Mitul - Mioritei - Balada [PDF]

Zitiervorschau

Mitul Mioriţei

Mitologia românească are un spaţiu bine definit, are aceeaşi istorie neîntreruptă cu a poporului care a creat-o. Mitologia devine un act de existenţă, este mărturia unui mod specific de a fi în lume, a unui comportament spiritual mereu ancorat în istorie. Este conştiinţa mitică la care s-a referit omul de-a lungul întregii istorii a neamului românesc. Înclinaţia spre creaţie şi spre frumos a poporului nostru s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, în toate domeniile şi în cele mai variate forme: în muzică, dans, prelucrarea materialelor, arhitectură, literatură. Cusăturile, broderiile, sculptura în lemn sau piatră, construcţiile, dansul popular şi altele, sunt tot atâtea căi de exprimare a gustului pentru frumos, armonie, eleganţă. De-a lungul timpului, creaţia folclorică, fie ea în versuri sau proză, a cunoscut şi dezvoltat numeroase specii: bocetul, cântecul, strigătura, balada populară, basmul, snoava sau legenda. Folcloristica românească a acordat încă de la începuturile sale atenţia cuvenită epicii noastre populare care reprezintă o importantă valoare prin „oglindirea realistă şi evocarea pitorească a vieţii, a moravurilor, năzuinţelor si luptei maselor populare de-a lungul istoriei” . O categorie folclorică mult discutată este balada. Balada este o specie a genului epic, prin excelenţă declamator. Se evoca astfel fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice Aceasta a atras mult atenţia culegătorilor şi iubitorilor de folclor. Balada poate fi considerată drept una din marile sinteze ale culturii româneşti, ale sufletului poporului român. Motivele pe care le include în structura ei au o largă circulaţie în cultura populară românească şi rezonanţe puternice în cultura naţională. Această deschidere largă a poemului, caracterul lui cuprinzător în ce priveşte valorile pe care le subsumează, presupune o mare complexitate a semnificaţiilor, amplificată de existenţa unui număr mare de variante, cu deosebiri de structură şi substanţă. Prin tot ce au mai specific, creaţiile populare reprezintă sinteza experienţei de viaţă a românilor, răspunsul pe care, în sensibilitatea sa, omul simplu l-a dat de-a lungul timpului problemelor fundamentale ale existenţei. Aceste răspunsuri s-au concretizat în teme şi motive ca: bucuria vieţii şi a dorinţelor împlinite, zbuciumul iubirii, devotamentul în prietenie, durerea pierderii celor dragi, simţul nesupunerii şi răzvrătirea în faţa nedreptăţii. Revenind la mit, acesta nu este numai unul din punctele de plecare, cele mai importante, pentru cultura majoră, dar este şi un mijloc de cercetare pentru înţelegerea originilor societăţilor Page 1

omeneşti, pentru dezlegarea sensurilor religioase etc. Miturile guvernează, în sens astrologic, ştiinţa şi totodată ne ajută la recuperarea trecutului „primordial” , trezeşte în noi situaţia existenţială a unei lumi preistorice şi a unor tipuri de cultură, a unor mentalităţi îndepărtate. Cele patru mituri fundamentale sînt fructificate bogat în literatura romana populară şi cultă. Primul este cel al originii şi formării poporului din simbioza daco-romană. El are o bază istorică certă, demonstrată de fapte şi documente, dar, dincolo de acestea, mitul acestei origini persistă în folclor şi în creaţia cultă. El se numeşte „Troian şi Dochia”. Al doilea mit inspirat, dinamic şi creator, este al meşterului Manole, din „Mănăstirea Argeşului”.El simbolizează spiritul creator al poporului român, animat de elan constructiv . Ca şi celelalte mituri , cel al meşterului Manole are un fundament istoric cert, devenind un element al psihologiei poporului . Al treilea mit, acceptat ca general „fiindcă a devenit motiv literar, este cel al „Zburătorului”, simbolizând criza adolescenţei. Al patrulea mit, cu adâncă trăire colectivă, este simbolizat în capodopera literaturii populare: „Mioriţa”. „Mioriţa” relevă existenţa de veacuri a poporului român, prin păstorit, unitatea lui etnică, prin cei trei păstori din trei regiuni româneşti – Vrancea, Moldova şi Transilvania, cel puţin aşa figurând în interpretările sale de început, în care probabil receptarea mesajului a fost superficială. În textul baladei, Constantin Brăiloiu identifică mai multe teme folclorice posibile. Toate temele urmăresc anumite ritualuri mitice, astfel în cadrul Mioriţei s-ar întâlni de fapt un descântec de pacificare a sufletului pentru trecerea sa pe celălalt tărâm. Balada ar mai putea avea ca tema un bocet cântat la moartea în singurătate a unui păstor. Ţinând cont de obiceiurile tradiţionale consemnate de numeroşi etnologi, Brăiloiu consideră ca este la fel de posibil ca această baladă sa reprezinte simularea unei căsătorii postume a celor morţi de tineri sau „nelumiţi”. În zorii umanităţii, angoasa provocată omului de raportarea la universul cunoscut (Tărâmul acesta) şi la cel necunoscut, dar intuit (Tărâmul Celălalt), învăluite în aure de mistere, îşi găseşte “vindecarea” prin instituirea, conform modelului biblic, a CUVÂNTULUI ca instrument de cunoaştere. Prin cuvânt omul numeşte realitatea cunoscută şi necunoscută. Se ajunge astfel la interpretarea din punct de vedere mitic a baladei Mioriţa. Termenul mit provine din grecescul „mitos” care înseamnă poveste. Pentru istoricul religiilor român, Mircea Eliade, mitul a reprezentat un interes deosebit, rodul cercetărilor lui asupra acestui fenomen regăsindu-se în multe dintre lucrările sale. Interpretarea lui asupra termenului transcede sensurile profane Page 2

“fabula”.”ficţiune”,”invenţie” înspre sensul pe care mitul îl are în societăţile arhaice ,acela de “istorie adevărată, sacră, exemplară şi semnificativă”. Aceasta prin faptul că dezvăluie adevăruri primordiale ,povesteşte aşa-zisele gesta ale fiinţelor supranaturale şi manifestarea puterilor lor sacre”. Miturile, pe lângă faptul că “imaginează explicarea concretă a fenomenelor şi evenimentelor enigmatice de caracter spaţial sau temporal petrecute în existenţa psihofizică a omului, în natura ambiantă şi în univers în legătură cu destinul condiţiei cosmice şi umane”, se impun şi ca un model de conduită a omului la nivelul tuturor activităţilor sale . Funcţia aceasta a miturilor este impusă de sacralitatea lor, şi anume prin faptul că mitul ”independent de natura lui, enunţă un eveniment petrecut în illo tempore şi constituie prin aceasta un precedent exemplar pentru toate acţiunile şi situaţiile care, ulterior, vor repeta acest eveniment. Orice ritual, orice acţiune înzestrată cu un sens, executată de un om, repetă un arhetip mitic, iar repetarea antrenează abolirea timpului profan şi proiectarea omului într-un timp magico-religios (…) care constituie acel timp al timpului mitic (…) un timp auroral, , dincolo de istorie. Astfel, după cum tot M. Eliade afirma, „prin intermediul riturilor, omul religios poate trece însă, fără pericol din durata temporală obişnuită în Timpul sacru”. În acest context se poate vorbi de nunta mistică identificată de H. Stamatu în Mioriţa, fiind un semn neîndoios că viaţa, pe neştiute căi, îşi urmează cursul după moartea trupului, pentru că dincolo de tărâmul nostru există tărâmul celălalt. Există numeroase puncte de vedere in ceea ce priveşte interpretarea baladei populare Mioriţa si asta datorându-se poate şi nenumăratelor variante în care a fost culeasă în funcţie de diferitele zone ale ţării. Iniţial, această baladă a fost interpretată ca un mod de caracterizare a poporului din mijlocul căruia a apărut, popor aflat sub semnul fatalităţii. În cercetarea lui I. Filipciuc se regăseşte această idee că „există în cultura noastră o veritabilă încăpăţânare hermeneutică de a condamna pasivitatea, fatalismul, ciobanului mioritic în faţa violenţei criminale a fraţilor.[…] În definitiv i se reproşează moldoveanului că n-a urmat legea talionului.” 1 Unii cercetători consideră că în Mioriţa se întâlneşte violenţa sacră, singura eficientă pentru restabilirea liniştii gurii de rai. Se accentuează de fapt funcţia reglatoare a violenţei sacre, sacrificiale. Heraclit afirma că războiul/violenţa stă la originea tuturor lucrurilor, însă nu violenta perpetuă, pentru asta ar transforma totul în Infern. Cei trei ciobănaşi descind de pe „o gură de rai”,iar coborâşul lor poate fi asemănat cu o coborâre ad inferos deoarece pacea este mereu ameninţată e violenţă, chiar şi în creaţiile utopice perfecţiunea este ameninţată de imperfecţiune. Edenul este la orice pas pe cale să se destrame. Imaginea ciobănaşului asta ar dori să sugereze, „jocul ontologic 1

Filipciuc, Ion, „Mioriţa” printre munţii ce se bat în capete, Biblioteca „Mioriţa” Câmpulung Bucovina, 2003, părere aparţinând lui Theodor Codreanu;

Page 3

dintre sacru si profan, dintre fiinţă şi existenţă.” 2 În opinia multor critici ar exista o legătură strânsă între cei trei ciobănaşi şi mitul biblic al lui Cain şi Abel, cele două personaje biblice formând „dublul monstruos” ce plănuiesc uciderea celui de al treilea personaj care ajută la restabilirea echilibrului. „Cei doi în coborâşul lor din gura de rai, ar trebui să se identifice cu dublul monstruos, întotdeauna fratricid. Unul din ei ar trebui sa-l ucidă pe celălalt. Dar nu sentâmplă aşa, nu trec în postura lui Cain si Abel, dar nici nu o pot elucida[…] Vrînceanul şi ungureanul au fost integral demonizaţi prin invidie şi crima pusă la cale. Dar demonizarea[…]duce implacabil la denaturarea structurii mitice, căci o suprapune total peste fratricidul interminabil al crizei sacrificiale.” Nicolae Steihardt identifică în cei doi ciobănaşi, ungurean şi vrâncean, mediul înconjurător „cel mai apropiat”, fiind de părere că acesta „ne omoară în cele din urmă: apa pe care o bem, bucatele pe care le mâncăm, aerul pe care îl respirăm.” Mioriţa ar fi din această perspectivă nimic altceva decât „o meditaţie angoasatconsolatoare a omului muritor.”Şi în această interpretare găsim motivarea atitudinii ciobănaşului. Nu este o atitudine ce trădează laşitatea, ci din contra, este o acceptare demnă a morţii. Tabloul nunţii reprezintă o cale de consolare, este o nuntă mistică inspirată din orfism unde ideea fundamentală era cea a nemuririi. Este exprimată „ideea supravieţuirii după moarte într-o formă ţinând cumva de creştinismul primitiv.” 3 Cu privire la elementele esenţiale ale Mioriţei, H. Stamatu susţine ca ar fi vorba nu doar de nunta mistică ci şi de ceva ce „a impresionat mai mult decât ar fi putut impresiona un fapt ritualic repetitiv”, iar acest fapt este de fapt uciderea lui Orfeu: „Ca şi Orfeu, păstorul mioritic comunică cu animalele prin grai şi muzică.” Există diverse opinii şi în ceea ce priveşte rolul jucat de „mioara năzdrăvană”, cum este numita cel mai frecvent. Aceasta are puterea de a vorbi, fapt care ma duce cu gândul la faptul că „animalele sunt cele care dezvăluie sacralitatea locului” 4 În cartea lui Ion Filipciuc 5 găsim de asemenea păreri care susţin că mioara este de fapt semn al mediului natural. Alte voci susţin că vocea mioarei ar trebui atribuită unei voci oraculare a destinului. „Societăţile pastorale au moştenit de la vechile culturi vânătoreşti credinţa că gesturile şi revelaţiile animalelor au funcţia unui oracol, pentru că acestea cunosc viitorul.” 6 De aceea este îndreptăţită parerea conform 2

Idem;

3

Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa,Ed. Starr Tipp, Slobozia,2004 4

Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed Humanitas, Bucureşti, 1992, pag 47;

5

Se face referire la „Mioriţa” printre munţii ce se bat în capete;

6

Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed Humanitas, 1995

Page 4

căreia, în Mioriţa întâlnim o moarte ritualică pe care ciobănaşul o primeşte fără împotrivire deoarece „pacea comunităţii cere sacrificiul său”si mai presus de orice, ciobanaşul reprezintă felul în care poporul concepe viaţa, ca izvorând dintr-o comuniune totală cu elementele naturii, si deci moartea nu este decât o încheiere a unei etape dintr-un circuit care continuă pe plan cosmic la infinit. Tot cu privire la rolul mioareai N.Steinhardt era de părere că „moartea e vestito de un animal pentru ca de fapt omul - ahtiat de veşnicie - nu-şi poate concepe propria moarte.” În finalul baladei asistăm la partea iniţiatică, aceea a pastorului care s-a însurat „cu o mândră mireasă/ a lumii crăiasă.” H Stamatu afirma că „aici nu se găseşte o repetiţie a unui lucru spus de două ori” ci este vorba despre „două nunţi care la un loc sunt nunta perfectă”, adică este vorba de o nunta cosmică şi una acosmică.

Page 5

Bibliografie 1) Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, trad. Rodica Chira, Ed. Humanitas, 1992; 2) Evseev, Ivan, Cuvânt-simbol-mit, Ed Facla, Timişoara, 1983; 3) Filipciuc, Ion, „Mioriţa” printre munţii ce se bat în capete, Ed. Biblioteca „Mioriţa” Câmpulung Bucovina, 2003; 4) Filipciuc, Ion, „Mioriţa” şi alte semne poetice, Ed. Biblioteca „Mioriţa” Câmpulung Bucovina, 2002; 5) Vasiliu-Scaba, Isabela, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în „Mioriţa”, Ed Star Tipp, Slobozia, 2004.

Page 6