Subiectivitate Si Obiectivitate În Scrisul Istoric [PDF]

Zitiervorschau

Mircea Horea Grănescu Arheologie Anul III Linia română

Subiectivitate și obiectivitate în scrisul istoric: repere teoretice, metodologice și politice.

Studiul teoriei istoriei și, implict, al scrisului istoric este un subiect extrem de complex și vast. Chiar dacă a fost conștientizat de către comunitatea științifică relativ recent, acesta are o importanță de o greutate considerabilă când vine vorba de raportarea istoriei. Cunoașterea ei, în sine, este un proces de lungă durată care, dacă e să filozofăm, nu se termină niciodată, și care se alterează perpetuu în funcție de acapararea de noi informații. Când discutăm aspectul aproape filozofic al obiectivului și subiectivului în scrisul istoric, suntem obligați să ne ocupăm nu numai de o definire a acestor două principii, ci mai ales de cei care contribuie la ele, adică istoricul sau cercetptorul, cel care scris documente, documentele cu conținutul lor, evenimentele raportate, modul de abordare a evenimentelor (de exemplu dacă istoria în sine este obiectivă sau subiectivă), dar și alte aspecte de semnificație pentru cazuri singulare sau universale. În egală măsură, teoria și metodologia studiului și scrisului istoriei sunt în permanentă interdependență, cum ar trebui să fie și reperele politice pentru scrisul istoric. Obiectivitatea și subiectivitatea istorică sunt într-o continuă relație, studiul istoric fiind influențat de ambele deodată. Deseori considerăm că în scrisul istoric obiectivitatea înseamnă doar fapte, cifre, date, total lipsite de vreun sentiment sau de vreo prejudecată legate de națiunea, rasa, genul sau sexul despre care scriem că se întâmplă într-un anumit moment istoric. Unii numesc obiectivitate doar adevărul științific. Adevărul este rece, sec, independent și ușor de dovedit. Pe aceeași linie de gândire, subiectivitatea se referă la

abordarea diferită a unor istorici cu privire la un același aspect în studiu, care abordare depinde de punctul de vedere al fiecărui istoric în parte. În realitate asemenea definiții sunt unilaterale și nu descriu luate separat evenimentele, care cuprind atât fenomene și date interne ale unei epoci cât și fapte, date sau cifre externe evenimentelor respective. Obiectiv este ceva neafactat de sentimentul uman. Subiectiv, prin opoziție, înseamnă să înserezi păreri și atitudini personale despre un eveniment sau o personalitate din istorie. O asemenea definiție ne duce spre idea că subiectivitatea precum și obiectivitatea sunt căi prin care se atinge cunoașterea, ele fiind interdependente. Dat fiind că evenimentele istorice au avut loc cu mult timp în urmă, dacă doi istorici scriu diferit despre același eveniment inserând propriile valori, sentimente și atitudini, avem de a face cu două percepții pe care le numim subiective, dar care nu fac decât să lumineze un anumit aspect necunoscut. Foarte rar, istoricii pot afirma că sunt doar obiectivi, și aceasta din varii motive, deseori legate de subiectul despre care se scrie. De ce este obiectivitatea importantă? Pentru a putea lua decizii exacte, bazate pe informații relevante. De ce este subiectivitatea importantă? Pentru că prin interpretarea personală a istoricilor, putem alege date și informații care ar putea defini mai bine realitatea trecutului. Cunoașterea istorică este examinare atentă și riguroasă a unui material sursă care apoi este contra verificat prin apel la alte surse și indicii. Dar în acest demers, în aparență neinteresat și imparțial, apare judecata de valoare, care este egal cu introducerea unui element subiectiv, pe lângă materialul obiectiv ales. Istoricul are avantaje și limite în scris și studiu: natura subiectului ales, alegerea subiectului de studiu și personalitatea sa, care interferează cu temepramentul și alegerile proprii. Uneori nu există suficiente date pentru un subiect, fie că au fost distruse, fie trecute cu vederea de alți cercetători.

P. Ricoeur crede că istoria este “o nouă provincie în vastul imperiu al obiectivității”. Deoarece omul și societatea umană fac obiectul studiului istoriei, obiectivitatea istorică este de fapt o subiectivitate implicată, iar acest tip de subiecivitate poate să fie bună sau rea. Ce bună e a atunci când instoricul ne redă o istorie ca o realitate și cât de rea - când istoricul își expune propriile păreri și alterează și deformează astfel realitatea. Deși, după părerea mea, obiectivitatea

este crucială în redarea istoriei, de multe ori avem de a face cu diferite ipostaze ale aceluiași fapt când percepem un exces de subiectivitate. Probabil cea mai bună analiză a obiectivității istorice îi aparține lui Marc Bloch în “Apologia istoriei”. El crede că observația istorică se face prin cercetarea domeniului istoric, adică prin cunoașterea cât mai amanunțită a trecutului astfel încât să fie perceput, cunoscut și înțeles cât mai detalliat și corect. Critica istorică reprezintă evaluarea, validarea și ierarhizarea sursei istorice. Și aici avem de a face cu felurite fațete ale interpretării. Prin analiza istorică, cercetătorul, respectiv istoricul, reconstituie trecutul pentru a-l desluși mai bine prin prisma diferitelor fenomene economice, culturale, politice, militare și altele pentru a da sens trecutului. Pasul următor este cel al sintezei prin care se poate explica din punct de vedere istoric, trecutul, iar astfel scrisul istoric reconstituie realitățile trecutului. Se naște evident, problema subiectivității istoricului în relație cu obiectivitatea istoriei. Ce face un istoric? El caută cu atenție date din trecut, care uneori nu sunt evidente în documente, deci cunoașterea depinde de cantitatea și calitatea documentelor istorice.Și documentele au o valoare subiectivă, nu numai obiectivă pentru că exprimă valori, idealuri, concepții ale celor ce au întocmit documentele. Cei care scriu documente istorice sunt afectați și ei de grupul din care provin, de educația lor, de valorile pe care le susțin. Filozofia de viață a istoricului îi influențează masic percepția asupra lumii în care trăiește sau pe care o studiază. Și mai mult, aici există câteva trăsături care explică obiectivitatea sau subiectivitatea istoriei, iar P. Ricouer crede că “judecata de importanță” joacă un rol foarte semnificativ, și că, istoricul prin eul său influențează raționalitatea în istoria-realitate. Astfel, istoricul are putere în alegerea evenimentelor, faptelor și fenomenelor istorice prezentate, într-un mod rațional, selectând punctele esențiale în alcătuirea tabloului istoric. O altă particularitate este punerea în evidență a cauzalității faptelor și fenomenelor istorice prin intermediul explicării lor. Aici istoricul folosește un limbaj istoriografic prin care evidențiaza cauzele, motivațiile și efectele fenomenelor istorice. Ca toți oamenii, istoricii au și ei tendința de a raporta realitățile trecutului la cele ale prezentului, observând astfel diferențele dintre cele dou momente menționate. Paul Veyne a trasat aceste schimbări și diferențe în funcție

de “distanța istorică” și de “ distanța temporală”, iar astfel istoricul se transpune într-un alt prezent, de “atunci și acolo” (tunc et illic) în “aici și acum” (hic et nunc). O ultimă particularitate a acestei subiectivități este dată de subiectul cercetării. Dacă istoricul nu este implicat din punct de vedere sensibil și nu are empatie și simpatie față de subiect atunci această trăsătură poate să fie incorectă sau falsă. Prin cercetarea trecutului, un istoric nu doar explica și intelege trecutul, ci îl și întâlnește la un nivel filozofic, iar astfel subiectivitatea istoricului devine o subiectivitatea a trecutului. Tot Ricoeur, în lucrarea sa “Eseuri de hermeneutică” crede că istoricul poate înțelege trecutul acțiunilor umane doar dacă se transpune în respectivul trecut. Însă aici intervine aspectul menționat mai sus, când, dacă un istoric prezintă acest subiect al trecutului în mod vădit alterat, se instalează acea subiectivitate numită poetic, rea. Un alt aspect prin care se măsoară istoria este timpul. Încă din antichitate cele mai vechi popoare au găsit modalități de a măsura trecerea acestuia, fie că se raportau la ciclurile lunii ori la anotimpuri sau alte tipuri de măsurare. Nu putem să nu observăm atunci când vorbim de scrisul istoric că istoria are astazi un aspect și o miză politică. De multe ori scrisul istoric prezent are capacitatea de a modela trecutul și este o victimă a politicii care este deformată în funcție de interesele politice și ideologice ale momentului. Memoria colectivă a societăților, astăzi, spre deosebire de secolele trecute, este puternic influențată de discursul public ce face referire la trecutul unei societăți sau al unui popor. Cunoașterea istorică și producția de material istoriografic este puternic influențată de stat, partide, opinia publică, media etc. Statul poate pretinde o anumită înfățișare a momentelor istorice, pentru că imaginea poate servi în mod avantajos ideea de obiectivitate. Partidele politice nu ezită să atașeze o anumită față a trecutului istoric al poporului, nației sau rasei, prezentând înfățișarea ca obiectivă, deși limbajul duce spre o subiectivitate debordantă. Opinia publică are idealuri, valori, concepte, transmise fie prin acte, fapte, informații, fie prin manipulare. Opinia publică iubește impresia de obiectiv, dar mai ales când manipulează sau se lasă manipulată subiectivul are rol major. Mijloacele

media sunt azi calea prin care subiectivul se transformă în obiectiv, și niciodată nu prezintă istoricul decât sub forma unei comunicări în aparență științifice. De cele mai multe ori autoritatea statului determină felul în care se creează imaginea istorică a unei societăți, iar în foarte multe ipostaze sunt omise unele interpretatri, evenimente, ideologii sau altele asemenea, astfel trecutul fiind prezentat decupat, în funcție de trend-urile momentului prezent. În contemporan anumite aspecte sunt fie neglijate sau uitate sau, din contra, altele sunt exagerate sau, de ce nu, inventate. Scrisul istoric, prin natura sa este defensiv, iar discursul politic are caracter ofensiv. Relația dintre istorie și politică este una foarte complexă, cele două asemănându-se, dar și deosebindu-se, iar acest fapt se răsfrânge asupra felului în care discursul istoric este interpretat. Aceste aspecte sunt important de înțeles din prisma locului și timpului în care au fost elaborate. Un aport important în politizarea istoriei, deși ea avut loc din cele mai vechi timpuri, a fost în timpul marxismului și anume o dată cu Revoluția bolșevică din 1917 când a apărut ipoteza că există doar o istorie și istoriografie burgheză neștiințifică și istoriografie marxistă științifică. Istoriografia burgheză nu era legată de știință și de adevăr, spre deosebire de cea marxistă. Însă această ipoteză a fost eronată din start deoarece era evidentă confuzia dintre ideologie și știință. În epoca modernă, au apărut și instituțiile care aveau rolul unui instrument politic, iar scrisul istoric avea ca scop lăudarea națiunii și legitimizarea patriotismului acolo unde este necesar. După Revoluția bolșevică, în Rusia, scrisul istoric este victima unei ideologizari și devine “instrumentum regni”. Partidul se autolegitima prin scrisul istoric, iar istoricii au fost astfel formați și instruiți nu numai ca specialiști ai domeniului, ci mai ales ca ideologi. Aceștia au contribuit în decursul secolului trecut la felul în care istoria a fost redată maselor și apoi percepută de mase. A existat o tendință de a șterge marile personalități istorice înlocuindu-le cu eroi anonimi produși ai statului comunist sau chiar eroi colectivi precum muncitorii din fabrici. Perioada stalinistă a fost însă caracterizată de cultul personalității lui Stalin. Similar, în România comunistă, evenimente istorice ale secolelor trecute au fost legitimizate prin prisma

comunismului, iar unele momente și personalități istorice au fost hiperbolizate ducând spre un discurs istoric mitologic ce a adus cu sine o istorie festivistă. Indiferent de felul în care scrisul istoric este creat și perceput este evident faptul că acesta are un rol mai important astăzi decât oricând. Nu cred că importanța sa în trecut este neglijabilă însă accesul la scrisul istoric ca instrument politic este azi mai accesibil maselor în era internetului și a televiziuni, decât în timpurile de mult apuse ale istoriei omului. Istoricul poate fi o victimă a unor considerații ideologice, a unor concepte politice, a implicării într-o anumită latură politică prin partizanat sau doar din zel politic. Toate acestea distorsionează viziunea istoricului. Propriile puncte de vedere menționate anterior îl țin captiv pe istoricul care scrie sub influența celor specificate. Există numeroase material, de exemplu medievale, care distorsionate datorită simțului religios superior sau inclinațiilor rasiale sau unor prejudecăți de exprimare care fac din documentele în cauză material afectate de subiectivitate deși scopul lor a fost acela de a da date obiective. O cale de a elimina subiectivitatea nefondată din scrisul istoric este continuarea cercetării pentru a obține date rezonabil de precise și care să poată fi validate.