Suport Curs Cresterea Oilor [PDF]

Zitiervorschau

ZOOTEHNIE

CREŞTEREA OVINELOR

IMPORTANŢA ECONOMICĂ A CREŞTERII OVINELOR Ovinele au constituit, încă din antichitatea romană, o principală sursă de hrană, ele furnizând crescătorilor, atât produse alimentare, cât şi materii prime pentru industria uşoară. Geto-dacii se ocupau cu creşterea oilor, mărturie stând bazoreliefurile de pe Columna lui Traian, ţi de pe monumentul de la Adamclisi.

Principalele produse

care se pot obţine de la oi sunt: carnea,

laptele, lâna, blănurile, pielicelele, etc.

Lâna

reprezintă principalul produs al ovinelor, fiind materie primă

importantă în industria textilă, ea neputând fi egalată de fibrele sintetice ale industriei chimice, mărturie stând evoluţia ascendentă a consumului mondial de lână.

Carnea este cerută tot mai mult de piaţa mondială, în special, cererea pentru carnea de miel îngrăşat, mai ales în Orientul Apropiat şi vestul Europei, unde este vândută la preţuri mai mari decât cea de taurine sau cea de suine. Datorită acestei cereri mari de carne de miel îngrăşat, s-au constituit unităţi specializate pentru îngrăşarea acestora, ei fiind preluaţi la înţărcare şi îngrăşaţi până la 35-37 kg. Pentru îmbunătăţirea cantităţii de carne se practică metisări cu rase importate ca: Corriedale, Romney-Marsh, Suffolk, Polwarth, etc.

1

ZOOTEHNIE

Pielicelele

sunt foarte căutate, pe piaţa internă şi externă, pentru

confecţionarea obiectelor de marochinărie, mai ales cele provenite de la mieii din rasele Ţigaie, Spancă, Merinos, de la rasa Karakul şi metişii acesteia cu Ţurcana neagră, brumărie.

Laptele

este căutat datorită calităţilor sale, în special, în fabricarea

brânzeturilor de calitate deosebită, fermentaţie. Ţara noastră este considerată o mare producătoare de brânzeturi din lapte de oaie. Producţia de lapte prezintă importanţă şi pentru creşterea mieilor, astfel cu cât oile dau mai mult lapte, cu atât mieii cresc mai repede, deci producţia de carne de miel este mai mare.

Gunoiul de grajd provenit d e la ovine are o mare valoare fertilizantă, fiind folosit în zonele de deal şi de munte, unde, prin “târlire” se îngraşă suprafeţe mari de păşune, ducând la creşterea cantităţii de masă verde. Pe lângă produsele principale obţinute de la ovine, unele alimentare şi altele industriale, se obţin

subproduse,

cum ar fi: coarnele şi unghiile- se

obţin obiecte de uz casnic, pot servi ca îngrăşământ sau la extragerea unor coloranţi; intestinele- folosite la prepararea firelor de catgut folosite în chirurgie, corzi pentru instrumente muzicale, membrane pentru mezeluri, corzi pentru rachetele de tenis, etc; sângele- obţinerea făinei de sânge folosită în alimentaţia animalelor, sau se pot folosi deşeurile ca îngrăşământ; glandele; oasele- se poate extrage ulei special, din membrele ovinelor, ce se menţine în stare lichidă şi la – 15 grade, se pot confecţiona nasturi, mânere, figuri de şah, etc. Creşterea ovinelor este rentabilă, atât datorită faptului că nu necesită investiţii mari, cât şi a valorificării economice superioare a subproduselor vegetale celulozice, păşunilor slab productive unde au păşunat taurinele, şi grosierelor. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).

2

ZOOTEHNIE

RASELE DE OVINE Clasificarea raselor de ovine La ora actuală, pe suprafaţa Terei, există aproximativ 300 de rase de ovine. Aceste rase de ovine se clasifică după mai multe criterii, aici evidenţiindu-se doar trei dintre ele, şi anume: criteriul zooeconomic, originea şi după producţia piloasă. După criteriul zoo-economic, fiind considerat cel mai corespunzător: - rase pentru lână: Merinos (fără Merinosul precoce); - rase pentru carne: rasele englezeşti de carne; - rase pentru lapte: Friză, Larzac, Awassi; - rase mixte: carne-lână; lână-carne; pielicele-lapte; carne-grăsime. După origine: - rase autohtone: - cu lână fină: Merinos de Palas, Transilvănean, Spancă; - cu lână semifină: Ţigaie; - cu lână groasă: Ţurcană. - rase importate: - rase specializate cu lână fină: Merinosul “Sovietic”, Merinosul Australian, Merinos de Groznensk; rase mixte pentru lână-carne: Merinosul caucazian, Merinosul de Stavropol; - rase mixte pentru carne-lână: Ille de France, Polwarth, Corriendalle, Merinolandschaf; - rase specializate pentru carne (englezeşti); - rase pentru pielicele şi lapte: Karakul; - rase pentru lapte:Friza şi Awassi; - rase prolifice: Landrace finlandez şi Romanov.

1

ZOOTEHNIE

Caracteristici în funcţie de rasă 1. Rase autohtone ameliorate Merinosul de Palas A luat naştere în anul 1897, având ca scop studiul aclimatizării diferitelor rase la noi în ţară, cât şi îmbunătăţirea raselor de lână. La începutul ei, oieria avea în efectiv oi din diferite rase, şi anume Spancă, Carnabat şi Ţigăi albe, precum şi un număr mic de indivizi din rasa Merinos precoce, importat din Franţa. Din acest efectiv a rezultat o turmă de oi cu lână fină, care a dispărut în anii primului război mondial. Între anii 1920-1930 se importă din Franţa şi Germania Merinos Rambouillet, respectiv Merinos semiprecoce. Aceste două rase au fost suprapuse celor autohtone, rezultatul obţinut fiind reprezentat de Merinosul de Palas. În formarea acestei rase se disting trei etape: a. Prima etapă- până în anul 1925. În această etapă s-a urmărit formarea unui animal asemănător cu Merinosul Rambouillet, robust. b. Etapa a II - a- între anii 1926-1943. Această etapă este caracterizată de încrucişările făcute cu Merinosul precoce şi semiprecoce, urmărindu-se creşterea precocităţii şi a masei corporale, cât şi reducerea numărului de “cravate”.(după I. Petroman, C. Culea, 1998). c. Etapa a III – a- după anul 1944. Această etapă a însemnat mărirea şuviţei, extinderea lânii pe abdomen şi a randamentului la spălare. S-au făcut infuzii cu Merinosul de Stavropol, Caucazian şi Groznensk, iar din 1971 s-a realizat infuzia cu Merinosul Australian, rasa devenind astfel mixtă având aptitudini pentru carne şi lână fină. 2

ZOOTEHNIE

Însuşiri morfologice şi productive. Merinosul de Palas este de talie mijlocie, cu o greutate corporală de 64 kg la femele şi 90 kg la berbeci. Aceştia au coarnele puternice, spiralate, gâtul gros dar scurt, iar trunchiul este lung, larg şi adânc. Producţia de lână este de 5-6 kg la oi şi de 8-10 kg la berbeci (recordul obţinut la Palas este de 24,6 kg). Lâna are o lungime relativă de 8 cm, este uniformă, bine extinsă pe cap, având o fineţe de 20-22 microni. Producţia de lapte este, în medie pe lactaţie, de 135 l, cantitate din care 100 l este consumată de miei. Aceştia au o greutate de 5-6 kg la fătare, iar la vârsta de 105 zile ating 25-26 kg. Mieii realizează un spor zilnic de 280-290 g şi un randament la tăiere de 45-50%. Prolificitatea este de 129%. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).

Merinosul transilvănean Este rezultatul unui lung proces de încrucişări de absorbţie a Ţigaiei şi Ţurcanei cu Merinos Rambouillet, Merinos Negretti, Merinos precoce, Merinos unguresc cu lâna de pieptene. Zona geografică unde s-a format este reprezentată de câmpia din vestul ţării. Însuşiri morfologice şi productive. Acest tip de Merinos este caracterizat prin talie mijlocie, trunchi potrivit de lung, larg şi destul de adânc, crupa oblică, capul mic, cu profil convex. Berbecii au coarne mari, sau pot fi ciuţi, oile fiind, în general, fără coarne. Oile prezintă pe corp rezerve de piele, pe gât falduri sub formă de salbă, cu 2-3 “cravate” şi un “şorţ”. ( după I. Petroman, C. Culea, 1998). Lungimea fibrelor lânii variază între 5-8 cm, având o fineţe de 22-24 microni, găsindu-se în cantitate de 5-10 kg la berbeci şi 3-7 kg la oi, iar randamentul la spălare variază între 33-44%. Lâna este bine extinsă pe abdomen, este deasă şi uniformă, şi coboară până sub jarete şi genunchi, formând, la animalele cu exces de usuc, o crustă. 3

ZOOTEHNIE

Mieii acestui tip de merinos au o greutate, la naştere, de 3,5 kg şi ajung la 22 kg la vîrsta de 90-100 de zile. Prolificitatea este de 114%, iar producţia de lapte, în medie, este de 58 l pe lactaţie. (după I. Petroman, C. Culea, 1998). Greutatea corporală la berbeci este de 70 kg, iar la oi de 50 kg.

Oaia Spancă Aceasta este ascendenta oilor Ţigăi şi a berbecilor Merinos. Încrucişările dintre aceste două rase s-au făcut nedirijat până în anul 1945, dată de la care s-a urmărit creşterea numărului de oi cu lână fină, prin procesul de “merinozare”. Însuşiri morfologice şi productive. Greutatea corporală a oilor din această rasă este de 40 kg oaia şi 60-65 kg berbecul, trunchiul de dimensiuni mijlocii, membre lungi şi aplomburi corecte. (după I. Petroman, C. Culea, 1998). Lâna care se poate colecta de la o oaie este de 4 kg, cu o fineţe de 26-30 microni şi randamentul la spălare de 45%. Lungimea fibrei este, în medie, de 77,5 cm şi 4-5 ondulaţii/cm liniar. Producţia de lapte este de 80 l, în 160-200 zile. Mieii au o greutate medie de 3,6 kg la naştere, iar ajunşi la 75 zile, aceştia ating 18-20 kg. Prolificitatea rasei este de 110%. Oaia Spancă, deocamdată, este un produs de tranziţie, treptat, prin încrucişări cu Merinos, va forma o rasă nouă.

2. Rase autohtone neameliorate Rasa Ţigaie Este una dintre cele mai vechi rase de ovine, existând la gurile Dunării din timpul războaielor daco-romane, dovadă stând figurile de oi de pe monumentul de la Adamclisi din Dobrogea. Această rasă reprezintă 30% din efectivul total de ovine de la noi din ţară, în cadrul acestei rase formându-se patru varietăţi: “bucălae”, “ruginie”, “belă” şi “neagră”. ( după I. Petroman, C. Culea, 1998).

4

ZOOTEHNIE

Varietatea bucălae are culoarea lânii albă şi culoarea jaretului cafeniudeschis, fiind cea mai numeroasă ca efectiv. Dacă culoarea lânii nu se va schimba până la 5 luni, atunci oile, când vor ajunge la maturitate, vor avea culoarea fumurie, cu un procent mare de fire negre. Oile din această varietate nu se reţin de la reproducţie. Varietatea ruginie, cu jarul ruginiu-roşcat de diferite nuanţe, cu o lână mai uniformă şi mai fină. Varietatea belă, lâna şi jarul sunt complet albe, întâlnindu-se exemplare “stropite”, “oacheşe”, datorită încrucişărilor cu alte varietăţi.Varietatea neagră, lâna şi jarul de culoare neagră, fiind mai puţin răspândită. Culoarea mieilor la naştere este neagră mată. Asemănătoare cu Ţigaia varietatea neagră este Oaia Carnabat, rasă originară din Bulgaria. Carnea acestei oi nu are mirosul caracteristic “de oaie”.Însuşiri morfologice şi productive. Ţigaia este o rasă mixtă: lână, lapte, carne, având o greutate corporală de 48 kg oile şi 77 kg berbecii. Lactaţia durează 160-200 de zile, cu o producţie de lapte de 79-90 kg, iar procentul de grăsime al acestuia este de 6,3-7%. Lâna are o lungime medie de 11,3 cm la Ţigaia de şes şi de 11,62 cm la Ţigaia de munte, cu o fineţe de 3336 microni în regiunea coapsei, şi 31-33 microni pe spată. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).

Rasa Ţurcană Este caracterizată printr-o mare adaptabilitate şi rezistenţă la condiţiile de mediu. Reprezintă 44% din efectivul actual de ovine, numindu-se oaie bârsană sau ciuşcă. Provine din ovis vignei arkar, fiind domesticită în munţii Carpaţi, şi, de aici, prin transhumanţă, s-a răspândit în toate direcţiile. La fel ca în cadrul rasei Ţigăi, şi la rasa Ţurcană se disting patru varietăţi: albă, brumărie, neagră şi creaţă.( după I. Petroman, C. Culea, 1998).

5

ZOOTEHNIE

Varietatea albă este cea mai răspândită, dar şi cea mai valoroasă, datorită greutăţii sale şi a producţiei mai mari de lână. Varietatea brumărie răspândită în nordul Moldovei. Mieii au pielicica valoroasă. Ţurcana neagră. La naştere, mieii au o culoare neagră, iar pe măsura înaintării în vârstă, culoarea se va schimba, devenind roşcată-“seină”, şi cenuşie la adult-“laie”. Varietatea creaţă se aseamănă cu Ţurcana, având lâna mai lungă şi coarnele răsucite, în formă de tirbuşon. Este răspândită în Banat şi CaraşSeverin, fiind considerată de unii descendenta olor cu coarne răsucite din Africa (Gailard 1901), iar alţii susţin că aceasta provine din Centrul Asiei, dar a fost selecţionată artificial. Însuşiri morfologice şi productive. Ţurcana este o rasă mixtă: lapte, lână, pielicele, carne, cu o producţie medie de lapte de 80 kg. Lâna se găseşte in jur de 2 kg la oi şi 4 kg la berbeci, având o fineţe de 58 microni la cele groase şi 30 microni la cele subţiri. Greutatea corporală a oilor este de 37 kg, iar berbecii au 54 kg. Se observă că producţia de carne este inferioară celorlalte rase, cu un randament la sacrificare mai mic de 40-50%, realizându-se sporuri zilnice de circa 150 g. Prolificitatea acestei rase este de 103%. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).

Rasa Karakul Provine din Ovis vignei-arcar, formată, probabil în jurul oraşelor Buhara şi Samarkand, de unde a fost dusă în sud-vestul Asiei. Este răspândită în Rusia, Ucraina, Caucazul de Nord, Crimeea, Kazahstan, Afganistan, Iran, sud-vestul Africii, argentina, S.U.A., Germania, Austria, Franţa, Italia, Cehia, Slovacia, Polonia, în ţara noastră şi în alte ţări.

6

ZOOTEHNIE

Însuşiri morfologice şi productive. Cuvântul “Karakul” înseamnă “lac negru”. Se mai numeşte Astrahan, Buhara, Arabi, Persan. Culoarea neagră predominând la 90-96% din efectiv, dar există şi varietăţile: brumărie sau Shiras; culoarea maron sau varietatea Kombar, Komor; culoarea arămie-roşcată, numită Guligaz; culoarea sură, cu vârful buclelor aurii se întâlneşte numai în caz de albinism (foarte rară) sau prin încrucişare cu oaia Persană, sau prin selecţie (plecând de la brumărie). Are conformaţie caracteristică: trunchi în formă de pară; cap “berbecat”, cu urechi mari şi aplecate (blegi); cu depozit de grăsime bilobat la baza cozii, cu vârful cozii în formă de “S”. În Europa, cele mai multe exemplare se cresc în fosta U.R.S.S. şi în ţara noastră. Rasa se aclimatizează foarte bine în regiunile cu climă uscată, secetoasă, unde media precipitaţiilor este sub 450 mm. Metişii obţinuţi cu Turcana au pielicele valoroase, sunt rezistenţi la condiţiile de climă ca şi Turcana, dar sensibili la parazitoze. (după I. Petroman, C. Culea, 1998). Rasa are greutatea corporală de 42-50 kg la oi şi 55-70 kg la berbeci. Produce 85-87% din pielicelele de calitate superioară. Producţia de lână – mixtă şi groasă: 1,8 kg la oaie şi 2,7 kg la berbeci, este folosită la confecţionarea păturilor de calitate inferioară. Randamentul la spălare: 55-60%. Producţia de lapte:56 litri (40-150 l)cu 7,8 grăsime. Prolificitatea este de 105-123%. La noi în ţară se practică încrucişarea berbecilor Karakul cu oi de rasă Turcană. Mieii au blăniţe de valoare, se sacrifică în primele zile de viaţă, iar producţia de lapte se foloseşte la fabricarea brânzeturilor (se creşte la SEZ Popăuţi,Suceava) şi în centrul Moldovei. Se vor creşte în centrul şi nordul Moldovei precum şi Karakulul brumăriu şi metişii se vor creşte în zona deluroasă şi submuntoasă din partea vestică a Moldovei.

7

ZOOTEHNIE

Rase importate specializate pentru producţia de lână şi mixte Merinosul australian Această oaie este descendentul raselor merinos cu lâna fină, încrucişat cu Merinos Rambouillet şi Merinos american Vermont. Această rasă reprezintă 70% din efectivul de oi crescute în Australia, diferenţiindu-se trei tipuri: fin, mediu şi robust. Greutatea corporală a oilor este de 38-48 kg, iar berbecii cântăresc 70-80 kg. Rasa produce 5-12 kg de lână, cu o fineţe de 20-24 microni. Randamentul la spălare este de peste 45%. Merinosul australian se foloseşte, la noi în ţară, pentru ameliorarea oilor Merinos, prin încrucişări deinfuzie. (după I. Petroman, C. Culea, 1998).

Merinosul de Stavropol Aceasta este o rasă originară din Rusia, cu lână fină, însuşiri bune pentru carne, bine adaptată regiunilor de stepă. Oile au o greutate corporală de 55-60 kg, iar berbecii 90-100 kg. Producţia de lână este de 6-7 kg la oi şi de 12-24 kg la berbeci, având o fineţe de 20-23 microni. Această rasă se foloseşte pentru ameliorarea Merinosului Transilvănean. (după I. Petroman, C. Culea, 1998). Rasa Corriedale Este o rasă de carne-lână, rezultată din încrucişările raselor Merinos australian, Lincoln, Leicester, Romney-March, încrucişări realizate în Noua Zeelandă. Greutatea corporală a oilor este de 55-70 kg, iar cea a berbecilor de 80-110 kg. Producţia de lână este de 4,5-5 kg la oaie şi de 7-8 kg la berbec, ci o fineţe de 26-28 microni. Rasa are o bună prolificitate- 130%- şi o bună precocitate, cu un randament la tăiere de 60%.

1

ZOOTEHNIE

Rase importate pentru lapte Rasa Friză Face parte din rasele de ovine specializate pentru producţia de lapte. Această rasă este formată în Germania, provenind din Muflon. Prezintă o greutate corporală de 50-60 kg oile şi 85-90 kg berbecii. Prodducţia de lapte este, în medie, de 400 l, dar există şi excepţii: 1400 l. Producţia medie de lână este de 2,5-3 kg, cu o fineţe de 37-40 microni şi o lungime a firului de 10-12 cm. La noi în ţară a fost importată pentru ameliorarea producţiei de lapte la rasa Ţurcană.

2

ZOOTEHNIE

SOUTH SUFFOLK

1

ZOOTEHNIE

DORSET HORN

LEICESTER CU FATA ALBASTRA 1

ZOOTEHNIE

MERINOS AUSTRALIAN

AWASSI

OAIA BELGIANA DE LAPTE

2

ZOOTEHNIE

BERRICHON DU CHER

BLUE TEXEL

BOOROOLA MERINO

3

ZOOTEHNIE

CHEVIOT

BORDERDALE

BORDER LEICESTER

4

ZOOTEHNIE

OAIA ENGLEZEASCA DE LAPTE

OAIA DE CARNE CU CAP NEGRU (ELVETIA)

CHAROLAISE

5

ZOOTEHNIE

DORSET DOWN

DRYSDALE

FRIZA DE LAPTE

6

ZOOTEHNIE

HAMPSHIRE (GB)

ILE DE FRANCE

KARAKUL (NZ)

7

ZOOTEHNIE

LACAUNE

LEICESTER CU LANA LUNGA (WISCONSIN)

LIMOUSINE

8

ZOOTEHNIE

LINCOLN (USA)

POLWARTH

PORTLAND (UK)

9

ZOOTEHNIE

OAIA SCOTIANA CU FATA NEAGRA

SOUTH SUFFOLK (AUSTRALIA)

MERINOS SPANIOL 10

ZOOTEHNIE

SUFFOLK (GB)

ELVETIANA DE MUNTE CU FATA NEAGRA

ELVETIANA ALPINA ALBA

11

ZOOTEHNIE

TEXEL

TIGAIA

12

ZOOTEHNIE

REPRODUCŢIA OVINELOR Vârsta optimă de reproducţie la tineretul ovin Vârsta optimă de reproducţie este condiţionată de apariţia pubertăţii şi de dezvoltarea corporală, ambele fiind influenţate de precocitatea raselor şi de nivelul de hrănire. Vârsta optimă de folosire a ovinelor în reproducţie Tabelul 5.1 Indici Apariţia pubertăţii (luni): - femele - masculi Vârsta separării sexelor la tineret (luni) Vârsta optimă pentru folosirea tineretului la reproducţie (luni): - rase foarte precoce-rasele englezeşti de carne - rase precoce-rasa Friză etc - rase tardive-inclusiv rasele din ţara noastră Durata de folosire a ovinelor în reproducţie ANI: - oi - berbeci Vârsta la care se reformează ovinele ANI: - oi - berbeci

Valori

5-7 6-10 3-4 9-10 12 18 5-6 4-5 7-8 5-6

Dezvoltarea corporală a mamei cât şi a fătului este influenţată de monta timpurie (înaintea dezvoltării corporale optime). Reforma ovinelor se face la o anumită vârstă, aceasta fiind influenţată de starea de întreţinere, nivelul producţiei şi uzura dentiţiei. Doar acele exemplare foarte valoroase, cum sunt cele din rasa Karakul, se ţin în producţie până la 8-9 ani. Separarea pe sexe se face la 5 luni obligatoriu, sau la înţărcarea mieilor.

1

ZOOTEHNIE

Ciclul sexual la ovine Acesta are variaţii între rase datorită condiţiilor geoclimaterice şi o durată medie de

17-18 zile. Fiindcă manifestarea căldurilor la ovine este ştearsă,

depistarea lor se face cu ajutorul berbecilor încercători. Durata căldurilor este, în medie, de 24-36 ore (3-73 ore), iaar ovulaţia se produce la sfârşitul căldurilor, adică între 24-36 ore de la apariţia lor. Activitatea sexuală a ovinelor este mai intensă toamna, sezon în care se succed câteva cicluri sexuale, iar în cazul în care oile nu au fost fecundate în acest sezon urmează o pauză de 4-6 luni, după care căldurile pot apărea primăvara (rar vara), cu excepţia unor rase la care căldurile se succed aproape tot timpul anului. Monta sau însămânţarea artificială trebuie efectuată la 12-18 ore de la începutul căldurilor. În fermă, oile sunt montate imediat după depistarea lor, iar după 8-10 ore se reia procesul de însămânţare. După dehiscenţă, ovulul este apt pentru fecundare circa 6 ore, iar spermatozoizii, aflaţi în oviducte, au o capacitate fecundantă optimă de 7-8 ore. Involuţia uterină se termină la 26-30 de zile după fătare. Este foarte greu de stabilit momentul după fătare, când apar căldurile ovulatorii, deoarece oile intră în “anestru de lactaţie”, lungimea lui fiind legată de sezonul în care are loc fătarea.(după V. Creţa şi col. 1986). Lactaţia şi adaptarea inhibă manifestarea căldurilor la ovine şi deci şi ovulaţia. Se recomandă înţărcarea mieilor la cca. 20-30 de zile pentru obţinerea fătărilor în extrasezon.

Sezonul de montă şi fătări. O particularitate a funcţiei de reproducere la ovine o constituie caracterul ei sezonier, influenţată de climă, de rasă, de condiţiile de întreţinere şi în special 2

ZOOTEHNIE

de hrănire. Oile sălbatice sunt monoestrice, având un singur ciclu sexual, care se manifestă toamna. Oile domestice au o activitate sexuală care se manifestă întrun “sezon sexual”, care apare în mod normal între lunile septembrie-noiembrie, când se succed mai multe cicluri sexuale la intervale regulate. Deci rasele de ovune sunt policiclice sezoniere : în sezonul normal oile intră în călduri în proporţie de 95-100%.”Sezonul sexual” are o durată de 2-3 luni, existând şi excepţii. Aptitudinea unor rase de a se reproduce tot timpul anului se datorează evoluţiei lor în zone geografice cu mici variaţii de anotimp, iar aceasta justifică, într-o anumită măsură, modificările ce survin în funcţia de reproducţie. Indiferent de durata sezonului sexual, manifestarea căldurilor prezintă variaţii sezoniere la toate rasele, dar ele sunt mai mici sau mai mari în funcţie de rasă şi intensitatea acţiunii factorilor de mediu.

Organizarea montei la ovine Prima măsură care se ia în executarea montei la ovine este reprezentată de pregătirea oilor şi a berbecilor. Aceasta constă într-un complex de măsuri, dintre care cea mai importantă este cea de aducere a oilor în condiţie bună de reproducţie, proces ce se realizează printr-o hrănire corespunzătoare, de regulă cu cel puţin 30-40 de zile înaintea sezonului de montă. Pregătirea berbecilor constă în hrănirea acestora pe păşunile cele mai bune şi li se administrează, suplimentar, 0,5-0,6 kg concentrate. Dacă păşunea nu este una din cele mai bune, atunci raţia se suplimentează cu circa 0,5 kg fân de leguminoase. Această raţie este suplimentată şi în perioada de montă cu 1-2 ouă şi 0,5 kg de lapte ecremat/cap/zi. Dacă berbecii depăşesc greutatea corporală de 80 kg, această raţie nu se mai suplimentează. În centrele de recoltare a materialului seminal şi de difuzare a acestuia, în cadrul pregătirii berbecilor, se are în vedere şi cunoaşterea comportamentului sexual al acestora, cunoaştere ce se realizează în trei etape: 3

ZOOTEHNIE

- în primele două săptămâni se face primul examen serologic pentru depistarea brucelozei şi se începe obişnuirea berbecilor la recoltarea cu vaginul artificial; - în următoarele două săptămâni se verifică calitatea materialului seminal, prin recoltarea a 30-40 ejaculate; - în ultimele două săptămâni recoltările de spermă se fac la intervale mai mari de timp, pentru păstrarea reflexelor sexuale şi se execută al doilea examen pentru bruceloză; La o lună după începerea campaniei de însămânţări se face determinarea capacităţii fecundante, prin stabilirea procentului de “neîntoarceri” a oilor supuse primei însămânţări. Obligatorii, pentru admiterea berbecilor la reproducţie, sunt examenul sanitar-veterinar şi examinarea comportamentului sexual. Pregătirea oilor pentru montă constă, le fel ca la berbeci, în folosirea celui mai bun tip de păşune şi a tuturor surselor de furaje verzi pentru hrănire, cât şi în îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere. O altă condiţie primordială, a pregătirii oilor pentru montă, este întreruperea mulsului. Oile care nu au o stare bună şi mioarele sunt băgate la îngrăşătorit. Aceste măsuri se aplică cu cel puţin 3 săptămâni înaintea începerii sezonului de montă.

Sisteme de montă sau însămânţări artificiale În cadrul procesului propriu-zis constau în mai multe metode, şi anume: monta liberă, pe clase, în harem şi monta dirijată. Monta liberă constă în introducerea unui număr de berbeci după numărul de oi existente, calculând o âncărcătură de 25-30 de oi pentru un berbec. Acest sistem are dezavantajul necunoaşterii paternităţii mieilor. Monta pe clase constă în încrucişarea unor berbeci din clase superioare cu oi din clase inferioare, realizându-se, astfel, ameliorarea mai rapidă a efectivului. 4

ZOOTEHNIE

Monta în harem este realizată prin repartizarea unui berbec, cu valoare genotipică cunoscută, la un număr de 30-40 de oi. Avantajul acestui sistem de montă constă în cunoaşterea paternităţii mieilor. Monta dirijată este sistemul care permite selecţia individuală, fiind cel mai eficient şi cel mai raţional. Înaintea sezonului de montă se stabileşte lista de montă, în care pentru fiecare oaie se urmăresc anumite însuşiri ale descendenţei. Într-un sistem de montă dirijată se repartizează unui berbec, circa 50-70 de oi. Însămânţări artificiale. În ţara noastră se impune generalizarea însămânţările artificiale, precum şi congelarea materialului seminal la această specie, datorită importului masiv de rase. Acest material seminal se foloseşte, la însămânţările artificiale, sub formă brută, diluat, refrigerat la 2-5 grade şi congelat. Frecvenţa folosirii materialului seminal refrigerat şi diluat, deoarece cel congelat dă valori ale fecundităţii reduse, iar metoda este în faza de perfecţionare. Prima operaţiune realizată în acest sistem de montă, constă în depistarea oilor în călduri, depistare ce se realizează cu ajutorul “berbecilor încercători” vasectomizaţi sau prevăzuţi cu şorţ. Aceşti berbeci trebuie să fie tineri, viguroşi şi cu instinctul genezic dezvoltat. Operaţiunea de depistare a oilor în călduri se realizează doar dimineaţa, înaintea scoaterii la păşune a turmelor. Acele oi care acceptă saltul berbecului sunt separate de grup într-un padoc învecinat, unde se bagă la împerechere cu berbecul repartizat, sau sunt însămânţate artificial. Repetarea montei se realizează după 8-10 ore, apoi sunt introduse în turmă. Un berbec adult poate efectua 4 monte/zi, iar unul tânăr 1-2 monte/zi. După 2-3 zile de activitate se face o pauză de o zi. Aceste monte sunt consemnate zilnic în registrul de evidenţă, operaţiune ce ajută la stabilirea originii produşilor. În fermele mari din Australia se introduc, seara, berbeci încercători vasectomizaţi echipaţi

cu “pieptar” prevăzut cu un “creion marcator”.

5

ZOOTEHNIE

Dimineaţa, oile marcate se separă de grup, şi sunt însămânţate artificial. Această metodă este practică şi rezultatele sunt foarte bune.

Gestaţia la ovine. Perioada de gestaţie are mici variaţii în funcţie de rasă şi durează, în medie, 150 de zile, fiind mai scurtă la rasele precoce (144-148 zile), la primipare şi la cele cu gestaţie gemelară. Creşterea fetusului este mai accentuată în luna a IV-a, ca şi la celelalte specii, când furajarea şi îngrijirea oilor trebuiesc să fie mai deosebite. Raţia zilnică va fi formată din: 1,5-2 kg fibroase, 2 kg suculente şi 250 g concentrate. Porumbul însilozat nu trebuie să depăşească 0,5 kg pe zi, iar din luna a IV-a, raţia va fi mărită cu 15-20%, ca, în ultima lună de gestaţie, acesta să fie scos din alimentaţie. Din luna aIV-a, conţinutul energetic şi cel proteic, va fi majorat cu 15-20%, respectiv 30-40%. Hrana oilor gestante, în timpul verii, va fi formată din masă verde, circa 10 kg, iar în perioada de stabulaţie, se asigură sortimente cât mai variate, inclusiv suculente. La fel de importante sunt şi igiena alimentaţiei, a adăpatului, evitarea înghesuielii oilor la intrarea şi ieşirea din saivan, fugărirea sau maltratarea acestora. Temperatura optimă din saivan trebuie să fie de 4-8 grade. Diagnosticul gestaţiei se pune prin palpare (luna aIV-a), vizual, prin dezvoltarea asimetrică a abdomenului (coborât în partea dreaptă) şi, chiar, prin ultrasunete.

Fătarea ovinelor Organizarea fătării. Fătările se vor desfăşura în funcţie de perioada efectuării montei, iar pentru buna desfăşurare a acestora şi evitarea pierderilor, 6

ZOOTEHNIE

este necesară aplicarea unor serii de măsuri tehnico-organizatorice, care constau în pregătirea oilor, a adăposturilor şi a personalului. O primă măsură este organizarea maternităţii într-un capăt al saivanului, fie ca un loc special amenajat, fie montarea imediată a unor panouri mobile, construindu-se astfel boxe individuale de dimensiuni variabile pentru fătare şi pentru fiecare categorie de miei: - “cruzi” împreună cu mamele lor-până la vârsta de 10 zile; - “mijlocaşi”-între 10-20 de zile; - “zburaţi”-peste 20 de zile. Se pot realiza boxe comune, din panouri mobile de 3 x 1 m, cu o capacitate de 15 oi/boxă, revenind câte 1,5-1,8 mp/oaie. Pe măsură ce mieii cresc, suptul se reduce la 2 ori pe zi, evitându-se astfel criza prin care trec mieii după înţărcare şi infestarea lor cu paraziţi de pe păşune, dobândiţi de mamele lor.

Înţărcarea mieilor. Acest proces se face în funcţie de destinaţia mieilor, rasă, vârstă, stare de sănătate, greutate corporală etc. Înţărcarea mieilor se realizează în aşa fel încât să nu aibă repercusiuni negative asupra sănătăţii mielului şi să nu influenţeze procesul de creştere ulterioară. La început, mieii sunt separaţi de mame, noaptea; oile se mulg dimineaţa, după care se reunesc cu “odraslele” lor, pentru numai câteva ore. Înţărcarea lor se face treptat, în 2-3 reprize, în funcţie de dezvoltarea lor corporală. Înţărcarea mieilor se bazează pe înlocuirea laptelui cu înlocuitori de lapte. Se pune problema înţărcării foarte timpurii a mieilor, când aceştia se hrănesc cu substituienţi de lapte. Înţărcarea timpurie- la 3-5 zile- prezintă anumite avantaje:

7

ZOOTEHNIE

- se reduce necesarul de energie pentru producţia de lapte, eliminându-se stresul de înţărcare; - sporirea numărului de fătări, crescând astfel şi numărul mieilor; - obţinerea unei cantităţi mai mare de lapte-marfă, în cazul în care oile sunt exploatate pentru producţia de lapte; -se anulează riscul îmbolnăvirii mieilor cu paraziţii ce pot fi dobândiţi de mame pe păşuni. Cercetătorii străini sunt de părere că miei înţărcaţi mai devreme se obişnuiesc mai repede cu hrănirea artificială, decât cei înţărcaţi la 15 zile. Această înţărcare timpurie a fost de bun augur şi pentru oi. S-a experimentat şi la noi în ţară acest tip de înţărcare, iar rezultatele au fost foarte bune, astfel că mieii înţărcaţi chiar la 24 ore au fost hrăniţi cu substituienţi de lapte, fân şi prestarter, iar la vîrsta de 100 zile aveau o greutate de 22 kg, cu un spor mediu de 200 g. S-a studiat şi înţărcarea mieilor la 30 zile, cu bune rezultate, însă s-a folosit în hrănirea lor un nutreţ combinat uscat cu o valoare energetică ridicată. Înlocuitorii de lapte trebuiesc să fie de cea mai bună calitate, având o compoziţie bazată pe vitamine şi microelemente. Laptele diluat trebuie să conţină 5,3% grăsime şi 17,3% substanţă uscată. O atenţie deosebită i se acordă modului de administrare a acestuia, adică tetinele să fie de calitate şi instalaţiile mecanice să funcţioneze corect. Condiţiile zooigienice din adăpost reprezintă o altă măsură de siguranţă în procesul de înţărcare a mieilor, iar temperatura din adăpost să se încadreze între 18-20 grade.

8

ZOOTEHNIE

Creşterea tineretului ovin . În urma procesului de înţărcare, mieii sunt grupaţi în grupuri de 250-300 de indivizi-“cârlani”- cărora li se repartizează păşini de calitate bună, bogate în leguminoase, cât mai departe de mamele lor. În cadrul acestor grupuri se introduc 2-3 oi sterpe sau 2-3 batali cu clopot, pentru conducerea grupului. Separarea pe sexe se face la vârsta de 4-5 luni, realizându-se turme separate. Tineretul de reproducţie se dă pe mâna celor mai pricepuţi îngrijitori. Raţia alimentaţiei mieilor se suplimentează cu 150-250 g de concentrate/zi/cap, atunci când păşunile nu sunt bogate, mai ales în cazul raselor cu lână fină şi semifină. După 6-8 luni, administrarea concentratelor se face numai dacă păşunea nu asigură 5-6 kg de masă verde/zi/cap. În perioada iernii, raţia se stabileşte conform normativelor, după rasă, vârstă, greutate corporală. Pe păşune, este obligatorie montarea unor şoproane pentru adăpostirea mieilor pe timp nefavorabil şi noaptea, când este frig. Prin hrănire şi întreţinere se urmăreşte realizarea condiţiei de reproducţie a miorilor şi a mioarelor, la 18 luni, după care se dau la montă, urmărindu-se asigurarea unui procent ridicat de fecunditate.

9

ZOOTEHNIE

ALIMENTAŢIA OILOR ADULTE Pentru obţinerea unor rezultate bune, o atenţie deosebită trebuie acordată alimentaţiei oilor în ultimele două luni de gestaţie, în perioada de lactaţie şi în cea de montă. În timpul lactaţiei se doreşte obţinerea unei cantităţi mai mare de lapte, dar în această perioadă trebuie ţinut cont de cerinţele fiziologice crescânde, aproape dublate în comparaţie cu raţia de întreţinere. Astfel că, în primele două luni de lactaţie, când cerinţele, în special pentru proteine cresc, alimentaţia se face după curba de lactaţie. Eliminarea sărurilor minerale, în mare parte prin lapte, trebuiesc asigurate (8-10 g Ca, 5-7 g P pe zi), iar sarea să fie la discreţie. Pentru producerea unui kg de lapte cu un conţinut de grăsime de 7,5 g, raţia trebuie să conţină, pe lângă necesarul de întreţinere, câte 0,4 U.N. şi 100-120 g P.D., 3,6 g Ca şi 2,5 g P. În timpul iernii, raţia se compune din 0,8-1 kg fân de leguminoase, 2,53 kg suculente şi concentrate până la completarea necesarului de U.N. şi P.D, iar în perioada verii, dacă păşunea nu este de calitate, alimentaţia se suplimentează cu concentrate. În hrănirea oii se ţine cont de faptul că producţia de lână creşte zilnic cu aproape 12 g. O oaie produce zilnic 68 cal. energie netă, de care se va ţine cont şi se va prevedea suplimentarea de calorii peste cerinţele pe care le reclamă starea fiziologică a animalului. Calitatea buclajului, în perioada de formare a acestuia, este influenţat de nivelul de hrănire al oilor gestante, în special, nivelul proteic. 1

ZOOTEHNIE

Pentru 1 U.N., trebuie asigurate 90-100 g proteină digestibilă, iar suculentele vor fi scoase din alimentaţie, preferându-se administrarea furajului uscat.

Hrănirea berbecilor de reproducţie. În acest proces se urmăreşte menţinerea capacităţii de reproducţie, favorizarea spermatogenezei, iar pregătirea pentru montă se realizează în “condiţii de reproducţie”, fără a se favoriza îngrăşarea. Necesarul se suplimentează cu 35-45 g P.D. şi 0,1-0,2 U.N. pentru fiecare montă realizată, astfel că normele de hrană se calculează în funcţie de activitatea sexuală prestată şi de greutatea corporală. Sărurile minerale necesare la 100 kg greutate a unui individ sunt: 6,5g P, 15 g Na şi 10 g Ca. Un mascul are nevoie de 1,4-1,7 g U.N. în repaus, şi de 125-155 g P.D. la 2-3 monte/zi. Ovăzul, fânul de leguminoase de calitate şi păşunea bogată în masă verde, nu trebuie să lipsească din alimentaţia berbecilor.

Nutreţuri folosite în hrana ovinelor. Pe lângă păşunile cu particularităţi biologice specifice, ovinele valorifică foarte bine furajele bogate în celuloză. Nutreţurile folosite în hrana ovinelor sunt reprezentate de: fânuri, paie şi coceni, suculentele şi concentratele. Fânul constituie hrana de bază în perioada iernii, atât în furajarea oilor, cât şi în cea a mieilor, în cantitate de 1,5-3 kg, respectiv 0,5-1 kg. Paiele şi cocenii sunt furaje de clasa a II-a, intrând în hrana oilor sterpe şi în a oilor gestante în prima parte a gestaţiei, în proporţie de 50% din raţie. Dacă cocenii de porumb sunt tocaţi, ei vor fi şi mai bine valorificaţi. Suculentele constituiesc hrana cea mai bine valorificată de ovine, fiind reprezentate de : sfeclă, nutreţul-siloz, cartofi, etc. Administrarea sfeclei se face 2

ZOOTEHNIE

în cantitate de 2,5 kg pe zi, a nutreţului-siloz în cantitate de 3-4 kg, iar excluderea acestuia se face în ultima lună de gestaţie. Concentratele se administrează, sub formă de uruieli, numai în perioada de stabulaţie, pentru echilibrarea raţiei. Se folosesc uruieli de orz, tărâţele de grâu, şroturile de floarea-soarelui, etc.

SISTEME DE ÎNTREŢINERE Se deosebesc trei sisteme de întreţinere: - pe păşune; - în semistabulaţie; - în stabulaţie permanentă. Întreţinerea oilor pe păşune reprezintă cel mai vechi sistem, practicânduse şi astăzi în zonele de deal şi de munte unde oile valorifică terenurile ce nu pot fi exploatate decât prin păşunat. În cadrul acestor păşuni, oile se grupează în turme, astfel: - oilor mulgătoare-“mânzările”, în număr de 400-500 capete, aflate sub atenţia a 2-3 îngrijitori; - mioarele şi oile sterpe, în număr de 300 capete, deservite de 1-2 îngrijitori; - cârlanii şi cârlanele- tineret până la 1 an, în turme de 250-300 capete; - berbecii de reproducţie-câte 80 capete, iar batalii în turme de 300-400 indivizi, aflate sub atenţia a 1-2 îngrijitori.

3

ZOOTEHNIE

Întreţinerea pe păşune Pentru o îndelungată folosire a păşunii, se face parcelarea acesteia, fiecare parcelă fiind păscută în 5-6 zile, iar în următoarele 15-20 de zile, aceasta se lasă pentru a se reface, trecându-se la păşunarea celeilalte parcele. Mieii, mânzările şi berbecii de reproducţie au parte de cele mai bune păşuni. Frontul de păşunat trebuie să aibă o suprafaţă de 200-300 m şi de 40-50 m adâncime. În timpul verii, când oile consumă 2-3 l de apă pe zi, adăpatul să se facă de 2-3 ori pe zi, fiind suficientă o adăpare de 2 ori pe zi, iarna.

Întreţinerea în semistabulaţie constă în 2-3 ore pe zi de păşunat, după care oile sunt duse în saivan, unde primesc la iesle furaje suculente, fibroase şi concentrate.

Întreţinerea în stabulaţie permanentă. Acest sistem se aplică în cazul în care nu se găsesc păşuni, şi constă în ţinerea oilor în tabere amenajate pe tot timpul anului. Acest sistem nu se află printre cele mai avantajoase forme de întreţinere folosite în creşterea ovinelor, deoarece necesită asigurarea mesei verzi, mecanizarea administrării hranei, evacuarea dejecţiilor, a organizării reproducţiei, etc.

4

ZOOTEHNIE

Întreţinerea în stabulaţie

Intreţinerea în stabulaţie

5

ZOOTEHNIE

6

ZOOTEHNIE

7

ZOOTEHNIE

8

ZOOTEHNIE

1

ZOOTEHNIE

2

ZOOTEHNIE

3

ZOOTEHNIE

4

ZOOTEHNIE

5

ZOOTEHNIE

6

ZOOTEHNIE

7

ZOOTEHNIE

ÎNGRĂŞAREA OVINELOR Produsul care tinde să devină principal este carnea, pe lângă lână, lapte şi pielicele. Cea mai eficientă metodă de sporire a producţiei de carne de ovine este reproducţia intensivă, urmată de mărirea greutăţii la sacrificare şi înlăturarea pierderilor prin mortalitate la tineret. În ţara noastră se sacrifică anual circa 5 milioane de miei, la greutatea de 8-10 kg. Dacă aceşti miei ar fi fost îngrăşaţi până la greutatea de 35-40 kg, s-ar fi realizat circa 150.000 tone carne, adică un plus de 7 kg carne/locuitor/an, fără a mai calcula şi avantajele oferite de blăni şi lână care se pot obţine. Încrucişările oilor cu rase specializate pentru carne, au avut rolul îmbunătăţirii calităţii cărnii, a precocităţii productive şi a exploatării fenomenului de “heterozis”.

Îngrăşarea mieilor. Acest proces se realizează în două sisteme: intensiv şi semiintensiv. Îngrăşarea semiintensivă se realizează prin exploatarea tuturor resurselor de hrană din zonă, iar în unele unităţi masa verde se administrează cosită la iesle. Pentru “finisarea” tineretului se acţionează cu cantităţi moderate de concentrate. Îngrăşarea intensivă. Acest proces de îngrăşare presupune, pe lângă organizarea unor unităţi specializate, şi o raţie alimentară specifică compusă din concentrate, nutreţ combinat, fân tocat( 100 g/zi/cap). Finisarea mieilor se face după ce au atins o greutate de 30 kg, când furajul combinat se schimbă cu unul ce conţine 10-11% proteină digestibilă. Această modalitate de hrănire se va practica zilnic, circa 35 zile, până ce ajung la greutatea de 35-37 kg, după care vor fi livraţi. Apa care se administrează mieilor 1

ZOOTEHNIE

trebuie să fie proaspătă şi cu un grad de mineralizare scăzut. Deoarece îngrăşarea intensivă a mieilor se face pe bază de concentrate, acestea presupun o serie de schimbări în metabolismul speciei, de aceea raţia alimentară trebuie să fie respectată cu stricteţe. În acest sistem de îngrăşare se realizează un spor zilnic de 180-200 g/zi cu un consum de 6-7 U.N./kg spor. Pentru sistemul de îngrăşare intensivă se utilizează adăposturi tip şopron, cu lăţimea de 6 m şi lungimea variabilă, compartimentate din 4 în 4 m. În faţa şoproanelor se află aleea asfaltată, pe care circulă remorca tehnologică autodescărcătoare. Frontul de furajare este de 6-8 cm/cap. Perioada ţinerii mieilor în acest sistem de îngrăşare este de 100 zile, realizând un spor mediu zilnic de 220-230 g.

Îngrăşarea oilor adulte. Baza îngrăşării oilor este reprezentată de alimentaţie, aceasta fiind constituită din masă verde (păşuni bune), concentrate, reziduuri de la fabricile de bere şi zahăr, etc. Categoria de oi adulte care sunt supuse procesului de îngrăşare, este reprezentată de oile reformate. Durata acestui proces este de 4050 de zile, având ca scop îmbunătăţirea cantităţii şi calităţii cărnii. În procesul de îngrăşare a oilor se evidenţiază două perioade: - prima perioadă (10-20 zile), oile se acomodează, se pregătesc şi se obişnuiesc cu raţia. Aceasta este formată din 10-20% fibroase, 60-70% suculente şi 20-30% concentrate (tabelul 5.2). - a doua perioadă -“finisajul” (20-35 zile), reprezintă modificarea raţiei, şi anume: 10-20%fibroase, 50-60% suculente şi 30-40% concentrate. Aceasta este perioada în care oile depun seu pe carcasă şi în interiorul acesteia.

2

ZOOTEHNIE

Rezultatele îngrăşării oilor în sistem intensiv din diverse rase (după St. Moise şi colab., 1974) Tabelul 5.2. Rasa Merinos de Transilvania Spancă Ţigaie Ţurcană

Sporul mediu zilnic (g) 139-162 119-157 125 108

Consumul specific de hrană (U.N./kg spor) 8,2-10,6 10,5-12,0 12,8 16,2

*S-au folosit raţii în care ponderea concentratelor a fost de 40-60% la primele două rase şi de 25% la ultimele două.

TUNSUL OILOR În unităţile cu efective mari, pentru reuşita acestei acţiuni, trebuie să se asigure: inventarul necesar, lucrători-tunzători, data planificării tunderii fiecărei turme, amenajările necesare, etc. Locul de tuns trebuie să aibă următoarele compartimente: de aşteptare, de tundere propriu-zisă şi un loc acoperit pentru oile tunse. Compartimentul de tundere să fie dotat cu mese de sortare, prelate, cântare, magazie pentru lână, etc. Procesul de tundere se stabileşte în funcţie de rasă şi de condiţiile climatice. Oile cu lână groasă se vor tunde mai devreme, începutul lunii mai, iar cele cu lână fină se vor tunde mai târziu, începutul lunii iunie. O excepţie se face la oile care sunt duse la munte, acestea fiind tunse cu o lună mai devreme ca lâna să crească cu 1-2 cm până la plecare. O importanţă deosebită, în ceea ce priveşte calitatea lânii, este menţinerea la parametrii optimi a stării sanitarveterinare a efectivului. Timp de 10-12 ore înaintea tunsului nu se vor alimenta ovinele cu nici un fel de lichid sau hrană, deoarece se pot produce accidente în timpul manipulării. Ordinea de tuns va fi următoarea: primii vor fi tunşi batalii, urmaţi de oile

1

ZOOTEHNIE

sterpe, mioarele, oile cu miei şi berbecii. “Antrenamentul” tunzătorilor este constituit de oile cu lână de calitate mai slabă, pentru ca aceştia să capete îndemânare. Separarea lânii oilor bolnave de scabie sau variolă este obligatorie, lâna lor va fi pusă în saci inscripţionaţi cu numele bolii respective. Sistemele de tuns - sistemul manaul; - sistemul electromecanic. Sistemul manual se bazează pe folosirea foarfecelui manual. Sistemul electromecanic este constituit din agregate electrice de tuns, la noi în ţară folosindu-se agregatul ATO-1, acesta fiind dotat cu maşini de tuns cu motor electric montat în mâner. În componenţa sa intră 12 maşini de tuns, 6 mese de tuns, un aparat de ascuţit şi accesorii. Datorită acestui sistem, tunsul este uniform, tăind lâna foarte de jos şi, astfel, creşte cantitatea de lână tunsă cu 150-300 g la fiecare animal, iar productivitatea muncii creşte, uşurându-se, astfel munca oamenilor.

Acest sistem electromecanic permite o reducere considerabilă a preţului de cost, a creşterii productivităţii muncii datorită sporirii producţiei de lână şi a îmbunătăţirii calităţii acesteia. Procesul de tundere poate fi efectuat de o singură grupă de muncitori, care fac tunderea completă, sau de două grupe de muncitori, dintre care prima grupă tund lâna de calitate inferioară, iar cea de-a doua grupă face tunderea completă. Operaţiunea de tuns prevede următoarele reguli: maşina trebuie să taie cu toată lăţimea ei şi cât mai aproape de piele, evitarea intrării pliurilor pielii între dinţii ei, realizându-se prin întinderea pielii cu mâna. 2

ZOOTEHNIE

Lâna trebuie tunsă în aşa fel încât să păstreze forma avută pe animal -“cojoc”, iar “codina”- lâna de calitate inferioară, să se ambaleze separat. O altă regulă de tuns o constituie evitarea lezionării prin tăiere a pielii oilor, iar dacă aceasta s-a produs, rana va fi tratată cu tinctură de iod, creolină, unguent cu aureomicină, tetraciclină, etc. După 10-12 zile, este obligatoriu tratamentul antiparazitar pentru tot efectivul, mai ales împotriva scabiei. Tunderea mieilor se va face la vârsta de 5-6 luni-“miţuire”, acţiune ce îşi va aduce aportul la o bună dezvoltare corporală a acestora. În cazul unui tuns manual, un muncitor poate tunde, într-o zi, 20-25 oi Merinos, 30-35 oi Ţigăi şi 40-45 oi Ţurcane, pe când cu ajutorul aparatelor mecanice, acesta îşi poate tripla rezultatele. Adică 60-70 oi cu lână fină.

MULSUL OILOR Acest proces începe de la înţărcarea sau sacrificarea mieilor, iar producţia de lapte creşte in cazul înţărcării precoce sau timpurie. Masa verde, administrată abundent pe toată perioada de lactaţie, reprezintă motivul creşterii productivităţii de lapte. Numărul mulsorilor este, la început de 3, apoi de 2, în ultima lună 1 pe zi, ca la final, acesta să se reducă la 1 la două zile. Timpul acordat unei mulgeri nu trebuie să depăşească 1,5 ore dimineaţa şi câte o oră la amiază şi seara. Durata de mulgere a unei oi este de 40-50 sec. dimineaţa şi 30-40 sec. la amiază şi seara. Mulsul se poate realiza în două moduri: - mulsul manual; - mulsul mecanic.

3

ZOOTEHNIE

Mulsul manual. În realizarea acestei acţiuni este necesară o strungă, prevăzută cu un “comarnic” construit din scândură, aşezat într-o poziţie înclinată, care are un număr variabil de uşi, prin care trec oile. Mutarea strungii la 2-3 zile se face pentru fertilizarea terenului prin “târlire”. Mulsul se poate realiza dinapoi, tehnică practicată în ţara noastră, sau prin lateral, stil practicat în Ungaria, Cehia, Slovacia şi Rusia, oferind condiţii mult mai igienice de recoltare a laptelui. Fazele care trebuiesc parcurse în acţiunea de muls sunt: se prinde cu o mână ugerul, iar cu cealaltă se trage de sfârcuri pentru “destuparea” lor, apoi se prinde ugerul cu ambele mâini, supunându-l unei presiuni de sus în jos şi lateral, laptele ieşind simultan şi continuu din ambele sferturi, iar în ultima fază se face mulgerea cu nod, pentru recoltare ultimelor cantităţi de lapte. Mulsul mecanic. Acest sistem este răspândit în Franţa, Israel, Italia, fiind un sistem avantajos în ceea ce priveşte munca fizică a mulgătorilor. Acest tip de muls se practică la rasele de oi cu sfârcurile mari. Se deosebeşte mulsul în săli speciale longitudinale, în care se foloseşte instalaţia mobilă la bidon sau la căruciorul mobil; mulsul la conductă; şi rotolactorul sau caruselul de muls. În faţa sălilor de muls se găseşte un jgheab pentru administrarea concentratelor, iar aceste săli de muls sunt constituite din două tronsoane de lungimi variabile cu capacităţi de 24, 48 sau 72 de locuri.

4

ZOOTEHNIE

Instalaţie de muls la bidon Laptele colectat în sălile de muls este transportat într-o sală alăturată, unde este răcit şi depozitat.

Instalaţie de muls pentru ovine Rotolactorul are 30 de locuri şi o capacitate de 500-600 de oi mulse/oră de către doi îngrijitori. Laptele este colectat în cilindrii metalici, mari, gradaţi, apoi transportat pe conducte, răcit şi depozitat.

5