezenţa bărbatului înarmat. - înăuntru, zise acesta scurt. Coriolanus înaintă către lampă, cu Lucy Gray strâns agăţată de braţul lui. Auzi bolţarul frecându-se de podeaua de ciment şi uşa se închise în spatele lor. Sejanus sări în picioare. - Nu. Totul e în ordine, Spruce. El e cu mine. Amândoi sunt cu mine. Spruce păşi în lumina lămpii. Coriolanus îl recunoscu, era cel care o oprise pe Lil în ziua execuţiei lui Ario. Fratele despre care vorbise Sejanus, fără îndoială. Rebelul se uită la ei. - Parcă am căzut de acord că asta rămâne între noi. - îmi e ca un frate, spuse Sejanus. O să mă acopere când fugim. Ca să câştigăm timp. Coriolanus nu promisese aşa ceva, dar dădu aprobator din cap. Spruce îndreptă ţeava armei spre Lucy Gray. - Şi ea? - Ţi-am vorbit despre ea, răspunse Billy Taupe. Vine cu noi în nord. E iubita mea. Coriolanus o simţi pe Lucy Gray strângându-l de braţ, apoi dându-i drumul. - Dacă mă luaţi, adăugă ea. - Voi doi nu sunteţi împreună? întrebă Spruce, ochii lui cenuşii trecând de la Coriolanus la Lucy Gray. Coriolanus îşi pusese aceeaşi întrebare. Ea chiar avea de gând să plece cu Billy Taupe? De el se folosise doar, aşa cum bănuise? - Se vede cu verişoara mea, Barb Azure. Ea m-a trimis să-i spun unde se întâlnesc în seara asta, răspunse Lucy Gray. Deci pur şi simplu minţise, ca să înlăture pericolul de moment. Aşa era? încă nesigur, Coriolanus intră în joc. - Exact. Spruce căzu pe gânduri, apoi ridică din umeri şi coborî arma îndreptată până atunci ameninţător spre Lucy Gray. - Cred că o să-i ţii companie lui Lil. Ochii lui Coriolanus căzură pe armele de contrabandă. încă două puşti de vânătoare, o puşcă standard, din dotarea Apărătorilor Păcii, ca acelea cu care exersau trasul la ţintă. O altă armă, masivă, care părea aruncător de grenade. Mai multe cuţite. - Un arsenal impresionant. - Nu pentru cinci oameni, răspunse Spruce. Eu îmi fac griji pentru muniţie. Ne-ar fi de folos dacă aţi putea fece rost de mai multă, din bază. Sejanus încuviinţă. - Poate. De fapt, noi n-avem acces la magazia de arme. Dar pot să arunc o privire. - Sigur. Aprovizionează-te.

Toate capetele se întoarseră brusc în direcţia sunetului. O voce de femeie, venind din colţul opus al magaziei. Coriolanus uitase de existenţa celei de-a doua uşi, întrucât nimeni nu părea s-o folosească vreodată. în afera cercului de lumină din jurul lămpii domnea bezna, aşa că nu putea nici să spună dacă uşa e deschisă sau închisă, nici să vadă cine e intrusa. De cât timp stătea ascunsă în întuneric? - Cine-i acolo? întrebă Spruce. - Puşti, muniţie, spuse femeia în bătaie de joc. De mai mult nu sunteţi în stare, nu-i aşa? Către nord? Răutatea cu care vorbise îl ajută pe Coriolanus s-o recunoască, din noaptea încăierării din Vatră. - E Mayfair Lipp, fiica primarului. - Se ţine după Billy Taupe ca o căţea în călduri, şopti Lucy Gray. - Păstraţi întotdeauna ultimul glonţ la loc sigur. Ca să vă puteţi zbura creierii înainte de-a fi prinşi, continuă Mayfair. - Du-te acasă! îi porunci Billy Taupe. Iţi explic mai târziu. Nu e ce pare. - Nu, nu. Intră şi vino lângă noi, Mayfair, o invită Spruce. N-avem nimic împotriva ta. Nu poţi să-l preferi pe tatăl tău. - Nu-ţi facem niciun rău, zise Sejanus. Ea râse ameninţător. - Sigur că nu. - Ce se petrece? îl întrebă Spruce pe Billy Taupe. - Nimic. Vorbeşte şi ea, doar atât, răspunse el. N-o să facă nimic. - Aşa-s eu. Doar vorbe, niciodată fapte. Corect, Lucy Gray? Apropo, cum te-ai distrat la Capitoliu? Uşa scârţâi scurt şi Coriolanus avu senzaţia că Mayfair bate în retragere, că e pe punctul să fugă. Cu ea s-ar fi dus tot viitorul lui. Ba nu, mai mult decât atât, însăşi viaţa lui. Dacă raporta ce auzise, erau ca şi morţi cu toţii. Spruce ridică fulgerător arma, vrând s-o împuşte, dar Billy Taupe lovi ţeava, îndreptând-o spre podea. Coriolanus întinse din reflex mâna către puşca de Apărător al Păcii şi trase în direcţia vocii lui Mayfair. Ea ţipă, apoi se auzi trupul căzând pe podea. - Mayfair! Billy Taupe traversă magazia în salturi, către locul unde zăcea ea, în uşă. Se trase înapoi, în lumină, clătinându-se, cu mâna lucindu-i de sânge şi se răsti la Coriolanus, împroşcând cu salivă ca un animal turbat. - Ce-ai făcut? Lucy Gray începu să tremure, ca la grădina zoologică, când lui Arachne Crane i se tăiase gâtul. Coriolanus o împinse şi picioarele o purtară spre uşă. Lucy Gray porni ca în transă într-acolo. - Du-te înapoi! Du-te pe scenă! E alibiul tău. Pleacă! - Oh, nu! Dacă sunt spânzurat eu, e şi ea odată cu mine! Billy Taupe se repezi după Lucy Gray. Fără nicio ezitare, Spruce îl împuşcă în piept. Azvârlit pe spate de lovitură, se prăbuşi moale pe podea. în tăcerea mormântală care se aşternu, Coriolanus auzi muzica din Vatră pentru prima oară de când îşi încheiase Lucy Gray numărul. Maude Ivory captivase toţi spectatorii, făcându-i să cânte în cor. Rămânem Inpartea-nsorită, rămânem acolo mereu... - E bine să făci cum a zis el, îi spuse Spruce lui Lucy Gray. Până nu ţi se simte lipsa şi nu vine cineva să te caute. Rămânem în partea-nsorită a vieţii. Lucy Gray nu putea să-şi ia ochii de la trupul lui Billy Taupe. Coriolanus o prinse de umeri, silind-o să-l privească. - Du-te! Mă ocup eu de asta. O trase spre uşă. O să ne-ajute-n fiecare zi, senină mereu caiea-nainte ne va fi... Ea o deschise şi amândoi se uitară afară. Nu se vedea nici picior de om. Dacă rămânem în partea-nsorită a vieţii, Da, rămânem în partea-nsorită a vieţii. întreaga Vatră răsună de aclamaţiile beţivilor, marcând sfârşitul cântecului lui Maude Ivory. Se încadrau perfect în timp. - N-ai fost deloc pe-aici, îi şopti Coriolanus lui Lucy Gray, apoi o lăsă să plece. Ea se îndreptă spre Vatră împleticindu-se şi intră, iar el închise uşa cu piciorul. Sejanus verifică pulsul lui Billy Taupe. - Nu te osteni. Sunt morţi amândoi, zise Spruce, îndesând toate armele în sac. Eu am de gând să ţin povestea asta doar pentru mine. Voi? - La fel. Fireşte, răspunse Coriolanus, în timp ce Sejanus se holba la ei, încă şocat. Şi el, de asemenea. O să am au grijă. - Ai putea lua în calcul să vii cu noi. Pentru asta o să plătească cineva, zise Spruce. îşi luă lampa şi dispăru pe uşa din spate, lăsând magazia în beznă. Coriolanus înaintă pe bâjbâite până ce dădu de Sejanus, pe care-l trase pe urmele lui Spruce. împinse trupul lui Mayfair înăuntru cu piciorul şi închise cu umărul uşa între el şi locul crimei. Aşa. Reuşise să intre în hambar şi apoi să iasă fără să-şi atingă pielea de nimic. Evident, cu excepţia puştii cu care-o omorâse pe Mayfair, pe care-i rămăseseră, fireşte, amprentele şi ADN-ul - dar Spruce avea s-o ia cu el când părăsea Districtul 12 pentru a nu se mai întoarce niciodată. Ultimul lucru de care avea nevoie era o repetare a scenariului cu batista. încă-i răsuna în urechi glasul decanului Highbottom, luându-l în râs: Auzi, Coriolanus? E zgomotul zăpezii care alunecă. O clipă trase în piept aerul nopţii. Muzica, o piesă instrumentală, se revărsă asupra lor. Bănuia că Lucy Gray ajunsese pe scenă, dar încă nu-şi recăpătase vocea. îl luă pe Sejanus de cot şi-l conduse în jurul magaziei, ca să verifice pasajul dintre clădiri. Era pustiu. Se grăbiră spre Vatră, oprindu-se înainte să treacă de colţ. - Nici măcar un singur cuvânt, şuieră Coriolanus. - Nici măcar un singur cuvânt, repetă Sejanus, cu pupilele dilatate şi cu gulerul pătat de transpiraţie. Odată ajunşi înăuntru, îşi ocupară iar locurile. Lângă ei, Prăjină stătea proptit de perete, parcă leşinat. De cealaltă parte al lui, Smiley vorbea cu o fată, iar Bug dădea gata whisky-ul. Niciunul nu părea să le fi simţit lipsa. Piesa instrumentală se încheie şi Lucy Gray, care îşi revenise îndeajuns ca să poată cânta, alese un număr pentru care avea nevoie de acompaniamentul întregului Stol. Deşteaptă fată! Probabil că ei urmau să descopere cadavrele, fiindcă magazia era locul lor de odihnă. Cu cât îi ţinea pe toţi mai mult pe scenă, cu atât mai bun le era alibiul, cu atât Spruce dispunea de mai mult timp ca să scoată din zonă armele crimelor şi cu atât mai greu avea să fie pentru spectatori să plaseze faptele în timp. Inima lui Coriolanus bătea cu putere în timp ce încerca să cântărească răul săvârşit. Se gândi că, poate doar cu excepţia lui Clerk Carmine, de moartea lui Billy Taupe n-o să se prea sinchisească nimeni. Dar de a lui Mayfair? Singura fiică a primarului? Spruce avea dreptate; pentru ea cineva avea să plătească. Lucy Gray răspunse la toate cererile publicului şi reuşi să ţină întregul Stol pe scenă pentru restul programului. Maude Ivory adună banii de la spectatori, ca de obicei. Lucy Gray le mulţumi tuturor, Stolul făcu o ultimă reverenţă şi mulţimea începu să-şi târască picioarele spre uşă. - Trebuie să mergem direct la bază, îi spuse Coriolanus lui Sejanus. Fiecare îl luă pe Prăjină de un braţ, îl sprijiniră pe umerii lor şi o porniră către ieşire, urmaţi de Bug şi de Smiley. Ajunseseră la vreo douăzeci de metri depărtare, când ţipetele isterice ale lui Maude Ivory spintecară aerul nopţi, făcând pe toată lumea să se întoarcă. Fiindcă ar fi trezit bănuieli dacă şi-ar fi văzut de drum, Coriolanus şi Sejanus se întoarseră cu Prăjină spre Vatră. Insă foarte curând se auziră fluierele Apărătorilor Păcii şi doi ofiţeri le făcură tuturor semn să plece la bază. Se pierdură în mulţime şi nu-şi mai vorbiră decât după ce se întoarseră în baracă, îşi auziră colegii de cameră sforăind şi se retraseră pe furiş în baie.

-

Nu ştim nimic. Asta e povestea, şopti Coriolanus. Am ieşit din Vatră pentru foarte scurtă vreme, ca să urinăm. In restul nopţii am urmărit spectacolul.

-

Bine, încuviinţă Sejanus. Dar ceilalţi?

-

Spruce a plecat de mult, iar Lucy Gray n-o să spună absolut nimănui, nici măcar Stolului. Nu vrea să-i pună în pericol, răspunse el. Mâine o să fim amândoi mahmuri şi-o să ne petrecem ziua în bază.

Da. Da. Toată ziua, în bază. Sejanus părea năucit până la incoerenţă. Coriolanus îi luă faţa în mâini. Sejanus, aici e vorba de viaţă şi de moarte. Trebuie să te controlezi. Sejanus dădu aprobator din cap, dar Coriolanus observă că, după aceea, nu puse geană pe geană. II auzi toată noaptea foindu-se. El însuşi reluă în minte scena împuşcăturii iarăşi şi iarăşi. Ucisese pentru a doua oară. Dacă pe Bobbin îl omorâse în legitimă apărare, cu Mayfair cum stăteau lucrurile? Nu fusese crimă cu premeditare. De fapt, nu fusese nicidecum crimă. Doar o altă formă de legitimă apărare. Poate că legea nu-i împărtăşea părerea, dar el unul aşa o privea. Mayfair n-o fi avut cuţit, dar avea puterea de a-l duce la ştreang. Fără a mai pune la socoteală ce le-ar fi făcut lui Lucy Gray şi celorlalţi. Poate fiindcă n-o văzuse murind şi nici măcar nu se uitase bine la cadavru, se simţea mai puţin tulburat decât după ce-l omorâse pe Bobbin. Sau poate că al doilea omor e mai uşor de suportat decât primul. în orice caz, ştia că, dacă ar fi retrăit întâmplarea, ar fi împuşcat-o din nou şi asta dovedea oarecum că fapta lui fusese îndreptăţită. în dimineaţa următoare, chiar şi colegii lor de cameră mahmuri reuşiră să ajungă în sala de mese pentru micul dejun. Smiley aflase noutăţi de la prietena lui, infirmiera, care lucrase în tura de noapte când fuseseră aduse cadavrele. -

Sunt amândoi localnici, dar una e fiica primarului. Celălalt e muzicant sau cam aşa ceva, dar nu unul dintre cei pe care i-am văzut pe scenă. Au fost împuşcaţi mortal în garajul ăla din spatele Vetrei. Chiar în timpul spectacolului! însă noi n-am auzit nimic din cauza muzicii.

-

Au aflat cine-a făcut-o? întrebă Prăjină.

-

încă nu. Oamenii ăştia n-ar trebui să aibă arme de foc, dar, v-am spus, armele există pe-aici, pe undeva, răspunse Smiley. Au fost ucişi totuşi de unii de-ai lor.

De unde se ştie asta? întrebă Sejanus. Taci! strigă în gând Coriolanus. După cum îl cunoştea pe Sejanus, nu mai avea mult până să mărturisească o crimă pe care nici măcar n-o comisese. -

Păi, după cum zice ea, se presupune că făta a fost împuşcată cu o armă de Apărător al Păcii, probabil una veche, furată în timpul războiului. Iar muzicantul a fost omorât cu un soi de puşcă de vânătoare, folosită pe vremuri de localnici. Au existat probabil doi trăgători, îi lămuri Smiley. Au răscolit toată zona din jur, dar n-au găsit armele. Dacă mă întrebaţi pe mine, făptaşii au plecat de mult, cu tot cu ele.

Nervii lui Coriolanus se mai destinseră puţin şi luă o înghiţitură zdravănă de clătite. - Cine-a găsit cadavrele? - Fetiţa cântăreaţă - ştii, cea cu rochie roz, răspunse Smiley. - Maude Ivory, zise Sejanus. - Cred că da. Oricum, e foarte speriată. Au interogat formaţia, dar când ar fi avut vreunul dintre ei timp s-o facă? Abia dacă au părăsit câteva clipe scena şi, oricum, n-au fost găsite armele, le spuse Smiley. însă i-au scuturat zdravăn. Cred că, într-un fel sau altul, îl cunoşteau pe muzicant. Coriolanus împunse un cârnat cu furculiţa, simţindu-se mult mai bine. Investigaţia era departe de pista corectă. Totuşi, pentru Lucy Gray ar fi putut ieşi rău, fiindcă avea două motive să ucidă, Billy Taupe fusese marea ei dragoste, iar Mayfair o trimisese în arenă. Şi, odată ce se ajungea la arenă, n-ar fi implicat şi el? în Doisprezece, numai cei din Stol ştiau că e noul iubit al lui Lucy Gray, dar ea avea să-i convingă să păstreze tăcerea. Oricum, dacă ea avea un alt iubit, de ce s-ar mai fi sinchisit vreunul dintre ei de Billy Taupe? Lui Mayfair ar fi putut totuşi să-i dorească moartea, ca răzbunare, iar Billy Taupe ar fi putut sări s-o apere. De fapt, versiunea asta era destul de aproape de adevăr. însă sute de martori puteau jura că Lucy Gray se aflase pe scenă tot timpul, cu o foarte scurtă pauză. Nu fuseseră găsite arme. Vinovăţia ei era greu de dovedit. Nu trebuia decât să aibă răbdare, să lase lucrurile să se liniştească treptat înainte de a putea fi din nou împreună. în multe feluri, se simţea mai apropiat de ea acum, când îi unea o nouă şi indestructibilă legătură. Având în vedere evenimentele din noaptea precedentă, comandantul interzisese părăsirea bazei. Oricum Coriolanus n-avea alte planuri - o vreme trebuia să stea departe de Stol. El şi Sejanus se foiră încoace şi încolo, străduindu-se să se poarte normal. Jucară cărţi, scriseră scrisori, îşi curăţară cizmele. - Cum rămâne cu planul de evadare? întrebă Coriolanus pe şoptite, în timp ce dădeau jos noroiul de pe tălpi. Mai e valabil? - N-am idee, răspunse Sejanus. Ziua comandantului e abia în weekendul următor. în noaptea aia ar fi trebuit să fugim. Coryo, dacă pentru crime o să fie arestat un nevinovat? Atunci problemele noastre se vor rezolva, se gândi Coriolanus, dar nu spuse decât: - Cred că este extrem de puţin probabil, în lipsa armelor. Dar să nu ne facem griji pentru ceva ce nu s-a întâmplat. în noaptea aceea, Coriolanus dormi mai bine. Luni li se îngădui să părăsească baza şi zvonurile care le ajunseră la urechi pretindeau că o răfuială între rebeli dusese la crime. Dacă voiau să se omoare unii pe alţii, n-aveau decât. Primarul apăru în bază şi îşi vărsă nervii asupra comandantului, dar, de vreme ce o răsfăţase pe Mayfair şi o lăsase să umble de capul ei, ca o pisică sălbatică, toată lumea îl considera singurul vinovat fiindcă făta ajunsese să-şi petreacă timpul cu un rebel. Până marţi după-amiază, interesul faţă de crime scăzuse atât de mult, încât Coriolanus începu să-şi fâcă planuri de viitor, în timp ce curăţa cartofi pentru micul dejun de a doua zi. în primul rând, trebuia să se asigure că Sejanus renunţase la planul de evadare. Spera că întâmplarea din magazie îl convinsese că se joacă pur şi simplu cu focul. în seara următoare erau programaţi împreună la dat cu mopul şi era cel mai potrivit moment pentru o discuţie serioasă. Dacă Sejanus nu voia să renunţe la evadare, lui Coriolanus nu-i mai rămânea altceva decât să-l raporteze comandantului. Ferm hotărât să acţioneze astfel, curăţă cartofi cu atâta zel, încât termină devreme, iar Cookie îl lăsă liber în ultima jumătate de oră a turei sale. Merse la cutia poştală şi găsi un pachet de la Pluribus, plin cu seturi de corzi pentru diverse instrumente muzicale şi un bilet prietenesc, care spunea că nu e nevoie de plată. Puse corzile în dulapul lui, gândindu-se fericit la bucuria Stolului atunci când aveau să se revadă în siguranţă. Poate peste o săptămână sau două, dacă lucrurile continuau să se liniştească. Coriolanus se îndreptă spre sala de mese, simţindu-se din nou în largul lui, ca înainte. Marţea însemna tocătură. Fiindcă mai avea câteva minute la dispoziţie, se duse să ceară încă o cutie cu pudră pentru pielea lui iritată, care începea în sfârşit să se vindece. Dar, tocmai când ieşea din infirmerie, o ambulanţă a bazei se opri în fâţa uşii, portierele din spate se deschiseră şi doi sanitari scoaseră un bărbat întins pe o targă. Cămaşa îmbibată de sânge sugera că e mort, însă, când îl duceau înăuntru, bărbatul întoarse capul. Doi ochi cenuşii se opriră asupra lui Coriolanus, care nu-şi putu înăbuşi un icnet. Spruce. Uşile se închiseră, ascunzându-l vederii. După câteva ore, Coriolanus reuşi să stea de vorbă cu Sejanus, dar niciunul dintre ei nu ştia ce să creadă. Era clar că Spruce intrase în conflict cu Apărătorii Păcii, dar de ce? Făcuseră legătura dintre el şi crime? Ştiau de planul de evadare? Aflaseră ceva despre cumpărarea armelor? Ce le-ar fi putut dezvălui Spruce acum, după ce-l capturaseră? Miercuri dimineaţă, la micul dejun, infirmiera demnă de încredere, prietenă cu Smiley, îi povesti acestuia că Spruce murise în timpul nopţii, din pricina rănilor. Ea nu ştia nimic sigur, dar mulţi credeau că fusese amestecat în cele două crime. Coriolanus îşi petrecu dimineaţa mişcându-se în virtutea inerţiei şi aşteptând urmările inevitabile. Şi ceea ce aşteptase se întâmplă la prânz. Doi ofiţeri din poliţia militară veniră la masa lor şi îl arestară pe Sejanus, care îi urmă fără nicio vorbă. Coriolanus se strădui să imite expresiile şocate ale colegilor săi de cameră. Era vorba, evident, de o greşeală, susţinu el şi repetă cuvintele de mai multe ori, papagaliceşte. Conduşi de Smiley, se duseră la sergentul care supraveghea exerciţiile de tragere. - Vrem doar să vă spunem că e imposibil ca Sejanus să fi comis crimele alea. A stat cu noi toată noaptea. - Nu ne-am despărţit nicio clipă, se aventură Prăjină să afirme. Ca şi cum el, care zăcuse beat mort, sprijinit de perete, ar fi putut să ştie. însă toţi ceilalţi îl susţinură. - Apreciez loialitatea voastră, răspunse sergentul, dar cred că e vorba de altceva. Pe Coriolanus îl trecură fiori. Altceva, adică planul de evadare? Era puţin probabil ca Spruce să fi vorbit despre asta, mai ales fiindcă sora lui era direct implicată. Nu, Coriolanus era sigur că gaiţa lui limbută ajunsese la dr. Gaul şi că repercusiunile se făceau simţite. Mai întâi arestarea lui Spruce şi apoi a lui Sejanus. în următoarele două zile, lucrurile părură să se agraveze, în timp ce el încercă să se convingă că tot ce se petrece e spre binele lui Sejanus, însă toate rugăminţile colegilor de cameră de a-şi vedea prietenul rămaseră fără rezultat şi detenţia se prelungi. Se aştepta să-l vadă din clipă-n clipă pe Strabo Plinth coborând dintr-un aeronavă privată ca să negocieze anularea acuzaţiei, oferind în schimb o modernizare gratuită a întregii flote aeriene şi luându-şi acasă fiul rătăcitor. Dar dacă tatăl lui Sejanus nu ştia nimic despre situaţia dificilă în care ajunsese fiul său? Nu se mai aflau la Academie, unde îţi chemau părinţii când făceai o boacănă. Cu cel mai nonşalant aer posibil, Coriolanus întrebă un soldat mai bătrân dacă le e permis să telefoneze acasă. Da, toată lumea putea s-o fiică de două ori pe an, însă abia după şase luni de la înrolare. In rest, ţineau legătura doar în scris. Neştiind cât timp o să fie închis Sejanus, Coriolanus îi scrise lui mami un scurt bilet, ca s-o anunţe că băiatul ei are necazuri şi ca să sugereze că Strabo ar face bine să dea câteva telefoane. Vineri dimineaţă vru să-l ducă la cutia poştală, dar îl opri un anunţ difuzat în toată baza: aproape întregul personal era

chemat în sala de festivităţi. Acolo, comandatul îi informă că unul de-ai lor urma să fie spânzurat după-amiază pentru trădare. Un oarecare Sejanus Plinth. Totul părea ireal, ca un coşmar în plină desfăşurare. în timpul exerciţiilor de tras la ţintă, corpul i se mişcă aidoma unei marionete smucite de sfori într-o parte sau alta. Când termină, sergentul îl scoase în faţă şi, sub ochii tuturor - ai celorlalţi recruţi, ai lui Smiley, ai lui Bug şi ai lui Prăjină -, primi ordinul să asiste la spânzurătoare, în completarea numărului de Apărători ai Păcii. Se întoarse în baracă având degetele atât de ţepene, încât abia reuşi să-şi încheie nasturii uniformei, pe care era imprimată stema Capitoliului. Picioarele lui sufereau de lipsa de coordonare asociată cu timpul bombei, dar izbuti cumva să se împleticească până la magazia de arme, ca să-şi ia puşca. Ceilalţi Apărători ai Păcii, dintre care nu cunoştea pe niciunul după nume, lăsară în camion un spaţiu larg în jurul lui. Nu se îndoia că e stigmatizat, ca urmare a prieteniei sale cu condamnatul. Ca şi la execuţia lui Ario, pe Coriolanus îl induseră în plutonul de lângă copacul cu spânzurătoarea. Dimensiunile şi diversitatea mulţimii îl nedumeri - cu siguranţă că Sejanus nu câştigase sprijinul atâtor oameni în doar câteva săptămâni -, până când sosi duba Apărătorilor Păcii şi din ea coborâră, împleticindu-se în lanţuri, atât colegul lui de clasă de la Academie, cât şi Lil. La vederea fetei, mulţi dintre cei prezenţi începură să-i strige cu jale numele. Ario, fostul soldat asprit de anii de muncă în mină, reuşise să-şi sfârşească viaţa liniştit, cel puţin până în clipa când desluşise vocea lui Lil în mulţime. însă Sejanus şi Lil, bolnavi de spaimă, păreau mult mai tineri decât în realitate şi întăreau impresia că doi copii nevinovaţi sunt târâţi către spânzurătoare. Neizbutind să se ţină pe picioarele tremurânde, Lil era cărată de doi Apărători ai Păcii cu feţe sumbre, care aveau probabil să-şi petreacă noaptea următoare dându-şi silinţa să înece amintirea ei în alcool alb. Când trecură pe lângă el, Coriolanus întâlni privirea lui Sejanus şi nu putu să-l vadă decât pe băieţelul de opt ani de pe terenul de joacă, cu o pungă cu jeleuri între degetele încleştate. Numai că acum avea în faţa ochilor un băieţel mult, mult mai înspăimântat. Buzele lui Sejanus îi mimară numele, Coryo, cu faţa schimonosită de suferinţă. Dar Coriolanus n-ar fi ştiut să spună dacă era o cerere de ajutor sau o acuzaţie de trădare. Apărătorii Păcii îi aşezară pe condamnaţi unul lângă altul, pe trape. Un altul se strădui să citească lista acuzaţiilor acoperind ţipetele mulţimii, dar Coriolanus reuşi să distingă numai cuvântul trădare. îşi feri ochii când Apărătorii Păcii se apropiará să pună laţurile şi se trezi uitându-se la faţa îndurerată a lui Lucy Gray. Stătea în primul rând, într-o rochie veche, cenuşie, cu părul ascuns sub o eşarfa neagră şi cu lacrimile şiroindu-i din ochii îndreptaţi spre Sejanus. Când începură să bată tobele, Coriolanus strânse cu putere din pleoape, dorind să împiedice chiar şi sunetul să ajungă la el. Dar era imposibil, aşa că auzi totul. Ţipătul lui Sejanus, pocnetul cu care se deschiseră trapele şi gaiţele-limbute repetându-i ultimul cuvânt, strigându-l iarăşi şi iarăşi sub soarele orbitor. - Mami! Mami! Mami! Mami! Mami! După execuţie, Coriolanus îşi adună toate puterile şi rămase tăcut, cu faţa împietrită, pe toată durata drumului de întoarcere la bază, unde îşi înapoie arma şi se retrase în baracă. Simţea că lumea se holbează la el; se ştia că Sejanus îi fusese prieten sau cel puţin că făceau parte din acelaşi pluton. Voiau să-l vadă copleşit, dar el refuză să le dea această satisfacţie. Singur în camera lui, îşi scoase încet uniforma, punând flecare piesă pe umeraş şi netezind încreţiturile cu degetele. La adăpost de orice ochi iscoditori, îşi lăsă corpul să-şi arate oboseala şi umerii îi căzură sub apăsarea epuizării. In ziua aceea nu fusese în stare să mănânce, luase doar vreo două înghiţituri de suc de mere. Se simţea prea slăbit ca să meargă la exerciţiile de tras la ţintă alături de plutonul său şi să dea ochii cu Bug, cu Prăjină şi cu Smiley. Mâinile îi tremurau prea tare ca să poată ţine puşca. In loc de instrucţie, în camera înăbuşitoare, îmbrăcat doar în lenjeria de corp, se aşeză pe patul lui Prăjină, aşteptând orice urma să vină. Nu era decât o chestiune de timp. Poate ar fi trebuit să se predea. înainte de a fi arestat fiindcă Spruce făcuse mărturisiri sau fiindcă - mai probabil - Sejanus divulgase detaliile crimelor. Chiar dacă nu o făcuseră, puşca de Apărător al Păcii era încă undeva, în district, plină de ADN-ul lui. Spruce nu fugise către libertate, probabil se ascunsese, aşteptând momentul prielnic pentru salvarea lui Lil, şi, dacă el rămăsese în Districtul 12, tot acolo se aflau şi armele crimelor. Puşca lui ar fi putut fi verificată în orice clipă, căutându-se confirmarea ipotezei că Spruce a omorât-o pe Mayfair, şi s-ar fi descoperit că trăgătorul a fost cineva din rândurile forţelor de ordine, soldatul Snow. Cel care şi-a turnat cel mai bun prieten şi 1-a trimis la spânzurătoare. îşi îngropă faţa în mâini. îl ucisese pe Sejanus, era ca şi cum l-ar fi stâlcit în bătaie, ca pe Bobbin, sau ca şi cum l-ar fi împuşcat, ca pe Mayfăir. îl omorâse pe omul care îl considera fratele lui. Dar, în timp ce mişelia lui ameninţa să-l sufoce, o voce firavă continua să-l întrebe: Ce altceva puteai să faci? Ce altceva? Nimic. Sejanus fusese predispus către autodistrugere, iar el, Coriolanus, fusese prins în siajul lui şi lăsat la rădăcina copacului cu spânzurătoarea. încercă să gândească raţional. Fără el, Sejanus ar fi murit în arenă, ca pradă a haitei de tributuri care încercaseră să-i ucidă pe amândoi când fugiseră. Practic, el îi oferise câteva săptămâni de viaţă în plus şi o a doua şansă, o ocazie de a porni pe drumul cel bun. Dar Sejanus nu o valorificase. Nu fusese în stare. Nu se sinchisise să-i dea atenţie. Aşa era el. Poate că traiul în sălbăticie i s-ar fi potrivit cel mai bine. Sărmanul Sejanu! Sărmanul, impresionabilul, neghiobul, mortul Sejanus! Coriolanus traversă încăperea către dulapul lui Sejanus, scoase cutia lui cu obiecte personale, se aşeză pe podea şi răsturnă conţinutul în făţa lui. Pe lângă ce găsise prima oară, acum descoperi două prăjituri de casă, înfăşurate întrun şerveţel de hârtie. Coriolanus desfăcu una şi muşcă din ea. De ce nu? Dulceaţa i se răspândi pe limbă şi prin minte îi trecu un şir de imagini fulgerătoare - Sejanus întinzând un sandvici la grădina zoologică, Sejanus înfruntând-o pe dr. Gaul, Sejanus îmbrăţişându-l pe drumul de întoarcere către bază, Sejanus legănându-se în ştreang... - Mami! Mami! Mami! Mami! Mami! Se înecă şi în gură îi ajunse, odată cu firimiturile de prăjitură, un jet de suc de mere, acru şi acid. Transpiraţia îi izvorî din toţi porii şi începu să plângă. Cu spatele sprijinit de dulapuri, îşi strânse picioarele la piept şi se lăsă zguduit de suspine dezgustătoare, violente. Plânse pentru Sejanus, pentru sărmana şi bătrâna mami, pentru dulcea şi devotata Tigris şi pentru mamaiestoasa lui plăpândă şi rătăcită într-o lume iluzorie, care avea să-l piardă curând, într-un mod atât de sordid. Şi pentru el însuşi, pentru că orice zi îi putea aduce moartea. Se sufocă de groază, de parcă funia l-ar fi strangulat deja, lipsindu-i trupul de viaţă. Nu voia să moară, cu toate păsările alea mutante devenind ecouri care săi repete ultimele cuvinte. Cine ştie ce nebunie poate rosti într-un asemenea moment? El mort şi toate păsările alea repetându-i spusele până ce gaiţele-zeflemitoare aveau să le preschimbe într-un cântec macabru! După vreo cinci minute, criza încetă şi reuşi să se calmeze, frecându-şi degetul mare de inima de marmură rece din cutia lui Sejanus. Nu era nimic de făcut, în afară de a se strădui să-şi înfrunte moartea ca un bărbat. Ca un Snow. Odată ce-şi acceptă soarta, simţi nevoia să-şi pună treburile în ordine. Trebuia să le ofere celor pe care-i iubea o compensare oricât de mică pentru greşelile sale. Desfăcu partea din spate a ramei de argint a diplomei lui Sejanus şi găsi puţinii bani rămaşi după cumpărarea armelor. Luă unul dintre plicurile elegante, de culoare crem, aduse de Sejanus din Capitoliu, îndesă banii în el, îl lipi şi i-l adresă lui Tigris. După ce puse în ordine suvenirele lui Sejanus, aşeză cutia la loc, în dulap. Ce altceva mai era? Se trezi gândindu-se la Lucy Gray, prima şi de-acum singura dragoste a vieţii lui. I-ar fi plăcut să-i lase ceva care să-i amintească de el. Căută în propria lui cutie şi alese eşarfa portocalie, fiindcă Stolului îi plăceau culorile, iar ea le îndrăgea mai mult decât toţi ceilalţi. Nu ştia cum să ajungă la ea, dar, dacă supravieţuia până duminică, poate reuşea să se furişeze afară din bază, ca s-o vadă pentru ultima oară. împături eşarfe cu grijă şi o puse alături de corzile trimise de Pluribus. După ce îşi şterse mucii şi lacrimile, se îmbrăcă şi se duse la oficiul poştal, să trimită banii acasă. La cină, le povesti în şoaptă triştilor săi colegi de cameră despre spânzurarea lui Sejanus, încercând să îndulcească feptele. - Cred că a murit pe loc. N-avea cum să simtă durere. - încă nu-mi vine să cred că a făcut aşa ceva, spuse Smiley. Prăjină vorbi cu glas tremurător. - Sper că nu ne cred amestecaţi pe toţi. - Doar pe mine şi pe Bug ne pot bănui că suntem simpatizanţi ai rebelilor, fiindcă suntem din districte, zise Smiley. De ce-ţi faci griji? Voi sunteţi din Capitoliu. - Ca şi Sejanus, îi reaminti Prăjină. - Dar nu cu adevărat, este? Ţii minte cum vorbea mereu despre Districtul 2? interveni Bug. - Nu, nu cu adevărat, încuviinţă Coriolanus. îşi petrecu seara stând de pază în faţa închisorii goale. Pe urmă dormi ca mort, ceea ce era logic, fiindcă intrarea lui în rândul morţilor era doar o chestiune de ore. La instrucţia de dimineaţă se mişcă din reflex, cu gândul în altă parte, şi aproape că se simţi uşurat când, la sfârşitul mesei de prânz, îşi făcu apariţia aghiotantul comandantului Hoff şi îi ceru să-l urmeze. Nu era la fel de dramatic ca intervenţia poliţiei militare, dar, dacă voiau să le redea soldaţilor senzaţia de normalitate, era corect să procedeze astfel. Cu siguranţă că, din biroul comandantului, avea să fie dus direct la închisoare. Regreta că nu-şi pusese în buzunar un lucru de acasă, de care să se agaţe în ultimele sale ore. Pudra mamei lui ar fi fost acel lucru, l-ar fi alinat cât aştepta funia. Deşi nu mare, biroul comandantului era un loc mai plăcut decât oricare altul din bază şi Coriolanus se afundă în scaunul de piele din faţa biroului lui Hoff, recunoscător fiindcă-şi putea primi sentinţa la moarte cu o oarecare clasă. Nu uita, eşti un Snow! îşi spuse. Ieşi din scenă cât mai demn cu putinţă! Comandantul îi ceru aghiotantului să plece, iar acesta ieşi şi închise uşa. Hoff se lăsă pe spătarul scaunului şi—1 studie pe Coriolanus câteva clipe. - A fost o săptămână grea pentru tine. - Da, domnule. Coriolanus şi-ar fi dorit să înceapă imediat interogatoriul. Era prea obosit pentru un joc de-a şoarecele şi pisica. - O săptămână grea, repetă Hoff. Am auzit că, în Capitoliu, ai fost un elev strălucit. Coriolanus n-avea idee de unde putuse comandantul să audă asta şi se întrebă dacă era posibil să ştie de la Sejanus. Oricum, n-avea importanţă. - E o evaluare generoasă. Comandantul zâmbi.

- Şi modest, pe deasupra. Oh, arestează-mă odată! se gândi Coriolanus. N-avea nevoie de o lungă prelegere care să sublinieze ce dezamăgire se dovedise a fi el. - Mi s-a spus că ai fost prieten foarte bun cu Sejanus Plinth, condnuă Hoff. Ah, începem, îşi spuse Coriolanus. De ce să nu grăbească lucrurile în loc să le tărăgăneze, negând? - Am fost mai mult decât prieteni. Am fost ca fraţii. Hoff îl privi compătimitor. - Atunci nu pot decât să exprim sincera recunoştinţă a Capitoliului pentru sacrificiul tău. Stai. Ce? Coriolanus se holbă la el, năucit. - Poftim? - Dr. Gaul a primit mesajul trimis de tine prin gaiţa-limbută, îl lămuri Hoff. A spus că sigur n-a fost o alegere uşoară pentru tine. Loialitatea faţă de Capitoliu te-a costat, personal, foarte mult. Avea aşadar parte de o amânare. După toate aparenţele, arma cu ADN-ul lui încă nu fusese găsită. II considerau un fel de erou al Capitoliului, care purtase o luptă interioară. Adoptă o expresie îndurerată, potrivită pentru un om care îşi jeleşte prietenul rebel. - Sejanus n-a fost un om rău, doar... confuz. - De acord. Dar mă tem că să conspiri cu duşmanul trece dincolo de limita până la care ne permitem să ignorăm. Hoff se întrerupse şi căzu pe gânduri. - Crezi că putea fi amestecat în povestea crimelor? Coriolanus făcu ochii mari, ca şi cum aşa ceva nu i-ar fi trecut niciodată prin minte. - Crime? Vorbiţi despre cele de la Vatră? - Fiica primarului şiComandantul răsfoi nişte hârtii, apoi hotărî să nu se mai deranjeze căutând. - Celălalt individ. - Oh... nu cred. Credeţi că există vreo legătură? întrebă Coriolanus, ca şi când ar fi fost năucit. - Nu ştiu. Nici nu-mi prea pasă, răspunse Hobb. Tânărul se înhăitase cu rebelii, iar făta era înhăitată cu el. Cine i-a omorât m-a scăpat probabil de o grămadă de necazuri care ar fi început cât de curând. - Nu se potriveşte cu firea lui Sejanus. El n-a vrut niciodată să facă rău cuiva. îşi dorea să devină sanitar. - Da, aşa mi-a spus şi sergentul vostru, încuviinţă Hobb. Prin urmare, n-a zis niciodată că le fiice rost de puşti? - De puşti? Nu de unele de care să ştiu eu. Cum ar fi putut făce rost de arme? Coriolanus începea să se distreze puţin. -

Să le cumpere de pe piaţa neagră? E dintr-o familie bogată, din câte-am auzit, răspunse Hoff. Ei, nu contează. Probabil o să rămână un mister, dacă armele n-apar cumva. Am Apărători ai Păcii care vor căuta în Filon în următoarele câteva zile. Până una-alta, eu şi dr. Gaul am hotărât să păstrăm secretul ajutorului pe care ni l-ai dat în privinţa lui Sejanus, pentru siguranţa ta. Nu vrem să ajungi o ţintă a

rebelilor, nu? - Oricum aş prefera să rămână astfel, zise Coriolanus. Chiar şi fără să se afle, mi-e destul de greu să mă împac cu decizia mea. - înţeleg. Dar, după ce-o să te mai linişteşti, aminteşte-ţi doar că i-ai făcut ţării tale un real serviciu. încearcă să laşi orice altceva în urmă. Apoi, ca şi cum ar fi cumpănit mai bine, adăugă: - Azi e ziua mea. - Da, am dat o mână de ajutor când s-a descărcat whisky pentru petrecere, spuse Coriolanus. - De obicei, e o petrecere frumoasă. încearcă să te distrezi. Hoff se ridică în picioare şi întinse mâna. Coriolanus se ridică la rândul lui şi o strânse. - O să-mi dau silinţa. La mulţi ani, domnule! Când se întoarse, colegii de cameră îl întâmpinară bucuroşi şi se înghesuiră să-l întrebe de ce 1-a chemat comandantul. - Ştia că eu şi Sejanus am fost prieteni multă vreme şi a vrut să se asigure că fac faţă cu bine situaţiei, le răspunse Coriolanus. Vestea îmbunătăţi dispoziţia tuturor, iar modificarea programului de după-amiază îi oferi lui Coriolanus o oarecare satisfacţie. în loc să tragă în ţinte, li se îngădui să lichideze gaiţele-limbute şi gaiţele-zeflemitoare din copacul cu spânzurătoarea şi din jurul lui. Ultimul strigăt al lui Sejanus, repetat de corul lor, fusese picătura care umpluse paharul. Coriolanus intră într-o stare de excitare năucitoare în timp ce trăgea în gaiţele-zeflemitoare de pe crengi, reuşind să omoare trei. Acum nu mai sunteţi atât de isteţe, nu-i aşa? se gândi. Din nefericire, nu după mult timp, cele mai multe zburară prea departe pentru ca gloanţele să le mai poată ajunge. însă soldaţii aveau să se întoarcă. Şi el avea să se întoarcă, dacă nu-l spânzurau între timp. în cinstea zilei comandantului, făcură cu toţii duş şi îşi puseră uniforme noi înainte de a merge în sala de mese. Cookie le pregătise o masă surprinzător de elegantă, cu friptură, piure de cartofi şi sos de carne şi cu mazăre proaspătă, nu conservată. Fiecare soldat primi câte o halbă cu bere, iar Hoff tăie un tort glazurat, imens. După cină, se adunară cu toţii în sala de sport, împodobită, pentru ocazia festivă, cu pancarte şi steaguri. Whisky-ul curgea la discreţie şi, la micul microfon adus anume, se rostiră multe toasturi improvizate. Dar Coriolanus nu-şi dădu seama că o să urmeze un spectacol decât după ce câţiva soldaţi începură să aranjeze scaunele. - Bineînţeles, îi spuse un ofiţer. Am angajat formaţia aia care cântă în Vatră. Comandantului îi place la nebunie. Lucy Gray. Asta era şansa lui, probabil ultima lui şansă de a o revedea. Dădu fuga la cazarmă, luă cutia de la Pluribus, cu corzile pentru instrumente şi cu eşarfe lui şi se întoarse în grabă la petrecere. Văzu că avea un loc rezervat de colegii lui de cameră pe la mijlocul sălii, dar se duse să stea în picioare, în spatele rândurilor de scaune. Dacă se ivea ocazia, nu voia să atragă atenţia ieşind. Luminile din sală se stinseră, cu excepţia celor din zona microfonului, şi toată lumea amuţi. Spectatorii se uitau către vestiar, în faţa căruia fusese atârnată pătura folosită de Stol în Vatră. Maude Ivory apăru, vioaie, într-o rochie cu fusta amplă, de un galben strălucitor, ca al florii numite piciorul-cocoşului. Sări pe lada aşezată în feţa microfonului. - Salutare tuturor! Seara asta e specială şi ştiţi de ce! E ziua cuiva! Apărătorii Păcii aplaudară zgomotos. Maude Ivory începu vechiul cântec standard pentru aniversări şi toată lumea i se alătură: La mulţi ani Cuiva cu totul special! Mulţi ani frumoşi înainte! Odată pe an, vă ovaţionăm! Cu drag vă urăm La mulţi ani, Comandante Hoff. Era o singură strofă, dar o cântară de trei ori, timp în care toţi muzicanţii din Stol îşi ocupară rând pe rând locurile pe scenă. Coriolanus îşi ţinu răsuflarea când Lucy Gray apăru în rochia în culorile curcubeului pe care o purtase în arenă. Era sigur că o îmbrăcase pentru el, deşi lumea avea să creadă că şi-o pusese cu ocazia zilei comandantului. Era o cale de comunicare, o punte peste abisul creat între ei de împrejurări. îl copleşi un val de dragoste când înţelese că Lucy Gray îi reamintea astfel că nu trece singur prin tragedia prezentului. Erau din nou în arenă, luptând pentru supravieţuire, doar ei doi împotriva lumii întregi. îl străbătu, dureros, un fior dulce-amărui la gândul că Lucy Gray o să-l privească murind, dar se simţi recunoscător fiindcă ea avea să supravieţuiască. El era ultimul care putea spune că ea se aflase la locul crimelor. Lucy Gray nu atinsese armele. Indiferent ce i s-ar fi întâmplat lui, se simţea alinat ştiind că ea o să trăiască pentru amândoi. în prima jumătate de oră, nu-şi luă ochii de la ea, în vreme de Stolul distra spectatorii cu o parte dintre numerele obişnuite. Pe urmă restul trupei se retrase, lăsând-o singură în lumină. Lucy Gray se urcă pe un taburet înalt, apoi - oare fusese doar imaginaţia lui? - se

bătu cu mâna peste buzunarul rochiei, aşa cum făcea în arenă. Astfel îi spunea că se gândeşte la el. Chiar dacă în spaţiu erau despărţiţi, în timp se aflau alături. Cu toţi nervi încordaţi, ascultă cu atenţie când ea începu un cântec necunoscut: Ne naştem neîntinaţi cu toţii — Ca margaretele frumoşi, Deloc ţicniţi, ci doar voioşi. Dar astfel a rămâne greu mai e — Ca fuga printre tufe prea ghimpoase, Ca drumul printre flăcări duşmănoase. Lumea asta sumbră este, Lumea asta mă-nspăimântă. M-a tot lovit, destul de crunt, Şi temerile mă frământă. De aceea Am nevoie de tine — Eşti pur ca zăpada adusă de vânt. Oh, nu, nu-şi imaginase nimic! Cuvântul zăpadă era confirmarea. Scrisese cântecul pentru el. Oricine vrea să fie el eroul— Să fie el prăjitura cu frişcă, Cel ce nu doar visează, ci se mişcă. Din greu trudind Schimbarea lumii-ţi ia mult timp. Precum schimbarea-n unt a laptelui de capră, Precum schimbarea gheţii din calup în apă. Orbeşte lumea noastră Când morţi copiii zac. Eu mă fac praf, urlând Tu lupţi, neîncetat. De aceea Te iubesc pe tine — Eşti pur ca zăpada adusă de vânt. Ochii lui Coriolanus se umplură de lacrimi. Aveau să-l spânzure, însă ea avea să se afle acolo, ştiind că el încă este cu adevărat un suflet bun. Nu un monstru care-şi înşelase şi îşi trădase prietenul, ci un om care chiar se străduise să dea dovadă de nobleţe în circumstanţe extrem de dificile. Cineva care a riscat totul ca s-o salveze pe ea la Jocurile Foamei. Cineva care a riscat pentru a doua oară totul ca s-o salveze de Mayfair. Eroul vieţii ei. Curată şi rece nea. Pe pielea mea vârtej, Mi-o-nfaşori ca un vrej. Şi te scufunzi în ea, Ştii calea spre inima mea. Către inima ei. Cred toţi că ştiu tot despre mine. Care mai de care mă etichetează Pe seama mea mereu se fabulează. Tu-n viaţa mea vii, că sunt minciuni ştii. Mă vezi pe mine, cea ideală, Şi chiar aşa sunt eu, cea reală. Crudă este lumea noastră, Numai prin necazuri treci. De motive-ntrebi, şi sunt — Am vreo trei, plus douăzeci. De aceea Am încredere în tine Eşti pur ca zăpada adusă de vânt. Dacă mai exista vreun dubiu, acum se spulberase. Trei plus douăzeci. Douăzeci şi trei. Numărul tributurilor cărora ea le supravieţuise la Jocuri. Numai datorită lui. De aceea Am încredere în tine — Eşti pur ca zăpada adusă de vânt. Vorbea despre încredere. Mai presus de nevoie, mai presus de dragoste, era încrederea. Asta preţuia ea cel mai mult. Iar el, Coriolanus Snow, era omul care îi inspira încredere. Rămase neclintit, strângând cutia la piept, prea emoţionat ca să aplaude împreună cu publicul. Restul Stolului intră pe scenă, iar Lucy Gray dispăru în spatele păturii. Maude Ivory îşi reluă locul pe ladă şi începu un cântec vibrant. Ei bine, viaţa are o parte cu belele, o parte-ntunecată. Dar are, deopotrivă, şi una însorită, o parte minunată. Coriolanus recunoscu melodia. Era cântecul despre partea însorită. Cel pe care îl cântase când se comiseseră crimele. Asta era şansa lui. Se furişă către uşa din apropiere. Simţindu-se în siguranţă fiindcă toată lumea se afla înăuntru, ocoli în fugă sala de sport, ajunse la vestiar şi bătu la uşă. Lucy Gray îi deschise imediat, ca şi cum l-ar fi aşteptat, şi i se aruncă în braţe. Rămaseră aşa o vreme, agăţându-se unul de altul, dar timpul era preţios. - îmi pare atât de rău de Sejanus! Tu eşti bine? întrebă ea, cu răsuflarea tăiată. Fireşte, nu ştia nimic despre rolul lui în toată povestea. - Nu tocmai. Dar deocamdată sunt încă aici. Ea se trase înapoi ca să-i privească faţa. - Ce s-a întâmplat? Cum au aflat că el voia s-o ajute pe Lil să evadeze? - Nu ştiu. Presupun că 1-a trădat cineva. Lucy Gray nu ezită. - Spruce. - Probabil. Coriolanus îi atinse obrazul. - Dar tu? Eşti bine? - Mă simt groaznic. A fost cumplit să-l văd murind aşa. Şi tot ce-a urmat după noaptea aia. Ştiu că ai ucis-o pe Mayfair ca să mă protejezi. Nu doar pe mine, ci şi restul Stolului. îşi sprijini fruntea de pieptul lui. - N-o să-ţi pot mulţumi niciodată pentru asta. El îi mângâie părul. - Ei, acum s-a terminat. Eşti în siguranţă. - Nu tocmai. Nu tocmai. Disperată, Lucy Gray se desprinse de el şi începu să umble încoace şi-ncolo prin încăpere.

-

Primarul e... Nu mă lasă în pace. E sigur că eu am ucis-o. Că i-am omorât pe amândoi. Vine cu maşina aia îngrozitoare a lui şi stă în faţa casei noastre cu orele. Apărătorii Păcii ne-au interogat pe toţi de trei ori. Oricum, spun că el se ţine de capul lor zi şi noapte, cerându-le să mă aresteze. Şi că, dacă ei nu mă fâc să plătesc, o s-o fecă el.

Suna înspăimântător. - Ei ce ţi-au zis să feci? - Să-l ocolesc. Dar cum aş putea, când stă la trei metri de casa noastră? strigă ea. Pentru el, numai Mayfâir conta. Nu cred că o să se potolească până n-o să mă vadă moartă. Acum a început să-i ameninţe şi pe ceilalţi din Stol. O să... o să fug. - Ce? întrebă Coriolanus. Unde? - Cred că în Nord. Unde plănuiau Billy Taupe şi ceilalţi să se ducă. Dacă rămân aici, probabil o să găsească în final un mod să mă omoare. Mi-am adunat câteva provizii. S-ar putea să supravieţuiesc acolo. Lucy Gray i se aruncă din nou în braţe. - Mă bucur că-mi pot lua rămas-bun de la tine. Să fugă. Chiar era hotărâtă s-o fecă. Să plece în pustietate şi să-şi încerce norocul. Coriolanus ştia că numai perspectiva unei morţi sigure putea s-o împingă la aşa ceva. Pentru prima oară în ultimele câteva zile, întrezări o cale de a scăpa de ştreang. - Nu ne luăm rămas-bun. Vin cu tine. - Nu poţi. Nu te las. Ţi-ai risca viaţa, îl avertiză ea. Coriolanus râse. - Viaţa mea? Viaţa mea constă în a mă întreba cât mai durează până vor găsi armele alea şi vor fâce legătura dintre mine şi uciderea lui Mayfeir. Acum caută în Filon. S-ar putea întâmpla oricând. Plecăm împreună. Fruntea ei se încreţi a neîncredere. - Vorbeşti serios? - Pornim la drum mâine, răspunse el. O să fim cu un pas înaintea călăului. - Şi a primarului, adăugă ea. O să scăpăm în sfârşit de ei, de Districtul 12, de Capitoliu, de toate. Mâine. în zori. - Mâine în zori, întări el şi îi puse cutia în mâini. De la Pluribus. în afară de eşarfe - e de la mine. Mai bine aş pleca, până nu-şi dă cineva seama că lipsesc şi apar suspiciuni. O trase spre el, pentru un sărut pătimaş. - Suntem din nou doar noi doi. - Doar noi doi, zise ea, radioasă. Coriolanus fugi din vestiar de parcă ar fi avut aripi la picioare. Să-ntâmpinăm cu-un cântec al speranţei fiecare zi, Cu clipele-i toate, chiar dacă nu toate senine vor fi. Nu numai că avea să trăiască; avea să trăiască alături de ea, ca în ziua aceea, lângă lac. Se gândi la gustul peştelui proaspăt, la aerul înmiresmat, la libertatea de a face orice dorea, aşa cum hărăzise natura. Se gândi că n-o să mai dea socoteală nimănui. Că o să scape cu adevărat şi pentru totdeauna de aşteptările împovărătoare ale tuturor. Să fim mereu convinşi că mâine-i o zi care De grijă-o să ne poarte pe-ntreaga ei cărare. Ajunse în sala de sport şi se strecură la locul lui chiar la timp ca să se alăture corului pentru ultima strofa. Rămânem în partea-nsorită, rămânem acolo mereu, Rămânem în partea-nsorită a vieţii. O să ne-ajute-n fiecare zi, senină mereu calea-nainte ne va fi Dacă rămânem în partea-nsorită a vieţii, Da, rămânem în partea-nsorită a vieţii. Mintea lui era un vârtej. Lucy Gray reveni alături de Stol pentru unul dintre acele cântece pline de armonie, cu vorbe de neînţeles, şi el nu le mai dădu atenţie, încercând în schimb să se gândească la întorsătura pe care o lua viaţa lui. El şi Lucy Gray, fugind în pustietate. Nebunie. Pe de altă parte, de ce nu? Era singurul lui colac de salvare şi avea de gând să se prindă de el şi să se ţină strâns. A doua zi era duminică, deci era liber. Avea să plece cât mai devreme cu putinţă. Avea să ia în grabă micul dejun, probabil ultima masă civilizată din viaţa lui, la ora şase, când se deschidea sala de mese, şi apoi avea să pornească la drum imediat. Colegii lui de cameră aveau să doarmă, după cât whisky vor fi băut. El avea să părăsească baza pe furiş... Gardul! Spera că informaţiile lui Spruce despre porţiunea vulnerabilă din spatele generatorului erau corecte. Apoi urma s-o întâlnească pe Lucy Gray şi să fugă cât mai repede şi cât mai departe. Dar, ia stai! Trebuia să se ducă la ea acasă? Cu tot Stolul acolo? Şi poate şi cu primarul? Sau ea voia să se întâlnească pe Pajişte? Se gândea la asta când numărul se sfârşi şi Lucy Gray se urcă din nou pe taburet, cu chitara. - Era cât pe ce să uit. Am promis că o să cânt ceva pentru unul dintre voi, spuse ea. Şi, din nou, ca din întâmplare, se bătu peste buzunar. Apoi începu cântecul la care lucra când el ajunsese pe nesimţite în spatele ei, pe Pajişte. Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit Unde-au spânzurat un om, ce alţi trei a căsăpit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit. Copacul cu spânzurătoarea. Vechiul ei loc de întâlnire cu Billy Taupe. Acolo îl chema acum pe el. Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit De-unde omul mort iubita să se-ascundă şi-a vestit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit. Coriolanus ar fi preferat altceva, nu locul de întâlnire cu fostul ei iubit, însă era fără îndoială mai sigur decât să se întâlnească la ea acasă. Cine avea să fie acolo într-o dimineaţă de duminică? Oricum, Billy Taupe nu mai reprezenta un motiv de îngrijorare. Lucy Gray trase din nou aer în piept. Probabil că scrisese o continuare... Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit Unele ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit. Ce voia să spună? Billy Taupe îi cerea ei să vină acolo ca să fie amândoi liberi? Sau ea îi spunea lui că seara vor fi liberi? Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul meu leit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit. Acum Coriolanus înţelese. Cel care vorbea era Billy Taupe, el cânta pentru Lucy Gray. Fusese de faţă la moartea lui Ario, auzise păsările repetându-i ultimele cuvinte, o implorase pe Lucy Gray să fugă cu el către libertate şi, când ea refuzase, îşi dorise mai degrabă so vadă spânzurată alături de el decât s-o lase să trăiască fără el. Coriolanus spera că ăsta e finalul cântecului lui Billy Taupe. De fapt, ce

altceva s-ar mai fi putut spune? Oricum, nu mai conta. Cântecul o fi fost al lui Billy Taupe, dar Lucy Gray i-l cânta lui, lui Coriolanus. Zăpada cade întotdeauna deasupra. Stolul mai interpretă câteva melodii, apoi Lucy Gray spuse: - Ei, după cum obişnuia tata să zică, trebuie să mergi la culcare odată cu păsările dacă vrei să te trezeşti în zori. Vă mulţumim că neaţi chemat aici în seara asta. Şi ce-aţi zice de încă o rundă de whisky în sănătatea comandantului Hoffi Spectatorii beţi din sală strigară în cor, încă o dată, cu limbi împleticite, „la mulţi ani" pentru comandant. După o ultimă plecăciune, Stolul părăsi scena. Coriolanus aşteptă în spate, ca să-i ajute pe Bug şi pe Prăjină să se întoarcă în camera lor. înainte de a apuca să-şi dea seama ce se întâmplă, luminile se stinseră şi se urcară în pat pe întuneric. Camarazii lui adormiră aproape imediat, dar el rămase treaz, repetându-şi în gând planul de evadare. Nu era nevoie de mare lucru. De hainele pe care le purta, de vreo două suvenire în buzunare şi de foarte mult noroc. In zori se trezi, îşi puse o uniformă curată şi îşi îndesă în buzunare două schimburi de lenjerie intimă şi de ciorapi. Alese trei fotografii cu familia, discul de pudră al mamei sale şi busola tatălui său şi le ascunse printre hainele de pe el. In final, modelă din pernă şi pătură o formă cât mai asemănătoare cu silueta lui şi aranja deasupra cearşaful. In timp ce colegii lui sforăiau, aruncă o ultimă privire prin încăpere şi se întrebă dacă o să le simtă lipsa. Alături de câţiva soldaţi matinali, luă un mic dejun cu budincă de pâine, ceea ce i se păru un semn de bun augur pentru călătorie, fiindcă era preferata lui Lucy Gray. îşi dorea să-i poată duce şi ei, dar avea buzunarele atât de pline, încât stăteau să crape, iar în sala de mese nu existau şerveţele. îşi goli cana cu suc de mere, se şterse la gură cu dosul palmei, îşi puse tava la îndemâna spălătorilor de vase şi ieşi, hotărât să se îndrepte imediat spre generator. Când ajunse în lumina soarelui, îi tăiară calea doi oameni din gardă. Doi soldaţi înarmaţi, nu nişte recruţi. - Soldat Snow, spuse unul, eşti chemat în biroul comandantului. O răbufnire de adrenalină îi străbătu trupul. Sângele îi zvâcni în tâmple. Aşa ceva nu putea să se întâmple. Nu puteau veni să-l aresteze tocmai când ajunsese la doi paşi de libertate. De o nouă viaţă alături de Lucy Gray. Aruncă o privire spre generator, care se afla la vreo sută de metri de sala de mese. în ciuda antrenamentului său recent, tot n-ar fi reuşit să fugă. Niciodată. Nu-mi mai trebuie decât cinci minute, imploră el universul. Mi-ar ajunge chiar şi două. Universul îl ignoră. Flancat de gărzi, îşi îndreptă spatele şi o porni către biroul comandantului, pregătit să-şi privească în faţă osânda. Când intră, comandantul Hoff se ridică de la masa lui de lucru, luă poziţie de drepţi şi îl salută. - Soldat Snow, spuse el, vreau să fiu primul care te felicită. Mâine pleci la şcoala de ofiţeri. Coriolanus încremeni, năucit, în timp ce soldaţii din gardă îl băteau pe spate, râzând. - Eu... eu... - Eşti cel mai tânăr dintre toţi cei care au luat vreodată testul, zise comandantul radios. în mod obişnuit, te-am fi pregătit aici, dar punctajul tău te recomandă pentru un program de elită, din Districtul 2. O să ne pară rău să te vedem părăsindu-ne. Oh, cât îşi dorea să fi putut să plece! în Districtul 2, care nu era prea departe de casa lui din Capitoliu. La şcoala de ofiţeri, la o şcoală de ofiţeri de elită, unde ar fi putut să se distingă şi să găsească o cale către o viaţă care să merite trăită. Ca traiectorie către putere, s-ar fi putut dovedi chiar mai bună decât cea oferită de universitate. Dar acolo, undeva, continua să existe o armă a crimei cu numele lui pe ea. ADN-ul lui avea să-l condamne, exact aşa cum o făcuse cel de pe batistă. Era trist, chiar tragic că, rămânând printre Apărătorii Păcii, îl pândea un pericol prea mare. Cu durere în suflet, se prefăcu că totul e în ordine. - La ce oră plec? întrebă. - Mâine-dimineaţă, devreme, va decola o aeronavă, cu tine la bord. Cred că azi eşti liber. Foloseşte timpul ca să-ţi foci bagajele şi ca să-ţi iei rămas-bun. Comandantul îi strânse mâna pentru a doua oară în două zile. - Ne aşteptăm la lucruri mari de la tine. Coriolanus îi mulţumi şi ieşi din birou, apoi se opri, cântărindu-şi opţiunile. Dar era zadarnic. N-avea de ales. Urându-se pe sine însuşi şi, mai ales, urându-l pe Sejanus, se îndreptă spre clădirea care adăpostea generatorul, aproape fără să se mai sinchisească dacă e prins sau nu. Ce amară dezamăgire, o a doua şansă la un viitor strălucit îi era irevocabil smulsă! Ca să-şi recapete concentrarea, trebui să- şi readucă aminte de frânghie, de spânzurătoare şi de gaiţele-limbute imitându-i ultimele cuvinte. Se afla pe punctul de a dezerta din rândurile Apărătorilor Păcii; era cazul să-şi vină în fire. Odată ajuns lângă clădire, aruncă o privire peste umăr, dar baza era încă adormită, aşa că se strecură în spate fără martori. Studie gardul şi, la început, nu observă nicio deschidere. îşi trecu degetele printre ochiurile plasei şi o zgâlţâi, frustrat. Cum era de aşteptat, se desprinse de unul dintre stâlpii de susţinere, creând un gol prin care se putea strecura. După ce se văzu afără, prudenţa lui înnăscută reîncepu să se manifeste. Ocoli partea din spate a bazei şi intră în zona împădurită, îndreptându-se spre drumul către spânzurătoare. După ce ieşi dintre copaci, se ghidă pur şi simplu după urma lăsată de camionul cu care mersese în alte dăţi până acolo; înaintă cu paşi vioi, dar nu foarte iuţi, ca să nu atragă atenţia. Oricum, erau extrem de puţine şanse să-l vadă cineva într-o zi fierbinte de duminică, atât de curând după răsăritul soarelui. Cei mai mulţi mineri şi Apărători ai Păcii aveau să se trezească abia peste câteva ore. După câţiva kilometri, ajunse pe câmpul deprimant şi o rupse Ia fugă spre spânzurătoare, dornic să se ascundă în pădurea de dincolo de ea. Lucy Gray nu se zărea nicăieri şi, în timp ce se strecura pe sub crengi, Coriolanus se întrebă dacă nu cumva îi interpretase greşit mesajul şi ar fi trebuit să se ducă în Filon. Apoi observă ceva portocaliu şi, îndreptându-se către acea pată de culoare, ajunse într-un luminiş. Ea era acolo, descărca un teanc de pachete dintr-un căruţ mic, cu eşarfa lui înfăşurată fermecător în jurul capului. Fugi către el şi îl îmbrăţişă, iar el răspunse îmbrăţişării, deşi se simţea prea încins de soare pentru asta. Sărutul care urmă îl aduse într-o dispoziţie mai bună. întinse mâna spre eşarfa portocalie din părul ei. - E prea strălucitoare pentru nişte fugari. Ea zâmbi. - Ei, n-am vrut să mă pierzi. încă eşti hotărât să pleci? - N-am încotro. Tu eşti tot ce contează pentru mine, se grăbi Coriolanus să adauge, gândindu-se că primele cuvinte sunaseră a îndoială. - Şi tu pentru mine. Stând aici şi aşteptându-te, mi-am dat seama că n-aş fi avut niciodată destul curaj să plec fără tine, recunoscu ea. Nu e vorba doar de cât de greu o să fie. E prea multă singurătate. Poate aş fi rezistat câteva zile, dar pe urmă m-aş fi întors la Stol. - Ştiu. Eu nici măcar nu m-am gândit să fug până n-ai spus tu asta. E atât de... intimidant. îşi trecu mâna peste pachetele ei. - îmi pare rău, eu n-am putut risca să aduc nimic. - Nici nu m-am gândit că ai putea. Eu am adunat toate astea şi am dat şi o raită prin cămara noastră. E în ordine. I-am lăsat Stolului restul banilor. Se vor descurca foarte bine, adăugă, parcă vrând să se convingă pe sine. Săltă un pachet ca să-l atârne de umăr. Coriolanus adună o parte din provizii. - Ce vor face? Cei din formaţie. Fără tine. - Oh, vor făce faţă. Toţi sunt în stare să cânte o melodie, iar peste câţiva ani Maude Ivory m-ar fi înlocuit oricum, ca solistă principală, răspunse Lucy Gray. în plus, după cum se ţin belelele scai de mine, s-ar putea să nu mai fiu bine-venită în Districtul 12. Aseară, comandantul mi-a spus să nu mai cânt niciodată „Copacul spânzuratului". E prea sumbru, a zis. Şi mai ales prea rebel. I-am promis că n-o să-l mai audă niciodată de pe buzele mele. - E un cântec straniu, îşi dădu Coriolanus cu părerea. Ea râse. - Ei bine, lui Maude Ivory îi place. Spune că are o autoritate înnăscută. - Ca vocea mea. Când am cântat imnul în Capitoliu, îşi aminti Coriolanus. - Exact, zise Lucy Gray. Eşti gata? împărţiseră toate bagajele între ei. El avu nevoie de câteva clipe ca să-şi dea seama ce lipseşte. - Chitara ta. N-o iei? - I-o las lui Maude Ivory. Chitara şi rochia mamei. Ridică din umeri, ca să dea impresia că n-are importanţă. - De ce-aş avea nevoie de ele? Tam Amber crede că în Nord mai sunt oameni, însă eu nu sunt convinsă. Cred că o să fim doar noi doi. în clipa aceea, Coriolanus înţelese că nu e singurul care-şi lasă visele în urmă.

Acolo ne vom iăuri vise noi, îi promise, cu mai multă convingere decât simţea. Scoase busola tatălui său, o privi şi arătă cu degetul.

-

Nordul e în partea aia. Mă gândeam să mergem mai întâi la lac. E oricum la nord faţă de noi. Aş vrea să-l mai văd o dată, spuse ea. Planul părea la fel de bun ca oricare altul, aşa că el nu obiectă. Aveau să rătăcească în curând prin sălbăticie, pentru a nu se mai întoarce niciodată. De ce să nu-i facă pe plac? îndesă la locul lui un capăt de eşarfe care se desprinsese. - Spre lac mergem. Lucy Gray aruncă o privire înapoi, către oraş, deşi într-acolo Coriolanus nu vedea decât spânzurătoarea. Adio, District 12! Adio, copac al spânzuratului şi Jocuri ale Foamei şi primarule Lipp! Ceva o să m-omoare într-o zi, dar n-o să fii

-

tu acela. Se întoarse cu spatele şi se adânci în pădure. - Nu există prea multe de care să-ţi fie dor, încuviinţă Coriolanus. - O să-mi fie dor de muzică şi de frumoasele mele păsări, spuse Lucy Gray, cu o uşoară ezitare. Dar sper că într-o zi mă vor putea urma. - Ştii de cine n-o să-mi fie dor mie? De oameni, afirmă Coriolanus. Cu excepţia câtorva. Dacă te gândeşti bine, nu există nimic mai îngrozitor decât ei. - Oamenii nu sunt, de fapt, chiar atât de răi, îl contrazise ea. Rău e ce le fece lumea. Ca nouă, în arenă. Dacă am fi fost lăsaţi în pace, nu ne-am fi gândit niciodată să ne purtăm aşa cum ne-am purtat. - Nu ştiu. Eu am omorât-o pe Mayfăir şi nu se vedea nicio arenă. - Dar ai fecut-o ca să mă salvezi pe mine, replică ea şi căzu pe gânduri. Cred că în toate fiinţele omeneşti există o bunătate înnăscută. Ştii când treci hotarul către rău şi cea mai mare provocare a vieţii tale e să încerci să rămâi de partea corectă a acelui hotar. - Uneori trebuie să iei hotărâri dificile. El o făcuse toată vara. - Ştiu. Fireşte, şi eu am luat. Sunt o învingătoare, spuse ea cu tristeţe. Ar fi frumos dacă, în noua mea viaţă, n-aş mai fi nevoită să ucid pe nimeni. - Aici sunt în tabăra ta. Trei par îndeajuns pentru o viaţă întreagă. Şi în mod cert sunt îndeajuns pentru o singură vară. Un urlet sălbatic se auzi în apropiere, aducându-i aminte că nu are nicio armă. - O să-mi fac un baston. Vrei şi tu unul? Ea se opri. - Sigur că da, poate avea mai multe întrebuinţări. Găsiră două ramuri groase şi ea le ţinu, în timp de el le curăţă de crenguţe. - Cine e al treilea? -Ce? Ea îl privea ciudat. Mâna lui alunecă şi o fărâmă din coaja crengii îi intră sub unghie. -Au! Lucy Gray îi ignoră rana. - Al treilea om pe care l-ai ucis. Ai spus că ai omorât trei în vara asta. Coriolanus prinse capătul aşchiei între dinţi şi încercă s-o smulgă, câştigând astfel puţin timp. Cine, într-adevăr? Răspunsul era Sejanus, dar nu putea să recunoască. - Poţi să-mi scoţi asta? întinse mâna, mişcând degetul vătămat, cu speranţa că astfel o să-i abată atenţia. - Să văd. Lucy Gray examină aşchia. -Aşadar, Bobbin, Mayfair... cine e al treilea? Mintea Iui alerga în căutarea unei explicaţii plauzibile. Ar fi putut fi implicat într-un accident? în moartea cuiva în timpul instrucţiei? Curăţase o armă pe care o declanşase din greşeală? Se gândi că e mai bine să răspundă în glumă. - Eu însumi. Mi-am ucis fostul eu ca să pot veni cu tine. Ea îi smulse aşchia. - Uite-o. Ei, sper că fostul tău eu n-o să-l bântuie pe cel nou. Avem deja destule stafii între noi. Momentul trecu, dar ucise conversaţia. Niciunul dintre ei nu mai scoase niciun cuvânt până la jumătatea drumului, când se opriră să- şi tragă sufletul. Lucy Gray deşurubă dopul bidonului de plastic şi i-l întinse. - Oare ţi-au descoperit deja lipsa? - Probabil că n-o să se întâmple înainte de cină. Dar lipsa ta? întrebă Coriolanus, sorbind prelung din bidon. - Când am plecat, nu se trezise decât Tam Amber. I-am spus că mă duc să mă interesez de o capră. Am discutat că n-ar strica să avem o turmă. Să vindem lapte, ca un al doilea mijloc de-a câştiga bani, explică ea. Probabil abia peste câteva ore vor începe să mă caute. S-ar putea să se înnopteze până se vor gândi să se ducă la copacul cu spânzurătoarea, unde vor găsi căruţul. Vor pune lucrurile cap la cap. El îi întinse bidonul. - Vor încerca să-ţi dea de urmă? - Poate. Dar noi vom fi deja departe. Lucy Gray luă o înghiţitură şi se şterse la gură cu dosul mâinii. - Pe tine te vor hăitui? Coriolanus se îndoia că Apărătorii Păcii se vor îngrijora prea curând. De ce-ar fi dezertat, când îl aştepta şcoala de ofiţeri de elită? Dacă îi observa cineva lipsa, probabil avea să-şi închipuie că a ieşit în oraş, împreună cu un alt Apărător al Păcii. în afara cazului în care găseau arma, fireşte. Dar nu voia să-i spună lui Lucy Gray toată povestea cu şcoala câtă vreme rana era încă proaspătă. - N-am idee. Chiar dacă vor înţelege că am plecat, nu vor şti unde să mă caute. îşi continuară drumul către Iac, fiecare pierdut în gândurile sale. Lui Coriolanus totul i se părea ireal, parcă ar fi făcut o excursie de plăcere, precum cea din urmă cu două duminici. Parcă ar fi mers la picnic şi ar fi trebuit să se asigure că se întoarce la timp pentru sandviciurile de la cină, înainte de a se da stingerea. Dar nu era aşa. După ce ajungeau la lac, aveau să-şi continue drumul prin ţinuturile sălbatice, către o viaţă irosită cu satisfacerea nevoilor de bază. Cum aveau să mănânce? Unde aveau să locuiască? Şi ce altceva puteau fiice cu ei înşişi după ce izbuteau să-şi găsească mâncare şi adăpost? Ea, fără muzică. El, fără şcoală, fără militărie, fără nimic. Aveau să devină o familie? Părea o existenţă prea deprimantă ca să condamni un copil să trăiască astfel. Orice copil, şi cu atât mai puţin pe al lui. La ce să aspiri, odată ce bogăţia, celebritatea şi puterea fuseseră eliminate? Să ai drept scop supravieţuirea şi nimic mai mult? Preocupat de toate aceste întrebări, i se păru că a doua parte a drumului s-a încheiat foarte repede. îşi lăsară bagajele jos, pe mal, şi Lucy Gray se duse imediat să caute crengi pentru a meşteri nişte undiţe. - Nu ştim ce ne-aşteaptă de-aici înainte, aşa că e bine să mâncăm acum pe săturate, spuse ea. îi arătă cum să prindă firul gros şi cârligul de băţ. Răscolitul cu degetele după viermi prin mâlul rece îl dezgustă şi se întrebă dacă va face asta zi de zi. Probabil că da, dacă aveau să fie destul de flămânzi. Puseră momeala în cârlige şi se aşezară tăcuţi pe mal, înconjuraţi de ciripitul păsărilor, aşteptând ca peştele să muşte. Lucy Gray prinse doi. El nu prinse nimic. Nori negri şi grei umplură cerul, aducându-i uşurare după ce stătuse în bătaia soarelui, dar şi adăugându-se grijilor care-l apăsau. Asta devenise viaţa lui. Săpa după viermi şi era la discreţia vremii. A stihiilor. Ca un animal. Ştia că iar fi venit mai uşor dacă n-ar fi fost o persoană excepţională. Avea tot ce era mai bun şi mai strălucit din ce-ţi poate oferi apartenenţa la specia umană. Cel mai tânăr candidat care trecuse testul de admitere la şcoala de ofiţeri. Dacă ar fi fost inutil şi prost, pierderea accesului la civilizaţie nu l-ar fi golit astfel pe dinăuntru. Şi-ar fi acceptat calm soarta. Stropi de ploaie, grei şi reci, prinseră să-l izbească brusc, lăsându-i pete ude pe uniformă. - Pe ploaia asta nu putem frige peştii, spuse Lucy Gray. Mai bine mergem înăuntru. Acolo e o sobă pe care-o putem folosi. Nu putea vorbi decât despre singura casă de pe mal care încă avea acoperiş. Probabil ultimul lui acoperiş, până când îşi construia singur unul. Şi cum se construia un acoperiş? Nu fusese una dintre întrebările de la testul de admitere la şcoala de ofiţeri. După ce ea curăţă în grabă peştii şi îi înfăşură în frunze, îşi adunară repede pachetele şi, prin ploaia care îi biciuia, alergară spre casă. Dacă n-ar fi fost vorba de viaţa lui adevărată, ar fi fost amuzant. O aventură de câteva ore, alături de o fată încântătoare şi cu un viitor satisfăcător ce-l aştepta altundeva. Uşa era blocată, dar Lucy Gray o deschise, izbind-o cu şoldul. Dădură buzna înăuntru, scăpând de ploaie, şi îşi lăsară lucrurile să cadă pe podea. Nu exista decât o singură cameră, cu pereţii, podeaua şi plafonul de beton. Nimic nu sugera existenţa curentului electric, dar lumina pătrundea prin cele patru ferestre din cei patru pereţi şi prin singura uşă. Ochii îi căzură asupra sobei, plină de cenuşă, dar cu lemne uscate stivuite alături. Măcar aveau cu ce face focul.

Lucy Gray se apropie de sobă, puse peştele pe vatra mică, de beton, şi începu să aranjeze straturi de lemne şi crenguţe pe un grătar vechi, de metal. - Păstrăm lemne aici, ca să fie mereu câteva uscate. Coriolanus se întrebă dacă n-ar fi fost posibil să rămână acolo, în căsuţa aia solidă, cu o mulţime de lemne în jur şi lângă lacul din care puteai pescui. Dar nu, era prea periculos să te stabileşti atât de aproape de Districtul 12. Dacă Stolul cunoştea locul, cu siguranţă mai ştiau şi alţii de el. Trebuia să-şi refuze până şi acel ultim adăpost care îi oferea protecţie. Oare avea să sfârşească într-o peşteră? Se gândi la frumosul apartament de lux la familiei Snow, cu podelele sale de marmură şi cu candelabrele de cristal. Casa lui. Casa care îi aparţinea de drept. O rafală de vânt suflă înăuntru un val de ploaie, împestriţându-i pantalonii cu stropi reci ca gheaţa. împinse uşa, închizând-o în spatele lui, şi încremeni. Cât stătuse deschisă, uşa ascunsese ceva. Un sac lung, din pânză groasă, din care ieşea ţeava unei puşti de vânătoare. Nu putea fi real. Cu răsuflarea tăiată, împunse sacul cu bocancul, deschizându-l şi scoţând la iveală arma de vânătoare şi puşca de Apărător al Păcii. II deschise ceva mai mult şi recunoscu şi aruncătorul de grenade. Erau, fără nicio îndoială, armele vândute la negru şi cumpărate de Sejanus în magazie. Iar printre ele se aflau armele crimelor. Lucy Gray aprinse focul. -

Am adus o cutie veche, de metal, cu gândul că poate cărăm în ea tăciuni aprinşi. N-am prea multe chibrituri şi e greu să faci focul cu cremenea.

Ihî! încuviinţă Coriolanus. Bună idee! Cum ajunseseră armele acolo? De fâpt, chiar avea logică. Era posibil ca Billy Taupe să-l fi adus pe Spruce la lac sau poate că Spruce pur şi simplu ştia de existenţa lacului. Rebelilor le-ar fi putut fi de folos în război, ca ascunzătoare. Iar Spruce fusese destul de deştept ca să-şi dea seama că nu poate risca să ascundă dovezile în Districtul 12. - Ce-ai găsit acolo? Lucy Gray veni lângă el, se aplecă şi trase sacul de pe arme. - Oh! Sunt cele pe care le aveau în hambar? - Mă gândesc că numai alea pot să fie, răspunse el. N-ar trebui să luăm puşdle cu noi? Ea se dădu înapoi, se ridică în picioare şi privi gânditoare armele, vreme îndelungată. - Mai bine nu. N-am încredere în ele. Totuşi, ăsta ne-ar putea fi de folos. Scoase un cuţit lung şi răsuci lama în mână. - Cred că o să mă duc să sap după nişte katniss, dacă tot am aprins focul. E un petic de pământ plin cu aşa ceva lângă lac. - Credeam că încă nu s-au copt, spuse el. - Două săptămâni pot însemna foarte mult. - încă mai plouă. O să te uzi leoarcă. Lucy Gray râse. - Nu sunt de zahăr. De fapt, Coriolanus era încântat că poate rămâne singur un minut, să se gândească nestingherit. După plecarea ei, săltă fundul sacului şi armele alunecară pe podea. îngenunche lângă morman, alese puşca de Apărător al Păcii cu care o ucisese pe Mayfair şi o strânse la piept. Iat-o. Arma crimei. Nu într-un laborator de criminalistică din Capitoliu, ci acolo, în mâinile lui, în mijlocul unui ţinut sălbatic, unde nu reprezenta câtuşi de puţin o ameninţare. Nu trebuia decât s-o distrugă şi era scăpat de ştreang. Liber să se întoarcă la bază. Liber să plece în Districtul 2. Liber să se alăture iar, fără nicio teamă, rasei umane. Din ochi îi izvorâră lacrimi de uşurare şi începu să râdă cu cea mai pură voioşie. Cum trebuia să scape de ea? S-o pună pe un foc aprins afară? S-o dezmembreze şi să-i împrăştie piesele în cele patru vânturi? S-o arunce în lac? Arma odată dispărută, nu mai exista nimic care să facă legătura între el şi crime. Absolut nimic. Ba nu, stai. Mai rămânea ceva. Lucy Gray. Ei, nu conta. Ea n-avea să spună nimic niciodată. Fireşte, n-avea să se bucure că el şi-a schimbat planurile. Că se întoarce printre Apărătorii Păcii şi pleacă în Districtul 2 în zorii zilei următoare, ceea ce însemna, în primul rând, că o lasă pe ea în voia sorţii. însă n- avea să-l dea de gol niciodată. Nu era genul ei şi ar fi însemnat să-şi recunoască amestecul în cele întâmplate. Asta i-ar fi putut aduce moartea şi, după cum o dovediseră Jocurile Foamei, Lucy Gray ştia să se protejeze cu un talent extraordinar. în plus, îl iubea. O mărturisise în cântec, cu o seară înainte. Mai mult decât atât, avea încredere în el. Deşi, dacă o părăsea în pădure, lăsând-o să se descurce de una singură, ea avea să considere că i-a înşelat încrederea. Trebuia să-i dea vestea în cel mai potrivit mod cu putinţă. Şi care era acela? Te iubesc din toată fiinţa mea, dar şcoala de ofiţeri mi-e mult mai dragă? N-avea să iasă bine deloc. Şi chiar o iubea! O iubea cu adevărat! Numai că, după primele ore ale noii lui vieţi în sălbăticie, descoperise că e un stil de viaţă pe care îl detestă. Căldura, viermii şi păsările ciripind fără încetare... Fără îndoială, ea avea nevoie de prea mult timp pentru cartofii ăia. Coriolanus se uită pe fereastră. Ploaia se domolise, transformată în picături răzleţe. Lucy Gray nu voise să plece neînsoţită. S-ar fi simţit prea singură. Cântecul ei spunea că are nevoie de el, că-l iubeşte, că-i acordă încredere. Oare l-ar fi iertat? Chiar dacă o părăsea? Billy Taupe o înşelase şi îşi găsise în final moartea. îi răsuna în urechi vocea lui... Mi se face greaţă când văd cum îi amăgeşti pe copii. Sărmana Lucy Gray! Sărmana mieluşea! ...şi o vedea pe ea înfigându-şi dinţii în mâna lui Billy Taupe. îşi aminti cu cât calm ucisese ea în arenă. Mai întâi pe mica şi plăpânda Wovey; dacă văzuse vreodată o mişcare făcută cu sânge-rece, aceea fusese. Şi cât de calculat îl omorâse pe Treech, de fapt momindu-l s-o atace, ca să se poată ea folosi de şarpele din buzunar. Şi pretinsese că Reaper se molipsise de rabie, că-l ucisese din milă, dar cine putea şu? Nu, Lucy Gray nu era o mieluşea. Nu era de zahăr. Era o învingătoare. Verifică dacă puşca de Apărător al Păcii e încărcată, apoi deschise larg uşa. Ea nu se vedea nicăieri. Coriolanus se îndreptă spre lac, încercând să-şi amintească unde săpase Clerk Carmine înainte de a veni la ei cu plantele alea numite katniss. N-avea importanţă. Zona mâloasă din jurul lacului era pusde şi malul intact. - Lucy Gray? Singurul răspuns veni de la gaiţa-zeflemitoare singuratică de pe o creangă din apropiere; se strădui să imite vocea lui, dar nu reuşi, fiindcă nu sunase prea muzical. - Lasă-te păgubaşă! bombăni el către pasăre. Nu eşti gaiţă-limbută. Lucy Gray se ascundea de el, negreşit. Dar de ce? Răspunsul nu putea fi decât unul. Fiindcă dedusese totul. Absolut totul. Că distrugerea armelor o să şteargă orice dovadă palpabilă a legăturii dintre el şi crime. Că el nu mai vrea să fugă. Că ea a rămas singura martoră a vinovăţiei lui. însă se acoperiseră mereu unul pe altul, ce motiv avea ea să bănuiască dintr-odată că el intenţionează să-i facă vreun rău? Când, cu numai o zi înainte, el fusese pur ca zăpada adusă de vânt* Sejanus. Probabil işi dăduse seama că Sejanus e al treilea om ucis de el. Nu era nevoie să afle de isprava lui cu gaiţa-limbută, ştia că el a fost confidentul lui Sejanus, că Sejanus a fost rebel şi că el e un apărător al Capitoliului. Totuşi, să creadă că vrea s-o omoare pe ea? Coriolanus se uită la puşca încărcată din mâinile sale. Poate-ar fi trebuit s-o lase în adăpost. Nu inspira încredere umblând înarmat în căutarea lui Lucy Gray. Ca şi cum ar fi vânat-o. Dar n-avea de gând s-o ucidă, ci doar să stea de vorbă cu ea şi să se convingă că înţelege exact cum stau lucrurile. Lasă arma jos! îşi spuse, dar mâinile lui refuzară să coopereze. Ea n-are decât un cuţit. Un cuţit mare. Nu reuşi decât să-şi atârne puşca pe umăr. - Lucy Gray? E totul bine? Mă sperii! Unde eşti? Ea n-ar fi trebuit să spună decât: „înţeleg, o să plec singură, aşa cum am plănuit de la bun început." însă chiar în acea dimineaţă mărturisise că nu se simte în stare să reuşească de una singură, că s-ar întoarce la Stol după câteva zile. Ştia că el n-o s-o creadă. - Lucy Gray, te rog, nu vreau decât să stăm de vorbă! strigă Coriolanus. Care era planul ei? Să se ascundă până se plictisea el şi se întorcea la bază? Şi să se strecoare şi ea înapoi, acasă, după lăsarea serii? Asta nu-i era lui de niciun folos. Chiar şi cu arma crimei dispărută, Lucy Gray putea să reprezinte un pericol. Dacă se întorcea în Districtul 12 şi primarul reuşea până la urmă să obţină arestarea ei? Dacă o interogau şi chiar o torturau? Povestea ar fi ieşit la lumină. Ea nu omorâse pe nimeni. El o făcuse. Cuvântul lui contra cuvântului ei. Chiar dacă n-ar fi crezut-o, reputaţia lui tot ar fi fost distrusă. Povestea lor de dragoste ar fi fost dezvăluită, s-ar fi aflat, cu lux de amănunte, şi că trişase la Jocurile Foamei. Decanul Highbottom ar fi fost chemat ca martor. Nu putea să rişte. Tot nici urmă de ea. Nu-i lăsa de ales, trebuia să o caute în pădure. Ploaia se oprise, lăsând aerul umed şi pământul noroios. Se întoarse lângă casă şi cercetă terenul din jur până ce găsi un şir de urme uşoare, lăsate de pantofii ei; merse de-a lungul lui până la tufişurile de la marginea pădurii şi pătrunse hotărât şi fără zgomot printre copacii care picurau de apă. Ciripitul păsărilor îi umplea urechile şi cerul înnorat îi îngreuna vederea. Tufişurile ascundeau semnele paşilor, însă Coriolanus ştia, cumva, că se află pe drumul cel bun. Adrenalina îi ascuţea simţurile şi observa ici o creangă frântă, colo urma unui pas târşâit pe muşchi. Se simţea un pic vinovat fiindcă o înspăimânta astfel pe Lucy Gray. Ce făcea ea, tremura în tufişuri, străduindu-se să-şi înăbuşe suspinele? Probabil că gândul la viaţa fără el îi frângea inima. Un petic portocaliu îi atrase privirea şi zâmbi. Nu vreau să mă pierzi, spusese ea.

Şi nu o pierduse. Se strecură printre crengi şi ajunse într-un luminiş mic, acoperit de coroanele copacilor din jur. Eşarfă portocalie zăcea pe nişte tufe de măceş, după toate aparenţele desfăcută de vânt şi agăţată de un ciot în timpul fugii. Oh, bine. îi confirma că e pe urmele ei. Se duse s-o recupereze - poate că, în definitiv, avea s-o păstreze -, când un foşnet uşor de frunze îl făcu să se oprească. Văzu şarpele exact în clipa când îl atacă, descolăcindu-se ca un arc şi înfigându-şi dinţii în braţul întins către eşarfă. Coriolanus ţipă de durere. -Aa! Şarpele îi dădu imediat drumul şi se târî în tufiş până să apuce Coriolanus să se uite bine la el. îl cuprinse panica la vederea semnului arcuit şi roşu lăsat de muşcătură pe antebraţul lui. Era îngrozit şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Lucy Gray încercase să-l omoare! Nu era o coincidenţă. Eşarfe atârnată. Şarpele veninos. Maude Ivory spusese că ea ştie întotdeauna unde să-i găsească. Fusese o capcană şi el intrase drept în ea! Sărmana mieluşea, într-adevăr! începea să-l compătimească pe Billy Taupe. Coriolanus nu cunoştea nimic despre alţi şerpi în afară de cei curcubeu, din arenă. Cu tălpile bine proptite pe pământ şi cu inima bătându-i nebuneşte, se aştepta să moară imediat, dar, cu toate că rana îl durea, era încă în picioare. Nu ştia cât mai are de trăit, însă, fiindcă el era mai presus de orice un Snow, ea avea să plătească. Ar fi trebuit să-şi lege braţul cu un garou? Să sugă veninul? încă nu învăţaseră tehnici de supravieţuire. Temându-se că tratamentele lui de prim ajutor n-ar fi reuşit decât să-i împrăştie veninul mai repede în corp, îşi trase mâneca în josul braţului, îşi luă puşca de pe umăr şi plecă după Lucy Gray. Dacă s-ar fi simţit mai bine, ar fi râs ironic de rapiditatea cu care se deteriorase relaţia lor până la transformarea într-o ediţie privată a Jocurilor Foamei. Nu mai era atât de simplu s-o urmărească şi îşi dădu seama că indiciile de mai înainte fuseseră lăsate special ca să-l conducă la şarpe. Dar Lucy Gray nu putea fi prea departe. Probabil voia să ştie dacă 1-a omorât creatura sau e nevoie de un alt plan de atac. Poate spera că o să leşine, ca ea să-i poată tăia gâtul cu cuţitul ăla lung. încercă să-şi domolească gâfâitul şi pătrunse mai adânc în pădure, îndepărtând delicat crengile cu ţeava puştii, dar era imposibil să-şi dea seama unde e ea. Gândeţte-te! îşi spuse. Unde ar fi preferat să se ducă? Răspunsul îl lovi ca o avalanşă de cărămizi. Nu putea fi dornică să se lupte cu el, înarmat cu o puşcă, când ea n-avea decât un cuţit. Avea să se întoarcă la casa de lângă lac, să ia la rândul ei o puşcă. Poate îl ocolise şi se îndrepta chiar atunci într-acolo. Privi şi ascultă cu atenţie. Da! I se păru că, în dreapta lui, aude pe cineva în mişcare, retrăgându-se către lac. O luă la fugă într-acolo, apoi se opri brusc. Zgomotul îl trădase şi ea o luase cu siguranţă la fugă printre tufişuri, înţelegând ce înţelesese şi el şi nemaisinchisindu-se dacă e auzită sau nu. Estimă că se află la vreo zece metri distanţă, ridică puşca la umăr şi trimise o rafală de gloanţe în direcţia ei. Un stol de păsări se înălţă în aer cârâind zgomotos, apoi se auzi un ţipăt slab. Te-am nimerii, se gândi el. Se repezi prin pădure către ea, ignorând crengile şi spinii care i se agăţau de haine şi îi zgâriau faţa, până ce ajunse în locul unde presupusese că se află Lucy Gray. Dar nici urmă de ea acolo. Nu conta. Trebuia să se mişte din nou şi, odată ce se mişca, el avea s-o găsească. - Lucy Gray, spuse cu vocea lui obişnuită. Nu e prea târziu să lămurim lucrurile. Ba era, fireşte, dar Coriolanus nu-i datora ei nimic. Cu siguranţă nu adevărul. - Lucy Gray, nu vrei să vorbeşti cu mine? Vocea ei îl surprinse, înălţându-se dulce în aer, pe neaşteptate. Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul meu leit. Mai ciudat decât ce fost-a N-o să pară, negreşit, Că noi doi, în miez ele noapte, în copac ne-am regăsit. Da, înţeleg, îşi spuse. Ştii despre Sejanus. Colier dintr-o frânghie şi tot restul. Făcu un pas către ea, dar tocmai atunci o gaiţă-zeflemitoare repetă cântecul. Apoi o a doua. Şi o a treia. Melodia dădu viaţă pădurii când alte zece li se alăturară. Coriolanus se repezi printre copaci şi trase în direcţia din care venise glasul fetei. O nimerise? N-ar fi putut spune, fiindcă păsările îi umpleau urechile cu cântecul lor, dezorientându-l. în faţa ochilor îi dansau mici pete negre şi braţul începea săi zvâcnească. - Lucy Gray! urlă, frustrat. Fată inteligentă, prefăcută, letală. Ştiuse că gaiţele-zeflemitoare o vor acoperi. îşi ridică arma şi mitralie copacii, încercând să le nimicească. Multe se înălţară, în fâlfâit de aripi, însă cântecul se răspândise, însufleţind pădurea. - Lucy Gray! Lucy Gray! Furios, se răsuci într-o parte şi-n alta şi, într-un târziu, îşi trimise rafalele în cerc, rotindu-se iarăşi şi iarăşi, până ce rămase fară gloanţe. Se prăbuşi la pământ, ameţit şi îngreţoşat, în vreme ce pădurea exploda, cu toate păsările ţipând îngrozite şi cu gaiţelezeflemitoare continuând să repete, în stilul lor, „Copacul spânzuratului". Natura înnebunise. Genele se alteraseră. Haos. Trebuia să plece de acolo. Braţul începea să i se umfle. Trebuia să se întoarcă la bază. Se sili să se ridice în picioare şi, înaintând cu paşi apăsaţi, ajunse la lac. în casă nu se clintise nimic de când plecase el. Măcar o împiedicase pe Lucy Gray să vină înapoi. Folosindu-şi o pereche de ciorapi drept mănuşi, şterse puşca ucigaşă, îndesă toate armele înapoi, în sac, săltă sacul pe umăr şi alergă spre lac. Gândindu-se că e destul de greu ca să se scufunde fară să mai adauge în el şi pietre, se aruncă în lac şi duse sacul în apă adâncă. Acolo îl scufundă şi îl privi descriind o spirală în coborârea sa către întuneric. Braţul îi zvâcnea îngrijorător. Ajunse la mal înotând stângaci, în stilul câinilor, şi se întoarse în casă clătinându-se. Ce era de făcut cu proviziile? Să le arunce şi pe ele în lac? Inutil. Fie ea era moartă şi avea să le găsească Stolul, fie trăia şi, spera Coriolanus, avea să se folosească de ele ca să-şi continue fuga. Aruncă peştii să se mistuie în foc şi închise bine uşa după el. Ploaia reîncepu, torenţială, un adevărat potop. Se aştepta să şteargă orice indiciu al vizitei sale. Armele dispăruseră. Proviziile erau ale lui Lucy Gray. Nu-şi lăsa acolo decât urmele tălpilor, care îşi pierdeau conturul sub ochii lui. Norii păreau să i se infiltreze în creier. Se strădui să gândească. Du-te înapoi! Trebuie să te întorci la bază. Dar unde era baza? Scoase din buzunar busola tatălui său, uimit că, după scufundarea în lac, încă funcţiona. Crassus Snow era pe undeva, pe acolo, încă protejându-l. Coriolanus se agăţă de busolă ca de un colac salvator în toiul furtunii. Se împletici printre copaci, îngrozit şi singur, dar simţind alături prezenţa tatălui său. Crassus n-o fi avut o părere prea bună despre el, dar voia ca moştenirea lui să dăinuie şi poate că, în ziua aceea, Coriolanus îşi răscumpărase cumva greşelile. Nimic din toate astea nu conta dacă îl ucidea veninul. Se opri ca să vomite, dorinduşi să fi luat bidonul cu apă. îşi dădea seama vag că şi pe acela rămăsese ADN-ul lui, dar cui îi păsa? Nu era o armă a crimei. Dacă restul Stolului găsea cadavrul lui Lucy Gray, nimeni n-avea să raporteze. Nu doreau să atragă atenţia. Ar fi trezit bănuiala că au legături cu rebelii sau şi-ar fi dat în vileag ascunzătoarea. Dacă exista un cadavru. El nu putea fi sigur nici măcar că o nimerise. Reuşi să ajungă înapoi. Nu la copacul cu spânzurătoarea, ci în Districtul 12. Ieşind dintre copaci, se trezi într-un pâlc de cocioabe de mineri şi găsi cumva drumul. Tunetele cutremurau pământul şi fulgerele despicau cerul când intră în piaţa oraşului. Nu văzu nici ţipenie de om de acolo până la bază. Intră prin gaura din gard şi se duse drept la infirmerie, unde pretinse că, mergând către sala de sport, se oprise să-şi lege şireturile şi un şarpe apărut de niciunde îl muşcase. Doctoriţa dădu aprobator din cap. - Ploaia îi scoate afară. -Da? Coriolanus se temuse că povestea lui o să fie pusă la îndoială sau măcar primită cu scepticism.

Doctoriţa nu părea suspicioasă. - Te-ai uitat bine la şarpe? - Nu tocmai. Ploua, iar el se mişca foarte repede. O să mor? - Greu de crezut, chicoti doctoriţa. Nici măcar n-a fost veninos. Vezi urma dinţilor? N-au fost colţi. Totuşi, o să te doară câteva zile. - Sunteţi sigură? Am vomat şi n-am mai fost în stare să gândesc limpede, spuse el. - Ei, astea pot fi simptomele panicii, îi explică ea, apoi îi curăţă rana. Probabil o să-ţi rămână o cicatrice. Bun, se gândi Coriolanus. O să-mi reamintească să fiu mai prudent. Doctoriţa îi făcu câteva injecţii şi îi dădu o cutie cu pastile. - Treci pe-aici mâine, să vedem ce se întâmplă cu rana. - Mâine o să fiu mutat în Districtul 2, răspunse el. - Atunci du-te la infirmeria de-acolo, zise ea. Baftă, soldat! Coriolanus se întoarse în camera lui şi descoperi, şocat, că era abia jumătatea după-amiezii. Ca o consecinţă deopotrivă a beţiei şi a ploii, camarazii lui nici măcar nu se treziseră. Se duse în baie şi îşi goli buzunarele. Apa lacului preschimbase pudra cu miros de trandafiri a mamei lui într-o pastă scârboasă; o azvârli la gunoi. Fotografiile se lipiseră una de alta şi se rupseră când încercă să le dezlipească, aşa că aterizară lângă pudră. Numai busola supravieţuise excursiei. îşi scoase hainele şi îndepărtă toate urmele lăsate de apa lacului. Odată îmbrăcat, se apucă să-şi fâcă bagajul, punând busola în cutia lui cu obiecte personale şi cutia în fundul raniţei. Stătu puţin pe gânduri, apoi se duse la dulapul lui Sejanus şi luă şi cutia lui. După sosirea în Districtul 2, avea să i-o trimită familiei Plinth prin poştă, însoţită de o scurtă scrisoare de condoleanţe. Fiind considerat cel mai bun prieten al lui Sejanus, asta se cuvenea să fâcă. Şi cine putea şti? Poate că prăjiturile aveau să sosească în continuare. în dimineaţa următoare, după o despărţire înlăcrimată de colegii săi de cameră, se îmbarcă pe aeronava care pleca spre Districtul 2. Constată imediat o îmbunătăţire a lucrurilor. Scaunul capitonat. însoţitoarea de bord. Băuturile disponibile. Nu era lux, nu, nicidecum, dar nu semăna nici pe departe cu trenul recruţilor. Confortul îl linişti, aşa că îşi sprijini capul de geam, sperând că o să aibă parte de un pui de somn. Toată noaptea, cu ploaia răpăind pe acoperişul barăcii, se întrebase unde e Lucy Gray. Moartă în ploaie? încovrigată lângă foc, în casa de pe malul lacului? Dacă supravieţuise, abandonase cu siguranţă ideea de a se întoarce în Districtul 12. Adormi cu melodia Copacul spânzuratului în minte şi se trezi peste câteva ore, când aeronava atinse pământul. - Bun venit în Capitoliu! spuse însoţitoarea de bord. Ochii lui Coriolanus se deschiseră brusc. - Ce? Nu! Am ratat oprirea la care trebuia să cobor? Trebuie să mă prezint în Districtul 2. - Aeronava merge în Doi, dar avem ordin să te lăsăm aici, spuse însoţitoarea, uitându-se pe o listă. Mă tem că trebuie să cobori. Avem de respectat un orar. Coriolanus se trezi pe pista unui mic aeroport necunoscut. în dreptul lui opri o camionetă a Apărătorilor Păcii şi i se ordonă să urce în spate. Pe drum, hurducat şi nereuşind să obţină nicio informaţie de la şofer, simţi groaza infiltrându-se în toată fiinţa lui. Era vorba de o greşeală. Sau nu? Făcuseră cumva legătura între el şi crime? Poate că Lucy Gray se întorsese şi îl acuzase, iar acum trebuiau să-l interogheze? Dragaseră lacul şi scoseseră armele? Inima îi tresări uşor când intrară pe Calea Cărturarilor şi trecură pe lângă Academia tăcută şi încremenită în după-amiaza de vară. Acolo era un parc în care îşi pierdea uneori vremea după ore. Şi brutăria cu prăjituri pe care le adora. Cel puţin i se îngăduise să-şi vadă oraşul pentru ultima dată. Nostalgia se risipi când camioneta viră scurt şi Coriolanus îşi dădu seama că se îndreaptă spre Citadelă. înăuntru, gărzile îi făcură semn să intre în lift. - Ea te aşteaptă în laborator. Se agăţă de firava speranţă că „ea" înseamnă dr. Kay, nu dr. Gaul, dar, când ieşi din lift, vechea lui duşmancă îl chemă cu o fluturare de mână în partea opusă a laboratorului. Ce căuta el acolo? Avea să sfârşească într-una dintre cuştile lor? în timp ce se apropia de ea, o văzu aruncând un pui de şoarece viu într-un terariu cu şerpi aurii. - Aşadar, învingătorul se întoarce. Uite, ţine-i pe ăştia. Dr. Gaul îi îndesă în mâini un bol de metal în care mişunau rozătoare mici şi roz. Coriolanus îşi stăpâni un icnet. - Bună ziua, dr. Gaul! - Am primit scrisoarea ta, spuse ea. Şi gaiţa-limbută. Mare păcat de tânărul Plinth! Deşi, chiar este? Oricum, mi-a făcut plăcere să constat că în Doisprezece ţi-ai continuat studiile. Că ţi-ai lărgit viziunea asupra lumii. Coriolanus se simţi readus la vechea rutină a discuţiilor lor instructive, de parcă între timp nu s-ar fi întâmplat nimic. - Da, mi s-au deschis ochii. M-am gândit la toate conceptele despre care am discutat. Haos, control şi contract. H, apoi C şi iar C. - Te-ai gândit şi la Jocurile Foamei? se interesă ea. în ziua când ne-am cunoscut, Casca te-a întrebat care e scopul lor şi i-ai dat un răspuns standard. Pedepsirea districtelor. Acum ai spune altceva? Coriolanus îşi aminti ce discutase cu Sejanus în timp ce goleau raniţa lui. -

Aş dezvolta răspunsul. Nu reprezintă doar o pedeapsă a districtelor, fee parte din războiul etern. Fiecare ediţie, în sine, e o bătălie. Una pe care-o putem stăpâni, în loc să purtăm un război real, care ne-ar putea scăpa de sub control.

-

Hm! făcu dr. Gaul şi îndepărtă un şoarece de o gură larg căscată. Hei, tu, nu fi lacom!

-

Şi ne aduc aminte ce ne-am făcut unii altora şi ce ne-am putea fâce din nou, pentru că suntem cine suntem, continuă el.

-

Şi cine suntem, ţi-ai dat seama? întrebă ea.

-

Creaturi care au nevoie de Capitoliu ca să supravieţuiască, răspunse el şi nu se putu împiedica să adauge o remarcă sarcastică. Dar, ştiţi, sunt lipsite de sens. Jocurile Foamei. în Doisprezece nu le urmăreşte nimeni. Acolo oamenii nu văd decât extragerea. Nici măcar în

baza militară nu există un televizor funcţional. -

Ar putea fi o problemă pe viitor, dar anul ăsta e o binecuvântare, având în vedere că am fost nevoită să şterg toată mizeria, ripostă dr. Gaul. Implicarea elevilor a fost o greşeală. Mai ales după ce-au început să moară ca muştele. A înfăţişat Capitoliul ca fiind mult prea vulnerabil.

-

Le-aţi şters? întrebă el.

Au dispărut toate copiile, nu vor fi redifuzate niciodată, rânji dr. Gaul. Am originalul în seif, fireşte, dar numai ca să mă distrez eu, fără martori. Ştergerea înregistrărilor îl încânta. Era încă un mod de eliminare a lui Lucy Gray din lume. Capitoliul avea s-o uite, districtele aproape că nu-i remarcaseră existenţa, cei din Doisprezece nu o consideraseră niciodată cu adevărat una de-a lor. In câţiva ani, n-avea să mai rămână decât o vagă amintire a fetei care cântase cândva în arenă. Care avea să cadă apoi, la rândul ei, în uitare. Adio, Lucy Gray, e greu de crezut că te-am cunoscut vreodată! -

N-au fost un eşec total. Mă gândesc să-l folosim pe Flickerman din nou anul viitor. Şi ideea ta, cu pariurile, merită păstrată, preciză dr. Gaul.

Trebuie să faceţi cumva urmărirea Jocurilor obligatorie. In Doisprezece, niciun om n-o să aleagă de bunăvoie o emisiune TV care îl deprimă, îi spuse el. Cei de acolo îşi petrec puţinul timp liber bând ca să uite cum e viaţa lor. Dr. Gaul chicoti. - Se pare că ai învăţat foarte multe în vacanţa ta de vară, domnule Snow. - Vacanţă? repetă el, perplex. - Păi, aici ce-ai fi putut să faci? Să trândăveşti foindu-te prin Capitoliu şi pieptănându-ţi buclele? M-am gândit că o vară petrecută printre Apărătorii Păcii e mult mai educativă. Observă nedumerirea de pe faţa lui. - Doar nu credeai că am investit atâta timp în tine ca să te predau imbecililor din districte, nu-i aşa? - Nu înţeleg, mi s-a spus... începu el. Ea îl întrerupse. -

Am ordonat, pentru tine, excluderea onorabilă din rândurile Apărătorilor Păcii, cu intrare imediată în vigoare. O să studiezi la Universitate, sub îndrumarea mea.

La Universitate? Aici, în Capitoliu? întrebă el, surprins. Ea aruncă în terariu uiumul şoarece.

- Cursurile încep marţi. .

EPILOG

1 ntr-o după-amiază strălucitoare de octombrie, la jumătatea semestrului de toamnă, Snow coborî treptele de marmură ale Centrului de Ştiinţe al Universităţii, ignorând cu modestie capetele întoarse către el. Arăta superb în costumul nou, mai ales că părul îi crescuse şi se ondulase, iar instrucţia de care avusese parte ca Apărător al Păcii îi dăduse un anumit prestigiu care-i înnebunea pe rivalii lui. Ieşea de la un curs special de strategie militară ţinut de dr. Gaul, după ce-şi petrecuse dimineaţa în Citadelă, unde îl chemau îndatoririle sale de creator-de-joc stagiar. Teoretic numit astfel - în realitate, ceilalţi îl tratau ca pe un membru cu drepturi depline al echipei. Luau deja măsuri pentru punerea în practică a ideilor menite să stimuleze atât implicarea districtelor, cât şi a Capitoliului în Jocurile Foamei. Snow subliniase că, în afară de viaţa celor două tributuri, pe care unii nici măcar nu le cunosc, pentru districte Jocurile Foamei nu au nicio miză. Victoria unui tribut trebuia să fie o victorie pentru întregul său district. Venise cu ideea distribuirii unui pachet cu mâncare fiecărui locuitor al districtului dacă unul dintre tributurile sale câştiga. Şi, pentru a-i tenta pe tinerii mai bine înzestraţi să se ofere voluntar ca tributuri, tot Snow sugerase ca învingătorul să primească, într-o zonă specială a oraşului, numită Cartierul învingătorilor, o casă care să stârnească invidia tuturor celor ce stăteau în cocioabe. Asta, plus un premiu în bani, ar fi trebuit să înlesnească aducerea în arenă a unui grup decent de concurenţi. Degetele lui mângâiară haina de piele moale, în culoarea untului, un dar de întoarcere la şcoală primit de la familia Plinth. încă se mai poticnea, neputându-se hotărî cum să le spună. Cu „mami" îi venise uşor să se obişnuiască, dar nu se cuvenea să-l numească tată pe Strabo Plinth, aşa că apela foarte des la „domnule" ca formulă de adresare. Nu îl adoptaseră; la optsprezece ani era deja prea mare pentru aşa ceva. Oricum îi convenea mai mult să fie doar desemnat ca moştenitor al averii lor. N-ar fi renunţat niciodată la numele Snow, nici măcar pentru un imperiu al muniţiilor. Se întâmplase în cel mai firesc mod cu putinţă. întoarcerea lui acasă. Suferinţa lor. Contopirea familiilor. Cei doi Plinth erau distruşi de moartea lui Sejanus. Strabo exprimase totul în câteva cuvinte simple: -

Soţia mea are nevoie de un motiv pentru care să trăiască. Ca şi mine, de altfel. Tu ţi-ai pierdut părinţii. Noi ne-am pierdut fiul. Mă gândesc că poate împreună o să găsim o soluţie.

Strabo cumpărase apartamentul familiei Snow, pentru ca aceasta ca să nu fie nevoită să se mute, şi pe al familiei Dolitde de dedesubt, pentru el şi pentru mami. Se vorbea despre renovare, despre construirea unei scări în spirală şi, poate, a unui ascensor privat, care să focă legătura între cele două apartamente, dar nu era nicio grabă. Mami venea deja aproape zilnic ca să-i ajute să se descurce cu mamaiestoasa, care se resemnase să accepte o nouă „menajeră", iar între mami şi Tigris lucrurile mergeau ca pe roate. Familia Plinth plătea acum totul: impozitele pentru apartament, taxa de la Universitate, bucătarul. Primea şi Snow o sumă generoasă, ca bani de buzunar. îi era de mare folos, căci, deşi interceptase şi luase în stăpânire plicul cu bani trimis lui Tigris din Districtul 12, viaţa la universitate era scumpă, dacă voiai să feci totul aşa cum se cuvine. Strabo nu punea niciodată întrebări despre cheltuielile lui, nu avea nimic de obiectat în privinţa diverselor adaosuri la garderoba personală şi părea încântat de fiecare dată când îi cerea sfetul. Erau surprinzător de compatibili. Uneori, aproape că uita că bătrânul Plinth a venit dintr-un district. Aproape. în ziua aceea, Sejanus şi-ar fi sărbătorit a nouăsprezecea aniversare, aşa că se adunau pentru o cină discretă, în amintirea lui. Snow îi invitase şi pe Festus şi pe Lysistrata, fiindcă ei îl agreaseră pe Sejanus mai mult decât majoritatea colegilor şi putea fi sigur că vor avea de spus numai lucruri drăguţe. Plănuia să le ofere celor doi Plinth cutia din dulapul lui Sejanus, dar, înainte de asta, mai avea ceva de făcut. Pe drumul pe jos către Academie, aerul proaspăt îi limpezi mintea. Nu se ostenise să stabilească o întâlnire, prefera să apară pe neaşteptate. Elevii fuseseră lăsaţi să plece cu o oră în urmă şi paşii lui răsunau pe coridoare. Se îndreptă spre uşa decanului Highbottom traversând biroul gol al secretarei. Bătu şi decanul îl invită să intre. Slăbise, îi venea greu să-şi stăpânească tremurul şi, gârbovit deasupra biroului, arăta mai rău decât oricând. - Ei, ce-am făcut ca să merit această onoare? întrebă. - Speram că pot recupera pudriera mamei, dacă nu mai aveţi nevoie de ea. Decanul luă pudriera dintr-un sertar şi o trânti pe birou. - Asta e tot? -Nu. Coriolanus scoase din geanta de umăr cutia lui Sejanus. - Diseară le înapoiez părinţilor lui Sejanus lucrurile lui personale. Nu ştiu sigur ce-ar trebui să fac cu asta. Goli cutia pe birou şi alese diploma înrămată. - Cred că nu vreţi să ajungă pe undeva, la vedere. O diplomă de absolvire a Academiei. Acordată unui trădător. - Eşti foarte scrupulos, spuse decanul Highbottom. - Aici se simte pregătirea mea de Apărător al Păcii. Snow desfăcu rama şi scoase diploma. Apoi, ca dintr-un impuls de moment, o înlocui cu o fotografie a familiei Plinth. Oricum, cred că părinţii lui o vor prefera pe asta. Se holbară amândoi la rămăşiţele vieţii lui Sejanus. Pe urmă, mâna lui Coriolanus mătură cele trei flacoane cu medicamente, aruncându-le în coşul de gunoi al decanului. - Cu cât mai puţine amintiri neplăcute, cu atât mai bine. Decanul Highbottom îl ţintui cu privirea. - Aşadar, în districte ţi-a crescut o inimă? - Nu în districte, în Jocurile Foamei, îl corectă Snow. Dumneavoastră trebuie să vă mulţumesc pentru asta. In definitiv, sunteţi răspunzător de existenţa lor. - Oh, eu sunt de părere că jumătate din merit e al tatălui tău, sublinie decanul. Snow se încruntă. - Cum adică? Credeam că Jocurile Foamei au fost ideea dumneavoastră. Una prezentată când eraţi student la Universitate. - Pentru cursul lui Gaul. La care eram gata să pic examenul, fiindcă o detestam atât de mult, încât nu suportam să vin la ore. Pentru ultimul proiect ne-am împărţit în grupe de câte doi, aşa că eu am ajuns să lucrez împreună cu prietenul meu cel mai bun - Crassus, fireşte. Tema era inventarea unei pedepse pentru duşmani, una atât de excesivă, încât să nu le îngăduie să uite vreodată răul pe care l-au făcut. Era ca un soi de puzzle, un joc la care eu excelam, şi, ca toate creaţiile valoroase, surprinzător de simplă în esenţă. Jocurile Foamei. Cel mai malefic impuls, ascuns cu ingeniozitate sub masca unui eveniment sportiv. O distracţie oferită mulţimii. Eram beat, iar tatăl tău m-a îmbătat mai tare, jucându-se cu vanitatea mea în timp ce dezvoltam ideea şi asigurându-mă că e doar o glumă care va rămâne între noi. In dimineaţa următoare m-am trezit îngrozit de ceea ce făcusem şi hotărât să rup hârtiile pe care scrisesem, dar era prea târziu. Fără permisiunea mea, tatăl tău îi predase lucrarea lui Gaul. Voia o notă bună, înţelegi. Nu l-am iertat niciodată. - E mort, spuse Snow. - Dar ea nu e, ripostă decanul Highbottom. Totul era teoretic, nicidecum gândit pentru a se înfăptui vreodată. Şi cine altcineva, în afară de cel mai crunt dintre monştri, ar fi putut pune ideea asta în practică? După război, dr. Gaul a scos propunerea la lumină, cu mine cu tot, m-a prezentat întregului Panem drept arhitectul Jocurilor Foamei. In noaptea aia am luat morfină prima oară. Am crezut că o idee atât de oribilă nu poate fi viabilă. Dar a fost. Dr. Gaul a preluat-o, i-a dat curs şi m-a târât pe lângă ea în ultimii zece ani. - Susţine, fară îndoială, viziunea ei asupra omenirii, spuse Snow. Mai ales fiindcă sunt implicaţi copii. - De ce? întrebă decanul Highbottom.

- Pentru că îi considerăm inocenţi. Şi, dacă până şi cei mai inocenţi dintre noi pot deveni ucigaşi în Jocurile Foamei, care e concluzia? Că, în esenţă, natura noastră e violentă, îi explică Snow. - Autodistructivă, murmură Highbottom. Snow îşi aminti ce povestise Pluribus despre ruptura dintre tatăl său şi Highbottom şi cită din scrisoare. - Ca fluturii de noapte atraşi de flacără. Decanul îl privi printre gene, însă el zâmbi şi adăugă: - Dar, fireşte, mă puneţi la încercare. O cunoaşteţi pe dr. Gaul mult mai bine decât mine. - Nu sunt chiar atât de sigur, rosti decanul Highbottom şi îşi plimbă degetul pe conturul trandafirului de pe pudrieră. Ei, şi ce-a zis ea când i-ai spus că pleci? - Dr. Gaul? întrebă Snow. - Micuţa ta pasăre cântătoare, răspunse decanul. Când ai plecat din Doisprezece. S-a întristat când te-a văzut părăsind districtul? - Era de aşteptat să ne întristăm puţin amândoi. Snow puse pudriera în buzunar şi adună lucrurile lui Sejanus. -

Aş fiice bine să plec. Trebuie să primim mobilă nouă pentru camera de zi şi i-am promis verişoarei mele că o să fiu acolo, să-i supraveghez pe oamenii care o cară.

Atunci du-te, spuse Highbottom. Intoarce-te în apartamentul de pe terasă. Snow nu voia să vorbească despre Lucy Gray cu nimeni, şi cu atât mai puţin cu decanul Highbottom. Smiley îi trimisese, la vechea adresă a familiei Plinth, o scrisoare în care amintea şi de dispariţia ei. Toată lumea credea că a omorât-o primarul, dar nu existau dovezi. Cât despre Stol, în locul lui Hoff sosise un comandant nou şi prima lui mişcare fusese interzicerea spectacolelor din Vatră, fiindcă muzica provoacă necazuri. Da, se gândi Snow. Aşa e. în consecinţă, soarta lui Lucy Gray era un mister, ca şi a fetiţei cu acelaşi nume din cântecul ăla exasperant. Era vie, moartă sau o stafie care bântuia prin ţinuturile sălbatice? Poate că nimeni n-avea să ştie cu adevărat niciodată. Nu conta - zăpada fusese distrugerea amândurora. Sărmana Lucy Gray! Sărmana fată fantomă, care cânta cu păsările ei! Te întreb de-ai vrea să vii La copacul răzleţit Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit. N-avea decât să zboare cât voia prin Districtul 12, dar ea şi gaiţele ei zeflemitoare nu-i mai puteau face lui niciodată vreun rău. Uneori îşi amintea câte un moment de tandreţe şi aproape că-şi dorea un alt sfârşit pentru povestea lor. Dar, chiar dacă el ar fi rămas, între ei doi lucrurile n-ar fi mers niciodată bine. Pur şi simplu erau prea diferiţi. Iar lui nu-i plăcea dragostea, făptui că îl făcea să se simtă prost şi vulnerabil. Dacă se însura vreodată, avea să-şi aleagă pe cineva care să nu-i poată atinge inima. Trebuia să fie chiar o femeie pe care o ura, ca să nu-l manipuleze niciodată aşa cum o făcuse Lucy Gray. Să nu-l fâcă niciodată gelos. Să nu-l poată face să se simtă slab. Livia Cardew ar fi fost perfectă. Se imagină alături de ea, ca preşedinte şi primă-doamnă, prezidând peste câţiva ani Jocurile Foamei. Avea să continue Jocurile, fireşte, când avea să conducă Panemul. Oamenii aveau să spună că e tiran, mână de fier, crud. Dar măcar avea să le asigure supravieţuirea de dragul supravieţuirii speciei, dându-le şansa să evolueze. La ce altceva ar fi putut să spere omenirea? De fapt, ar fi trebuit să-i mulţumească. Trecu pe lângă clubul de noapte al lui Pluribus şi îşi îngădui să schiţeze un zâmbet. Găseai otravă pentru şobolani în mai multe locuri, dar, cu o săptămână în urmă, el luase de pe aleea din spatele clubului, pe furiş, cât reuşise să apuce între două degete şi dusese stropul acela acasă. Fusese greu de pus în flaconul cu morfină, mai ales purtând mănuşi, dar, în final, reuşise să strecoare înăuntru o doză pe care o considera suficientă. îşi luase toate măsurile de precauţie, se asigurase că exteriorul flaconului e perfect şters. Nimic nu putea trezi bănuielile decanului Highbottom când avea să recupereze flaconul din coşul de hârtii, strecurându-l în buzunar. Nimic nu-i putea trezi bănuielile nici când avea să deşurubeze dopul, ca să-şi picure morfină pe limbă. Totuşi, Snow nu se putea împiedica să spere că, în clipa ultimei sale răsuflări, decanul o să înţeleagă ceea ce înţeleseseră mulţi alţii după ce îl provocaseră. Ceea ce avea să afle cândva tot Panemul. Era inevitabil. Zăpada cade întotdeauna deasupra. SFÂRŞIT MULŢUMIRI V reau să le mulţumesc părinţilor mei pentru dragostea lor şi pentru că m-au susţinut întotdeauna în privinţa scrisului: tatălui meu îi mulţumesc pentru că mi-a vorbit, de la o vârstă fragedă, despre filozofii iluminişti şi despre polemicile legate de starea naturii; iar mamei mele, a cărei specialitate este limba engleză, pentru că a hrănit-o pe cititoarea din mine şi pentru toate orele de fericire petrecute lângă pian. Soţul meu, Cap Pryor, şi agenta mea literară, Rosemary Stimola, sunt de multă vreme primii mei cititori. Contribuţia lor la primele schiţe ale acestui roman a fost de o valoare inestimabilă pentru evoluţia tânărului Coriolanus şi a lumii de după război şi, fără îndoială, i-a salvat pe editorii mei de o mulţime de dureri de cap. Şi, dacă vorbim de editori, niciodată n-a mai avut vreun autor o echipă atât de dedicată şi de talentată. De data aceasta au sosit în valuri, începând cu uimitoarea Kate Egan, care m-a ghidat cu atâta pricepere pe parcursul a zece cărţi, alături de David Levithan, un director editorial excelent, care a fost în acelaşi timp pretutindeni - născocind câte un tidu, tăind pasaje stângace şi punând la cale transferuri clandestine ale manuscrisului (unde altundeva?) în timpul spectacolelor cu piesa Coriolanus de la Shakespeare in the Park. Al doilea val le-a adus pe Jen Rees şi Emily Seife, un cuplu perspicace şi talentat, urmat de redactorii cu ochi de şoim Rachel Stark şi Joy Simpkins, care n-au lăsat nicio piatră neîntoarsă. Vă sunt tuturor profund recunoscătoare pentru că m-aţi ajutat, cu minunatele voastre minţi şi inimi, să dau formă acestei poveşti. O foarte mare plăcere a fost reintrarea pe mâinile extraordinarei echipe de la Scholastic Press. Rachel Coun, Lizette Serrano, Tracy van Straaten, Ellie Berger, Dick Robinson, Mark Seidenfeld, Leslie Garych, Josh Berlowitz, Erin O'Connor, Maeve Norton, Stephanie Jones, JoAnne Mojica, Andrea Davis Pinkney, Billy DiMichele şi întreaga forţă de la Vânzări - imense mulţumiri tuturor. Ţin să-mi exprim în mod special recunoştinţa faţă de Elizabeth B. Parisi şi Tim O'Brien, care m-au uluit din nou cu fabuloasele lor coperţi, corelate cu viziunile lor asupra trilogiei Jocurile Foamei, dar totodată unice pentru această carte. Marea mea admiraţie şi recunoştinţă pentru toţi artiştii care au creat cântecele din lumea Panemului. Trei dintre acestea aparţin domeniului clasic: Doum in the Valleji23, Oh, My Darling Clementine2^ şi Keep on the Sunny Side25, care a fost scris de Ada Blenkhorn şi J. Howard Entwisle. Poemul Lucy Gray a fost scris, în 1799, de William Wordsworth şi a apărut în Lyrical BaUadP^. Cuvintele acestui cântec au fost uşor modificate, ca să se potrivească Stolului. Celelalte versuri sunt originale. Balada lui Lucy Gray Baird e menită să fie cântată pe o variaţiune a melodiei baladei tradiţionale, care a acompaniat multă vreme poveştile despre sfârşitul nefericit al unor desfrânaţi, barzi, soldaţi, cowboy şi aşa mai departe. Două dintre celelalte cântece au apărut mai întâi în trilogia Jocurile Foamei. în versiunea din film, muzica pentru în inima luncii a fost compusă de T Bone Burnett şi Simone Burnett, iar cea pentru Copacul spânzuratului de Jeremiah Caleb Fraites şi Wesley Keih Schultz din formaţia The Lumineers şi adaptată de James Newton Howard. Nesfârşite mulţumiri pentru minunaţii mei agenţi, pentru mai sus amintita Rosemary Stimola şi pentru agentul meu de divertisment Jason Dravis, pe care mă bazez întru totul ca să navighez prin lumea editurilor şi a filmului, cu ajutorul avocaţilor noştri Janis C. Nelson, Eleanor Lackman şi Diane Golden. Vreau să le transmit dragostea mea prietenilor şi rudelor şi mai ales lui Richard Register, care e întotdeauna la un text distanţă, şi lui Cap, Charlie şi Izzy, care au parcurs acest drum privind în perspectivă, cu răbdare şi cu umor.

Şi, în final, tuturor cititorilor care şi-au investit timpul mai întâi în povestea lui Katniss şi acum în cea a lui Coriolanus: sincerele mele mulţumiri fiindcă aţi străbătut acest drum alături de mine. Jos, în vale — în lb. engl., în orig. (n. tr.). Oh, draga mea Clementine — în lb. engl., în orig. (n. tr.). Rămâi în partea însorită - în lb. engl., în orig. (n. tr.). Balade lirice - în lb. engl., în orig. (n. tr.). Contents 11. Despre autor 12. Partea I. MENTORUL 13. 1 14. 2 15. 3 16. 4 17. 5 18. 6 9. 7 10. 8 11.

9

12.

10

13.

Partea a Il-a. PREMIUL

14.

11

15.

12

16.

13

17.

14

18.

15

19.

16

20.

17

21.

18

22.

19

23.

20

24.

Partea a III-a. APĂRĂTORUL PĂCII

25.

21

26.

22

27.

23

28.

24

29.

25

30.

26

31.

27

32.

28

33.

29

34.

30

35.

EPILOG

36.

MULŢUMIRI

Landmarks 1. Cover