Stefan Liiceanu (Ed) - Arcasul - HUMANITAS [PDF]

Zitiervorschau

Arcașul fără arc

Ștefan Liiceanu a trăit în Japonia aproape 20 de ani. Pe lângă studiile de limbă japoneză și de economie, a absolvit la University of Tokyo un master, cu specializare în budism și istorie culturală niponă. E în continuare îndrăgostit de Japonia, de literatura ei, de pictogramele kanji (cu care îi place să transcrie texte vechi), dar și de ceramica Kutani, pisicile Maneki, păpușile Kokeshi, chimonourile de mătase, așa că, din dorinţa de a aduce în România câte ceva din produsele uneia dintre cele mai rafinate civilizaţii, a iniţiat în cadrul Grupului Humanitas proiectul magazinelor Takumi (www.takumi.ro).

Arcașul fără arc Povești, pilde și vorbe de duh din China, Japonia și Coreea alese, traduse și prefaţate de

ȘTEFAN LIICEANU Ilustraţii de

mihail coşuleţu

Redactor: Mona Antohi Coperta: Mihail Coșuleţu Tehnoredactor: Manuela Măxineanu Corector: Cristian Negoiţă DTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de calculatoare, stocarea temporară sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se pedepsesc conform legilor în vigoare. © HUMANITAS, 2020, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală) ISBN 978-973-50-7000-7 (pdf ) EDITURA HUMANITAS Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro Comenzi online: www.libhumanitas.ro Comenzi prin e-mail: [email protected] Comenzi telefonice: 0723.684.194

Această carte este dedicată părinţilor mei, care, printre multe altele, mi-au hrănit spiritul, m-au încurajat să visez, să citesc, să călătoresc departe, să trăiesc cu o minte liberă și să investesc în cunoaștere. Le mulţumesc din inimă.

Prefaţă

Cei doi Buddha din Bamiyan

În centrul Afganistanului se află Valea Bamiyan, înconjurată de o zonă muntoasă cu o altitudine de circa 2.500 de metri. Acolo, în secolul al VII‑lea d.Cr., pietrari și sculptori – nu se știe câţi la număr și nici la ordinele cui – au cioplit în roca muntelui, la distanţă de 800 de metri una de alta, două grandioase statui ale lui Buddha, una de 38 de metri înălţime, alta de 55 de metri. Stilul artistic al statuilor, cunoscut sub numele de artă Gandhāra (numită și „artă greco‑budistă“), purta pecetea sculpturii eline aduse în inima Asiei de către generalii lui Alexandru cel Mare. Călugărul budist chi­nez Xuan Zang, care a ajuns în regiunea Bamiyan în anul 643 în căutare de texte sacre, a consemnat că cele două colosale statui erau înconjurate de zeci de mănăstiri, unele săpate în stânca muntelui, care adă­posteau câteva mii de călugări, și că vizitatorii erau copleșiţi de grandoarea celor doi Buddha sculptaţi în munte. Până în a doua parte a secolului XX, când progresele tehnologice au 7

făcut posibilă construcţia altor monumente budiste mai impunătoare în ţări precum Japonia, China și India, cele două statui din Ba­miyan erau cele mai mari reprezentări în piatră ale lui Buddha din lume. De la mijlocul anilor 1990, Afganistanul a fost treptat înghiţit de mișcarea islamică a talibanilor (cuvânt care înseamnă „studenţii Islamului“), până când aceasta a ajuns să controleze trei sferturi din teritoriul ţării. Au urmat nenumărate execuţii în public, multe orchestrate pe marele stadion Ghazi din capitala Kabul, zeci de școli au fost închise și femeile au fost obligate să poarte burqa și să lucreze acasă, altminteri fiind însoţite la orice ieșire de o rudă de sex masculin. Regimul taliban nu s‑a oprit însă aici. În concordanţă cu principiile islamice, planul de reformare socială a trecut la distrugerea „idolilor falși“. Aproape 3.000 de obiecte au fost făcute praf cu toporul la Muzeul Naţional din Kabul. În anul 1999 a venit și rândul celor două gigantice statui de la Ba­miyan. Fiind însă cunoscute în toată lumea și având dimensiuni atât de mari, guvernul taliban nu a trecut imediat la treabă. Abia la finele lunii februarie 2001, ordinul de distrugere a fost dat de șeful suprem taliban, care a declarat că acţiunea se rezumă de fapt la „a sparge rocă de munte“ și că, oricum, nimeni nu are de suferit, de vreme ce în Afganistan nu mai există nici un credincios budist. Dar executarea ordinului nu a fost deloc ușoară, de parcă cele două statui refuzau să pără­ sească această lume. 8

Talibanii au tras în ele mai întâi cu muniţie antiaeriană și lansatoare de rachete, dar efectul a fost neglijabil. Apoi au detonat mine antitanc la picioarele celor doi Buddha, în jurul cărora odinioară călugării mergeau în procesiune incantând texte budiste și meditând, dar, din nou, fără ca rezultatul dorit să fie obţinut. În cele din urmă, soldaţii talibani i‑au pus pe localnicii din zonă să se caţăre pe statui și să dea găuri în care să îndese dinamită. Timp de trei săptămâni de „muncă asiduă“, cum a declarat șeful suprem taliban, cele două statui au fost împănate cu explozibilul adus la faţa locului în douăzeci de camioane. La mijlocul lunii martie, explozibilele au fost detonate, în strigătele exaltate ale talibanilor: Allahu Akbar!, „Mare e Dumnezeu!“. A dis­ pă­rut astfel în câteva clipe o moștenire artistică ce dăinuise paisprezece secole în inima Asiei, parte preţioasă a patrimoniului omenirii. Bineînţeles, drama de la Bamiyan nu a fost un incident izolat în istoria lumii. Au existat, de‑a lungul vremii, nenumărate alte episoade de ștergere a memoriei colective în numele unei ideologii. Interesant e să obser­ văm că victime ale acestor barbarii au căzut în primul rând operele de artă care puteau fi admirate în splendoarea lor tangibilă. O statuie sau un templu se văd, sar în ochi, se impun ca simbol fizic al unei idei. De aceea, ca depozitare ale memoriei, ele provoacă, stârnesc, lăsând impresia celor care le distrug că se înstăpânesc asupra istoriei. Spre deosebire de acestea însă, cărţile din 9

vechime și ideile pe care le transmit au avut în general mai mult noroc. În mod paradoxal, se pare că este mai ușor să distrugi o statuie decât o carte. Așa se face că statuile din Bamiyan nu mai există, în timp ce textele din care s‑a născut această carte pot fi citite și astăzi.

China: Piatra de temelie a înţelepciunii din Asia de Est Nu puţine cărţi din Asia Orientală, unele vechi de peste 2.500 de ani, au reușit să dăinuie până în ziua de azi. Revoluţiile culturale care au însoţit instaurarea unor regimuri totalitare nu au putut să le facă să dispară de pe faţa pământului, așa cum au făcut talibanii cu cei doi Buddha din Bamiyan. Faptul că avem încă sub ochi mărturia trecutului se datorează cărţilor clasice din care au fost selectate poveștile aflate în acest volum. Graţie lor, putem sta de vorbă cu spiritul oamenilor care au trăit în acea parte a lumii cu sute și mii de ani în urmă. Și lucrul acesta are de ce să ne umple de emoţie. Căci ei sunt, cu o vorbă faimoasă, „inimile moarte care bat pentru cei vii“. Cea mai mare parte din povestirile volumului de faţă provin în mod firesc din China. Spun „firesc“ deoarece cultura clasică a Extremului Orient s‑a născut în China, radiind peste toate ţările din jur cu o intensitate copleșitoare, de la Vietnam (până și numele acestei ţări 10

provine din chineză, însemnând „ţinutul de la sud de Yue“, Yue fiind un vechi stat din sudul Chinei), la Mon­ golia, la Coreea, la Japonia. Pentru Asia de Est, China a fost în bună măsură ceea ce a fost Imperiul Roman pentru Occident. Diferenţa fundamentală dintre aceste două mari civilizaţii, pe lângă conţinutul lor spiritual, constă în faptul că, în timp ce romanii au împrumutat enorm de la grecii antici, China antică s‑a definit pe sine fără nici un precedent extern, devenind sursa și motorul tuturor schimbărilor culturale petrecute în Extremul Orient. Ea a fost prima civilizaţie din acea parte a lumii care, în jurul secolului al XIII‑lea î.Cr., a descoperit scrisul. Ideogramele din acele vremuri, foarte asemănătoare grafic și semantic cu hieroglifele egiptene, erau scrise pe oase de animale și carapace de broaște ţestoase, fiind folosite în ritualurile de divinaţie. Acel sistem de scriere a evoluat constant până în perioada dinastiei Han (202 î.Cr.–220 d.Cr.), când s‑a ajuns la forma definitivă folosită și în zilele noastre. Ideogramele chineze (numite hanzi, ceea ce înseamnă „literele poporului Han“) au fost importate, mai devreme sau mai târziu, de multe ţări din jur. Astfel, în Vietnam, din secolul I d.Cr. și până la începutul secolului XX, când s‑a trecut prin decret la scrierea latină, au reprezentat standardul de scriere. La fel, din secolul I d.Cr. până în secolul al XV‑lea, Coreea a folosit exclusiv sistemul de scriere chinez. În secolul al XV‑lea, regele Sejong a inventat un alfabet fonetic pentru a reda limba coreeană în scris, pe nume 11

hangul, folosit alături de scrierea chineză până în secolul XX, când a devenit principala formă de scriere în acea ţară. În Japonia, ideogramele chineze au ajuns în jurul secolului al IV‑lea d.Cr., până atunci japonezii neavând un sistem de scriere. Scrierea japoneză folosită în zilele noastre provine integral din ideogramele chineze vechi de mii de ani, cu modificările necesare pentru a exprima particularităţile gramaticale ale limbii nipone. Odată cu scrisul s‑a transmis și gândirea chinezilor din Antichitate, mai precis corpul literar alcătuit din cărţile clasice. Acestea, având o tematică ce se întinde de la confucianism la daoism și la istoria Chinei antice, au devenit fundamentul civilizaţiei în toate ţările care au adoptat sistemul de scriere chinez, așa cum în Europa textele latine au fost materie de studiu timp de secole. De‑a lungul a sute de ani, în Japonia și Coreea, un om era considerat educat doar dacă era suficient de versat în aceste cărţi clasice ale Chinei antice. Până și în prezent, un subiect obligatoriu în liceele nipone este așa‑numitul kanbun, adică „literatura poporului Han“. Un renumit intelectual confucianist din Japonia, Ogyū Sorai (1666–1728), a rezumat cel mai elocvent va­ loarea gândirii născute în China antică. „Deși“, spunea el, „schimbarea este esenţa istoriei și fiecare epocă e diferită faţă de altele, civilizaţia clasică chineză este imuabilă și se situează deasupra timpului. În învăţăturile maeștrilor chinezi din Antichitate, nu există nici trecut, nici prezent“. 12

Fiind confucianist, Ogyū Sorai se referea în primul rând la învăţăturile lui Confucius (551–479) și ale urmașilor acestuia. Dar Confucius nu a fost singurul învăţat chinez, deși cu siguranţă este cel mai renumit. Între secolele VI și I î.Cr., în China au trăit o sumedenie de gânditori preocupaţi de probleme etice, existenţiale, politice și economice. Ţelul acestor intelectuali nu era atât obţinerea cunoașterii de dragul cunoașterii, cât mai degrabă a cunoașterii care putea contribui la transformarea fiecărui individ într‑un om superior și, ca atare, la edificarea unei societăţi care aspira la perfecţiune. * Trei mari școli de gândire au clădit civilizaţia Chinei antice: confucianismul, legalismul și daoismul. Au existat și alte curente intelectuale în afara acestora, dar nici unul nu a contribuit atât de mult la formarea civilizaţiei chineze și a identităţii culturale a statelor din jurul Chinei. Cei ce aparţineau confucianismului puneau accent pe armonia socială, pe altruism, pe respectul între indivizi și, deopotrivă, pe ritualurile cvasireligioase care confereau societăţii unitate și identitate de sine. În ochii lor, monarhul era tatăl poporului, un exemplu de moralitate pentru restul cetăţenilor, iar bărbatul era capul familiei, și el un reper de conduită morală. Respectul faţă de tată și părinţi, la nivel de membru al familiei, respec­tul faţă de monarh, la nivel de membru al societăţii, precum și educaţia erau considerate a fi cheia socie­ tăţii ordonate. Monarhul, la rândul lui, avea datoria să 13

urmeze exemplul celor Trei Auguști și Cinci Împăraţi, personaje mitice despre care se credea că trăiseră între anii 3000 și 2000. Ei erau întruchiparea monarhului perfect, a celui care face totul pentru poporul său și nimic pentru el însuși. În realitate, domnitorii chinezi din ultimele cinci secole înainte de Cristos erau departe de idealul de monarh, mai ales că trăiau într‑o perioadă de dezbinare socială, în care se duceau permanent războaie pentru teritorii și putere. De fapt, perioada dintre anii 475 și 221, cunoscută sub numele de Perioada Statelor Combatante, în timpul căreia șapte regate s‑au războit necontenit, a zguduit din temelii societatea chineză. Gânditorii și învăţaţii din acele vremuri se străduiau să contribuie la reașezarea societăţii într‑o matcă stabilă, oferindu‑și sfaturile și înţelepciunea domnitorilor care deţineau puterea politică și care erau dornici să îi asculte. O bună parte dintre acei gânditori (numiţi you shi, sau „învăţaţi itineranţi“) călătoreau dintr‑un regat în altul și cereau regelui audienţe. Multe dintre poveștile din această carte, cuprinse în capitolele „Natura umană“ și „Înţelepciune“, sunt po­vești cu rol de învăţătură spuse de un gânditor renumit unui rege. În general confucianiștii credeau că, prin natura lui, omul este o fiinţă bună și că tot răul existent în oameni este rezultatul pervertirii acelei naturi de către factori externi. În contrast, legaliștii, printre care cel mai renumit era Han Fei (circa 280–233), considerau că omul este mai aproape de animal decât de un ideal împlinit și că 14

trebuie domesticit și strunit prin puterea legii, a recompensei și pedepsei. În ochii legaliștilor, disciplina socială nu putea fi impusă decât de către monarh și guvernul lui. Legalismul, potrivit unui cunoscut istoric al gândirii chineze antice, Feng Youlan (1895–1990), a apărut în rândul unor oameni care erau politicieni înainte de toate, dedicaţi creării, pentru domnitorii pe care îi slujeau, a unei mașinării de stat puternice și centralizate. În sfârșit, daoismul s‑a dezvoltat în rândul clasei educate care nutrea o profundă neîncredere faţă de instituţiile umane și prefera să se retragă din lume, căutând înţelegerea Căii Naturii (Calea) ca adevăr suprem și mod de viaţă autentic. Fondatorul daoismului este considerat a fi Laozi („Bătrânul Maestru“, secolul al V‑lea î.Cr.), un personaj misterios a cărui existenţă nu a putut fi niciodată atestată cu certitudine. Cartea atribuită lui, Dao De Jing, vorbește despre virtuţi precum simplitatea, naturaleţea, compasiunea, spontaneitatea, contemplarea lumii naturale și, mai ales, ideea de „inacţiune activă“. „A face fără să faci“ este o idee frecvent întâlnită în tratatele daoiste, precum și în povestea Arcașul fără arc, prezentă în acest volum. Nu este vorba de a‑ţi petrece viaţa nefăcând nimic, de a fi pasiv, ci de a face un lucru în mod perfect și cu detașare în același timp, a‑l face aproape inconștient. Acest concept nu este lesne de înţeles pentru occidentali, dar există un bun exemplu în cartea lui Zhuangzi (circa 369–286), un alt faimos 15

daoist. Este vorba de povestea unui măcelar vestit, pe nume Ding. Regele a auzit de măiestria acestuia și i-a cerut să‑i facă o demonstraţie. Măcelarul a pus mâna pe cuţit și a tranșat impecabil o vacă, sub privirile pline de admi­raţie ale regelui, apoi i‑a spus acestuia că el privește vita pe care o tranșează cu spiritul, și nu cu ochii, și că nu gândește când taie, ci lasă cuţitul să urmeze anatomia animalului, fără a aplica o forţă prea mare. Astfel, Ding tăia vaca fără să o taie, spre deosebire de alţi confraţi din breasla lui, spunea el, care doar taie: „Măria Ta, un măcelar destoinic își schimbă cuţitul o dată pe an, pentru că tranșează vita cu meșteșug. Un măcelar nepriceput e nevoit să‑și schimbe cuţitul lună de lună, pentru că el căsăpește vita. Cuţitul meu este vechi de nouăsprezece ani și, deși am tranșat mii de vite cu el, arată de parcă tocmai a fost ascuţit la tocilă“, i‑a spus el regelui. Această idee o transmiteau daoiștii și domnitorilor, îndemnându‑i „să fie regi fără a fi regi“. Cu toate că mesajul fiecăreia dintre cele trei școli era diferit, adepţii lor reflectau cu toţii la aceleași probleme fundamentale și, mai cu seamă, asupra naturii umane, motiv pentru care anumite idei considerate a fi un adevăr universal erau expuse și validate de acești gânditori indiferent de provenienţa lor. Astfel, putem găsi pilde confucianiste în tratate daoiste, sau învăţături daoiste în cărţi compuse de cei din școala legalistă, fără a exista o competiţie vădită între cele trei școli de gândire. 16

Când folosim, pentru gândirea chineză, cuvântul „tratat“, nu trebuie să avem în vedere omologul occidental al cuvântului. Cultura extrem‑orientală nu gândea în sisteme, în acele „lungi lanţuri ale raţiunii“ de care vorbea Descartes, nu făcea nici „discursuri asupra metodei“ și nu‑și propunea nici să stabilească cu precizie limitele cunoașterii întemeiate. „Tratatele“ nu erau construite, scrise după o regulă a continuităţii sau a demonstraţiei logice. Temele erau diverse, cu treceri abrupte de la meditaţia filozofică la dezbaterea în jurul bunei guvernări, la întâmplări sau personaje istorice. Fragmentul, flash‑ul gândirii, anecdota izvorâtă dintr‑o intuiţie sunt aici suverane, totul virând în aceste scrieri către forma concis‑sapienţială. Nu întâmplător singura apropiere adecvată o putem face cu scrierile de tip stoic, cu Ma­nualul lui Epictet, de pildă. Chiar și cele mai sofisticate idei sunt exprimate aici cu o desăvârșită simplitate, sub forma unei secvenţe de viaţă, a unui dialog în care nu se schimbă mai mult de câteva replici.

Clasicele chineze Poveștile și pildele din această culegere cuprinse în capitolele „Natura umană“ și „Înţelepciune“ provin în principal din șapte cărţi chineze compuse în ultimele șase secole dinainte de Cristos. Stilul literar e total liber, e „postmodern“, am zice astăzi, nu există o continuitate 17

clară între capitole, și cei ce le‑au scris sar deseori de la o idee la alta, fie relatând evenimente istorice din China antică, fie dezbătând teme filozofice sau discutând despre mitologie sau muzică. Nu puţini istorici consideră că acest „stil“ e o dovadă că textele în cauză au suferit modificări și adăugiri de‑a lungul timpului sub pensula mai multor scriitori. Deși sunt atribuite unei singure persoane, în realitate este foarte probabil că au fost rezultatul efortului mai multor gânditori dintr‑o școală sau alta. Feng Youlan, pe care l‑am mai citat, afirmă răs­ picat că puţine texte filozofice din China antică sunt scrise într‑o formă compactă. În general, autorul sau discipolii lui au grupat la un loc idei și pilde din diferite surse, rezultând acel întreg deconcertant care le face să semene atât de puţin cu scrierile închegate ale culturii greco‑latine sau occidentale. Dar aceasta nu înseamnă că ideile prezentate cu un firesc desăvârșit sunt mai puţin valoroase. Atracţia faţă de simplitate e trăsătura distinctă a spiritualităţii Asiei Orientale, care se regăsește atât în scrieri, cât și în arta plastică. Dintre cele șapte cărţi pomenite mai sus, două au fost scrise de confucianiști (Mencius, Xunzi) și două de daoiști (Liezi, Zhuangzi). Din școala legalistă am ales clasicul Han Fei Zi, un text din jurul anilor 250 î.Cr. Altele două sunt cărţi de istorie, și anume Zhan Guo Ce („Analele Statelor Combatante“), un text scris în jurul secolului al II‑lea î.Cr., și Lü Shi Chun Qiu („Cro­ nicile Maestrului Lü“), una dintre cele mai importante cărţi ale Chinei antice, însumând toate cunoștinţele 18

oa­menilor de atunci. Cea de‑a doua carte a fost scrisă în anul 239 î.Cr. la iniţiativa unui politician și om de afaceri foarte înstărit, pe nume Lü Buwei (291–235), apropiat al regelui din statul Qin care a unificat cele șapte State Combatante în anul 221 î.Cr., devenind astfel primul împărat al Chinei. Ceea ce este remarcabil la această carte istorică, pe lângă conţinutul vast și structura clară, este geneza ei, care atestă dorinţa adâncă a chinezilor antici de a păstra cunoașterea pentru generaţiile următoare. Cel mai mare istoric al Chinei antice, Sima Qian (circa 145–86), povestește că Lü Buwei a chemat o sumedenie de învăţaţi, mai precis trei mii la număr, la curtea regelui Qin și i‑a răsplătit generos pentru a așterne pe hârtie toate cunoștinţele lor conform unui plan bine gândit al cărţii. La final, Lü Buwei a fost atât de încântat de tratatul scris de armata lui de învăţaţi, încât a dat ordin ca o copie să fie atârnată lângă poarta capitalei Xian Yang, alături de o notă care oferea o mie de monede de aur oricărui învăţat care putea să adauge sau să șteargă o singură literă a tratatului fără a‑i altera perfecţiunea. În capitolul „Înţelepciune“ din volumul de faţă se află și două povești moderne, dar care reprezintă o prelucrare literară a unor vechi legende chineze. Este vorba despre Arcașul fără arc (bazat pe cartea Liezi, din secolul al V‑lea î.Cr.) și Luna deasupra muntelui (poveste după un text chinez din secolul al VII‑lea d.Cr.), ambele fiind opera scriitorului nipon Atsushi Nakajima (1909–1942). Murind la doar 33 de ani, Nakajima a lăsat în urma sa 19

un număr de scrieri foarte preţuite în Japo­nia, dar puţin cunoscute în Occident. Era un excelent cunoscător al literaturii și filozofiei chineze, și marele lui merit este de a fi readus la viaţă, amplificând naraţiunea și dându‑le o mai mare profunzime, legende care îi fascinaseră pe chinezii antici. Întrucât am dorit ca poveștile din prezenta culegere să fie cât mai variate, am inclus în acest volum și un capitol dedicat umorului. Umorul face parte din moștenirea culturală a oricărei societăţi. Dar el se îmbină și cu alte trăsături și valori ale societăţii, motiv pentru care asia­ticii nu râd neapărat când aud glume occidentale, pentru că le consideră prea alambicate, după cum nici occidentalii nu se tăvălesc pe jos de râs ascultând glume din Asia, pentru că li se par prea simple, dacă nu de‑a dreptul copilărești. În anii pe care i‑am petrecut în Japo­ nia, am avut ocazia să ascult nu de puţine ori anecdote care, povestite între colegi, îi făceau pe toţi să râdă, dar eu trebuia să fac efortul, din politeţe, să mă încadrez în atmosfera generală. Îmi vine, de pildă, în minte această întâmplare relatată la o bere, după orele de muncă, de unul dintre colegii de la bancă. „Aseară, când am ajuns acasă, m‑am dus în baie să mă spăl pe mâini. Am închis ușa după mine, dar nevastă‑mea agăţase pare‑se neglijent prosopul în cui, drept care m‑am pomenit cu el în cap.“ Au râs toţi de s‑au prăpădit. Nu înseamnă însă că asta e starea generală a umorului în toată istoria Extremului Orient. O căutare exten­ 20

sivă în cărţile cu acest subiect poate scoate la iveală un număr de povești pline de un umor rafinat, perfect com­ patibile cu gustul cititorului occidental. În principal am folosit două cărţi din China. În primul rând, este vorba de o colecţie de povești umoristice intitulată Xiao Fu („Depozitul de râsete“), operă a romancierului Feng Menglong (1574–1646), un erudit care a trăit în vecinătatea marelui oraș Shanghai. A doua carte este un volum clasic al umorului cu titlul Xiao Lin („Pădurea de râsete“), colecţie de anecdote scrisă în secolul al II‑lea d.Cr. de către daoistul Handan Chun (132–221).

Japonia Felul în care Japonia a marcat, într‑o perioadă de timp bine delimitată, care începe cu Ryūnosuke Akutagawa (1892–1927), literatura lumii în secolul XX nu‑și are echivalentul contemporan decât în literatura latino‑americană și, dacă e să privim în urmă, în perioada de explozie a literaturii ruse în secolul al XIX‑lea. Însă doar nouă, europenilor, fenomenul literar japonez ne‑a apărut ca un miracol modern, născut fără rădăcini, nu se știe cum și de unde. În realitate, lucrurile nu stau așa. Dacă japonezii, spre deosebire de chinezii din Anti­ chitate, n‑au avut o aplecare către filozofie, logică sau literatura sapienţială, ei au compensat această lipsă ex­ plo­rând, prin literatura de tip romanesc și prin poezia 21

simplă și delicată, latura emoţională și sentimen­tală a naturii umane. Până în secolul al X‑lea, cultura care exista în Japonia fusese importată integral din China. Măreţia culturală a Chinei antice era covârșitoare prin chiar natura ei, fără ca cineva să‑și fi propus s‑o promoveze în mod sistematic. Se respira în spiritul ei. Curtea regală niponă, singurul loc în care exista o cultură elevată, era dominată de textele clasice chineze, de scrisul chinez, de statui budiste copiate din China, de ritualuri confucia­ niste. Până și prima capitală a Japoniei, Nara, a fost ridicată în secolul al VII‑lea urmând în detaliu structura capitalei chineze din acele vremuri, Chang’an. Erau consideraţi norocoși tinerii japonezi din pătura socială de vârf trimiși să studieze în China, oarecum ca românii din secolul al XIX‑lea care nu intrau în protipendadă decât după ce făceau marea drumeţie la Paris, centrul cultural al Europei. Abia din secolul al XI‑lea Japonia a început să se desprindă de influenţa Chinei și și‑a creat propria literatură. În ea nu vom mai regăsi nici meditaţiile subtile ale chinezilor antici, nici pildele menite să formeze carac­terul, nici acele idei succinte care‑și propuneau să puncteze natura umană în universalitatea ei. Dimpo­ trivă, fragilitatea fiinţei, efemerul, delicateţea, concretul, emi­nenţa clipei – adică tot ce face să intre în vibraţie spiri­tul nipon – își găseau expresia adecvată în poezie și în ficţiunea rafinată. Deja la jumătatea secolului al VIII‑lea 22

exista o antologie de poezie (Man’yōshū, „Colecţia celor zece mii de frunze“), dar abia în era Heian (secolele VIII–XII) se naște marea literatură clasică, marcată de două capodopere, Genji Monogatari (Povestea lui Genji – înce­pu­tul secolului al XI‑lea) de Murasaki Shikibu (pe care pu­blicul occidental o cunoaște prin prelucrarea făcută de Marguerite Yourcenar în Povești orientale) și faimosul jurnal Makura no  Sōshi (Cartea pernei sau Însemnări de căpătâi) al doamnei Sei Shōnagon (sfârșitul secolului al XI‑lea), pe care, la noi, a introdus‑o în circuitul cultural interbelic gustul pentru exotism al lui Mircea Eliade. Cu toate acestea, în literatura niponă există destule povești provenite din tradiţia folclorică și, mai ales, o solidă linie a budismului zen, ambele fiind surse potrivite pentru o culegere de povești scurte cum este cartea de faţă. Din acest motiv, în capitolele „Budism zen“ și „Povești și fabule“ se află majoritatea poveștilor nipone selectate pentru prezentul volum (Satori, Leneșul, Dru­ mul înnoroit, Hoţul și luna, Ryōkan și luntrașul cel rău, Dacă spui…, Cocorul serii, Fata fără mâini, Visul cumpărat, Broasca din Tokyo și broasca din Kyoto, Nobilul pasionat de povești). În capitolul „Povești și fabule“ am ales și două fabule din Coreea: Tigrul nerecunoscător și De ce se dușmă­nesc câinii și pisicile. Aceste fabule, care de altfel se regăsesc cu variaţiuni și în folclorul chinez și japonez, provin dintr-o culegere de povești din popor a profesorului de cultură coreeană In-seop Jeong (1905–1983), culegere 23

scrisă de autor direct în limba engleză pe baza unor interviuri din jurul anilor 1930 cu o multitudine de oameni din zonele rurale ale Coreii. Ultimul capitol al volumului cuprinde o selecţie de maxime, majoritatea provenite din textul clasic chinez Cai Gen Tan („Discursuri despre rădăcinile legumelor“), scris de învăţatul Hong Zicheng (1572–1620). Nu se știe mai nimic despre acest autor, în afară de faptul că, după o perioadă petrecută în aparatul birocratic chinez din acele vremuri, s‑a retras din societate și a dus o viaţă fru­ gală, dedicându‑se scrisului. Hong Zicheng este un ade­ vărat precursor al raw veganilor de astăzi. Se spune că prezenţa sintagmei „rădăcinile legumelor“ în titlul cărţii sale trimite la faptul că Hong Zicheng dusese mult timp o viaţă de sărăcie lucie, mâncând doar rădăcini, și că, în urma acestei experienţe, reușise să devină mai mult spirit decât trup. Poveștile culese în prezentul volum pot fi citite fără a avea în mod special cunoștinţe despre cultura și istoria Extremului Orient și nici despre personajele sau locurile menţionate în text. Cu toate acestea, am simţit nevoia să ofer o imagine cât mai completă a contextului poveștilor. Din acest motiv, pentru cei curioși, la finalul volumului se află un glosar care adaugă o sumedenie de detalii atât utile, cât și interesante. Termenii ce se regăsesc în glosar sunt indicaţi în textul poveștilor cu un 24

asterisc și ordinea lor este alfabetică. Astfel, dacă cititorul vede de pildă numele Yang Zhu și este doritor să afle mai multe despre acest personaj, poate consulta partea finală a glosarului, la litera Y. Trebuie însă reţinut că termenii care apar de multiple ori în povești sunt indicaţi cu un asterisc doar la prima apariţie. Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m‑au făcut fericit la gândul că, traducându‑le, pot să le pun și la îndemâna altora. Ștefan Liiceanu

Arcaşul fără arc

i. natura umană

Toporul furat 

疑心暗鬼

Un om nu‑și mai găsea toporul prin ogradă. A tot căutat, dar în zadar, nici urmă de unealta lui. După un timp, omul a început să‑l bănuiască de furt pe băiatul vecinului. Uitându‑se cu atenţie la felul în care umbla băiatul încolo și‑ncoace, își dete seama că mersul lui era mers de hoţ. De altfel, până și expresia feţei îl trăda. Apoi, stăpânul toporului băgă de seamă că nu numai gesturile băiatului, dar și cuvintele sale îl dădeau în vileag ca fiind hoţul toporului. A mai trecut o vreme și, săpând din întâmplare într‑o văioagă de lângă casă, omul nostru își găsi toporul. Dând iar ochii cu băiatul vecinului, nimic din gesturile, căutătura sau cuvintele lui nu mai aducea acum cu un hoţ.

Mizi și regele 

彌子衛君

În vremuri îndepărtate, în regatul Wei* trăia un om pe nume Mizi. Din fericire pentru el, Mizi era foarte îndrăgit și preţuit de stăpânul regatului. Ușa lui îi era oricând deschisă. Una dintre legile regatului Wei spunea că oricui ar fi îndrăznit să se urce în caleașca regală fără aprobarea clară a regelui urmau să‑i fie tăiate, ca pedeapsă, ambele picioare. Într‑o zi, mama lui Mizi a căzut grav bolnavă și vestea a ajuns la el noaptea târziu. Fără să șovăie, Mizi a chemat de îndată caleașca regală, fără a mai aștepta aprobarea regelui, și a dat fuga să‑și vadă mama. Auzind acest lucru, regele a spus: ― Ce om nobil! De dragul mamei lui a fost în stare să uite legea, riscând să rămână fără picioare. Bineînţeles, Mizi nu a fost pedepsit. În altă zi, Mizi se plimba într‑o livadă alături de rege, sporovăind liniștiţi și relaxaţi. Mizi a cules o piersică și, mușcând din ea, a simţit că era foarte dulce, un fruct 32

cu adevărat excepţional. Fără să mai stea pe gânduri i‑a întins regelui piersica pe jumătate mâncată. Impresionat, regele a spus: ― Iată un om care mă iubește cu adevărat! Numai din dragostea lui oarbă pentru mine nu și‑a dat seama că îi oferă tocmai regelui o piersică cu salivă pe ea. Cu timpul și odată cu bătrâneţea, farmecul lui Mizi a dispărut, iar afecţiunea regelui pentru el a început și ea să se ofilească. Într‑o zi, Mizi a făcut un gest socotit de rege jignitor. Adresându‑se apropiaţilor de la curte, regele a spus vădit supărat: ― Cândva omul acesta a îndrăznit să se folosească de caleașca mea fără să‑mi ceară voie, iar cu altă ocazie a îndrăznit să‑mi ofere o piersică pe jumătate mâncată! Deși faptele trecute ale lui Mizi nu se schimbaseră cu nimic, până la urmă a fost găsit vinovat pentru că sentimentele stăpânului său s‑au schimbat și dragostea acestuia s‑a transformat în ură.

Cincizeci de pași, o sută de pași

五十歩百歩

Demult, doi regi stăpâneau ţinuturi învecinate, dar numai bine nu se aveau. De fapt, se dispreţuiau adânc și fiecare îi dorea celuilalt moartea. Cum era de așteptat, în cele din urmă s‑a ajuns la război și fiecare rege și‑a adunat oastea, gata de luptă. Toată lumea știa că urma să aibă loc o bătălie crâncenă și că cele două armate se vor încleșta cu suliţe, săbii și pumnale. Într‑una din armate erau doi soldaţi care, neavând deloc spirit războinic, se temeau foarte tare de ce urma să se întâmple. Cum s‑a apropiat armata vrăjmașă de oastea celor doi, unul din ei a pălit de spaimă, și‑a aruncat de îndată armura și suliţa și a fugit mâncând pământul. S‑a oprit hăt, la o sută de pași mai în spate. După puţin timp, celălalt soldat a dat și el bir cu fugiţii, neavând curajul să‑și măsoare puterile cu dușmanii. Numai că el s‑a oprit după doar cincizeci de pași. L‑a privit pe primul și i‑a spus: ― Ce laș ești! 34

Zengzi a omorât un om

曾参殺豬

Zengzi se număra printre discipolii cei mai străluciţi ai lui Confucius*. Era un om de o calitate extraordinară și de o educaţie fără cusur. Pe când trecea printr‑o provincie departe de casă, s‑a întâmplat ca un om de prin acele ţinuturi, care s‑a nimerit să aibă același nume cu al lui, să omoare pe cineva. Nu a trecut mult și s‑a răspândit vestea că Zengzi era un criminal. Un apropiat al familiei s‑a dus degrabă la mama lui Zengzi și i‑a spus, îndurerat și cutremurat, că acesta omorâse un om. Ne­ crezând o iotă, mama lui Zengzi a răspuns: ― Imposibil! Așa cum îl știu eu, fiul meu nu ar omorî o muscă, darămite un om. Precis e vreo confuzie la mijloc. Și a continuat liniștită să toarcă lână. A mai trecut ceva timp și un alt apropiat al familiei a vizitat‑o pe mama lui Zengzi, spunându‑i: ― Îmi vine tare greu să vă dau de știre că fiul dumneavoastră a luat deunăzi viaţa unui om. 35

Din nou, mama lui Zengzi nu a băgat în seamă cuvintele vizitatorului și și‑a văzut liniștită de tors. După câteva zile, și‑a făcut apariţia în pragul casei mamei lui Zengzi un cunoscut care i‑a dat aceeași veste tulburătoare. Auzind a treia oară această veste, ea a aruncat fusul, au podidit‑o lacrimile și a luat‑o la goană pe câmp, jelindu‑se cu disperare. Iată cât de schimbătoare este natura umană! Nici caracterul impecabil al lui Zengzi și nici încrederea mamei lui în el nu au putut să spulbere o minciună repetată de trei ori.

Natura umană este fundamental bună

人之性善

Într‑o zi, filozoful Gaozi* l‑a provocat pe renumitul Mencius* la o discuţie despre natura umană. Primul a spus: ­­― Natura umană este precum apa care se învârtejește într‑o albie strâmtă. Dacă îi deschizi o gură de scurgere către est, apa curge către est. Dacă îi deschizi o gură de scurgere către vest, apa va curge, bineînţeles, către vest. Natura umană este precum apa aceasta. Nu este nici fundamental bună și nici fundamental rea, după cum nici apa din exemplul nostru nu are vreo înclinaţie prin natura ei să curgă către est sau către vest. Ascultând acest argument, Mencius a răspuns: ― Într‑adevăr, apa nu e înclinată să curgă nici către est, nici către vest. Dar se poate oare spune că apa poate curge la fel de bine în jos sau în sus? Pornirea naturii umane către bine este precum pornirea apei de a curge în jos. Nu există oameni care să nu fie fundamental buni, așa cum nu există apă care să nu curgă în chip firesc în jos. 37

Și Mencius a continuat: ― Bineînţeles, dacă lovești apa cu putere, ea va sări în sus, și va trece chiar și pe deasupra capului tău. La fel de bine poţi construi un baraj la poalele unui deal și apa va curge în cele din urmă în sus. Dar sunt oare aceste mișcări ale apei în concordanţă cu natura ei fundamentală? Nu. Ele sunt doar rezultatul acţiunii din exterior asupra apei. La fel se întâmplă cu oamenii care fac fapte rele – ei nu le fac pentru că sunt răi de la sine, ci pentru că sunt influenţaţi de factori din afara lor care nu au legătură cu natura lor de bază.

Natura umană este fundamental rea

人之性悪

Dezbătând ideea de bine și rău în om, filozoful Xunzi* a spus: „Fără îndoială, natura fundamentală a oamenilor este rea, iar dacă există fapte bune făcute de oameni, acestea nu sunt decât rezultatul eforturilor de a îndrepta natura fundamentală a omului. De la naștere, omul are în fire o atracţie către orice lucru avantajos sau prielnic lui. Dacă această atracţie puternică pentru binele propriu este lăsată să se dezvolte neîngrădit, atunci oamenii nu mai știu să facă gesturi altruiste și se ivesc mereu gâlcevi, fiecare ţinând‑o pe a lui și urmărindu‑și doar propriul interes. De asemenea, natura umană este din naștere crudă și, dacă ea este lăsată în voia sorţii, oamenii ajung să se lovească unii pe alţii, să se războiască, să se sluţească, să‑și piardă orice simţ de dreptate. Tot din naștere oamenii au o atracţie către lucrurile care le aduc plăcere fizică. Dacă această latură a omului nu este îngrădită, 39

el devine sclavul plăcerii, și așa se pierd și buna educaţie, și ordinea socială. În acest fel, dacă dăm frâu liber naturii fundamentale a omului, nu se ajunge decât la decădere, lipsă de morală și de integritate, la războaie și la haos în societate. Așa stând lucrurile, numai prin îndrumarea unui conducător strălucit, prin educaţie și prin accentul pus pe reguli și maniere este posibil ca natura umană, deficitară din naștere, să fie controlată și să existe ordine și echilibru în societate. E limpede că natura omului este fundamental rea și că binele din om este doar rezultatul acţiunii omului asupra naturii sale rele.“

Maimuţele și ghindele

朝三暮四

În regatul Song* trăia un crescător de maimuţe. Dragos­ tea lui pentru aceste animale era nemărginită, iar ele vie­ ţuiau fericite laolaltă, bucurându‑se zi de zi de îngrijirea atentă a stăpânului lor. Se pare că crescătorul de maimuţe era atât de apropiat de animalele lui, încât oricând era capabil să le ghicească dispoziţia. Maimuţele, la rândul lor, erau foarte atașate de stăpânul lor și deseori puteau și ele să‑i ghicească sentimentele. Atât de departe a mers crescătorul de maimuţe în grija lui faţă de iubitele sale animale, încât a ajuns să‑și dea afară din casă toţi membrii familiei, și astfel, având mai puţine guri de hrănit, i‑a rămas mai multă hrană pentru maimuţe. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul a trecut, crescătorul de maimuţe a sărăcit, căci cheltuia din ce în ce mai mulţi bani pentru întreţinerea maimuţelor, devenite tot mai numeroase. Curând și‑a dat seama că, în lipsa banilor, era nevoit să reducă porţiile de mâncare ale maimuţelor. Totuși, 41

se întreba el cu teamă, fiind silit să facă asta, oare nu cumva maimuţele nu‑l vor mai iubi la fel de mult? Oare nu cumva dându‑le mai puţină hrană se vor îndepărta de el? Frământat de aceste gânduri și căutând din greu o soluţie, în cele din urmă el a decis să recurgă la un șiretlic. Așadar a chemat maimuţele și le‑a spus: ― Mă gândesc să vă dau fiecăreia câte trei ghinde dimineaţa și patru seara. Ce părere aveţi? Auzind vorbele stăpânului, de îndată maimuţele s‑au supărat nevoie mare și au început să facă tărăboi. Prevăzând această reacţie, crescătorul de maimuţe a venit degrabă cu o altă propunere: ― Atunci ce‑aţi zice dacă v‑aș da fiecăreia patru ghinde dimineaţa și trei seara? Imediat maimuţele s‑au liniștit și au început să danseze de fericire. Precum în această poveste, omul superior* știe să mânuiască mulţimea slabă de înger, așa cum crescătorul a știut să le facă pe maimuţe când supărate, când fericite promiţându‑le, de fapt, același lucru.

Așteptând să vină iepurele

守株待兎

În regatul Song trăia un ţăran. Într‑o bună zi, arând pământul ca de obicei, ţăranul a observat în apropiere un iepure fugind încolo și‑ncoace. Nu departe se afla trunchiul tăiat al unui copac. Fugind prea repede și fiind bezmetic, bietul iepure s‑a izbit cu capul de trunchi și și‑a rupt gâtul, murind pe loc. Ţăranul era în al nouălea cer că se pomenise din senin cu un iepure numai bun pentru cină. Așa că a lăsat plugul deoparte și s‑a pus pe așteptat lângă trunchi, poate‑poate își mai rupea gâtul vreun iepure. Tot satul s‑a prăpădit de râs de prostia ţăranului.

Concubina cea șireată

魏王遺楚王美人

În regatul Chu* domnea regele Huai*. Într‑o bună zi, re­gele din ţinutul vecin Wei* i‑a trimis o curtezană de o frumuseţe răpitoare. Nu i‑a trebuit mult timp regelui Huai să se îndrăgostească lulea de noua sa concubină, lucru pe care nu s‑a căznit să i‑l ascundă lui Zheng Xiu, concubina sa principală. Spre mirarea regelui, Zheng Xiu nu numai că nu a dat nici un semn de gelozie, ba, din contră, i‑a dăruit nou‑venitei veșminte, lenjerie, variate decoraţiuni pentru camera în care urma să locuiască, precum și tot felul de fleacuri femeiești. Regele a căzut pe gânduri: „Prin natura lucrurilor, femeile își slujesc soţul dăruindu‑i feminitatea lor. Firesc ar fi ca ele să fie geloase când el se arată dornic să se bucure de graţiile altei femei. Dar iată că Zheng Xiu a mea nu arată nici urmă de gelozie, deși știe cât de mult îmi place noua concubină, ba chiar o răsfaţă pe aceasta mai mult decât o fac eu însumi. Bănuiesc că situaţia aceasta arată totalul devotament al supusului faţă de 44

rege, precum cel al vlăstarelor care‑și slujesc părinţii cu mare grijă până la moarte“. După ce Zheng Xiu s‑a convins că regele a băgat de seamă și este impresionat de atitudinea ei lipsită de orice urmă de gelozie, s‑a dus la noua concubină și i‑a spus: ― Măreţul nostru rege Huai este topit după tine, așa cum sigur știi. Dar poate ar trebui să‑ţi spun că un singur lucru nu‑i este pe plac la tine, și anume forma nasului. Ca să fii cu adevărat desăvârșită în ochii lui, nu trebuie decât să‑ţi acoperi nasul cu mâna. Îndatoritoare, noua concubină i‑a mulţumit pentru sfat lui Zheng Xiu. După o vreme, regele a cerut ca noua concubină să petreacă seara cu el. Spre mirarea lui, aceasta stătea mereu cu mâna la nas. A doua zi regele a chemat‑o pe Zheng Xiu și i‑a relatat întâmplarea ciudată, cerându‑i părerea. Zheng Xiu a răspuns timid: ― Mărite rege, am o idee, dar nu cred că s‑ar cuveni să vă spun eu astfel de lucruri mărunte. Regele a devenit cu atât mai curios și a insistat ca Zheng Xiu să‑i spună despre ce este vorba. Aceasta a continuat: ― Ei bine, dacă nu am încotro și trebuie să vă spun, atunci fie. Noua concubină mi s‑a destăinuit cu câtva timp în urmă cum că nu suferă mirosul dumneavoastră, de aceea își ţine mâna la nas, să nu‑l simtă. Regele s‑a supărat foc și cât ai clipi a poruncit să i se taie nasul noii concubine și să fie alungată de la palat. 45

Lingușire și adevăr

齊國之鄒忌

În regatul Qi* trăia un bărbat pe nume Zou Ji. Nu numai că era un om de vază, ministru important și respectat la curte, dar era și foarte chipeș. Într‑o dimineaţă, Zou Ji s‑a îmbrăcat cu hainele sale cele mai de soi, s‑a uitat îndelung în oglindă, observându‑și cu mare atenţie trăsăturile chipului, și a întrebat‑o pe soţia sa: ― Cine este mai arătos, eu, sau bărbatul acela renumit pe nume Xu, care locuiește în nordul orașului? Soţia a răspuns de îndată: ― Tu ești cel mai frumos, nici nu încape îndoială. De fapt, nu ar fi o exagerare să spunem că ești cel mai frumos bărbat din întreg regatul Qi. Zou Ji nu era totuși convins de spusele soţiei, așa că i‑a pus aceeași întrebare concubinei sale. Și aceasta a fost imediat de părere că Zou Ji este clar mai chipeș decât acel Xu din nordul orașului. A doua zi, Zou Ji a fost vizitat de un bun amic, care venise să‑i ceară o favoare. Cei doi au petrecut mult 46

timp la masă, vorbind despre una, despre alta. La un moment dat, Zou Ji și‑a întrebat prietenul: ― Cine crezi tu că este mai chipeș, eu, sau Xu? Fără să stea pe gânduri, prietenul a răspuns: ― Nici nu încape îndoială că tu ești mai chipeș decât Xu! Zou Ji era acum mulţumit. Dacă și soţia, și concubina, și prietenul îi spuseseră că este mai frumos decât Xu, atunci cu siguranţă acesta era adevărul, gândea Zou Ji. Dar iată că a mai trecut o vreme și la casa lui Zou Ji s‑a înfăţișat nimeni altul decât Xu, care dorea să discute cu el o afacere oarecare. Zou Ji l‑a măsurat din cap până-n picioare, a dat fuga în faţa oglinzii și s‑a privit din nou, apoi tare dezamăgit și‑a dat seama că nu este pe mă­sura lui Xu, care, limpede, era un bărbat cu mult mai chipeș. Bietul Zou Ji s‑a frământat toată noaptea, neînţelegând de ce toţi cei apropiaţi lui îi spuseseră un mare neadevăr. În cele din urmă, Zou Ji s‑a luminat: „Cu toţii suntem așa de ușor de lingușit! Soţia mea m‑a minţit din dragoste, concubina m‑a minţit de teamă să nu mă supere, iar amicul meu m‑a minţit pentru că își vedea interesul. Ce prost am fost!“ A doua zi, Zou Ji s‑a dus la rege și i‑a relatat pe înde­ lete întâmplarea. ― Măria Ta, iată că, din dragoste, sau teamă, sau inte­res, adevărul poate fi așa de ușor denaturat! Cu aceste cuvinte Zou Ji și‑a încheiat povestea. Regele a fost tare mișcat de spusele dregătorului său și de îndată a poruncit: 47

― Cei care vor avea curajul să‑mi arate greșelile de guvernare vor primi o răsplată mare. Cei care mă vor critica în public și ale căror vorbe vor ajunge la urechile mele vor primi și ei o răsplată, deși nu atât de mare! După acest ordin, palatul regelui s‑a umplut de oameni care îl criticau pe șleau, dar care îl și sfătuiau de bine. Și așa regele a domnit cu mare vrednicie asupra supușilor săi.

Revenirea în locurile natale

燕人返國

Demult, în regatul Chu trăia un om care se născuse în regatul Yen*. El își părăsise tărâmurile natale la o vârstă fragedă și trăise o bună bucată de viaţă în regatul Chu, care se afla departe de regatul Yen, la sud. Ajuns la o vârstă înaintată, omul acesta s‑a hotărât să‑și viziteze locurile de baștină, mânat de o dorinţă fierbinte de a‑și redescoperi obârșiile. Așa că a pornit la drum lung, mer­ gând către nord, acolo unde se afla ţara de baștină. Întâm­ plarea a făcut ca la drumeţie să i se alăture prieteni din ţara în care crescuse. Au tot mers, au tot mers, până când grupul de drumeţi a ajuns în ţinutul Jin*, aflat la jumătatea distanţei dintre Chu și Yen. Perindându‑se prin capitala regatului Jin, prietenii s‑au gândit să‑i facă o farsă. ― Uite, aici e capitala regatului în care te‑ai născut tu, Yen, îţi dai seama? i‑au spus. Omul nostru s‑a tulburat cu asupra de măsură, dar nu s‑a arătat prea surprins și a căzut pe gânduri. Mer­ gând prin oraș, au trecut pe lângă un mic templu. 49

― Uite, acesta este templul care apără locul nașterii tale! au spus amicii lui, râzând în barbă. Și bietul om a suspinat adânc, fiind din nou cuprins de emoţie. Au mai mers cât au mai mers, până când au ajuns în dreptul unei colibe părăsite. ― Uite, asta era cândva coliba tatălui tău! au spus prietenii omului, și ochii acestuia s‑au umplut de îndată de lacrimi. După ce l‑au lăsat puţin să se reculeagă, prietenii l‑au împins mai departe la drum, până când au ajuns la un cimitir. ― Vezi moviliţa aceea? Este mormântul tatălui tău! Îţi dai seama? au spus amicii. Bietul om a izbucnit în hohote de plâns. După ce a plâns zdravăn, prietenii i‑au mărturisit că îi făcuseră o farsă și că se aflau încă departe de locurile lui natale. Omul nostru a fost stânjenit, dar nu a comentat nicicum gluma proastă ce i se făcuse. Au pornit mai departe la drum și în cele din urmă au ajuns în regatul Yen, locul de baștină al omului nostru. El a putut vedea și capitala regatului, și templul de lângă casa lui, până și coliba și mormântul tatălui lui. Dar emoţiile nu îi mai erau acum la fel de adânci precum cele trăite în locurile în care prietenii îi jucaseră farsa.

Avarul și tigrul

虎之皮

În vremuri îndepărtate trăia un bătrân tăietor de lemne. Zi de zi cutreiera pădurile tăind copaci, al căror lemn îl vindea pentru a‑și câștiga traiul. Bătrânul era cunoscut ca fiind foarte zgârcit. Strângea orice ban cu mare grijă, până când monedele de argint puteau fi schimbate în monede de aur, iar aurul acela era tot ce conta pe lume pentru bătrânul tăietor de lemne. Într‑o zi, tăind lemne ca de obicei, bătrânul a fost atacat de un tigru. Fiul tăietorului de lemne se afla în preaj­mă și a văzut de îndată că tatăl era la ananghie. Având un cuţit mare asupră‑i, fiul s‑a năpustit imediat după tigru. Cumplitul animal nu putea avansa prea repede cărând în gură un om, așa că nu a durat mult până când fiul l‑a ajuns din urmă. Deși se afla în gura tigrului, tăietorul de lemne mai trăia încă și, când și‑a văzut fiul gata să înjunghie animalul de pradă, odată a răcnit către el: ― Nu strica blana tigrului! Orice ar fi, nu face asta! Putem obţine pe ea o grămadă de bani. Omoară‑l, dar nu găuri blana asta frumoasă! 51

În timp ce fiul șovăia, ascultând îndemnurile ferme ale tatălui și gândindu‑se cum ar putea să omoare animalul fără să‑i străpungă blana cu cuţitul, tigrul a profitat de ocazie și dintr‑un salt a dispărut cu prada în desișul pădurii, unde nu mai putea fi prins. Zgârcitul a fost devorat.

Copacul uscat

枯桐

Un om avea în grădină un copac mare Paulovnia*, care din păcate se uscase. Copacul uscat nu‑l supăra prea tare, cu atât mai mult cu cât curtea omului era foarte largă. Într‑o zi, un vecin l‑a vizitat și i‑a spus: ― Cum, nu știi? Un copac Paulovnia uscat aduce mare ghinion! În locul tău n‑aș lăsa așa lucrurile. Omul nu a stat mult pe gânduri și a tăiat copacul, nedorind să aibă parte de nenorociri. Nu după mult timp, același vecin a venit la el și i‑a spus: ― Mi‑ar prinde bine niște lemn ca să fac focul, nu‑mi dai mie copacul tăiat? Omul s‑a mâniat cumplit. „Vicleanul ăsta m‑a pus să tai copacul doar pentru că îl voia pentru lemne de foc. Ce prost am fost!“ a gândit el.

53

Piticul și piesa de teatru

矮子看戲

Demult, într‑un târgușor locuia un bărbat pitic. Nu avea mai mult de un metru. Într‑o zi, plimbându‑se agale pe străzile orășelului, a auzit deodată, în depărtare, sunete vesele de tobe și gonguri. Tare curios să vadă ce se întâmplă, s‑a dus în mare grabă către locul de unde se auzea zarva. Numai că acolo se adunase o mulţime de oameni și săracul pitic nu se putea apropia prea mult. ― Ce se întâmplă aici? Nu pot să văd, i‑a spus piticul unui gură‑cască, iar acesta a răspuns: ― Aaa, este un spectacol de teatru. ― Ce palpitant! a răspuns omul nostru, tot încercând în zadar să se strecoare printre ceilalţi. Tocmai atunci din mulţime s‑au auzit mai multe voci: ― Excelent, bravo, mai vrem, mai vrem! Fără îndoială, piesa de teatru era pe gustul spectatorilor. Piticul a mai stat puţin, dar, cum nu reușea să vadă nimic, s‑a hotărât, amărât, să plece. Îndepărtându‑se 54

puţin de mulţime, a fost oprit de un trecător care mergea către spectacol. ― Pare să fie o piesă de teatru. Cum este spectacolul? l‑a întrebat trecătorul pe pitic. Acesta i‑a răspuns de îndată sigur pe sine: ― O, e o piesă cu totul excepţională!

Cum se vinde un cal deosebit

伯楽一顧

În regatul Yen trăia un crescător de cai. Într‑o zi, el s‑a dus la târg cu unul dintre cei mai buni cai ai săi ca să‑l vândă, însă, oricât a așteptat, nu a apărut nici un cumpărător care să ia seama la calitatea deosebită a armăsarului. Crescătorul a mai stat trei zile la târg, dar fără nici un rezultat. La capătul celor trei zile, era nu numai obidit, ci și tare deznădăjduit pentru că nu se ivise nimeni care să aprecieze cu adevărat ce cal deosebit oferea spre vânzare. S‑a tot gândit ce să facă și i‑a venit o idee. S‑a înfăţișat la Bo Le*, cel mai vestit preţăluitor de cai din acele vremuri. Atât de apreciat era Bo Le pentru priceperea sa de a evalua caii, încât până și regele îi ceruse să‑i găsească cel mai bun cal ce exista în China. Ajuns la Bo Le, crescătorul de cai i‑a spus: ― Maestre, am un cal foarte bun, dar nimeni nu pare să vadă acest lucru. De fapt, am stat în târg timp de trei zile și n‑am primit decât ofertele ce se fac îndeobște pentru caii obișnuiţi. Nici nu mă gândesc să vând 56

acest cal de o valoare ieșită din comun la un preţ ieftin. Așadar, te rog să vii cu mine la târg, să te faci că nu mă cunoști și să cercetezi calul. Te poţi plimba în jurul lui cât dorești, dar rugămintea mea apăsată este ca atunci când te îndepărtezi de cal, după ce ai terminat examinarea lui, să te întorci și să‑i mai arunci o privire. Fă asta pentru mine și vei fi răsplătit din belșug! Zis și făcut. A doua zi crescătorul a apărut la târg cu calul său excepţional și s‑a pus pe așteptat să vină un cumpărător care să‑i ofere un preţ corect. Ca de obicei, nimeni nu părea să vadă valoarea calului. Dar deodată a apărut Bo Le, care a început să analizeze calul. S‑a tot uitat la el, i‑a dat târcoale, l‑a cântărit din ochi, apoi a dat să plece. Totuși, după câţiva pași, s‑a întors și i‑a mai aruncat o privire lungă calului. De îndată, cumpărătorii l‑au asaltat pe crescătorul de cai, oferindu‑i pe armăsar un preţ de zece ori mai mare decât în zilele precedente.

Cade cerul

杞憂

Demult, în regatul Qi* trăia un om care se temea necontenit că cerul poate să cadă și pământul să se surpe. Unde ar mai locui el dacă s‑ar întâmpla o asemenea năpastă? se tot întreba omul. De fapt, era atât de îngrijorat, încât nu mai mânca și nici nu mai dormea. Un înţelept a aflat despre bietul om chinuit și, din milă, s‑a dus la el să‑l lumineze și să‑i ridice povara de pe umeri. Odată ajuns, i‑a spus: ― Cerul nu este decât o mare masă de aer adunat laolaltă, nu există nicăieri vreun loc unde să nu fie aer. Că mergem, că stăm, că ne întindem, că ne aplecăm, că respirăm, noi, oamenii, ne petrecem fiecare zi înconjuraţi de acest aer. Cum să‑ţi fie teamă că cerul poate să cadă, din moment ce cerul este pretutindeni? Omul îngrijorat a răspuns degrabă: ― Dacă cerul este doar o mare masă de aer, atunci de ce nu cad peste noi soarele, luna și stelele? ― Soarele, luna și stelele sunt doar niște corpuri de lumină care există în această mare masă de aer numită 58

cer. Nu au cum să cadă, și chiar dacă ar cădea, fiind doar lumină, nu au cum să‑i rănească pe oameni, a răspuns înţeleptul. Însă omul îngrijorat tot îngrijorat rămânea: ― Bine. Dar dacă cerul nu se prăbușește, dar pământul se surpă, ce ne facem? a întrebat el. Înţeleptul a răspuns: ― Așa ceva este imposibil. Pământul nu e decât o mare cantitate de sol adunat laolaltă, care umple vidul în toate cele patru direcţii. Toată ziua stai, umbli, alergi și sari pe pământ și nu se întâmplă nimic, pentru că solul nu are unde să se surpe și să dispară. Chiar nu există nici un motiv să te temi că pământul s‑ar putea surpa. Abia când a auzit aceste ultime cuvinte, omul îngrijorat s‑a liniștit și i‑a mulţumit din inimă înţeleptului. Acesta din urmă a fost și el foarte fericit că îl ajutase pe omul din Qi.

Atenţie la detaliu

張小舎

În China din perioada dinastiei Ming trăia un inspector de poliţie extrem de respectat. Faima i se trăgea de la faptul că avea o atenţie la detaliu cu totul ieșită din comun, graţie căreia își dădea seama cu mare ușurinţă de orice fărădelege. Într‑o zi, plimbându‑se prin incinta unui templu, inspectorul a văzut trei bărbaţi dormind într‑un colţ al clădirii principale, cu un pepene mare lângă ei, tăiat în felii, dar neatins. Degrabă inspectorul și‑a chemat poliţiștii și i‑a arestat pe cei trei bărbaţi, acuzându‑i de furt. Interogaţi la secţia de poliţie, nu a durat mult timp până când cei trei au admis că deunăzi spărseseră o casă din zonă și furaseră tot ce era de valoare. Localnicii erau uluiţi: „Cum de e posibil așa ceva? Incredibil! Doar văzând niște oameni de rând dormind, inspectorul a și mirosit că erau hoţi. Mare talent are acest om, instinctul lui este atât de fin, că te și miri cum de există așa ceva pe lume!“ La puţin timp după această întâmplare, inspectorul a fost invitat la o petrecere. Unul dintre colegii lui s‑a 60

apropiat respectuos de el și l‑a întrebat cum de ghicise atât de ușor că cei trei erau niște borfași. Inspectorul a zâmbit și i‑a răspuns colegului: ― Ei, nu‑i nici un secret. Nu trebuie decât să fii atent la detalii și să ai o logică elementară, asta‑i tot. Nemulţumit cu acest răspuns, colegul l‑a rugat să explice mai mult, moment în care câţiva invitaţi au auzit discuţia și au făcut roată în jurul inspectorului, așteptându‑i cu nerăbdare cuvintele. Plictisit, dar obligat să răspundă pentru a nu‑i jigni pe cei din jur, inspectorul a continuat: ― În general, oamenii cinstiţi muncesc ziua și dorm noaptea. Când am văzut trei bărbaţi vânjoși trăgând la aghioase în miezul zilei, de îndată am devenit bănuitor. Apoi, cei care își permit un pepene așa frumos îl taie și îl mănâncă pe loc, nu îl lasă așa, de izbeliște. Cei trei au tăiat pepenele în felii și l‑au pus lângă ei. De ce ar fi făcut una ca asta? Simplu, pentru ca pepenele să atragă muștele care le‑ar fi deranjat somnul. Fapta lor ar fi fost de înţeles într‑o casă de bogătași, dar în nici un caz în văzul lumii. În plus, hainele celor trei indicau clar că nu aparţineau unei clase sociale înalte, deci cu atât mai mult nu și‑ar fi permis să irosească un pepene bun. Singura explicaţie este aceea că recent cei trei făcuseră rost de bani nemunciţi. Luând în considerare aceste observaţii, îmi era clar că aveam de a face cu niște infractori care comiseseră un furt. Și evident, când au fost anchetaţi, au recunoscut adevărul. Toţi cei adunaţi în jurul lui au fost tare impresionaţi. 61

Suspiciunea

瓜田李下

Demult trăia un învăţat, pasionat de cărţile clasice* și foarte erudit. Avea un singur defect: era mereu prea atent la ce credeau oamenii despre el. Nu suporta ca cei din jur să creadă ceva neadevărat despre el și, ca atare, se străduia mereu să nu lase vreo impresie greșită. Într‑o zi, și‑a dat întâlnire cu un grup de prieteni, toţi la fel de inteligenţi și de învăţaţi. Urmau să se vadă în mijlocul naturii, să se bucure de frumuseţea ei și să dezbată tot felul de idei. Prietenii au ajuns primii la locul de întâlnire. Au așteptat, au așteptat, dar învăţatul întârzia să se arate. După ceva timp, iată‑l, în sfârșit, că apare. Când s‑a apropiat de grupul de prieteni, aceștia au observat că omul mergea chinuit, fiindcă nu avea decât un pantof. Iar pălăria îi stătea ciudat, înclinată mult pe o parte. Prietenii l‑au întrebat ce păţise. Acesta a răspuns: ― Am pornit la drum să mă întâlnesc cu voi, și prima parte a drumului a fost minunată. Am văzut lacuri, 62

piscurile munţilor de o frumuseţe răpitoare. Apoi, am trecut pe lângă un câmp de pepeni. Erau așa de verzi și bine copţi! Din păcate, m‑am împiedicat și mi‑a zburat un pantof taman printre pepenii aceia. Dar nu am îndrăznit să mă duc să‑l iau, sigur trecătorii ar fi bănuit că vreau să fur pepeni. Am mers mai departe așa, cu un singur pantof, dar îmi era greu să mă uit înainte, căci trebuia să am grijă pe unde calc. Am ajuns astfel pe o cărare cu piersici plini de rod. Cum mă uitam numai în jos, am dat cu capul de o cracă și nu numai că m‑am lovit, dar și pălăria mi‑a căzut pe o parte. Dar ce era să fac? Dacă ridicam mâinile să mi‑o așez cum se cuvine, oamenii ar fi crezut că vreau să fur piersici!

Satori

悟り

În vremuri îndepărtate, într‑o mică cabană din inima munţilor trăia un bătrân meșter. El își ducea traiul simplu, luând lemn din pădure și făcând tot felul de ustensile pentru bucătărie, de la linguri la spatule. Într‑o seară de toamnă târzie, bătrânul s‑a așezat lângă focul din vatră și s‑a pus să facă o pereche de rachete de zăpadă dintr‑un lemn de bambus. Deodată, în pragul ușii a apărut un om cu o figură stranie, care i‑a cerut bătrânului să‑l lase să se încălzească la foc. Meșterul l‑a invitat înăuntru pe străin, dar, de îndată ce acesta s‑a așezat lângă vatră, o senzaţie tare neplăcută l‑a încercat pe bătrân. „Nu cumva ciudatul ăsta vrea să mă mănânce?“ s‑a întrebat în sinea lui meșterul. Străinul l‑a privit fix și, cu un zâmbet șters, l‑a întrebat: ― Meștere, ce ai spune dacă ghicesc ce ai gândit adineaori? Fără să aștepte un răspuns din partea gazdei, străinul a repetat cuvânt cu cuvânt ce gândise bătrânul. Meșterul 64

s‑a tulburat și și‑a spus: „Poate ar trebui să‑l omor pe ciudatul ăsta cu cosorul, până nu păţesc ceva“. Cum și‑a terminat gândul, misteriosul vizitator a rostit din nou cu voce tare exact ce‑i trecuse prin cap meșterului. Apoi a continuat: ― Bătrâne, eu sunt Satori1. Nimic din ce gândești nu‑mi scapă. Meșterul s‑a făcut palid și, după ce și‑a tras niţel su­ fletul, și‑a propus să nu se mai gândească la nimic. Însă, inevitabil, un gând, două tot i‑au mai trecut prin cap fără să vrea, și ciudatul vizitator le‑a ghicit numaidecât, parcă bucurându‑se de neputinţa bătrânului de a‑și goli mintea complet. ― Orice ar fi, te vei gândi la ceva, asta‑i natura omului. Este imposibil să nu ai nici un gând în sinea ta, conștient sau nu, așa că nu te poţi ascunde de mine, a spus Satori. Acum, bătrânul meșter s‑a dat bătut și s‑a retras puţin mai departe, ocupat cu bucăţile lui de bambus. Tot încovoind bucăţile de bambus cu mare efort, una i‑a sărit din mână și l‑a lovit drept în faţă pe vizitator. Acesta a dat fuga afară și s‑a făcut nevăzut în adâncul muntelui, strigând: ― Oamenii sunt fiinţe înfricoșătoare. Fac lucruri pe care nici eu nu le pot desluși! 1. În această poveste Satori este personificarea conștiinţei umane. Cuvântul satori vine de la verbul satoru din limba japoneză, care înseamnă „a înţelege, a pricepe adânc, a vedea dincolo de aparenţe etc.“. În budism, satori înseamnă pur și simplu „iluminare“. 65

ii. umor

Noaptea nu se circulă

夜禁

Demult, într‑un sat trăia un om care nu putea merge decât foarte încet. Sărmanului om îi trebuiau ore și ore pentru a parcurge distanţe pe care semenii lui le acopereau în minute. Într‑o zi, omul cu această meteahnă s‑a hotărât să meargă la cetatea cea mai apropiată, pentru a cumpăra diverse lucruri necesare traiului. Cetatea nu era foarte departe, dar cum el mergea atât de încet, deși a pornit la drum la prânz, soarele deja apunea când a ajuns la zidu­ rile cetăţii. Un paznic l‑a oprit și l‑a întrebat unde se duce. ― Am niște treburi pe lângă primărie, a răspuns omul. De îndată paznicul l‑a arestat pentru încălcarea interdicţiei de circulaţie pe timpul nopţii, o lege impusă în acea cetate. ― Nu înţeleg de ce mă arestaţi, este abia seară, a pro­ testat omul nostru. Paznicul a răspuns sec: ― Având în vedere cât de încet mergi dumneata, vei ajunge la destinaţie după ora 10 seara, când interdicţia de circulaţie este valabilă! 69

Secretele meseriei

秘術

Trăia odată un hoţ foarte viclean și nespus de înzestrat pentru ocupaţia lui. Era un hoţ atât de priceput, încât, deși furase ani și ani de zile, nici măcar o dată nu fusese prins. Ajuns la o vârstă respectabilă, s‑a lăsat de meserie, alegând să trăiască o viaţă liniștită. Hoţul acesta avea un fiu care era ros de gândul că ar fi mare păcat să nu înveţe secretele meseriei de la tatăl său și să lase arta furatului să se piardă după o singură generaţie. Așa că, zi de zi, fiul își bătea tatăl la cap să‑l înveţe secretele meseriei. Dar tatăl lui răspundea mereu la fel: „Nu am ce să te învăţ. Doar o faci, și gata!“ Într‑o seară, fiul hoţului s‑a furișat în casa unui bogătaș cu gândul să fure cu măiestria tatălui său. Tânărul hoţ a remarcat că bogătașul era încă treaz, așa că a decis să se ascundă pe moment și să aștepte. S‑a uitat în jur și a văzut un cufăr mare de haine, care, ce noroc!, nu era încuiat. S‑a vârât de îndată în cufăr și s‑a pus pe așteptat. După o vreme, bogătașul a hotărât să se culce, dar în 70

drum spre odaia de odihnă a observat că uitase să încuie cufărul de haine, așa că l‑a încuiat, a stins luminile din casă și s‑a retras în pat. Casa s‑a cufundat într‑o liniște deplină. Fiul hoţului se tot gândea ce‑ar putea face să iasă din belea, însă nu‑i venea în minte nici o soluţie. Orele curgeau una după alta, a trecut și miezul nopţii, și tânărul hoţ era deja disperat, simţindu‑se ca un animal prins în capcană. În cele din urmă, i‑a venit o idee. A început să zgârie pereţii de lemn ai cufărului cu unghiile, imitând zgomotul pe care l‑ar fi făcut un șobolan. A tot zgâriat, până când bogătașul s‑a trezit din somn. „Aoleu, a intrat un șobolan în cufărul de haine, o să‑mi distrugă preţioasele veșminte!“ s‑a gândit bogătașul și s‑a dus în grabă să deschidă cufărul. Profitând de întuneric și de panica ce‑l cuprinsese pe stăpânul casei, fiul hoţului s‑a strecurat din cufăr fără a se face simţit și a dispărut în bezna nopţii. Ajuns acasă, cu inima bătându‑i de să‑i iasă din piept, tânărul hoţ s‑a repezit la tatăl lui și i‑a povestit întâmplarea, apoi a adăugat pe un ton mânios: ― Am fost la un pas de moarte pentru că n‑ai vrut să mă înveţi secretele meseriei! Te‑am rugat de atâtea ori, dar niciodată nu ai binevoit să mă înveţi! Oare îţi dai seama ce s‑ar fi întâmplat dacă nu mă gândeam să imit zgomotul unui șobolan? Mai mult ca sigur acum mă aflam deja în faţa judecătorului, care îmi dădea pedeapsa capitală! Tatăl, cu un aer senin, și‑a privit fiul și i‑a răspuns: ― Bravo, bravo, te‑ai descurcat excelent! Vezi, chiar nu am nimic să te învăţ. 71

Bucătarul obosit

習性

Trăia odată un bucătar foarte iscusit, a cărui pricepere era râvnită de o sumedenie de bogătași. Trecea zi de zi de la o casă la alta și gătea cu mare artă pentru acei oameni, apoi pleca la casa lui modestă. Într‑o zi, bucătarul a ajuns acasă seara târziu, tare obosit după ore și ore de gătit, dar s‑a gândit totuși să prepare niște mâncare pentru iubita lui soţie. Aceasta s‑a așezat lângă el, să‑i ţină de urât. Bucătarul a scos o bucată de carne, a tăiat o felie groasă și imediat și‑a băgat‑o în sân. Soţia lui, tare mirată, l‑a întrebat: ― Dragul meu, de ce ţi‑ai băgat în sân bucata aia de carne? Ce faci cu ea? Clipind de câteva ori, bucătarul a răspuns: ― A, da, sunt tare obosit, am uitat că sunt la mine acasă.

72

Jumătate de preţ

半値

Odată, prefectul unui mare oraș a dat un anunţ printre neguţătorii locului cum că vrea să cumpere două lin­ gouri de aur pur. Dornic să‑i intre în graţii, de cum a aflat vestea, un neguţător s‑a repezit la sediul prefec­ tului cu două lingouri frumoase și i le‑a prezentat. Pre­ fectul a fost impresionat de calitatea metalului și de frumuseţea lingourilor, așa că a dorit să le aibă. L‑a întrebat deci politicos pe neguţător ce sumă de bani îi datorează. Neguţătorul a răspuns curtenitor: ― Stimate prefect, preţul de piaţă al aurului este în prezent atât și atât, dar, pentru că dumneavoastră îmi faceţi onoarea să cumpăraţi de la mine, vă vând la jumă­ tate de preţ. Auzind aceste cuvinte, prefectul și‑a instruit aghiotan­ tul să ia un lingou, iar pe al doilea să‑l returneze neguţă­ torului. Neguţătorul a primit lingoul, apoi s‑a pus să aștepte plata pentru cel de‑al doilea, aflat acum la prefect. Însă, în loc să‑i dea vreun ban, prefectul i‑a spus: 73

― Mulţumesc, te‑am plătit deja. ― Stimate prefect, i‑a răspuns mirat neguţătorul, nu am primit nici un ban de la dumneavoastră. Atunci prefectul, indignat, a ridicat tonul la neguţător și i‑a spus: ― Îţi baţi joc de mine? Nu ai spus că preţul celor două lingouri este jumătate din cât ar trebui să fie? Asta înseamnă că preţul a două lingouri este valoarea unui lingou, lingou pe care ţi l‑am dat. De fapt, nu ai pierdut nimic. După aceste cuvinte, a pus paznicii să‑l dea afară pe neguţător.

Preţul grâului

麦之値段

Într‑o zi, un moșier din Suzhou* și‑a trimis slujitorul la Podul cu Arţari, un loc renumit din China unde se vindeau tot soiul de mărfuri. Misiunea slujitorului era să afle preţul grâului. Slujitorul a plecat numaidecât și, după o bună bucată de drum, a ajuns la piaţa cu pricina. A început să se uite la forfota din jur, căutând negustorii care vindeau grâu, dar, până să‑i găsească, a dat peste un bucătar ambulant care servea trecătorilor porţii de tăieţei la niște mese mici, improvizate. Văzând că slujitorul era cam dezorientat și nu se hotăra încotro să o apuce, bucătarului i‑a trecut imediat prin minte să câștige un ban ușor pe seama lui. Așadar l‑a invitat curtenitor să mănânce tăieţei. ― Vă rog, vă rog, gustaţi tăieţeii mei, sunt excelenţi, i‑a spus bucătarul cu un zâmbet larg pe faţă. După drumul obositor, slujitorul era tare înfometat și a fost mai mult decât bucuros să i se ofere tăieţeii. Ba chiar a mai cerut un bol. De îndată ce și‑a terminat masa, 75

slujitorul s‑a ridicat și a dat să plece, fiind convins că tăieţeii erau pe gratis, însă bucătarul s‑a schimbat la faţă și i‑a cerut să achite nota de plată. ― Îmi pare tare rău, dar nu am nici un ban la mine, eu doar am venit să aflu preţul grâului pentru stăpânul meu, a bolborosit slujitorul, moment în care bucătarul i‑a tras scurt șase palme peste obraji și a început să‑l boscorodească. Sărmanul slujitor a rupt‑o la fugă și nu s‑a mai uitat în spate până când a ajuns la moșie. ― Ei bine, ai aflat cam care mai e preţul grâului? l‑a întrebat moșierul. ― Mă tem că nu am reușit să aflu, dar, Excelenţa Voas­ tră, am aflat măcar preţul tăieţeilor, a răspuns slujitorul. Moșierul nu s‑a supărat, ba chiar a vrut să știe și el preţul tăieţeilor și l‑a întrebat pe slujitor cât era. ― După calculele mele, trei palme pe obraz pentru un bol, ăsta‑i preţul, a răspuns el.

Ciorapii

靴下

Într‑o zi, un om din Jiang Nan* s‑a dus în vizită la o cunoștinţă. Era o zi tare călduroasă, așa că omul a decis să plece de acasă fără ciorapi. Ajuns la destinaţie, a fost imediat primit de gazdă, însă, când să intre, câinele gazdei l‑a mușcat tare de un picior. Gazda s‑a repezit să alunge câinele, însă faptul era deja consumat și omul suferea cumplit. Uitându‑se la laba piciorului, a văzut că sângera binișor. În pofida durerii, s‑a întors către gazda care nu mai contenea să‑și ceară scuze și a spus: ― Vai, ce bine că nu mi‑am pus ciorapii, i‑aș fi pătat de sânge!

77

Pisica

猫

Într‑un sat trăia un pescar împreună cu soţia lui. Cum aceasta era cam ușuratică, s‑a simţit atrasă de un tânăr din vecinătate, un bărbat pe cât de atrăgător, pe atât de prost. Dorind să‑și petreacă noaptea cu tânărul, dar fiind și foarte grijulie să nu se dea în vileag faţă de soţul ei, femeia l‑a instruit pe noul ei iubit astfel: ― Deseori soţul meu pleacă la pescuit noaptea și atunci poţi să vii să mă vezi. Dar, ca să fim siguri că nimerești o astfel de noapte, când te apropii de casă, să miauni ca o pisică. Astfel voi ști dacă pot să te primesc sau nu. Zis și făcut. De câteva ori la rând, planul celor doi a mers șnur: pescarul era plecat pe mare, tânărul amorez mieuna și soţia pescarului îl primea în casă. Într‑o seară, tânărul a venit din nou la casa pescarului, numai că de astă dată pescarul nu plecase pe mare. Tânărul a început să miaune pe lângă casă. Auzindu‑l, soţia pescarului s‑a făcut lividă și a strigat de la geam: 78

― Pis, pis, pis, nu ai voie să vii azi, soţul meu n‑a fost la pește, așa că nu am ce să‑ţi dau de mâncare. Vino din nou mâine‑seară! Soţul era amuzat de seriozitatea cu care femeia vorbea cu pisica, când deodată a auzit de afară: ― Am înţeles, atunci vin mâine‑seară!

Vânzătorul de oale

鍋売商人

Un negustor de oale de metal avea un mod foarte ori­ ginal de a atrage atenţia clienţilor. Zi de zi, așeza oalele în piaţă una lângă alta, apoi lua câte una și dădea tare cu ea de pământ, strigând cât îl ţinea gura: ― Priviţi ce oale rezistente! Asta‑i calitatea pe care o vând eu! Cumpăraţi, cumpăraţi cu încredere! Într‑o zi, vânzătorul și‑a etalat ca de obicei oalele în piaţă și trecătorii s‑au adunat să vadă demonstraţia. Vânzătorul a luat o oală la întâmplare, a dat cu ea de pă­ mânt cu putere, dar iată că oala s‑a făcut ţăndări. Sim­ ţind privirile ascuţite ale celor din piaţă, negustorul s‑a gândit cum să iasă din încurcătură. Sigur pe sine, a spus de îndată: ― Aţi văzut? Tocmai v‑am arătat ce înseamnă o oală de proastă calitate, una pe care eu nu v‑aș vinde‑o niciodată!

80

Prostul familiei

馬鹿

În vremuri îndepărtate trăia în China o doamnă deosebit de înstărită, care, din păcate, avea un fiu deosebit de prost. Întrucât băiatul ajunsese la o vârstă numai bună de însurătoare, doamna a aranjat să‑i peţească o mirea­să dintr‑o familie distinsă. Pentru a se însura, băiatul trebuia să‑și viziteze viitorii socri, așa că mama lui a plă­nuit să‑l înveţe ce să spună ca să nu se facă de râs și, astfel, nici familia miresei să nu‑și dea seama cât de prost era sărmanul băiat în realitate. Grijulie, mama și‑a închipuit cum va arăta dialogul fiului ei cu viitorii socri și s‑a căznit să găsească replici cât mai bune pentru fiul său. Acesta urma să ducă drept cadou un evantai decorativ de o rară frumuseţe, cu o scenă din natură pictată cu mă­iestrie de către un mare artist. Intuind că familia miresei și anturajul ei vor pune întrebări despre superbul evantai, mama și‑a învăţat băiatul să răspundă cu propoziţia „Da, este o scenă cu adevărat deosebită“. 81

El urma totodată să ajungă la familia miresei călare pe o iapă de rasă. Mama lui s‑a gândit că gazdele sigur vor discuta despre iapă, așa că l‑a învăţat pe băiat să răs­ pundă, cu modestie curtenitoare: „Este robustă, bună la cărat, crescută chiar la ferma noastră, dar nu e, desigur, demnă de atenţia dumneavoastră“. Ajuns la familia miresei, băiatul a fost întâmpinat de viitoarea lui soacră. Politicoasă, aceasta îl întrebă despre mama sa. Băiatul răspunse fără ezitare: ― Este robustă, bună la cărat, crescută chiar la ferma noastră, dar nu e, desigur, demnă de atenţia dumneavoastră. Soacra, îngrozită de ce auzea, i‑a răspuns viitorului mire: ― Mi s‑a spus că provii dintr‑o familie cultivată. Ce vorbe sunt astea? Dezorientat, sărmanul băiat prost s‑a gândit că încurcase ordinea răspunsurilor învăţate de la mama sa și de îndată răspunse pe un ton voios: ― Da, este o scenă cu adevărat deosebită…

Hăţurile măgarului

長い手綱

Un bărbat voia să intre pe poarta unei cetăţi cu o prăjină de bambus, dar nu reușea s‑o strecoare nici pe orizontală, nici pe verticală. Dar nici s‑o taie în bucăţi mai mici nu voia, căci și‑ar fi pierdut utilitatea. Bietul om se tot frământa cum să rezolve problema, când un trecător i‑a spus: ― La vreo patru sute de kilometri de aici locuiește cel mai deștept om din ţinut, maestrul Lisan. Poate n‑ar strica să te sfătuiești cu el, sigur îţi va da o soluţie. Cum a terminat de vorbit, iată că apăru călare pe un măgar însuși Lisan, care venise întâmplător cu treburi la cetate. Oamenii s‑au strâns să‑l întâmpine pe înţelept, fericiţi pe deasupra că‑l va ajuta pe omul cu prăjina. Dar când s‑au apropiat de înţelept au văzut că acesta călărea pe fundul, și nu pe spatele măgarului, cum ar fi fost firesc. Oamenii au întrebat de îndată motivul, la care Lisan le‑a răspuns indignat: ― Nu vedeţi că hăţurile sunt prea lungi? 83

Cu evantaiul la mormânt

塚を扇ぐ

Într‑o zi, renumitul filozof Zhuangzi* se preumbla pe la poalele muntelui Nan Hua*. Tot plimbându‑se agale, a văzut o tânără care stătea îngenuncheată în faţa unei moviliţe proaspete, îmbrăcată în haine de doliu. În mod ciudat, femeia agita frenetic un evantai de mătase albă deasupra moviliţei. Mirat de această scenă bizară, filozoful a venit mai aproape și a întrebat‑o de ce face una ca asta. Dând în continuare din evantai, femeia i‑a răspuns: ― Stimate domn, acesta este, după cum vedeţi, mormântul proaspăt al iubitului meu soţ. Dacă aţi ști cât de mult ne iubeam! Nu cred să fi existat vreodată o dragoste mai mare ca a noastră. De fapt, de multe ori ne‑am jurat dragoste eternă. Mai demult, soţul meu mi‑a spus că, dacă ar fi să moară înaintea mea, mi‑ar da voie să mă recăsătoresc, dar numai după ce se usucă pământul pe mormântul lui. De aceea stau aici și fâlfâi din evantai. 84

Visul de‑a‑ndoaselea

逆夢

În vremuri îndepărtate trăia un om amărât îndatorat până peste cap și care nu avea niciodată destui bani să‑și ducă traiul de pe o zi pe alta. Odată, la poarta casei lui a apărut cămătarul. Sărmanul om, dator vândut, ar fi făcut orice numai să nu vorbească despre bani și datorii. Așadar, după ce au discutat una‑alta, i‑a spus cămătarului: ― Eu am trăit deja destul, nu prea mai am multe zile în faţă. Că tot vorbim despre viaţă, află că ieri am avut un vis foarte straniu. Am visat că zilele mele se încheie și că în curând nu voi mai fi pe lumea asta. Cămătarul a izbucnit în râs și i‑a răspuns: ― Fraierule, ce naiv poţi să fii! Nu pot crede că nu știai asta la vârsta ta înaintată! Dacă visezi ceva anume, în realitate se‑ntâmplă pe dos! Asta e magia viselor! De fapt, visul tău înseamnă nu că vei muri în curând, ci, din contră, că mai ai mult de trăit. Ești un om norocos! Datornicul a ascultat calm, apoi a răspuns: 85

― Hmmm, ce chestie! Dacă așa zici dumneata! Că tot vorbim despre vise, am mai avut unul deunăzi. Am visat că ai venit la mine și ţi‑am plătit toată datoria!

Curmalele otrăvite

毒柿

Un maestru budist avea o ditamai grămada de curmale uscate, pe care le păstra într‑un bol mare, în camera lui de la templu. Cum acele fructe îi plăceau tare mult, nu avea de gând să le împartă cu nimeni, ci să le savureze singur. De teamă că tânărul său discipol ar putea să mă­ nânce pe ascuns din preţioasa grămadă de curmale, maestrul i‑a spus acestuia: ― Deși arată apetisant, trebuie să știi că aceste curmale sunt otrăvite. Dacă mănânci din ele, mori în mai puţin de o oră, așa că nu cumva să faci greșeala să le atingi! Într‑o zi, când maestrul era plecat, tânărul discipol nu s‑a putut abţine și a mâncat toate curmalele. Ca și cum boacăna asta nu era de‑ajuns, a mai spart din greșeală și călimara maestrului, cel mai de preţ obiect al acestuia. Apoi tânărul discipol s‑a întins în pat și s‑a acoperit cu mai multe pături. După o vreme, maestrul a revenit la templu și de îndată a văzut bolul de curmale 87

gol și călimara spartă. Supărat nevoie mare, s‑a dus la discipol și l‑a întrebat cum de făcuse o asemenea boacănă. Cu un ton suav, cerșind iertare, discipolul a răspuns: ― Maestre, eu fiind tare stângaci, am spart călimara ta mult preţuită. De îndată am înţeles ce greșeală de neiertat făcusem. Nu îmi mai rămânea decât să mor, așa că am mâncat toate curmalele otrăvite, ca să‑mi pun capăt vieţii. Așadar acum stau în pat și îmi aștept sfârșitul! Maestrul a fost atât de impresionat de ingeniozitatea discipolului, încât nu a putut decât să râdă și să nu mai amintească niciodată de acea întâmplare.

Două minciuni

嘘

Demult trăia un nobil fascinat de minciuni. Atât de mult îi plăcea să i se spună minciuni gogonate, încât a oferit mâna frumoasei sale fiice oricui i‑ar spune două minciuni perfecte. De îndată, toţi mincinoșii din toate ţinutu­rile regatului s‑au înfăţișat la casa lui, înșiruind nenumărate minciuni, dar nobilul nu era impresionat, fiind toate min­ ciuni lipsite de imaginaţie și ușor de dibuit. Până când, într‑o bună zi, în faţa nobilului s‑a prezentat un tânăr care i‑a spus: ― Vara care vine va fi fără îndoială extrem de caldă. Dacă Excelenţa Voastră vă apucaţi acum să săpaţi un tunel sub oraș, la vară acolo va fi răcoare și sigur vă veţi îmbogăţi vânzând tunelul! Nobilul a râs și i‑a spus tânărului: ― Admirabil, ce minciună sfruntată! Și care este a doua minciună, tinere? Degrabă tânărul și‑a băgat mâna în sân și a scos un document: 89

― Aici am dovada scrisă și semnată că tatăl Exce­ lenţei Voastre a împrumutat de la mine fabuloasa sumă de o sută de mii de arginţi cu puţin timp înainte de a se prăpădi. Am venit să recuperez această datorie. Nobilul s‑a făcut palid. „Dacă admit că și asta este o minciună gogonată, trebuie să‑i dau mâna fiicei mele, dar, dacă spun că nu e o minciună, atunci trebuie să‑i dau tânărului o sumă enormă de bani“, a gândit nobilul. În cele din urmă, nobilul a recunoscut că și a doua spusă a tânărului este o minciună sfruntată și i‑a oferit fata de soţie.

Mersul oamenilor din Handan

邯鄲之歩

Într‑un sat de provincie pe nume Shuo Ling, din regatul Yen, trăia un tânăr dintr‑o familie de rând. Printr‑o ocazie neașteptată, tânărul a ajuns să viziteze regatul vecin Zhao*, o zonă cu mult mai dezvoltată și cu o capitală impunătoare, renumitul oraș Handan*. Ajuns acolo, a observat în scurt timp că felul în care oamenii locului mergeau era diferit – clar mai elegant, mult mai atrăgător faţă de mersul celor din satul lui. Tânărul nu a stat mult pe gânduri și s‑a hotărât să înveţe și el să meargă precum locuitorii din Handan. Întors acasă, sigur ar fi urmat să facă furori cu acel stil de mers, își închipuia el. Cât a locuit în Handan, tânărul s‑a îndeletnicit numai și numai cu imitarea mersului localnicilor, dar treaba asta nu era defel ușoară. După o vreme, ajunsese să imite mersul din Handan destul de bine, dar, deși se străduise din plin, era încă departe de perfecţiune. Din păcate, șe­derea sa în Handan se apropia de sfârșit și acum 91

tânărul trebuia să se întoarcă în satul lui. Ajuns la marginea orașului Handan și cuprins de o mare dezamăgire că nu putuse să meargă exact ca localnicii, tânărul și‑a spus că ar fi mai bine să uite de acest eșec și să revină la mersul pe care îl învăţase de mic în ţara sa. Dar mare i‑a fost mirarea să constate că nu mai ţinea minte cum se merge în ţara lui! Era ca și cum corpul uitase mersul din ţinuturile natale. S‑a chinuit un timp să‑și reamin­ tească, însă orice efort a fost în zadar. Acum tânărul nu mergea nici precum cei din Handan, nici precum concetăţenii din Yen. Așa că, în cele din urmă, bietul tânăr s‑a întors în satul lui mergând în patru labe.

Leneșul

不精者

În vremuri îndepărtate, trăiau doi soţi, oameni harnici și cinstiţi, care munceau zi de zi pentru a putea pune ceva de‑ale gurii pe masă. Spre marea lor tristeţe, aveau un fiu care era întruchiparea absolută a lenei. Acesta nu făcea nimic cât era ziua de lungă. Zăcea de dimineaţa până seara, pierzând timpul fără nici un scop în viaţă. Tatăl lui era atât de mâhnit de lenea fără de margini a odraslei, încât, după o vreme, nici nu mai suporta să dea ochii cu el. Într‑o zi, tatăl s‑a gândit să‑și trimită fiul într‑o călătorie, cu speranţa că această experienţă îl va schimba cumva. S‑a sfătuit cu soţia lui, și ea a fost de acord. Fiind părinţi grijulii, înainte de a‑și lua rămas‑bun, cei doi au hotărât să‑i pregătească băiatului merinde de tot felul, ca să nu moară de foame pe drum. Zis și făcut. Soţia a pregătit o sumedenie de bucate, apoi cei doi au îndesat merindele într‑un sac pe care l‑au pus în spinarea fiului cel leneș și i‑au dat drumul în lume. 93

Leneșul a pornit la drum fără nici o destinaţie clară. A mers, a tot mers, îndepărtându‑se tot mai mult de casa lui. După ce a mai mers o bună bucată de vreme, i s‑a făcut foame. Dar îi era atât de lene, încât numai ideea să‑și dea jos sacul din cârcă și să mănânce merindele pre­gătite cu grijă de mama lui îl încremenea pur și simplu. S‑a așezat pe o piatră din drum, așteptând să vină cineva destul de înfometat ca să‑i dea jos sacul din cârcă. „Dacă apare careva, voi împărţi hrana cu el fără probleme“, și‑a spus fiul cel leneș. După un timp, din direcţia opusă a văzut apropiindu‑se un bărbat cu o pălărie de paie mare pe cap. Omul mergea cu gura larg deschisă, așa că fiul cel leneș și‑a spus că i‑a surâs norocul. Iată, se apropia un om înfometat și sigur va primi ajutor. Când bărbatul a ajuns în dreptul lui, leneșul i‑a propus să mănânce împreună, dacă îi dădea jos sacul cu merinde din spate. Bărbatul însă i‑a răspuns că nu‑i e foame. Mirat, leneșul l‑a întrebat: ― Atunci de ce umbli cu gura căscată? ― Mi s‑a lărgit șnurul de la pălărie, dar mi‑e lene să‑l strâng mai bine, așa că merg cu gura căscată ca să nu‑mi cadă pălăria, a răspuns trecătorul. Fiul cel leneș a rămas fără cuvinte, dându‑și seama că există leneși și mai mari decât el. În același timp, și‑a dat seama ce năpastă este lenea și s‑a hotărât să se schimbe.

94

Leacul împotriva morţii

不死之薬

Într‑o zi, la curtea regelui din statul Chu s‑a înfăţișat un om cu o sticluţă dintr‑un leac magic, care, chipurile, te făcea nemuritor. În acea zi, regele nu se afla la palat, așa că paznicul care l‑a întâmpinat pe darnicul vizitator a preluat leacul și l‑a dus cu mare pompă până la aghiotantul regelui, explicându‑i ce puteri magice avea băutura din sticluţă. Acesta l‑a întrebat pe paznic: ― Chestia asta poate fi băută? Paznicul a răspuns pe loc: ― Da, poate fi băută! Aghiotantul a luat medicamentul, a dispărut după primul colţ și a dat pe gât toată sticluţa. Întors la palat, regele a fost înștiinţat de paznic despre minunatul dar. Însă nici urmă de leacul magic! Regele l‑a chemat pe aghio­tant, care, fără a încerca o clipă să se ascundă, a mărturisit totul. Clocotind de furie, regele a poruncit de îndată gărzilor să‑l execute pe aghiotant. Aflat în cătu­­șe în faţa regelui, acesta a vorbit cu un calm desăvârșit: 95

― Măria Ta, eu l‑am întrebat pe paznic dacă conţinutul sticluţei poate fi băut, și el mi‑a răspuns ferm că da. Drept urmare l‑am băut. Nu am nici o vină, vina e de partea paznicului. În plus, ce am băut eu ar trebui să mă facă nemuritor. Dacă mă execuţi și mor, nu numai că omori un om nevinovat, dar o să râdă și curcile de toată tărășenia, căci e limpede că omul acela și‑a bă­tut joc de tine. După un timp de gândire, regele a fost nevoit să‑l lase liber pe aghiotant.

Pantofarul sărac

靴之底

Un om a decis să‑și deschidă un mic atelier de reparat pantofi, dar fiind foarte sărac nu avea decât o bucăţică de piele cu care putea petici gaura din talpa unui singur pantof. În nici un caz bucata de piele nu ar fi ajuns pentru mai mulţi clienţi. Chinuit de această încurcătură, pantofarului i‑a venit o idee. S‑a gândit să peticească talpa pantofului unui client în așa fel încât bucata de piele să cadă după puţin timp și el să o culeagă de pe jos și să o refolosească pentru următorul client. Planul a mers șnur. Un client intra, pantofarul îi peticea talpa pantofului, apoi clientul pleca și pantofarul îi lua urma. După câteva zeci de metri, găsea pe jos bucata de piele și revenea la atelier să se ocupe de următorul client. Curând, pantofarul înţelese că, dacă nu voia să se ţină mult după clienţi, trebuia să peticească încălţările cu totul și cu totul de mântuială. A încercat în fel și chip să facă asta fără a trezi bănuielile clienţilor și, cu vremea, a devenit foarte iscusit. 97

Într‑o bună zi, a peticit pantoful unui nou client și, ca de obicei, s‑a luat după el. A mers ce a mers, dar n‑a dat peste peticul de piele. A mers o sută de metri, apoi două sute, trei sute, dar peticul era de negăsit. Hotărât să‑l recupereze cu orice preţ, pantofarul a urmărit clientul toată ziua, însă fără nici un rezultat. Când soarele cobora spre apus, pantofarul s‑a dat bătut și s‑a întors tare amărât la atelier, neștiind ce va face a doua zi fără acel petic de piele. Tot bolborosind cuvinte amare, a descuiat ușa atelierului și, când a dat să intre, în prag, pe jos, îl aștepta peticul de piele.

Yang Pu și câinele

楊布之狗

Renumitul filozof Yang Zhu* avea un frate pe nume Pu. Într‑o zi, Pu a plecat de acasă devreme, având mai multe treburi de rezolvat în oraș. Drumul urma să fie destul de lung, așa că Pu și‑a luat mai multe haine la el, în caz că ar fi fost nevoie să se schimbe. De plecat a plecat purtând o splendidă haină albă, ţesută din mătase. Pe drum a început să plouă și Pu și‑a schimbat degrabă hainele, ca nu cumva apa să‑i șifoneze minunata tunică. Și‑a pus în schimb o haină neagră și și‑a văzut de treburi. După câtva timp, Pu a revenit acasă, însă câinele lui nu l‑a recunoscut și l‑a lătrat fioros. Tânărul s‑a supărat și a dat să bată câinele, dar fratele lui, Yang Zhu, a intervenit: ― Nu bate câinele, de ce să‑l baţi? Nici tu nu ești mai breaz. Dacă el ar pleca alb ca neaua, cum și este, și s‑ar întoarce negru, tu l‑ai mai recunoaște?

99

Fiul ghicitorului

易者

Într‑un sat trăia un ghicitor care era foarte mâhnit pentru că fiul său nu voia să‑i înveţe meseria și să ducă tradiţia mai departe. „Toată știinţa mea va pieri când eu nu voi mai fi, de ce nu vrei să te învăţ?“ își tot întreba ghicitorul fiul, iar acesta răspundea iar și iar: „Viitorul nu poate fi ghicit de nimeni, ce este prostia asta, să ghicești? Nu e nimic de ghicit!“ Dar tatăl nu voia să se dea bătut. Într‑o zi ploioasă, un om a venit la casa ghicitorului să i se prezică viitorul. Tatăl și‑a chemat fiul și, ca să‑l oblige să ia meseria în serios, i‑a spus clientului că fiul său îi va ghici viitorul. Tânărul nu se prea simţea în apele lui, dar, fiindu‑i rușine de client și mai ales nedorind să‑l jignească spunându‑i ce crede el despre arta ghicitului, în cele din urmă a acceptat. Fiul și clientul s‑au așezat la masă cu o cană de ceai, iar în spatele lor maestrul ghicitor era numai ochi și urechi. ― Locuiești la nord‑est, nu‑i așa? a întrebat fiul. 100

Clientul a confirmat. ― Și numele tău de familie este Zhang, nu‑i așa? a continuat fiul. Din nou clientul a confirmat. ― Astăzi ne‑ai onorat cu prezenţa dumitale pentru că soţia ţi‑a cerut să mergi la ghicitor, nu‑i așa? Clientul, impresionat tot mai mult de priceperea tânărului, a recunoscut că, într‑adevăr, ideea fusese a soţiei lui. După ce s‑a încredinţat că tânărul este clarvăzător, și având încredere în spusele acestuia, clientul a ascultat tot felul de preziceri, a plătit generos și a plecat acasă foarte mulţumit. După ce fusese martor la prestaţia plină de măiestrie a fiului, tatăl era mut de mirare. ― Cum de știai atâtea lucruri despre omul ăsta pe care nu l‑ai văzut niciodată în viaţa ta? a întrebat tatăl. Fiul a răspuns: ― Avea hainele ude leoarcă pe spate, de la umeri până la șale. Cum vântul a bătut puternic dinspre nord‑est, iar noi locuim la sud‑vest, e clar că el venise dinspre nord‑est. Apoi, când m‑am uitat îndeaproape, pe umbrela lui apărea simbolul orașului Qinghe. Fie și numai din asta puteam să‑mi dau seama că vine de la nord‑est, dar mai important era – toată lumea o știe – că majoritatea locuitorilor din Qinghe au numele de familie Zhang. De aici am dedus că, foarte probabil, și numele lui de familie e tot Zhang. Tatăl s‑a gândit puţin și a spus: 101

― Bun, ai un spirit de observaţie foarte ascuţit, nu încape îndoială, dar de unde puteai ști că acest client a venit azi la noi la cererea soţiei lui? Fiul a început să râdă și i‑a răspuns tatălui: ― Ce om normal se duce pe o zi ploioasă la ghicitor? Pentru el însuși, sigur n‑ar face‑o. La fel, nici pentru părinţi, chiar dacă l‑ar ruga. Așa că sigur a venit la îndemnul soţiei lui. Doar pe ea n‑o putea refuza!

Suliţa și scutul

矛盾

În regatul Chu trăia un negustor de arme. Omul acesta avea de vânzare suliţe și scuturi. Pe o alee a pieţei, el purta un scut, arătându‑l tuturor cu mare pompă și spunând: ― Nu există un scut mai rezistent ca acesta! Nici o sa­bie, nici o suliţă nu‑l pot străpunge! Cumpăraţi, cumpăraţi! Apoi, se perinda în altă parte a pieţei și zicea în gura mare: ― Uitaţi ce suliţă! Nimic nu rezistă în faţa ei! Cum­ păraţi, cumpăraţi! Un trecător l‑a tot urmărit prin piaţă și l‑a prins când urma să schimbe strigarea de vânzare de la suliţă la scut. ― Și ce se întâmplă dacă eu cumpăr suliţa dumitale și altcineva scutul, cine va câștiga bătălia? a întrebat omul. Vânzătorul de arme s‑a făcut de îndată nevăzut.

103

Garantul

保証人

Un om avea o datorie mare, dar nu reușea să strângă banii pe care trebuia să‑i plătească. După un timp, creditorul lui și‑a pierdut răbdarea și a trimis un recuperator să vadă ce se poate face. Cum l-a zărit în poarta casei, datornicul s‑a speriat și a luat‑o la fugă, până când a dat peste o fântână adâncă, dar secată, și a sărit în ea. Recuperatorul s‑a ţinut după el și, ajungând la fântână, l‑a rugat de îndată să iasă afară. ― Nu ies, pentru că nu am nici o leţcaie să‑ţi dau! a strigat din fundul fântânii datornicul. În chip neașteptat, recuperatorul era un om milostiv și s‑a gândit să‑l ajute totuși pe datornic. ― Ieși de acolo, doar nu poţi sta la nesfârșit în fundul fântânii. Dacă ieși, o să ard dovada scrisă a datoriei, a spus el. După tăcere îndelungată, s‑a auzit vocea datornicului: ― Îţi mulţumesc din inimă, dar tot nu pot să ies, pentru că sunt un om foarte sărac și nu văd cum o să‑mi duc viaţa mai departe. 104

Recuperatorul s‑a gândit puţin, apoi a răspuns: ― Totuși, ar trebui să ieși. Dacă ieși, îţi dau și niscaiva bani și orez. Dar, te rog, ieși odată de acolo. Din nou s‑a lăsat tăcere. În cele din urmă, datornicul a răspuns: ― În cazul ăsta aș ieși, dar, vezi dumneata, am un prieten foarte bun, care e și mai sărac ca mine. Mereu mă gândesc să‑l ajut, însă nu am cum. Dacă îmi dai zece arginţi pentru el și ce mi‑ai promis mai devreme, atunci da, aș ieși din fântână. Recuperatorul a simţit că‑și pierde răbdarea și, pe un ton tăios, i‑a spus datornicului: ― M‑am oferit să te ajut omenește, acum îmi ceri bani și pentru prietenul tău. Nu crezi că exagerezi? Datornicul i‑a răspuns: ― Înţeleg foarte bine ce simţi. Atunci măcar dă‑i banii prietenului meu cu împrumut. Garantez eu pentru el, nu ai de ce să‑ţi faci griji!

Tăcerea

黙

Patru călugări budiști, prieteni buni, și‑au propus să mediteze adânc timp de o săptămână, fără a scoate nici un cuvânt. În prima zi, au meditat cu toţii într‑o tăcere desăvârșită și, când a apus soarele, s‑au retras la culcare fără a fi schimbat un cuvânt, mândru fiecare în inima lui de disciplina dovedită. După puţin timp, lămpile cu ulei care le iluminau camera au început să pâlpâie și unul dintre călugări nu a mai îndurat dansul lor tremurător. Fără să se gândească, a strigat la unul dintre slujitorii templului: ― Mai pune ulei în lămpi! Al doilea călugăr, tare surprins că primul vorbise și, astfel, își încălcase promisiunea, a deschis și el gura fără să vrea: ― Parcă ne legaserăm să nu scoatem o vorbă timp de o săptămână. Al treilea călugăr s‑a înfuriat nevoie mare și i‑a muștruluit pe cei doi: 106

― Proștilor, ce‑aţi făcut, de ce‑aţi vorbit? S‑a așternut liniștea. Apoi, după puţin timp, s‑a auzit vocea celui de‑al patrulea călugăr: ― Numai eu am păstrat legământul tăcerii!

Hoţul inspirat

賢い泥棒

Un hoţ a aflat că o bătrână din satul lui avea o grămadă de monede de argint și și‑a pus în gând să le fure. Drept care, când i‑a căzut mai bine, s‑a furișat în toiul nopţii în casa bătrânei și, în timp ce ea dormea buștean, s‑a pus să caute peste tot monedele de argint. A scotocit cotlon cu cotlon, a cotrobăit și printre hainele femeii, însă în zadar, nici urmă de bani. După câteva ore de căutat, înciudat de isteţimea cu care bătrâna își ascunsese banii, hoţul n‑a vrut să se dea bătut cu una, cu două. S‑a apropiat de patul în care bătrâna dormea dusă și i‑a murmurat la ureche: ― A venit un hoţ să‑ţi fure banii! O să‑ţi ia toţi banii! Și s‑a băgat pe dată sub pat. Bătrâna s‑a întors pe‑o parte și pe alta, apoi s‑a trezit vorbind singură: ― Ce vis ciudat! Dacă este un semn? S‑a ridicat, a aprins o lumânare, apoi s‑a dus în odaia alăturată, a tras covata în care se spăla și, de sub pardoseală, a scos o pungă mare cu bani. S‑a pus pe numărat 108

banii și, după ce s‑a încredinţat că nu lipsea un gologan, i‑a pus la loc și s‑a întors în pat, boscorodind supărată că se ostenise atâta din pricina unui vis. Bineînţeles, hoţul, care urmărise atent totul, de cum a auzit‑o sforăind, a luat de sub covată punga cu bani și s‑a făcut nevăzut în adâncul nopţii.

Usturoiul furat

盗まれた大蒜

Trăia cândva un ţăran sărman care nu avea decât un petic de pământ. S‑a gândit să cultive pe el usturoi. A avut mare grijă de recolta lui și, când usturoiul era numai bun de cules, și‑a ridicat o colibă lângă tarla, ca să doarmă acolo pe timpul nopţii, de teamă că hoţii ar putea să fure preţiosul rod al trudei lui. A dormit în colibă o noapte, două, trei, dar nici urmă de musafiri nepoftiţi. Drept care ţăranul și‑a zis că ar fi mai bine să se ducă acasă. Zis și făcut. Dar când a doua zi s‑a întors la peticul său de pământ, ia usturoiul de unde nu‑i! Mare deznădejde l‑a cuprins pe bietul ţăran! Cu lacrimi în ochi, a făcut o plângere la judecătoria din sat. Judecătorul, un om tare deștept, l‑a chemat să‑i asculte păsul și l‑a întrebat cum de nu prinsese hoţul. ― Înălţimea Voastră, nu eram la faţa locului, a răspuns ţăranul. ― Atunci de ce nu aduci un martor care să fi văzut hoţul? a întrebat judecătorul. 110

Ţăranul a răspuns că nimeni nu‑l văzuse și, drept ur­ mare, nu există martori. ― Dar dovezi, a continuat judecătorul să‑ntrebe, dovezi ale furtului nu cumva au rămas la faţa locului? Amărât, ţăranul a răspuns: ― Înălţimea Voastră, nu a rămas nici o urmă la faţa locului. Tot ce a rămas e coliba pe care o ridicasem ca să păzesc recolta. După câteva clipe de gândire, judecătorul i‑a spus ţăranului: ― Se pare atunci că numai coliba se afla la locul faptei când ţi s‑a furat usturoiul. Așa că o vom aduce la tribunal ca parte pârâtă, iar mâine mata ai să te prezinţi ca reclamant al colibei. Vestea că o colibă urma să fie judecată pentru furt s‑a răspândit ca fulgerul în tot satul. Oamenii erau uimiţi de un astfel de caz și nu mai vorbeau decât despre coliba chemată la tribunal, așteptând cu mare nerăbdare ziua judecăţii. Când aceasta a venit, tribunalul era plin ochi de mulţimea celor curioși. Jandarmii au adus coliba și au pus‑o în locul destinat pârâţilor. Judecătorul a acuzat coliba de furt, i‑a oferit ocazia să se apere, dar, cum coliba nu a scos nici un cuvânt, judecătorul a dat ordin să fie bătută, în speranţa că‑și va recunoaște vina. Jandarmii au început să bată coliba cu bâtele până când au făcut‑o zob. Nu mai rămăsese din ea decât o grămadă de scânduri. Apoi, cum judecătorul le‑a ordonat să nu se oprească, jandarmii au trecut la biciuitul scândurilor, 111

sub privirile uluite ale oamenilor. Spectacolul a devenit atât de hazliu, încât cei prezenţi la judecată se tăvăleau pe jos de râs și au început să facă mare zarvă. Atât a așteptat judecătorul. I‑a acuzat pe cei de faţă de sfidare a instanţei și i‑a amendat pe fiecare cu douăzeci de căpăţâni de usturoi, după care a poruncit jandarmilor să ferece ușile tribunalului: nimeni nu mai avea voie să iasă din sală până nu plătea amenda. Oamenii au protestat, spunând că nu au usturoi asupra lor, așa că judecătorul le‑a dat voie, unul câte unul, să se ducă în piaţă, supravegheaţi de jandarmi, și să cumpere douăzeci de căpăţâni de usturoi. La scurt timp, tot usturoiul din piaţă se vânduse, și unii au fost nevoiţi să caute în satele învecinate. Spre seară, tribunalul era plin de usturoi. Judecătorul a poruncit ca acesta să fie aranjat în grămezi, urmând ca fiecare sătean să declare de unde cumpărase usturoiul. Când amenzile au fost toate plătite, ţăranul păgubit a fost chemat să cerceteze grămezile și să spună dacă nu cumva printre ele se afla și usturoiul furat. Fără să șovăie, ţăranul a indicat câteva grămezi ca fiind usturoiul lui. Judecătorul a cerut neîntârziat să se verifice de unde fuseseră cumpărate acele grămezi. În scurtă vreme, a ieșit la iveală că tot usturoiul fusese cumpărat de la singura prăvălie din sat. Proprietarul prăvăliei a fost adus pe dată la tribunal ca să dea socoteală. El a declarat că usturoiul îi fusese vândut în urmă cu două zile de un sătean, pe care l‑a numit. Săteanul a fost și el adus la tribunal și nu a durat 112

mult până când a mărturisit că el furase usturoiul. Hoţul a fost pedepsit cu patruzeci de lovituri. În schimb, ţăranul păgubit a primit tot usturoiul adunat la tribunal, iar judecătorului i s‑a dus vestea pentru cerbicia pe care o dovedise în limpezirea cazului.

Din tată în fiu

親代々

Demult, în marele oraș Chang’an*, trăia un renumit doctor pe nume Wang Sheng. Își alesese meseria de doctor pentru că aceasta fusese îndeletnicirea familiei sale de generaţii întregi. Majoritatea pacienţilor săi erau fie înalţi demnitari, fie oameni din clasa cu dare de mână a orașului, motiv pentru care Wang Sheng era foarte înstărit. De fapt, nici măcar nu se sinchisea să consulte pacienţi care nu erau dispuși să plătească sume mari de bani la fiecare vizită. Bogătașii din Chang’an aveau obiceiul ca în toiul verii, când era căldura mai necruţătoare, să organizeze ospeţe în minunatele lor grădini, la care erau invitaţi numai oaspeţi de vază. Cu toţii stăteau la umbra pomilor și se răcoreau, bucurându‑se de mâncăruri alese și purtând fel de fel de discuţii. Iată că și doctorul nostru avu ideea de a organiza un ospăţ. Cheltui o sută de arginţi și cumpără cele mai delicioase fructe de mare și cărnuri, cerându‑i bucătarului său să prepare o masă de neuitat. 114

Pregătirile au mers șnur, însă în ziua aleasă pentru ospăţ a început o ploaie năprasnică. Nici măcar un invitat nu s‑a mai făcut văzut. Doctorul și‑a chemat servitorul și i‑a spus: ― Celor pe care îi invitasem le datorez faptul că sunt un om înstărit și, drept recunoștinţă, voiam să le ofer un ospăţ pe cinste. Iată însă că ploaia mi‑a stricat toate planurile. Din pricina căldurii, mâncărurile alese pe care le pregătisem se vor strica în scurt timp. Ia‑le și așază‑le frumos în sala de oaspeţi. Le voi oferi ca ofrandă în amin­ tirea pacienţilor care și‑au pierdut viaţa din cauza tratamentului greșit dat de mine. Mâncărurile au fost de îndată aranjate cu mare atenţie în sala de oaspeţi a lui Wang Sheng. Acesta s‑a așezat în genunchi și a murmurat o rugăciune: ― Sunt doctor din tată în fiu și de‑a lungul timpului oi fi făcut și eu câte‑o greșeală cu diagnosticul și medicaţia prescrisă. S‑ar putea să am pe conștiinţă moartea unor pacienţi. Iată de ce ofer aceste gustări în amintirea celor care și‑au pierdut viaţa din pricina tratamentelor date de mine. Veniţi, vă rog, și bucuraţi‑vă de ele. N‑a terminat bine rugăciunea, că de afară s‑a auzit un vuiet care se apropia tot mai mult. Doctorul s‑a uitat pe geam și a văzut că fantomele a sute de oameni se îndreptau spre casa lui. Acestea au pătruns în sala de oaspeţi, s‑au pus la masă și au mâncat și au băut pe săturate. După care au dispărut. Wang Sheng nu‑și revenise pe de‑a‑ntregul din uimire, când a auzit din nou un vuiet 115

care creștea. S‑a uitat iar pe geam și a văzut alte sute și sute de fantome, cu mult mai multe ca înainte. S‑au în­ ghesuit toate în sala de oaspeţi și au dat să se pună la masă. Doctorul, tulburat la culme, a întrebat una dintre fantome de ce reveniseră, din moment ce tocmai mâncaseră și băuseră pe îndestulate. Fantoma i‑a răspuns sec: ― Cei dinaintea noastră au fost pacienţii dumitale. Noi suntem pacienţii tatălui dumitale!

iii. înţelepciune

Hangiul și concubinele

楊朱過宋

Odată, renumitul filozof Yang Zhu călătorea prin regatul Song cu un grup de discipoli. Ajunși în estul ţinu­tului, au poposit la un han. Hangiul avea două concubine. Una era o femeie foarte frumoasă, pe când cealaltă era urâtă. Spre mirarea lui Yang Zhu, hangiul se purta mai afectuos și respectuos cu concubina urâtă, tratând‑o pe cea frumoasă cu răceală. Întrebându‑l pe hangiu de ce se purta astfel, acesta i‑a răspuns: ― Concubina frumoasă se crede foarte frumoasă și este fudulă, așa că mie nu‑mi mai pare așa frumoasă. Concubina urâtă se crede urâtă și este modestă și rezervată în tot ce face, încât nu‑i mai văd urâţenia fizică. Auzind aceste cuvinte, Yang Zhu le‑a spus de îndată discipolilor: ― Luaţi aminte și nu uitaţi! Dacă ești nobil, dar nici o clipă nu te gândești la nobleţea ta, atunci oriunde te‑ai duce vei fi respectat și îndrăgit de oameni. 119

Moșierul și slujitorul

周之尹氏

Un moșier pe nume Yin locuia în regatul Zhou*. Acolo avea un conac și mult pământ, precum și o sumedenie de slujitori, care se ocupau necontenit de treburile casei. Atât de multe erau de făcut, încât bieţii slujitori munceau din zorii zilei și până seara, fără pic de odihnă. Printre ei se afla un bărbat peste care trecuse vremea și care nu mai avea puterea de altădată. Cu toate acestea, stăpânul Yin îl muncea fără milă. În timpul zilei, sărmanul om trudea din greu, iar noaptea, frânt de oboseală, dormea tun. De fapt, noapte de noapte visa că este stăpânul unui mare regat, mai presus de oamenii de rând, și că avea în grijă soarta poporului și a întregului regat. În visele sale, nu exista bucurie pe care să nu și‑o îngăduie, de la ospeţe cu cele mai fine delicatese la călătorii îndepărtate și la spectacole de neuitat. Dar de cum deschidea ochii devenea din nou slujitorul care muncea pe brânci. Văzându‑l trudind din răsputeri, un cunoscut i‑a plâns de milă și a încercat să‑i ofere alinare. Însă slujitorul i‑a răspuns împăcat: 120

― Viaţa unui om durează cam o sută de ani, împărţită egal între zile și nopţi. Într‑adevăr, ziua robotesc necontenit și viaţa îmi este amară, dar noaptea stăpânesc peste un mare regat și pot face orice îmi poftește inima. Așadar nu văd de ce ar trebui să mă simt nefericit. Între timp, stăpânul Yin avea mintea ocupată cu afacerile marii sale moșii. Într‑atât îl apăsau grijile și îndatoririle, încât treptat a ostenit și la suflet, și la trup. Noapte de noapte cădea răpus de oboseală, dar somnul numai lin nu‑i era. Se visa slujitor pe o moșie, muncit peste fire, ocărât și biciuit pentru orice greșeală ar fi făcut. Nopţile îi erau atât de chinuite, încât mormăia în somn și se răsucea în pat de nenumărate ori. Ușurarea venea abia în zorii zilei, când Yin se trezea. Tulburat, Yin a decis să ceară sfatul unui prieten apropiat. Acesta i‑a răspuns: ― Rangul tău e cu mult peste cel al oamenilor de rând și te bucuri și de o mare avuţie. Dar noaptea visezi că ești un biet slujitor și te chinui. Bănuiesc că este firesc ca fericirea și durerea să se echilibreze mereu. Nu văd cum ai putea să speri ca ziua să fii mare moșier, iar noaptea să visezi că ai cea mai minunată și îmbelșugată viaţă. Nu crezi că ceri prea mult? Reflectând asupra spuselor prietenului său, Yin a hotărât să ușureze viaţa slujitorilor, să nu‑i mai muncească atât, dar și‑a luat și el de pe cap o parte din grijile care îl măcinau. După un timp, și‑a recăpătat sănătatea și a devenit mai senin. 121

Calul pierdut

塞翁失馬

În apropierea unei fortăreţe trăia un bătrân vestit ca ghicitor. Într‑o zi, calul său mult preţuit a scăpat din grajd și a dispărut în ţinuturile barbare de la nordul fortăreţei. Toţi cei din jur i‑au plâns de milă bătrânului ghicitor, gândindu‑se cât de necăjit trebuie să fie pentru pierderea animalului. Dar, nepăsător, el le‑a spus: ― De ce‑ar fi asta neapărat o pacoste? Poate este un lucru de bun augur. După câteva luni, calul s‑a întors și, spre surprinderea tuturor, era însoţit de un alt cal, la fel de frumos. Cunoscuţii bătrânului s‑au grăbit să‑l felicite pentru întâmplarea fericită. Ca și înainte, la fel de senin, bătrâ­ nul le‑a spus: ― De ce‑ar fi asta neapărat un prilej de mare bucurie, și nu, mai degrabă, un neajuns? Întâmplarea face că fiul bătrânului era călăreţ priceput. Așa că nu a așteptat mult până să pună șaua pe calul cel nou. Tot călărind, într‑o zi a căzut de pe cal și s‑a ales cu un picior rupt. 122

Ca de obicei, oamenii s‑au grăbit să‑l compătimească pe bătrân, dar acesta, indiferent, le‑a răspuns: ― De ce‑ar fi neapărat o pacoste? Poate că până la urmă tot o ieși ceva bun din întâmplarea asta. A mai trecut un an și barbarii din nord au năvălit în număr covârșitor. Tinerii fortăreţei s‑au adunat, cu arcuri și săgeţi, și au luptat cu mare vitejie, dar în cele din urmă nouă din zece au pierit de mâna vrăjmașilor. Fiul bătrânului însă, fiind beteag și neputând lupta, a scăpat cu viaţă și a trăit mai departe alături de tatăl său. Iată că nu putem spune niciodată când fericirea face loc năpastei și când năpasta se preschimbă în fericire. Cu adevărat, taina schimbării evenimentelor pe parcursul vieţii noastre nu poate fi deslușită.

Nimic mai rău ca un guvern putred

苛政猛於虎也

Într‑o zi Confucius trecea pe la poalele muntelui Tai*, alături de discipolii săi. Lângă un cimitir, a auzit plânsetele sfâșietoare ale unei femei. Maestrul a coborât din trăsură și s‑a adresat femeii: ― Auzindu‑vă plânsul, îmi dau seama că aţi păţit o mare nenorocire. Femeia a răspuns, jelindu‑se: ― Acum câtva timp, socrul meu a fost omorât de un tigru. Și soţul meu a avut parte de aceeași soartă. Dar acum mi‑am pierdut până și copilul în ghearele tigrului. Mirat, Confucius a întrebat: ― Dar cum se face că, așa stând lucrurile, nu aţi părăsit aceste meleaguri? Femeia i‑a răspuns: ― Pentru că aici nu avem un guvern putred1. 1. În textul chinez original, termenul este 苛政. Primul ca­ rac­ter înseamnă „brutal“, „dur“, „injust“, un sens general negativ, orice nu este bun, iar al doilea caracter înseamnă „guvern“ 124

Impresionat, Confucius s‑a întors către discipolii săi și le‑a spus: ― Luaţi aminte și nu uitaţi! Un guvern putred și corupt este mai rău decât un tigru înfometat.

sau „politică“. Deci, în această combinaţie de caractere, tra­ duce­rea înseamnă un guvern rău, adică putred, stricat, opresiv, nedrept etc. 125

Hui Ang și regele Kang

惠盎見宋康王

Într‑o zi înţeleptul Hui Ang* s‑a înfăţișat într‑o audienţă la regele Kang* din Song. Regele și‑a făcut apariţia tropăind ţanţoș și, tușind cu înţeles, l‑a repezit de îndată pe oaspete: ― Eu preţuiesc oamenii îndrăzneţi și puternici și îmi displac cei care predică moralitatea. Ce ai avea tu să mă înveţi? Auzind aceste cuvinte, Hui Ang i‑a răspuns calm regelui: ― Cunosc o cale prin care, de‑ar îndrăzni cineva să vă atace cu un pumnal sau cu o sabie, acestea nu v‑ar străpunge trupul. Tot prin această cale, de‑ar încerca un om puternic să vă pună viaţa în primejdie, orice lovitură ar da greș. Aţi vrea oare să cunoașteţi această cale? Regele Kang și‑a schimbat pe loc purtarea și, bucuros, i‑a răspuns oaspetelui: ― Minunat! Este exact ce aș dori să aud! La care Hui Ang a continuat: 126

―Totuși, Măria Ta, chiar dacă cel îndrăzneţ s‑ar în­ cumeta să vă lovească cu un pumnal sau cu o sabie și nu și‑ar atinge scopul, și chiar dacă cel puternic v‑ar pune viaţa în primejdie, dar ar da greș, tot v‑aţi afla într‑o situaţie umilitoare ca rege, nu‑i așa? Dacă aș putea să vă arăt o cale prin care nici cel îndrăzneţ, nici cel puternic să nu fie o ameninţare, oare v‑ar interesa? Regele Kang, tot mai curios, a răspuns din nou: ― Minunat! Este exact ce aș dori să știu! Hui Ang a continuat: ― Măria Ta, adevărul este că, chiar dacă cel îndrăzneţ nu s‑ar încumeta să vă atace și nici cel puternic nu v‑ar pune viaţa în primejdie, asta nu înseamnă că astfel de oameni nu ar avea dorinţa ascunsă s‑o facă – nu‑i așa? Dacă eu aș ști o cale prin care nici un om nu ar avea nici măcar intenţia să vă facă rău, nu aţi dori să cunoașteţi această cale? Regele Kang a răspuns de îndată: ― Nemaipomenit! Pentru asta mă rog mereu în sinea mea! Hui Ang a continuat: ― Măria Ta, dar, chiar dacă aș putea să vă arăt o astfel de cale, asta nu înseamnă că oamenii v‑ar iubi sau v‑ar preţui, nu‑i așa? Dacă v‑aș arăta o cale prin care toţi oame­ nii din lume, bărbaţi și femei în egală măsură, v‑ar dori binele și v‑ar preţui, aţi dori să o aflaţi? Abia această cale ar fi de patru ori mai valoroasă decât calea celor îndrăzneţi și a celor puternici, pe care spuneaţi că îi admiraţi. 127

Auzind aceste cuvinte, regele Kang a răspuns gânditor: ― Adevărul este că asta aș dori cel mai mult să aflu. La care Hui Ang a continuat: ― Măria Ta, renumiţi filozofi precum Confucius și Mozi* cunoșteau această cale. Nici unul dintre ei nu domnea asupra vreunui ţinut și nu avea vreo funcţie importantă, dar nu exista bărbat sau femeie să nu‑i admire și să nu‑i preţuiască, sperând să aibă cândva ocazia să fie iluminaţi și îndrumaţi de către astfel de oameni măreţi. Măria Ta este un mare domnitor, cu mulţi slujitori și o armată puternică. Dacă Măria Ta ar urma calea acestor filozofi, toţi oamenii din regat ar avea de câștigat și v‑ar iubi, iar Măria Ta s‑ar putea ridica mai presus de Confucius și Mozi. Cu aceste ultime cuvinte, Hui Ang s‑a retras. După o perioadă de tăcere, regele Kang s‑a întors către curtenii săi și le‑a spus: ― Foarte inteligent acest înţelept! Tot ce mi‑a spus m‑a lăsat fără cuvinte.

Mama lui Mencius își schimbă locuinţa de trei ori

孟母三遷

În vremea în care renumitul învăţat Mencius era doar un copilaș, locuia împreună cu mama sa în apropierea unui cimitir. Mencius nu avea altceva de făcut toată ziua decât să privească slujbele religioase, și joaca lui consta în a imita tot ce vedea. Cânta pe cât de bine putea precum călugării, fără să înţeleagă mai nimic din cuvintele rostite la înmormântări, apoi se prefăcea că aduce ofrande celor decedaţi. Văzând cu ce se îndeletnicește micul Mencius, mama lui și‑a spus că locul acela nu este prielnic pentru a crește un copil așa cum se cuvine. Drept urmare, s‑a hotărât să se mute într‑un alt cartier, de data aceasta lângă o mare piaţă unde se vindeau fel de fel de mărfuri. Nu a trecut mult timp și Mencius a început să‑i imite pe negustorii care strigau în gura mare ca să atragă clienţii și să câștige bani din vânzări. Din nou, mama sa s‑a gândit că nici locuinţa de lângă piaţă nu este prielnică pentru educaţia micului Mencius și s‑a hotărât să se mute din nou. 129

A treia locuinţă a ales‑o lângă o școală confucianistă. Acum micul Mencius privea ceremoniile învăţaţilor, le asculta discursurile și, ca de obicei, a început să imite cât de bine putea tot ce vedea la școală. De astă dată mama lui a fost mulţumită și a hotărât să se stabilească definitiv în locuinţa de lângă școala confucianistă, cu convingerea că fiul său va avea în sfârșit un izvor potrivit de educaţie.

Mama lui Mencius rupe fusul

孟母断機

Într‑o zi, pe când renumitul filozof Mencius era doar un tânăr student, și‑a terminat cursurile de la școala confucianistă pe care o frecventa de câtva timp și s‑a întors acasă. Tocmai atunci mama lui torcea de zor cu un fus. Văzându‑și fiul, l‑a întrebat degrabă: ― Cum merge cu învăţatul, ai făcut progrese, fiule? Mencius a răspuns: ― Nu, mamă, n‑am avansat deloc, nu prea îmi arde de învăţat. Fără să spună un cuvânt, mama lui a luat o sabie și a făcut harcea‑parcea fusul și tot ce torsese cu trudă până atunci. Mencius, speriat, cu o voce timidă, și‑a întrebat mama de ce făcuse așa ceva. Mama, înfuriată nevoie mare, dar pe un ton așezat, i‑a răspuns: ― Am muncit să torc din greu, dar acum am distrus tot ce făcusem ca să vezi mai bine că nu este nici o dife­ renţă între fapta mea și lipsa ta de tragere de inimă la 131

învăţătură. Omul superior este un om educat, își face un nume prin cunoștinţele lui și ajunge departe, dincolo de chinurile omului de rând. Dacă te oprești din învăţat, nu vei fi niciodată un om deosebit, ci doar un rândaș, aflat în voia sorţii. Precum fuiorul meu neterminat din pricina căruia tu și tatăl tău nu veţi mai avea ce veșminte să purtaţi! Atâta vreme cât nu vrei să te faci hoţ la drumul mare, n‑ai voie să lenevești și să fii un pierde‑vară, căci atunci ai să ajungi doar un amărât de rând. Speriat de cuvintele mamei sale, dar și înţelegând preţioasa lecţie, Mencius nu s‑a mai oprit din învăţătură zi și noapte, devenind un mare erudit, care și‑a câștigat faima pe acest pământ.

Vis și realitate

鄭人得鹿

Demult, în regatul Cheng* trăia un tăietor de lemne care abia își ducea viaţa de pe o zi pe alta. Într‑o bună zi, el s‑a dus în pădure să caute lemne. Mergând pe una din potecile muntelui, s‑a pomenit deodată în faţă cu o căprioară speriată. Animalul a alergat spre tăietorul de lemne, sperând să treacă pe lângă el, însă acesta, iute de mână, a lovit căprioara cu toporul și a omorât‑o pe loc. S‑a uitat în dreapta, în stânga, temător ca nu cumva cineva să‑l fi văzut și să‑i fure prada, dar nu era nici ţipenie de om. Drept urmare, a ascuns repede căprioara sub frunze, stăpânindu‑și cu greu bucuria că prinsese o pradă atât de preţioasă. Apoi a plecat să caute lemne, cu gândul să ia căprioara la întoarcere. După o vreme, tăietorul de lemne s‑a decis să se întoarcă acasă, dar nu mai găsea locul unde ascunsese căprioara. A tot căutat, dar în zadar. În cele din urmă și‑a spus că probabil visase că prinsese căprioara și a luat‑o spre sat. Pe drum, clocotind de ciudă că nu găsise 133

minunea de căprioară, fie că visase sau nu, omul vorbea singur, repetând toate amănuntele întâmplării și amărându‑se la fiecare pas că nu putea duce acasă un vânat atât de bun. Întâmplarea a făcut ca un trecător să‑l audă pe tăietorul de lemne boscorodind și, luându‑se după povestea lui, a ajuns exact la locul unde se afla căprioara. Nu a stat mult pe gânduri, a înșfăcat‑o și a plecat cu ea acasă, fericit nevoie mare. Ajuns acasă, i‑a povestit pe nerăsuflate păţania nevestei lui. ― Cu puţin timp în urmă, un tăietor de lemne se pare că a avut un vis în care prinsese o căprioară, dar nu știa unde îi lăsase leșul. Eu însă l‑am găsit, așa că se pare că visul acelui om era adevărat! Nevasta i‑a răspuns: ― De unde știi că nu tu ai visat că ai auzit tăietorul de lemne vorbind despre cum a prins căprioara? De unde rezultă că există un tăietor de lemne? Din moment ce tu ai căprioara, nu înseamnă oare că visul tău este cel adevărat? Soţul s‑a gândit puţin și i‑a spus soţiei: ― De fapt, tot ce știu este că eu am căprioara. Nici nu‑mi mai pasă care din noi a visat. Între timp, tăietorul de lemne a ajuns la casa lui și și‑a propus să uite întâmplarea și să nu‑și mai facă sânge rău. Cu toate astea, noaptea a visat atât locul exact unde ascunsese căprioara, cât și pe omul care o găsise. A doua zi, luându‑se după vis, l‑a căutat pe cel care îi furase vânatul. Nu i‑a trebuit mult până să‑l găsească și l‑a dat 134

imediat în judecată, pretinzând că acea căprioară era de drept a lui. Cazul a ajuns la judecător. Acesta a ascultat uluit povestea, apoi i‑a spus tăietorului de lemne: ― Dacă chiar ai prins căprioara, după cum susţii, atunci nu este corect să spui că ai visat întâmplarea. Dacă, pe de altă parte, chiar ai visat această întâmplare, atunci nu este corect să spui că tu ai prins căprioara, din moment ce asta s‑a întâmplat în vis, nu în realitate. Pârâtul a luat căprioara în realitate și îţi contestă dreptul asupra ei. De asemenea, nevasta lui a recunoscut că, în visul pe care‑l avusese soţul ei, căprioara era a altuia, dar, în același timp, ea a negat existenţa omului care a prins‑o. Sigurul lucru cert e că avem o căprioară moartă. Vă propun să o împărţiţi pe din două și cu asta să închidem cazul. Fiind vorba despre o întâmplare atât de ciudată, a ajuns la urechile regelui. ― De necrezut! Oare judecătorul o să viseze că a tăiat în două căprioara? a spus el, apoi a cerut părerea prim‑mi­ nistrului. Acesta s‑a gândit un timp, apoi a spus: ― Este peste puterile mele să disting între a visa și a nu visa. Dacă Măria Ta dorește să afle diferenţa dintre a visa și a fi treaz, ar trebui să‑i cheme în ajutor pe Îm­ păratul Galben* sau pe Confucius. Dar, din moment ce nici unul, nici celălalt nu mai sunt în viaţă, cine oare ar putea să ne dea o părere corectă? Așa că, până la urmă, cel mai bine e să avem încredere în decizia judecătorului. 135

Omul fără amintiri

華子病忘

În vremuri îndepărtate, în regatul Song trăia un om pe nume Huazi. Ajuns la o vârstă mijlocie, Huazi a făcut o boală stranie, care îi afecta memoria. Când venea seara, deja nu‑și mai amintea ce trăise cu cei din jur în timpul dimineţii, iar dimineaţa nu avea nici o amintire despre seara precedentă. Uneori, când era pe drum uita să mai meargă, iar când era acasă uita să stea jos. Sărmanul om nu mai știa de prezent și de trecut. Membrii familiei lui Huazi erau tare îngrijoraţi de starea lui, așa că au chemat un ghicitor să‑i citească viitorul, dar nu s‑au ales cu nimic. Au chemat apoi un vraci, care a făcut un complicat ritual pentru însănătoșirea lui Huazi, dar, din nou, fără nici un folos. Deznădăjduită, familia a che­ mat un doctor, însă nici acesta nu a reușit să‑i vină în ajutor cumva bietului om. A mai trecut o vreme fără vreun semn că Huazi și‑ar reveni. Familia lui era gata să se resemneze, când, iată, în oraș a sosit un mare învăţat confucianist din regatul 136

Lu*. Acesta a auzit despre ciudatul caz și și‑a oferit ajutorul, adăugând că n‑are nici o îndoială că‑l va vindeca pe Huazi. Nevasta și copiii acestuia s‑au arătat dispuși să‑i ofere învăţatului jumătate din averea lor numai să reușească. După ce a pus mai multe întrebări despre cazul lui Huazi, maestrul confucianist i‑a spus familiei: ― Este limpede că boala lui nu poate fi vindecată cu ritualuri de divinaţie, medicamente sau acupunctură. Din păcate, până acum v‑aţi irosit timpul de pomană. Eu voi încerca să‑i schimb mintea și gândurile, căci aceasta e calea ce trebuie urmată. Și cred că avem o șansă să‑l scăpăm de năpasta asta. Învăţatul s‑a pus pe treabă. Mai întâi, l‑a dezbrăcat complet pe Huazi și i‑a ascuns hainele. Acesta nu și‑a găsit liniștea până nu le‑a dibuit. Apoi, învăţatul a ascuns toată mâncarea din casă, făcându‑l pe Huazi să caute neîncetat ceva de‑ale gurii. Pe urmă, maestrul l‑a închis pe Huazi într‑o cameră cufundată în beznă, iar acesta a început să caute fără încetare o rază cât de mică de lumină, pe care când o găsea se liniștea și cădea din nou în apatia lui fără nici o amintire. După toate aceste încercări, maestrul confucianist a dat de veste familiei: ― Boala este vindecabilă. Dar eu mi‑am moștenit priceperea de la strămoși și leacurile mele sunt secrete. Nu le pot împărtăși nimănui. Așadar am să vă rog să‑i îndepărtaţi din casă pe toţi slujitorii și, deopotrivă, pe toţi cei apropiaţi, iar eu voi petrece șapte zile cu Huazi, închis în camera lui. Să nu ne tulburaţi nicicum! 137

Nevasta și copiii bolnavului au căzut de acord să urmeze instrucţiunile maestrului. Nimeni nu știa ce făcea exact maestrul, dar cert este că nici nu a fost nevoie să aștepte să treacă cele șapte zile: boala de ani de zile a lui Huazi a dispărut ca prin minune într‑o singură noapte! Când Huazi s‑a trezit dimineaţa, era furios nevoie mare. Și‑a alungat nevasta, și‑a pedepsit copiii și l‑a fugărit pe învăţatul confucianist cu o suliţă, gata să‑l omoare. Oa­ menii de ordine din regat l‑au legat degrabă pe Huazi și l‑au întrebat ce l‑a apucat dintr‑odată să se poarte ca o fiară. Cu mare regret în glas, Huazi a răspuns: ― Până acum, inima îmi era senină, liberă și fără hotar, nici măcar nu făceam diferenţa dintre cer și pământ! Acum, că mi‑am recăpătat simţurile și memoria, sunt copleșit de amintirile din ultimele zeci de ani. Mi‑au revenit în minte năpastele suferite, câștigurile și pierderile, bucuriile și amărăciunile, plăcerile și durerile! Toate au năvălit acum peste mine cu sutele! Nu pot să mă împac cu gândul că de‑acum înainte toate vor reveni, toate năpastele, câștigurile și pierderile, bucuriile și amărăciunile, plăcerile și durerile... Amintirea lor îmi va chinui sufletul ca în trecut și nu voi mai avea niciodată parte de binecuvântata uitare.

Calul lui Confucius

孔子逸馬

Într‑o zi, calul lui Confucius a scăpat din grajd și a ajuns pe câmpul de orez al unui ţăran, distrugând o bună parte din recoltă. Negru de furie, ţăranul a fugărit calul pe câmp până când, în cele din urmă, a reușit să‑l prindă. Cum a auzit de acest accident neplăcut, Confucius l‑a trimis pe Zi Gong*, unul dintre cei mai luminaţi discipoli ai lui, să‑i plătească daune ţăranului și să negocieze cu acesta eliberarea calului prin bună înţelegere. Ajuns la gospodăria ţăranului, Zi Gong, îmbrăcat ireproșabil și cu maniere deosebit de alese, i‑a vorbit politicos ţăranului, cerându‑și scuze pentru nefericita întâmplare și rugându‑l să îndrepte lucrurile ca între oameni civilizaţi. Neînţelegând vorbirea aleasă a lui Zi Gong, ţăranul s‑a încruntat și s‑a închis în casă, spunând că nu are ce discuta cu discipolul lui Confucius. Rămas în curte, Zi Gong a încercat să‑l convingă ore în șir, plin de curtoazie, dar totul a fost în zadar. Așa că, obosit și nedumerit, Zi Gong s‑a întors la maestru și i‑a povestit ce păţise. 139

Cu un zâmbet pe faţă, de parcă se aștepta la acest re­ zul­tat, Confucius i‑a spus discipolului său: ― Tu și acel ţăran sunteţi două specii diferite. Nivelul vostru social este mult prea diferit. Din acest motiv, oricât ai fi vorbit cu el, tot nu ai fi ajuns la vreo înţelegere. Este ca și cum i‑ai servi cele mai delicate gustări unei vaci sau ai cânta cea mai rafinată muzică unei găini. Nici una nu ar putea aprecia. Lasă, voi rezolva altfel problema. A doua zi, Confucius și‑a chemat grăjdarul și i‑a cerut exact ce‑i ceruse discipolului său cu o zi în urmă. Zis și făcut. Grăjdarul s‑a dus acasă la ţăran și, după numai câteva cuvinte, acesta nu doar că nu mai era supărat, dar a acceptat de îndată despăgubirea și a înapoiat calul. Diferiţi oameni au priceperi diferite. Numai un om înţelept poate să ţină cont de diferenţele dintre oameni așa cum se cade. Din cauza diferenţei de educaţie dintre ei, ţăranul a fost nedumerit de limbajul rafinat al lui Zi Gong și, chiar dacă discipolul ar fi încercat să‑i vorbeas­că într‑un limbaj mai crud, ţăranul și‑ar fi dat seama și ar fi privit asta ca pe o batjocură, ceea ce ar fi agravat situa­ ţia și mai mult. În înţelepciunea lui, Confucius și‑a trimis mai întâi discipolul pentru că știa că acesta, plin încă de aroganţa unui tânăr educat, s‑ar fi simţit jignit dacă nu ar fi fost el primul trimis să‑l domolească pe ţăran. Pe de altă parte, maestrul a prevăzut și că, aflând de eșecul lui Zi Gong, ceilalţi studenţi ai lui ar înţelege de unde s‑a tras succesul grăjdarului și l‑ar aprecia cu atât mai mult. 140

A cumpăra recunoștinţă

馮諼市義

În secolul al III‑lea î.Cr., în estul Chinei trăia un nobil foarte bogat pe nume Meng Chang*. La palatul lui se adunaseră peste trei mii de oameni talentaţi, numiţi „oaspeţi la masă“, toţi destoinici și învăţaţi, care își pierduseră casa și rostul în urma conflictelor militare atât de dese din acea perioadă. Meng Chang îi întreţinea pe aceștia în schimbul sfaturilor luminate pe care le primea de la ei cu privire la tot felul de chestiuni poli­tice, economice și sociale. Într‑o zi, Meng Chang și‑a chemat oaspeţii și a întrebat cine ar dori să‑l ajute să adune niște datorii de la ţăranii dintr‑o anumită zonă. Unul dintre oaspeţi, pe nume Feng Shuan, și‑a oferit ajutorul și de îndată nobilul i‑a pregătit o caleașcă. Înainte de plecare, cu o politeţe deosebită, Feng Shuan și‑a în­ trebat stăpânul: ― Stăpâne, ce să cumpăr cu banii pe care îi voi strânge de la datornicii dumneavoastră? Meng Chang i‑a răspuns fără să ezite: 141

― Cumpără‑mi ceva ce crezi tu că am nevoie, ceva ce nu am îndeajuns. Nu știu, te las pe tine să decizi! După zile întregi de drumeţie, Feng Shuan a ajuns la destinaţie, un târg mare de ţărani și mici chiaburi. A dat numaidecât ordin să fie aduși toţi datornicii, care erau cu sutele. Aceștia s‑au strâns la marginea târgului pe un ogor, iar când Feng Shuan și‑a plimbat privirea peste chipurile lor nu a văzut decât o adunătură de sărmani ţărani, încovoiaţi de griji și obosiţi, așteptând răbdători să le vină rândul să explice motivele pentru care plata datoriei are nevoie de amânare. Lui Feng Shuan îi era limpede că toţi erau amărâţi și săraci și că nu aveau cu ce să‑și achite datoria. Văzând acest spectacol trist, Feng Shuan a rămas fără cuvinte, dar, pe de altă parte, era ros de gândul că, din moment ce acceptase sarcina de a strân­­ge datoriile, nu putea să se întoarcă la moșia stăpânului lui fără o leţcaie. Rumegând o vreme situaţia în care se afla, lui Feng Shuan i‑a venit pe neașteptate o idee. A cerut fiecărui ţăran dovada scrisă a datoriei, a comparat declaraţiile cu lista datoriilor primită de la Meng Chang, apoi a cerut asistenţilor săi să ardă toate documentele de faţă cu datornicii. Pe urmă s‑a întors către aceștia și le‑a spus: ― Graţie mărinimiei stăpânului nostru, vi s‑au șters datoriile. În clipa aceea, un cor de urale a izbucnit și feţele săr­ manilor ţărani s‑au umplut de lumină. 142

Feng Shuan s‑a întors la moșia stăpânului. Acesta l‑a primit impresionat de cât de repede își încheiase misiunea, întrucât știa prea bine ce dificilă este strângerea datoriilor. ― Trebuie să fii cu adevărat un om inteligent din moment ce ai rezolvat treaba atât de repede, a spus Meng Chang, apoi a continuat: Ei, dar, spune‑mi, ce mi‑ai cum­ părat cu banii obţinuţi? Măsurându‑și cu grijă cuvintele, Feng Shuan a răspuns: ― Mărite stăpân, știind că ai tot ce și‑ar putea dori un om, de la bijuterii, la cai zdraveni, la pământ, case și bogăţii, m‑am gândit că nu ai nevoie de nimic material. De aceea m‑am gândit să‑ţi cumpăr ceva special, și anume recunoștinţă. Mirat, Meng Chang a răspuns: ― Cum adică ai cumpărat recunoștinţă? Nu am mai auzit vreodată că există așa ceva de cumpărat! Feng Shuan a răspuns liniștit: ― Stăpâne, ai strâns o mare bogăţie și duci o viaţă pe care ţăranii aceia amărâţi nici în vis nu și‑o pot imagina. Pentru ei, datoria către Domnia Ta este enormă, pe când, comparată cu avuţia ta, ea este doar o picătură într-un ocean. De aceea mi‑am permis ca, în numele Domniei Tale, să șterg orice datorie. Meng Chang s‑a încruntat, dar s‑a abţinut să‑l muștruluiască pe Feng Shuan și i‑a zis: ― Mda, bine, ce să mai spun acum? Oricum, eu sunt cel care ţi‑a dat mână liberă să cumperi ceva deosebit 143

cu acei bani, așa că nu s‑ar cuveni să mă supăr pe tine, ci pe mine! A trecut un an de la acea întâmplare și, în urma unei bătălii politice, Meng Chang și‑a pierdut reputaţia, averea, până și tot anturajul de oaspeţi distinși ai casei. Toate proprietăţile i‑au fost confiscate de regele ţinutului vecin și până și viaţa îi era acum în pericol. În toiul unei nopţi fără lună, înfruntând un vânt rece, Meng Chang a fugit din capitală însoţit doar de Feng Shuan și o mână de servitori credincioși. Nu au îndrăznit să poposească o clipă, ci au călătorit fără oprire zile în șir. După un timp au ajuns într‑un cătun de ţărani și, spre marea mirare a nobilului în restriște, sute de oameni i‑au primit cu căldură, aducându‑le cele mai bune bucate și băutură. Sătenii le‑au oferit un adăpost cald, iar după ce Meng Chang, lihnit de foame, a mâncat pe săturate, s‑a întors către Feng Shuan și i‑a spus: ― Acum înţeleg de ce ai cumpărat recunoștinţă cu banii aceia: într‑adevăr, așa ceva nu aveam!

Viaţa este o închisoare

百年壽之大齊

Marele filozof Yang Zhu vorbea cu discipolii săi despre sensul vieţii. Maestrul a spus: ― O viaţă îndelungată durează o sută de ani. Nici măcar unul din o mie de oameni nu ajunge la o vârstă atât de înaintată. Să presupunem că există cineva care ajunge. Vârsta copilăriei, care trece pe nesimţite, și slăbi­ ciunea care însoţește vârsta avansată consumă aproape jumătate din tot acest timp. Somnul și lucrurile mărunte de pe parcursul zilei consumă cealaltă jumătate. Apoi, durerea și boala, suferinţele obișnuite, ca să nu mai vorbim de grija continuă pentru bunăstarea celor iubiţi, toate acestea consumă puţinul rămas. Dacă facem un calcul, din toată suta aceea de ani nu mai rămân decât vreo zece ani, dar nici măcar în acel răstimp nu putem spune că suntem complet fericiţi și scutiţi de orice grijă. Așa stând lucrurile, ne putem întreba, pe bună dreptate, pentru ce este viaţa aceasta? Ce plăcere sau împlinire 145

ne poate aduce ea? Bucuria frumuseţii și a îndestulării? Plăcerea lucrurilor trupești și a simţurilor? Dar, și așa, nu ne putem bucura pe deplin liberi de aceste plăceri, căci limitându‑ne la ele societatea ne va judeca aspru și, oricum, nici noi nu vom fi mulţumiţi doar cu atât. Ne mai dorim și oarecare faimă în ochii semenilor noștri, o dovadă că însemnăm ceva pe lumea asta. Ne dorim puţină faimă, care e oricum vremelnică, dar, pe deasupra, visăm și la un renume după moarte. Până la urmă, suntem doar niște fiinţe singuratice, prea atente la simţurile noastre, la ce aude urechea și la ce vede ochiul. Trăind în acest fel, nu ne putem bucura de prezent, și nici o clipă nu suntem liberi cu adevărat. Ce diferenţă mai este atunci între toate acestea și lanţurile care‑l ţin legat pe un om în temniţă?

Cunoașterea cutreiera spre nord

知北遊

Într‑o zi, Cunoașterea a pornit să cutreiere spre nord. A trecut de Râul Negru, a urcat pe Dealul Întunecat și a tot mers până când a dat peste Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spu­ ne‑Nimic. Cunoașterea i s‑a adresat acestuia: ― Aș dori să te întreb ceva. Ce fel de gândire m‑ar ajuta să cunosc Calea Adevărului? Ce stare spirituală ar trebui să caut pentru ca să mă pot odihni în Calea Ade­ vărului? Oare ce metode există ca să pot pricepe Calea Adevărului? Astfel Cunoașterea a pus trei întrebări, dar nu a primit nici un răspuns. Nu că Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic nu ar fi vrut să răspundă, doar că nu știa ce să răspundă și de fapt nici nu avea cum să răspundă. De aceea a tăcut. Resemnată, Cunoașterea a pornit mai departe la drum și a luat‑o către sud. A trecut de Râul Alb, s‑a urcat pe dealul Fără‑Îndoieli și s‑a tot plimbat până când s‑a întâlnit cu Nebunul Sucit. Cunoașterea i‑a pus aceleași trei întrebări. De astă dată, de la Nebunul Sucit a primit un răspuns. 147

― Ah, știu răspunsul la toate întrebările tale, am să‑ţi zic de îndată, a spus el, dar în timp ce rostea aceste cuvinte a uitat ce voia să spună mai departe. Dezamăgită, Cunoașterea a pornit spre Palatul Impe­ rial, unde se afla Împăratul Galben, un înţelept desăvârșit. I‑a pus și acestuia cele trei întrebări. Împăratul Galben a răspuns: ― Numai fără gândire te vei apropia de Calea Ade­ vărului! Numai când nu o să cauţi o stare sufletească anume pentru a cunoaște Adevărul te vei putea apropia de el. Numai când vei înţelege că nu există vreo metodă pentru a intui Calea Adevărului vei putea să vezi Calea Adevărului. Cunoașterea s‑a gândit puţin și i‑a spus Împăratului Galben: ― Poate că atât Măria Ta, cât și eu putem înţelege aceste cuvinte. Dar ceilalţi doi pe care i‑am întrebat nu știau ce să spună. Oare care dintre noi este, până la urmă, mai aproape de Adevăr? Împăratul Galben i‑a răspuns: ― Dintre cei doi pe care i‑ai întâlnit, e limpede că Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic este cel mai înţelept. Nebunul Sucit vrea să lase impresia că știe, dar în realitate nu știe nimic. Dar nici eu, nici tu nu suntem aproape de Calea Adevărului, doar ne dăm cu părerea. De aceea, cei care știu tac, iar cei care nu știu vorbesc. Și tot de aceea înţeleptul adevărat practică filozofia fără cuvinte. Împăratul Galben a continuat să‑i explice Cunoașterii: 148

― Calea Adevărului nu poate fi scoasă la lumină și nici virtuţile ei nu pot fi silite să se dezvăluie. Dar, desigur, poţi practica bunăvoinţa, poţi ţine discursuri despre dreptate, deși aceasta nu te apropie de Adevăr. Poţi de asemenea să te ascunzi în spatele ritualurilor pentru a crea iluzia că știi Adevărul. De aceea se spune că, atunci când Calea Adevărului nu a mai fost la îndemâna oamenilor, a fost înlocuită cu virtutea, când virtutea a dispărut, a fost înlocuită de bunăvoinţă, când bunăvoinţa a dispărut, a fost înlocuită de spiritul de dreptate, iar când și acesta s‑a pierdut, a fost înlocuit de ritualurile sociale. Ritualurile sunt doar niște accesorii false care ascund imaginea Adevărului și prevestesc dezordinea socială. De aceea bine se spune că cel care caută Calea Adevărului face zi de zi tot mai puţin, continuă să facă tot mai puţin până nu mai face nimic, deși nefăcând nimic nu lasă nimic nefăcut. Cunoașterea asculta, și Împăratul Galben a vorbit mai departe: ― Noi, oamenii, suntem doar o piesă din miriadele de existenţe care își au originea în Calea Adevărului. Mi‑e teamă să‑ţi spun că, dacă ne‑am dori întoarcerea la acea origine, această dorinţă ar fi extrem de greu de îndeplinit. Numai un Mare Sfânt ar putea face asta cu ușurinţă. De fapt, viaţa este însoţitorul morţii, iar moar­ tea este începutul vieţii. Oare cine ar putea să înţeleagă cu adevărat mersul lucrurilor? Omul se naște atunci când Suflul Universului se condensează, iar de murit moare 149

atunci când acesta se dispersează. Și, cum viaţa și moartea sunt buni tovarăși de drum, de ce ar trebui să ne în­ grijorăm? Dacă mă gândesc mai adânc, există o legătură strânsă între toate lucrurile din univers, și în acest sens totul este o unitate. Pe unele le percepem ca fiind frumoase, pentru că prin viaţă ele par speciale, iar pe altele le percepem ca fiind urâte, pentru că prin moarte par dezgustătoare. Dar trecând de la viaţă la moarte lucrurile frumoase se văd ca dezgustătoare și trecând de la moarte la viaţă lucrurile dezgustătoare apar a fi fru­ moa­­se și deosebite. De aceea se spune că trebuie să înţelegem Suflul care unește toate lucrurile. Înţeleptul nu uită niciodată că tot ce există în univers este o unitate. Ascultând aceste cuvinte, Cunoașterea a stat pe gânduri și i‑a spus Împăratului Galben: ― M‑am întâlnit cu Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic și i‑am pus aceste întrebări. Nu numai că nu a răspuns, nu știa și nu avea cum să răspundă. Apoi am dat ochii cu Nebunul Sucit, care voia să‑mi răspundă, dar, până s‑o facă, uitase deja ce urma să spună. În cele din urmă am ajuns la tine și mi‑ai dat răspunsul. Așa stând lucru­ rile, de ce oare ai spus că nu ești nicidecum aproape de Adevăr? Împăratul Galben a răspuns: ― Nu‑Face‑Nimic‑Nu‑Spune‑Nimic este cel care are cu adevărat dreptate, pentru că nu știe ce să răspundă și nu poate să răspundă. Nebunul Sucit pare că știe, dar de fapt nu are nici o idee și uită ce voia să spună. Dar 150

noi doi nu suntem deloc aproape de Adevăr, pentru că știm asta. După un timp, Nebunul Sucit a aflat despre dialogul Cunoașterii cu Împăratul Galben și a ajuns la concluzia că Împăratul Galben știa despre ce vorbește.

Sabia căzută în apă

刻舟求剣

Odată un om din regatul Chu traversa marele râu Yangtze într‑o barcă. Avea asupra lui o sabie pe care o preţuia în mod deosebit. Din neatenţie însă, sabia i‑a căzut peste bordul bărcii, direct în apă. În mare grabă bărbatul a făcut un semn pe barcă în dreptul locului în care căzuse sabia, spunându‑le celor din jur: ― Aici a căzut sabia mea! În cele din urmă barca s‑a apropiat de mal și, nerăbdător, omul nostru a sărit în apă, în dreptul semnului scrijelit ceva mai devreme. S‑a scufundat în apă, a tot cău­ tat sabia pe fundul râului, dar nici urmă de ea. Precum acest nătâng care‑și căuta nepreţuita sabie în dreptul semnului de pe barcă, mulţi nu văd schimba­ rea perpetuă a vieţii și rămân ancoraţi într‑un trecut care nu mai există.

152

Oase de cal mort

死馬之骨

În vremuri de demult, trăia un rege care își dorea mai presus de orice să aibă un cal nemaipomenit, din cei renumiţi pentru că puteau fugi într‑o singură zi o distanţă de o mie de li1. Din nefericire pentru rege, astfel de cai erau extrem de rari, și stăpânii lor oricum nu erau dispuși să‑i vândă. Timp de trei ani regele a tot căutat, oferind neînchipuita sumă de o mie de monede pentru un astfel de cal, dar în zadar. După o vreme, un slujitor înţelept de la palat i‑a spus regelui: ― Măria Ta, lăsaţi‑mă pe mine să vă caut un asemenea cal. Zis și făcut. Slujitorul a tot căutat, până când, la capătul a trei luni, a aflat de unde ar putea cumpăra un cal în stare să fugă o mie de li pe zi. S‑a dus degrabă la ferma 1. Li era o unitate de măsură a distanţei în China antică, egală cu circa patru sute de metri. Așadar o mie de li înseamnă o distanţă de aproximativ patru sute de kilometri. 153

cu pricina, dar când a ajuns acolo a aflat că animalul murise cu puţin timp în urmă. Fără să stea pe gânduri, slujitorul a oferit cinci sute de monede pentru oasele calului mort și a revenit cu ele la palat. Regele și‑a ieșit din fire. ― Eu am cerut un cal viu, nu oasele unui cal mort, și, în plus, cât de prost poţi fi să dai atâţia bani pe niște oase! i‑a spus el slujitorului. Slujitorul s‑a lăsat o vreme muștruluit, apoi i‑a spus regelui: ― Măria Ta, aţi petrecut mult timp căutând zadarnic un cal ce poate fugi o mie de li pe zi. Acum se va duce vorba că, de vreme ce aţi plătit cinci sute de monede pentru oasele unui astfel de cal, sunteţi gata să cheltuiţi și mai mult pentru unul viu. Vă rog să aveţi răbdare și încredere în șiretlicul meu. Într‑adevăr, după această întâmplare regele a reușit să cumpere nu unul, ci trei cai nemaipomeniţi în decur­sul unui singur an.

Arcașul fără arc

不射之射

În orașul Handan din regatul Zhao trăia un tânăr pe nume Ji Chang. Visul lui era să devină cel mai bun arcaș de pe faţa pământului. Tot căutând un maestru adevărat de la care să deprindă arta arcului, Ji Chang și‑a dat seama că nu exista vreun arcaș care l‑ar fi putut egala pe renumitul Fei Wei*. Se pare că acesta era atât de iscu­sit, încât, din o sută de trageri de la o sută de pași distanţă, nimerea de o sută de ori o frunză de salcie. Ji Chang a decis să înveţe de la Fei Wei și de îndată a pornit în lunga călătorie către acesta, rugându‑l să‑l accepte ca discipol. Primul lucru pe care Fei Wei îl cerea noilor învăţă­ cei era să deprindă abilitatea de a nu clipi, orice‑ar fi. Așadar, Ji Chang s‑a întors acasă și s‑a culcat cu faţa‑n sus, chiar sub războiul de ţesut al soţiei. Din acea poziţie bizară, urmărea la nesfârșit mișcarea neîntreruptă a războiului, încercând să nu clipească. Soţia sa a fost tare mirată, neînţelegând de ce Ji Chang o privea ţesând 155

tocmai de pe podea. Chiar voia să înţeleagă ce e în capul soţului ei, dar Ji Chang, neclintit, fără să‑i explice nimic, i‑a cerut să‑și continue munca. Așa au trecut zilele, Ji Chang privind fix războiul de ţesut în poziţia aceea ciudată care o uimea pe soţia lui. După doi ani, Ji Chang nu mai clipea nici măcar când pedala războiului de ţesut îi atingea genele. Atunci, Ji Chang a abandonat exerciţiul, dar tot nu era complet mul­ ţumit de rezultate. Drept urmare, a început să se înţepe în pleoape cu un mic burghiu tare ascuţit, folosit în dul­ gherie, și a constatat că putea să nu clipească. Chiar dacă se afla în faţa unui foc și deodată săreau scântei în preajma ochilor lui, Ji Chang tot nu clipea. După atâta efort și dârzenie, Ji Chang reușise să‑și înţepenească mușchii pleoapelor. Pleoapele uitaseră parcă să clipească, și noaptea, dormind adânc, el ţinea ochii mereu deschiși. După ce a mai trecut timpul, între genele lui Ji Chang și‑a ţesut pânza un păianjen. Atunci, el s‑a convins în sfârșit că putea să nu mai clipească orice‑ar fi și s‑a dus de îndată la maestrul Fei Wei să‑i dea vestea cea mare. Ascultând cuvintele discipolului, Fei Wei i‑a răspuns scurt: ― Chiar dacă nu mai clipești, încă nu ești gata să începi studiul trasului cu arcul. Acum trebuie să înveţi să privești. Trebuie să poţi să vezi enorm ceea ce este mic şi ce este minuscul ca fiind mare. Vino înapoi când poţi să faci asta! Ji Chang s‑a întors degrabă la casa lui, hotărât să nu‑l dezamăgească pe maestru. În cusătura unei haine a 156

găsit un păduche, pe care l‑a atârnat de un fir de păr smuls din cap la fereastra cea mai însorită a casei, orientată către sud. După aceea, Ji Chang a început să‑și petreacă zilele, de dimineaţa până seara, fără abatere, privind fix la păduche. Zi de zi făcea același lucru. La început, nu vedea decât că era mic. După câteva zile, îi părea tot cât un păduche de mic. Dar, după ce au mai trecut zece zile, Ji Chang avu impresia că parcă‑parcă păduchele se vedea puţintel mai mare. Au mai trecut trei luni și păduchele părea la fel de mare ca un vierme de mătase. Dincolo de fereastră și de păduchele agăţat de un fir de păr, anotimpurile se schimbau. Cât ai clipi, soarele blând de primăvară a devenit arzător și a sosit vara. Nu mult după ce Ji Chang văzuse gâștele zburând în de­ părtare pe cerul încă senin al toamnei, vremea a devenit mohorâtă și s‑a așternut ninsoarea. Și așa s‑au scurs zilele, cu Ji Chang stând mereu cu ochii pe păduche. Când păduchele murea, Ji Chang îl înlocuia cu unul nou. Se poate să fi schimbat câteva zeci de păduchi. Așa au trecut încă trei ani. Într‑o bună zi, Ji Chang observă că păduchele atârnat la fereastră se vedea acum mare cât un cal. „Asta e!“ și‑a zis Ji Chang. S‑a plesnit peste genunchi de fericire și a ieșit din casă. Nu‑i venea să‑și creadă ochilor ce vedea! Oamenii arătau cât turnurile de înalţi. Caii păreau munţi. Porcii erau cât dealurile, iar găinile, cât turnurile de veghe ale castelelor. Dansând de fericire, Ji Chang s‑a întors în casă, a privit fix păduchele atârnat la fereastră, l‑a ţintit și a tras o 157

săgeată cu un arc improvizat. Săgeata a nimerit pădu­ chele drept în mijloc, lăsând firul de păr intact. Ji Chang a fugit degrabă la maestrul Fei Wei, povestindu‑i ce ispravă reușise să facă. Fei Wei a sărit în sus de bucurie, bătându‑și pieptul, și, pentru prima oară, și‑a lăudat discipolul: ― Asta e, ai reușit! De îndată maestrul a început să‑l înveţe fără rezerve toate secretele artei de a trage cu arcul. După zece zile de exerciţii, Ji Chang putea deja să nimerească frunza de salcie de la o sută de pași. Și putea să facă asta fără greșeală, întocmai ca maestrul său, nimerind ţinta din o sută de trageri de o sută de ori. După douăzeci de zile, Ji Chang putea să nimerească ţinta fără abatere ţinând pe cotul drept o cană cu apă plină ochi. Nici măcar o picătură de apă nu se prelingea din cană, atât de ferm și precis îi era braţul. A mai trecut o lună și Fei Wei l‑a învăţat pe înzestratul discipol tirul rapid. Ca de obicei, Ji Chang a fost la înălţime. Cu o viteză fulgerătoare a reușit să tragă o sută de săgeţi, dar nu oricum. Prima săgeată a nimerit perfect ţinta, a doua s‑a înfipt direct în coada primei săgeţi, iar vârful celei de a treia a străpuns coada celei de a doua săgeţi. Și tot așa. Fiecare săgeată din cele o sută trase ajungea cu precizie desăvârșită în coada celei precedente, până când în ţintă părea a fi înfipt un corp uniform, perfect drept și continuu de săgeţi ieșite una din alta, ultima dând impresia că este încă în coarda arcului lui Ji Chang. Privind de pe lături, Fei Wei i‑a spus: 158

― Bravo! E absolut perfect! După o lună, Ji Chang s‑a întors acasă și a avut o ceartă cu soţia lui. Înfuriat, a scos arcul, a ţintit ochiul soţiei și a lansat o săgeată. Totul însă s‑a petrecut atât de repede, încât femeia nici nu a observat săgeata zburând pe lângă ochi și răzuindu‑i milimetric trei fire de păr din gene. Între timp, continua să‑și muștruluiască soţul. Iată cât de departe ajunsese măiestria lui Ji Chang! Acum Ji Chang nu mai avea nimic de învăţat de la maestrul Fei Wei, fiind deja un arcaș de elită. Dar într‑o zi lui Ji Chang i‑a trecut prin minte un gând hain, care a început să‑l roadă cumplit. Și‑a dat seama că nu mai exista pe lume nici un arcaș de talia lui în afară de maes­ trul Fei Wei. Și, cum visul lui Ji Chang era să fie cel mai bun arcaș din lume, trebuia să scape cumva de omul care îl învăţase toate secretele artei arcului. Ji Chang s‑a pus pe așteptat, căutând orice ocazie să‑și ducă la îndeplinire planul murdar. Și iată că, într‑o zi, aflându‑se pe un câmp de la marginea orașului, Ji Chang a văzut cum de departe se apropie cineva. Nu era nimeni altul decât maestrul Fei Wei. Fără să se gândească de două ori, Ji Chang a pus o săgeată în arc și l‑a ţintit pe maestru. Acesta însă a simţit pericolul și la rândul lui și‑a pregătit imediat arcul. Amândoi au lansat săgeţile în același timp. Cele două săgeţi s‑au izbit una de alta exact la mijlocul distanţei dintre cei doi și au căzut la pământ. De îndată ei au relansat alte săgeţi, dar deznodământul a fost același. Nu s‑au oprit până când Fei Wei nu mai avea săgeţi în tolbă, iar Ji Chang mai avea 159

o singură săgeată. Ji Chang era convins că acum putea să‑și omoare maestrul și a pus în arc ultima săgeată. Fei Wei însă nu s‑a dat bătut. A rupt numaidecât tulpina unui mic arbust cu ţepi și cu ea a doborât dibace săgeata lui Ji Chang. În cele din urmă Ji Chang și‑a dat seama că nu avea cum să‑și ducă la bun sfârșit planul și, deodată, a fost cuprins de un sentiment de rușine pe care poate nici nu l‑ar fi simţit dacă ar fi reușit să‑și omoare maestrul. La rândul lui, Fei Wei s‑a simţit ușurat că pericolul trecuse. Pe deasupra, era și foarte mulţumit de măiestria cu care mânuise arcul, o confirmare a talentului său, așa că pe moment a uitat ura faţă de dușman. În pofida celor întâmplate, cei doi s‑au apropiat unul de celălalt și la mijlocul drumului s‑au îmbrăţișat. Din ochi le curgeau lacrimile dragostei dintre maestru și discipol. Codul moral din zilele noastre nu mai cuprinde astfel de gesturi și reacţia celor doi bărbaţi pare ciudată, dar în vremurile străvechi așa era lumea. De exemplu, când șeful regatului Qi, pe nume Huan*, renumit mâncăcios, i‑a cerut bucătarului-șef Yiya să‑i prepare cea mai gustoasă masă, acesta, dorind să‑și mulţumească stăpânul, și‑a sacrificat fiul și i l‑a gătit la aburi. La fel, când marele împărat al Chinei Shi Huang* avea șaisprezece ani și tatăl său a murit, în chiar aceeași seară, Shi Huang a siluit‑o de trei ori pe concubina tatălui său. Toate aceste povești sunt din acele timpuri îndepărtate. 160

Cu toate că Ji Chang și Fei Wei se îmbrăţișau, maestrul a simţit că mai devreme sau mai târziu ucenicul său urma să revină la planul lui încăpăţânat de a rămâne cel mai bun arcaș din lume, așa că s‑a gândit să scape de el cumva. Și i‑a spus periculosului discipol următoarele cuvinte: ― Până acum te‑am învăţat tot ce știu. Dacă vrei să mergi mai departe și să deprinzi misterele absolute ale artei arcului, va trebui să te duci către vest și să ajungi pe vârful muntelui Huo*. Acolo trăiește cel mai bun arcaș din lume, ilustrul maestru Gan Ying*. În comparaţie cu priceperea lui Gan Ying, ceea ce putem face noi doi cu arcul este joacă de copii. El ar trebui să‑ţi fie maestru, nu mai există nimeni asemeni lui. Ji Chang a pornit numaidecât spre vest, în timp ce cuvintele maestrului Fei Wei, cum că el este mic copil pe lângă acest Gan Ying, îi răsunau fără încetare în minte. Se pare că strategia lui Fei Wei dăduse roade, căci trufia nemărginită a lui Ji Chang fusese strașnic zgân­ dărită. Într‑adevăr, neclintit în dorinţa de a se măsura cu maestrul Gan Ying, Ji Chang a mers zi de zi fără popas. Cu răni la tălpi și cu picioarele zdrelite, traversând munţi înalţi pe poteci înguste care șerpuiau deasupra văilor adânci, după o lună de drumeţie, Ji Chang a ajuns în sfârșit pe vârful muntelui Huo. Zdrobit de oboseală, Ji Chang a fost întâmpinat de un bătrân cu ochi blânzi ca de oaie și tare pricăjit. Bătrânul părea să aibă pe puţin o sută de ani. Avea o barbă albă lungă și, 161

adus de spate cum era, când mergea și‑o târa pe jos. Gândindu‑se că Gan Ying este tare de urechi, Ji Chang i‑a spus cu glas mare motivul vizitei sale. După care, fără măcar să aștepte răspuns, a scos o săgeată din tolbă, a pus‑o în arcul său mult iubit din trunchi de salcie și cu coardă de cânepă și a ţintit un stol de păsări care zburau în depărtare. Cât ai clipi, cinci păsări au căzut la pământ. Cu un zâmbet blajin, bătrânul i‑a spus lui Ji Chang: ― Bravo, văd că știi să tragi perfect cu arcul. Dar, băiatule drag, ce faci tu este doar să tragi cu arcul. Se pare că nu știi să tragi cu arcul fără arc. Cu aceste cuvinte, Gan Ying l‑a invitat pe Ji Chang, umilit de cuvintele bătrânului pustnic, să‑l urmeze până în vârful unei stânci abrupte aflate la vreo două sute de pași mai încolo. Privit de pe stâncă, muntele se înălţa drept spre cer și era atât de înalt, încât valea de la poale apărea ca un fir de aţă. Urcându‑se pe o stâncă răzleaţă, Gan Ying s‑a întors către Ji Chang și l‑a întrebat: ― Ei bine, poţi să‑mi mai arăţi o dată cum tragi cu arcul? Ji Chang nu putea acum să facă nici un pas în spate. Așa că și‑a schimbat locul cu Gan Ying pe piatra care se clătina puţin. Luându‑și inima-n dinţi, a dat să pună o săgeată în arc, dar în clipa aceea o piatră s‑a desprins de sub piciorul lui. Urmărind‑o cu privirea, să vadă unde cade, l‑a cuprins o groază atât de mare, încât s‑a ghemuit pe loc. De teamă, picioarele îi tremurau și sudoarea i se scurgea până la călcâie. 162

Bătrânul, cu un zâmbet pe chip, i‑a întins mâna, l‑a ajutat să coboare de pe stâncă și, după ce a urcat el în locul primejdios, i‑a spus: ― Să‑ţi arăt atunci ce înseamnă a trage cu arcul. Încă tremurând și palid la faţă, Ji Chang l‑a întrebat pe Gan Ying unde îi este arcul. ― Arc? Ce arc? a răspuns bătrânul maestru râzând. Atâta timp cât ai nevoie de arc și de săgeată, încă tragi cu arcul. Când tragi cu arcul fără arc, nu ai nevoie nici de arc, nici de săgeată. Tocmai atunci, în înaltul cerului se rotea în zbor lin un uliu. Era atât de departe, încât părea a fi doar o sămânţă de susan. Gan Ying l‑a privit un timp, apoi l‑a ochit, făcând gestul de a pune o săgeată în arc. Numai că nu avea nici arc și nici săgeată. Pe urmă a întins arcul nevăzut la maximum, ca o lună plină, şi, deodată, a slobo­zit săgeata, și ea nevăzută. Fulgerat, uliul nici măcar nu a mai apucat să zvâcnească din aripi și a căzut ca o piatră din cer. Ji Chang a rămas trăsnit. Pentru prima oară a văzut cu ochii lui măiestria desăvârșită a trasului cu arcul. Timp de nouă ani Ji Chang a fost ucenicul acestui bătrân maestru strălucit. Nu există nimeni care să știe la ce probe l‑a supus Gan Ying pe discipolul său și ce anume l‑a învăţat. Însă, la capătul celor nouă ani, când Ji Chang a coborât muntele Huo, oamenii din jur au băgat de seamă că avea chipul schimbat. Privirea hămesită a omului care nu suferă să piardă și mândria nemărginită de a fi cel mai bun dintre cei mai buni 163

dispăruseră de pe chipul lui Ji Chang. De fapt, faţa lui nu mai avea nici o expresie. Arăta ca o păpușă de lemn, dacă nu avea chiar căutătura unui prost. Nu a trecut mult timp și Ji Chang s‑a întâlnit cu fostul lui maestru, Fei Wei. Doar uitându‑se la chipul lui Ji Chang, Fei Wei a căzut în admiraţie și i‑a spus: ― Așa arată un maestru strălucit. Cei ca mine nici măcar nu‑ţi ajung la degetul mic de la picior. Tot orașul Handan, locul de baștină al lui Ji Chang, fremăta acum de zvonuri că cel mai bun arcaș de pe faţa pământului revenise acasă. Toată lumea aștepta cu sufletul la gură o demonstraţie din partea zeului arcului. Dar Ji Chang nici nu i‑a luat în seamă. Ba nici măcar nu a pus mâna pe arc. Mai mult, se pare că își aruncase pe undeva preţiosul arc din trunchi de salcie cu coardă de cânepă, pe care îl luase cu el pe muntele Huo și nu mai știa nici unde se află. Un vizitator l‑a întrebat cum se explică purtarea lui. Ji Chang a răspuns nepăsător: ― Fapta absolută este să nu faci nimic. Cele mai bune vorbe sunt tăcerea. Trasul desăvârșit cu arcul este să nu tragi nici o săgeată. Se pare că locuitorii din Handan au înţeles repede cuvintele lui Ji Chang, el devenind imediat mândria în­tregului oraș. Cu cât nu atingea nici un arc, cu atât se răspândea faima sa de arcaș desăvârșit. Tot felul de zvonuri au început să circule din gură‑n gură. Cum că în fiecare seară, la miezul nopţii, de pe aco­ perișul casei lui Ji Chang se auzea un zbârnâit neînţeles 164

de coardă de arc. Spuneau oamenii că era vorba de spiritul arcului, care, ieșind din trupul lui Ji Chang în timp ce el dormea, ducea bătălii cu tot felul de demoni pentru a‑l proteja pe maestru. Un neguţător care locuia aproape de Ji Chang se jura că, într‑o noapte, îl văzuse pe Ji Chang zburând pe un nor și făcând întreceri de tras cu arcul alături de cei doi faimoși arcași din Antichitate, Yi* și Yang Youji*. Orice săgeată trasă de cei trei maeștri lăsa în urmă un fulger de lumină alb‑albastru, după care dis­părea în ceruri, undeva în constelaţiile Orion și Sirius. Până și un hoţ a mărturisit că avusese de gând să intre în casa lui Ji Chang, dar că numai ce pusese piciorul pe gard și din casa cufundată într‑o liniște totală ţâșnise un șuvoi ucigător, care îl lovise drept în frunte. Hoţul a căzut imediat de pe gard. De atunci, nici un om cu gânduri necurate nu se mai apropia de casa lui Ji Chang și nici păsările migratoare nu mai zburau pe deasupra ei. Măreţul maestru Ji Chang a început să îmbătrâneas­­că, an după an faima lui devenind tot mai mare. Gândurile lui părăsiseră de mult arta arcului și se părea că el pășește tot mai adânc într‑un tărâm misterios al deplinei liniști spirituale. Își pierduse până și înfăţișarea de păpușă de lemn, vorbea foarte rar, iar în cele din urmă oamenii nici n-ar fi putut spune dacă mai respiră sau nu. ― Nu mai pot face diferenţa dintre eu și altul, dintre a fi și a nu fi. Ochiul îmi este precum urechea, urechea precum nasul, nasul precum gura, a spus bătrânul maestru în ultimii săi ani de viaţă. 165

La patruzeci de ani după ce s‑a despărţit de maestrul Gan Ying, Ji Chang a părăsit această lume precum fumul care se ridică lin în aer. În toţi acei ani, Ji Chang nu a mai vorbit despre arc sau săgeată. Bineînţeles, ca scrii­ tor al acestei pilde aș fi dorit să‑l văd pe Ji Chang făcând multe alte isprăvi prin care să‑și arate din nou spiritul de monstru sacru al arcului. Dar, în același timp, nu pot să nu iau în seamă cele scrise în cărţile clasice chineze sau să înfloresc adevărul. Nimic nu s‑a mai auzit despre Ji Chang la capătul extraordinarei sale vieţi, cu excepţia următoarei povești stranii. Întâmplarea a avut loc cu un an‑doi înainte de moartea lui Ji Chang. Se pare că, atunci când bătrânul maestru și‑a vizitat un prieten, în casa gazdei i‑a atras atenţia un anume obiect. Era sigur că mai văzuse ceva asemănător cândva, dar nu își amintea ce este, cum se numește sau la ce se folosește. Ji Chang și‑a întrebat prietenul: ― Ce este obiectul acesta și la ce e bun? Prietenul a început să râdă, fiind convins că Ji Chang era pus pe glume. Dar Ji Chang a repetat întrebarea, pe un ton cât se poate de serios. Prietenul său a zâmbit vag, încă nesigur în privinţa intenţiei oaspetelui. Abia când Ji Chang a pus pentru a treia oară întrebarea, pe chipul gazdei s‑a așternut stupoarea. L‑a scrutat cu privirea pe Ji Chang, sperând că va ghici dacă acesta glumește sau dacă e nebun. Sau poate dacă nu cumva auzise întrebarea greșit. Apoi, cu o privire înfricoșată, prietenul i‑a răspuns apăsând pe fiecare cuvânt: 166

― Vrei să spui că tu, cel mai mare maestru al arcului din toate timpurile, ai uitat cum arată un arc? Ai uitat cum se numește și la ce e folosit? Se pare că o bună bucată de vreme după această întâmplare pictorii din Handan și‑au ascuns pensulele, muzicienii și‑au tăiat corzile ţiterelor și dulgherii și‑au pitit uneltele.

Boala lui Chi Liang

季梁得疾

Filozoful Yang Zhu avea un prieten apropiat pe nume Chi Liang. Într‑o zi, cel din urmă s‑a îmbolnăvit și după șapte zile starea lui era deja gravă. Copiii i s‑au așezat roată în jur și, cu lacrimi în ochi, l‑au implorat să‑i lase să cheme un doctor. Chi Liang s‑a întors către Yang Zhu, care era și el prezent, și i‑a spus: ― Prietene drag, uite cât de neștiutori pot fi copiii mei! De ce nu le limpezești mintea cu niște cuvinte de înţelepciune? Yang Zhu s‑a gândit puţin și apoi le‑a vorbit copiilor: Ce nu știu Cerurile cum ar putea ști oamenii? Binecuvântările nu vin din Ceruri, Nenorocirile nu vin din păcatele oamenilor. Oare eu sau voi suntem neștiutori, Sau oare știu mai bine doctorii și vrăjitorii?

168

Copiii lui Chi Liang nu au priceput mesajul lui Yang Zhu și au chemat trei doctori, pe nume Jiao, Yi și Lu. Primul doctor a examinat bolnavul, apoi a spus: ― Nu e bine că aveţi febră, iar fluxul forţelor vitale e slăbit. Sunteţi bolnav pentru că nu mâncaţi ce trebuie și pentru că vă răsfăţaţi exagerat cu plăceri trupești. Boala aceasta nu este nici pedeapsa Cerurilor și nici rezultatul acţiunilor spiritelor rele. Deși starea dumneavoastră este gravă, boala poate fi vindecată. Ascultând aceste cuvinte, Chi Liang a spus: ― Iată un doctor ca oricare altul! Daţi‑l afară imediat! Al doilea doctor a examinat și el bolnavul și și‑a spus părerea: ― În pântecul mamei aţi avut parte de prea puţin lichid amniotic, apoi, când v‑aţi născut, sânii ei dădeau prea mult lapte. Boala aceasta nu este dintre cele care apar pe nepusă masă și dispar pe dată, ci este un proces treptat și ireversibil. Confruntat cu noul diagnostic, Chi Liang a spus: ― Iată un doctor bun! Lăsaţi‑l să cineze cu noi și daţi‑i să mănânce pe săturate! A venit rândul celui de‑al treilea doctor să‑și spună părerea: ― Boala dumneavoastră nu s‑a iscat nici din Ceruri, nici de la om și nici de la spiritele rele. Din clipa în care aţi primit viaţă și un trup, aţi știut prea bine legile care le stăpânesc pe acestea. Ce folos v‑ar aduce medicamen­tele sau alte leacuri? Boala dumneavoastră e de nevindecat. 169

Chi Liang a fost foarte impresionat de acest răspuns și a spus celor din jur: ― Iată un doctor excelent! Oferiţi‑i un dar de mare preţ și însoţiţi‑l cu respect! La câtva timp după această întâmplare, boala lui Chi Liang a dispărut. Doar pentru că unii oameni preţuiesc cu adevărat viaţa nu înseamnă că ei vor trăi etern, după cum nici îngrijirea atentă a trupului nostru nu ne garantează sănătate veșnică. Tot așa putem spune că oamenii care nu pun preţ pe viaţă nu mor neapărat devreme, după cum nici oamenii care nu își îngrijesc trupul nu sunt neapărat bolnavi. Astfel, sunt unii care preţuiesc mult viaţa, dar o pierd de tineri, alţii care nesocotesc viaţa, dar trăiesc mult, alţii care se îngrijesc de trupul lor, dar tot nu au parte de sănătate, și alţii care nu se îngrijesc de trupul lor, dar sunt sănătoși. Am putea spune că aceasta este o situaţie cu totul absurdă, dar nu e așa. În aceste cazuri, viaţa sau moartea, sănătatea sau boala vin de la sine. Apoi, mai există și unii care preţuiesc mult viaţa și trăiesc îndelungat, după cum există alţii care nu o preţuiesc și mor devreme. Există unii oameni care au grijă de trupul lor și au parte de sănătate din belșug, după cum există alţi oameni care se neglijează și se îmbolnăvesc. Aceste situaţii par să aibă un sens raţional, dar nu este neapărat așa, întrucât și în aceste cazuri viaţa sau moartea, sănătatea sau boala vin de la sine.

170

Luna deasupra muntelui

山月記

În orașul Long Xi* trăia un tânăr foarte erudit și talentat pe nume Li Zheng. În ultimul an al erei Tianbao (755), Li Zheng a trecut examenul de calificare* pentru a deveni funcţionar al statului și a fost repartizat în zona Jiang Nan, la sud de măreţul râu Yangtze, pentru a se ocupa de chestiuni militare și poliţienești. Fiind un om cu o voinţă puternică și tare mândru de priceperea și educaţia sa, Li Zheng nu închidea ochii noaptea la gândul că statutul său era acela de simplu funcţionar. Drept urmare, nu a trecut mult timp și și‑a dat demisia, retrăgându‑se în locul lui de baștină, Guolüe. Li Zheng a rupt orice legătură cu oamenii și și‑a dedicat tot timpul poeziei. În sufletul lui, prefera să devină un poet ilustru a cărui faimă să dăinuie o sută de ani după moartea lui decât să primească spăsit ordine din partea unor birocraţi vulgari, de o inteligenţă vădit inferioară. Faima pe care și‑o dorea ca poet nu era prea ușor de atins, și‑a dat el seama cu mare tristeţe, și, de la o zi la 171

alta, era copleșit de amărăciune și sărăcie. Li Zheng a devenit un om înăcrit, chipul lui a căpătat o expresie dură, iar trupul i s‑a împuţinat de i se vedeau oasele. Doar în ochi avea o sclipire intensă și stranie. Băiatul frumușel, rumen în obraji, plin de viaţă, care odinioară trecuse cu succes dificilul examen de calificare, acum dispăruse fără urmă. După câţiva ani, nemaiputând suporta sărăcia lucie în care ajunsese și fiind nevoit să facă rost de mâncare și veșminte pentru soţia și copilul lui, Li Zheng și‑a călcat pe inimă și a plecat în est, într‑o mică localitate unde s‑a angajat din nou ca funcţionar. Luase această decizie și pentru că era cuprins de o profundă dezamăgire că nu reușise să atingă faima literară atât de mult râvnită. Între timp, foștii colegi ai lui Li Zheng alături de care trecuse examenul de calificare se aflau acum în poziţii înalte în guvern, iar el era nevoit să primească ordine de la cei pe care odinioară îi desconsidera și dispreţuia adânc. E ușor de închipuit cât de rănită era mândria bie­ tului om. Li Zheng s‑a cufundat într‑o melancolie profundă, nu se mai bucura de nimic și a ajuns chiar să fie stăpânit de o preţuire de sine dementă. A mai trecut un an, timp în care Li Zheng și‑a dus viaţa chinuindu‑se astfel. Apoi, când a fost trimis de șefii lui într‑o călătorie de serviciu, Li Zheng a înnebunit de tot. Seara târziu, aflat la hanul de pe malul râului Ru la care poposise, s‑a ridicat brusc din pat cu o figură de nedeslușit și, strigând tot felul de cuvinte pe care nimeni nu le putea 172

pricepe, a dat fuga afară, dispărând în bezna adâncă a nopţii. Li Zheng nu s‑a mai întors și, deși oamenii l‑au căutat în munţii din împrejurimi, a fost de negăsit. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu Li Zheng. Anul următor, un inspector imperial* pe nume Yuan Can a primit ordin să călătorească la Ling Nan*. Pe drum, el s‑a oprit într‑un sat numit Shangyu. Nici nu se iviseră încă zorii zilei când Yuan Can se pregătea deja de plecare, însă slujbașul însărcinat cu cazarea demnitarilor l‑a avertizat că pe drumul pe care urma să‑l parcurgă umblă un tigru care atacă oameni. Yuan Can a fost sfătuit să mai aștepte puţin și să plece măcar când se crapă de ziuă, dar acesta, foarte încrezător în marea suită pe care o conducea, a refuzat și a pornit de îndată la drum. Mergând la lumina palidă a lunii, care mai era încă pe cer, drumeţii au trecut printr‑o pădure deasă. Deodată, dintr‑un tufiș a sărit un tigru înspăimântător. Cu un răget fioros a dat să‑l atace pe Yuan Can, dar, pe neaștep­ tate, a făcut cale-ntoarsă și a dispărut înapoi în tufiș. De acolo se putea auzi o voce de om care murmura încontinuu „Era cât pe ce“. Yuan Can mai auzise cândva acea voce. Deși cuprins de teamă și uimire, el s‑a trezit spunând: ― Fără îndoială, aceasta este vocea fostului meu prieten Li Zheng. Yuan Can trecuse examenul de calificare în același an cu Li Zheng și fusese prietenul lui cel mai bun. Probabil 173

că prietenia lor a fost posibilă datorită firii calde și blajine a lui Yuan Can, care nu a intrat în conflict cu firea închisă a lui Li Zheng, din pricina căreia oricum acesta nu‑și făcea prieteni. Un timp nu s‑a auzit nici un răspuns din tufiș, doar niște sunete înfundate, ca suspinul unui om în chinuri. Apoi, o voce slabă a răspuns: ― Într‑adevăr, eu sunt, Li Zheng. Lăsându‑și teama deoparte, Yuan Can a descălecat și s‑a apropiat de tufiș, dorind să‑și descopere prietenul despre care nu mai știa nimic de atâta amar de vreme. Dar din tufiș nu a ieșit nimeni, ci s‑a auzit din nou acea voce chinuită care i‑a dat de înţeles lui Yuan Can că Li Zheng nu mai era om. ― Cum aș putea să mă arăt în faţa ta în această for­mă înjositoare? Dacă aș face asta, cu siguranţă ai nutri faţă de mine numai dispreţ și spaimă, a spus vocea. Totuși, Li Zheng era cuprins de o asemenea bucurie să‑și revadă prietenul, încât un moment a lăsat deoparte rușinea și a spus: ― Oare ai putea uita o clipă starea jalnică în care mă aflu și ai vorbi cu mine cum făceai odinioară? Peste ani, Yuan Can a simţit cu adevărat grozăvia acelui moment, dar atunci l‑a acceptat fără să se gândească prea mult și a poruncit alaiului care‑l însoţea să se oprească pentru ca el să intre în vorbă cu vocea din spatele tufișului. Yuan Can și vocea din tufiș au schimbat tot felul de păreri, de la zvonuri din capitală, la viaţa foștilor colegi, până la poziţia de inspector imperial a 174

lui Yuan Can și cuvintele de laudă ale lui Li Zheng pentru această reușită. După ce au discutat astfel de lucruri pe tonul oamenilor care se cunosc bine, Yuan Can a întrebat cum de Li Zheng ajunsese în starea în care se afla. Din tufiș, vocea a început să povestească. ― Acum un an, mă aflam într‑o călătorie de lucru și am poposit la un han aflat lângă râul Ru. În toiul nopţii, când încercam să dorm, am auzit o voce strigându‑mă pe nume de afară. Am ieșit din han, urmărind acea voce care mă chema neîncetat. Mânat de dorinţa de a o găsi, am început să alerg după ea, în noapte, până când, deodată, mi‑am dat seama că intrasem adânc în inima pădurii. Nu după mult timp am observat că fugeam în patru labe. Un soi de putere inexplicabilă îmi cuprindea tot trupul, eram foarte sprinten și lesne săream peste stâncile din jur. Apoi am observat că aveam blană pe mâini. De cum au mijit zorii zilei mi‑am privit chipul într‑un pârâu din pădure și am văzut că luasem forma unui tigru. La început nu mi‑am crezut ochilor. Apoi m‑am gândit că visez. Mi se mai întâmplase să visez și în timpul visului să fiu conștient că este un vis. Dar, când am înţeles, până la urmă, că acum nu era vis, am împietrit. O teamă adâncă mi‑a cuprins sufletul. Mi‑am spus că cele mai stranii lucruri se pot întâmpla în viaţă și eram tare speriat. De ce oare se întâmplase așa ceva? Nu aveam nici o idee. Se pare că noi, oamenii, nu știm, în fond, mai nimic. Din afara noastră ne sunt impuse lucruri pe care nu le înţelegem și trăim cu ele, 175

acceptându‑le cuminţi, dar nu le putem pricepe cauza. Acesta este destinul nostru de creaturi vii. De îndată m‑am gândit să‑mi pun capăt zilelor. Dar exact în acea clipă un iepure mi‑a trecut prin faţa ochilor. Tot ce mai era omenesc în mine a dispărut fără urmă. Când mi‑am recăpătat cunoștinţa, gura îmi era mânjită de sângele iepurelui, iar blana îi era împrăștiată în jurul meu. Aceasta a fost prima mea experienţă de tigru. Cât despre ce am continuat să fac după aceea, până în prezent, mi‑e teamă să povestesc. În fiecare zi, preţ de câteva ore, spiritul meu uman intră în corpul acestui tigru. În acele ore pot vorbi însă ca orice om, sunt capabil de gânduri complexe și pot până și recita fragmente din cărţile clasice. Când, cu mintea mea de om, văd faptele bestiale pe care le fac fiind tigru, sunt cuprins de dezgust, amărăciune și teamă. Am observat de asemenea că orele în care am conștiinţă de om se împuţinează pe zi ce trece. O bună bucată de vreme m‑am tot întrebat de ce devenisem tigru. Deunăzi, am început să mă întreb de ce am fost cândva om. E îngrozitor! Nu va mai trece mult timp și spiritul meu uman va fi complet îngropat de căile bestiei, ca temelia îngropată în pământ și nisip a unui vechi palat. Când va veni clipa aceea, îmi voi uita cu desăvârșire trecutul și nu voi mai fi decât un tigru sălbatic care se va perinda prin păduri. Dacă te voi mai întâlni din nou ca azi, nu te voi mai recunoaște drept fostul meu prieten și cu siguranţă te voi sfârteca fără nici o urmă de regret. 176

De fapt, eu cred că atât lighioanele, cât și oamenii au fost la origine altceva. La început ei ţin minte ce sunt. Apoi, încet‑încet uită și sunt convinși că forma lor prezentă a existat dintotdeauna. În fine, să lăsăm asta! Pe­ semne că dacă conștiinţa umană din mine ar dispărea complet aș fi mult mai fericit. Dar omul din mine se teme de acel moment mai mult decât de orice altceva. Ce lucru înfricoșător, trist și dureros va fi acest deznodământ – să pierd orice amintire că am fost cândva om. Cum ar putea alţii să înţeleagă ce simt? Nu ar putea decât dacă ar trece prin ce‑am trecut eu. Dragă amice, înainte să‑mi pierd orice urmă de umanitate, am o rugăminte la tine. Yuan Can și cei din jur ascultau cu răsuflarea tăiată întâmplările nemaipomenite pe care le povestea vocea din tufiș. Ea a continuat. ― Singurul ţel pe care l‑am avut în viaţă a fost să devin un poet vestit. Dar visul meu a rămas neîmplinit, și iată ce s‑a ales de mine. Cele câteva sute de poeme pe care le‑am compus sunt necunoscute. De fapt, mă îndoiesc că cineva ar putea măcar găsi hârtia pe care au fost scrise. Cu toate acestea, multe poeme încă sunt vii în memoria mea, pot să le recit fără greșeală, așa că te rog să le scrii tu și să le faci cunoscute. Să nu crezi că dacă mi‑ai face această favoare m‑aș considera un mare poet. Nu, în nici un caz. Că poemele mele sunt bune sau proaste nu contează, dar nu aș avea pace în mormânt dacă nu aș ști că măcar câteva au ajuns la generaţiile următoare. Și asta pentru că ele reprezintă cea mai 177

adâncă pasiune a vieţii mele, o pasiune care m‑a ruinat și mi‑a luat minţile. Yuan Can i‑a ordonat degrabă unui subaltern să ia o pensulă și să scrie tot ce urma să recite vocea din tufiș. Ascunsă în desiș, vocea lui Li Zheng răsuna limpede. A recitat treizeci de poeme, care lungi, care scurte, elegant alcătuite, profunde în gândire, toate indicând, de la pri­ mul vers, talentul aparte al poetului. Yuan Can a ascultat cu mare atenţie. Deși nu încăpea îndoială că poemele erau creaţia unui scriitor de primă mână, el simţea că ceva foarte subtil le lipsește pentru a fi o operă desăvârșită. Li Zheng a terminat de recitat și deodată și‑a schim­ bat tonul, parcă luându‑se în râs. ― Mi‑e rușine să admit, dar până și acum, în starea tristă în care mă aflu, visez uneori că un volum cu poemele mele stă pe masa nobililor literaţi din Chang’an. Poţi să crezi că la asta visez când stau culcat în peștera mea din munţi? Nu e de râs comedia unui amărât care nu a reușit să ajungă mare poet, dar a devenit în schimb tigru? Yuan Can a ascultat aceste cuvinte cu inima grea, amin­ ­tindu‑și obiceiul tânărului Li Zheng de a se ridiculiza. ― Ei bine, dragă prietene, după ce am și râs, ce ai spune să compun un poem despre ceea ce simt acum? Asta ca să vezi că fostul Li Zheng mai este cumva viu în blana acestui tigru. Yuan Can a dat din nou ordin subalternului să noteze versurile ce urmau să curgă din tufiș. 178

Minţile mi le‑am pierdut, transformat în lighioană Năpasta iar m‑a vizitat, destinul îmi e o capcană Am colţi și gheare, nimeni nu mă‑nfruntă Cândva ca tânăr am strălucit cu talent mare Acum sunt bestie‑n desiș. Voi visul vi l‑aţi împlinit, aveţi caleașcă și alai În astă seară privesc la luna strălucind pe munte Și rag în loc să mai recit alesele‑mi poeme multe. Lumina lunii a devenit palidă și o rouă de mătase a acoperit iarba. Vântul rece care trecea printre pomi le‑a dat de știre celor din alai că se apropiau zorii și, uitând o clipă de stranietatea celor petrecute, Yuan Can și însoţi­ torii săi s‑au strâns să deplângă soarta sărmanului poet. Vocea lui Li Zheng s‑a făcut auzită din nou. ― Adineaori, am spus că nu înţeleg de ce am avut parte de acest destin, dar dacă mă gândesc mai bine cred că pot să întrevăd o explicaţie. Când eram om, făceam orice să evit apropierea de semenii mei, și ei mă socoteau înfumurat și plin de ifose. Din păcate ei nu știau că mai degrabă timiditatea mă făcea să mă port astfel. Bineînţeles, eram mândru de talentele mele și vedeam limpede că eram cel mai răsărit dintre băieţii din orașul meu. Dar era o mândrie timidă. Mi‑am dorit să devin un poet recunoscut de toţi, dar niciodată nu am căutat îndrumarea unui maestru și nici compania altor poeţi care ar fi putut să mă ajute să devin mai bun. În același timp, nu doream să mă amestec cu oamenii 179

de rând, lipsiţi de pasiuni nobile, literare. Dar până la urmă toate acestea erau doar rezultatul mândriei mele timide, nimic altceva. Temându‑mă că nu sunt o nestemată, nu am făcut nici un efort să mă cizelez. Dar, crezând totuși pe jumătate că poate sunt o nestemată, m‑am ţinut departe de oamenii obișnuiţi. Pas cu pas m‑am îndepărtat de lume și de cei din jurul meu. Mi‑am hrănit iubirea de sine cu îndestulătoare felii de mânie, rușine și milă adâncă pentru propria persoană. Se spune că noi toţi suntem dresori de animale, iar acele animale sunt sentimentele noastre. În cazul meu, bestia pe care trebuia să o ţin în frâu era rușinea pe care o simţeam că nu mă ridic la înălţimea măreţiei pe care credeam că o văd în mine însumi. Acela era tigrul meu, cel care m‑a distrus, mi‑a rănit soţia și copilul, mi‑a îndepărtat prietenii, până când nu a mai rămas nimic din mine în afară de trupul acesta de tigru care se potrivește de minune cu adâncul inimii mele. Îmi dau seama acum că am risipit puţinul talent pe care îl aveam. Buzele mele murmurau mereu acea veche zicală cum că viaţa e prea lungă să o irosești și prea scurtă ca să faci ceva cu adevărat valoros. Cu toate acestea, înlăuntrul sufletului meu se cuibăriseră atât teama lașă că lipsa mea de talent ar putea ieși la iveală, cât și o profundă ură faţă de lenea care mă împiedica să‑mi cultiv talentul. Există o sumedenie de poeţi mai puţin talentaţi ca mine, dar care au devenit iluștri tocmai pentru că s‑au devotat șle­fuirii propriilor talente și cultivării lor. 180

Abia acum, că m‑am transformat într‑un tigru, înţeleg acest lucru și un sentiment de amar regret îmi umple inima. Este limpede, nu mai pot trăi ca un om. Chiar dacă, în puţinele ore în care mintea mea umană mai există, aș putea să compun cel mai minunat poem din lume, cum aș putea oare să‑l împărtășesc altora? Cu fie­care zi care trece, natura tigrului mă cuprinde tot mai mult. Și oare ce să fac cu trecutul meu irosit? Când dure­ rea devine insuportabilă, mă urc în vârful muntelui și rag deasupra văilor pustii. Vreau ca tristeţea care mă arde ca focul să fie cunoscută. Ieri‑seară, am scos răgete la lună, sperând că cineva ar înţelege ce este în inima mea. Dar animalele din jur, de cum mă aud, se fac una cu pământul, cuprinse de frică. Și munţii, copacii, luna, până și roua, toate știu că un tigru a înnebunit și rage cu o furie de nedescris. Aș fi putut să sar sprinten spre ceruri și să cobor lin pe pământ, plângându‑mi de milă, dar nimeni sub cer nu ar fi înţeles ce simt, după cum nimeni nu pricepea ce se ascundea în inima mea delicată când eram om. Blana nu mi‑e udă numai de roua nopţii... S‑au ivit zorii zilei și dincolo de copaci sunetul unei trâmbiţe anunţa dimineaţa. Vocea din tufiș s‑a făcut auzită din nou. ― Acum trebuie să ne despărţim, prietene drag, întrucât în curând îmi voi pierde mintea de om și voi redeveni în totalitate tigru. Dacă îmi permiţi, mai am să‑ţi cer o favoare, legată de soţia și copilul meu din Guolüe. 181

Sărmanii nu mai știu nimic despre mine, și cu atât mai puţin despre starea în care mă aflu. Rogu‑te, când vei trece pe acolo, poţi să le spui că am murit? Nu aș dori nici o clipă să afle despre întâmplarea din noaptea asta. Știu că poate cer prea mult, dar, dacă ai avea milă de ei, părăsiţi cum sunt de capul familiei, și te‑ai asigura că nu mor de foame și frig pe marginea drumului, ţi‑aș fi recunoscător pe vecie. Știu că, orice‑aș face, nu aș putea să răsplătesc un asemenea gest de omenie. Un plânset amar s‑a auzit din tufiș după aceste cuvinte, și Yuan Can și‑a asigurat fostul prieten că va face tot ce‑i stă în putinţă ca să aibă grijă de familia lui. Apoi vocea lui Li Zheng iar a început să‑și bată joc de el însuși. ― Dacă aș mai fi avut vreo urmă de omenie, aș fi cerut asta înainte de toate. Un om mai preocupat de talentul său de poet decât de soarta soţiei și a copilului lui merită să fie o bestie. Apoi Li Zheng și‑a implorat prietenul să nu se întoarcă pe aceeași cale, ca nu cumva el și alaiul lui să fie omorâţi de tigrul fioros care sălășluia prin împrejurimi. Cu aceste ultime cuvinte, Li Zheng i‑a cerut vechiului prieten să se mai uite o dată în spate, după primii o sută de pași pe dealul din apropiere. Li Zheng voia să i se arate în întruchiparea de tigru. Nu pentru a‑și impresiona prietenul cu puterea pe care o avea, ci pentru a‑l convinge să nu se mai întoarcă pe același drum. Yuan Can și‑a luat rămas‑bun de la vocea din tufiș și s‑a urcat pe cal. Din nou, a putut auzi scâncetul amar 182

al unui om chinuit. Și Yuan Can a plâns la rândul lui, călărind absent și întorcându‑și uneori privirile. Când alaiul a ajuns pe vârful dealului din apropiere, cu toţii s‑au întors și au privit în spate, către desiș. Au văzut un tigru ţâșnind din tufișuri și dând târcoale drumului. Tigrul s‑a uitat la lună, a scos răgete înfricoșătoare de două, trei ori, apoi a dispărut în adâncul pădurii. Și ni­meni nu l‑a mai văzut niciodată.

Mingea de cânepă

快刀乱麻

În regatul Wei de Nord* trăia un nobil foarte respectat și cu mare autoritate, pe nume Gao Huan*. Nobilul era de asemenea foarte înţelept și preţuia oamenii practici, gata să rezolve fără să stea prea mult pe gânduri tot felul de probleme pe care viaţa li le scoate în cale. Într‑o zi, Gao Huan s‑a gândit să pună la încercare priceperea fiilor lui adolescenţi de a rezolva probleme practice. I‑a chemat, i‑a dat fiecăruia câte o minge de cânepă făcută dintr-o puzderie de fire și le‑a cerut să le descâlcească. Cu excepţia unuia dintre fii, pe nume Gao Yan*, toţi au trecut la treabă și se chinuiau nevoie mare să pună deoparte fiecare fir din minge. Gao Yan se mulţumea să se uite cum fraţii lui se dădeau de ceasul morţii să descâlcească firele, fără vreun semn că aveau să reușească. Tatăl urmărea cu atenţie ce făceau cei doi fii, când deodată Gao Yan și‑a scos spada și și‑a ciopârţit mingea de cânepă în fel și chip. În timp ce fraţii lui se 184

uitau la el cuprinși de mirare, tatăl l‑a întrebat pe Gao Yan de ce a făcut asta. Gao Yan a răspuns: ― Mi‑am zis că în situaţia în care ne aflăm mai important pentru mine e timpul meu, nu rezolvarea unei sarcini evident imposibile. Am ales să tai mingea, lucru ușor, iar acum pot să‑mi văd de alte treburi. Tatăl a fost nemaipomenit de mândru de soluţia aleasă de fiul său. Așa se face că, după mai mulţi ani, Gao Yan a devenit rege. Deseori oamenii pierd vremea cu rezolvarea unor treburi neînsemnate, fără să se gândească la timpul preţios irosit cu ele. Timpul, unul dintre cele mai de preţ și mai ignorate bunuri pe care le are omul, n‑ar trebui niciodată pierdut din vedere. Doar cei care știu să preţuiască timpul vor face ceva deosebit cu viaţa lor.

Omul cinstit

正直者

În regatul Chu trăia un om cât se poate de cinstit care dispreţuia minciuna și înșelătoria mai mult decât orice. Din păcate, tatăl acestui om era un josnic hoţ de oi. Când și‑a surprins tatăl aducând acasă o oaie furată, fiul a fost dezgustat și, mânat de desăvârșita‑i onestitate, s‑a dus la autorităţi fără să clipească și și‑a denunţat tatăl, care a fost pe dată arestat. Dovezi împotriva lui existau din belșug, așa că judecătorul l‑a condamnat la moarte fără să stea prea mult pe gânduri. Cumplit de îndurerat, omul cel cinstit l‑a implorat pe judecător să fie el executat în locul tatălui său. Din nou, fără să șovăie, judecătorul a acceptat. A sosit și ziua execuţiei. Oamenii s‑au adunat să asiste la ea, iar călăul era pregătit, așteptând ordinul. Ajuns la faţa locului, omul cel cinstit s‑a adresat judecătorului: ― Stimate domn, mi‑am denunţat tatăl ca fiind un josnic hoţ de oi. Nu este oare acesta un gest care denotă onestitate absolută? Apoi, când tatăl meu a primit pe186

deapsa cu moartea, m‑am oferit să‑i iau locul. Nu este acesta oare un gest de devotament absolut? Pe cât sunt de cinstit, pe atât sunt un fiu devotat, dar iată că sunt răs­plătit prin pedeapsa cu moartea. Dacă e să fie așa, atunci nu cred să existe cineva în tot regatul care să nu merite această pedeapsă! Aflând despre condamnarea omului cât se poate de cinstit, regele statului Chu nu a stat pe gânduri și l‑a cruţat.

Pâlcul de copaci

隰斯瀰不伐樹

Într‑un ţinut al regatului Qi trăia un ministru pe nume Xi Simi. El era mai mare peste administraţia locală și peste armata încartiruită acolo, gata să răspundă la orice posibil atac din partea regatelor vecine. Într‑o bună zi, ministrul a primit pe neașteptate vizita unui renumit demnitar, pe nume Tian Chenzi. Acesta era unul dintre înalţii demnitari ai guvernului, provenea dintr‑o familie nobilă și avea o mare putere politică. După ce au vorbit pe îndelete despre mersul lucruri­lor din acel ţinut, demnitarul a cerut să vadă împrejuri­mile din vârful unui turn de veghe ce se afla în apropierea casei lui Xi Simi. Zis și făcut. Cei doi au urcat până în vâr­ful turnului și, o vreme, au admirat priveliștea. În trei direcţii meleagurile se vedeau până hăt departe, numai spre sud priveliștea era acoperită de un pâlc de copaci. Demnitarul a privit pâlcul de copaci, dar n‑a spus nimic. Cei doi au coborât din turnul de veghe și demnitarul s‑a întors la tabăra sa. Între timp, Xi Simi a dat fuga acasă și și‑a chemat degrabă majordomul, cerându‑i să‑i 188

strângă pe toţi slujitorii din casă și să taie neîntârziat pâlcul de copaci. Bărbaţii și‑au luat topoarele și au dat să se pună pe treabă, când, deodată, Xi Simi le‑a poruncit să se opreas­că. Uimit, majordomul și‑a întrebat stăpânul: ― Ne‑aţi zorit să tăiem pâlcul de copaci, oamenii s‑au dus cu topoarele până acolo, și acum ne spuneţi să renunţăm și să revenim la moșie. Noi ce să mai înţelegem? De ce v‑aţi schimbat porunca de la o clipă la alta? Xi Simi i‑a răspuns: ― Înţeleg pe deplin nedumerirea ta. Am să‑ţi explic. Mai întâi m‑am gândit că faimosul demnitar mă va lăuda pentru spiritul meu de observaţie și pentru că am pus să fie tăiat pâlcul de copaci fără măcar să‑mi ceară asta. Dar apoi mi‑am dat seama că eram pe punctul să fac o mare greșeală. Ţi‑e cunoscută zicala „peștele care se scufundă prea adânc în ocean dă de năpastă“. Nu e bine să știi prea multe. Mai mult ca sigur că demnitarul era într‑o misiune secretă, căci altminteri n‑ar fi venit pe neașteptate. Dacă tăiam copacii, și‑ar fi dat seama că i‑am citit gândurile și nu i‑ar fi căzut deloc bine, ba chiar m‑ar fi privit cu neplăcere. Mai știi? Dacă ar fi văzut în mine o posibilă ameninţare, m‑ar fi vorbit de rău la curtea regală, ceea ce era totuna cu o condamnare la moarte. Dar așa, lăsând copacii la locul lor, cu siguranţă mâine o să mă mustre. De ce am lăsat pâlcul de copaci să crească? O să aibă și satisfacţia de a‑mi da chiar el ordinul să‑i tai și, deși s‑ar putea să mă socotească neglijent, măcar n‑o să‑i treacă prin cap că n‑aș fi credincios cârmuirii. Și astfel o să‑mi păstrez capul pe umeri. 189

Pedeapsa

侵官之害

Odată, domnitorul Zhao* din statul Han* a dat o mare petrecere la palatul său. După ce a chefuit și a băut vin din plin, a adormit buștean pe una dintre banchetele din preajmă. Păstrătorul Coroanei și‑a văzut stăpânul căzând în somn cum apucase și s‑a gândit că poate‑i va fi frig, așa că l‑a acoperit cu o haină. A doua zi nobilul s‑a trezit și, bucurându‑se de grija primită în timp ce dormea, a întrebat în dreapta și‑n stânga cine îl acoperise peste noapte. Slujitorii i‑au spus că Păstră­torul Coroanei făcuse acest lucru. Auzind aceasta, nobilul l‑a chemat pe Păstrătorul Coroanei, dar și pe majordomul său, și i‑a pedepsit pe amândoi. Pe majordom l‑a pedepsit pentru că își neglijase datoria. Iar pe Păstrătorul Coroanei l‑a pedepsit pen­tru că își depășise atribuţiile. Nobilul era mulţumit că nu răcise graţie grijuliului Păstrător al Coroanei, dar gândul că acesta făcuse ceva ce cădea în afara responsabilităţilor sale îl chinuia mai tare decât teama de a răci din pricina frigului. 190

Măcelarul iscusit

庖丁解牛

Odată, un măcelar vestit pe nume Ding a tranșat o vită de carne pentru regele Hui din Wei, care asista la demonstraţie. Mișcarea mâinilor lui Ding, încordarea ușoară a umerilor, jocul picioarelor, îndoirea genunchilor, toate erau în perfectă armonie, amintind de dansul sacru al celor din vechime sau de ritmul unei muzici desăvârșite. Cuprins de încântare, regele nu‑și mai putea lua ochii de la Ding. ― Aaa, ce minunat! Oare cum se poate să atingi asemenea măiestrie? a murmurat regele. Auzind cuvintele regelui, Ding a pus deoparte cuţitul și i‑a spus: ― Măria Ta, eu caut mereu Calea de dincolo de îndemânare. Când am tranșat prima oară o vită, ochiul meu cuprindea doar întregul ei. După trei ani, nu mai vedeam întregul, ci doar carnea și mușchii. Acum, când am de tranșat o vită, o tranșez cu spiritul, nu cu privirea. În timp ce simţurile stau pe loc, spiritul merge unde dorește. Firea lucrurilor este cea care‑mi călăuzește 191

cuţitul și despică vita urmându‑i întocmai anatomia. Așa se face că nu‑i ating nici o vână, nici un mușchi ori zgârci, cu atât mai puţin vreo încheietură. Măria Ta, un măcelar destoinic își schimbă cuţitul o dată pe an, pentru că tranșează vita cu meșteșug. Un măcelar nepriceput e nevoit să‑și schimbe cuţitul lună de lună, pentru că el căsăpește vita. Cuţitul meu este vechi de nouăsprezece ani și, deși am tranșat mii de vite cu el, arată de parcă tocmai a fost ascuţit la tocilă. Părţile unei vite, în locurile lor de îmbinare, au niște breșe, iar lama subţire a cuţitului acolo pătrunde. Odată găsită breșa, tranșarea se face de la sine. De aceea, bătrânul meu cuţit este ascuţit ca în prima zi. Și totuși, atunci când dau peste o porţiune greu de tăiat, mă gândesc cu mare atenţie cum să înaintez, îmi aţintesc privirea asupra acelei părţi și mâna conduce cuţitul cu cea mai mare băgare de seamă, până când carnea se desprinde de pe oase cu ușurinţă, așa cum se desface ţărâna dintr‑un bolo­van de pământ. Atunci rămân neclintit, cu cuţitul în mână, apoi mă uit împrejur, cuprins de o nemaipomenită mulţumire. Odată treaba dusă la capăt, curăţ cuţitul cu grijă și îl pun la locul lui.

iv. budism zen

Iluminarea câinelui

狗子仏性

Odată un discipol l‑a întrebat pe maestrul budist Zhao­ zhou Congshen*: ― Spune‑mi, maestre, un câine are în el natura lui Buddha? Poate fi iluminat? Maestrul a răspuns: ― Nu are! Discipolul nu a fost mulţumit de răspuns și a continuat: ― Dar de ce nu are câinele în el potenţialul iluminării? Maestrul a răspuns: ― Pentru că nu știe că are în el acest potenţial!

195

Un deget

倶胝竪指

Juzhi* era un renumit maestru budist. De câte ori i se punea o întrebare despre esenţa budismului, nu făcea decât să ridice un deget și să i‑l arate interlocutorului, fără a scoate o vorbă și fără nici o expresie pe chip. Juzhi avea un tânăr discipol, dornic să ajungă la înţelepciunea maestrului. Într‑o zi, când maestrul era plecat de la templu, a venit în vizită un om de vază, curios să afle ce poate învăţa de la marele maestru. Dar, cum maestrul era absent, i s‑a înfăţișat tânărul discipol. ― Rogu‑te, tinere discipol, spune‑mi ce te învaţă măreţul tău maestru? l‑a întrebat vizitatorul pe discipol. Fără să stea pe gânduri, discipolul i‑a arătat acestuia un deget ridicat și nu a grăit un cuvânt. Vizitatorul a plecat uluit. Între timp maestrul s‑a întors la templu. Tânărul discipol i‑a povestit maestrului întâmplarea, mândru de isprava lui. Maestrul s‑a înfuriat teribil, a luat un cuţit și i‑a tăiat degetul sărmanului discipol. Acesta, sfâșiat 196

de durere și îngrozit, a dat să fugă, când maestrul l‑a strigat: ― Tinere învăţăcel! Din poarta templului, discipolul s‑a uitat la maestru, care n‑a făcut decât să‑i arate un deget întins. În acel moment, discipolul a devenit iluminat.

Drumul înnoroit

原坦山美人を抱く

Odată maestrul zen Tanzan* călătorea prin Japonia cu prietenul lui, călugărul Ekidō. Pe lângă faptul că drumul pe care mergeau era îngust și plin de gropi, vremea ploioasă îl desfundase, așa încât noroiul le ajungea sărmanilor călugări până la genunchi. Tot chinuindu‑se să înainteze, cei doi au văzut cum din partea cealaltă se apropia o fată de vreo șaisprezece ani, frumoasă și îmbrăcată elegant. Cum drumul era îngust și cei doi bărbaţi erau vânjoși, drumeţii nu puteau să se strecoare unul pe lângă altul. Așa că Tanzan a luat‑o în braţe delicat pe fată și a cărat‑o puţin mai departe, unde terenul era încă tare. Apoi Tanzan și Ekidō au plecat mai departe, iar fata și‑a continuat drumul. În inima lui, Ekidō clocotea. După câteva sute de metri, n‑a mai rezistat și i‑a spus prietenului său: ― Măi, Tanzan, chiar așa? Un călugăr devotat nu atinge o femeie, cu atât mai mult cu cât e și frumoasă! Ce ar fi zis cineva dacă ar fi văzut cum ai cărat‑o în braţe pe fata aceea? Ar trebui să te rușinezi și să te căiești! 198

Izbucnind în hohote de râs, Tanzan i‑a răspuns: ― Măi, Ekidō, eu am lăsat fata pe marginea drumului. Mi se pare că tu încă o ţii în braţe! Ekidō a amuţit și a simţit cum îl cuprinde rușinea.

Băţul zen

禅杖

Într‑o zi, un bărbat de mare vază s‑a dus în vizită la un renumit templu budist zen. Nobilul acesta era tare credincios, ajuta templul cu multe danii și era cunoscut ca un om foarte serios și respectat. Călugării de la templu meditau și citeau texte sacre, stând pe jos pe perne, dar, de îndată ce nobilul și‑a făcut apariţia, cu toţii s‑au ridicat respectuos și l‑au salutat cu mare curtoazie, având numai admiraţie pentru el. Un singur călugăr însă nu s‑a ridicat. Nobilul, vădit jignit, l‑a întrebat: ― Toţi călugării au fost respectuoși și s‑au ridicat, cum e și normal. Numai tu nu ai făcut asta. De ce? Având în minte ideea de bază a budismului zen, cum că totul este lipsit de esenţă, efemer și, ca atare, neimportant, călugărul a răspuns dezinvolt: ― A te ridica este totuna cu a nu te ridica, a nu te ridica este totuna cu a te ridica. ― Ah, am înţeles, a răspuns nobilul. După care a luat din apropiere un băţ din cele folosite de călugări ca să stea cât mai drepţi în timpul me200

ditaţiei și l‑a lovit peste cap pe tânărul dezinvolt. Acesta a protestat de îndată: ― Ce e asta, nobile domn, ce‑ţi veni să mă lovești? Calm, nobilul i‑a răspuns: ― A nu lovi e totuna cu a lovi, a lovi e totuna cu a nu lovi.

Steagul în bătaia vântului

非風非幡

Doi călugări zen se uitau la un steag care flutura lin în bătaia vântului și dezbăteau aprins cauza fenomenului. Primul călugăr spunea: ― Este limpede că steagul e cauza acestui lucru, de vreme ce el flutură. Că doar nu vântul flutură, nu‑i așa? Al doilea spunea: ― Nici vorbă! Vântul face steagul să fluture. Tu nu vezi? Dacă nu ar bate vântul, steagul nu ar flutura. E de la sine înţeles! Și tot așa cei doi se certau pe această temă, fiecare fiind convins că el are dreptate. La un moment dat, și‑a făcut apariţia marele maestru Hui Neng*, și cei doi călugări i‑au cerut să spună ce crede despre dezbaterea lor. Hui Neng s‑a uitat îngădui­ tor la ei și le‑a răspuns: ― Nici steagul nu flutură, nici vântul nu îl face să fluture. Dacă ceva se mișcă în toată treaba asta, este mintea voastră! Cei doi călugări au fost tare impresionaţi de răspunsul maestrului și i‑au mulţumit respectuos. 202

Bodhidharma își alege succesorul

菩提達磨慧可

După nouă ani petrecuţi în China pentru a răspândi budismul zen, Bodhidharma* s‑a hotărât să se întoarcă în locurile sale natale din India. Cum trebuia să numească un succesor, i‑a chemat pe cei mai străluciţi discipoli ai săi, în număr de patru. Bodhidharma le‑a spus: ― A venit vremea să mă întorc de unde am venit. Spuneţi‑mi ce aţi înţeles voi din tot ce v‑am învăţat în anii aceștia. Primul discipol a spus: ― Adevărul suprem nu poate fi nici afirmat și nici negat. Aceasta este natura lui. Bodhidharma a răspuns: ― Așa este, dar n‑ai trecut de pielea mea. A venit rândul celui de‑al doilea discipol să vorbească. ― Adevărul suprem este iluzoriu. Chiar dacă ai norocul să‑l vezi o dată, sigur nu‑l mai vezi a doua oară. Bodhidharma a răspuns: ― Ai și tu perfectă dreptate. Dar n‑ai trecut de carnea mea. 203

Al treilea discipol a spus: ― Tot ce există este vid în esenţă. Nici măcar nu există ceva ce poate fi spus despre Adevărul suprem. ― Și tu ai dreptate. Dar n‑ai trecut de oasele mele, a răspuns Bodhidharma. A venit rândul ultimului discipol, pe nume Hui Ke*, să răspundă. Acesta s‑a apropiat de maestru, a făcut o plecăciune adâncă și a zâmbit, fără să scoată un cuvânt. ― Hui Ke, ai ajuns la măduva oaselor mele! a spus Bodhidharma. Și l‑a ales pe acest discipol să‑i fie succesor.

O zi fără muncă...

一日不作一日不食

În secolul al VIII‑lea d.Cr. trăia în China un maestru zen pe nume Baizhang*. Maestrul era foarte erudit, dedicat studiului și practicii budismului zen, și în templul în care locuia avea parte de respectul și admiraţia tuturor călugărilor. Se pare că Baizhang preţuia în mod deo­ sebit munca fizică care făcea parte din rutina zilnică a vieţii de călugăr: curăţatul templului, grădinăritul, căratul apei, agricultura etc. Toate aceste activităţi le erau cunoscute călugărilor sub denumirea de zuo wu. După ani și ani de trai la templu, Baizhang a ajuns la o vârstă înaintată, dar aceasta nu‑l oprea să muncească zilnic, ca în tinereţe, meditând, dar și depunând mult efort pentru activităţile zuo wu. Temându‑se să nu se obosească prea tare, discipolii lui l‑au rugat să nu mai muncească atât, ci mai degrabă să petreacă timpul meditând, instruindu‑și învăţăceii și citind texte sacre. Maestrul nici nu a vrut să audă. Discipolii s‑au gândit să găsească o altă cale prin care 205

să‑l facă să nu mai muncească zilnic, așa că i‑au ascuns mătura, grebla și găleata. Maestrul le‑a tot căutat zadarnic, iar toţi cei din jur se prefăceau că nu știu nimic. În cele din urmă, Baizhang s‑a dat bătut și s‑a retras să mediteze. Au trecut orele și a venit vremea mesei. Dis­ cipolii s‑au adunat la trapeza templului alături de maes­ tru, dar acesta nu a luat nici măcar o îmbucătură. Miraţi, discipolii l‑au întrebat motivul pentru care refuză mâncarea. Baizhang a răspuns: ― O zi fără muncă este o zi fără mâncare!

Hoţul și luna

月と泥棒

Maestrul zen Ryōkan* trăia ca un pustnic în mica lui colibă din mijlocul naturii. Într‑o seară, un hoţ a pătruns în colibă, dar nu i‑a luat mult timp să‑și dea seama că nu era absolut nimic de furat. Coliba era goală. Singurul obiect ce i‑a sărit în ochi era pătura pe care maestrul dor­mea în acele clipe. Hoţul și‑a spus că nu poate să plece cu mâna goală, așa că s‑a gândit că măcar pătura merită furată. A început să tragă încet de ea, sperând să o scoată de sub Ryōkan fără a‑l trezi. Maestrul a simţit, a înţeles ce se întâmplă și, în bunătatea lui, s‑a dat încet la o parte, prefăcându‑se că doarme în continuare. Hoţul a împachetat pătura și s‑a făcut nevăzut cu ea în noapte. După ce hoţul a plecat, Ryōkan s‑a ridicat, reflectând la cele întâmplate, apoi a deschis unica fereastră a colibei și s‑a uitat la luna plină, care lumina tot cerul cu măreţia ei. „Ah, hoţul n‑a putut să‑mi fure luna“, și‑a spus maestrul zâmbind, și de îndată a scris o poezie cu aceste cuvinte. 207

Ryōkan și luntrașul cel rău

良寛と意地悪ごんぞう

Maestrul zen Ryōkan era cel mai îndrăgit om în satul lângă care locuia. Toată lumea preţuia omenia și blândeţea călugărului, dar mai ales faptul că el nu se supăra niciodată pe nimeni, indiferent de situaţie. În schimb, sătenii îl detestau pe luntrașul care ducea oamenii de pe un mal pe altul al râului din apropierea satului, pentru că acesta avea o fire rea, era mereu pus pe harţă și îi vorbea de rău pe toţi cei din jur. Pentru că nu credea că ar exista cineva care să nu nutrească cel mai mic sentiment de ură sau ranchiună, luntrașul și‑a pus în minte să găsească un prilej pentru a‑l supăra pe Ryōkan. Prilejul n‑a întârziat să apară. Într‑o zi, maestrul a venit la ponton și l‑a rugat pe luntrașul cel rău să‑l ducă pe celălalt mal al râului. ― Sunt în mare grabă, domnule luntraș, vă rog să mă treceţi râul cât mai repede, i‑a spus Ryōkan. Luntrașul a vâslit spre mijlocul râului, apoi, în mod intenţionat, a început să vâslească foarte încet și i‑a spus călugărului: 208

― Maestre, uite ce zi frumoasă! Nu e păcat să traversăm râul în grabă? Ryōkan l‑a rugat totuși pe luntraș să se grăbească, dar acesta a răspuns cu aceleași cuvinte și, tachinându‑l, a adăugat: ― Dar unde te grăbești? De ce atâta nerăbdare? Maestrul a stat o clipă pe gânduri, apoi râzând nevinovat a răspuns: ― Da’ chiar, oare unde mă grăbeam așa? Uite, încerc și eu să‑mi amintesc, dar nu reușesc. Așa că se pare că nu e nici o grabă. Luntrașul s‑a enervat că nu reușise să‑l supere pe Ryōkan și, în plus, se simţea și luat peste picior, ceea ce l‑a înfuriat și mai tare. Ajunși în locul cel mai adânc al râului, luntrașul a început să lovească apa cu vâslele ca să‑l ude pe Ryōkan. La început l‑a udat puţin, apoi tot mai mult, până când maestrul era ud leoarcă. În tot acest timp, luntrașul se gândea cu mare satisfacţie ce‑i va spune maestrului când acesta își va arăta supărarea: „Dumneata ești călugăr, nu‑i așa? Or să te superi din așa puţin lucru arată că nu ești un călugăr adevărat!“ Numai că Ryōkan stătea nemișcat și chipul îi era senin. Nici urmă de supărare nu se vedea pe faţa lui. Luntrașul era scos din sărite că planul lui meschin nu dădea roade, așa că a încercat altceva. De astă dată, a înclinat barca repede când în dreapta, când în stânga, până când maestrul a căzut în apă. Luntrașul aștepta 209

ca Ryōkan să se înfurie pentru cele păţite și să‑i vorbească urât, dar a văzut deodată că sărmanul călugăr se chinuia să rămână deasupra apei. De fapt, Ryōkan nu știa să înoate și se îneca. Speriat, luntrașul a tras barca lângă maestru și l‑a scos din apă. Sleit de efort și teamă, acesta i‑a spus: ― Domnule luntraș, mi‑ai salvat viaţa, îţi mulţumesc tare mult! Luntrașul a fost cuprins de o rușine fără margini și l‑a trecut pe călugăr râul fără să mai scoată o vorbă. La scurt timp după această întâmplare, luntrașul s‑a dus la coliba maestrului, și‑a cerut iertare din inimă și l‑a rugat să‑l primească discipol.

Cel mai valoros lucru din lume

猫頭

Maestrul zen Jianzhi Sengcan* a fost întrebat de unul dintre discipolii săi: ― Maestre, spune‑mi, te rog, care este cel mai valoros lucru din lume. Sengcan a răspuns de îndată: ― Cel mai valoros lucru din lume este capul unei pisici moarte. Discipolul, complet nedumerit, a replicat la rân­dul lui: ― Cum asta, maestre? De ce ar fi capul unei pisici moarte cel mai valoros lucru din lume? ― Pentru că nimeni nu poate pune vreun preţ pe el, a răspuns maestrul.

211

Cea mai bună bucată

盤山精底肉

Într‑o zi, călugărul zen Panshan Baoji* a plecat de la tem­ plul său cu bolul de orez pentru a cerși mâncare prin satul apropiat, un obicei răspândit printre cei din această ramură a budismului. Panshan a trecut pe lângă taraba unui măcelar și a văzut un client care voia să cumpere niște carne. Acesta i‑a spus măcelarului: ― Taie‑mi, te rog, cea mai bună bucată de carne. Măcelarul a lăsat cuţitul jos, s‑a uitat la client și i‑a răspuns: ― Stimate domn, fiecare bucată e cea mai bună! Auzind aceste cuvinte, Panshan a fost iluminat.  

212

Dacă spui...

ほう、そうか

Renumitul înţelept japonez Hakuin* trăia la templul Shōinji, unde preda copiilor scrisul și cititul. O fată din sat s‑a îndrăgostit de un tânăr dulgher și după o vreme a rămas însărcinată. Căsătoria fără binecuvântarea părinţilor era interzisă, iar un copil din flori era socotit o insultă la adresa societăţii. Din zori și până‑n seară, pe fată o chinuia gândul la ce avea să se‑ntâmple cu ea și nu știa cum să iasă din încurcătură. Nu a trecut mult și părinţii au băgat de seamă că fata lor rămăsese grea. Tatăl ei s‑a făcut foc și pară de supărare. Și‑a silit fiica să‑i spună numele bărbatului care o necinstise. De frică, fata a minţit, dând vina pe respectatul Hakuin. Fiind un om credincios, care ţinea să urmeze învăţăturile maes­ trului, tatăl a fost uluit de spusele fetei și s‑a dus glonţ la Hakuin să‑i ceară socoteală. ― Fata mea spune că dumneata ai lăsat‑o grea, așa că, atunci când o naște copilul, dumneata să ai grijă de el! a zis tatăl pe un ton răstit. 213

Hakuin a răspuns atât: ― Dacă spui...  Copilul a venit pe lume și tatăl fetei s‑a înfăţișat la Hakuin și i l‑a lăsat în grijă. Sărmanul Hakuin nu știa, firește, nimic despre cum se cresc pruncii, dar s‑a dus din poartă în poartă și a cerut lapte de la alte mame lăuze care alăptau. Între timp, vestea despre fapta lui Hakuin se răspândise în tot satul, și acum maestrul era ocolit de toţi oamenii. Faima vieţii lui nepătate a dispărut peste noapte și nimeni nu mai venea să‑i asculte sfaturile înţelepte. Dar lui Hakuin se pare că nu‑i păsa, ci, blând și iubitor, avea grijă de copil.   Peste un an, fata mincinoasă n‑a mai îndurat să ascundă adevărul. Într‑o zi, s‑a dus la părinţii ei și le‑a mărturisit că tatăl copilului era tânărul dulgher, și nicidecum înţeleptul maestru Hakuin. Din nou, tatăl fetei a fost uluit și, cuprins de rușine, s‑a dus la Hakuin să‑și ceară iertare. ― Cucernic învăţător, aș vrea să iau copilul înapoi. Fata noastră mi‑a mărturisit adevărul și acum știu că nu dumneata ești tatăl lui. Ne cerem cu toţii iertare și vrem să ne dai copilul, căci este al nostru și îl iubim, a spus tatăl fetei, rușinat. Hakuin a răspuns: ― Dacă spui...

214

v. poveşti şi fabule

Tigrul prostit de vulpe

狐假虎威

Un tigru înfometat se plimba prin pădure, în căutarea unei prăzi, când a dat peste o vulpe. Tigrul era gata să sară pe ea și să o mănânce. Însă vulpea, liniștită, nedând semne că s‑ar teme cumva, i‑a spus: ― Tigrule, din păcate pentru tine, nu poţi să mă mă­nânci. Se pare că nu știai, dar zeii m‑au ales, de la începuturile lumii, stăpâna animalelor. Dacă ţi‑ar trece prin cap să mă mănânci, te‑ai opune legilor naturii și te‑ar paște furia nemiloasă a zeilor. Ca să te convingi, n‑ai decât să mă însoţești într‑o plimbare prin pădure. Vei vedea cum toate lighioanele vor da bir cu fugiţii de cum mă zăresc. Descumpănit, tigrul a acceptat propunerea vulpii și a pornit la drum prin pădure, vulpea mergând agale în faţa lui. De îndată ce îi zărea, orice animal o zbughea mân­când pământul. După o vreme, tigrul a început să se întrebe dacă nu cumva ceea ce spusese vulpea era de fapt adevărat. Era limpede că nu minţise, din moment 217

ce nici un animal nu îndrăznea să dea ochii cu ea. Așa că tigrul s‑a răzgândit, nedorind să abată furia zeilor asupra lui. Și a zbughit‑o și el printre tufișuri, lăsând vulpea neatinsă.

Cocorul serii

夕鶴

Demult, trăia într‑un sat de munte din Japonia un tânăr ţăran pe nume Yohyō. Era un om cinstit și harnic, dar, cu toate că trudea pe câmp din zori și până la căderea serii, abia de își ducea traiul de pe o zi pe alta. Întorcân­du‑se odată de pe ogor, Yohyō a privit cerul și a văzut un cocor frumos, alb, strălucitor, care de‑abia reușea să mai zboa­re. După o vreme, cocorul s‑a lăsat la doar doi pași de Yohyō, cu o aripă atârnându‑i neputincioasă spre pământ. Băr­ batul a văzut că aripa era străpunsă de o săgeată. ― Sărman cocor, nu e de mirare că nu mai puteai zbura... a spus Yohyō. Apoi cu mare grijă i‑a scos săgeata din aripă și i‑a spălat rana. Cocorul își mișca acum cu ușurinţă aripa și parcă dădea semne de mare bucurie. Mângâindu‑l, Yohyō i‑a spus: ― Gata! Greul a trecut, acum poţi zbura din nou... Dar ai grijă să nu te mai apropii de locurile în care sunt vânători! 219

Ca și cum și‑ar fi luat rămas‑bun și ar fi dorit să‑și arate recunoștinţa, cocorul a zburat de trei ori deasupra capului lui Yohyō și, după ce a scos un sunet înalt, a dispărut în depărtare. „Azi a fost o zi plină! Am făcut o faptă bună și am și muncit cu spor! Și inima, și sapa îmi sunt ușoare“, și‑a spus fermierul și a plecat agale spre coliba lui. A doua zi, ca de obicei, Yohyō s‑a dus la câmp și a muncit până ce stelele au început să strălucească pe cerul înalt. Obosit, a plecat de pe câmp cu gândul doar la odihna binemeritată de care urma să aibă parte. Ajuns însă în faţa casei, a văzut în poartă o femeie foarte frumoasă, care părea să‑l aștepte. Ghicindu‑i parcă osteneala, ea l‑a întâmpinat cu vorbe de laudă pentru că se spetise muncind. Pe faţa lui Yohyō plutea o profundă uimire, convins fiind că frumoasa femeie greșise casa. Dar, cu un zâmbet cald, ea i‑a spus: ― Știu că aici locuiești, aș dori să fiu soţia ta. Mă numesc Tsū. Yohyō, și mai tulburat, a răspuns: ― Stimată domnișoară, glumiţi oare pe seama mea? Eu sunt un amărât de ţăran. Nimeni nu s‑ar căsători cu mine, și, chiar dacă ar face‑o, n‑aș fi în stare să pun pe masă nici măcar orez pentru două persoane. ― Nu trebuie să‑ţi faci griji pentru mâncare, a răspuns femeia și de îndată a scos un mic sac plin vârf cu orez. S‑a pus să cureţe orezul, apoi a pregătit o cină delicioasă. Yohyō era de‑a dreptul încântat și nu i‑a luat mult 220

timp până să accepte propunerea misterioasei Tsū, deși nu putea înţelege de unde dăduse atâta noroc peste el. Așa au trăit o vreme cei doi în coliba ţăranului, și mâncarea nu le lipsea niciodată: micul sac fermecat era mereu plin! După o vreme, Tsū și‑a rugat soţul să‑i construiască o cameră cu un mic război de ţesut. Acesta a acceptat pe dată să‑i facă pe plac, căci îi era tare dragă soţia lui. Când micul atelier de ţesut a fost gata, Tsū s-a bucurat foarte mult și i‑a spus lui Yohyō: ― Ah, ce bine! Pot să ţes ceva frumos! Șapte zile la rând voi sta acum să lucrez, timp în care te rog să nu intri sau să nu te uiţi pe gaura cheii. Dacă mă iubești, vei face ce te rog! Tsū s‑a încuiat în atelier și timp de șapte zile în toată casa a răsunat doar ţăcănitul războiului de ţesut. Yohyō și‑a ţinut promisiunea și nu și‑a deranjat nici o clipă soţia, stând mereu departe de încăperea în care lucra Tsū. La capătul celor șapte zile, Tsū a ieșit din atelier cu un sul de ţesătură în mână, de‑o frumuseţe cum Yohyō nu mai văzuse vreodată. Mai ușoară ca mătasea, mai trainică decât cânepa, o ţesătură fără seamăn pe lume. ― Ia sulul ăsta și mâine du‑te la oraș. Dacă îl vinzi la târg, cu siguranţă vei obţine o grămadă de bani pe el, a spus Tsū. A doua zi omul a făcut ce‑i spusese soţia și, cât ai clipi, a reușit să vândă minunata ţesătură la un preţ cum nici nu visase. Cei doi au trăit îndestulat o bună bucată de 221

vreme. Apoi Tsū, cerând din nou să fie lăsată în liniște timp de șapte zile, s‑a pus iar pe ţesut. După ce a terminat, Tsū i‑a spus soţului ei: ― Cred că după ce vei vinde și acest al doilea sul nu vom mai avea nevoie de bani vreodată. Du‑te, dar, la târg cu el, și cu asta mă las de ţesut. Așa cum făcuse și prima oară, Yohyō s‑a dus la târgul din oraș. De îndată s‑a răspândit vestea că ţăranul amărât din satul de munte are din nou de vânzare un sul din materialul nemaivăzut. La târg, s‑a întâlnit cu doi foști amici, pe nume Unzu și Sōdo, niște pierde‑vară și oameni de doi bani. În timp ce Yohyō aștepta un cumpărător, cei doi s‑au tot învârtit pe lângă el și, după ce s‑a încheiat vânzarea și Yohyō a căpătat o grămadă de bani, au mers toţi trei la o cârciumă, unde au mâncat și au băut pe săturate. Unzu și Sōdo nu înţelegeau de unde putea să aibă fostul lor prieten acea ţesătură nemaipomenită care îi aducea atâţia bani, așa că au început să‑l tragă de limbă. Cum Yohyō era naiv, le‑a povestit de‑a fir a păr cum soţia lui ţese cu mare trudă, timp de șapte zile, minunea de material. Apoi a adăugat că de fapt ea nu mai vrea să ţeasă, socotind că de‑acum viaţa le e armonioasă și împlinită și că banii le vor prisosi. De îndată ce și‑a terminat Yohyō povestea, cei doi, care numai prieteni nu‑i erau, s‑au apucat să‑l convingă că, dacă soţia lui ar ţese alte și alte suluri din minunatul material, atunci s‑ar putea muta amândoi la oraș, unde 222

sigur ar avea parte de o viaţă de lux, de mii de ori mai bună decât cea din cătunul lor de munte. Cuvintele lui Unzu și Sōdo i‑au rămas în minte lui Yohyō. Orbit de lăcomie, el și‑a împins soţia să facă un nou sul din preţioasa ţesătură. Tristă că dragostea ei nu‑i mai ajungea lui Yohyō, Tsū s‑a încuiat ca de obicei îl atelier și a mai făcut un sul din miraculoasa ţesătură. Din nou soţul ei a vândut materialul pentru o căruţă de bani. Dar lăcomia îl înrobise de‑acum deplin și lui Yohyō i se părea mereu că banii tot nu le ajung. Așadar nu a trecut mult timp și iarăși i‑a cerut lui Tsū un nou sul. Oftând, Tsū s‑a retras în atelier, și în casă iar nu s‑a mai auzit decât ţăcănitul războiului de ţesut. Ca și cum lăcomia nu‑i era de‑ajuns, Yohyō a început să se întrebe de unde are totuși soţia lui firele din care ţese acel material minunat. Călcându‑și promisiunea făcută odinioară, într‑una din serile în care Tsū trudea în atelier, Yohyō s‑a apropiat tiptil de ușă și s‑a uitat pe gaura cheii. A rămas înmărmurit: la războiul de ţesut nu se afla soţia lui, ci un cocor! Gingașa pasăre își smulgea cu durere, una câte una, splendidele pene albe și din ele făcea nemaipomenita ţesătură. Cocorul a simţit că fusese văzut și a ieșit din cameră. Clătinându‑se de istoveală, s‑a preschimbat în femeia care‑i era soţie. Dându‑i ţesătura, Tsū i‑a spus lui Yohyō: ― Eu sunt cocorul pe care l‑ai salvat cu ani în urmă. Am vrut să‑ţi răsplătesc bunătatea și m‑am făcut feme­ie, oferindu‑mă să‑ţi fiu soţie. Acum, că ţi‑ai călcat 223

promisiunea și ai văzut cine sunt cu adevărat, nu mai pot rămâne cu tine. Spunând aceste vorbe, Tsū s‑a transformat în cocor și și‑a luat zborul pe cerul luminat de lună. Strângând ţesătura la piept, Yohyō a privit cum silueta păsării se topește în depărtare și a fost cuprins de deznădejde, dându‑și seama că toţi banii din lume nu‑i vor putea aduce fericirea de care avusese parte alături de soţia lui.

Fata fără mâini

手無し娘

Cu mult, mult timp în urmă, în provincia Mino trăia o familie înstărită care avea un fiu tocmai bun de însurătoare. Numai că prin preajmă nu exista nici o fată pe placul lui. Așa că băiatul s‑a decis să plece într‑o călăto­ rie pentru a‑și găsi aleasa inimii. Într‑o bună zi, aflat în drumeţie, a auzit niște oameni vorbind despre două surori foarte frumoase din familia Kōnoike, care locuiau în Osaka. Încurajat de ce auzise, tânărul și‑a pus veșminte dichisite și, cu aura lui de om de mare vază, a pornit de îndată către casa celor două surori. Odată ajuns, nu i‑a venit să creadă cât erau de frumoase. Dar, deși ambele îl încântau nespus, după o vreme tânărul și‑a dat seama că cea mare era cu adevărat pe placul lui. Convins că făcuse alegerea bună, tânărul a revenit acasă și a trimis degrabă un slujitor la Osaka să ceară mâna fiicei mai mari. Tânărul nu știa însă că cele două fete nu erau surori de sânge. Cea care îi cucerise inima fusese de fapt înfiată, pe când mezina era născută în familie. Și dacă ar fi 225

știut, pentru tânărul cel bogat lucrul acesta n‑ar fi avut, desigur, nici o importanţă. În schimb, mama celor două surori ţinea morţiș ca el să se răzgândească și să o aleagă pe mezină. Așa se face că a urzit un plan perfid. A chemat‑o pe fiica mai mare și i‑a spus: ― În curând vei deveni mireasă în provincia Mino, într‑o familie de mare vază, și vei părăsi această casă. Nu ţi‑ar plăcea să facem o mică petrecere ca să‑ţi iei rămas‑bun de la prietenele tale? Fiica cea mare a fost tare încântată de idee. Zis și făcut. Mama a pregătit o petrecere de despărţire. Apoi s‑a dus degrabă la soţul ei și i‑a spus: ― Dragul meu, nu putem să o trimitem pe fiica noastră ca mireasă la familia înstărită din Mino, nu se poate! Mirat, tatăl a întrebat: ― Dar cu ce ţi‑a greșit? Mama fetelor i‑a răspuns îndurerată: ― Am organizat din tot sufletul o petrecere de despărţire cu prietenele fiicei noastre, viitoare mireasă, dar iată că ea s‑a despuiat în toiul petrecerii și a dansat goală! Uimit, tatăl a răspuns de îndată: ― Ai dreptate, ne‑am face de râs dacă am trimite‑o ca mireasă la băiatul acela înstărit și la familia lui! Vicleana nevastă a continuat: ― Atunci nu prea avem încotro. Ia‑o la munte pe fată, spune‑i că mergeţi să vă uitaţi la flori, și omoar‑o! Zis și făcut. Tatăl a plecat pe munte cu fiica adoptivă, chipurile să se bucure de culorile florilor ce împânzeau muntele în acel anotimp. Nu a trecut mult și fata a 226

zărit o floare cu totul deosebită. Nu mai văzuse niciodată o astfel de floare și și‑a întrebat tatăl, fără să‑i bănuiască nici o clipă gândurile ascunse: ― Ce floare minunată! Cum s‑o chema? Tatăl i‑a răspuns sec: ― Este floarea ta de despărţire! Și, cu aceste cuvinte, i‑a tăiat mâinile și a îmbrâncit‑o într‑o prăpastie. De cum a ajuns tatăl acasă și i‑a dat vestea soţiei, aceasta numaidecât i‑a și trimis o scrisoare tânărului din Mino, înștiinţându‑l cu mare tristeţe că fiica lor cea mare murise din pricina unei boli. „Desigur, am fi onoraţi să o iei de soţie pe fiica noastră mezină“, a adăugat mama perfidă. Răspunsul tânărului a sosit fără întârziere: „Mezina dumneavoastră nu mă încântă!“ Fiica cea mare căzuse într‑un râu adânc, și așa se face că scăpase teafără, deși nu mai avea mâini. Cu chiu, cu vai s‑a târât la mal, amărâtă nevoie mare. „Urma să fiu mireasa fericită a unui soţ minunat. Oare ce am făcut ca să merit una ca asta?“ își spunea sărmana fată în timp ce privea cu deznădejde în jur. „Măcar de‑aș găsi un adă­ post, oricât de sărăcăcios“, și‑a spus și a pornit la drum. După o vreme, a ajuns în faţa unei case impunătoare, cu o poartă mare. La poartă erau niște copaci de kaki, plini de fructe coapte, și, cu greu, fata s‑a înfruptat din ele. Slu­ jitorii casei au văzut‑o și au adus‑o în faţa stăpânului, un om nobil. Întrebând‑o ce e cu ea, fata i‑a povestit de‑a fir a păr păţania ei. 227

― Ai fost aleasă pe bună dreptate ca mireasă, și faptul că nu mai ai mâini nu mă împiedică să‑ţi spun că aș fi onorat să‑mi fii soţie, a spus stăpânul. Fata a acceptat, și noul ei soţ a tratat‑o cu mare grijă și afecţiune. După câtăva vreme, nobilul a plecat într‑o călătorie de afaceri în vestul ţării, timp în care fata fără mâini a născut o drăgălășenie de copil. Cuprinsă de bucurie, i‑a dat soţului ei vestea minunată într‑o scrisoare, întrebându‑l ce nume să‑i pună pruncului, și a trimis degrabă un mesager să i‑o înmâneze. Mesagerul era mare iubitor de saké, așa că pe drum a poposit la o cârciumă din satul fetei. Întâmplarea face că această cârciumă nenorocită era ţinută de maștera cea vicleană cu mare trudă, fiindcă după dispariţia fetei celei mari norocul părăsise familia Kōnoike. Profitând că mesagerul era ameţit, mama vitregă l‑a căutat prin buzunare și a găsit scrisoarea de bun augur: „Dragul meu soţ, de curând ni s‑a născut un băieţel ca o perlă de drăgălaș, ce nume să‑i dăm?“ De cum a citit acele cuvinte, mama vitregă a clo­cotit de ură și de îndată a scris o altă scrisoare, chipurile din partea părinţilor distinsului tată: „Fiule, află că soţia ta a dat naștere unui băiat nemaipomenit de urât, să o alungăm?“ Soţul fetei fără mâini a primit scrisoarea, a citit‑o amărât, dar a dat un răspuns cumpănit: „Urât sau nu, este copilul meu, nu faceţi nimic până nu mă‑ntorc acasă!“ Purtând acest răspuns, tânărul mesager s‑a oprit din nou pe drumul de întoarcere la cârciuma mașterei. Ca și mai înainte, a băut până n‑a mai știut de el și a adormit 228

cu capul pe masă. Atât a așteptat femeia cea vicleană! L‑a căutat de îndată prin buzunare, a găsit răspunsul stăpânului și s‑a pus să scrie altă scrisoare: „Ce mare dezamăgire mi‑a adus fata pe care am tratat‑o atât de mărinimos! Să‑mi facă un băiat atât de urât! Rogu‑vă, alungaţi‑o neîntârziat!“ Primind scrisoarea, părinţii lui au fost tare miraţi și îndureraţi, căci își iubeau nora, dar s‑au gândit să nu iasă din voia fiului lor. Așadar i‑au dat fetei fără mâini niște bani, i‑au pus copilul în cârcă și au dat‑o afară din casă. Sărmana fată a plecat neștiind încotro s‑o apuce. A tot mers, a tot mers, până ce a ajuns într‑o pădure deasă, unde nu era nici ţipenie de om. A mai mers o vreme, până când a însetat. Deodată, i s‑a părut că aude susurul unui râu în apropiere. S‑a luat după susur și, în cele din urmă, a ajuns la malul unui râu de munte, cu apa ca cristalul. S‑a aplecat să bea din râu, însă copilul din cârcă i‑a căzut în apă. Fata era îngrozită, căci, fără mâini, nu‑și putea salva băieţelul. A sărit în râu după el, s‑a zbătut să‑l prindă și iată că, dintr‑odată, ce să vezi?, i‑au crescut la loc mâinile. Înnebunită de bucurie, și‑a salvat pe dată copilul și s‑a întors la mal. A privit în jur, dar nu era nimeni. S‑a mai uitat, încercând să înţeleagă de unde venise minunea, când i‑au căzut ochii pe o statuie a Sfântului Jizō*. Statuia era veche, acoperită de mușchi, și de‑abia se mai vedea. Uitându‑se mai îndeaproape, și‑a dat seama că statuia nu avea mâini. „Am înţeles! În generozitatea lui, Jizō mi‑a dat mâinile sale. Cu banii pe care îi am, am să construiesc aici o căsuţă, ca să am 229

grijă de statuie cât oi trăi“, a gândit fata. După o vreme, pe lângă casă, fata a făcut și o mică ceainărie. Soţul ei s‑a întors din călătoria de afaceri și, ajuns acasă, nici urmă de soţie și de copil. Întrebaţi ce se întâmplase, părinţii i‑au spus că nu făcuseră decât să‑i urmeze instrucţiunile. Descosându‑l apoi pe mesager, nobilul a pus cap la cap tot lanţul de mârșăvii făcute de mama vitregă a soţiei sale. Îngrijorat de soarta iubitei sale, în loc să caute răzbunare, a plecat de îndată în cău­ tarea ei. A tot umblat, întrebând în stânga și în dreapta de o fată fără mâini, dar nimeni nu o văzuse. Timpul a trecut, dar el nu s‑a dat bătut. Într‑o bună zi, a ajuns la râul pe lângă care locuia soţia lui și, ostenit, s‑a oprit la ceainărie să‑și mai tragă sufletul. În timp ce sorbea ceai dintr‑o cană, a văzut un băieţel alergând. Băie­ ţelul s‑a apropiat și i‑a spus: „Tata! Tata!“ Mama copilului a venit degrabă și i‑a cerut să nu‑l supere pe drumeţ, că nu e tatăl lui. Uitându‑se mai atent la femeie, nobilului i s‑a părut că semăna leit cu soţia lui, numai că avea mâini, deci, și‑a spus el în sinea lui, nu putea fi ea. Și totuși nu s‑a putut liniști până nu a întrebat‑o dacă nu cumva văzuse o fată fără mâini. Atunci femeia și‑a dat dintr‑odată seama cine era drumeţul, i‑a povestit totul cu lacrimi în ochi și s‑au îmbrăţișat. Cei trei s‑au întors la casa lor, unde au trăit fericiţi mulţi ani.

230

Visul cumpărat

夢買長者

În seara din ajunul Anului Nou, un ţăran bătrân a avut un vis aparte. În acel vis se făcea că bătrânul se afla pe o corabie plină ochi cu toate comorile imaginabile și că toate erau ale lui și ale nevestei lui. Cu atâtea comori, cei doi nu mai trebuiau să trudească zi de zi pe ogor, ci puteau trăi în tihnă, uitând de toate grijile de până atunci. A doua zi, bătrânul i‑a povestit încântat soţiei lui despre acel vis, așteptându‑se la niște vorbe pe măsură. Când colo, bătrâna l‑a repezit spunându‑i: ― Ce prostie de vis mai este și ăsta? Bătrânul s‑a supărat și, între cei doi, s‑a iscat o ceartă cât toate zilele. Auzindu‑le ţipetele, un vecin a venit de­ grabă să afle despre ce este vorba. Cum a auzit de vis, vecinul i‑a zis bătrânului: ― E păcat ca acest vis să fie motiv de gâlceavă în casa voastră. Dacă nu ai nimic împotrivă, vinde‑mi‑l mie! Apoi a scos niște bani, nu cine știe ce, și i‑a oferit bă­ trânului. Acesta a fost de acord să‑și vândă visul, mulţumit că primise câteva parale. 231

Vecinul a plecat fericit acasă. Chiar în seara aceea, pe malul râului din apropiere a acostat o corabie, din care a coborât un grup de oameni misterioși. Au bătut la poarta vecinului și au cerut de‑ale gurii. Vecinul a fost o gazdă fără cusur, oferindu‑le drumeţilor felurite bunătăţi și saké de cea mai bună calitate. În timpul cinei, vecinul a încercat să afle câte ceva despre oaspeţii săi stranii, dar aceștia nu vorbeau mai nimic, ci doar mâncau liniștiţi. După o vreme, au dispărut fără urmă, de parcă nici n‑ar fi fost. Tulburat, omul a început să‑i caute, până când a ajuns la malul râului. Și iată că acolo era doar o corabie plină ochi cu comori, și nici ţipenie de om.

Un plan nemaipomenit

狐狸的天才計謀

Într‑o zi, o vulpe s‑a întâlnit în pădure cu o nevăstuică. Vulpea i s‑a adresat plină de respect: ― Spune‑mi, surioară, ce‑ţi place să mănânci mai mult, pui la grătar, sau raţă la grătar? Nevăstuica a stat o clipă pe gânduri și a răspuns: ― Deși mâncarea mea preferată este puiul la grătar, acum, că m‑ai întrebat, nu mi‑ar strica să încerc și raţă la grătar! Numai că, vezi tu, raţele sunt greu de prins! Vulpea a zâmbit și a răspuns pe un ton suav: ― Am un plan nemaipomenit, surioară. Dacă vrei să facem treaba împreună, îţi promit că vei mânca raţă la grătar după pofta inimii! ― Baţi câmpii! Crezi că‑i așa ușor să poţi mânca raţă la grătar? Pesemne că‑ţi baţi joc de mine, a răspuns nevăstuica, dând să plece. Vulpea i‑a pus o labă în piept și i‑a șoptit la ureche: ― Vorbesc cât se poate de serios! Dacă te‑nhami la treabă cu mine, îţi jur că zilnic vei mânca raţă la grătar! 233

Nevăstuica i‑a cerut vulpii să‑i spună care e măreţul plan. ― Nu cred că ești la curent cu asta, a spus vulpea, dar s‑a iscat un mare război între familiile de raţe și familiile de găini. Păsările astea se urăsc și, deocamdată, raţele sunt în avantaj. De fapt, nu mai e mult și ograda găinilor va cădea în faţa forţei covârșitoare a raţelor. Aici ar fi momentul să intervii tu. Nevăstuica s‑a uitat nedumerită la vulpe. ― Stai, că nu înţeleg. Îmi ceri cumva să apăr găinile și să omor raţele? a întrebat ea. Vulpea a zâmbit din nou și a răspuns: ― Surioară, una e să aperi găinile, și alta e să aperi găinile omorând toate raţele. Nu‑ţi cer să ataci raţele. De altfel, după cum bine îţi poţi da seama, toate animalele s‑ar întoarce împotriva ta dacă ar afla că ai dus la pierzanie o întreagă specie de păsări. Ţi‑am promis că vei mânca raţă la grătar mai încolo, nu acum și nu omorându‑le pe toate. Tot ce vreau este să aperi găinile și să faci în așa fel încât acestea să se poată regrupa și să contraatace raţele cu vădit avantaj. ― Nu văd ce legătură are ce‑mi ceri cu promisiunea că voi mânca raţă la grătar pe săturate! a răspuns nevăstuica, pierzându‑și răbdarea. Vulpea a continuat: ― Of, greu mai înţelegi! Găinile se tem de tine, dar, când vor vedea că le aperi împotriva raţelor, vor căpăta încredere și îţi vor fi recunoscătoare. Eu, la rândul meu, voi sări în apărarea raţelor, când o să le atace găinile, 234

apoi noi două vom mijloci un fel de pace între cele două clanuri. ― Tot nu văd nici o legătură între planul tău și cum aș putea eu să mănânc raţă la grătar! a răspuns nevăstuica, tot mai plictisită și dând iar să plece. Vulpea, deși obosise tot explicându‑i planul, a răspuns răbdătoare: ― S‑ar părea că nu înţelegi unde vreau să ajung. Ia gândește‑te! După ce facem ce ţi‑am propus, tu vei fi aliatul oficial al găinilor, iar eu, al raţelor. Dar noi între noi știm că suntem de aceeași parte, în timp ce găinile și raţele vor fi încă la cuţite. Ca prietenă a lor, raţele mă vor lăsa să stau printre ele, așa că voi putea să‑ţi dau pe ascuns câte o raţă pe zi, pe care s‑o mănânci seara la grătar. Găinile vor vedea că mănânci raţe, nu găini, și, la cât de mult le urăsc ele pe raţe, vor fi nespus de fericite. La fel, tu, ca apărătoare a găinilor, le câștigi încrederea și o să‑mi dai câte o găină zilnic, fără să bage nimeni de seamă. Raţele mă vor vedea mâncând găini și o să fie foarte bucuroase să‑și stingă astfel, zi de zi, setea de răz­ bunare. Așadar nu numai că amândouă vom putea mânca pe săturate carne de pasăre, fără să mai fim nevoite să vânăm, dar atât găinile, cât și raţele ne vor privi mereu cu admiraţie și recunoștinţă, socotindu‑ne protectoarele lor. Acum înţelegi? Nevăstuica a rămas impresionată de planul vulpii și a spus: ― Cu un aliat ca tine, nu‑mi mai fac griji că n‑o să apuc să mănânc vreodată raţă la grătar! 235

Tigrul nerecunoscător

恩知らず虎

Într‑o zi, un tigru a căzut într‑o groapă foarte adâncă, din care nu putea ieși oricât ar fi încercat. După câtva timp, un drumeţ a trecut pe lângă groapă și tigrul l‑a implorat să‑l ajute, promiţându‑i până și o recompensă. Drume­ ţul a rupt o cracă lungă de copac, a aruncat‑o în groapă și tigrul s‑a căţărat pe ea până la gura gropii, reușind să iasă cu ușurinţă. De cum s‑a văzut scăpat, tigrul s‑a su­ me­ţit și i‑a spus drumeţului: ― După ce‑am stat în groapă, sunt lihnit și am să te mănânc! Bietul om s‑a făcut alb la faţă, dar a avut putere să‑i răspundă: ― Ești cât se poate de nerecunoscător. Nu numai că mi‑ai promis o recompensă, pe care văd că nu mi‑o dai, dar pe deasupra mai vrei și să mă mănânci! Nu se cuvine așa ceva. Nu vezi ce urât te porţi? Numai că tigrul nu dădea semne că i‑ar păsa în vreun fel de pledoaria sărmanului drumeţ. Îngrozit, drumeţul a cerut ajutorul unei broaşte care locuia sub o piatră din 236

apropiere. El i‑a explicat broaștei nedreptatea de care avea parte după ce făcuse ce făcuse, în vreme ce tigrul îi spunea acesteia că moare de foame și că nu are de ales. Broasca i‑a ascultat liniștită pe amândoi și le‑a spus: ― Nu pot să zic cine are dreptate. Trebuie să văd exact ce s‑a petrecut. Unde e groapa? Dornici de a li se da fiecăruia dreptate, tigrul și drumeţul au dus degrabă broasca la groapă și i‑au arătat‑o. Broasca a zis: ― Bine, ca să înţeleg în detaliu povestea voastră, acum vreau să văd care era poziţia fiecăruia dintre voi, unde stătea fiecare? Tigrul a sărit în groapă, după care i‑a spus broaștei: ― Uite, aici eram eu, pe fundul gropii. După cum vezi, este foarte adâncă. Drumeţul a scos craca din groapă și i‑a zis broaștei: ― Eu eram aici, pe marginea gropii, iar craca era afară. Am aruncat‑o în groapă ca să‑l ajut pe tigru. Broasca s‑a uitat la drumeţ cu un zâmbet și i‑a spus: ― Acum poţi să pleci, drumeţule, și data viitoare să nu mai dai o mână de ajutor unei creaturi nerecunoscătoare. Apoi, aruncând o privire în groapă, broasca i‑a spus tigrului: ― Fiară nerecunoscătoare ce ești! N-ai decât să stai în groapa asta mult și bine! Tigrul răgea de supărare, dar nu mai putea să iasă din groapă. Broasca s‑a întors agale la casa ei, fără să ia în seamă jelania tigrului. 237

De ce se dușmănesc câinii și pisicile

犬猫之愛

În vremuri îndepărtate trăiau în cruntă sărăcie un bătrân pescar și nevasta lui. Locuiau într‑o colibă prăpădită la malul mării. Zi de zi bătrânul pescar ieșea pe mare și prindea pește, pe care apoi soţia îl vindea la piaţă pe câţiva gologani. Într‑o bună zi, pescarul a ieșit pe mare ca de obicei și a tot aruncat năvodul în speranţa unei prăzi bune, dar după ore și ore de trudă nu prinsese nici măcar un singur pește. Amărât și resemnat, s‑a gân­dit să mai încerce o ultimă oară, apoi să se întoarcă la coliba lui. Și iată că, de data asta, în năvod s‑a prins un pește greu. Bătrânul a tras năvodul din apă și a văzut cum peștele se zbătea neputincios. I s‑a părut chiar că peștele plânge și că ochii lui îl implorau să‑i dea drumul înapoi în mare. „Aceasta trebuie să fie o creatură sacră“, și‑a spus pescarul și, fără să mai stea pe gânduri, a dat drumul pește­ lui în mare. Ciudat lucru, peștele a mai scos capul din apă de câteva ori, parcă uitându‑se la pescar cu recunoștinţă, apoi s‑a scufundat și nu a mai fost văzut. 238

A doua zi, pescarul s‑a dus să pescuiască în același loc. Nu a trecut mult și în faţa lui a apărut un băiat cu o pălărie de paie pe cap. Împreunându‑și mâinile într‑un salut respectuos, băiatul i‑a spus pescarului: ― Vin din partea Regelui Dragon al mării. Măria Sa m‑a trimis să‑ţi transmit mulţumirile lui pentru că ieri ai cruţat viaţa tânărului prinţ. Ar vrea să te invite la palatul Maiestăţii Sale. Te rog să mă urmezi. După aceste cuvinte, băiatul s‑a întors cu faţa către mare, a murmurat o incantaţie și apele s‑au deschis, lă­ sând loc unui drum larg. Cei doi au pornit pe acest drum și, după o vreme, au ajuns la un palat de o strălucire nemaivăzută. În faţa porţilor erau o sumedenie de slujitori îmbrăcaţi în minunate veșminte. Urmându‑l pe băiat pas cu pas, pescarul a intrat în curtea palatului, de‑a lungul unui drum plin de clădiri una mai frumoasă ca alta, până când a ajuns în faţa uneia mai măreţe decât tot ce văzuse bătrânul pescar până atunci. Acolo a fost întâmpinat de un bărbat de rang înalt, îmbrăcat în haine strălucitoare și purtând pe cap o coroană de aur. Pescarul a înţeles pe dată că se afla în faţa Regelui Dra­ gon. Regele l‑a primit curtenitor și, din acel moment, pes­carul a devenit oaspete de onoare la palat. Zi de zi era răsfăţat cu cele mai delicioase bucate, urechile îi erau mângâiate de muzica fină care răsuna discret în tot palatul și ochii i se desfătau privind la dansul graţios al femeilor din palat. Multe zile a petrecut astfel bătrânul pescar, departe de grijile și poverile din lumea oamenilor. 239

După un timp, pescarul a început să se gândească cu dor la soţia lui, rămasă singură în coliba lor prăpădită și frământată de absenţa bărbatului ei. Așadar s‑a dus la Regele Dragon și l‑a rugat să‑l lase să plece acasă. Re­ gele nici nu voia să audă, dar, în cele din urmă, la insistenţele pescarului, a cedat. În dimineaţa în care pescarul urma să se întoarcă la casa lui, tânărul prinţ, peștele pe care îl cruţase odinioară, i‑a spus: ― Tatăl meu îţi va oferi un cadou deosebit înainte să pleci. Ar fi cel mai bine pentru tine să‑i ceri cupa de măsurat din fier care se află în cufărul acoperit cu nestemate de lângă tron. Este cea mai de preţ comoară din toată lumea aceasta. Orice i‑ai cere acelei cupe ea îţi va da. Regele Dragon l‑a chemat pe pescar și l‑a întrebat ce dar ar vrea să primească la despărţire. Pescarul nu a ce­ rut nimic altceva decât cupa de fier. Uimit, regele i‑a spus: ― Cere‑mi orice numai nu această cupă și vei primi ce dorești. Atunci prinţul, care stătea respectuos lângă tronul tatălui său, i‑a zis regelui: ― Tată, omul acesta mi‑a salvat viaţa. Ce are mai mare valoare în ochii tăi, viaţa fiului tău, sau cupa aceea? Te rog, dă‑i ce a cerut. Încredinţat de cuvintele fiului său, Regele Dragon i‑a oferit cupa bătrânului pescar și i‑a urat drum bun și multă fericire. Pescarul s‑a întors la coliba lui, ţinând cu mare grijă cupa de fier. Văzându‑l, nevasta lui a prins a juca de bu­ 240

curie. Pescarul i‑a povestit pe îndelete toată păţania și de îndată cei doi s‑au gândit să încerce puterea cupei de fier. I‑au cerut o casă frumoasă. Cât ai clipi, coliba lor amărâtă a dispărut și s‑au trezit într‑o casă minunată, cu un acoperiș solid în locul trestiilor care le acoperiseră până atunci coliba. Apoi i‑au cerut cupei mâncare și, de atunci, din ea a curs necontenit orez. Nu a trecut mult timp și cei doi au devenit oameni înstăriţi. Într‑o zi, când pescarul era plecat de acasă, o vecină, femeie vicleană și haină, care ţinea o prăvălie de nimicuri decorative, a bătut la poarta casei și i‑a oferit soţiei lui să aleagă și să cumpere una dintre nenumăratele bijuterii cu care o ademenea. Vecina cea vicleană i‑a spus: ― Nu am nevoie de bani, dar mă poţi plăti cu orez. De fapt, am auzit că ai avea o cupă plină tot timpul cu orez. După cum bine știi, nu există lucruri ascunse pe lumea asta. Cum zice proverbul: „Șobolanii ascultă ce spui noaptea, păsările ascultă ce vorbești ziua“. Ce noroc pe tine să ai o cupă vrăjită! Amăgită, nevasta pescarului s‑a tot uitat la bijuterii, a ales una și apoi a mers la locul unde ţinea ascunsă cupa de fier și a adus cât orez ceruse vecina. În noaptea aceea, un hoţ a pătruns în casa pescarului și, pe când cei doi soţi dormeau adânc, iată că nepreţuita lor cupă de fier a dispărut fără urmă. Cei doi au bănuit‑o pe vi­ cleana vecină, dar nu aveau nici o dovadă că ea ar fi fost făptașa. Bătrânul pescar era tare trist de pierderea cupei și și‑a tot certat soţia pentru prostia ei. Din acea zi, 241

bunăstarea lor s‑a risipit treptat, până când iar au ajuns foarte săraci. Atât de săraci erau, încât nu‑și mai puteau hrăni nici câinele și pisica. Pisica și câinele erau și ei tare tulburaţi de suferinţa stăpânilor, așa că și‑au pus în minte să găsească și să aducă acasă cupa de fier. Animalele au început s‑o urmărească pe vecina cea vicleană zi de zi și au observat că aceasta traversa un râu din apropiere, apoi dispărea la un vestit hoţ, rudă cu ea, într‑o casă mare din munţi. De fiecare dată femeia se întorcea din inima muntelui cu saci plini de orez. Într‑o seară, cele două animale s‑au furișat în curtea casei din munţi și au văzut cum hoţul intra într‑o magazie de piatră, târa afară saci de orez, apoi încuia cu grijă ușa magaziei, uitându‑se în dreapta și în stânga și fiind atent la cel mai mic zgomot. Pisica și câinele și‑au dat seama că undeva, în magazie, se afla pitită cupa pescarului. Pisica a luat iniţiativa, l‑a pus pe câine să stea de pază, a prins un șobolan pe lângă magazie și i‑a poruncit să‑l aducă de îndată pe regele șobolanilor din ţinut. Speriat, șobolanul a făcut întocmai. Pisica i‑a zis regelui șobolanilor: ― Știi cumva dacă în magazia aceea este o cupă de fier mereu plină cu orez? Regele șobolanilor a răspuns degrabă: ― Da, într‑adevăr, se află acolo o astfel de cupă, dar, din ce știm noi, șobolanii, este încuiată într‑un cufăr de piatră masivă. 242

La care pisica, pe un ton aspru, a spus: ― Bine. Uite ce vreau de la tine: te duci în magazie și – nu mă interesează cum – îmi aduci cupa până mâine‑dimineaţă. Dacă nu, te sfârtec! Speriat la culme, regele șobolanilor și‑a chemat miile de slujitori și i‑a pus la treabă. I‑a împărţit în două armate, fiecare condusă de către un general. Primul general se numea Dinţi‑de‑Câine, al doilea se numea Dinţi‑de‑Fierăstrău. Șobolanii au pătruns lesne în magazie, căci oricum aveau tuneluri săpate peste tot în curtea casei din munţi, însă nu le‑a fost deloc ușor să spargă cufărul de piatră. Și‑au ascuţit dinţii cât mai bine și s‑au pus să roadă cufărul. Au trudit toată noaptea, unii au murit de extenuare, până când, la răsăritul soarelui, au reușit să pătrundă în cufăr. Au luat cupa și i‑au adus‑o pisicii. Pisica a primit‑o cu mulţumiri, apoi a șters‑o spre casă la pas grăbit alături de tovarășul ei, câinele. Cele două animale au ajuns la râul de la poalele mun­ telui și s‑au sfătuit cum să‑l treacă. Au hotărât ca pisica să ia cupa în bot și să stea pe grumazul câinelui, iar câinele să înoate de‑a lungul râului. Zis și făcut. Totul a mers bine, până când, în timp ce înota, câinele a fost cuprins de îngrijorare: nu cumva pisica scăpase cupa? Așa că a întrebat‑o: ― Mai ai cupa, o ţii bine? Pisica ţinea strâns cupa în gură și nu putea răspunde. Peste puţin timp câinele iar a întrebat‑o. Ca și mai înainte, 243

nici un răspuns de la pisică. Tot mai neliniștit, câinele a continuat să întrebe, până când, neprimind nici un răspuns, s‑a oprit din înot și a lătrat la pisică: ― Mai ai cupa? De ce nu‑mi răspunzi? Dacă nu‑mi răspunzi, nu mai înot! Silită să‑i răspundă, pisica a căscat botul și a lăsat cupa să cadă în apă. Când au ajuns pe malul celălalt al râului, câinele era atât de rușinat de prostia de care dăduse dovadă, încât a fugit acasă cu coada între picioare. Pisica era ceva mai liniștită și, cum i se făcuse foame, a început să dea târcoale de‑a lungul malului, căutând o pradă ușoară. Tot amușinând prin jur, a observat un pescar care arunca de zor un năvod în râu. La scurt timp, pescarul a prins un pește mort, pe care l‑a aruncat. Pisica a luat peștele și s‑a întors acasă cu el în gură, oferindu‑l stăpânei ei. Fericită că aveau ceva de mâncare, soţia pescarului a despicat peștele și iată, minune mare, înăuntru se afla cupa de fier! Se pare că peștele murise înghiţind‑o. Cei doi soţi au fost cuprinși de o mare bucurie și, drept recompensă, au lăsat pisica să stea în casă și i‑au dat voie până și să doarmă în odaia lor. În schimb, pe câine l‑au lăsat afară, ca pedeapsă pentru prostia lui. Câinele a fost tare nemulţumit, și iată de ce, de atunci și până în zilele noastre, câinii și pisicile nu mai sunt prieteni, ci se urăsc și se înfruntă ori de câte ori se ivește prilejul.

244

Broasca din Tokyo și broasca din Kyoto

江戸の蛙と京の蛙

Demult trăiau două broaște, una la Tokyo, cealaltă la Kyoto. Fiecare auzise de splendorile și renumele orașului celeilalte și doreau să viziteze acele locuri măcar o dată în viaţă. Broasca din Tokyo a plănuit o lungă dru­ meţie până la Kyoto, și‑a pregătit merinde pentru drum și a pornit agale în marea sa aventură. Broasca din Kyoto a făcut și ea exact același lucru, așteptând cu mare nerăbdare să vadă capitala Japoniei. Au mers și‑au mers broscuţele, până când, la jumătatea drumului, s‑au întâlnit. Broasca din Tokyo i s‑a adresat celei din Kyoto: ― Unde mergi dumneata? Aceasta a răspuns politicos: ― Am auzit că Tokyo este un oraș plin de viaţă și de o mare frumuseţe. Eu am trăit de când mă știu la Kyoto, dar aș vrea să văd acel măreţ oraș cu ochii mei, așa că într‑acolo merg. ― Ce coincidenţă! Și eu am auzit că Kyoto este un oraș plin de minuni, cu atâtea temple, că nu le poţi număra, 245

dar trăind toată viaţa la Tokyo nu l‑am văzut cu ochii mei, așa că într‑acolo merg, a răspuns broasca din Tokyo. După acest schimb sumar de informaţii, cele două broscuţe s‑au umflat și au început să se fălească fiecare cu orașul ei. S‑au tot lăudat, s‑au tot lăudat, până când broasca din Tokyo i‑a propus suratei din Kyoto să urce muntele din apropiere și să vadă fiecare orașul celeilalte, pentru a putea face o comparaţie mai amănunţită. Au ţopăit cele două broscuţe până în vârful muntelui și, ajunse acolo, s‑au sprijinit una pe cealaltă ca să poată să se înalţe pe labele din spate. Broasca din Tokyo se uita atent spre Kyoto, și cea din Kyoto privea în depărtare spre Tokyo. După o vreme, s‑au lăsat pe burtă și și‑au zis una alteia, foarte dezamăgite: ― Nu văd mare diferenţă între orașul meu și orașul tău. Par identice. Au mai stat puţin broscuţele și s‑au hotărât să se întoarcă fiecare în orașul său, din moment ce nu era mare lucru de văzut la Tokyo sau Kyoto. În dorinţa lor de a vedea mai repede cele două orașe, broscuţele uitaseră că au ochii pe spatele capului, așa că, uitându‑se în direcţia orașului de vizitat, fiecare se uitase de fapt la orașul ei de baștină.

Doi pepeni

西瓜

Trăia cândva o bătrână cinstită și bună la suflet, dar care abia își ducea traiul de săracă ce era. Într‑o zi, spălându‑și hainele la râul de lângă colibă a văzut o pasăre rănită de un vânător. Biata pasăre abia mai putea să zboare și, până la urmă, a căzut ca o piatră în râu. Bă­trâ­ nica a scos‑o degrabă din apă, a luat‑o acasă și i‑a îngrijit rana. A hră­nit pasărea din puţinul ei, până când aceasta s‑a întremat și a putut din nou să zboare. Peste câteva zile, pa­sărea s‑a întors la casa bătrânei și, sub ochii miraţi ai femeii, a lăsat pe masă o sămânţă ovală. Apoi și‑a luat zborul, făcându‑se nevăzută. Bătrâna s‑a gândit să pună sămânţa în pământul din curte. A trecut o vreme și din sămânţă a ieșit un lăstar necunoscut. Privindu‑i frunzele mai îndeaproape, bătrâna și‑a dat seama că era vorba de un pepene. Fructul nu a întârziat să apară și, văzând cu ochii, creștea tot mai mare și era tot mai arătos. Se apropia sfârșitul anului și bătrâna abia își ducea zilele de pe o zi pe alta. Nu mai avea de‑ale gurii și nici 247

banii luaţi cu împrumut nu‑i putea da înapoi. De‑atâta grijă și supărare, căzu la pat. Într‑o zi, slăbită și bolnavă, s‑a uitat pe geam și a văzut pepenele, care acum era mare și copt. Și‑a zis că n‑ar strica să guste din el. A luat un cuţit, l‑a tăiat din vrej și l‑a luat în braţe. Ridicându‑l, a auzit parcă un zornăit. Când l‑a tăiat în două, nu i‑a venit să creadă: pe masă s‑a revărsat o grămadă de monede de aur și argint. Bătrâna și‑a plătit de îndată dato­ riile și și‑a cumpărat de‑ale gurii și tot ce mai poftea. Acum nu‑i mai era frică de ce se va alege de ea. Nu departe de casa ei, locuia o altă bătrână, cu o fire urâcioasă. Zgârcită, boscoroditoare, lacomă și vicleană, ea începu să fie muncită de gândul că vecina ei se îmbogăţise peste noapte. În cele din urmă, reuși să o tragă de limbă pe bătrâna cea cinstită și, aflându‑i povestea, își spuse că și ea ar merita să aibă parte de un astfel de noroc. Așadar începu să‑și spele hainele la râu, scrutând necontenit cerul, doar‑doar o vedea vreo pasăre. Într‑o zi, trecu peste râu un stol. Bătrâna cea rea luă o piatră și lovi una dintre păsări, care căzu taman în râu. Bătrâna sări în apă să scoată pasărea și o mai lovi de câteva ori, ca nu cumva să‑i scape. Apoi o luă acasă, așa cum făcuse și bătrâna cea cinstită, îi îngriji rănile, o hrăni, o întremă și‑i dădu drumul să zboare. Peste câteva zile, pasărea se întoarse la casa bătrânei avare și‑i lăsă pe masă o sămânţă. Fără să mai zăbovească, bătrâna băgă în pământ sămânţa, ba puse chiar și un gard în jurul ei. După un timp, văzu cum un pepene crește din 248

lăstar. Bătrâna nu‑și mai încăpea în piele de fericire. Nu se îndoia că fapta ei avea să fie răsplătită și, cu gândul la bogăţiile ce urmau să se reverse peste ea, a cumpărat mâncăruri alese, ba chiar s‑a îndatorat pentru o mulţime de scumpeturi și pentru cele mai de preţ veșminte. Se apropia sfârșitul anului și zarafii au început să‑i ceară să le plătească datoriile. Bătrâna avară nu avea însă nici o grijă. Le‑a mai cerut un răgaz, cu gândul la pepenele care urma să se coacă în curând. A venit și ziua mult așteptată, pepenele se făcuse mare și arăta din cale‑afară de frumos. Bătrâna a luat un cuţit, a tăiat pepenele din vrej și, cu chiu, cu vai, l‑a cărat în casă. Ne­ răb­dătoare să scoată la iveală bogăţiile, l‑a pus pe masă și l‑a tăiat în două. Dar, în loc de aur și argint, din pepene au ieșit doi cerșetori murdari, schilozi și zdrenţăroși, care i‑au spus că, de‑acum încolo, tot restul vieţii lor vor rămâne la ea și vor mânca la masa ei.

Originea furnicilor

蟻之起源

În vremuri îndepărtate, în China trăia un bărbat alături de nevasta și fiul său. Omul era sărman și se străduia din răsputeri să facă rost de‑ale gurii pentru ai săi. Dar nici în satul în care locuiau ei, nici în împrejurimi omul nostru nu găsea nimic de lucru. Iar nevasta îi amăra și mai tare zilele, certându‑l că nu aveau din ce trăi. Într‑o zi, sătulă de sărăcie și lipsuri, ea i‑a spus bărbatului să plece oriunde o vedea cu ochii, să‑și găsească ceva de lucru și să nu cumva să se‑ntoarcă acasă cu mâna goală. Bărbatul a plecat de îndată și a mers atât de departe, încât a trecut dincolo de hotarul ţinutului lor. A tot căutat de lucru, dar în zadar. După o vreme, i s‑a făcut tare dor de casă, așa că s‑a hotărât să se întoarcă în satul lui, chiar dacă nu avea nici o leţcaie. Pe măsură ce se apropia de casă, inima i se strângea, știind prea bine că nevastă‑sa avea să‑l muștruluiască. S‑a apropiat tiptil de casă și, neavând curaj să intre, i‑a dat de câteva ori târcoale, până când a ajuns sub un geam deschis. Nevastă‑sa 250

vorbea cu băiatul lor și tocmai îi spunea ce cumpărase de la piaţă în ziua aceea. Ascultând, bărbatul a fost cuprins de dorinţa de a mai sta la masă cu ai lui ca altădată. Și‑a luat inima-n dinţi și a intrat în casă. Nu numai că n‑a fost întâmpinat cu braţele deschise, dar a fost iscodit de ce se întorsese atât de curând. Omului i‑a trecut atunci prin cap o minciună nemaipomenită și, sigur pe el, a povestit cum că nu găsise de muncă în ţinuturile îndepărtate pe care le bătuse, dar că, tot căutând de lucru, își dăduse seama că are un simţ al mirosului nemaiîntâlnit. ― Mă gândesc să folosesc acest talent aici în sat, și cred că voi fi răsplătit pe măsură, a adăugat bărbatul. Nevasta s‑a uitat lung la el, neîncrezătoare, și pe dată i‑a cerut să facă dovada puterilor lui nefirești. ― Dacă este așa, spune‑mi ce avem de mâncare în casă! i‑a cerut ea cu un glas tăios. Bărbatul s‑a pus pe adulmecat în toate direcţiile. Fără să stea prea mult pe gânduri, i‑a spus: ― Avem carne de pasăre, dar marinată, negătită încă. Nevasta a ciulit urechile. Omul nostru a continuat să adulmece prin aer și i‑a spus femeii că mai simţea miros de carne de porc, de pește, mai mult ca sigur crap, plus două feluri de legume, precum și fasole bătută. Uimită de puterile ieșite din comun ale bărbatului său, femeia a pregătit de îndată o masă pe cinste, fiind tare drăgăstoasă cu el. A doua zi, a povestit fudulă la tot satul ce puteri nemaiauzite avea bărbatul ei. Vestea 251

bărbatului care putea, cu mirosul lui, să ia urma oricărui lucru s‑a răspândit în tot ţinutul și a ajuns la urechile regelui. Întâmplarea face că regele rătăcise un sigiliu de jad scump, pe care voia să‑l găsească cu orice preţ. Drept care le‑a poruncit slujitorilor să dea de bărbatul cu miros nemaivăzut și să‑l aducă la palat. Cum a fost adus, regele i‑a cerut să adulmece locul sigiliului și i‑a oferit drept răsplată o slujbă de vază la palat. Pe bietul om au început să‑l treacă toate nădușelile: se temea că, din clipă‑n clipă, regele avea să descopere minciuna și că‑l va pedepsi aspru. S‑a așezat pe podea, gândindu‑se cu disperare cum să iasă din cumplita încurcătură. Cu cât se gândea mai mult, cu atât groaza îl năpădea mai tare. Nici nu mai știa pe ce lume e. Ţinea ochii închiși și mur­ mura fără încetare: „Aoleu, aoleu, ce mă fac, până aici mi‑a fost!“ Slujitorii nu bănuiau nimic, ba chiar se uitau curioși și plini de admiraţie, crezând că omul se lăsa cu­ prins de puterile miraculoase care‑l stăpâneau. Deodată, omul nostru a simţit cum cineva îl trage de mânecă și a deschis ochii. Doi curteni stăteau lângă el, livizi la faţă. Cei doi i‑au spus în șoaptă că ei furaseră sigiliul și, cum erau convinși că omul nostru avea să‑i descopere după miros, îl implorau să nu‑i dea în vileag. I‑au spus pe nerăsuflate locul unde ascunseseră sigiliul, și anume într‑o fântână secată din apropiere, și i‑au pro­ mis și bani mulţi în schimbul tăcerii. Bărbatul a simţit că i se ia o piatră de pe inimă. Ridicându‑se, a început 252

să adulmece prin aer. A tot adulmecat, slujitorii ţinându‑se după el, până a ajuns la fântână. Și, iată, sigiliul era acolo! Regele a fost nespus de fericit, l‑a cinstit cu nenumărate onoruri și cu o slujbă de vază la curte. Însă bărbatul a refuzat‑o, cerând doar să i se facă o învelitoare de zahăr ars, cu gândul să i‑o dea nevesti‑sii să o ronţăie noaptea, ca să nu‑l bată la cap cu întrebări despre secretul mirosului lui, și astfel să poată dormi în tihnă. Regele a fost mirat de cerinţa omului, dar și‑a pus bucătarii să facă învelitoarea de zahăr ars. Omul nostru s‑a întors acasă cu pătura de zahăr ars, dar nevasta tot l‑a certat pentru că nu profitase îndeajuns de onorurile oferite de rege. La puţin timp după această întâmplare, povestea omului cu cel mai fin nas din lume a ajuns și la urechile reginei. Auzise, desigur, și de isprava prin care găsise cu ajutorul mirosului preţiosul sigiliu pe fundul fântânii și tare mai poftea să vadă cu ochii ei ce puteri avea acest om. Așadar a poruncit să fie adus din nou la palat. Regina a înfășurat un pui de pisică în multe straturi de bumbac, apoi l‑a pus într‑un coș de nuiele și a chemat toată curtea și pe omul cu nasul fin, căruia i‑a cerut să ghicească ce se află în coș. Din nou omul nostru s‑a trezit într‑o împrejurare cumplită. S‑a tot uitat la coș, căutând să‑și închipuie ce era în el. Din nou l‑a năpădit deznădejdea, și bietul om era gata să dea bir cu fugiţii, dar și‑a amintit că ușile erau ferecate și palatul era plin de paznici. 253

Convins că i‑a sunat ceasul de pe urmă, omul nostru a început să murmure: „Aoleu, pisică moartă, aoleu, pisică moartă!“, o expresie folosită de oamenii din acele vremuri în faţa unei mari năpaste. Auzind cuvintele omului, regina s‑a grăbit să deschidă coșul, din care a scos puiul de pisică sufocat din cauza bumbacului. Văzând ce simţ fără de pereche al mirosului avea acest om, curtenii au fost înmărmuriţi și s‑au gândit că au de‑a face cu un zeu, nu cu un om. Și, cum locul zeilor este în ceruri, l‑au luat pe omul nostru și l‑au aruncat cât au putut mai sus. L‑au aruncat atât de sus, încât, când a căzut înapoi, s‑a fărâmat în bucăţele mici de tot, care au acoperit tot pământul și s‑au transformat în furnici. De‑atunci și până în zilele noastre, prin puterea mirosului, furnicile găsesc orice fel de mâncare lăsat neacoperit.

Nobilul pasionat de povești

話ずきな殿様

În Japonia trăia un nobil care se dădea‑n vânt după povești. Seară de seară își chema slujitorii și îi punea să‑i spună povești din trecutul îndepărtat. Atât de mult îi plăcea să asculte povești, încât slujitorii simţeau că principala lor îndatorire era să‑l delecteze astfel pe stăpânul lor. Făceau cu schimbul seară de seară și îi tot povesteau nobilului la nesfârșit, fără ca acesta să dea vreun semn de plictiseală. După cum era de așteptat, de la o vreme slujitorii n‑au mai știut nici o poveste nouă și nu vedeau ce cale ar fi putut găsi ca să‑și mulţumească stăpânul. În cele din urmă s‑au dus în cel mai apropiat oraș și au dat de veste că oricine va putea să‑i spună nobilului povești până când acesta se va sătura și nu va mai vrea să audă nimic va primi daruri regești. La casa nobilului s‑au adunat zeci de oameni, care de care mai știutor de povești. Rând pe rând și‑au încercat norocul, povestindu‑i nobilului câte și mai câte, dar, oricâte povești ar fi ascultat, acesta îi îndemna să 255

tot spună: „Minunat, minunat, te rog să continui, vreau să aud încă o poveste!“ Cum era de așteptat, povestitorul ajungea în punctul în care nu mai știa nici o poveste și nobilul se supăra nevoie mare, alungându‑l. Într‑o bună zi, la casa nobilului s‑a înfăţișat o fată încredinţată că ea îl va sătura de povești. Nobilul a privit‑o neîncrezător și i‑a spus: ― Chiar te crezi în stare să‑mi spui povești până mă satur? ― Desigur, Înălţimea Voastră, a răspuns fata, apoi a adăugat: Dar să luaţi aminte că, pentru ca poveștile să curgă frumos, va trebui ca la fiecare propoziţie să‑mi ţineţi hangul spunând: „Așa, așa, hei, hei!“ Nobilul a fost pe dată de acord, așteptând cu nerăbdare poveștile fetei. Așa că fata a tras aer în piept și s‑a pus pe povestit. ― Demult, demult, în vremuri foarte îndepărtate, lângă un lac era o salcie mare. Nobilul a ascultat plin de interes și degrabă a spus: ― Da, și mai departe? Fata i‑a amintit că trebuie să‑i ţină hangul, pronunţând acele patru cuvinte. Nobilul s‑a scuzat, a spus „Așa, așa, hei, hei“ și a continuat să asculte. Fata a spus mai departe: ― La rădăcina salciei își făcuse cuib o familie de șoareci. Nobilul nu a întârziat să adauge: „Așa, așa, hei, hei!“ ― Fericita familie de șoareci a făcut mulţi șoricei, a continuat povestea fata, și nobilul i‑a ţinut hangul cu 256

cele patru cuvinte. Șoriceii au crescut mari și au vrut să vadă lumea, așa că au plecat cu toţii din scorbură și au ajuns la podul din apropierea lacului, a spus fata, iar nobilul, doritor să audă mai departe povestea, a răspuns degrabă: „Așa, așa, hei, hei!“ Fata și‑a continuat povestea: ― Mai întâi a traversat podul șoricelul cel mai mare. Nobilul a reluat formula cerută. Mai departe, fata a repetat de o sută de ori cuvintele: „Apoi a trecut podul următorul șoricel...“, așteptând de fiecare dată ca nobilul să spună „Așa, așa, hei, hei!“. După ce a spus de o sută de ori cele patru cuvinte, nobilul s‑a plictisit și i‑a zis fetei: ― Gata, nu mai vreau să aud povești, m‑am săturat, mi‑a ajuns! Și s‑a retras în camera de culcare. Fata a primit daruri preţioase de la slujitorii nobilului și s‑a întors mulţumită în satul ei.

vi. maxime

Vinul tare, carnea grasă, mâncărurile fie prea condimen­ tate, fie prea dulci – nimic din toate acestea nu reprezintă gustul adevărat. Din contră, alimentele fade și banale, tocmai acestea întruchipează esenţa gustului adevărat. La fel, omul adevărat nu se remarcă prin trăsături nemaiîntâlnite, ci, din contră, viaţa lui este atât de banală, încât e greu să‑l deosebești de un om obișnuit. * Dacă nu ai avut realizări deosebite în viaţă, dar măcar n‑ai nutrit ambiţii și dorinţe vulgare, atunci cu siguranţă ești un om care lasă ceva în urma lui. Chiar dacă erudiţia ta nu este atât de mare încât să‑i uimească pe unii și pe alţii, dar ai reușit să nu cazi pradă nemulţumirilor și necazurilor de zi cu zi, iar inima ta nu s‑a lăsat târâtă în toate direcţiile de întâmplările vieţii, atunci ai putea să pășești liniștit pe tărâmul sfinţilor.

261

* Un om în care viaţa clocotește poate fi comparat cu fulgerele ce luminează cerul printre nori sau cu o lumânare care arde intens în bătaia vântului. Un om care nu face mai nimic este asemeni cenușii unui foc stins sau trunchiului de copac uscat. Nici unul din cele două feluri de‑a fi nu e de dorit. Un om adevărat este nemișcat precum norii, liniștit precum apa unui lac, dar viu precum șoimul care plutește în înalt sau precum peștele care sare pe neașteptate din apă. Așa arată spiritul omului care cunoaște virtutea. * Cel care deschide cărţile de înţelepciune ale celor din vechime și citește literele fără să înţeleagă frazele este doar un trist începător. Cel care, aflat într‑o poziţie de stat importantă, nu se gândește decât la bunăstarea proprie, nepăsându‑i de nevoile oamenilor pe care trebuie să îi ajute, este doar un hoţ de rând îmbrăcat în haine de curte. Cel care este erudit, dar nu știe să facă nimic cu ceea ce cunoaște, este doar un biet papagal care recită maxime zen. Cel care pune pe picioare o afacere deosebită ce nu‑i aduce decât lui bunăstare, iar societatea nu profită cu nimic de pe urma ei, este doar o floare frumoasă care încântă ochiul pentru o clipă. * Odată Mencius a spus: „Nu există om care să nu aibă sentimentul rușinii. Dar dacă nu‑ţi e rușine, însă ajungi 262

totuși să‑ţi fie rușine de propria ta lipsă de rușine, atunci nu mai are de ce să‑ţi fie rușine“. * O sumă mare de bani făcută cadou cuiva nu‑ţi aduce neapărat recunoștinţa acelei persoane. Dar uneori o sin­ gură masă oferită cuiva îţi poate aduce mulţumire veșnică din partea acelui om. Generozitatea excesivă poate să facă un dușman din cel copleșit de ea, pe când un sim­ plu gest de bunăvoinţă, fie și unul modest, poate naște adevărata recunoștinţă. * Răul cel mai periculos este cel făcut pe ascuns. Binele cel mai puţin demn de laudă este cel făcut în public. Altfel spus, răul este cel mai puţin periculos atunci când este făcut în văzul lumii, iar binele este cu atât mai mult de lăudat când este făcut pe ascuns. * Când lumânarea arde blând, luminând în jur cu discreţia unui licurici, și când toate sunetele se șterg treptat, este momentul să ne lăsăm învăluiţi de liniște, așteptând să ne cuprindă somnul. Când visele sunt întrerupte de zorii zilei, dar natura și viaţa din jurul nostru sunt încă nemișcate, este clipa să ieșim din răvășirea minţii noastre. În astfel de momente, dacă reflectăm adânc și ne lăsăm iluminaţi de înţelepciune, putem lesne intui că 263

simţurile noastre sunt cătușe care ne leagă spiritul, așa cum și dorinţele și poftele noastre sunt păpușari care ne manevrează spiritul. * Mintea omului poate fi asemuită cu un mic univers. Bucuria poate fi privită precum o stea sau un nor de bun augur, supărarea seamănă cu un tunet asurzitor sau cu o ploaie torenţială, bunăvoinţa seamănă cu o adiere lină de vânt sau cu roua suavă a dimineţii, severitatea poate fi privită ca o zi de arșiţă în toiul verii sau ca îngheţul de la sfârșitul toamnei. Astfel, sentimentele care ne mișcă de obicei sunt întocmai ca fenomenele naturii. Nu există om care să nu le trăiască. Important este să nu zăbovim prea mult în fiecare dintre ele, ci să le lăsăm să se perinde în fiinţa noastră într‑un ritm egal și natural. Atunci spiritul va fi la fel cu întreg Universul. * Când lucrurile nu merg așa cum ţi‑ai dori, spune‑ţi că altora le este și mai greu decât îţi e ţie, și atunci sentimen­ tul de dezamăgire care te încearcă dispare de la sine. Tot așa, când vrei să te culci pe lauri pentru isprăvile tale și îţi lași spiritul să cadă în trândăvie, spune‑ţi că nu puţini sunt cei care au făcut și fac lucruri mai măreţe decât tine. Atunci vei primi imboldul pentru a‑ţi relua fără întârziere strădaniile. * Majoritatea oamenilor știu să citească cărţile scrise, dar nu știu să le citească pe cele nescrise. Nu puţini sunt cei 264

care știu să cânte la o harpă cu corzi, dar oare cine știe să cânte la una fără corzi? Dacă te uiţi la lucruri superficial și citești cu ochiul în loc să citești cu mintea, cum ai putea oare să apreciezi o carte sau sunetul unei harpe? * Prostul nu pricepe nici evoluţia lucrurilor, nici rezultatul lor final, pe când omul inteligent înţelege lucrurile chiar înainte ca acestea să se înfăptuiască. * Noi, oamenii, suntem în mod natural încântaţi să auzim cântecul unei privighetori și dezgustaţi la auzul orăcăitului unei broaște. La fel, ochii ne sunt mângâiaţi când privim o floare frumoasă, dar când vedem o buruiană ne vine s‑o smulgem din rădăcină. Toate plăcerile și ne­ plăcerile simţurilor noastre sunt, până la urmă, rezulta­ tul minţii noastre, care observă lucrurile înconjurătoare. Dar ar trebui să nu uităm că, fără nici o legătură cu exis­ tenţa noastră, fiecare obiect din natură nu face decât să‑și împlinească destinul potrivit legilor naturii.

Glosar

Baizhang, călugăr zen (百丈懷海): Maestru zen chinez care a trăit între anii 720 și 814, în sud-estul Chinei. Numele lui complet este Baizhang Huaihai. A fost discipolul renumitului Mazu Daoyi (709–788), un alt maestru care a contribuit din plin la dezvoltarea budismului zen timpuriu din China. Mazu era cunoscut pentru tehnica ţipatului ca mijloc de a ușura obţinerea iluminării. În general, Mazu făcea gesturi neașteptate, vorbea nepoliticos, era brutal cu discipolii, urla, toate aceste acţiuni fiind menite să-i șocheze pe interlocutori, care erau astfel treziţi din starea de vegetare de zi cu zi și își făceau o idee despre iluminare. Odată, Mazu a ţinut un discurs paradoxal, în stil zen, apoi i-a sucit nasul unui discipol până când acesta a ţipat de durere, dar cu acest gest, se spune, discipolul a fost iluminat. Baizhang nu a fost la fel de radical, preferând disciplina și viaţa simplă, cuplate cu meditaţia. Referinţe la Baizhang există și în clasicul zen din secolul al XII-lea Poarta fără intrare. În capitolul II din această carte, o poveste ne spune cum, de fiecare dată când Baizhang ţinea o predică zen în holul templului, era prezent un străin care venea negreșit înainte de predică și pleca ultimul. După un timp, Baizhang l-a întrebat cine este, și acesta i-a răspuns că demult fusese stareţul budist 267

din acea regiune. Într-o zi, el a fost întrebat de un discipol dacă un om iluminat mai este supus karmei, și stareţul i-a răspuns, greșit, că nu. Drept urmare, stareţul a devenit vulpe timp de cinci sute de vieţi. După aceste cuvinte, stareţul l-a rugat pe Baizhang să-l elibereze din această condiţie tristă, la care Baizhang i-a explicat că nimeni nu este mai presus de legea karmei. Auzind aceste cuvinte, străinul a fost iluminat și i-a mulţumit lui Baizhang că a rupt ciclul vieţilor sale sub formă de vulpe. Străinul a adăugat că Baizhang poate găsi trupul unui călugăr decedat (bineînţeles, trupul stareţului acum eliberat) la poalele muntelui din apropiere și i-a cerut să fie înmormântat cum se cuvine. Bo Le, personaj legendar (伯楽): Cel mai renumit îmblânzitor de cai din perioada Primăverilor și Toamnelor, care a trăit în secolul al VII-lea î.Cr. Se spune că el a pus bazele artei prin care puteau fi identificaţi caii de cea mai bună calitate, foarte necesari într-o perioadă a Chinei antice în care se duceau tot mai multe bătălii cu ajutorul cailor. Ulterior, atât în China, cât și în Japonia, numele lui a ajuns să semnifice o persoană deosebit de înzestrată să identifice talentul și potenţialul altor oameni. Există și expresia „și-a întâlnit Bo Le-ul“, cu referire la o persoană foarte talentată și abilă, dar nerecunoscută de socie­ tate, care deodată este descoperită de un om care îi intuiește adevărata valoare. Bodhidharma, primul patriarh zen (菩提達磨): Personaj semilegendar căruia îi este atribuită transmiterea budismului zen din India în China. Potrivit legendei, a trăit în secolul al V-lea sau al VI-lea d.Cr. Nu este o exagerare să spunem că în Asia el este cea mai cunoscută figură din budismul zen. Până și numele lui e grandios – bodhi înseamnă „iluminare“ în sanscrită (de unde și cuvântul Buddha, Cel Iluminat), iar dharma 268

înseamnă „lege“, mai precis Legea Budistă. În Asia există multe picturi cu imaginea lui Bodhidharma, înfăţișat ca un bărbat cu barbă deasă, cu un cercel într-o ureche, o mantie simplă pe umeri și de obicei încruntat, pentru că se gândește mereu la Adevăr. Legendele despre el abundă. Una dintre cele mai cunoscute ne povestește că Bodhidharma a petrecut nouă ani într-o peșteră, meditând cu faţa la stânci, până a atins iluminarea. Meditaţia este elementul central transmis de Bodhidharma călugărilor budiști din China și, de altfel, esenţa budismului zen. Bodhidharma nu punea un accent deosebit pe textele budiste, cu excepţia unuia numit Sutra Lankavatara, o sutră foarte importantă compusă în jurul secolului al IV-lea d.Cr. pe care el a adus-o în China (din acest motiv, budiștii zen timpurii erau numiţi „adepţii Sutrei Lankavatara“). Această sutră are un mesaj simplu, dar foarte preţuit în budismul zen, și anume faptul că toate fenomenele din lume sunt de fapt rezultatul observaţiei minţii umane și astfel nu au o realitate în sine. Ele sunt doar o plăsmuire a gândirii omului și, ca atare, lipsite de esenţă, iluzorii (în sutră există și o propoziţie, „viaţa este doar un vis“). Cu alte cuvinte, un iepure, de exemplu, nu există cu adevărat dacă nu este văzut de un om, în a cărui minte izvorăște conceptul de iepure. Odată ce a înţeles acest mare adevăr, călugărul zen poate să-și golească mintea, să scape de „jugul“ clasificării fenomenelor din jurul său, de concepte opuse precum viaţă și moarte, bine și rău, suferinţă și fericire ș.a.m.d., și astfel poate fi eliberat, atingând iluminarea. Sutra aceasta merge mai departe și afirmă că până și ideea de iluminare, ţelul budismului, este tot o creaţie a minţii umane și, drept urmare, nici aceasta nu există în realitate, dar este un concept util pentru cei care caută eliberarea totală și practică calea zen. În Japonia, Bodhidharma este o figură extrem de populară la nivel laic, fiind numit daruma. An de an, la templele budiste se ţin sărbători în onoarea lui, elementul central fiind păpușile 269

Daruma. Ele redau în mod simplu, dar foarte sugestiv, figura lui Bodhidharma, cu sprâncene groase, barbă și mustaţă. Sunt făcute dintr-un amestec de hârtie poroasă și lipici (papier mâché) și de obicei pe ele scrie fuku-iri, ceea ce înseamnă „fericirea vine“. Vândute în templele budiste sau în magazinele de decoraţiuni tradiţionale, au mereu ochii albi, fără pupilă, iar culoarea tipică a păpușii este roșu. Pupilele lipsesc în mod intenţionat, întrucât „bucuria“ de a le desena îi revine posesorului păpușii. Se crede că desenarea pupilelor pe ochii păpușii îi aduce acestuia noroc și bunăstare, precum și împlinirea unei dorinţe puse în momentul desenării primei pupile. În China, Bodhidharma este asociat și cu artele marţiale, întrucât se spune că el a petrecut mult timp la templul Shaolin, unde i-a învăţat pe călugări tot soiul de tehnici de autoapărare, care ulterior au pus bazele kung fu. Cărţile clasice (四書五経): Nouă cărţi considerate a forma baza filozofiei confucianiste timpurii. În limba chineză veche ele sunt cunoscute drept Cele Patru Cărţi şi Cinci Clasice. Cele patru cărţi sunt (1) Marea Învăţătură, (2) Doctrina Căii de Mijloc, (3) Analectele lui Confucius și (4) Mengzi (Mencius). Cele cinci cărţi clasice sunt (1) Despre Poezie, (2) Cartea Documentelor, (3) Cartea Ritualurilor, (4) Cartea Schimbărilor și (5) Analele Primă­ verii şi Toamnei. Chang’an, oraș (長安): Pesemne cel mai important oraș din istoria Chinei antice, aflat în centrul ţării. El a fost capitala Chinei vreme de secole, atingând apogeul prosperităţii în timpul dinastiei Tang (618–907). Numele orașului înseamnă Pacea Eternă și structura lui arhitecturală a fost copiată până și în Japonia, a cărei capitală veche, Heiankyō (Nara), a fost fidel modelată după Chang’an. În jurul anului 750 Chang’an era cel mai populat oraș din lume, având cel puţin un milion de locuitori. 270

Cheng, regat (鄭): Mic regat chinez din Antichitate, care a existat între anii 806 și 375. Regatul se afla în centrul Chinei moderne, în provincia numită în zilele noastre Henan. Datorită poziţiei geografice, care beneficia de numeroase rute comerciale, regatul Cheng era foarte bogat. Cu toate acestea, suprafaţa lui nu era mare și, fiind înconjurat de state mai puternice și mai mari, domnitorii regatului erau mereu antrenaţi în diplomaţie și gata să deschidă cuferele regale pentru a-și cumpăra autonomia. În cele din urmă, Cheng a fost anexat de statul vecin Han și a dispărut ca entitate statală. Chu, regat (楚): Vechi regat din China antică, care a dăinuit din secolul al XI-lea și până în anul 223 î.Cr. Din punct de vedere geografic, regatul Chu se afla în partea centrală și sudică a Chinei, iar în secolul al IV-lea î.Cr. avea cel mai larg teritoriu dintre Statele Combatante, rezultat al politicilor expansioniste îmbrăţișate de regii Chu. Regatul era cunoscut ca având o armată foarte puternică și excelent organizată pentru acele vremuri. Cu toate acestea, în anul 223 î.Cr. armatele regatului Chu au fost învinse irevocabil de către statul Qin din vest, iar teritoriul Chu a fost anexat. Confucius, filozof (孔子): Pesemne cel mai cunoscut filozof al Chinei din toate vremurile. „Confucius“ este versiunea latinizată a numelui Kong Fuzi, ceea ce înseamnă Maestrul Kong. Confucius s-a născut în nord-estul Chinei, în micul regat Lu, și a trăit între anii 551 și 479. A fost activ implicat în politică, căutând mereu să-i ajute pe suveranii pe care îi vizita, în calitate de mare înţelept, să clădească un stat ideal și o societate armonioasă, lipsită de conflicte. Sistemul lui de gândire punea accentul pe educaţie, respectul faţă de ceilalţi și faţă de părinţi, virtute și urmarea ritualurilor tradiţionale al căror rol este de a confirma și întări coeziunea socială. Respectul și grija faţă de 271

cei din jurul nostru reprezintă una dintre învăţăturile de bază din confucianism, articulată foarte limpede în cuvintele filozofului: „Nu face altora ce nu ai dori să ţi se facă ţie“. Pe plan politic, Confucius considera că suveranul trebuie să fie un standard absolut de moralitate pentru cetăţeni. Dacă oamenii sunt conduși doar prin legi și pedepse, atunci ei nu vor fi cu adevărat buni, credea Confucius, ci doar niște indivizi mânaţi de dorinţa de a ocoli legea. Dacă, în schimb, oamenii sunt călăuziţi în mod natural prin virtutea deosebită a conducătorului, dacă sunt educaţi și li se garantează dreptul la proprietate, atunci ei vor avea un simţ al rușinii și al datoriei, devenind persoane cu adevărat bune. Toată filozofia lui Confucius este cuprinsă în Analecte, o colecţie de observaţii ale maestrului compusă, se crede, de discipolii acestuia. Este cartea de căpătâi a confucianismului. De-a lungul secolelor, confucianismul a avut o influenţă inestimabilă atât în China, cât și în statele vecine (mai ales Coreea și Japonia). În China, Confucius a atins rangul de zeu, existând multe temple confucianiste în a căror incintă se află statuia învăţatului. Obiceiul este ca oamenii să aprindă beţișoare parfumate și să se roage în faţa statuii. Examen de calificare (科挙): Sistem de selecţie a celor care aspirau la o poziţie în serviciul civil din China, pe bază de examen, ce a existat între anii 598 și 1905. Sistemul acesta revoluţionar era gândit să-i identifice pe cei care urmau să formeze aparatul guvernamental al statului prin prisma unor cunoștinţe comune de cultură, confucianism, literatură, istorie etc. Cei selectaţi erau uniţi prin cunoștinţele și valorile comune, în timp ce diferenţele dintre experienţele lor personale (locul nașterii, condiţia socială și financiară a familiei) erau estompate. Înainte de toate, acesta era un sistem de selecţie a capitalului uman bazat pe meritocraţie.

272

Fei Wei, personaj legendar (飛衛): Arcaș legendar din China, al cărui nume apare menţionat în cartea Liezi din secolul al V-lea î.Cr. Fei Wei nu mai apare în alte texte istorice și nici nu se știe cu exactitate dacă a existat. Gan Ying, personaj legendar (甘蠅): Arcaș nemaipomenit de talentat din China. Tradus mot-à-mot, numele lui înseamnă „muscă dulce“ și apare menţionat pentru prima oară în cartea Liezi din secolul al V-lea î.Cr. Nu se știe când și dacă a trăit cu adevărat, însă referiri la Gan Ying au fost făcute și în alte texte chineze, fiind prezentat ca maestru absolut al tirului cu arcul. Gao Huan, personaj istoric (高歡): Renumit comandant militar din statul Wei de Nord care a trăit între anii 496 și 547. Deși la origine chinez, Gao Huan s-a născut și a crescut într-o regiune limitrofă dintre China și Mongolia (numită azi Mongolia Interioară), întrucât bunicul său fusese exilat acolo din statul Wei de Nord. Din aceste motive, Gao Huan a adoptat multe dintre obiceiurile culturale ale nomazilor din acea zonă (numiţi Xianbei). El a dus o viaţă foarte activă, căutând mereu să îndrepte injustiţiile din societate, și a luptat în numeroase bătălii în nord-estul Chinei, fie alături de rebelii ce se împotriveau diverselor reforme agrare, fie alături de oameni de vază pe care îi vedea ca salvatori ai statului Wei de Nord. În conformitate cu obiceiurile sociale din acele vremuri, a avut o soţie și șase concubine, cu care a făcut cincisprezece fii, printre care Gao Yan, și nouă fiice. Printre concubine se numărau fetele generalului pe care l-a slujit cel mai mult, Erzhu Rong. Gao Yan, rege (高演): Renumit cârmuitor al statului Qi de Nord, care a trăit între anii 535 și 561. Numele său regal a fost Xiaozhao, însemnând regele „pios și luminat“. A fost al șase­ lea fiu al lui Gao Huan. Gao Yan era cunoscut ca fiind un 273

conducător foarte meticulos și abil, erudit, charismatic și dornic să implementeze un sistem de legi cât mai adecvat timpurilor sale. Din păcate pentru el, nu a stat pe tron decât doi ani, decedând în urma unui accident de echitaţie la frageda vârstă de 27 de ani. Cu toate că a fost un domnitor lăudat, Gao Yan a dat dovadă de cruzime și sete de putere atunci când a decis ca nepotul său, Gao Yin, să fie asasinat. Gao Yin era fiul lui Gao Yang, al doilea fiu al lui Gao Huan și deci fratele mai mare (cu nouă ani) al lui Gao Yan. Ascultând profeţiile magilor de la curte, potrivit cărora nepotul său va urca pe tron într-o zi, Gao Yan a poruncit ca tânărul Gao Yin, în vârstă de doar 17 ani, să fie eliminat. Asasinii trimiși de rege au încercat să-l ademenească pe Gao Yin să bea vin otrăvit, dar, când acesta a refuzat, l-au strangulat. Se spune că mama lui Gao Yan l-a vizitat pe acesta în urma accidentului grav de echitaţie și, când l-a întrebat dacă fusese implicat în asasinarea nepotului ei, Gao Yan nu a putut răspunde, știindu-se vinovat. Din acest motiv, mama lui a refuzat să-l mai vadă, deși știa că se află pe patul de moarte. În scurtul timp cât a mai trăit după accident (trei săptămâni), Gao Yan a fost măcinat de remușcări faţă de fapta comisă și plin de regrete că-și dezamăgise mama, o mare fărădelege în tradiţia confucianistă. Înainte de a muri, Gao Yan i-a cedat tronul fratelui său mai mic, din aceeași mamă, pe nume Gao Zhan (537–569), cu rugămintea de a nu-l vătăma pe prinţul Gao Bainian, fiul moștenitor al lui Gao Yan în vârstă de doar opt ani. În scurt timp însă, Gao Zhan și-a chemat nepotul la palat, a pus gărzile să-l bată cu bâte și apoi să-l decapiteze, aruncându-i trupul în iazul din faţa palatului, a cărui apă a devenit roșie. Motivul oficial al execuţiei băiatului a fost faptul că scrisese, la îndemnul profesorului lui de caligrafie, o ideogramă chinezească pe care doar regele avea voie să o scrie, și anume caracterul chi (敕), care înseamnă „decret imperial“. În anii săi de domnie, Gao Zhan a fost un conducător incompetent, 274

neglijând afacerile statului, taxând fără scrupule populaţia și dedicându-se unei vieţi pline de plăceri. Gaozi, filozof (告子): Cunoscut de asemenea sub numele de Gao Buhai. El a trăit între anii (aproximativ) 420 și 350, fiind contemporan cu marele filozof confucianist Mencius. Lucrările lui Gaozi au fost pierdute, dar doctrinele sale sunt rezumate în cartea lui Mencius, singura sursă care a dăinuit. Hakuin Ekaku, maestru zen (白隠慧鶴): Unul dintre cei mai cunoscuţi călugări zen din Japonia. Hakuin a trăit între anii 1686 și 1769. Numele lui înseamnă „ascuns în alb“, aluzie la faptul că maestrul se născuse la poalele muntelui Fuji (acoperit de zăpadă o bună parte a anului) și spiritul său cutreiera de obicei printre norii albi. Provenind dintr-o familie foarte religioasă, Hakuin a devenit călugăr la vârsta de 15 ani din propria voinţă, fiind mereu măcinat de ideea că cei care nu urmează înţelepciunea budistă ajung în iad. A fost extrem de dedicat meditaţiei și practicii kōan (întrebări dificile, deseori paradoxale, menite să forţeze la maximum gândirea practicanţilor zen). Un exemplu clasic de kōan atribuit lui Hakuin este următorul: „Când batem din palme, auzim un sunet. Dar care este oare sunetul unei singure palme?“ Hakuin se afla mereu în căutarea iluminării, numită satori în limba japoneză. În budismul zen nipon, satori se referă mai degrabă la o experienţă mental-senzorială care înalţă spiritul și îl scoate din sfera mundană, în timp ce în budismul clasic satori înseamnă practic Nirvana. Când un practicant budist atinge Nirvana, devine un Buddha, Cel Iluminat (precum Siddhārtha Gautama, fondatorul istoric al budismului), și este rupt de lanţul nașterilor și morţilor prin care trece de nenumărate ori până în acel punct. În budismul zen nipon, și mai ales la Hakuin, iluminarea este mai degrabă o stare spirituală temporară, nu absolută sau 275

eternă. Hakuin însuși a spus că în viaţă a avut parte de 18 „mari“ iluminări (una dintre ele având loc la vârsta de 42 de ani, când a auzit sunetul unui greiere) și nenumărate „mici iluminări“. El preţuia foarte mult acele stări de graţie și punea accent pe practica zen imediat după atingerea iluminării, un fel de meditaţie menită să păstreze acea stare spirituală cât mai mult timp. Hakuin a fost renumit și pentru faptul că predica activ în rândul populaţiei, încercând să-și înveţe semenii să fie cât mai buni. De asemenea, Hakuin a rămas în istorie ca un remarcabil artist, fiind autorul a peste zece mii de picturi în stilul simplu zen. Han, regat (韓): Regat din China antică care a existat pentru o scurtă perioadă de timp, nici două secole, între anii 403 și 230. A nu se confunda cu marea dinastie Han (202 î.Cr. – 220 d.Cr.), în timpul căreia s-a consolidat identitatea naţională a chinezilor. Regatul Han se afla exact în centrul Chinei moderne, pe o suprafaţă destul de restrânsă, și existenţa lui a fost rezultatul dezmembrării în trei părţi a marelui regat Jin în secolul al V-lea î.Cr. Regatul Han se afla chiar lângă statul Qin și a fost primul dintre cele șase state cucerite de acesta din urmă, care a unificat China în anul 221 î.Cr. Unul dintre cele mai renumite personaje născute în regatul Han a fost legalistul Han Fei. Handan, oraș (邯鄲): Unul dintre cele mai vechi orașe din China, al cărui nume a rămas neschimbat mai bine de 2.000 de ani. Orașul a apărut în jurul secolului al V-lea î.Cr., aflându-se în nord-estul Chinei. Primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang, s-a născut în Handan. În prezent, Handan are o populaţie de peste nouă milioane de locuitori. Huai, rege (楚懐王): Regele statului Chu între anii 329 și 299. Nu se știe data nașterii lui, ci doar cea la care a decedat (anul 296), aflat în captivitate în regatul Qin. 276

Huan, rege (齊桓公): Domnitorul statului Qi, aflat în nordestul Chinei, între anii 685 și 643. Huan a fost un conducător deosebit de abil, transformându-și regatul, în nici patruzeci de ani, într-un teritoriu puternic, recunoscut și admirat de statele vecine. Născut cu numele Xiaobai („micul alb“), Huan a fost fiul domnitorului Xi (hegemon între anii 730 și 698). Fiind al treilea fiu, nu avea nici o perspectivă să ajungă pe tron, dar după moartea tatălui său cei doi fraţi mai mari și un văr s-au războit aprig pentru putere. Primul frate, pe nume Zhu’Er, și vărul Wuzhi au obţinut pe rând tronul, dar pentru scurt timp, ambii fiind în cele din urmă asasinaţi de nobilii de la curte. În acest timp, mentorul lui Xiaobai, Bao Shuya, îl luase pe acesta din regat și fugise în exil în statul alăturat. Odată cu moartea domnitorului Wuzhi, Xiaobai și mentorul său s-au întors în Qi, cu intenţia de a prelua puterea. Numai că Xiaobai nu era singurul care râvnea la tron. Al doilea frate mai mare al lui, pe nume Jiu, și el aflat până atunci în exil, nu a așteptat mult până să revină în regatul Qi cu aceleași pretenţii, mai ales că avea sprijinul marelui om de stat Guan Zhong, un ministru extrem de talentat și respectat, care fusese și tutorele lui. Cu toate acestea, Xiaobai a reușit să obţină înaintea fratelui său controlul guvernului și al armatei și s-a instalat pe tron. Jiu a fost prompt executat, însă Xiaobai, numit acum regele Huan, nu știa ce să facă cu Guan Zhong. În mod spectaculos, Bao Shuya, care fusese un bun prieten cu măreţul Guan Zhong, l-a convins pe noul rege să-l cruţe pe acesta, ba chiar să-l numească prim-ministru. Regele și-a ascultat tutorele și, în pofida așteptărilor, el și Guan Zhong au format o echipă politică redutabilă, care ani de zile a cârmuit ţara cu mare succes. Colaborarea dintre cei doi ocupă un loc deosebit în istoria Chinei, fiind un simbol al reușitei la care pot ajunge doi oameni ce pun deoparte diferenţele personale și se concentrează în totalitate pe un ţel comun. În același timp, și povestea lui Bao Shuya a rămas adânc înrădăcinată în 277

spiritul chinez, el reprezentând imaginea ideală a prietenului adevărat și a omului care preţuiește talentul înainte de toate, întrucât l-a salvat pe Guan Zhong, deși putea cu ușurinţă să-l elimine. Sub domnia lui Huan, capitala regatului, Linzi, a devenit un loc de o mare opulenţă și eleganţă, un oraș a cărui faimă a ajuns în toate colţurile Chinei. După moartea lui Huan, regatul Qi și-a pierdut rapid din glorie pe fundalul luptelor pentru putere dintre fiii acestuia. Deși Huan avusese trei soţii, nici una nu i-a născut băieţi, în timp ce numeroasele lui concubine au adus pe lume șase fii. Cum nici unul dintre ei nu provenea dintr-o regină, cu toţii aveau pretenţie la tron. Se spune că cei șase fii s-au luptat pentru putere din prima clipă în care tatăl lor a părăsit această lume și că trupul lui a fost lăsat în dormitorul regal mai multe săptămâni. Când în cele din urmă s-a organizat înmormântarea, trupul regelui Huan era deja descompus. Hui Ang, filozof (惠盎): Nu se știu multe despre acest învăţat, doar faptul că provenea dintr-o familie de intelectuali și era activ în regatul Song în secolul al IV-lea î.Cr. Hui Ke, maestru zen (大祖慧可): Al doilea patriarh zen din China, succesorul lui Bodhidharma. A trăit între anii 487 și 593. Până să-l întâlnească pe Bodhidharma, Hui Ke fusese un student pasionat al daoismului și budismului, dar niciodată nu găsise un mentor pe măsura aspiraţiilor sale. Legenda spune că, simţind puterea spirituală a lui Bodhidharma, Hui Ke și-a dorit atât de mult să devină discipolul acestuia, încât și-a tăiat o mână în faţa maestrului pentru a-l convinge că e hotărât să urmeze calea budismului zen. Hui Ke a practicat budismul zen timp de nouă ani sub îndrumarea lui Bodhidharma, care, atunci când l-a desemnat ca următorul patriarh zen, i-a înmânat o copie a Sutrei Lankavatara și mantia sa. 278

Hui Neng, maestru zen (大鑒惠能): Al șaselea patriarh zen din China, un personaj obscur care a trăit între anii 638 și 713. Mumia lui este păstrată în incinta templului Nanhua din sudul Chinei. Hui Neng s-a născut într-o familie săracă, tatăl său a decedat când el era încă mic, și o perioadă a trăit cu mama lui, vânzând vreascuri pentru a-și duce traiul. Nu avea o educaţie deosebită, dar se spune că într-o zi, auzind în oraș un călugăr care predica dintr-un renumit text budist, și-a dorit de îndată să urmeze și el calea lui Buddha. Huo, munte (霍山): Munte din estul Chinei, cu o înălţime de circa 2.000 de metri. Împăratul Galben (Huang Di), personaj mitologic (黄帝): Domnitor legendar chinez care a trăit, potrivit mitologiei, în jurul anilor 2600 î.Cr. Cultul acestui personaj mitologic a prins amploare în ultimele cinci secole î.Cr., când Împăratul Galben a căpătat aura domnitorului virtuos și înţelept care conduce ţara în mod echitabil, cu ajutorul unui guvern bine pus la punct. Mulţi înţelepţi din acele vremuri menţionau abilităţile lui politice și statale în discursurile ţinute diverșilor regi. Tot lui i s-a atribuit inventarea arcului, a agriculturii, a calendarului etc. și era privit mai degrabă ca o zeitate decât ca un simplu om. În timp, Împăratul Galben a ajuns să fie recunoscut drept fondatorul civilizaţiei chineze, devenind astfel un simbol naţional. Inspector imperial (監察御史): Post de funcţionar public înfiinţat după marea unificare a Chinei din anul 221 î.Cr. de către Qin Shi Huang. Numărul de inspectori imperiali a variat de la o epocă la alta, însă în general nu existau mai mult de 50 de indivizi, cu toţii oameni foarte educaţi. Principala lor atribuţie era aceea de a se deplasa în diversele regiuni ale ţării și de a inspecta funcţionarea aparatului public local și uneori a 279

armatei. Apoi, inspectorul imperial revenea la curte și prezenta un raport detaliat al observaţiilor sale. Jiang Nan, regiune (江南): Literal înseamnă „la sudul râului“, cu alte cuvinte regiunea ce se află imediat în sudul marelui râu Yangtze. Bineînţeles, regiunea Jiang Nan nu are o identitate administrativă, ci se referă la o zonă aproximativă. Principalele orașe din regiunea Jiang Nan sunt Shanghai, Nanjing și Suzhou. Jianzhi Sengcan, maestru zen (鑑智僧璨): Al treilea patriarh al budismului zen din China, care a trăit în secolul al VI-lea d.Cr. Informaţiile despre viaţa sa sunt foarte puţine. Nu știm decât că a practicat budismul zen sub îndrumarea lui Hui Ke, aparent în munţi, unde cei doi se ascundeau de persecuţiile împotriva budiștilor zen din acele vremuri, și că acesta din urmă a fost tare impresionat de înţelegerea profundă a discipolului, motiv pentru care l-a numit Sengcan, ceea ce înseamnă „călugărul nestemată“. Jin, regat (晉國): Regat din China antică care a existat între secolele XI și V î.Cr. Aflat în partea de nord a Chinei moderne, în regiunea Shanxi, Jin a fost unul dintre cele mai prospere state între anii 771 și 476, o perioadă definitorie în istoria Chinei antice. Jin era un regat mare, dar lupta crâncenă pentru puterea politică dintre familiile de vază aflate la vârful societăţii a dus în cele din urmă la fragmentarea regatului în trei state individuale, după o perioadă de război civil. Odată cu acest mare eveniment din istoria Chinei antice s-a încheiat perioada Primăverilor și Toamnelor și a început perioada Statelor Combatante. Jizō, sfânt budist (地蔵菩薩): Un sfânt extrem de popular în budismul din Extremul Orient. În India numele lui este 280

Ksitigarbha, în China Dizang, iar în Japonia Jizō, toate însemnând „cămara pământului“. Jizō este un bodhisattva, un sfânt din budism care se află pe locul următor ca importanţă după Buddha. Diferenţa dintre Buddha și un bodhisattva este aceea că cel din urmă este atât de înţelept și pur, încât poate și el oricând să devină Buddha, atingând Nirvana, dar alege să nu o facă, ci să rămână în dimensiunea oamenilor pentru a-i călăuzi pe calea budismului și a-i ajuta să scape de suferinţa reîncarnărilor. Se spune că Jizō însuși a făcut promisiunea să nu devină Buddha până când iadurile nu se golesc de sufletele celor rătăciţi. În Japonia, el este sfântul care-i apără pe copiii care au murit prematur și care sunt chinuiţi de demoni în iad. Din acest motiv, mai toate mormintele copiilor niponi au pe ele o statuie din piatră a lui Jizō, cu trăsături inocente și copilărești. Juzhi, maestru zen (准胝): Al 11-lea patriarh al budismului zen din China, care a trăit în secolul al IX-lea d.Cr. Nu se cunoaște nimic despre viaţa lui în afară de anecdota din acest volum. Kang, rege (宋康王): Ultimul rege al statului Song (al 35-lea), care a domnit din 328 și până la moartea sa, în 286. Kang era foarte însetat de putere și a uzurpat tronul ocupat de fratele său mai mare, comportându-se apoi ca un adevărat tiran. Însemnările istorice menţionează faptul că a iniţiat diverse campanii militare împotriva statelor vecine mai mari, a distrus templele la care se rugau cetăţenii regatului, a maltratat populaţia, având până și obiceiul de a fura soţiile cele mai frumoase ale subalternilor săi. Domnitor profund nepopular în propria ţară și dispreţuit în egală măsură de regatele înconjurătoare, în cele din urmă Kang a fost detronat de armatele coaliţiei a trei state învecinate, iar teritoriul regatului său a fost împărţit între învingători. Este interesant de menţionat că regele Kang era 281

numit de criticii din acele vremuri „Xia Jie din Song“, Xia Jie fiind considerat cel mai crud, depravat și antipatic conducător din întreaga Chină antică. Xia Jie a trăit în jurul secolului al XVI-lea î.Cr., deci cu mult înaintea lui Kang, dar imaginea lui malefică a dăinuit secole la rând, și faptul că regele Kang a fost asemuit cu Xia Jie este o bună indicaţie a caracterului acestuia. Scrierile din Antichitate povestesc cum Xia Jie trăia într-un lux fără margini, își trata cu cruzime supușii și omora pe oricine îi stătea în cale. Bucătarul care nu-i gătea pe măsura așteptărilor era executat pe loc. Aceeași soartă îi aștepta și pe cei care aveau sarcina să aducă la curte cele mai fine vinuri – dacă regele nu era impresionat de calitatea băuturii, erau pedepsiţi cu moartea. Se spune că lui Xia Jie îi plăcea să bea mari cantităţi de alcool și făcea aceasta călărind de obicei pe spatele unei persoane importante de la curte. Un ministru nenorocos a ajuns să fie călărit și, când a obosit și nu s-a mai putut mișca, l-a implorat pe Xia Jie să-l cruţe, numai ca să audă din gura despotului ordinul de execuţie. Precum regele Kang, Xia Jie era mereu dornic să se afle în compania femeilor frumoase și avea o sumedenie de concubine. Favorita sa însă era Mo Xi, de o frumuseţe nemaipomenită, dar lipsită de orice virtute și simţ moral. Un text istoric povestește cum Mo Xi, stând pe genunchii lui Xia Jie, i-a cerut să-i construiască un mare iaz de vin. Vrăjit de farmecele ei, acesta nu a pierdut timpul și i-a îndeplinit dorinţa. Când iazul a fost gata, cei doi au urcat într-o barcă și, în sunete de tobă, au petrecut ore în șir bând vin direct din el. Mo Xi a cerut apoi ca trei mii de oameni să fie aduși ca să soarbă tot iazul, „în patru labe, precum vacile“, dar aceștia nu au reușit să bea tot vinul și, îmbătându-se, s-au înecat, în timp ce Mo Xi râdea nevoie mare, găsind scena foarte amuzantă. Ling Nan, regiune (嶺南 ): Zonă geografică din sud-estul Chinei, al cărei nume înseamnă „la sud de munţii Nanling“. 282

Această regiune cuprinde Guangdong, Hainan, Hong Kong, Macao și nordul Vietnamului. Long Xi, oraș (隴西): Oraș din zona central-nordică a Chinei moderne. A existat din Antichitate, când poziţia lui era considerată a fi strategică, aflându-se pe Drumul Mătăsii. Lu, regat (魯): Regat din nord-estul Chinei care a existat din secolul al XI-lea și până în anul 249 î.Cr. Se afla la sud de regatul Qi, cu care a purtat multe războaie. Lu este renumit pentru că acolo s-au născut doi mari filozofi ai Chinei, și anume Confucius și Mozi. Capitala regatului, Qufu, oraș ce există și în zilele noastre, este locul de baștină al lui Confucius, unde se află trei locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO (templul lui Confucius, mormântul lui și casa familiei lui Confucius). Precum alte regate din secolul al III-lea î.Cr., Lu a fost cucerit de împăratul Qin Shi Huang, care a unificat pentru prima oară China în anul 221 î.Cr. Mencius, filozof (孟子): Cel mai cunoscut filozof confucianist după Confucius însuși. Mencius este versiunea latinizată, de către călugării creștini care au ajuns în China, a numelui Mengzi, care înseamnă Maestrul Meng. Mencius a trăit între anii 372 și 289. Nu a avut contact direct cu Confucius, care trăise mult mai devreme, dar se spune că a fost învăţat de Zisi, nepotul lui Confucius. Mencius s-a născut într-un stat din centrul Chinei, la foarte mică distanţă de locul de baștină al lui Confucius. Tatăl lui a murit când el avea o vârstă fragedă și a fost crescut de mama sa cu deosebită atenţie și dedicaţie, deși în mare sărăcie. În societatea chineză, ea este cel mai renumit simbol al mamei înţelepte și virtuoase, care dorește mai presus de orice ca toţi copiii ei să se bucure de o educaţie aleasă. Mencius s-a dedicat învăţăturii și culturii, fiind ceea ce în zilele 283

noastre s-ar numi un intelectual desăvârșit. A petrecut o bună parte din viaţă călătorind prin regatele Chinei antice, cu un alai de sute de discipoli și slujitori și ţinând în faţa diverșilor regi discursuri despre politică, strategii de stat, societate, lege ș.a.m.d. Între anii 319 și 312 a fost membru al primei academii din China, numită Jiaxia, aflată în Linzi, capitala regatului Qi. Una dintre ideile de bază ale lui Mencius este aceea că oamenii sunt fundamental buni, dar că această calitate necesită educaţie și un mediu propice pentru a înflori. Un exemplu clasic folosit de Mencius pentru a demonstra acest punct este cel al unui copil care cade într-o fântână. Orice om care ar fi martor la un astfel de accident ar sări neîndoielnic în ajutorul copilului, spunea Mencius, și asta nu pentru că ar dori să câștige recunoștinţa părinţilor copilului, nici laudele vecinilor, și nici ca să evite criticile celor din jur că nu ia atitudine, ci pur și simplu pentru că oamenii sunt fundamental buni. Pe plan politic, precum Confucius, Mencius considera că suveranul are menirea să călăuzească societatea și o datorie morală faţă de supușii lui: el trebuie să fie virtuos, înţelept și, înainte de toate, un exemplu perfect de conduită. Mencius mai spunea însă că, dacă un suveran nu este la nivelul sarcinilor și îndatoririlor sale, atunci poporul are tot dreptul să-l detroneze. Meng Chang, personaj istoric (孟嘗君): Aristocrat și om de stat faimos din China antică, care a trăit în secolul al III-lea î.Cr. în regatul Qi. Când Meng Chang a fost conceput, tatăl lui avea deja patruzeci de copii. În plus, Meng Chang s-a născut în a cincea zi a celei de-a cincea luni din calendarul chinezesc, și se credea că toţi copiii născuţi în acea zi urmau să-și omoare părinţii. Din acest motiv, tatăl lui a vrut să-l lase să moară de foame, însă mama sa l-a crescut în secret. Meng Chang este renumit pentru faptul că primea în casa lui pe oricine avea măcar un talent, oricare ar fi fost acela. Fiind foarte bogat, 284

Meng Chang a construit o clădire impresionantă în care acești oameni puteau locui și mânca pe săturate. În schimb ei trebuiau să contribuie cu idei originale la bunăstarea micii comunităţi formate de Meng Chang. Se spune că în casa lui s-au strâns oameni din toată China, până când numărul lor a ajuns la câteva mii, și că în fiecare seară Meng Chang lua cina alături de toţi acești oaspeţi. Apoi purta discuţii cu ei, în timp ce, după un paravan din spate, un scrib nota fiecare cuvânt. Ulterior, Meng Chang recitea textele și se folosea de ideile discutate pentru a gestiona mai bine moșia. Există multe povești despre Meng Chang și invitaţii lui. Una spune cum într-o seară holul în care se lua cina nu era suficient luminat și unul dintre oaspeţi nu putea să vadă ce mănâncă nobilul Meng Chang. Drept urmare, el a insinuat că nobilul mănâncă ce este mai bun și oaspeţii doar resturile. Meng Chang s-a ridicat de la masă cu bolul în mână, s-a dus până la oaspete și i-a arătat că era exact aceeași mâncare. Acesta a fost atât de rușinat, încât și-a curmat pe loc viaţa. O altă poveste este despre dialogul lui Meng Chang cu un oaspete deosebit de înţelept care l-a învăţat pe nobil că „iepurele isteţ are trei ieșiri din vizuină“, un proverb bine-cu­ noscut în China (proverbul este format din patru ideograme, iepure–evadare–trei–găuri). Ideea proverbului este aceea că omul deștept se îngrijește întotdeauna să aibă mai multe pârghii ca să iasă din ananghie, nu doar una. Mozi, filozof (墨子): Renumit gânditor chinez care a trăit aproximativ între anii 470 și 391. În Occident este cunoscut sub numele latinizat Micius. Mozi a pus bazele unuia dintre cele mai importante curente filozofice din China antică (numit mohism), opunându-se vehement confucianiștilor și daoiștilor. Cu toate acestea, sistemul său de gândire nu a dăinuit, fiind dat uitării odată ce China fost unificată sub statul Qin în secolul al III-lea î.Cr. Regele statului Qin, ulterior primul împărat al 285

Chinei, era în favoarea sistemului de gândire legalist și se spune că a dat ordin să fie arse toate tratatele mohiste, iar adepţii lui Mozi să fie omorâţi. În dinastia Han, ce a urmat la scurt timp după unificarea Chinei de către regatul Qin, confucianismul a câștigat teren, devenind școala de filozofie oficial acceptată. În aceste condiţii, în jurul secolului al II-lea d.Cr. mohismul a dispărut complet. Mozi era o persoană din clasa inferioară a societăţii, deși foarte talentat ca tâmplar și inginer în fortificaţii. Mulţi dintre adepţii lui erau mai degrabă muncitori decât intelectuali sau gânditori. Doctrina lui Mozi era foarte clară și simplă, fiind astfel urmată de numeroase persoane. Mozi se opunea războiului nejustificat și agresiunii, acceptând armata doar ca instrument de apărare. De nenumărate ori Mozi a călătorit în diversele regate din perioada Statelor Combatante încercând să-i convingă pe regi să nu se angajeze în războaie de agresiune cu statele învecinate. Mozi predica dragostea universală dintre oameni (motiv pentru care au fost făcute paralele între el și creștinism), meritocraţia (mai ales la nivel de guvern), utilitarismul, moderaţia și, înainte de toate, binele comunităţii. Nan Hua, munte (南華山): Munte din Taiwan, cu o înălţime de aproape 3.200 de metri. Numele muntelui înseamnă „floarea sudului“. Omul superior (君子): În limba chineză, junzi. Acest concept este confucianist la origine și se referă la omul ideal. În limba engleză acest termen este tradus ca „gentleman“. Principalele calităţi ale unui junzi sunt educaţia, înţelepciunea, disciplina, moralitatea, benevolenţa, altruismul și lipsa pasivităţii (un om mereu activ, pus pe fapte). Panshan Baoji, călugăr zen (盤山寶積): Călugăr zen din China care a trăit între anii 720 și 814. A fost discipolul faimosului Mazu Daoyi. 286

Paulovnia, copac (泡桐屬): Copac originar din estul Asiei, mai ales China și Vietnam. Există și la noi în ţară. Înălţimea este de circa 15 metri și e renumit pentru că se dezvoltă foarte repede. Din acest motiv, este plantat extensiv pentru a obţine o sursă ieftină de lemn. Copacul a fost numit în onoarea reginei Anna Pavlova a Olandei (1795–1865), fiica ţarului Pavel I al Rusiei. Qi, regat (齊) (din poveștile Arcașul fără arc, Lingușire și adevăr și Pâlcul de copaci): Regat important din estul Chinei care a dăinuit între secolul al XI-lea și anul 221 î.Cr. A fost ultimul regat cucerit de Qin Shi Huang în anul 221, când s-a înfăptuit unificarea Chinei. În jurul secolului al V-lea î.Cr., acest regat era foarte dezvoltat, iar capitala, Linzi, o mare sursă de mândrie pentru suveranii lui. Qi a fost primul stat din China antică care a fondat o academie, în care au locuit și creat o sumedenie de filozofi faimoși, precum confucianiștii Mencius și Xunzi și legalistul Shen Dao. Ultimul rege Qi a fost Tian Jian, care a domnit între anii 264 și 221. Tian Jian a rămas în istorie ca exemplu de monarh care duce ţara de râpă prin indecizie și lipsa de iniţiativă. Când regatul Qin cucerise deja cinci din cele șapte State Combatante (al șaselea fiind Qi), Tian Jian nu a făcut nimic să-și întărească armata, ascultând sfaturile ministrului său, care în secret fusese mituit de guvernul Qin. Apoi, când și-a dat seama că regatul lui este următorul pe lista regelui Qin Shi Huang, Tian Jian s-a pripit să mobilizeze armata la graniţa de vest, gândindu-se că Qin, fiind un stat din vest, va ataca din acea direcţie. Generalul Wang Ben din regatul Qin a atacat însă de la nord, a cucerit fără efort capitala Linzi și a luat ca prizonieri întreaga familie regală. Tian Jian s-a dus de bunăvoie în Qin, sperând că regele învingător îi va oferi o moșie, dar odată ajuns acolo a fost trimis într-o zonă uitată de lume, unde a murit de foame alături de soţia sa. 287

Qi, regat (杞) (din povestea Cade cerul): Mic regat din China antică care a existat între secolul al XVI-lea și al V-lea î.Cr. Qin, regat (秦): Regat important din China antică, aflat la extremitatea vestică, care a existat între secolul al IX-lea și anul 207 î.Cr. În secolul al III-lea, Qin a devenit un stat extrem de puternic, organizat după sistemul de gândire al școlii legaliste, și treptat a cucerit toate teritoriile Chinei. Ryōkan, maestru zen (良寛): Renumit călugăr japonez care a trăit în perioada 1758–1831, în prefectura Niigata, în nordul Japoniei. Și-a petrecut o mare parte a vieţii ca pustnic, dedicându-se poeziei și caligrafiei. Coliba în care locuia (numită Gogōan) era din lemn și cu acoperiș de paie, având un spaţiu de nici 15 metri pătraţi. Shi Huang, personaj istoric (秦始皇): Rege al statului Qin din China antică care a trăit între anii 259 și 210. A fost primul suveran care a unificat China, cucerind metodic unul câte unul fiecare din cele șase State Combatante (existau șapte, inclusiv Qin). Către finalul vieţii, Shi Huang era atât de obsedat să găsească elixirul vieţii, încât s-a distanţat de politică și de gestiunea marelui imperiu pe care îl clădise. Song, regat (宋): Song a fost un mic regat din China antică care a existat în perioada 1100–286 (a nu se confunda cu marea dinastie Song dintre anii 960 și 1279, care se scrie cu aceeași ideogramă chinezească). Aflat în partea de est a Chinei moderne, regatul avea drept capitală orașul Shagqiu, care există și în zilele noastre. Deși a dăinuit sute de ani, regatul Song s-a aflat între state tot mai mari și mai puternice. Ultimul rege Song, pe nume Kang, a pecetluit soarta ţării sale printr-o serie de acţiuni nesăbuite, culminând cu provocarea la război a trei regate învecinate. Armata celor trei state a cucerit cu ușurinţă 288

regatul Song, care a fost împărţit între ele și a dispărut de pe harta Chinei antice. Suzhou, oraș (蘇州): Oraș important de pe coasta de est a Chinei, cu o vechime de aproximativ 2.500 de ani. În jurul secolului I d.Cr. era unul dintre cele mai mari orașe din întreaga lume. În prezent, este o metropolă cu o populaţie de peste zece milioane de locuitori. Tai, munte (泰山): Munte foarte faimos din estul Chinei, aflat în regiunea Shandong, declarat Patrimoniu Mondial UNESCO (numele său înseamnă Muntele cel Mare). Vârful cel mai înalt are circa 1.500 de metri și este numit Împăratul de Jad. De-a lungul istoriei Chinei, muntele Tai a fost obiectul cultelor religioase, asociat cu zei și divinităţi. Tanzan, călugăr zen (原坦山): Călugăr zen nipon (numele său complet este Hara Tanzan) care a trăit între anii 1819 și 1892. Foarte erudit, a fost primul profesor de filozofie indiană la Universitatea Imperială din Tokyo. Era considerat un personaj controversat și excentric. De exemplu, se îmbrăca în haine occidentale, apoi peste ele își punea sutana. Deseori consuma alcool în incinta templului și, în loc de haine preoţești, umbla îmbrăcat în halate informale. În ziua morţii sale, a trimis câte o carte poștală tuturor prietenilor și cunoștinţelor sale, în jur de șaizeci, prin care îi anunţa că părăsește această lume. Tanzan a decedat la jumătate de oră după ce a scris ultima carte poștală. Wei de Nord, regat (北魏): Regat din nord-estul Chinei care a existat între anii 386 și 534. Wei, regat (衞) (din povestea Mizi și regele): Mic regat din China antică care a existat între secolul al XI-lea și al III-lea. 289

Wei, regat (魏) (din povestea Concubina cea șireată): Unul dintre cele șapte State Combatante din China antică. Un regat cu o istorie relativ scurtă, a existat între anii 403 și 225. Wei a fost creat în urma fragmentării în trei a marelui regat Jin. Xunzi, filozof (荀子): Gânditor chinez care a trăit aproximativ între anii 310 și 247. Filozofia lui este cuprinsă în cartea numită Xunzi, un clasic confucianist. Xunzi este renumit prin contrastul cu Mencius, cei doi mari urmași ai lui Confucius având poziţii diametral opuse cu privire la natura umană. În timp ce Mencius credea ferm că oamenii sunt buni din naștere, Xunzi era de părere că omul este o creatură egoistă, rea, crudă, chiar animalică, și că numai prin educaţie, disciplină și, la nivel de societate, legi oamenii pot convieţui fără conflicte și societatea poate funcţiona. Yang Youji, personaj istoric (養由基): General din regatul Chu care a trăit în secolul al VI-lea î.Cr. Era cunoscut drept arcaș extraordinar, ale cărui săgeţi străpungeau șapte armuri. Yang Youji putea ţinti aripile unei libelule și, din o sută de trageri cu arcul, nimerea ţinta de o sută de ori. O poveste care laudă măiestria lui cu arcul ne spune cum regele statului Chu crescuse o maimuţă albă cu gândul să exerseze pe sărmanul animal tirul cu arcul. Dar de fiecare dată când ţintea maimuţa aceasta sărea în aer și prindea săgeata, frustrându-l peste poate pe suveran. După mai multe încercări eșuate, el s-a dat bătut și i-a cerut lui Yang Youji să săgeteze animalul. La ordinele regelui, arcașul a pus o săgeată în arc, a ţintit maimuţa, moment în care aceasta a început să zbiere de disperare și s-a prins de un copac. Yang Zhu, filozof (楊朱): Renumit gânditor chinez care a trăit aproximativ între anii 440 și 360. El a avansat multe teorii despre societate și natura umană, cea mai cunoscută dintre ele fiind 290

aceea că oamenii nu ar trebui să se implice în viaţa celorlalţi, să nu ajute, dar nici să nu pretindă vreun ajutor. Dacă fiecare și-ar vedea de treabă și s-ar mulţumi cu ce are și ce poate face, nu ar mai exista conflicte sociale, considera Yang Zhu. El credea și că omul este o fiinţă fundamental solitară, născându-se singur și murind singur. Nașterea și moartea nu pot fi împărtășite cu alţi indivizi. Și, cum viaţa este scurtă, Yang Zhu nu vedea nici un păcat în a o petrece căutând bucuriile și plăcerile personale. Astfel, filozofia lui Yang Zhu este foarte similară cu cea a lui Epicur (342–270). Nu a rămas nici un text atribuit direct lui Yang Zhu, și tot ce știm despre conceptele sale provine din pasajele câtorva cărţi clasice, precum Huainanzi și Liezi. Yen, regat (燕): Regat din nord-estul Chinei, la graniţa cu Coreea, care a existat între secolele al XI-lea și al III-lea. A fost unul dintre cele mai puternice regate în perioada Statelor Combatante și printre ultimele care au fost cucerite de Qin Shi Huang, primul împărat care a unificat China, în anul 221 î.Cr. Yi, personaj legendar (羿): Arcaș renumit din mitologia chineză. Se spune că Împăratul Cerurilor a făcut zece băieţi, fiecare fiind un soare. Împăratul le-a poruncit să apară pe cer în succesiune, unul pe zi. Dar băieţii au fost neascultători și, pe timpul împăratului pământean Yao (secolul al XXIV-lea î.Cr.), au apărut pe cer toţi în același timp, pârjolind totul. Yao l-a rugat pe Yi să-l ajute, și acesta a pledat în faţa celor zece fii-soare să se facă văzuţi pe cer în ordine, cum le ceruse tatăl lor, dar ei au refuzat. Neavând încotro, Yi i-a săgetat pe nouă dintre cei zece fii, și așa a rămas un singur soare, ordinea revenind pe pământ. Zhao, personaj istoric (韓昭侯): Domnitor al micului regat Han care a trăit în secolul al IV-lea î.Cr. Anul nașterii sale nu este cunoscut, însă se știe că a condus regatul Han între anii 363 și 333. Zhao era foarte conștient că regatul său era atât mic, 291

cât și înconjurat de state mai puternice, având șanse mici să reziste. Din acest motiv, s-a concentrat pe crearea unui aparat guvernamental și militar foarte eficient, beneficiind de înţelepciunea ministrului său de încredere, Shen Buhai (400–337), fondatorul legalismului. Zhao, regat (趙): Regat din nordul Chinei antice care a existat între anii 403 și 222. Zhao a fost creat în urma fragmentării în trei a marelui regat Jin. În anul 222 î.Cr. regatul a fost cucerit de Qin, și astfel a dispărut ca entitate autonomă. Zhaozhou Congshen, călugăr zen (趙州從諗): Călugăr budist din China, foarte longeviv, care a trăit între anii 778 și 897. A devenit călugăr la vârsta de 18 ani. Pentru a-și adânci cunoștinţele zen, Zhaozhou a umblat necontenit ani de zile în diversele regiuni ale Chinei, întâlnindu-se cu faimoși maeștri din acele timpuri. Abia la vârsta de 80 de ani s-a stabilit la un templu din nordul Chinei, unde, se spune, vreme de 40 de ani a îndrumat un grup restrâns de călugări. Zhou, regat (周): Regat din China antică, aflat în regiunea ce corespunde nord-estului Chinei moderne. A fost unul dintre cele mai longevive state, existând din secolul al XI-lea î.Cr. până în anul 221 î.Cr., când China a fost unificată de Qin Shi Huang (259–210), cel dintâi împărat. Zhou a fost primul regat cucerit de ambiţiosul Qin Shi Huang, care apoi a invadat și restul statelor vecine, punând astfel capăt perioadei Statelor Combatante. Zhuangzi, filozof (莊子): Unul dintre cei mai importanţi filozofi daoiști ai Chinei antice, care a trăit în jurul anilor 369–286. Nu se știu multe despre viaţa lui, dar, conform scrierilor lui Sima Qian, reputat istoric chinez din secolul I î.Cr., 292

Zhuangzi s-a născut în estul Chinei, în regatul Song, și o vreme a trăit ca funcţionar public într-o regiune retrasă. Zhuangzi era renumit pentru erudiţia sa, dar și pentru faptul că îi satiriza cu mare succes pe confucianiști. În timp, a devenit atât de cunoscut, încât a fost invitat să se mute la curtea regelui Wei din statul Chu, însă Zhuangzi a refuzat, spunând că preferă să trăiască sărac și liber decât asemeni unui taur crescut cu mare grijă, dar care ajunge în cele din urmă să fie sacrificat. Filozofia lui Zhuangzi este prezentată în cartea cu același titlu, compusă din 33 de capitole. Alături de scrierile lui Laozi, această carte reprezintă tratatul de căpătâi al daoismului, deși unii critici literari se îndoiesc că este opera unei singure persoane. Zi Gong, filozof (子貢): Unul dintre cei zece discipoli de vârf ai lui Confucius, care a trăit între anii 520 și 446. Mai tânăr cu 31 de ani decât Confucius, Zi Gong fusese un negustor abil care acumulase prin multă muncă și disciplină o avere considerabilă. Ajuns discipol al marelui filozof, el era deseori lăudat de maestru pentru elocvenţa sa. Zi Gong a fost totodată activ implicat în politică și diplomaţie.

Bibliografie

Bibliografie în limbi orientale Chūgoku Koten Shōsetsu Sen (中国古典小説選), Takeda Akira, Kuroda Mamiko (ed.), Meiji Shoin, Tōkyo, 2008. Chūgoku Shōwashū (中国笑話集), Komada Shinji, Chikuma Shobō, Tōkyo, 1999. Enanji (淮南子 ), Kusuyama Haruki, Shinshaku Kanbun Taikei 54, Meiji Shoin, Tōkyo, 1979. Hanwen Dazang Jing (漢文大藏經), CBETA (tripitaka.cbeta. org), 1998–2020. Junshi (荀子), Fujii Sen’ei, Shinshaku Kanbun Taikei 6, Meiji Shoin, Tōkyo, 1969. Kanpishi (韓非子 ), Takeuchi Teruo, Shinshaku Kanbun Taikei 11, Meiji Shoin, Tōkyo, 1975. Lüshi Chunqiu (呂氏春秋), CTEXT (ctext.org), 2006–2020. Mōshi (孟子), Imasato Sada, Tokuma Shoten, Tōkyo, 1992. Mumonkan (無門関 ), Nishimura Eshin, Iwanami Shoten, Tōkyo, 1996. Nihon Mukashibanashi Hyakusen (日本昔話百選 ), Inada Kōji, Inada Kazuko, Sanshōdō, Tōkyo, 2003. 295

Resshi (列子), Kobayashi Shinmei, Shinshaku Kanbun Taikei 22, Meiji Shoin, Tōkyo, 1975. Saikontan (菜根譚), Imai Usaburō, Iwanami Shoten, Tōkyo, 1988.  Sangetsuki, Riryō ( 山月記・李陵 ), Nakajima Atsushi, Iwanami Shoten, Tōkyo, 1994. Sengokusaku (戦国策 ), Moriya Hiroshi, Tokuma Shoten, Tōkyo, 1996. Sōshi (荘子), Ikeda Tomohisa, Kōdansha, Tōkyo, 2017. Zengo Hyakusen – Konnichi ni ikiru ningen heno keiji (禅語百 選‐今日に生きる人間への啓示 ), Matsubara Taidō, Shōdensha, Tōkyo, 1972. Zen No Hon – Mu To Kū No Kyōchi Ni Asobu Satori No Sekai り の 世 界 ), Wang ( 無 と 空 の 境 地 に 遊 ぶ 悟 ­­ Chaoying, Ma Fangnan, Gakushū Kenkyūsha, Tōkyo, 1997.

Bibliografie în limbi occidentale Chinese Fairy Tales: Forty Stories Told by Almond‑Eyed Folk, Adele Marion Fielde (ed.), G.P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker Press, New York, 1912. Folk Tales from Korea, Jeong In‑Seop (ed.), Routledge & Kegan Paul Ltd., London, 1952.

Cuprins

Cei doi Buddha din Bamiyan Prefaţă de Ştefan Liiceanu

7 29

I. Natura umană Toporul furat Mizi și regele Cincizeci de pași, o sută de pași Zengzi a omorât un om Natura umană este fundamental bună Natura umană este fundamental rea Maimuţele și ghindele Așteptând să vină iepurele Concubina cea șireată Lingușire și adevăr Revenirea în locurile natale Avarul și tigrul Copacul uscat 297

31 32 34 35 37 39 41 43 44 46 49 51 53

Piticul și piesa de teatru 54 Cum se vinde un cal deosebit 56 Cade cerul 58 Atenţie la detaliu 60 Suspiciunea62 Satori64 II. Umor67 69 Noaptea nu se circulă Secretele meseriei 70 Bucătarul obosit  72 Jumătate de preţ  73 Preţul grâului 75 Ciorapii77 Pisica78 Vânzătorul de oale 80 Prostul familiei 81 Hăţurile măgarului 83 84 Cu evantaiul la mormânt  Visul de‑a‑ndoaselea 85 87 Curmalele otrăvite 89 Două minciuni  Mersul oamenilor din Handan 91 93 Leneșul  Leacul împotriva morţii  95 97 Pantofarul sărac Yang Pu și câinele  99 298

Fiul ghicitorului Suliţa și scutul Garantul  Tăcerea  Hoţul inspirat Usturoiul furat Din tată în fiu

100 103 104 106 108 110 114 117

III. Înţelepciune Hangiul și concubinele Moșierul și slujitorul Calul pierdut Nimic mai rău ca un guvern putred Hui Ang și regele Kang Mama lui Mencius își schimbă locuinţa de trei ori Mama lui Mencius rupe fusul Vis și realitate Omul fără amintiri Calul lui Confucius A cumpăra recunoștinţă  Viaţa este o închisoare Cunoașterea cutreiera spre nord Sabia căzută în apă Oase de cal mort Arcașul fără arc Boala lui Chi Liang Luna deasupra muntelui 299

119 120 122 124 126 129 131 133 136 139 141 145 147 152 153 155 168 171

Mingea de cânepă 184 Omul cinstit 186 Pâlcul de copaci 188 Pedeapsa190 Măcelarul iscusit 191 193

IV. Budism zen Iluminarea câinelui Un deget Drumul înnoroit Băţul zen Steagul în bătaia vântului Bodhidharma își alege succesorul O zi fără muncă... Hoţul și luna Ryōkan și luntrașul cel rău Cel mai valoros lucru din lume Cea mai bună bucată Dacă spui...

195 196 198 200 202 203 205 207 208 211 212 213 215

V. Povești și fabule

217 219 225 231 233 236

Tigrul prostit de vulpe Cocorul serii Fata fără mâini Visul cumpărat Un plan nemaipomenit Tigrul nerecunoscător 300

De ce se dușmănesc câinii și pisicile Broasca din Tokyo și broasca din Kyoto Doi pepeni  Originea furnicilor  Nobilul pasionat de povești  VI. Maxime

238 245 247 250 255 259

Glosar267 Bibliografie295